Sunteți pe pagina 1din 9

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Definiția romanului: Specie a genului epic, în proză de mare întindere având o acțiune
complexă desfășurată pe mai multe planuri narative și cu un număr mare de personaje.

Trăsături: Opera lui Petrescu este ca specie roman psihologic deoarece nararea se face la
persoana a I-a, exista conflicte interioare puternice iar particularea izbitoare este structura
compoziționala care conține un număr de scrisori, confesiuni și documente.

Apariția: Romanul a apărut în anul 1933, la trei ani după „Ultima noapte de
dragoste,întâia noapte de război”. Romanul a avut un mare succes la public, impunând un
prozator de prima mărime analist excepțional și creator al unei formule narative
deosebite.

Titlul: Titlul cărții amintește de celebrul tâlhar „Procust” din Atica, în patul căruia erau
scurtați sau lungiți călătorii.
I. În sens restrâns, interpretând simbolul din titlu drept spațiu al nepotrivirii, se poate
considera ca scriitorul face o analiza de mare subtilitate psihologica a mutilărilor pe care
sentimentul neîmpărtășit al iubirii le poate provoca sufletului omenesc. Ladima trebuie
să-și amputeze spiritul și să cunoască suferința, umilința, deznădejdea. Doamna T.
trăiește dezgustul și suferința neînțelegerii unui refuz. Fred Vasilescu își reprima cu
brutalitate o mare pasiune din cauza unei inexplicabile stări de inferioritate pe care i-o da
Doamna T. Emilia nu pare atinsă de nimic,deoarece ea nu trăiește sentimentul, ci îl
mimează. Din perspectiva acestei interpretări, romanul este unul de dragoste și încă din
cele mai profunde din întreaga literatură.
II. Dar cartea se pretează și la alte interpretări. Dacă consideram patul lui Procust ca
spațiu pe care îl ocupă drama lui Ladima se poate vorbi de: un roman al condiției
intelectualului într-o societate nedreaptă care încearcă să-i îngrădească aspirațiile, să
niveleze talentul și inteligenta, promovând mediocritatea și compromisurile de orice fel.
III. Și totuși sensul cel mai cuprinzător al simbolului trebuie căutat în poezia lui Ladima
intitulata „Patul lui Procust” publicata în subsolul paginilor și în care se releva caracterul
contradictoriu al esenței umane, antinomia ei structurală.

Temele romanului: Iubirea și condiția geniului într-o societate care nu îl înțelege și ii


îngrădește aspirațiile.

Perspectiva narativă și viziunea despre lume a autorului: În acest roman nararea se


face la persoana a I-a, naratorul fiind în același timp și personaj. În roman avem pe rând
mai mult naratori, care relatează întâmplări din punctul lor de vedere, așa cum simt și
observă lucrurile, deci subiectiv. În cazul narării la persoana I, naratorul de obicei diferă
de personaj.

Compoziția: Particularitatea izbitoare a romanului este structura compozițională. Față de


romanul „Ion” a lui Rebreanu, aici există un număr de scrisori, confesiuni și documente,
care alcătuiesc șirul de marturii ale unui dosar de existente. Scriitorul apare în postura de
judecător de instrucție care adună dovezi ale vieții misterioase, pentru a descoperii
dincolo de lucruri semnificația mai profunda.
Practic romanul cuprinde:
1. Trei scrisori ale Doamne T. către autor
2. Jurnalul lui Fred în care sunt incluse și scrisorile lui G.D Ladima către Emilia
3. Un epilog povestit de Fred
4. Un alt epilog povestit de autor
5. Notele de subsol ale scriitorului care îl constituie pe el ca și personaj.

Relațiile spațio-temporale: Acțiunea se petrece în decursul câtorva ore într-o după-


amiaza caniculara de august în apartamentul Emiliei. Acțiunea oscileaza între planul
prezentului și cel al trecutului în funcție de reacțiile și memoria lui Fred.

