Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, la sfârşitul sec XIX, ca reacţie împotriva

romantismului şi parnasianismului. Precursorul simbolismului în Franţa a fost Charles Baudelaire, autorul

volumului „Florile răului”. Numele curentului a fost dat de Jean Morèas, în articolul- manifest intitulat
„Simbolismul”(1886). In literatura universală, simbolismul a fost cultivat de poeţi ca P.Verlaine, St. Mallarmé,
W. B. Yeats. In literatura română, simbolismul a fost îmbrăţişat de Al. Macedonski, care l-a prezentat în
revista „Literatorul”.
Tema generala a poeziilor simboliste o constituie condiţia nefericită a poetului într-o societate
superficială, meschină, incapabilă să înţeleagă, să priceapă adevarata artă, literatura. La aceasta temă se
adaugă altele, cum ar fi: oraşul de provincie sufocant, tema naturii, dezintegrarea materiei, iubirea, moartea.
Poezia simbolistă exprimă atitudini poetice sau stări sufleteşti, specifice: solitudinea, spleen-ul,
angoasa, oboseala psihică, apăsarea sufletească, nevroza.
George Bacovia este pseudonimul lui George Vasiliu. Numele Bacovia şi l-a luat de la oraşul în care
s-a născut, Bacău. George Bacovia este un poet cu un contur literar distinct, un poet original, cu o tonalitate
nouă în poezia românească de până atunci. Prin poeziile sale, el creează „o atmosferă de copleşitoare dezolare,
de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată într-un peisaj de mahala dintr- un oraş
provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, o
atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului”.(Eugen Lovinescu)
Atmosfera din poezia lui poate fi prezentată prin termenul „bacoviană”. Volume de poezii :
Plumb(1916), Scântei galbene, Comedii în fond, Stanţe burgheze, Cu voi…
In general se observă la Bacovia o atenţie concentrată, acordată descompunerii oraşului provincial, o
preferinţă maladivă pentru toamnă. Bacovia este un poet al ploii (poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale
din literatura română). Ploaia creează în poeziile lui Bacovia o atmosferă de infern acvatic.

Plumb (1916)

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt-
Stam singur în cavou…şi era vânt…
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb şi-am început să-l strig-
Stam singur lângă mort…şi era frig…
Şi-i atârnau aripile de plumb.

