Variante de Lucru

SUBIECTUL I (50 de puncte)
Citeşte următorul text:

Ziarele ne-au informat, de curând, că Bucureştiul e unul dintre cele mai zgomotoase oraşe din Europa. În materie de
rele, puţini ştiu, mai bine ca noi, să se situeze la superlativ. În ce mă priveşte, n-aveam nevoie de presă ca să recunosc
infernul sonor în care trăiesc zi şi noapte. Şi sunt foarte sceptic cu privire la posibilitatea de a asana acest infern. Pentru că
rădăcinile lui sunt multiple şi, pe termen scurt, nereformabile. O lege care să ne protejeze de poluarea sonoră nu există şi,
chiar dacă ar exista, ea n-ar impune, în lumea românească, mai multă ordine decât oricare din legile în vigoare, simple
obiecte de slalom şmecher pentru infractorii de vocaţie din jur.
Ar trebui umblat, în primul rând, la educaţie. Nu doar la cea "instituţională", cât, mai ales, la cea a anilor pre-şcolari.
Românii s-au învăţat, de mici, să vorbească tare. Vocea lor nu mai are registre variabile, discreţii, modulaţii, nuanţe. Totul se
rosteşte în acelaşi plan, unul al percuţiei nemiloase. Nu se spune decât ceea ce se poate striga. Râsul a fost înlocuit de
sughiţul măgăresc, ceremonia comunicării s-a redus la un soi de băşcălie răstită. E ca şi cum coardele vocale ale tuturor ar
fi devenit nişte odgoane monotone, incapabile să reproducă mai mult de două-trei trepte ale sunetului. Această
degenerescenţă e dublată de sentimentul psihotic al unora din compatrioţii noştri că sunt singuri în oraş, pe stradă, la
restaurant. Că pot, prin urmare, să-şi pună la maximum muzica preferată, că pot vocifera fără să ia notă de prezenţa altora,
că pot chiui ca pe câmp la ora trei dimineaţa. Bucureşteanul de azi e suveran. Se simte bine. Se plimbă prin târg ca printr-o
ogradă de uz privat: rage, ambreiază viril, înjură, se lăfăie, euforic, într-o mare de decibeli. Cei încă "neadaptaţi" trebuie să
se resemneze: să asculte "în direct" manelele care explodează din câte o bronzată maşină decapotabilă, să mănânce
auzind, de la masa vecină, vreun manager harnic care distribuie ordine prin telefonul mobil, face goange amantei şi spune
bancuri amicilor de departe, să se trezească dis-de-dimineaţă în ţipuriturile vesele ale celor care vin la slujbă devreme şi
sunt loviţi de o volubilitate isterică. N-ai voie să te superi. E libertate. E democraţie. S-a terminat cu elitismul şi cu fasoanele.
Dar, dincolo de educaţie, mai e ceva: un îndărătnic spirit al vremii şi al locului. "Se poartă" dezinhibiţia, lejeritatea
ofensivă, egalitarismul plebeu. Bărbaţii trebuie să vorbească birjăreşte, femeile, băieţeşte, copiii, golăneşte. Îmbrăcămintea
trebuie să fie vag deşelată, limbajul - deocheat, coafura - rebelă. În plus, oraşul s-a umplut de mahalagii bogaţi, care îşi
savurează, perplecşi, avutul. Jeep-ul, care, la obârşie, era o maşină de teren, a ajuns să domine oraşul ca un simbol al
luxului. Au apărut şi nişte vehicule insectiforme - nu ştiu cum le spune - , amestec de motocicletă şi tractor, care n-au niciun
sens pe marile bulevarde, decât să facă un zgomot asurzitor. [...]
La cele de mai sus, se adaugă şi interminabilele şantiere ale unei capitale supuse celei mai bezmetice hărţuieli
urbanistice, sistemele de alarmă care se declanşează la orice oră din zi şi din noapte şi piuie îndelung până se găseşte
cineva să le oprească, fluierele greviştilor de lângă guvern şi contondentele bătălii de vorbe ale talk-show-urilor de
televiziune. Cum să speri că toate aceste inconturmabile realizări post-revoluţionare vor fi revizuite, adaptate scării umane
şi, la limită, abandonate? Suntem condamnaţi la zgomot. Pe viaţă.
(Andrei Pleşu, Zgomot)
A. Scrie pe foaia de examen, în enunţuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la text.
1. Menţionează sensul din text al secvenţei: Ar trebui umblat, în primul rând, la educaţie. 6 puncte
2. Indică două surse de zgomot urban la care se face referire în textul dat. 6
puncte
3. Explică motivul pentru care cei "neadaptaţi" trebuie să se resemneze, aşa cum rezultă din primul paragraf al textului dat .
6 puncte
4. Precizează două tipuri de educaţie la care face trimitere textul dat. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o caracteristică a vieţii urbane, aşa cum rezultă din textul dat . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă traiul în mediul urban reprezintă o provocare
pentru un locuitor al oraşului, raportându-te atât informaţiile din fragmentul extras din textul Zgomot , de Andrei Pleşu, cât şi
la experienţa ta personală sau culturală. 20 de
puncte
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie; enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente
adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente; 14 puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie şi
de punctuaţie), aşezarea în pagină, lizibilitatea. 6
puncte
În vederea acordării punctajului pentru redactare, textul trebuie să aibă minimum 150 de cuvinte şi să
dezvolte subiectul propus.
SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsături ale modernismului.
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
"Sunt rob în temniţă!"
(Lucian Blaga, Vreau să joc! )
Într-o călătorie ce am făcut în munţi cu poetul Alexandrescu, am găsit la Cloşani în Mehedinţi pe unul banul Niculae,
ţăran cu iţari şi cu cojoc, dar cu barba mare şi ras la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multă vervă cum
ajunsese deodată ban mare.
Badea Niculae, clăcaş din satul Băileşti din Dolj, fusese scăunaş, adică comisionarul unui turc din Vidin, anume Mustafa
[...]. Într-o zi, Mustafa dispare din Vidin, şi bietul Niculae, după ce alergă vreo trei ani căutându-l în toate părţile cu răboajele
contabilităţei legate de brâu, află în sfârşit că acel Mustafa se găsea în Țarigrad. Turcu, în vestita răsculare a ienicerilor
contra lui sultan Selim III, ajunsese tare şi mare, devenise acel fioros vizir Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor.
Badea Niculae, oltean cutezător, cum îi află de ştire, îşi ia răboajele ş-o pleacă să-l găsească ca să-şi încheie socotelile.
Ajuns la Țarigrad, nu se sperie nici de cavaşi, nici de capugii, cari îi opreau intrarea conacului vizirial, împinge, răstoarnă şi
dă năvală drept în odaia lui Mustafa Bairactaru.
Fostul său amic şi asociat, cum îl vede, i s-aruncă în braţe, zicându-i:
– Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea să te procopseşti şi tu după urma mea. Rămâi aici să zic să-ţi dea tainuri. Voi
să te fac om.
– Cum vrei tu, Mustafa - îi răspunde Niculae - să-mi las eu ţara, cuprinsul meu unde m-am născut şi unde voi să mi se
odihnească oasele când oi muri?
– Dacă e aşa - îi zice vizirul - spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi să fii.
– Apoi, deh! Mai mare decât toţi la noi este Vodă, răspunde Niculae.
Turcu, la aceste cuvinte, stă niţel pe gânduri, cu mâna pe barbă, ş-apoi îi zice:
– Vezi, asta o să fie cam greu [...] Dar spune-mi, după domn ce vine?
– Cine să vie? Vine mitropolit, răspunde Niculae.
– Ei bine, mitropolit să fii! şi ia condeiul să scrie.
Niculae, speriat că vrea turcu să-l facă mitropolit, sare strigând:
– Stai, Mustafa, nu scrie, că eu am nevastă şi copii, păcatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie să fie călugăr
şi arhiereu. Cum să-mi las eu nevasta, să mă duc să mă călugăresc? Nu fac una ca asta o dată cu capu.
– Dar după mitropolit ce vine? întrebă iar Mustafa.
– După mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.
– Ban mare fii, dar!
Porunceşte de-i aduce îndată un caftan şi-l îmbracă, îi dă şi o scrisoare vizirială către domnul Valahiei.
Niculae ia scrisoarea, o bagă în sân şi o pleacă cu dânsa la Bucureşti drept la vodă, care, citind-o, rămâne pe gânduri, că
nu era de glumă cu Mustafa Bairactaru. Să nu facă pe Niculae ban mare, îşi găsea beleaua cu viziru; să-l facă, îşi aprindea
paie în cap cu boierii ţării. Aşa s-a hotărât să intre la tocmeală, crezând că doar l-o împăca cu un zapcilic, o vătăşie de plai,
cu o isprăvnicie cel mult; dar badea Niculae, la toate propunerile lui vodă, răspundea, ţinând-o una şi bună cu vorba:
– Cum a zis Mustafa!
Vodă, dac-a văzut ş-a văzut că n-o scoate la căpătâi, porunceşte de-i aduce o cărucioară de poştie, cheamă pe un
edecliu şi-i dă pe Niculae în seamă să-l ducă la munte la Cloşani, cu ordin către vătaful de plai d-acolo că nici pasăre
măiastră să nu-i afle de ştire.
Când l-am văzut, bietul om trăia de vreo treizeci de ani în Cloşani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit şi stimat de locuitorii
plaiului, cari toţi i se închina cu respect şi-i zicea banul Niculae.
Vodă a avut noroc că vizirul Mustafa Bairactaru, strâmtorat de aproape de ieniceri, apărând pe sultan Mahmud II, nepotul
nenorocitului Selim, a preferit mai bine să puie foc prăfăriii, să saie în aer cu palat cu tot decât să cadă pe mânile ienicerilor.
Aşa n-a apucat să afle de renghiul jucat amicului său Niculae, pe care până la moarte îl credea ban mare în Țara
Românească.
(Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri)
1. Menţionează sensul din text al secvenţei: cu multă vervă (El ne povesti cu multă vervă...) 6 puncte
2. Indică motivul pentru care Mustafa vrea să-l răsplătească pe Niculae. 6 puncte
3. Explică de ce Niculae ajunge în munte, la Cloşani . 6 puncte
4. Precizează două trăsături de caracter ale lui Niculae, care se pot desprinde din textul dat. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, relaţia dintre Mustafa şi Niculae . 6 puncte
Notă! Răspunsurile vor fi formulate în enunţuri.
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă o relaţie de prietenie se poate lega între
oameni care au statut social/interese diferit(e), raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul Scrisori
către Ion Ghica, de Vasile Alecsandri, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsături ale romantismului.
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Tu nici nu ştii a ta apropiere
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Cu răsărirea stelei n tăcere;
Minune cu ochi mari şi mână rece.
Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea ta asupra mea să plece, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.
Sub raza ei mă lasă a petrece (Mihai Eminescu, Sunt ani la mijloc…)
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
În Ţara Românească, noua politică de convertire a Romei avu începuturi anevoioase. Domnii noştri ortodocşi aveau,
pentru a-şi alege soţii, vecini ortodocşi; în vremea aceea, voievozii români, cu obiceiuri moştenite din străbuni, nu-şi alegeau
nevestele decât din case domnitoare. Or, în Muntenia, ţară aşezată între Carpaţi şi Dunăre, alegerea de femei ortodoxe le
era uşoară. [...] În adevăr, dacă cercetăm perioada de la 1300 până la 1400, nu găsim, de fapt, pentru doamnele cunoscute
nouă în Muntenia, decât o singură catolică, pe celebra Doamna Clara. [...]
Cât despre Clara, a doua soţie a lui Alexandru-Nicolae Voievod, cel care a domnit între anii 1330 şi 1364, ea era din
neamul banilor unguri de Severin, conţi de Doboka. Se ştie că pe vremea aceea ţinutul Mehedinţi şi partea de vest a Gorjului
aparţineau coroanei ungare. La sfârşitul veacului al XIII-lea, aflăm acolo pe un puternic senior transilvan, Ştefan Mikud
Kukenus, numit ban de Severin şi primind în apanaj de la rege un întins domeniu, compus din satele Dăbăceşti, Runcu,
Bâlta, Brădiceni, Stroeşti, Stolojeni etc., care domeniu fu erijat în comitat ereditar. Ştefan Mikud avu patru fii, pe Ion (Ianoş),
Dumitru, Nicolae şi Petru. Ei moşteniră de la tatăl lor domeniul Dăbăceştilor, în părţi egale, purtând cu toţii titlul de conte, iar
Ion, cel mai mare dintre fii, moşteni şi bănia Severinului. Clara era fata acestuia, şi căsătoria ei cu voievodul Ţării Româneşti
însemna nu numai o întărire a neamului ei în ţinuturile noastre, cât mai ales un nou mijloc al papei de-a încerca răspândirea
catolicismului la noi.
Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în Curtea
de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei, Alexandru Voievod, cât şi într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă Vladislav, căutând să
convertească pe soţ, pe fiu, pe fratele ei, pe boieri, şi tot poporul la adevărata credinţă creştinească, după părerea ei,
catolicismul. Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoţi şi de misionari papistaşi, cu toată
corespondenţa ce întreţinea cu scaunul papal din Roma, ea nu reuşi să catolicească decât una din fetele ei, Ana, care
ajunse nevastă de crai, a lui Straşimir, ţarul Bulgariei. Biserica papistaşă din Curtea de Argeş a fost făcută de ea, acea
biserică ale cărei pitoreşti ruine se mai văd şi astăzi, pe un deal, în mijlocul grădinei publice din acel orăşel de provincie,
fostă glorioasă capitală a Ţării Româneşti. Această ruină, acum 120 de ani, a fost luată de un călugăr englez călătorind prin
ţările noastre, Mister Clarcke, drept un templu roman, ca dovadă că civilizaţia şi cultura nu sunt numaidecât gemene surori.
Un alt succes trecător al Doamnei Clara fu cel de a influenţa pe fiul ei vitreg, Vladislav I, după ce acesta, în anul 1369,
încheiase definitiv pacea cu regele Ungariei, a-l influenţa sau poate a-l sili să cheme un episcop catolic din Transilvania în
Ţara Românească, pentru a sfinţi aici biserici şi altare, pentru a ierta păcate şi a judeca pricini. Ceea ce dovedeşte de altfel
că numărul catolicilor din ţară era totuşi destul de mare. Papa, la auzul acestei veşti, fu cuprins iar de fiorii nădejdei, scrise
lui Vladislav Voievod (1370) pentru a-i mulţumi de buna lui voinţă şi pentru a-l îndemna şi a-l ruga să treacă el însuşi la
catolicism, încredinţându-l că astfel va deveni un atlet al lui Christ, care în orice timp şi în orice împrejurare va avea sprijinul
scaunului papal. Drept răspuns la această epistolă şi sfătuit fiind de sfântul Nicodim al Tismanei, care, până la moarte, a
luptat împotriva tendinţelor "eretice" ale Clarei, Vladislav înfiinţă la Severin, adică chiar la marginea ţărilor catolice, o a doua
mitropolie română ortodoxă. Papa o fi muşcat din buze, iar ce a făcut Doamna Clara istoria nu ne spune. De altfel, istoria nu
ne spune despre Doamna Clara nimic altceva decât cele înşirate mai sus. Tot restul e închipuire, iar Alexandru Davila, în
celebra lui dramă Vlaicu Vodă, s-a priceput a da acestei închipuiri o formă care l-a aşezat în fruntea listei bunilor noştri
scriitori.
(Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe)
1. Menţionează sensul din text al secvenţei: o fi muşcat din buze (Papa o fi muşcat din buze... ) 6 puncte
2. Indică motivul pentru care Doamna Clara încearcă să-şi determine copiii să treacă la catolicism. 6 puncte
3. Explică de ce Vladislav înfiinţează o a doua mitropolie ortodoxă în Ţara Românească . 6 puncte
4. Precizează două trăsături de caracter ale Doamnei Clara. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, efectele politicii de convertire dusă de Roma în Ţara Românească . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este necesară garantarea libertăţii de opţiune
în privinţa convingerilor religioase ale unei persoane, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul
Trecute vieţi de doamne şi domniţe, de Constantin Gane, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsături ale tradiţionalismului.
Inimă a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Christoase,
Cel ce-ţi gâlgâi sângele până jos, în adâncimi,
Deschide-Te rugăciunilor noastre sfioase,
Dulce miez al misterioasei Treimi.
Floare a Cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne-ncetate,