Povestirea: Incipitul este realizat printr-o adresare directă, constând în mustrările pe care
doamna T. le face autorului și pe care acesta le explica în subsolul primei pagini.
Romanul începe cu cele trei scrisori ale doamnei T. și cu notele explicative – din subsolul
paginilor – ale autorului, care o îndeamnă să facă publica experiența nefericita a
sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea „un dosar de existence „. Ea
refuza și scriitorul o convinge sa se confeseze în scris, recomandându-i un stil precis și
concis, ” Fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie”, concepție ce
susține, de altfel, anticalofaismul lui Camil Petrescu.
Scrisorile doamnei T. narează suferința și dezamăgirea produse de faptul că amantul ei,
X, nu o mai iubește și nu-i dă nici o explicație privind aceasta atitudine, deși ea suferise
„din cauza lui aproape mortal” și se întreaba cum poate el s-o prefere pe alta, să aibă
metresa și să traiască „o viata completă fără mine”, ori ce-i pot oferi lui celelalte femei și
ea nu. Suferința doamnei T se amplifica din cauza umilirii, a mândriei rănite care „îmi
macină corpul”, mai ales că îl întâlnește în tren pe fostul iubit care se ducea cu amanta la
munte, așa cum alta data mergeau împreună ei doi.
Camil Petrescu apelează la formula romanului epistolar pentru ca impresia de
autenticitate, ce se desprinde din scrisori, să se constituie într-o confesiune cuprinzătoare
a adevărului, ca experiență trăită, ca valoare esențială a vieții (substanțialitatea), așa cum
a fost perceputa de către fiecare personaj în parte, autorul realizând o creație literara după
formula romanului în roman. Jurnalul lui Fred Vasilescu este cea mai întinsa și complexa
parte a romanului și poarta titlul „într-o după-amiaza de august”, cuprinzând confesiunea
tânărului privind iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru
Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale acesteia și notele de subsol ale autorului.
În acest capitol, Camil Petrescu ilustreaza și o imagine complexa a vieții economice,
politice și financiare din Romania, intre anii 1926 – 1928. La rugămintea autorului, Fred
Vasilescu consemnează în jurnalul sau iubirea pentru doamna T. și scrisorile lui George
Demetru Ladima, din ambele confesiuni reieșind doua puncte de vedere diferite asupra
aceleiași pasiuni, adică „doua romane subiective despre aceeași poveste de dragoste”, la
care se adaugă și „comentariile autorului, care reușește să creeze niște veritabile dosare
de existenta” (Gheorghe Glodeanu -„Poetica romanului romanesc interbelic”), toate
acestea concretizând noua formula estetica a relativismului.
În primele note de subsol, prozatorul îl prezintă pe Fred Vasilescu, „acel enigmatic X.,
care era fiul lui Tănase Vasilescu, personaj întâlnit și în romanul precedent, „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Tânărul era chinuit de o poveste de iubire,
despre care autorul aflase întâmplator și-l roagă să scrie un jurnal în care să se confeseze
asupra tuturor stărilor și sentimentelor trăite. Ca timp, întâmplările relatate de jurnalul lui
Fred Vasilescu încep într-o după-amiaza călduroasă de august, iar spațiul real este patul
Emiliei Rachitaru, o semi-prostituată cu pretenții de artista, căreia tânărul ii face o vizita.
Fred are 25 de ani, este spirit modern, cu o educație aleasa, diplomat și aviator, fiul unui
foarte bogat om de afaceri, Tanase Vasilescu Lumanararu. Încercând să-l impresioneze,
Emilia ii povestește despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor, săracul” și care
murise acum trei luni, dându-i să citească scrisorile de dragoste pe care acesta i le
trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu citește pe rând și în ordine fiecare scrisoare
din teancul legat cu funda roz. Ladima fusese gazetar și poet talentat, iar Fred este uimit
cum un astfel de om nu se gândise ca se compromite scriindu-i unei astfel de femei, o
cocota de lux pe care o vizitau și alți bărbați. Scrisorile lui Ladima creionează un
îndrăgostit sensibil și sentimental, preocupat ca iubita lui sa obțină un rol într-o piesa,
apoi fericit ca Emilia debutase, în sfârșit, într-un spectacol la teatrul National, fiind
convins de talentul actoricesc al femeii.
Emilia ii relatează lui Fred despre relațiile ei cu alți bărbați -printre care deputatul Nae
Gheorghidiu- și strădaniile ei de a evita orice întâlnire a acestora cu Ladima. Cu toate
acestea, el aflase intamplator că Emilia avea un amant, pe Traian Justiniu și-i scrie, cu o
tristețe sfâșietoare, rupând orice legătură cu ea: „S-a făcut în mine ca o lumina de moarte
și înțeleg acum, neașteptat, toate întâmplările și toate faptele omenești ale acestui an de
delir, de când te cunosc…”. Aflând că Ladima este foarte rău bolnav, „merge spre
moarte…”, Emilia nu se putuse duce la el, deoarece însoțea, ca sa-l distreze, un alt bărbat,
dar Valeria îl găsise zăcând într-o mizerie crunta, neras și foarte slăbit. Vestea căsătoriei
Emiliei cu Arghiropol îl arunca pe Ladima într-o disper are fără margini, dar când
logodna se anulează, el ii trimite o scrisoare tulburătoare în care descrie chinurile
îngrozitoare care-l mistuiau și „o suferință care întrece puterea de rezistenta a nervilor
mei”, rugând-o să-l reprimească. De atunci se întâlneau din nou în fiecare seară, ieșeau
împreună, dar nu a fost niciodată a lui pentru ca Ladima „altminteri era idealist. […] Ii
plăcea, asa, să stea aci”, spune Emilia „tot senina, mare și goala”. Dintr-o alta scrisoare,
adresata „Emy scumpa”, reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica” lui, așa cum o
prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgaran, Cibanoiu și Penciulescu,
invitându-i pe toți într-o seara la masa, dar Emilia pleacă devreme pentru ca se plictisise
îngrozitor, deși unul era mare savant, altul teozof și celalalt un om de mare cultura.
Dintr-o alta perspectivă narativă, Fred rememorează toate intampinarile legate de
Ladima, în care se implicase în mod direct și își amintește faptul că îl cunoscuse în iulie
1926, într-o împrejurare foarte personala, deoarece el venise la Techirghiol ca sa se afle –
neobservat și nebănuit de nimeni – în apropierea doamnei T, pe care o iubea în taina.
Ladima este prima persoana căreia Fred ii destăinuiește chinurile prin care trece iubind-o
atât de total pe doamna T., simțind o pornire inexplicabila pentru confesiune: „Era
singurul pe lume căruia i-aș fi încredințat taina, pe care n-o știu nici părintii mei, faptul
cumplit care e cancerul vieții mele, care ma face să fug de-o femeie iubita”. Fred îl
recomandă pe Demetru Ladima tatălui sau, Tanase Vasilescu, pentru a-l lua director la
„Veacul”, ziar înființat împreună cu Nae Gheorghidiu, pentru a stabili o campanie de
presă pornita împotriva deputatului, prin care se dezvăluiau afacerile necinstite privind
fabrica de muniții din Ardeal și recepția unor avioane, din care cauza fusese remaniat din
funcția de ministru.
Tânărul director s-a ocupat cu pasiune și înfrigurare de organizarea gazetei, pe care o
scria aproape singur și timp de doua săptămâni, „Veacul” a dezlanțuit o campanie
furibunda, „aproape sălbatica” împotriva celui care-l atacase pe Gheorghidiu pentru,
„afaceri veroase”, făcându-l să apară în fața opiniei publice „un imbecil ridicol”.