Poezia „Plumb” deschide volumul cu acelaşi titlu apărut în 1916. Poezia este o sinteză a impresiilor pe
care poetul le-a căpătat după ce a vizitat cavoul Sturzeştilor din Bacău, cu prilejul înmormântării unei rude.
Această informaţie este dată de soţia poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, care lămureşte starea sufletească a
autorului. Tânărul poet a fost foarte impresionat de sicriele masive de plumb şi de atmosfera apăsătoare din
cavou, fiind obsedat mult timp de cele văzute. Masivitatea de metal, ce voia parcă să înfrunte moartea, îl
zguduise pe Bacovia, care era stăpânit de ideea căderii în neant.
In opera „Plumb” se disting unele cuvinte- cheie care au o mare putere de sugestie şi dau sens întregii
poezii. Cuvântul „plumb”, în prima strofă, figurează ca un epitet-metaforă, pe lângă substantivele concrete:
„sicrie”, „coroane”, „flori”. In a doua strofă, termenul determină abstracţiuni: „amorul”, „aripile” (aici au un
caracter abstract, fiind vorba de aripile mortului sau chiar ale poetului).
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetiţiilor, cromatică,
dramatismul trăirii eului liric.
Dramatismul este sugerat prin corespondenţa ce se stabileşte între materie şi spirit.
Titlul poeziei este cuvântul plumb, care are drept corespondet în natură metalul ale cărui trăsături
sugerează stări sufleteşti. Acesta apare de 6 ori în text şi o dată în titlu. Plumbul capătă o valoare simbolică,
sugerând o obsesie, o greutate colosală, ce trage totul in jos. Este un simbol plurivalent . Culoarea sa cenuşie
sugerează moartea, dezolarea, singurătatea şi împietrirea. Greutatea mare sugerează căderea, apăsarea,
angoasa. Maleabilitatea trimite către labilitatea psihică. Totodată plumbul este un metal toxic şi material
funerar. Într-o altă accepţiune, ca simbol al lui Saturn, are o valoare magică, sugerând melancolia. Observăm
repetarea aproape simetrică a acestui cuvânt, la mijlocul şi la sfârşitul versurilor, fapt ce accentuează efectul
obsesiv, iar situarea lui spre sfârşitul versului creează efectul apăsării, al căderii. Sonoritatea surdă a
cuvantului(4 consoane şi o vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţie de ieşire.
Tema o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi superficială.
Incipitul este marcat de imperfectul verbului „dormeau”, care sugerează absenţa trăirilor interioare
precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: persoana I a verbelor
„stam”, „am început” şi persoana I a adjectivului posesiv „amorul meu”.
Cele două secvenţe poetice se referă la cele două planuri ale realităţii: realitatea exterioară simbolizată
de cimitir şi cavou, şi realitatea interioară simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu
disperare.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte
claustrat. Termenul cavou sugerează exact acest lucru, iar elementele decorului funerar sunt : „sicriele de
plumb”, „flori de plumb”, „funerar vestmânt”, „coroanele de plumb”. Repetarea epitetului „de plumb” indică
atât sugestii cromatice, cât şi starea psihică de apăsare. Până şi florile, care sunt un element de gingăşie, par
împietrite. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efectele reci ale morţii: „Stam
singur în cavou şi era vânt/ Şi scârţâiau coroanele de plumb”.
Cadrul temporal nu e precizat, dar atmosfera macabră poartă amprenta nocturnului. Totodată, absenţa
receptorului este evidentă , deoarece nu putem spune cui i se adresează poetul si nici măcar nu suntem siguri
de necesitatea existenţei unui receptor. Mesajul poetic e în acest caz o formă de eliberare a celui care poate fi
asemănat cu personajul din tabloul lui Munch – “ Strigătul “ .
 Strofa a doua debutează sub semnul tragicului generat de moartea afectivităţii: „Dormea întors amorul
meu de plumb”. Cuvântul „întors” trimite la credinţa populară conform căreia cel care moare se întoarce cu
faţa către apus. Şi în această strofă se repetă sintagma „flori de plumb”; prin aceasta sintagmă şi prin expresia
„stam singur”, se realizează relaţia de simetrie. Expresia „aripi de plumb”, care poate fi considerată o metaforă
şi un simbol în acelaşi timp, are semnificaţii profunde. In mod normal, aripile indică un zbor, o înălţare, dar
“aripile de plumb” sugerează un zbor în jos, o cădere în neant. In perioada scrierii poeziei, Bacovia trecea
printr-o criză morală, căderea în neant. Elementele naturii apar ca forţe care duc la dizolvarea naturii: frigul şi
vântul.
Poezia nu cuprinde niciun termen al dezolării, al angoasei. Totul se deduce din descrierea cadrului, a
gesturilor. Moartea este sugerată în fiecare vers: descriptiv , senzitiv – “era vânt “, “ era frig”, auditiv – “
scârţâiau “. Punctele de suspensie , atât în interiorul cât şi la sfârşitul versurilor, semnalează dezarticularea
limbajului, dificultatea de a vorbi . Atmosfera, atât cea interioară cât şi cea exterioară, este percepută
fragmentar. Poezia produce o impresie de simplitate a formei şi a mijloacelor stilistice, fiind construită prin
procedeul acumulării. Un semn al acumulării este folosirea conjuncţiei “ şi”. De asemenea, determinantul
care se repetă, “de plumb“, poate fi înţeles atât în sensul propriu, cât şi la cel figurat .
Majoritatea verbelor sunt folosite la imperfect– “dormeau “, “stam “, “era”, “scârţâia “ – formând
un cadru pe care se proiectează o singură construcţie cu perfectul compus : “ am început să –l strig “ iar
folosirea imperfectului sugerează continuitatea stării generale, sfârşitul continuu , în vreme ce pe acest fundal
actul de a striga capătă o valoare simbolică. Celelalte verbe prezintă impresii statice faţă de care această
secvenţă auditivă şi oraganică realizează un contrast .
Din întreaga poezie se desprinde o stare de monotonie fără sfârşit, o oboseală psihică veşnică. Tonul
poeziei este elegiac şi este dat de ritmul iambic, care alternează cu peonul şi amfibrahul.