Spic suprem al nestinsei Lumini Dumnezeieşti,
Unic Cuvânt, Eternitate în Eternitate,
Dulce Fulger care pe nimeni nu orbeşti,
Nu ne lasă pe noi în bezmetică ceaţă,

în somnul lumii cu buimace visări
Trece-ne cu Ţine din experienţă la Viaţă,
Sus, în minunea marei Deşteptări.
(Vasile Voiculescu, Inimă a lui Dumnezeu)
Îmi aduc aminte de dealurile din jurul Cernavodei. Tata ne lua câteodată cu el. Urcam pe cărări arse, prăfuite,
şerpuind printre scaieţi şi peliniţă, până ce ajungeam pe culme. De acolo, Dunărea se vedea până foarte departe, izvorând
dintr-un păienjeniş de sălcii şi arbori albăstrui. Tata nu era un expansiv. El, atât de prolix şi de pisălog când era vorba să ne
facă morală (cum îi plăcea lui să spună), amuţea de câte ori ne aflam în situaţii noi şi delicate, oarecum în afara raporturilor
de familie. Ne aşezam pe un tăpşan; tata îşi scotea chipiul, îşi ştergea fruntea cu batista, apoi începea să-şi răsucească
mustaţa, zâmbind prelung. Îl ghiceam că este mulţumit şi-i puneam tot felul de întrebări. Uneori, îi puneam acele întrebări pe
care ştiam că le aşteaptă de la băieţii lui. Ştiam că ne consideră inteligenţi şi înzestraţi cu tot felul de talente. (Credea,
bunăoară, că eram aândoi muzicanţi de mare viitor, aproape nişte copii-minune.) Era fericit când, ascultând întrebările, îşi
verifica încă o dată încrederea în inteligenţa noastră. Dar răspundea totuşi succint, aproape monosilabic, uneori încurcat. Ne
întorceam pe alt drum, în aşa fel încât să cădem aproape pe podul peste Dunăre. Uneori, aveam norocul să vedem trecând
un tren de marfă, înaintând încet, ca o râmă uriaşă. O dată, când coboram, a izbucnit de după peretele râpei o tătăroaică de
vârsta noastră, şi, fără să spună un cuvânt, i-a întins tatei un buchet de flori albastre. Am privit-o tustrei cu mare uimire. Noi,
băieţii, vedeam pentru întâia oară, de aproape, o fetiţă de tătar. Avea părul şi unghiile vopsite roşu şi purta şalvari. Tata a
zâmbit, i-a mulţumit încurcat, a bătut-o cu palma peste umăr, a mângâiat-o pe păr, apoi, în cele din urmă, neştiind cum să-şi
arate recunoştinţa, a scos chipiul şi l-a fâlfâit de câteva ori în aer, salutând-o.
Pe aceste dealuri urcam deseori, primăvara, cu şcoala întreagă. Îmi aduc aminte de o excursie pe la sfârşitul lui
martie. Era neaşteptat de cald. Ajungând sus, pe deal, mi-a fost sete şi, cum nimeni nu avea apă, am început să mănânc
zăpadă; rămăsese destulă prin văgăuni, între râpe. Am zăcut apoi, bolnav, aproape două săptămâni.
Când mă întorceam de la şcoală, mi-era întotdeauna sete. Căci veneam alergând, înfruntându-mă cu băieţii,
bătându-ne cu ghiozdanele - şi ajungeam murdar şi transpirat. Înainte de a prinde cineva de veste, beam pe nerăsuflate
câteva căni, apă proaspătă de le cişmea. Libertatea aceasta am pierdut-o când părinţii s-au hotărât să ia o guvernantă cu
care să vorbim franţuzeşte. Într-o zi, tata a cerut trăsura şi s-a dus la gară. S-a întors cu un fel de cucoană foarte brună, cu
un neg mare, negru, pe obraz şi mirosind a tutun. Vorbea perfect româneşte şi îşi răsucea necontenit ţigări deasupra unei
tabachere, pe jumătate plină cu tutun auriu. Am simţit chiar în seara aceea că părinţii,şi mai ales mama, erau dezamăgiţi.
Guvernanta era prea bătrână, fuma prea mult şi nici măcar nu vorbea bine franţuzeşte. A rămas doar câteva săptămâni.
Cred că pretextul despărţirii l-am procurat, fără să vreau, eu. Guvernanta hotărâse că nu mai am dreptul să beau apă când
mă întorceam de la şcoală, pe motivul că eram transm'pirat. Nu mai aveam voie să mă apropii de cişmea, nici să intru în
bucătărie sau în sufragerie. Până la masă, trebuia să rămân în odaia noastră, a băieţilor, care era totodată şi odaia
guvernantei. Sufeream îngrozitor de sete. Într-o zi, profitând că rămăsesem singur în odaie, am început să cotrobăiesc, în
dulap, am dat peste o sticlă pe care era scris Acid boric. Ştiam că soluţia asta se întrebuinţează ca dezinfectant, dar mi-era
prea sete. Am băut aproape jumătate de sticlă. Nu m-am simţit rău decât mai târziu, şi atunci, i-am spus mamei. Întins pe
pat, prefăcându-mă mai bolnav decât eram, ascultam, ca o mângâiere, dialogul amar, repede înăsprit, între guvernantă şi
mama.
(Mircea Eliade, Memorii)
1. Menţionează sensul din text al secvenţei: a prinde de veste (Înainte de a prinde cineva de veste, beam pe nerăsuflate
câteva căni, apă proaspătă de le cişmea. ) 6 puncte
2. Indică motivul pentru care tatăl le aduce băieţilor o guvernantă franţuzoaică. 6 puncte
3. Explică de ce tatăl este oarecum stânjenit în discuţiile cu băieţii, purtate în timpul plimbărilor pe dealurile din împrejurimile
Cernavodei. 6 puncte
4. Precizează două aspecte caracteristice pentru educaţia copiilor, sugerate în text. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, relaţia dintre guvernanta franţuzoaică şi familia în care intră aceasta . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă relaţiile de familie sunt sau nu sunt importante
în formarea caracterului unei persoane, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul Memorii, de
Mircea Eliade, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsături ale romantismului.
Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic
Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot;
De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot.
Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie.
Acăţat* de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Aşezând genunchiu şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ
Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi
Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit
Intră, unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;
Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă*,
Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.
(Mihai Eminescu, Călin, file din poveste)
*acăţat - agăţat, atârnat;
Dacă educaţiei religioase nu i s-a dat o importanţă prea mare, nici mcar în prima copilărie, preşcolară, în schimb s-a
pus un mare accent pe ceea ce azi numim educaţie civică. Cu discreţie, dar cu insistenţă. Nu trebuie uitat faptul că Mama,
dintr-o familie de politicieni, a fost în Elveţia, la liceu. Unde nu a învăţat numai franceza, foarte bine, dar şi comportamentul
civilizat, liber consimţit, organizarea democratică, respectul pentru celălalt, indiferent de poziţia în societate, de naţionalitate,
de starea materială. Apoi, amândoi părinţii mei au trăit, în studenţie, la Viena, ceea ce nu a avut numai un efect cultural, dar
şi de comportament civilizat, corect, european. Picătură cu picătură, începând de la mărunţişuri din viaţa de toate zilele, mi
s-au inoculat aceste lucruri: un program de viaţă ce trebuia respectat, ordine, la sfârşitul zilei, în propriile jucării (făcută de
mine), un lucru bine făcut, ore de masă, de plimbare, somn. Respectul orelor de muncă ale Tatălui meu (în al cărui birou nu
era voie să intri). Reguli de circulat pe stradă, traversarea corectă la semafor, salutul (cine pe cine salută întâi sau întinde
mâna, în funcţie de vârstă şi sex etc.). Cui îi revine curăţenia pe străzi (în primul rând cetăţeanului), reguli de comportare în
tramvai şi tren şi la coborârea din accestea. În fine, reguli de comportare la masă. În privinţa aceasta, Tata era foarte sever.
Cu toate că provenea dintr-o familie foarte modestă, în timpul carierei sale deprinsese toate aceste reguli, care trebuiau
respectate şi în cercul restrâns al familiei, în perioade când de abia aveam ce pune în farfurie. Nu admitea abateri şi făcea
observaţii cu o ironie foarte fină. Avea mâini foarte frumoase, prelungi, expresive, dibace, dar deloc feminine. Aşa încât
mânuia corect şi frumos, fără dificultate, toate tacâmurile, în modul cel mai natural, parcă s-ar fi născut cu această ştiinţă. La
un moment dat Mama mi-a mărturisit că atunci când s-a întâlnit cu Tata, pentru prima dată la Viena, în 1916, la biblioteca
universităţii, a fost impresionată de expresivitatea mâinilor lui. Şi, pentru că e vorba de reguli de comportare şi... mâini, îmi
amintesc cum mă "torturau" părinţii mei (spun în glumă, pentru că bine au făcut), la Sibiu, când eram la cumpăna dintre
copilărie şi adolescenţă şi trebuia să mă obişnuiesc să întind eu mâna bărbaţilor, să-mi înving timiditatea. Pentru că
întotdeauna femeia întinde mâna bărbatului, chiar dacă el este un şef de stat în vârstă şi ea o tânără oarecare. Este păcat
că la noi, în mare măsură, s-au uitat aceste reguli. Îmi amintesc de exemplu că Leonte Răutu, când mergeam la el în
audienţă, nu greşea niciodată. Era deja în picioare când intram la el în cabinet şi nu se aşeza înaintea mea. Şi el avea foarte
multă putere, pe când eu nu eram decât o "solicitantă". Dar acest comportament civilizat îmi dădea un oarecare curaj în
timpul audienţei. La Sibiu, în mod abil, părinţii mă puneau în situaţia să primesc eu pe toţi domnii care veneau la tata. Şi,
dacă nu mă executam corect, mi se făcea morală.
(Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga )
1. Menţionează o posibilă explicaţie pentru scrierea cu majusculă a substantivelor mama şi tata în textul dat. 6 puncte
2. Indică motivul pentru care părinţii insistă ca fiica lor să deprindă regulile unui comportament civilizat. 6
puncte
3. Explică de ce părinţii o puneau pe fată în situaţia de a-i primi pe domnii care îi vizitau tatăl . 6 puncte
4. Precizează două aspecte caracteristice pentru educaţia copilului în spirit civic, care se desprind din textul dat. 6
puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, relaţia dintre părinţi şi copil, aşa cum rezultă din textul dat . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă respectarea regulilor de comportare are sau nu
are importanţă în formarea unui tânăr, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul Tatăl meu, +Lucian
Blaga, de Dorli Blaga, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind mijloacele de obţinere a oralităţii stilului.
Erau odată într-un sat doi fraţi, și amândoi erau însuraţi. Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde
punea el mâna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și
norocul de dânsul, căci era lene ș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mul țime de copii! Nevasta
acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestri ță la ma țe și foarte zgârcită. Vorba veche: "Tot un
bou ș-o belea". Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea
zicea adeseori:
— Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.
— Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?
Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea și înghi țea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau
douătrei zile la mijloc, și se trezea la u șa ei cu Dănilă, cumnatusău, cerând să-i împrumute carul: ba să- și aducă lemne din
pădure, ba făină de la moară, ba căpiți din țarină, ba multe de toate.
— Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de fră ția noastră!... Tu ai boi, de ce nu- ți închipuie ști ș-
un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se strică. Ș-apoi, știi vorba ceea: "Dă- ți, popă,
pintenii și bate iapa cu călcâiele".
(Ion Creangă, Dănilă Prepeleac)
Câteodată, când anotimpurile se schimbă între ele şi aromele oraşului, care mă ţine în braţe de atâţia ani, îşi înteţesc
puterea, în anumite colţuri ale Bucureştiului, simt cu tot omul din mine mirosurile copilăriei pentru câteva zeci de secunde…
În părul meu, în buze şi pielea de pe tâmple. [...] Dar n-am uitat niciodată cum mirosea copilăria mea. Şi parfumurile astea
stranii şi bogate se ţin după mine, de atunci. Obrazul tatei, duminica, după ce se bărbierea şi îşi dădea cu lavandă ieftină,
ţigările lui, Carpaţi fără filtru, ziarul Informaţia, cafeaua mamei, cu caimac, orezul cu lapte şi scorţişoară, pivniţa cea
înfricoşătoare, podul ademenitor şi plin de surprize pentru o puştoaică de 5 ani, coliva făcută de mamaia, părul auriu al
fratelui meu, mirosul de prăjeală din bucătăria plină de oale şi tigăi, apoi liliacul de pe strada Petru Maior, salcâmii, petuniile,
regina nopţii, muşcatele, mâţele, 7 la număr, Ciucurel, căţelul meu negru cu alb, călcat de -o maşină şi îngropat de tataia
Săndulescu sub un vişin, gardul din lemn pe care-l săream de fiecare dată când eram pedepsită, smoala de pe casă, în
august, [...], cimitirul Evreiesc de pe Bulevardul Mihalache, cu pietrele lui calde, aromele funerare şi trandafirii parfumaţi care
ne chemau să-i furăm, ca apoi să ne pedepsească înţepându-ne…
Bucureştiul meu pictat, încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos şi încă tânăr, îşi etalează mirosurile, ca
un fotomodel ţoalele, pe podiumurile prezentărilor de modă. [...]. Bucureştiul din sufletul meu e imprevizibil. Acum pute ca un
om al străzii care a băut ţuică din ştrampi muraţi şi pufoaică, ca apoi să miroasă a floare de tei, a speranţă şi a var proaspăt
abia dat pe coaja copacilor. Dar mirosurile se şi aud clar cum alergă spre mine, cu braţele întinse. Din partea dreaptă,
furişându-se ca o mâţă hoaţă, coboară o boare de frezie, fină şi năucitoare în acelaşi timp, îmi mângâie obrajii, buzele
întredeschise a vorbă, se duce pe după gât, da-da, acolo, la ureche, apoi dispare topită în damful de carburant ars… Daaaa.
mirosul Bucureştiului meu din anii '70. Mama era ca o batistă curată, proaspăt călcată cu fierul încins. Ea niciodată nu se
parfuma, nu se farda, dar cam la două săptămâni mergeam împreună la coafor. Venea o tanti îmbăcată în alb, de care îmi
era frică, o punea pe mama sub o cască ciudată, care huruia, şi aşteptam. Înăuntru mirosea înţepător, apăsător şi frumos, a
zeci de parfumuri. Era inconştient de frumoasă şi de naivă, mama. Când mă lua în braţe (ce bine era sus!), mă încălzea cu
obrajii ei dobrogeni, ca nişte plăcinţele sărate şi bune la gust.
Mergeam cu ea în Piaţa Matache, aveam 3-4 ani, şi eram turbată să ajungem şi pe pasarela Basarab, cea veche. Nu
pot să-mi explic de ce aveam pasiunea asta teribilă pentru poduri. (Încă mi-a rămas, cum văd unul, cum îmi fac de lucru pe
lângă sau pe el!). Îmi era şi teamă, pentru că din loc în loc lipseau scândurile pe unde călcam şi se vedea totul, golul,
distanţa, liniile de tren lucitoare, moartea, dar simţeam şi-un avât curajos, revoluţionar-copilăresc, pentru că eram sus. „Să
nu calci acolo, că ai să cazi!”, îmi zicea mama, şi parcă era Albă-ca-Zăpada cu o bentiţă roşie pe cap.
(Dana Fodor Mateescu, Povestiri din Bucureşti)
1. Menţionează sensul din text al secvenţei mă ţine în braţe (aromele oraşului, care mă ţine în braţe de atâţia ani... ).
6 puncte
2. Transcrie două structuri care sugerează mirosuri asociate copilăriei, din textul dat. 6 puncte
3. Explică de ce îi place autoarei să-şi însoţească mama la coafor . 6 puncte
4. Precizează două aspecte ale oraşului Bucureşti la care face referire autoarea textului dat. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, legătura autoarei cu oraşul în care a crescut . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă amintirile din copilărie au un rol în formarea
caracterului unui om sau nu, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din volumul Povestiri din Bucureşti, de
Dana Fodor Mateescu, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul notaţiilor autorului.
MIȚA: Să-l aștept, da, să-l aștept... Trebuie să vie... Să mă traducă pe mine Nae... și să nu-mi răzbun? Peste poate!
PAMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă? (salută)
MIȚA (aparte): Un muștiriu... (tare.) Nu, domnule, și eu îl aștept... Daca poftiți și dv. să-l a ștepta ți... vine ori dânsul ori
băiatul...
PAMPON: Mersi, madam. (șade, aparte) Curățică. (tare, după o pauză) D-voastră sunteți rudă, ori consoarta
dumnealui...
MIȚA (tristă): Nici rudă, nici consoartă, d-le... i sunt... adică i-am fost... amică... Am venit pentru o mică afacere.
PAMPON: Ca și mine...
MIȚA (oftând): La d-ta... nu poate fi ca la mine... La mine e chestiune de traducere.
PAMPON: În amor?
MIȚA (asemenea): Da, în amor...
PAMPON: Ca și la mine...
MIȚA: Ca și la d-ta?... Cum?
PAMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare... sunt aproape sigur că sunt tradus.
MIȚA: Ca și mine...
PAMPON: Și numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia care a devenit în chestiune... A! dar n-are să-mi
scape... Sunt hotărât! Am să-i dau o cură țenie spi țerului să mă pomenească!

