Sunteți pe pagina 1din 4

Romanul subiectiv

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

“Din mine însumi, eu nu pot ieşi. Orice aş face, eu nu pot descrie


decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I”.(C.Petrescu)

In cazul lui C. Petrescu este remarcabil efortul uriaş de participare şi dăruire cu care acesta şi-a
înnobilat epoca. Curiozitatea intelectuală şi nevoia de a epuiza registrul stărilor pe care epoca să i le
oferea au dat naştere unor multiple preocupări, în domenii diverse: poezie, dramaturgie, proză.
Teoria despre roman Prin stabilirea unor puncte de reper valabile, el contribuie la fixarea unei
estetici a romanului românesc. Problema romanului e discutată de C. Petrescu în “De ce nu avem roman”
şi “Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, în care combate sămănătorismul, optând pentru problemele
de conştiinţă. El recomandă concretul psihologic, autenticitatea, trăirea actului real, durata bergsoniană,
fluxul memoriei în sens proustian, în care timpul pierdut ireversibil este regăsit prin creaţia literară care
trăieşte şi în care senzaţiile şi amintirile formează o singură realitate.”Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi”, spune Camil Petrescu. E vorba de un concret psihologic trăit, de viaţa introspectată cu
minuţiozitatea microscopului lucid, tenace, analitic.
Romancierul avea o solidă şi articulată cultură filozofică, în care H.Bergson şi E.Husserl ocupă un
loc important. Preia de la Bergson intuiţia, care individualizează conturul obiectelor, putând conduce la
cunoaşterea absolută. Tot de la acesta preia durata pură, adică prezentul dilatat, permanent, ce cuprinde în
el trecutul.
Aşa cum a remarcat T.Vianu, “credea în raţiune, încredinţat că lumea poate fi clădită din nou”. De
altfel, aşa cum afirma C. Petrescu, “raţiune şi intuiţie nu se opun atât de categoric”.
Specificul artei sale poate fi raportat la M. Proust şi la Stendhal. De la primul preia întreruperea
cursului naraţiunii prin intoarcerea în trecut cu ajutorul memoriei involuntare. De la cel de-al doilea preia
luciditatea cu care analizează şi caută motivaţii.
Odată cu C. Petrescu se afirmă un tip de roman modern în care coexistă metoda intuitivă, dar şi
observaţia realistă. Adevărate “monografii de idei”, fără a avea un subiect propriu-zis, romanele sale
propun o analiză a vieţii interioare, fiind scrise la persoana I. Naratorul nu mai este omniscient şi
omniprezent. Totodată scriitorul se declară anticalofil, adică împotriva stilului frumos, împodobit.
Apariție :1930
Tema: drama intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, de experiențe absolute, dragostea și
războiul.
Titlul operei este simbolic, noaptea sugerând incertitudinea personajului care trăiește o dramă de
conștiință.
Repere spațio-temporale Acțiunea începe în 1916, la popota ofițerilor, unde Gheorghidiu se află
detașat pe front- pe Valea Prahovei, între Bușteni și Predeal. Cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară
în București, unde locuiește cuplul Ștefan-Ela. Timpul acțiunii nu este linear, ci au loc întoarceri în timp,
prin procedeul proustian al memoriei involuntare. Acțiunea primului capitol, „La Piatra Craiului în
munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. Capitolul pune în evidență timpul narării
( prezentul frontului) și timpul narat( trecutul poveștii de iubire).