La nivelul versificaţiei, se observă realizarea rimei prin repetarea aceluiaşi cuvânt – “plumb”.
Intenţia poetului este de a accentua apăsarea şi senzatia de sufocare pe care o exprimă acest simbol. Alteori,
rimele poeziei asociază cuvinte care exprimă senzaţii diferite - auditive / sensitive( « să-l strig », « era frig »,
« era vânt »), substantive referitoare la vestimentaţie şi imagini senzitive( vestmânt – vânt). Accentele cad pe
ultima silabă a cuvântului, respectiv a versului, întărind impresia de cădere. De asemenea aliteratiile: plumb ,
vânt , vestmânt, exprimă sunete grave, care trădeaza suferinţa, durerea. Cezura ( pauza în interiorul
versului) sugerează fragmentarea, discontinuitatea trăirii, secvenţialitatea.
Muzicalitatea poeziei rezultă din ritmul iambic, din rima îmbrăţişată, surdă, terminatarea versurilor în
consoane: plumb/veşmânt/vânt/plumb. In general sunt folosite consoane surde(p,b,t).
La nivel lexical se remarcă prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii: cavou, sicriu, funerar.
Prin atmosferă, prin muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin
descrierea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia „Plumb”, de George Bacovia, exprimă estetica
simbolistă.
 Varianta II
Poezia face parte din volumul Plumb, apărut în 1916 şi considerat ca fiind o aderenţă la simbolism.
O posibilă interpretare a textului se poate realiza în urma identificării cu cel care vorbeşte şi cu
atmosfera evocată. În acest caz este important să percepem senzaţiile pe care le transmite poezia. Observăm
că aceste sentimente sunt în acelaşi timp trăsături ale atmosferei create, ca o prelungire a eului liric până la
identificarea lui cu atmosfera pe care o descrie. Trăsăturile atmosferei exterioare coincid cu atributele folosite
pentru a prezenta eul liric: apăsătoare, sumbră, deprimantă etc. .
O lectură tradiţională “pas cu pas” presupune întrebări asupra eului liric, asupra vocii care transmite
mesajul, cât şi asupra contextului în care se realizează comunicarea. Observăm absenţa mărcilor eului liric în
majoritatea versurilor, deoarece acesta – cel care vorbeşte- poate fi identificat cu atmosfera descrisă, se
confundă cu aceasta. De asemenea, nu putem preciza cu exactitate unde si când este formulat mesajul poetic.
Totodată, absenţa receptorului este evidentă, deoarece nu putem spune cui i se adresează poetul şi nici măcar
nu suntem siguri de necesitatea existenţei unui receptor. Mesajul poetic e în acest caz o formă de eliberare a
celui care poate fi asemănat cu personajul din tabloul lui Munch – “ Strigătul “ .
Un alt model de analiză ar putea pleca de la explicarea cuvântului cheie – “plumb”. Acesta apare de
6 ori în text şi o dată în titlu. Plumbul capătă o valoare simbolică, sugerând o obsesie, o greutate colosală, ce
trage totul in jos. Este un simbol plurivalent . Culoarea sa cenuşie sugerează moartea, dezolarea, singurătatea
şi împietrirea. Greutatea mare sugerează căderea, apăsarea, angoasa. Totodată plumbul este un metal toxic şi
material funenar. Într-o altă accepţiune, ca simbol al lui Saturn, are o valoare magică, sugerând melancolia.
Observăm repetarea aproape simetrică a acestui cuvânt, la mijlocul şi la sfârşitul versurilor, fapt ce
accentuează efectul obsesiv, iar situarea lui spre sfârşitul versului creează efectul apăsării, al căderii .
O altă lectură, problematizantă, înseamnă confruntarea cu punctele cele mai obscure ale poeziei. Dacă
ne concentrăm atenţia asupra celei de-a doua strofe, observăm mai multe ambiguităţi. De exemplu cuvântul “
intors “ – exprimă o sugestie a morţii, deoarece poate fi vorba despre întoarcerea cu faţa spre apus. De
asemenea “ aripile de plumb “ la care se face referire în ultimul vers nu se ştie dacă sunt ale mortului sau ale
amorului. Putem spune că sintagma “ amorul meu de plumb” este un echivalent al “ mortului “, deoarece
afirmaţiile şi sugestiile se referă la acelaşi lucru .
Poezia nu cuprinde niciun termen al dezolării, al angoasei. Totul se deduce din descrierea cadrului, a
gesturilor. Moartea este sugerată în fiecare vers: descriptiv , senzitiv – “era vânt “, “ era frig”, auditiv – “
scârţâiau “. Punctele de suspensie , atât în interiorul, cât şi la sfârşitul versurilor, semnalează dezarticularea
limbajului, dificultatea de a vorbi . Atmosfera, atât cea interioară cât şi cea exterioară, este percepută
fragmentar. Poezia produce o impresie de simplitate a formei şi a mijloacelor stilistice, fiind construită prin
procedeul acumulării. Un semn al acumulării este folosirea conjuncţiei “ şi”. De asemenea, determinantul
care se repetă, “de plumb“, poate fi înţeles atât în sensul propriu, cât şi la cel figurat .
Majoritatea verbelor sunt folosite la imperfect– “dormeau “, “stam “, “era”, “scârţâia “ – formând
un cadru pe care se proiectează o singură construcţie cu perfectul compus : “ am început să –l strig “ iar
folosirea imperfectului sugerează continuitatea stării generale, sfârşitul continuu , în vreme ce pe acest fundal
actul de a striga capătă o valoare simbolică. Celelalte verbe prezintă impresii statice faţă de care această
secvenţă auditivă şi oraganică realizează un contrast .
La nivelul versificaţiei, se observă realizarea rimei prin repetarea aceluiaşi cuvânt – “plumb”.
Intenţia poetului este de a accentua apăsarea şi senzatia de sufocare pe care o exprimă acest simbol. Alteori,
rimele poeziei asociază cuvinte care exprimă senzaţii diferite - auditive / sensitive( « să-l strig », « era frig »,
« era vânt »), substantive referitoare la vestimentaţie şi imagini senzitive( vestmânt – vânt). Accentele cad pe
ultima silabă a cuvântului, respectiv a versului, întărind impresia de cădere. De asemenea aliteratiile: plumb ,
vânt , vestmânt, exprimă sunete grave, care trădeaza suferinţa, durerea. Cezura ( pauza în interiorul
versului) sugerează fragmentarea, discontinuitatea trăirii, secvenţialitatea. Măsura este de 10 silabe, iar ritmul
este iambic .