Atacurile virulente ale noii gazete, „Veacul”, se îndreptau acum împotriva întregii clase
politice, împotriva conducerii tineretului liberal, astfel că Nae Gheorghidiu ajunsese sa
fie „temut și ascultat”, iar gazeta „semănă teroare, mai ales […] în partidul liberal”.
Ziarul are și un succes financiar, atingând în doua luni tirajul „excepțional de 14 mii de
exemplare”, izbânda fiind posibila și pentru că Ladima era „absolut invulnerabil — și se
făcuseră investigații la tribunalul din orașul lui de naștere, detectivii îi urmăriseră tot firul
trecutului, ii scurtaseră viața” dar, negăsind nimic de care să se agațe, nu se putea riposta
în nici un fel campaniilor lui de presă, care deveniseră extrem de aprige.
Notele de subsol ale autorului sunt o altă perspective narativa și se constituie într-o satiră
vehementa privind statutul omului în societatea vremii, unde toate șansele sunt de partea
afaceriștilor veroși, pe când cei cinstiți, ca Ladima, traiesc mizerabil și în umbra
celorlalți. Astfel că talentul, cinstea și demnitatea gazetarului Ladima nu pot învinge
păienjenișul afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu și Lumanararu. El descoperă
întâmplator neregulile dintr-o afacere a industriei miniere și C.F.R., care păgubea statul
roman cu un miliard de lei anual, iară să bănuiască implicarea totala a patronilor săi în
aceasta frauda. Ceea ce a dus la ruperea definitiva a acestei colaborări, a fost apariția unui
articol de o violenta deosebita, prin care Ladima acuza puterea politica de matrapazlâcuri
în domeniul financiar-bancar.
În notele de subsol, autorul relatează antipatia profunda pe care Ladima o avea pentru
economiști, pe care-i numește „corbii matematici ai mizeriei” ori „improvizați medici
financiari”, considerându-i vinovați direct de criza financiara și economica în care se afla
țara, demonstrând că nimeni dintre cei bogați nu-și plătește impozitele, ci numai cei
săraci și funcționarii le achita.
Citind scrisoarea în care Ladima o anunță pe Emilia că își da definitiv demisia de la
gazeta, pentru ca nu poate scrie ceea ce i se comanda, ci numai ceea ce gândește el
(autenticitatea), mai ales că este și prost plătit, Fred își amintește că îl rugase pe Ladima
să renunțe la demisie, dar acesta refuzase categoric: „Nu sunt în stare să scriu doua
rânduri care sa nu vie dintr-o convingere adânca”. Privind la „aceasta Emilie cu carnea de
gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc”, Fred Vasilescu este
uluit de imaginea pe care o are îndrăgostitul, cum vede el în femeia iubita perfecțiunea
fizica și integritatea morala.
Plecat de la gazeta, Ladima o duce din ce în ce mai greu, încearcă să publice în gazete
poezii și foiletoane, nu mai putea ieși nicăieri, iar când își da seama că Emilia are relații
cu un grec, Micropolu, ii scrie pentru ultima data și, plin de amărăciune, ii cere înapoi
scrisorile pe care ii le trimisese. Ea refuză, socotind că nu este un om bine crescut și-l
minte că le-a pierdut. Peste doua săptămâni Ladima s-a sinucis și Emilia spune ca a
recurs la acest gest „din mizerie”, pentru ca „nu mai manca poate nici o data pe zi”.Fred
Vasilescu își dă seama că scrisorile nu trebuie sa mai rămână „în mana Emiliei”, întrucât
acestea puteau compromite amintirea lui Ladima, statutul sau de poet talentat și de
gazetar intransigent, așa că se hotărăște sa le fure.
„Epilogul I” relatează înfrigurarea cu care Fred Vasilescu cercetează, chiar de a doua zi
de după vizita la Emilia, împrejurările sinuciderii lui George Demetru Ladima.
Necrologurile erau surprinzător de elogioase, Ladima fiind considerat „un strălucit