Subiectul Primul capitol, „ La Piatra Craiului în munte”, descrie atmosfera de la vechea frontieră
sudică din Carpaţi, în primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei. Asistăm la o
discuţie pe marginea unui fapt divers din presa bucureşteană: achitarea unui soţ care şi-a ucis soţia. Acest
început ne trezeşte interesul ca o uvertură care pregăteşte marile acorduri. De exemplu, căpitanul Dimiu,
ardelean conformist, împărtășește opinia juraților: „ Nevasta trebuie să fie nevastă și casa casă.” Căpitanul
Corabu, un tânăr format la școala germană, este adeptul exprimării libere a sufletului omenesc: „ Cu ce
drept să ucizi o femeie care nu te mai iubește? N-ai decât să te desparți. ” Spre deosebire de aceste opinii,
intervenția lui Ștefan Gheorghidiu reflectă o convingere bazată pe o experiență sentimentală dură: „ O
iubire mare e mai curând un proces de autosugestie.” Scena este semnificativă deoarece argumentele pro
şi contra aduse în discuţie declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile despre cei
doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
De aici ne întoarcem la antecedentele unei drame de conştiinţă. Cel de-al doilea capitol,
“Diagonalele unui testament”, debutează abrupt, prin ilustrarea stării de incertitudine a personajului: “
Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală” Eroul îşi
povesteşte viaţa. Fiu al unui profesor universitar, el studiază filozofia, se îndrăgosteşte de o colegă şi se
căsătoreşte cu ea. Dragostea la început e foarte puternică. Tache, un unchi bogat, dar de o avariţie
balzaciană, îi invită într-o zi la masă, iar Nae Gheorghidiu, celălalt unchi, îl ironizează pe Ștefan pentru
căsătoria sa cu o fată săracă. La scurtă vreme se produce moartea lui Tache și cea mai mare parte a averii
îi revine lui Ștefan. Pe el îl dezgustă discuțiile privitoare la bani și îl uimește interesul soției sale pentru
latura materială a vieții. Intrăm într-o reţea de afaceri balzaciene dar, străin de afacerile unchiului, pe care
ajunge să le cunoască, protagonistul se retrage şi se dedică exclusiv vieţii universitare. Averea rămasă îi
dă totuşi posibilitatea de a trăi pe picior mare.
Viaţa mondenă, lipsită de griji, o transformă pe Ela, care se îndepărtează de soţul ei. Viaţa ei în
societatea aleasă îl pune pe gânduri pe Gheorghidiu. Cei doi încep să participe la petreceri, unde întâlnesc
persoane influente, se mută într-un apartament mai spațios. În viața cuplului intră Anișoara, o verișoară a
lui Ștefan, care îi introduce în lumea mondenă. Ștefan nu se poate adapta la noua viață, însă constată că
Elei îi place. De asemenea, constată că aceasta îi acordă o atenție deosebită unui anumit domn G.
Dându-şi seama de înstrăinarea Elei, soţul trăieşte drama geloziei, urmărită după o minuţioasă
diagramă. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei punct culminant este excursia
la Odobești. De Sfinții Constantin și Elena se organizează o excursie la Odobești, unde atitudinea Elei
stârnește gelozia lui Ștefan. Se pare că Ela îi acordă atenție exagerată unui anume domn G., care, după
opinia personajului narator, îi va deveni mai târziu amant. Ștefan încearcă la rândul lui să o facă geloasă,
încearcă rupturi, dar nu reuşeşte să le facă definitiv, deoarece iubirea îl întoarce mereu la Ela.
Cei doi se despart, dar Ștefan vrea să știe în continuare tot ce face Ela, așadar, o întâlnire a lor
întâmplătoare determină împăcarea. După o vreme, întors în toiul nopții din concentrarea militară,
Gheorghidiu nu-și găsește soția acasă. Aceasta apare dimineața, iar el îi comunică hotărârea de a divorța,
fără să asculte vreo explicație.
După o vreme, Ștefan găsește un bilet prin care Anișoara o chema la ea pe Ela, în noaptea
respectivă. Astfel, când eroul obține permisia de la Câmpulung, cei doi trăiesc o ultimă noapte de
dragoste. Totul se distruge atunci când Ela îi cere lui Ștefan bani pentru a-și asigura viitorul în cazul
morții lui în război. Inţelegând, în sfârşit, ce doreşte Ela, se reîntoarce dezgustat pe front.
Urmează relatarea experienței războiului, care înseamnă haos și incertitudine. Se descrie înaintarea
trupelor române în Transilvania, în primele zile ale războiului. Camil Petrescu însuşi a fost ofiţer în acest
timp şi a păstrat carnetele de front care i-au folosit la construirea romanului. Experienţa sa de pe front a
fost cumplită, soldându-se cu consecinţe tragice. Această parte a romanului e un fel de document autentic.
Secvenţele sunt scurte şi rapide, tăieturi în carne vie. Urmează retragerea, deruta, redată cu o
extraordinară forţă de evocare şi energie, fără niciun ton liric. Sunt prezentate imagini ale luptei,
dezordinea din armată, ordinele contradictorii, panica și frica.
Capitolul „ Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și confruntarea
cu moartea. Eroismul e înlocuit cu spaima de moarte, se păstrează doar instinctul de supraviețuire și
automatismul: „ Nu mai e nimic omenesc în noi”. Individul se pierde, este anulat de iureșul colectiv.
In retragerea apocaliptică Ştefan e rănit şi evacuat într-un spital din ţară. Întors la Ela, îşi dă seama
de răceala sa, dar o iartă, îi lasă tot şi o abandonează definitiv. Protagonistul înţelege că experienţa
războiului, tot ceea ce a văzut, micşorează drama şi frământările lui individuale. In faţa războiului, care
surprinde drama colectivităţii, drama lui personală pare insignifiantă.