... Într-o după-amiază, pe când mă jucam eu mai frumos şi mai frumos în curtea noastră cea plină de miracole, mă
strigă mama să mă pregătesc fiindcă mergem la viitoarea mea profesoară de franceză, doamna Sebastian. Ce să fie asta,
că nu mi-a spus nimeni, dar nu e vreme de întrebări. Mama mă trimite să mă spăl, ceea ce fac cu maximum de economie, şi
să mă îmbrac frumos, cu rochiţa de duminică, una albastră ca cerul şi cu buline albe, care mi-e foarte dragă, deşi nu e nouă,
ci a fost lucrată de Buni dintr-o rochie mai veche de-a mamei. Îmi pun şosete şi sandale albe, ceea ce mi se pare o culme
absolută a bunului-gust, nu uit să îmi iau poşeta cu Nefertiti, despre care cred că încă nu ştiţi nimic, dar o să vă zic cândva,
şi, gătită astfel, sunt gata de drum. Ne pornim cu dragul nostru troleibuz 83, cu care mergem trei staţii. Coborâm la
bulevardul Aviatorilor şi o luăm pe jos pe lângă garajele Consiliului de Miniştri. Ştiu de la Tata-Mare că au fost înainte ale
regelui, dar nu suflu o vorbă despre asta, deşi tare aş vrea să aflu unde a dispărut regele ăsta, de nu mai ştie nimeni de el
decât bunicul meu, şi, cu acest prilej, să înţeleg de ce garajele nu mai sunt şi acum ale lui. Ne oprim la casa de după ele,
unde urcăm gâfâind, pe scări, până la etajul doi, şi sunăm la uşa din stânga. Care se deschide şi dinăuntru ne întâmpină
vreo cincizeci de pisici - bine, poate nu sunt decât cinci - laolaltă cu mirosul lor iute şi împuţit, precum şi cu stăpâna lor, o
doamnă care pare împăiată de bătrână ce e şi care se uită la mama cu un ochi şi la mine cu celălalt. Ne pofteşte într-o
cameră cufundată ca într-o apă gri, poate că de vechime, pentru că toate lucrurile dinăuntrul ei - un divan plin de perne nu
prea curate, pe care cu siguranţă doarme doamna Sebastian, un fotoliu gri, un scaun julit, ambele aflate lângă o masă
rotundă, incredibil de mică, nişte poliţe cu cărţi, un dulap şi o grămadă de mărunţişuri care zac prin colţuri - au un aer
antediluvian, adică de dinainte de Potop, despre care nu ştiu când a fost, poate pentru că dormeam. Pereţii sunt plini de
fotografii mari şi mici. În ele apare mai mereu chipul unui bărbat tânăr. "E fiul meu, care a murit la 40 de ani, aşa că am
rămas singură pe lume şi fără niciun venit, pentru că înainte" - din nou vorba asta fără înţeles! - "cât a trăit soţul meu, care
avea afaceri, evident că nu lucram. Noroc că am învăţat perfect franceza la pension, ca să mă pot întreţine acum", se
explică doamna. Ce va să zică aia pension n-am habar. Ne aşezăm cum ni se spune, adică mama pe fotoliu şi eu pe scaun,
în vreme ce dânsa ia loc direct pe divanul improvizat şi ne întreabă întâi de toate dacă am nimerit greu la adresă. "Aţi văzut,
e chiar aşa cum v-am spus, lângă vila lui Auşnit. Cea de după a fost de la un moment dat încolo a Lupeascăi. Probabil că
ştiţi, se adunau la unul din ei şi jucau mereu cărţi împreună cu Carol şi cu prietenii. Apoi a locuit în ea doctorul Petru Groza."
Mă uit la mama, care, dintr-o pricină necunoscută, schimbă feţe-feţe. Mă gândesc că poate nu s-o simţi bine. Dacă doctorul
de care zice doamna Sebastian ar mai locui acolo, poate că... Dar doamna Sebastian povesteşte deja despre felul în care
vor decurge lucrurile cu lecţiile noastre: ca vorbi cu mine numai în franceză. Încep să mă îngrijorez, dar nu las să se vadă.
Vom studia din cele mai moderne cărţi pentru copii, pe care ea le primeşte direct de la Paris, de la o prietenă de acolo. Ne
arată imediat câteva: sunt mari, cu foi lucioase şi cu desene drăguţe, foarte colorate, singurele chestii colorate din casa asta.
Începe să-mi mai vină inima la loc.
(Gabriela Tabacu, Scrisoare pentru Pindri, Montzi şi Ali)
1. Menţionează sensul din text al secvenţei care pare împăiată (o doamnă care pare împăiată de bătrână ce e... ). 6 puncte
2. Transcrie două structuri care sugerează aspectul încăperii în care pătrund vizitatoarele doamnei Sebastian. 6
puncte
3. Explică de ce doamna Sebastian este nevoită să dea lecţii de franceză . 6 puncte
4. Precizează două aspecte călătoriei care o intrigă pe fetiţă. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, reacţia fetiţei când află cum vor decurge orele de franceză cu doamna Sebastian . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă învăţarea unei limbi străine trebuie să se
producă din copilărie sau de mai târziu, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din textul Scrisoare pentru
Pindri, Montzi şi Ali, de Gabriela Tabacu, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul dialogului.
Cică era odată într-un sat un om grozav de lenes; de lene ș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul,
văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și
altora. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa lene șului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un
butuc nesimțitor, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare! Așa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură
în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani,
zicând:
- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duce ți la vro doftoroaie undeva, să se caute.
- Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită fa ță dumnevoastră, dar aista e un lene ș care nu
credem să fi mai având păreche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să cură țim satul de-un trândav.
- Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duce ți-l
la moșie la mine; iacătă curtea pe costi șa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia a șa, pentru împrejurări grele,
Doamne ferește! A mânca la posmagi și-a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o
bucățică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe al ții.
- I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana; că te-a pune la cote ț, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni.
Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sari degrabă din car și mul țăme ște cucoanei,
că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste bel șug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să- ți dăm sopon și frânghie.
Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăie ști, să nu mai mori! Să- și puie cineva obrazul
pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i și asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Bine-a
mai zis cine-a zis că: "Boii ară și caii mănâncă". Hai dă răspuns cucoanei, ori a șa, ori a șa, că n-are vreme de stat la vorbă
cu noi.
- Dar muieți-s posmagii? zise atunci lene șul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
(Ion Creangă, Povestea unui om leneş)
Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din 1459, şase ani după căderea Constantinopolului, trei ani
după asediul Belgradului şi doi ani după urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. Deja la începutul secolului, în Ţara
Românească, Mircea cel Bătrân, care îşi avea capitala la Târgovişte, a reclădit cetatea numită Dâmboviţa, după râul pe
malurile căruia se ridica, şi a rebotezat-o cetatea Bucureştiului, folosind-o drept bază militară de unde putea ajunge repede
la cetăţile sale de pe Dunăre pentru a da piept cu oştile otomane.
Vlad Ţepeş, de trei ori domn al Ţării Româneşti şi posesor al unor întinse moşii în zona Bucureştiului, a extins
cetatea, şi primul document în care oraşul apare menţionat cu acest nume este unul în care Ţepeş ordonă unor boieri din
partea locului să-şi întărească gospodăriile, "scris pe 20 septembrie în Cetatea Bucureşti anul 1459". Dacă scopul principal
al cetăţii extinse era de a-l ajuta pe Ştefan cel Mare în lupta contra turcilor, prin însăşi prezenţa sa ea a atras negustori şi
meşteşugari, aşa încât numărul locuitorilor strânşi aici a ajuns curând la 2000. Principala arteră comercială se numea Uliţa
cea Mare, fiind strada care din 1589 s-a numit Lipscani, datorită legăturii dintre ea şi negustorii care aduceau mărfuri de la
Leipzig (Lipsca). Cele mai vechi artere ale oraşului despre care se ştie că existau în acele timpuri sunt Podul Uliţei Mari,
astăzi strada Halelor, care ducea drept la cetate, şi Podul Târgului de Afară, azi Calea Moşilor, care ducea către nord-est,
până la Obor, un loc unde se ţine încă şi astăzi un târg de vite.
Atât Ştefan cel Mare, cât şi Vlad Ţepeş s-au erijat în moştenitori ai Bizanţului şi ultimii apărători ai credinţei creştine
ortodoxe împotriva păgânilor. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, lupta a fost continuată cu şanse şi mai mici de către
Petru Rareş în Moldova şi Neagoe Basarab în Ţara Românească. O modalitate mai subtilă de a li se opune turcilor, şi poate
mai durabilă din punctul de vedere al rezultatelor decât lupta armată, a fost sprijinirea Bisericii Ortodoxe în Peninsula
Balcanică prin întemeierea de mănăstiri şi biserici. Vlad Ţepeş ridicase o mănăstire pe o insulă de pe lacul Snagov la nord
de Bucureşti şi, potrivit tradiţiei, şi mănăstirea Comana, de la sud de Bucureşti, reconstruită de Radu Şerban în 1588 şi, mai
târziu, în 1699, de un nepot al lui Şerban Cantacuzino care purta acelaşi nume şi era paharnic al lui Ccnstantin
Brâncoveanu. Neagoe Basarab, autorul Învăţăturilor către fiul său Teodosie , în care fundamenta, printre altele, doctrina
bizantină a monarhiei absolute, a reclădit Snagovul şi a întemeiat mănăstirile de la Curtea de Argeş şi Căluiu. Acestea erau
împrejmuite de ziduri înalte, cu turnuri de pază, şi formau, împreună cu cetăţile Bucureşti şi Târgşor, o linie de avanposturi
ce protejau reşedinţele domneşti de la Târgovişte, Curtea de Argeş şi Câmpulung. Mai târziu, la începutul secolului al XVI-
lea, când turcii puseseră stăpânire pe fortificaţiile Dunării, linia de apărare s-a deplasat în Câmpia Română şi îl vedem pe
Matei Bsarab, ofiţer care luptase sub comanda lui Mihai Viteazul, pentru a deveni mai apoi domn al Ţării Româneşti,
