Luceafărul, de M.

Eminescu

Dintre toate poeziile lui Eminescu, Luceafărul a reţinut în măsura cea mai mare atenţia iubitorilor de
literaturǎ şi a criticilor literari. T. Vianu observa în Poezia lui M. Eminescu faptul cǎ odatǎ cu această poezie,
poetul”se întrecea pe sine”. Data când se hotǎrǎşte sǎ publice poemul coincide cu anul când el atinge o culme,
dupǎ care urmeazǎ nu o coborâre linǎ, ci prǎbuşirea, catastrofa.
Poemul a apǎrut pentru prima dată în "Almanahul Societǎţii Academice Social-literare, Romania
Junǎ" din Viena, în aprilie 1883. A fost apoi reprodus în "Convorbiri literare" şi în decembrie 1883 apare în
prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, îngrijitǎ de Titu Maiorescu .
Surse de inspiraţie Capodopera are ca punct de plecare un basm românesc, ”Fata în grǎdina de aur”, cules
de cǎlǎtorul german Richard Kunisch. Alte surse de inspiraţie au fost: basmul “Miron şi frumoasa fără
corp”, viaţa poetului şi vasta lui cultură filozofică( indiană sau germană).
Temele principale ale poemului sunt: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Iubirea se naşte lent, din starea de contemplaţie şi de visare, în cadrul nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafărul, noaptea, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Tema iubirii este ilustrată în text prin două
poveşti de dragoste diferite: pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere, care merită sacrificiul
morţii, pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a
sentimentului mediată de eros; iubirea pentru omul comun se împlineşte prin eros, în interiorul cuplului.
Titlul susţine alegoria pe tema romantică a geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă
omului comun. Povestea, personajele, relaţiile dintre ele, sunt transpuse alegoric într-o suită de metafore,
personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul
grecesc, al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de tip romantic.
Chiar dacă din punct de vedere structural opera are trăsături clasice ( 98 de strofe, patru părţi, două
planuri), la nivel compoziţional prezintă o serie de trăsături romantice. În primul rând este o sintezǎ a celor trei
genuri literare: liric, epic şi dramatic. De asemenea, în acest poem filozofic se regăsesc numeroase specii
literare : basmul, elegia, pastelul, meditaţia. Personajele sunt romantice deoarece sunt excepţionale şi înfăţişate în
împrejurări deosebite ( Luceafărul , Cătălina). Se foloseşte antiteza, procedeu specific romanticilor : între planul
terestru şi cel cosmic, între cele două poveşti de iubire, între cele două apariţii ale Luceafărului, ca înger sau ca
demon . Totodată se remarcă bogăţia de teme şi motive romantice: condiţia omului de geniu, iubirea, natura,
teiul, zborul cosmic, floare- albastră, luna, cifra trei.
Compoziţia romantică se concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia
celor două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Acestei structuri bipolare îi corespunde o compoziţie
alcǎtuitǎ din patru pǎrţi, în care cele douǎ planuri se separǎ net sau interfereazǎ. Prima parte urmǎreşte apropierea
celor doi eroi, fata de împǎrat şi Luceafǎrul- planurile interfereazǎ. A doua parte urmǎreşte planul terestru -fata,
Cǎtǎlina, acceptǎ iubirea unui pǎmântean, Cǎtǎlin. A treia parte este consacratǎ planului cosmic. Creatorul îi
dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate sǎ-i îndeplineascǎ dorinţa de a-l face muritor. Partea a patra
se referǎ la planul terestru şi ne oferǎ imaginea celor doi îndrăgostiţi (Cǎtǎlin şi Cǎtǎlina) în prezenţa lui
Hyperion ; cele douǎ planuri interfereazǎ.
Prima parte Incipitul poemului conţine formula specifică basmului, prin care cititorul este avertizat
asupra structurii narative: “A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată”. Întâmplările sunt puse sub semnul
unui timp mitic, în care faptele sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei
fiinţe ieşite din limitele comunului, particularizate prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă
fată // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
Fata iubitǎ de Hyperion se izoleazǎ de gloata umanǎ prin originea ei: "din rude mari împǎrǎteşti", prin
frumuseţe şi prin lipsa de definire a contururilor: "şi mândrǎ-n toate cele". Trǎsǎturile ei au caracter de unicitate
chiar şi în mediul familial: "şi era una la pǎrinţi". Utilizând în strofa a doua comparaţia: "Cum e fecioara între
sfinţi / Si luna între stele", poetul depǎşeşte de la început planul terestru şi aruncǎ punţi spre planul universal-
cosmic al operei.