Romanul de război. Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o
experienţă directă. Planul al doilea al romanului cuprinde mărturia unui combatant şi invocaţia unui artist
care îşi confesează mutilarea morală. Romanul de război este realist prin excelenţă, arta sa se sprijină pe
observaţie, pe simţuri şi pe sinceritatea directă. Eroul, posesorul unui confort moral făcut pentru timp de
pace, îşi urmează dezagregarea personalităţii cu interesul unui savant. Intelectualul lucid devine un biet
om hărţuit de foame şi înspăimântat. Conştiinţa este înlocuită cu un ochi cuprinzător, cu un auz fin.
Sentimentele sunt simple, aproape mecanizate. Eroul îşi surprinde şi analizează fără ipocrizie furia,
superstiţia, insensibilitatea, laşitatea, panica.
Autorul nu înalţă imnuri războiului, el descoperă cu superioritate chiar incompetenţa militarilor şi
critică tactica românilor. Intenţia este de a-l imita pe Stendhal, care în Mânăstirea din Parma se distra pe
seama absenţei eroismului. Totodată îşi dezvăluie spiritul firesc de camaraderie şi curajul, acestea
izvorând din instinctul primar al conservării individuale şi nu din conceptele abstracte ale structurii lui de
intelectual.
Povestirea este alertă şi colorată. Unele momente sunt vii, ca acela când, scăpat din infern, ajunge
pe o măgură şi de acolo, privind in jos, spre coloane, are un sentiment idilic, extatic. Salutul amical cu
mâna al unui ofiţer care are maţele scoase contrastează cu imaginea plutonierului care, în culmea
zăpăcelii, adună oamenii şi le ţine discursuri despre patrie.
Experienţa războiului îl ajută pe Gheorghidiu să vadă cât de grav a greşit, la ce duce iluzia
individului retras în “turnul de fildeş”. Prin intermediul tragediei colective descoperă solidaritatea umană
şi capătă conştiinţa proporţiilor exacte ale dramei sale sentimentale.
Structura neobişnuită a romanului, în două părţi, a intrigat o parte a criticii. Partea întâi încearcă
să ilustreze noţiunea de literatură de cunoaştere, de căutare a adevărului. Eroul încearcă zadarnic să afle
adevărul cu privire la Ela, căci nu ajunge la nicio certitudine, sufletul feminin nelăsându-se prins în
reţeaua supoziţiilor soţului. Partea a doua este descrierea realistă a unor evenimente de război, unică în
literatura noastră.
Scriitorul afirmă că drama conjugală din prima parte e născocită până la fabulaţie. In schimb,
partea a doua e constituită după memorialul de campanie al autorului ofiţer, împrumutat cu amănunte cu
tot eroului. Partea a doua, deşi considerată insuficient legată de prima, vine să lămurească drama
sufletească a lui Gheorghidiu, să-i aducă o rezolvare, să-l scoată din impas, să estompeze drama lui
personală. Insuşi eroul îşi dă seama cât de mult şi-a exagerat propria dramă şi se desparte cu uşurinţă de
tot trecutul ancorat în ambianţa Elei. Cele două cărţi sunt aşadar complementare, unificate de prezenţa
unei singure conştiinţe.
Primul plan se află sub semnul analizei unei pasiuni-gelozia, deşi eroul ni se confesează: ”n-am
fost nicio secundă gelos, deşi am suferit atât din cauza iubirii”. Din acest punct de vedere romanul se
constituie ca o dramă a unei pasiuni, o dramă a lucidităţii. Evenimentele exterioare – masa familială,
lecţia de filozofie, excursia la Odobeşti, scena de la curse, plimbarea la şosea, sunt pretexte pentru
declanşarea unor dileme.
Dacă primul plan descrie spectacolul interior, al doilea plan descrie spectacolul exterior, al
războiului, fundalul pe care se desfăşoară experienţele. Cele două planuri sunt paralele, dar uneori
interferează, de exemplu atunci când personajul principal cere o permisie pentru a se întoarce acasă.
Conflicte Prin monolog interior, Ștefan Gheorghidiu analizează aspecte ale planului interior:
trăiri, sentimente, reflecții( conflict interior) și ale planului exterior: fapte, tipuri umane, relații cu alții
( conflict exterior)
Perspectiva narativă este subiectivă și unică, narațiunea este la timpul prezent, la persoana I, cu
focalizare internă, viziunea „împreună cu”. Tehnicile narative folosite sunt analiza, introspecția și
memoria involuntară. Se remarcă luciditatea autoanalizei.