întemeind mănăstirile Măxineni, Slobozia, Negoieşti, Sadova şi, mai aproape de Bucureşti, Căldăruşani, Plumbuita şi
Plătăreşti.
Bucureştiul veacului al XVI-lea a fost unul din puţinele oraşe ale Ţării Româneşti care au continuat să se dezvolte
rapid, extinzându-se pe malul drept al Dâmboviţei şi incluzând acea porţiune din Calea Rahovei pe care noul centru construit
de Ceauşescu a reuşit să o reteze. Către vest, oraşul ajungea până în zona mlăştinoasă a Cişmigiului, iar către est se
întindea până la intersecţia Căii Moşilor cu actuala stradă Hristo Botev. Nu e de mirare, deci, că prima delimitare cunoscută
a oraşului datează din vremea domniei lui Mircea Ciobanul. O cartă specifică faptul că teritoriul oraşului era considerat a
include proprietăţile cetăţenilor săi şi zona locuită de aceştia şi că una din limitele oraşului era locul în care teritoriul său se
întâlnea cu cel aflat în posesia sătenilor din Văcăreşti.
(Şerban Cantacuzino, Două oraşe distincte)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului a reteza (incluzând acea porţiune din Calea Rahovei pe care noul centru
construit de Ceauşescu a reuşit să o reteze. ). 6 puncte
2. Transcrie două structuri care fac referire la mănăstirile întemeiate de Vlad Ţepeş. 6 puncte
3. Explică ce consecinţă a avut extinderea cetăţii Bucureşti, de către Vlad Ţepeş . 6 puncte
4. Precizează două aspecte caracteristice pentru Bucureştiul secolului al XVI-lea. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, cum au opus rezistenţă turcilor domnitorii din Moldova şi Ţara Românească . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă dezvoltarea unui oraş are efecte benefice
asupra locuitorilor săi, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din textul Două oraşe distincte, de Şerban
Cantacuzino, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul regionalismelor în transmiterea
mesajului.
Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace
de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu
tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială.
Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o
duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând.
Şi cum mergea Ivan, şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea
lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi cu Sfântul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfântul Petre, auzind pe
cineva cântând din urmă, se uită înapoi şi, când colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.
– Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela
să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.
– N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cântă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi
milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, drept cercare, hai, fă-te tu cerşetor la capătul ist de pod, şi eu la
celălalt. Şi să vezi cum are să ne dea amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de câte ori ţi-am
spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia cerurilor.
(Ion Creangă, Ivan Turbincă)
Fata mai mică a lui Vasile Lupu, domniţa Ruxanda, este una din cele mai cunoscute figuri ale istoriei noastre.
Nenorocirile ei, precum şi o apreciată nuvelă a lui Nicu Gane, au popularizat-o şi au făcut-o să pătrundă în inima largă a
românului, gata întotdeauna să ia partea celui mai nenorocit sau nedreptăţit. [...]
Născută târziu din căsătoria lui Vasile Lupu cu Tudosca, cam prin anul 1630, Ruxanda era un copil de vreo zece ani
când îi muri mama. Bazele educaţiei îi fură deci puse de adevărata ei mamă, care mai crescuse şi pe celelalte două fiice ale
ei într-un fel care îi aduse laudele tuturor celor care le-au cunoscut. Un an şi jumătate mai târziu, Ruxanda încăpu pe mâinile
celei de-a doua neveste a tatălui ei, Doamna Ecaterina circaziana, care, deşi tânără ea însăşi, trebui să se îngrijească mai
departe de creşterea acestui copil. Bună şi blândă, Ecaterina se pricepu să câştige inimile fetelor ei vitrege şi să-şi apropie
îndeosebi sufletul încă maleabil al celei din urmă născute. Ruxanda iubi pe Ecaterina ca pe-o mamă, ca pe-o soră, ca pe-o
prietenă. Educaţia care-i fu dată de această femeie fu mai mult o educaţie a inimii, căci altă creştere nu putea să aibă
circaziana venită din sălbaticii munţi ai Caucazului, decât numai aceea de-a fi frumoasă şi bună. Cum însă toţi câţi au
cunoscut-o pe Ruxanda au spus de ea că era pe atât de deşteaptă şi de cultivată, pe cât era de frumoasă, bănuim că Vasile
Lupu el însuşi fu acel care avu grijă de creşterea ei intelectuală. Şi, în adevăr, domniţa Ruxanda era copilul cel mai drag, cel
mai răsfăţat, cel cu care se lăuda mai mult mândrul Domn al Moldovei. O fi avut deci o deosebită grijă de ea, pe care o
menea să fie nevastă de rege sau de împărat. Ambiţiile acestui voievod nu mai aveau margini când se gândea la viitorul
copilului pe care-l adora.
E şi de neînchipuit câţi peţitori a avut fata aceasta. Dacă numai noi cunoaştem cinci dintre ei, rămaşi în istorie, apoi
mulţi trebuie să mai fi fost care au suspinat după ea şi pe care nu-i ştim. [...] Despre Potocki nu ştim altceva decât că a cerut
pe Ruxanda, fără să ştim pentru ce cuvânt a fost respins. Cât despre Dumitru Wisznowiecki, care aparţinea uneia dintre cele
mai mari familii din Polonia, cu întinse latifundii în Ucraina şi Volhynia, el făcu un lucru romantic şi frumos, care merită a fi
raportat. Auzind de frumuseţea Ruxandei, dar nevoind s-o ceară în căsătorie până n-o vedea-o, el sosi în Iaşi cu un nume
fals, ca un om aproape de rând, spre a fi sigur că, dacă ar place domniţei, să placă pentru el însuşi, nu pentru titlul de prinţ
ce purta şi pentru imensa lui bogăţie. Jocul era periculos. Wisznowiecki văzu pe Ruxanda, o iubi ca un nebun, însă nu fu
iubit de ea. Toate strădaniile lui fură zadarnice. Domniţa nu vru să audă de dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea.
Când destăinui în sfârşit cine era - după multă vreme - fu prea târziu, fie că Ruxanda era prea mândră pentru a se mărita cu
un prinţ pe care-l dispreţuise înainte de a şti cine este, fie că încurcătura în care se afla din pricina lui Timuş Hmelniţki nu-i
mai dădea răgaz să se gândească la vreo căsătorie înainte de-a vedea sfârşitul dramei care se pregătea. În adevăr, în
primăvara anului 1650, ne aflăm în plină dramă. [...] În primăvara lui 1650, îi trecu prin cap lui Hmelniţki o nouă năzbâtie,
care înnebuni de spaimă curtea domnească din Iaşi. El ceru în căsătorie, pentru fiul său Timuş (Timotei), pe fata lui Vasile
Lupu, domniţa Ruxanda.
Ce voia Hmelniţki nu se ştie precis. Era o simplă vanitate din partea lui, să devie el, fostul rob, cuscrul bogatului şi
strălucitului Domn al Moldovei? Sau era un plan politic care tindea fie la o alianţă, fie chiar la scaunul Moldovei pentru fiul
său? Dar ceea ce se ştie este exasperarea bietului Vasile Lupu când primi pe solii hatmanului Bogdan, cerându-i fata pentru
fiul său. El, care visase pentru ea regi şi împăraţi, să i-o dea acum unui cazac?
Cu toată grija ce avea de viitorul liniştii lui, Vasile Lupu trimise pe solii lui Hmelniţki înapoi, în Ucraina, cu un răspuns
negativ. Nu-şi putea da fata, zise el, unui om care nu este prinţ, şi apoi, nici turcii nu ar îngădui o atare căsătorie. Nădejdea
lui o punea în Poartă, care nu ar suferi, credea el, ca Bogdan Hmelniţki, devenit cuscrul Domnului Moldovei, să aibă o portiţă
deschisă pentru a se amesteca apoi în trebile Imperiului Otoman. Hmelniţki - Hmil, cum îl numesc constant letopiseţii - era
un om de acţiune, zgârcit la vorbă, dar cu mult duh. El trimise răspuns lui Vasile Lupu că-i pare rău de refuzul său, dar că
totuşi Timuş va veni în Moldova, "cu o sută de mii de nuntaşi" să-şi ridice mireasa. Şi se ţinu de cuvânt. În septembrie 1650,
intrară întâi tătarii în Moldova şi, scurt după aceea, veni şi armata cazacilor. Curtea domnească, zăpăcită, se răzleţi.
Doamna Ecaterina, domniţa Ruxanda, fiul şi fraţii voievodului fugiră de se închiseră în cetatea Neamţului, iar Vasile Lupu el
însuşi s-a mutat din Iaşi în nişte poieni, în codrul Căpoteştilor, şi s-a aşezat acolo cu curtea, lăsând în Iaşi puţintei darabani
de apărare.
(C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe)
1. Menţionează sensul din text al structurii ca un nebun (Wisznowiecki văzu pe Ruxanda, o iubi ca un nebun ). 6 puncte
2. Transcrie două structuri care fac referire la calităţile Ecaterinei, mama vitregă a Ruxandei. 6 puncte
3. Explică de ce Wisznowiecki vine la Iaşi cu un nume fals. 6 puncte
4. Precizează un motiv pentru care Vasile Lupu refuză propunerea făcută de Hmelniţki. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o consecinţă a refuzului adresat de Vasile Lupu lui Bogdan Hmelniţki . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă o educaţie de calitate îi oferă unui om mai
multe şanse în viaţă, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din textul Trecute vieţi de doamne şi domniţe , de
C. Gane, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul descrierii în transmiterea mesajului.
Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mânca frumos cum o învăţase bunica:
cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura închisă, ţinându-se dreaptă...
Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două
dulăpioare de lângă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit
mirosul de podele ceruite îmbinându-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrâne unde iernează mere şi
gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şi
dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi
lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care
aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergându-şi-i,
ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus...
fiindcă Monica putea să intre. În odaia fetiţelor nu mai era nimeni.
(Ionel Teodoreanu, La Medeleni)
Miercuri, 1 iulie [1936]