În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de
împărat.
Chemarea fetei adresatǎ Luceafǎrului îmbracǎ în strofa a \/II-a forma unui descântec. Strofa este în
totalitate metaforicǎ: "Cobori în jos, luceafǎr blând, /Alunecând pe-o razǎ, /Pǎtrunde-n casǎ şi în gând/ Si viaţa-
mi lumineazǎ!"
Cele două întrupǎri ale Luceafǎrului ilustreazǎ şi ele o interferare a planurilor: prin origine tânǎrul ţine de
lumea cosmicǎ, prin înfǎţişare ţine de cea umanǎ. Prima datǎ se întrupeazǎ din mare, iar naşterea sa corespunde
unei geneze. Amintind rând pe rând imaginea unei divinitǎţi marine înarmate cu toiagul încununat cu trestie, pe
aceea a unui tânǎr voievoid medieval şi pe cea a unei statui antice pe ai cǎrei umeri goi se încheie un vânǎt
giulgiu, imaginea lui se refuzǎ totuşi lumii pǎmânteşti. Cǎtǎlinei i se aratǎ într-o atracţie de neînţeles: "O, eşti
frumos cum numa-n vis /Un înger se aratǎ/ Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată".
Cea de-a doua întrupare aduce o progresie pe linia despǎrţitoare. El se va închega "din a chaosului vǎi", fiind
imaginat ca o fiinţǎ cu proporţii gigantice. La chemǎrile îndrăgostitei fete de împǎrat, un titan se va ridica din
adâncurile haosului: "In aer rumene vǎpǎi/ Se-ntind pe lumea-ntreagǎ, /Si din a chaosului vǎi /Un mândru chip
se-ncheagǎ. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, după cum
o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Vremelnicia şi nimicnicia ei sunt şi de
aceastǎ datǎ copleşite de eternitatea şi infinitul lui: "Dar ochii mari şi grei mǎ dor, /Privirea ta mǎ arde."
Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând
tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. Dubla înfǎţişare a lui Hyperion, de înger-demon, explicatǎ prin dubla lui
întrupare cer-pǎmânt, ne duce cu gândul spre anumite contradicţii ale firii sale - una creatoare, alta distrugǎtoare.
Ca fiinţǎ nǎscutǎ odatǎ cu lumea din elementele genezei: vǎzduh, vǎpǎi, haos, soare, noapte, este zeu, conceput
din elementele naturii veşnice (pǎmântul, apa, aerul, focul). Ca demon, doreşte sǎ ajungǎ la conştiinţa de sine
prin reflectarea într-o altǎ fapturǎ omeneascǎ şi sǎ constituie cu aceasta o unitate în iubire. In conştiinţa sa de
geniu iubirea reflectǎ unitatea trecǎtorului şi a veşnicului, unitatea universului.
Genezele şi portretele se menţin în aceeaşi notǎ sobrǎ. Sporeşte numǎrul epitetelor: “adânc necunoscut",
"mândru tânǎr", "tânǎr voievod", "vânǎt giulgi", "ochii grei", "mari şi minunaţi", "trist şi gânditor". Intâlnim
epitete metaforice: "pǎr de aur moale", "patimi fǎrǎ saţ /Si pline de-ntuneric", sau metafore cu o forţǎ de
sintetizare deosebitǎ: ”Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie -n afarǎ", epitete constrastante: ”Din negru giulgi
se desfǎşor /Marmoreele braţe" şi comparaţia : "albǎ ca de cearǎ".
Declaraţiile Luceafǎrului preschimbat în om conţin sintagme implicând concepte de timp şi spaţiu
nesfârşit: ”sfera mea”, “lumea ta”, "Luceafǎrul de sus", "palate de mǎrgean", "cununi de stele", "veacuri multe",
"a mele ceruri
A doua parte La celălalt pol se situează Cătălin, care se va adresa fetei în sintagme ce evocă lumea lui
măsurată şi mărginită: "să-mi dai o gura ", "ţi-aş arăta/ din bob în bob amorul", "stai cu binişorul. "Deşi simte că
mărginirea ei este copleşită de firea extraordinară a Luceafărului ce "dă orizon nemărginit singurătăţii mării" şi
vede cum "ale apei valuri trec/ Călătorind spre dânsul", fata se lasă atrasă totuşi în iubirea pământeană pentru
Cătălin . Elegia din strofele 58-62 evocă nostalgia amorului intangibil.