talent”, „o mare pierdere pentru literatura romanească”, dar unul singur îl impresionează
profund „Unul dintre cei mai mari poeți ai timpului… hrănit cu oțet, fiere și dezgust de
contemporani, a dus tăcut țeava rece pe inima calda și stupida și a domolit-o, sfărâmând-
o. Noapte buna, poet smintit și cumsecade” Deși pare absurd ca un om ca Ladima să se
sinucidă din cauza „unei femei atât de vulgare ca Emilia”, Fred știe ca acest soi de cocote
provoacă adevărate drame de amor, sinucideri sau crime, pe când cele superioare,
inteligente și distinse provoacă suferințe mult mai adânci, dar pe un alt plan spiritual:
„Toate dramele din toți anii, de când sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufleteasca”.
Ladima își trasese un glonț în inima, înăbușind zgomotul cu o pătura, iar în buzunarul
hainei s-a găsit o mie de lei și o scrisoare adresata unei doamne, Maria Manescu, în care
Ladima își destăinuie profunda suferință provocata de „iubirea aceasta eterna și
otrăvitoare”.
De aceea procurorul respinge cauza sinuciderii ca fiind mizeria în care ar fi trăit poetul și
considera că el s-a împuscat din pricina acelei femei, căreia ii lăsase scrisoarea. Fred își
dă seama că orgoliul lui Ladima a determinat aceasta punere în scena a împrejurărilor.
Fire hipersensibila, Ladima se simțea rușinat de iubirea înjositoare pentru vulgara Emilia
și împrumutase cei 1.000 de lei pe care-i pusese în buzunar, astfel ca demnitatea lui de
om să rămână neștirbită, fiind unica lui mândrie în viata, singurul ideal: „nu trebuie să se
știe că am iubit asemenea femeie și ca în viata am suferit de foame. […] Am trăit
patruzeci de ani, inutili”.
„Epilogul II”, subintitulat „Povestit de autor” naratorul relatează la persoana I despre
ciudatul accident de avion suferit de Fred Vasilescu, a doua zi după ce ii predase caietele.
Finalul romanului cuprinde discuția doamnei T cu naratorul, din care reiese că ea fusese
tot timpul frământata de incertitudinea iubirii, „uneori și mie mi se părea că mă iubește…
[…] o iubire pătimașa ascunsa” și mărturisirea ei că l-a iubit pe Fred cu pasiune, cu
voluptate și nu a înțeles niciodată de ce el întrerupsese aceasta relație. Naratorul renunță
definitiv la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudata dintre
cei doi, deoarece adevărurile nu pot fi limitate: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în
cea universală, fără nici un moment de sprijin adevarat, așa cum singur a spus-o parca, un
afluent urmează legea fluviului”. Romanul „Patul lui Procust” este construit pe axa
fundamentala a autenticității, Camil Petrescu ilustrând substanța vieții, fie prin valori
existențiale ca iubirea și demnitatea, fie prin prezentarea realităților sociale, culese din
banalitatea cotidiana, conturând un tablou convingător al lumii politice, economice și
financiare din Romania anilor 1926-1928.
Destinele celor doua personaje masculine – Fred și Ladima – sunt, în concepția lui
Nicolae Manolescu, doua enigme care stau fata în fata, una fiind imaginea răsturnata a
celeilalte: „dacă Ladima își pierde cu desăvârșire capul pentru o femeie vădit inferioara și
se sinucide probabil din cauza ei, lăsând însa totul spre a masca acest lucru, Fred se
dovedește capabil să părăsească o femeie care este superioara, deși nu e deloc exclus sa
se sinucidă din cauza ei, mascând motivul la fel de grijuliu ca și Ladima. […] Dragostea
(și cu atât mai mult dragostea-pasiune) transforma pe cel ce iubește în sclavul celui iubit:
iar Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.” Fred sacrifică iubirea din
vanitate, iar Ladima din demnitate.