Duminică şi luni am fost la Brăila, unde seria mea sărbătorea zece ani de la bacalaureat. După 14 luni de absenţă,
am regăsit Brăila fără surpriză. Neschimbată şi admirabilă prin tăcere, prin simplicitate. Senzaţia curioasă de a locui acolo, la
hotel. Camera mea - "Hotel Francez" - dădea spre Strada Polonă. Biserica Sfântul Petru exact în faţa ferestrei mele, la
capătul străzii.
La liceu am fost mai emoţionat decât m-aş fi aşteptat. M-am aşezat în bancă - ultima bancă din clasa a VIII-a - asaltat
de amintiri. La dreapta mea, locul lui Ficu gol.
Goraş a strigat catalogul şi noi răspundeam pe rând - "prezent". Din când în când se auzea un "absent" şi de câteva
ori "mort". Sunt patru morţi.
Pe urmă a urmat un lucru uluitor: discursul lui Goraş. Ar merita transcris în întregime, cuvânt cu cuvânt. Cred că n-aş
putea însă. Încerc oricum să-l reconstitui.
"Domnilor, între catedră şi clasă, între profesori şi elevi există întotdeauna neînţelegeri - unele dintre ele foarte
dureroase - , dar aş vrea să credeţi că ele nu lasă în sufletul profesorilor mai puţine urme, mai puţine regrete decât în
sufletul elevilor. Iată, eu port de zece ani o amintire de care am suferit foarte mult şi de care sunt bucuros că mă pot elibera
astăzi, mărturisind-o.
Ea priveşte pe unul din cei mai străluciţi din seria dvs. Mă gândesc la Hetcher. Era în clasa a VII-a. Luase un premiu
la limba română. La serbarea de fine de an - nici azi nu-mi pot da seama cum s-a întâmplat - , când să împart premiile, pe el
am uitat să-l strig. Era cald, eram obosit, eram prins de nenumărate griji - şi o astfel de greşeală era poate explicabilă. Tot ce
pot spune este că nu intenţionată. După lăsarea cortinei mi-am adus aminte şi l-am căutat pe Hetcher. El mi-a spus un
cuvânt care m-a enervat, şi atunci eu i-am replicat foarte aspru. Am regretat pe loc. Mi-am dat pe loc seama că greşesc. Era
însă prea târziu. Vreau să-i spun astăzi, în faţa dvs., a tuturor, cât am suferit pentru nedreptatea ce i-am făcut-o atunci. Îl
asigur că n-am aşteptat să treacă atâţia ani pentru a-mi aduce aminte. Nu drumul strălucit pe care l-a făcut de atunci în
viaţă, nu succesele lui atât de frumoase în literatură mă fac să-i vorbesc astfel. Eu din primul moment am fost îndurerat. Aş fi
vrut să-i cer mai din timp scuze. Nu s-a putut. N-am putut. O dată am încercat, dar mi-am dat seama că e foarte greu. Astăzi
o fac şi, vă spun, sunt fericit că o pot face în faţa colegilor săi. Dacă se poate, va ierta şi va înţelege."
Eram copleşit. Îmi dăduseră lacrimi şi tremuram totul. I-am răspuns cu glasul stins o sumă de lucruri prost spuse:
- Nu cunosc, d-le director, n-am cunoscut până azi pe nimeni în stare să facă ce aţi făcut dvs. acum.
Într-adevăr. Gestul mi se pare - omeneşte vorbind - extraordinar. Goraş rămâne un tip mai complex chiar decât îl
bănuiam. [...]
Am să-i trimit cărţile mele şi poate am să-i scriu.
(Mihail Sebastian, Jurnal)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului asaltat (M-am aşezat în bancă... asaltat de amintiri ). 6 puncte
2. Transcrie două structuri care fac referire la trăirile autorului. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care autorul fragmentului călătoreşte la Brăila . 6
puncte
4. Explică de ce crede profesorul Goraş că a făcut o greşeală la festivitatea de premiere. 6
puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o consecinţă a discursului ţinut de profesor în privinţa relaţiei cu fostul său elev . 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa colaborării între profesor şi elev, în
procesul educativ, raportându-te atât la informaţiile din fragmentul extras din Junalul lui Mihail Sebastian, cât şi la experienţa
personală sau culturală. 20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul notaţiilor autorului.
BOGOIU: Ăsta e şezlongul dumitale?