A treia parte înfăţişează o călătorie regresivă pe linia timpului, în cursul căreia Luceafărul trăieşte în
sens invers istoria creaţiunii; el ajunge în spatiu la linia ce desparte cosmosul de metacosmos, iar în timp în
momentul iniţial al procesului cosmogonic. "Căci unde-ajunge nu-i hotar, /Nici ochi spre a cunoaşte, /Şi vremea-
ncearcă în zadar /Din goluri a se naşte. "Practic ideile de loc şi de timp sunt suspendate. Numai astfel se poate
apropia de cel absolut, prin depăşirea finitului şi atingerea infinitului.
In imaginea zborului apare caracterul contradictoriu al termenilor: fulgerul este "neîntrerupt", deşi mereu
nemişcat; haosul, nemărginitul, are "văi", deci este limitat. Din văile haosului, adică din această nemărginire,
izvorăsc lumini, înconjurându-l ca nişte mări, deci îl limitează. Fiind vorba despre un drum pe dimensiunea
infinitului, imaginea sugerează mai mult mişcarea: Luceafărului în zbor îi creşteau aripi, el parcurgând succesiv
formele finite ale lumii, anii treceau în tot atâtea clipe în care el zboară. Zborul Luceafărului este prezentat sub
forma unui pastel cosmic. La fel ca în Scrisoarea I, spaţiul cosmic, infintul, este descris cu ajutorul unor
elemente împrumutate din lumea pământeană şi care capătă, în noua utilizare, valoare de simboluri: ani, clipe,
fulger, văi, lumini, mări.
D. Popovici vede Luceafarul ca un titan care şi-a însuşit unele trăsături ale geniului. El este un titan în
acţiune, nu un geniu contemplativ.
In filozofia hegeliană, omul care cugetă asupra plăcerilor trecătoare ale vieţii are impresia unei opriri, a
suspendării trecerii într-o fericire trecătoare. El nu înţelege însă că niciunul din momentele trecătoare ale lumii
nu se poate substitui veşniciei. Este ceea ce Hyperion îi cere Ziditorului lumii, fiind în stare să-şi jertfească
nemurirea pe o "oră de iubire": "Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, /Şi pentru toate dă-mi în schimb/
O oră de iubire… ”Demiurgul nu poate însă răspunde dorinţei Luceafărului, deoarece perspectiva morţii acestuia
ar însemna dezechilibrarea sistemului universal. Hyperion- (hyper-eon=cel care merge deasupra) este după
Hesiod fiu al Cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii, Soarele însuşi după Homer. Eminescu a făcut din acesta simbolul
genialităţii absolute. El este o esenţă pură, suficientă sieşi, ca toate esenţele lumii. Răspunsul pe care Demiurgul
i-l dă Luceafărului îmbracă forma unei meditaţii filozofice. Acesta îi arată că Hyperion, spre deosebire de fiinţele
muritoare care trec, rămâne oriunde ar apune, asemenea soarelui, naturii, care în schimbarea ei veşnică rămâne
în tot ceea ce trece. "Iar tu Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune.. "El i se adresează în primul rând Titanului, iar
ceea ce îi oferă în schimbul nemuririi presupune acţiune, dinamism, nicidecum contemplaţie: "Ti-aş da pământul
în bucăţi.., "Iţi dau catarg lângă catarg".
Limba în care e turnat dialogul vehiculează termeni de profundă rezonanţă, în care metafora găseşte câmp
larg de acţiune: "greul negrei vecinicii", "a lumii scară-ntreagă", "izvor de vieţi". In strofa 74 cuvintele “haos” şi
"repaos" se repetă atât la începutul, cât şi la sfârşitul fiecăreia dintre cele două fraze, într-o construcţie de o
simetrie perfectă: Din chaos, Doamne,-am apărut/ Şi m-aş întoarce-n haos…/ Şi din repaos m-am născut, /Mi-e
sete de repaos". Succesiunea generaţiilor umane este redată în versuri de o frumuseţe metaforică: "Când valuri
află un mormânt/ Răsar în urmă valuri; " Versurile reprezintă şi o definiţie a nestatorniciei sorţii omeneşti, a
fragilităţii fiinţei umane şi, în termeni schopenhauerieni, a voinţei oarbe de a trăi: “Ei numai doar durează-n vânt/
Deşerte idealuri."