Caracterizarea personajelor:
Doamna T.: Doamna T. este numele enigmatic pe care Camil Petrescu îl da eroinei
Maria T. Manescu, cititorul făcând cunoștință cu acest detaliu din notele de subsol ale
autorului, care explica inițiala cu care este semnata prima scrisoare, dintre cele patru, ce
compun începutul romanului: „Acest T. nu este o inițială cum s-ar părea, căci a devenit
un adevarat nume, și nu știu dacă n-ar fi trebuit sa fie scris Te”. O alta menționare a
numelui întreg al eroinei este amintită în trecere de Fred Vasilescu, atunci când își scrie
testamentul și, mai accentuat, în scrisoarea de adio pe care George Demetru Ladima i-o
adresează femeii înainte de sinucidere.
Doamna T reprezinta tipul de feminitate modernă, mai întâi pentru ca se distinge printr-
un farmec aparte, prin misterul fascinant pe care-l emana, apoi pentru că ea întruchipează,
pentru prima oara într-o viziune românescă, un spirit feminin intelectualizat și, totodată,
femeia independentă din punct de vedere material, ea fiind proprietara unui magazin de
mobila stil. Prima secvență narativa din roman este reprezentată de cele trei scrisori ale
eroinei, numerotate cu cifre romane. Autorul o rugase pe doamna T. să primească un rol
într-o piesa a lui, „să apară pe scena”, deoarece ea ar fi putut să exprime convingător
„cum se, gândește, cum se iubește, cum se suferă”, sentimente pe care nu le poți învață
„în orele de curs”, așa cum procedează actorii profesioniști și nici „atestă prin certificat
de absolvire”. Refuzul doamnei T. reliefează, indirect, discreția și distincția acesteia: „-N-
am nimic în mine de arătat, pe scena, lumii”.
După discuții prelungite, din care reiese ideea că numai scriitorul este acela care are
capacitatea de a exprima, cu sinceritate, „ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a
întâmplat în viata, lui și Celor pe care i-a cunoscut”, ea ii trimite trei scrisori în care-și
dezvăluie sentimentele, concepțiile despre iubire, despre relațiile cu oamenii, despre
viata, în general. Tot în notele de subsol autorul ii face, în mod direct, „ portret fizic
detaliat: „Nu înalta și insultător de slaba, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei
[…] era poate prea personala ca să fie frumoasa în sensul obișnuit al cuvântului. Avea
orbitele putin neregulate, ușor apropiate, pronunțate, cu ochii albaștri ca platina, lucind,
fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect îl creau parca. Bărbia feminină,
delicată, dar prelungirea ei, întinsa frumos pana sub ureche, cam aparentă, căci era lipsita
de orice grăsime. Gura, foarte mobila, vie ca o floare plină. Gatul lung, robust, cu
tendoane lămurite la orice întoarcere a capului […] un soi de frumusețe, incerta, am
spune «pe muche de cuțit»”.
Inteligentă, rasată și cu o profunda cultură, ea își pune pe picioare o afacere proprie,
deschizând un magazin cochet și discret de mobilă stil, în care piesele rare, de valoare
autentica ii satisfac nevoia de frumos, de sensibilitate pentru artă adevărata, față de care
are o atracție și o pasiune de critic de artă. Camil Petrescu creează un model de
feminitate, de delicatețe și sensibilitate, calitățile spirituale și intelectuale ale doamnei T.
constituind un adevarat și înalt omagiu al ideii de femeie ideala: „extrem de emotiva,
alternând o sprinteneala nervoasă, cu lungi tăceri melancolice […] De o tulburătoare
feminitate uneori, avea adesea o voce scăzuta, seacă, dar alteori cu mângâieri de
violoncel […] o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde și reci”.
Relativismul, principiul estetic românesc pe care Camil Petrescu l-a introdus în proza
modernă, se reflectă și în construirea doamnei T, a „cărei personalitate se răsfrânge diferit
în opinia celorlalte personaje. Unul dintre prietenii lui Fred, mirat de fascinația pe care
doamna T. o exercita asupra tânărului monden, cu succese legendare la femei -„N-oi fi
pus gând rău urâtei aceleia care stă de vorba cu Ladima? Șefule, te știam om de gust”-
stârnește în tânărul îndrăgostit contradicțiile personajului hipersensibil, înclinat spre
analize amănunțite, care-i provoacă în conștiința percepții profunde ale unei feminități
tulburătoare, căreia „nu-i plăcea nicio perversiune, nicio «rafinărie» asa-zisa de femeie
modernă […] mă măgulea gândul de a ști că e frumoasa numai cu mine și mai ales numai
prin mine”.
Pentru Fred este femeia unica, iubirea vieții lui, sentimentele fiind la aceleași înalte cote
și din partea doamnei T. Dragostea lor este devorantă, ii duce pe amândoi la o uitare
totala de sine, bărbatul întrebându-se uneori dacă mai sunt „în toate mințile”. Iubirea lor
tainică, ascunsă de privirile lumii „atât de rea… neînțelegătoare”, păstrând cu strășnicie
trăirea intensă numai pentru ei, conturează femeia enigmatică, care atrage prin eternul
mister feminin. Pentru P.. doamna T. este fascinantă, farmecul ei supunându-l total pe
bietul ratat, care o iubea necontenit de cincisprezece ani și căruia, convins că este iubita
„de toți bărbații”, i se pare imposibil ca cineva să rămână insensibil la frumusețea
distinsă, delicată și elegantă a femeii. Doamna T. emană sensibilitate și mister, este
înzestrata cu o spiritualitate superioara, înclinata spre meditație, ca urmare a
preocupărilor ei pentru artă și literatură, având „acea permanentă tensiune intelectuală”,
fiind adesea „absentă și gânditoare, înregistrând interior și lin cele mai mici nuanțe ale
clipei”.
George Calinescu afirma că nu exista în viața reala decât femei ca Emilia, „femeia de
toate zilele” ce se poate caracteriza, pe când „Doamna T. este fantoma romanului,
aspirațiunea lui Fred, obscură și enigmatică, tocmai prin aceasta, și dacă autorul n-a știut
să-i dea tonuri de ulei, este pentru ca n-a putut s-o scoată din mediul ei aerian”.