ŞTEFAN (afirmativ): Ihă...
BOGOIU: Care va să zică, îl duseşi aseară înăuntru,, în vilă...
ŞTEFAN: Exact.
BOGOIU: Da' pe astealalte de ce mi le lăsaşi afară?
ŞTEFAN: Mi-era lene.
BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două şezlonguri.) Leoarcă. Leoarcă, domle. Cade roua acia, de
parcă-i potop. Lene, zici... Da' lene să ne strici aparatul de colo (arată aparatul de radio) nu-ţi fuse.
ŞTEFAN (priveşte surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?
BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numa asta mai lipseşte. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am înşurubat şi
deşurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea şi nu vrea. Se uita biata domnişoara Corina la el, de-ţi făcea milă.
Zicea că are nu-ş' ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuţa din stânga, pe care se află aparatul, şi ia
în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?
(Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa)
Dulciurile reprezintă un capitol aparte în gastronomia transilvăneană din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Înainte de
toate, identificăm sursele de dulce din epocă.
Mierea de albine era alimentul dulce cel mai la îndemână. Pentru intervalul de timp studiat, izvoarele istorice arată
faptul că, în Transilvania, mierea era disponibilă în cantită ți îndeajuns de mari încât să fie relativ ieftină și frecvent
consumată. [...]
La Cluj, „facerea pâinii“ nu a fost socotită un me ște șug aparte și astfel nu a existat o breaslă a brutarilor, cum existau
în multe alte orașe din Europa. Sunt pomenite a șa-numitele „case de copt“. Acestea erau brutării de ținute de cetă țeni boga ți
ai orașului, care angajau personal și produceau în func ție de cerere. În aceste „case de copt“ lucrau femei care, pe lângă
pâine, făceau și turte cu miere.
Turta cu miere era un produs care satisfăcea pofta de dulce a oamenilor și care putea să fie și exportată, fiind un
produs alimentar care rezista o perioadă destul de lungă de timp. Turta cu miere, sub denumirile de „pogăcea cu miere“ sau
„pogăcea de Turda“, a devenit, cu timpul, marfă nelipsită din târguri și cadoul tradi țional oferit celor dragi de către cei care se
întorceau din târguri. Turtele în formă de inimă, frumos ornamentate, ocazional cu bucă ți de oglindă, au fost considerate
adevărate semne ale dragostei, oferite aleselor de către bărba ți.
Zahărul sau „mierea de trestie“ a fost o altă sursă de dulce. În Transilvania, zahărul produs din trestie de zahăr era o
marfă de import, fiind adus – mai ales prin intermediul comer țului cu Viena și Cracovia – din zona mediteraneană, în special
din Veneția. Cercetarea făcută pe perioada anilor 1599-1636 a eviden țiat faptul că nu existau importuri mari, datele de
vămuire arătând cantități cuprinse între echivalentul a 1,2 și 116 kilograme de zahăr pe transport. Pentru a evalua cât de
scump a fost zahărul, s-a comparat valoarea diferitelor transporturi de zahăr cu veniturile pe care le avea un muncitor plătit
cu ziua în acea perioadă. A rezultat că, pentru aproximativ o jumătate de kilogram de zahăr, un zilier trebuia să muncească
între 3 și 8 zile, în funcție de perioada cercetată. Din acela și tip de venit se puteau cumpăra între 8 și 12 kilograme de carne
de vită pe zi. Este evident că la cumpăna secolelor al XVI lea și al XVII-lea nu oricine consuma zahăr la Cluj.
Urmărind rețetele cărților de bucate care au fost create în Transilvania în cursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea,
vom găsi deserturi preparate din aluat de făină de grâu. După ce industria morăritului a evoluat, s-a reu șit ob ținerea unor
făinuri de calitate superioară, din care s-au putut face aluaturi mai fine, din care, la rândul lor, se puteau coace prăjituri și
cozonaci gustoși. Nu întâmplător, făina deosebit de fin măcinată era amintită prin sintagma „flamă de făină“.
Prăjitura servită ca desert a evoluat din aluatul simplu de pâine. La făina fin măcinată se adăuga grăsime de origine
animală, untură sau unt, ouă și lapte. Prin frământarea acestora, a rezultat un aluat care dospea sub ac țiunea drojdiei sau
plămădelii, și care căpăta noi arome prin adăugarea bucă ților de fructe. Aluatul putea fi îndulcit cu miere sau mied, ori
îmbibat în suc de fructe sau în must dulce.
Aluatul de făină putea fi preparat atât prin prăjire în ulei, unt sau untură, cât și prin coacere în cuptor. Primul procedeu
avea ca rezultat plăcintele și gogoșile, iar cel de-al doilea – felurite prăjituri cu diverse aluaturi. Cartea de bucate a
bucătarului-șef al principelui Transilvaniei dedică un capitol întreg gogo șilor.
(Lukács Jozsef, Reţete din vremea bunicii. Dulciuri ardeleneşti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea , apărut
în Dilema veche, nr. 728, 1-7 februarie 2018)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului aparte (Dulciurile reprezintă un capitol aparte... ) 6 puncte
2. Transcrie două structuri care fac referire la preparate gastronomice tradiţionale. 6 puncte
3. Precizează cum se obţineau, în Transilvania, cele două surse de dulce menţionate în text . 6 puncte
4. Explică de ce s-au putut face aluaturi mai fine, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în Transilvania. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o consecinţă a evoluţiei gusturilor în gastronomia transilvăneană din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa păstrării unor informaţii despre tradiţiile
româneşti, raportându-te atât la informaţiile din textul Reţete din vremea bunicii. Dulciuri ardeleneşti din secolele al XVI-lea şi
al XVII-lea, de Lukács Jozsef, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile tradiţionalismului.