Principala trăsătură a stilului este anticalofilia( împotriva stilului frumos, împodobit).
Personajul principal este student la filozofie şi căsătorit, din dragoste, cu o studentă de aceeaşi
condiţie. Devine peste noapte bogat datorită surprinzătorului testament al unchiului său, Tache. Spirit
introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, eroul este un “alter ego” al autorului. Ca şi alte personaje
camilpetresciene, el dovedeşte o chinuitoare sete de absolut. Psihologia lui se înrudeşte cu cea a eroilor
dramatici ai lui Camil Petrescu: Gelu Ruscanu, Pietro Gralla, Andrei Pietraru. Este un rătăcit în viaţă, un
inadaptat superior, cu o minte foarte bine organizată, dar care este descompusă de atacul iubirii. Virilitatea
lui se topeşte în contact cu siguranţa şi cu viclenia instinctului feminin.
Principala lui problemă este de a se apropria de soţia sa, care îi place fizic, dar pe care nu o poate
cunoaşte sufleteşte. Lipsit de tact, încearcă să comunice cu ea în sfera metafizică. Foarte serios când e
vorba de filozofie şi de teorii, nu reuşeşte să însufleţească femeia. Deşi autorul o prezintă ca fiind rea,
înşelătoare, lacomă, seacă, Gheorghidiu o iubeşte, devenind prizonierul unei pasiuni devastatoare şi în
acelaşi timp al propriei lucidităţi. Luciditatea este pentru el extrema soluţie, îşi studiază cu atenţie soţia, îi
înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt, preferând luciditatea şi nu dominarea pasiunii sau distanţarea de
ea.
“In afară de conştiinţă, totul e bestialitate”, afirmă eroul. Pentru el lumea este reprezentarea sa şi
singura realitate este conştiinţa. Gheorghidiu aplică zadarnic asupra iubirii şi asupra existenţei tiparele
unei lumi ideale. Drama lui este rezultatul imposibilităţii de a suprapune imaginea ideală pe care a
construit-o mintea sa peste ceea ce îi oferă realitatea. Aceasta din urmă nu poate răspunde setei de ideal,
de absolut a eroului. Incearcă în zadar să recompună din cioburile realităţii o lume care nu se vrea şi nu
poate să fie rotundă. Este o dramă a incompatibilităţii, a lui şi a celorlalţi, a lui şi a Elei. Această dramă se
consumă însă interior, la mari adâncimi, la iveală nu ies decât gesturi reci: ”Am privit-o cu indiferenţa cu
care priveşti un tablou”. Salvarea din această dramă a incertitudinii amoroase se face prin experienţa
colectivă a războiului. Această experienţă îi restabileşte echilibrul interior, îl ajută să iasă din carapacea
dilemei individuale şi îl aruncă în vârtejul unor evenimente tragice la scară mondială. In raport cu drama
războiului, drama personală este infimă.
Pe de altă parte Ela este o figură palidă de pastel, cu ochii mari, albaştri, părul blond. Sedusă de un
vag licenţiat în drept şi dansator modern, părăseşte căminul de câteva ori, până la divorţul final, decis cu
sânge rece în timpul unei permisii.
Bărbatul apare în acest roman ca o conştiinţă intransigentă, un absolut moral aplicat în iubire, în
vreme ce femeia este un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi a ochiului interior. Sunt
doi poli invariabili, care se refuză.
G.Călinescu a observat “inexperienţa aproape totală a autorului in materie de viaţă. ”C. Petrescu
nu are voluptatea lui Balzac în înregistrarea speţelor de oameni, fără mânie sau iubire, cu pasiune de
colecţionar. El se destăinuie pe sine. Singurul individ din roman creat după metode realiste, observat din
afară, este Nae Gheorghidiu, politicianul egoist, calm şi suficient. Un alt personaj creat după un tipar este
Tănase Vasilescu-Lumânăraru. Deşi nu ştie să scrie, dar poartă ochelari ca să-şi ascundă infirmitatea,
acesta pătrunde în viaţă şi o domină. Dar aceste două personaje îi sunt străine, nu sunt lăsate să se mişte,
să se desfăşoare, sunt abandonate şi dispar. Camil Petrescu nu are plăcerea de a trăi în fiecare personaj,
aşa cum făceau Flaubert sau Balzac. El pune o distanţă între filozofia sa şi analfabetismul unui Vasilescu-
Lumânăraru.