Fred Vasilescu: Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânăraru, industriașul
multimilionar asociat în diferite afaceri cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu
(personaje conturate în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) și
definit de Pompiliu Constantinescu ca fiind „un fel de intersecție a tuturor celorlalte
personaje”. Ca personaj realist-modern, Fred recompune – prin memorie afectiva – viața
celorlalte personaje, a Emiliei, a doamnei T., destinul lui Ladima, precum și imaginea
socială, politică și economică a României interbelice, prin prezentarea manifestărilor
politicianului Nae Gheorghidiu și a omului de afaceri Tanase Vasilescu, zis Lumânăraru
(porecla ce provine de la prima sa afacere, o prăvălie de lumânări).
Întâmplările relatate în jurnalul lui Fred Vasilescu încep într-o după-amiaza călduroasa de
august (perspectiva temporală), iar spațiul real este patul Emiliei Rachitaru, o semi-
prostituată cu pretenții de artista, căreia tânărul ii face o vizita. Fred are 25 de ani, este
spirit modern, cu o educație aleasa, diplomat și aviator, ceea ce-l motivează ca personaj
„rotund” („care nu poate fi caracterizat succint și exact”, E.M.Forster). Emilia încearcă
să-l impresioneze povestindu-i despre unul, Ladima, „care m-a iubit îngrozitor, săracul”
și care murise acum trei luni. Ea ii dă să citească scrisorile de dragoste pe care ziaristul i
le trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu parcurge, pe rând și în ordine, fiecare
scrisoare din teancul legat cu funda roz.
Autorul romanului insista, în notele de subsol, ca Fred să-și exprime în scris impresiile
care i-au marcat profund în urma citirii scrisorilor de dragoste ale lui George Demetru
Ladima adresate Emiliei, precum și propriile marturii în legătura cu iubirea pentru
doamna T, acesta intuind în tânărul monden „un soi de loialitate și delicatețe, de
sinceritate a vieții”. Portretul fizic este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea din
finalul romanului, cu prilejul morții impresionante a pilotului, când nu mai rămăsese
nimic din „tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate și evidente ca un cap
de statuie greceasca, doar cu fruntea putin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci”, al
cărui „corp vânjos” avusese „mișcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat și gânditor”.
Portretul moral se fundamentează, indirect, pe îmbinarea subtila dintre esență și aparență,
dintre profunzimea spirituala și o mediocritate afișata, fiul milionarului parând să nu aibă
alte preocupări decât sportul, moda, chefurile și femeile, dar fund, în fondul sau, un tânăr
sensibil, inteligent și serios.
Sub aparența unui tânăr superficial, pe care „banda” îl considera valoros pentru ca era
plin de bani, boem, snob și prost, Fred este un intelectual lucid, introvertit, inteligent, ale
cărui sondări interioare dezvăluie „acea vibrație melodioasa, calma, pe care o au toți
oamenii, fruntași adevărați în activitatea lor, orișicare ar fi ea: arta, politica, militărie,
acrobație, dans modern, destin de Don Juan sau box”. Cu o bogată experiență de viața,
fost diplomat, pilot ambițios, sportiv talentat, cu succese răsunătoare la femei, Fred
considera că trebuie să traiască în mod direct tot ceea ce i-a comandat amorul propriu,
experiența trăită constituind un adevarat „memoriu de cariera”: „Toate le-am făcut în
viata și tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu
de cariera”. El își ascunde adevărata natură spirituală, întrucât, în esența, contrastează
flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficiala al cărei stil l-a adoptat, prefăcându-
se că aparține societății mondene, meschine și dominate de parvenitism.
Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian și modern, Fred Vasilescu
este intelectualul lucid, auto-analitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima și Gheorghidiu.
Cu toate ca este îndrăgostit total și definitiv de doamna T., Fred o evita, fiind capabil să
părăsească o femeie care-i este superioara, probabil din cauza aceluiași orgoliu ce
individualizează personajele lui Camil Petrescu: „Sacrifica definitiv pasiunea pe altarul
vanitapi: în loc să se piardă pe sine, prefera s-o piardă pe ea. […] Fred n-a vrut să devina
sclavul erotic al doamnei T.” (Nicolae Manolescu, „Area lui Noe”). Dragostea pentru
doamna T. rămâne o enigma, iar moartea lui în accidentul de avion poate fi și o
sinucidere, motivul fiind ascuns cu grija, ca și în cazul lui Ladima. Ambele destine, al lui
Ladima și al lui Fred, sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deși una reprezintă
imaginea răsturnată a celeilalte: Ladima trebuie să-și diminueze capacitatea spirituala, să
coboare la nivelul vulgarității Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este sub iubirea
superioară a doamnei T., temându-se că n-ar putea da atât de multa dragoste câtă i se
cere. Legătura celor doua destine este întâmplatoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care
Fred le citește cutremurat, înțelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului sau, cu care,
de altminteri, comunicase printr-țin flux spiritual, dincolo de rațiune: „Era singurul pe
lume căruia i-as fi încredințat taina, pe care n-o știu nici părintii mei, faptul cumplit care e
cancerul vieții mele, care mă face să fug de-o femeie iubita.
Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi ușurat poate că filtrarea sângelui”.
Reacția lui de a fura scrisorile lui Ladima, care, chiar după moartea acestuia, l-ar fi putut
compromite, este determinată de simțul onoarei de a păstra secretul rușinos al omului pe
care-l cunoscuse demn și incapabil de compromisuri, inflexibil. Personalitatea lui Fred
Vasilescu se menține enigmatica, sfârșitul sau pendulând intre accident de avion și
sinucidere. El moare brusc, a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt
o permanenta auto-introspecție, ca și când scrisul l-ar fi ajutat să se izbăvească de
suferință prin analiza lucidă a „cancerului” vieții lui, iubirea. Taina iubirii lui reintră, prin
moartea eroului, în circuitul marilor taine ale Universului: „Taina lui Fred Vasilescu
merge poate în cea universala fără niciun moment de sprijin adevarat, așa cum, singur a
spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului”, frază care încheie romanul, ca o
concluzie deatică sugestivă pentru concepția estetică a lui Camil Petrescu. Modernismul
romanului e definit de subtilitatea și profunzimea analitica a conștiințelor, de dramele
interioare suferite din iubire și demnitate, de identificarea deplină timpului subiectiv cu
cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în același timp și naratori. Camil Petrescu,
romancier prin excelenta citadin modern, realizează o literatura intelectuala, situându-se
pe linia ideii ca actul scrisului este, în primul rând, „o experiență spirituala, o forma de
confesiune destinata să atingă suprema sinceritate și sa ducă la o revelație existențială”
(Ov.S.Crohmalniceanu – „Literatura română intre cele doua războaie mondiale”).