O, brad frumos, ce sfânt păreai
în altă sărbătoare.
Mă vad copil cu păr bălai
şi ochii de cicoare.
Revăd un scump şi drag cămin
şi chipul mamei sfinte,
imagini de Crăciun senin
mi-apar şi azi în minte.
Un brad cu daruri şi lumini

în amintiri s-arată.
În vis zâmbeşte ca un crin
copilul de-altădată.
Întregul cer era deschis
deasupra frunţii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
şi numai scrum din stele.
Copil bălai, Crăciun şi brad

s-au stins în alte zile.
Azi, numai lacrimi cad
pe-ngălbenite file ...
Azi nu mai vine Moş Crăciun
cu barba-i jucăuşe,
ci doar tristeţile mi-adun
să-mi plângă lânga uşe...
(Radu Gyr, O, brad frumos...)
Înainte de Facebook (e ca şi cum am spune înaintea erei noastre, nu-i aşa?) termenul de prieten era unul clar şi
cuprinzător. Un prieten nu putea să fie altceva decât o persoană vie, reală, faţă de care ai afinităţi, sentimente. Însă de când
dăm like-uri, sensul s-a diluat atât de mult încât n-a rămas mai nimic din el. La început, „acceptam prietenia“ (formulare care
îmi aminteşte de liceu) doar a celor pe care, dacă nu-i cunoşteam, măcar aveam de unde să-i iau. Cu timpul, din lenea de a
face investigaţii sau de a-mi răscoli memoria, m-am împrietenit cu aproape oricine. Am aproape 2000 de prieteni şi îi ştiu
bine, vag sau „de undeva“ pe cel mult 500 dintre ei. Mi-am dat seama de curând că uneori îmi deschid pagina de Facebook
doar din curiozitate şi pentru a observa diversitatea speciei.
● Poeţii. Amatori sau profesionişti. Postează – ce altceva? – doar poezii. Lungi, alambicate, încărcate, cu rimă şi fără
rimă. În general, proaste. Ai senzaţia că se trezesc dimineaţa cu un singur scop: să deschidă Facebook-ul şi să-ţi trântească
acolo o poezie, demonstrativ şi muncitoreşte. În general, au parte de comentarii ca „minunat!“, „frumos!“, „superb!“, mai ales
din partea doamnelor. Dacă li se pare că n-au stîns suficiente like-uri, ţi le trimit şi prin private message.
● Familiştii. Soţi responsabili şi taţi. Soţii iubitoare şi mame. La fotografiile de profil, îşi pun odraslele, rareori în
compania unuia dintre părinţi, ca să ne prindem definitiv cui aparţin ele. Postează aproape exclusiv poze, unele cu scurte
explicaţii – „S-a terminat încă un an de grădiniţă“, „A ieşit primul dinţişor“ etc., altele alcătuind o serie de ipostaze: mânjiţi pe
faţă cu tort de ziua lor, pe bicicletă, călărind cîte un adult, înfruntând valurile mării sau construind castele de nisip. Sunt plini
de like-uri pentru că regulile de politeţe nescrise ale Facebook-ului spun că trebuie date like-uri la copii şi animale. Şi de
comentarii: „Ce mare a crescut!“, „Să vă bucuraţi de îngeraşul vostru!“, „Ce bine seamănă cu tine!“ Urmează obligatoriu
albumele de vacanţă: insula Creta, în faţă la Tour Eiffel, la Disneyland. Şi să nu uităm albumul de la nuntă şi alte comentarii
în extaz: „Frumoşilor!“ (unul dintre cele mai decente). În general, facebookiştii de acest tip vor să ne transmită că au o viaţă
perfectă pentru care chiar ar merita să-i invidiem. Aşa să fie?
● Iubitorii de frumos. Doamne şi domni respectabili, în general trecuţi de prima tinereţe. Oameni sensibili. Ne încântă
cu fotografii photoshopate: apusuri de soare, grădini cu trandafiri, plaje exotice inexistente. De obicei, sunt aceiaşi cu cei
care îţi spamează mail-ul cu pps-uri. Postează citate din oameni celebri, cum ar fi Paulo Coehlo. Uneori, mai pun şi muzici.
Când devin pragmatici, îţi urează „o zi bună“.
● Egocentricii nevorbiţi. Sunt cei care confundă Facebook-ul cu un jurnal online. Sau cele care au avut în
adolescenţă jurnale adevărate, ţinute în sertare secrete şi închise cu lăcăţele şi au trăit cu speranţa că într-o zi tot le va găsi
cineva care să le citească pe ascuns. Acum ne împărtăşesc tuturor trăirile lor. Aflăm că s-au trezit de dimineaţă cu o stare.
Apoi, că şi-au băut cafeaua şi s-au gândit la... După care au luat taxiul sau autobuzul sau metroul, spre job, iar prin cap le-a
trecut nu ştiu ce. La job, s-au plictisit cumplit şi şi-au amintit că trebuie să ne spună că... Au ajuns acasă cu o altă stare care
desigur merita consemnată. Şi s-au mai trezit şi-n miez de noapte şi, pentru că n-aveau somn, au intrat pe Facebook, ca să
ne mărturisească că ar avea poftă de o savarină. Dacă sunt persoane publice, au parte de like-uri şi de zeci de comentarii la
fel de stupide, dacă nu, nu.
(Adina Popescu, Prieteni, pe Facebook (I) , apărut în Dilema veche, nr. 459, 5-11 septembrie 2013)
1. Menţionează sensul din text al structurii aveam de unde să-i iau (a celor pe care, dacă nu-i cunoşteam, măcar aveam de
unde să-i iau). 6 puncte
2. Transcrie două structuri care fac referire la categoriile de utilizatori identificate de autoare pe Facebook. 6 puncte
3. Precizează de ce are autoarea 2000 de prieteni pe Facebook . 6 puncte
4. Explică de ce crede autoarea că s-a modificat sensul termenului prieten. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, caracteristicile ultimului tip de utilzatori ai reţelei de socializare menţionat de autoarea
articolului. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi rolul reţelelor de socializare în viaţa oamenilor,
raportându-te atât la informaţiile din textul Prieteni, pe Facebook (I), de Adina Popescu, cât şi la experienţa personală sau
culturală. 20 de
puncte
puncte

Stăpâne codru, crai bătrân:
Mai ţii-le tu minte, oare?...
La umbra unui fir de nalbă
Plângea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul...
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!
Părinte-al meu din vremi de mult,

Era şi-o casă la răscruci...
Era a noastră... Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?...
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc...
Când mi-am luat într-un amurg

De frunza ta bunul rămas,
Era şi tata... Ştii-l tu?...
Şi mama sta sfârşită-n glas...
Şi hâtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop...
Bătrâne codru! Eu m-am dus,

Răpus de-un gând nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vârtejului să nu mă-ndemne...
Dar ostenit odat' privind
La zarea cerului albastră,
Am plâns, şi gândul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!...
(Octavian Goga, Reîntors)
Îmi amintesc că, pe vremea când învățam capitalele lumii, visam cu ochii deschi și la locuri exotice și îndepărtate, cu
nume greu sau imposibil de pronun țat. De și învă țam despre ele, deci erau locuri reale, cu greu acceptam totu și că ele
există. Pe atunci, foarte îndepărtat era echivalent cu necunoscut, dar și cu magic, îmi imaginam eu.
Tot în copilărie, atunci când te jucai „De-a țările” sau când doar voiai să zici că vrei să te duci sau să trimi ți pe cineva
foarte departe, într-un loc necunoscut, ziceai „în Patagonia”. Asta, pentru mintea noastră de copii, era un fel de „peste nouă
mări și nouă țări” sau era echivalentul infantil al lui „la mama dracului” sau al lui „unde și-a în țărcat dracul copiii” și al lui
„unde și-a dus mutu’ iapa”, expresii aproape străine și comice, pe care le în țelegeam, dar nu le foloseam.
Acum câțiva ani, am auzit în gura unui german expresia „a trimite pe cineva în Valahia” – „jemanden in die Walachei
schicken” – cu sensul expresiilor de mai sus. Mi-a plăcut, am verificat, am întors-o și pe fa ță și pe dos, am scris despre ea în
două rânduri... Acum mai spun doar că atunci cînd un neam ț vrea să spună că pleacă în necunoscut sau într-un loc
îndepărtat și nefamiliar, folosește numele german al Valahiei. Nu reiau ce am scris atunci. Rezum amintind că Valahia era
considerată la mare distanță, aflată pe un teren necunoscut. Adaug doar că germanul de astăzi nu mai știe că sub referin ța
Walachei se găsesc coordonatele unei păr ți din România de azi. Numele a rămas într-o expresie, frecventă, e adevărat, dar
cu iz mitico-magic, fără raportare geografică, pentru foarte mul ți germani.
Nu mai puțin interesant mi s-a părut când am auzit, acum cîteva săptămâni, într-o conversa ție cu un chinez, referiri la
„a fi în germană” sau „...în Germania” cu semnifica ția „a te afla în fa ța unui fapt necunoscut” sau „a fi într-un loc îndepărtat și
necunoscut”. Așadar, am gândit și am întrebat ca să fiu sigură că am în țeles bine – „a fi în germană” este, pentru chinezi,
echivalentul a ceva (încă) necunoscut sau neexplorat. [...]
De aici, gândul a plecat singur, în răspăr de data aceasta, la expresiile române ști care folosesc „China” sau
„chinezește”. Și noi zicem „mare cât China” pentru obiecte sau spa ții de dimensiuni impresionante și mai zicem și, când ceva
e de neînțeles, că „ar fi în chineză”. Dar românul întreabă nervos, când cineva nu în țelege sau nu aude și „Ce, e ști turc?”
sau „Am vorbit turcește, de ce nu înțelegi?”
Patagonia, Valahia, China sau Germania sunt spa ții cu existen ță reală și coordonate geografice, dar curios este faptul
că oamenii aflați la mare distanță față de ele le-au folosit pentru a plasa incomprehensibilul tehnic sau lingvistic, atrac ția fa ță
de necunoscutul geografic sau pur și simplu temeri diverse: în fa ța îndepărtatului, în fa ța noului, în fa ța necunoscutului.
Deformație profesională, măria ta, nu mă pot opri să nu amintesc și alte expresii care folosesc cuvinte derivate din
astfel de nume. Românul zice „a o șterge engleze ște” pentru „a pleca pe neobservate”, „a sta turce ște” pentru „a sta jos cu
picioarele încrucișate”, „a sta grecește” pentru „a sta jos cu genunchii la gură”, „a plăti nem țe ște” pentru „a plăti fiecare
partea lui”... Toate sunt expresii care denumesc o realitate nouă la un moment dat și deci străină de firea lui, pe care însă
românul a păstrat-o în expresii de care se delimitează și prin care se descrie ca diferit.
În tinerețe, în primii ani de predare, când voiam să zic ceva despre un loc îndepărtat și străin, foloseam, din ra țiuni
eufonice și teribiliste, Dâlga Ploii sau Cuca Măcăii, știind cu prisosință că sunt locuri reale, cu voinici viteji și fete mândre, ca
să zic așa. Nu mai folosesc de mult timp expresii care con țin denumiri geografice. Nu de alta, dar se întâmplă să întâlnesc,
prin voia sau prin ironia sorții, un locuitor al acelui spa țiu. Expresia se surpă în sine, î ți rămâne să salvezi conversa ția doar
prin explicații istorice și lingvistice. Noroc că Brăila din „a nimerit orbul Brăila” vine, de fapt, de la Braille, „s-a răsturnat căru ța
cu proști la Caracal” nu are referire la „pro ști”, ci la „po știi”, „po ște”, iar „a întors-o ca la Ploie ști” are legătură cu manevrele
feroviare de acum două secole, și nu cu tulburările de umoare.
Atât am avut de spus, măria ta, e salutar să știm. Nu de alta, dar se poate întâmpla ne întâlnim cu un patagonez.
(Ohara Donovetsky, Necunoscutul geografic în expresii, per usum Delphini , preluat de pe blogul cititorilor,
Dilema veche, 7 decembrie 2017)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului a plecat (De aici, gândul a plecat singur, în răspăr de data aceasta, la expresiile
românești). 6 puncte
2. Transcrie două expresii care fac referire la ideea de spaţiu necunoscut, îndepărtat. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care, în viziunea autoarei textului, s-au creat, în limba română, expresii care folosesc cuvinte
derivate din nume de ţări. 6 puncte
4. Explică de ce a reunţat autoarea să mai folosescă expresii referitoare la spaţii reale. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, rolul expresiilor menţionate de autoarea textului, pentru un vorbitor de limba română.
6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi necesitatea adaptării limbii la situaţii din viaţa
cotidiană, raportându-te atât la informaţiile din textul Necunoscutul geografic în expresii per usum Delphini , de Ohara
Donovetsky, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile simbolismului.
Oh, amurguri violete...
Vine
Iarna cu plânsori de piculine...
Peste parcul părăsit