Partea a patra surprinde idila dintre Cătălin şi Cătălina. Dragostea pământeană este înfăţişată la cele mai
înalte cote ale sale, Cătălin modificându-şi atât gesturile, cât şi cuvintele. Dacă în partea întâi a poemului
Eminescu ne-a prezentat dragostea ideală, intangibilă, dar existentă ca aspiraţie şi exprimată în manieră
romantică, în ultima parte ne înfăţişează dragostea posibilă, ridicată la cel mai înalt nivel. Ca să ne-o poată
înfăţişa altfel, Eminescu plasează idila nu între zidurile înguste ale palatului, cum o făcuse prima dată, ci în
spaţiile largi ale unei naturi exuberante, poleite de razele lunii.
Poetul surprinde splendorile naturii în amurg într-un superb pastel terestru: ” Căci este sara- asfinţit /Şi
noaptea o să-nceapă /Răsare luna liniştit /Şi tremurând din apă. Şi umple cu-ale ei scântei/cărările din crânguri/
Sub şirul lung de mândri tei/ Şedeau doi tineri singuri”.
Declaraţia de dragoste a lui Cătălin este comparabilă cu vorbele adânci şi hotărârea luată de Luceafăr în
împrejurări similare : "Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi /revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de
patimi./ Şi deasupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă."
Scena este contemplată de Hyperion, iar în versurile următoare poetul face loc din nou naturii protectoare,
într-o superba imagine: "Miroase florile-argintii /Şi cad, o dulce ploaie/ Pe creştetele-a doi copii/ Cu plete lungi,
bălaie".
La chemarea repetată a Cătălinei: "Cobori în jos luceafăr blând, /Alunecând pe-o rază /Pătrunde-n codru
şi în gând/ Norocu-mi luminează”, ”El tremură ca alte dăţi/ In codri şi pe dealuri”, dar ”Nu mai cade ca-n trecut /
In mări din tot înaltul: -Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul
vă petrece, /Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece".
Izolat prin calităţile lui excepţionale, Hyperion-geniul rămâne nemuritor prin forţa gândirii, dar "rece" în
plan afectiv. In urma experienţei din episodul anterior, el redobândeşte melancolia impersonală a geniului şi ni se
înfăţişează în deplina lui maturitate. Personajul romantic de-a lungul întregului poem capătă, în final, atributele
eroului clasic.
Dragostea reprezintă cheia de boltă a întregii structuri a Luceafărului, ea determină hotărâri cruciale,
modifică atitudini. Eminescu a aspirat spre o dragoste ideală, împletită din dăruire, puritate şi devotament. O
asemenea iubire purificată de orice intenţie materială, transfigurată, întâlnim în partea I. Poetul transfigurează
aici realitatea de două ori; o data pentru că fata îşi întâlneşte iubitul în vis, a doua oară pentru că iubirea se
desfăşoară în lumea imaterială a oglinzii. In partea a doua Cătălin o învaţă "din bob în bob amorul", în sărutări şi
îmbrăţişări prin care oamenii rămân îngrădiţi în condiţia lor pământeană.
Problematica geniului este dezbătută de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer. Conform
teoriei acestui filozof, cunoaşterea lumii este accesibilă doar omului de geniu, singurul capabil să depăşească
sfera strâmtă a subiectivităţii şi să obiectiveze. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu îşi poate depăşi condiţia,
nu poate ieşi din limitele acestui dat.
Hyerion este înzestrat nu numai cu atributele cunoaşterii raţionale, ci şi cu o mare capacitate afectivă. Fata
de împărat este pentru el obiect al cunoaşterii, dar şi iubita sa, obiectul unei pasiuni arzătoare. Setea de iubire îl
determină să hotărască sacrificarea condiţiei sale de fiinţă nemuritoare. In sens alegoric, această hotărâre
simbolizează capacitatea lui de a-şi depăşi condiţia.
Fata însă, deşi îl doreşte şi îl invocă de două ori, tot de atâtea ori îl respinge, pentru că nu îl înţelege şi
pentru că apropierea lui o înspăimântă. Ea nu îşi poate depăşi condiţia de muritoare. Odată ce criza provocată de
nostalgia necunoscutului este depăşită, fata revine la condiţia comună tuturor oamenilor.
Identificându-se cu Hyperion, Eminescu se îndepărtează totuşi de eul său transfigurat în poem: pe când
Hyperion îi priveşte pe oameni cu detaşare, poetul rămâne alături de ei, bucurându-se de izbânda lor asupra clipei
trecătoare.