Cad regrete
Si un negru croncănit...
Vesnicie,
Enervare...
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie...
Vânt de gheată s-a pornit,

Iar sub crengile schelete, --
Hohot de smintit.
Nici o urmă despre tine,

-- Vine, nu vine...
Oh, amurguri violete...

(George Bacovia, Oh, amurguri)
Mă trezesc, caut telefonul sub pernă, descâlcesc căştile, deschid Facebook-ul şi, cu ochii pe jumătate închişi, mă uit
la peisajul noii zile. [...] Pe Facebook, evenimentele mici şi evenimentele mari fac fluxul personal de ştiri şi îngroaşă
membrana vieţii digitale care ne leagă unii de alţii. Nu mă mai uit la televizor de ani de zile. L-am înlocuit cu Facebook.
Mă ridic din pat, îmi fac cafeaua, deschid laptop-ul. Fiecare tab nou e un fir pe care-l desfac de pe Facebook. Acolo
am adunată toată presa din lume care mă interesează, site-urile de muzică, film şi literatură, prietenii în ale căror
recomandări am încredere. Citesc aproape două ore texte despre refugiaţi. Mă întristez, mă emoţionez, mă enervez. La o
galerie foto din The Atlantic, îmi dau lacrimile. Turul de dimineaţă pe Facebook e felul meu, stângaci şi imperfect, de a saluta
lumea. Cu un secol în urmă, oamenii ieşeau la o plimbare prin satul sau oraşul lor. Schimbau două vorbe cu vecinii, verificau
dacă au înflorit cireşii, călcau într-o băltoacă. Acum se plimbă pe Facebook.
Într-un reportaj excelent din The New York Times, Matthew Brunwasser scrie despre criza refugiaţilor din perspectiva
rolului jucat de reţelele de socializare: „În această migraţie modernă, hărţile de pe smartphone, aplicaţiile de localizare,
social media şi WhatsApp-ul au devenit instrumente esenţiale. Imigranţii depind de ele ca să posteze actualizări în timp real
despre rute, arestări, mişcările poliţiştilor de la graniţă, transport, cât şi despre locurile de cazare şi preţuri, ţinând în acelaşi
timp legătura cu familiile şi prietenii lor. Primul lucru pe care-l fac după ce trec cu bine apele dintre Turcia şi Grecia e să
scoată telefonul şi să le trimită celor de-acasă un mesaj.“ [...]
În martie 2015, am luat o pauză de Facebook. Trebuia să fie o pauză scurtă, de o săptămână, dar s-a transformat
într-una de două luni. Două luni de linişte, dezintoxicare şi eliberare de presiunea de a şti mereu totul şi de a povesti fiecare
prostioară (sau, vorba lui Charles Baxter, pe care l-am şi citat pe Facebook cu aceste versuri: „A fi liber de situaţii, / A trăi de
la o zi la alta fără evenimente // Şi a fi liber de nevoia de a le povesti.“). Mă săturasem de pactul ficţional al vieţilor
cosmetizate (trebuie să crezi că X e fericit doar pentru că X postează o poză în care pare fericit), de zgomotul notificărilor şi
al actualizărilor continue, de disponibilitatea infinită pe care o ai (îţi poate scrie oricine oricând), de felul nefiltrat în care
circulă informaţia (link-uri neverificate, psihoze rapide, comentarii furtunoase), de politica foarte alunecoasă de colectare a
datelor personale. Pe scurt, de tot baletul. Mi-a folosit pauza asta, intenţionez s-o transform într-un obicei anual. E bine să fii
greu de găsit, e bine să nu ştie nimeni nimic despre tine şi nici tu despre alţii. Decât dacă vrei neapărat – şi atunci pui mâna
pe telefon şi suni. După ce m-am întors (adică mi-am reactivat contul), am început să fac curat: unfollow-uri masive oricui
posta excesiv sau plictisitor sau militant. Dacă nu uiţi că Facebook-ul e doar un instrument şi că tu deţii controlul, e-n regulă,
îl poţi folosi în avantajul tău. Dacă uiţi, e ca un stilou care-ţi umple din când în când geanta de cerneală.
Până una-alta, pe Facebook am găsit un exemplar din Lyotard de care aveam nevoie pentru o traducere, tot acolo
am început nişte prietenii şi tot acolo îmi organizez agenţia mea privată de ştiri [...]. Pe Facebook am carnetul de bal
(evenimentele la care vreau să merg), prietenii de departe (odată am ratat o nuntă pentru că o prietenă foarte bună din
Franţa mi-a trimis invitaţia pe un mail mai vechi şi nu pe Facebook), jurnalul (aplicaţia On This Day îţi arată ce prostii postai
în aceeaşi zi, cu X ani în urmă), scriitorii preferaţi, trupele, filmele etc.
(Luiza Vasiliu, Partea plină a Facebook-ului , apărut în Dilema veche, nr. 603, 3-9 septembrie 2015)
1. Menţionează sensul din text al expresiei Schimbau două vorbe cu vecinii... (Schimbau două vorbe cu vecinii, verificau
dacă au înflorit cireşii, călcau într-o băltoacă. ). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la atitudinea autoarei faţă de reţelele de socializare. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care autoarea intenţionează să repete pauza de pe Facebook anual. 6 puncte
4. Identifică două acţiuni pe care le întreprinde autoarea după ce îşi reactivează contul pe Facebook. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, două motive pentru care autoarea consideră util Facebook. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă reţelele de socializare au un rol pozitiv în viaţa
oamenilor, raportându-te atât la informaţiile din textul Partea plină a Facebook-ului, cât şi la experienţa personală sau
culturală. 20 de
puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile moderismului.
Atâtea stele cad în noaptea asta.

Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul său trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul nopţii o să piara dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi - pământul.
(Lucian Blaga, Noi şi pământul)
Cursuri online gratuite pentru orice materie sau abilitate practică, canale de YouTube dedicate subiectelor ştiinţifice,
baze de date doldora de articole ştiinţifice accesibile în orice moment cercetătorilor de pe întreaga planetă, bloguri şi
publicaţii pentru omul de ştiinţă (naturală sau umanistă) din fiecare dintre noi. Această enumerare ne indică, la prima vedere,
că democratizarea accesului la informaţie înlesnită de ubicuitatea* conexiunilor la Internet a avut efecte exclusiv pozitive
când vine vorba de deschiderea publicului larg, dar şi a celui specializat, la rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi la educaţie în
general. Avem, practic, răspunsul la orice întrebare de natură ştiinţifică în buzunar. Atâta vreme cât smartphone-ul are
semnal, bineînţeles.
Cu toate acestea, şi aici, precum şi-n alte sfere ale vieţii, Internetul este o sabie cu două tăişuri. Dată fiind dificultatea
înregimentării unor bune standarde de calitate a informaţiei şi uşurinţa cu care se formează monopoluri de distribuţie în
online, această democratizare nu dă roadele la care am fi putut spera. Acest lucru este vizibil dacă privim ascensiunea
politică a partidelor populiste sau a mişcărilor anti-vaccinare din ultimii ani. O analiză mai atentă a exemplelor de mai sus ne
va arăta că nu toate efectele lor sunt, în fapt, pozitive.
Chiar şi cu tot binele pe care-l fac, cursurile online nu au mijloacele necesare pentru a garanta că informaţia a fost
bine însuşită de cei ce beneficiază de ele sau că "studenţii" lor vor participa şi la restul cursurilor necesare pentru
aprofundarea corespunzătoare a materiei în cauză. O diplomă obţinută pe Coursera, nu asigură, încă, expertiza reală într-un
domeniu.
Pentru orice clip de pe YouTube în care sunt popularizate noţiuni fundamentale de fizică cuantică, biologie
evoluţionistă sau sunt analizate cu atenţie evenimente istorice importante, există zeci de producţii video artizanale ce
promovează varii pseudoştiinţe ca modele relevante de înţelegere "alternativă" a mediului înconjurător sau stupide teorii ale
conspiraţiei şi mistificări ale adevărurilor istorice.
Deşi bazele de date digitalizate care înmagazinează secole de cercetare ştiinţifică sunt, de obicei, la câteva click
distanţă de orice amator de cunoaştere, monopolul câtorva edituri importante în acest domeniu ridică graniţe monetare
insuportabile de către cercetători independenţi sau de către cercetători din universităţi sau din laboratoare cu bugete mici
(de exemplu, cercetătorii din ţări în curs de dezvoltare, precum România). De multe ori, aceştia sunt nevoiţi să apeleze la
site-uri precum ScriHub ca să pirateze articole indispensabile în munca lor de zi cu zi. "Descarcă acest articol pentru doar 40
de euro", este, probabil, o expresie prezentă în multe coşmaruri ale cercetătorilor din lumea largă.
Publicaţiile web de popularizare a ştiinţei (fie că vorbim de bloguri, fie de reviste mai serioase), deşi multe, nu sunt,
din păcate, şi cele mai accesate. Publicul tinde şi pe Internet către tabloide şi articole despre "cercetători britanici", iar
această propensiune către senzaţional tinde să aibă două efecte perverse. În primul rând, publicaţiile generaliste vor evita
subiectele ştiinţifice deoarece acestea nu generează îndeajuns de multe click-uri. În al doilea rând, în căutarea de audienţă,
publicaţiile specializate tind să senzaţionalizeze articolele care ar trebui să prezinte pe înţelesul tuturor rezultatele
cercetărilor ştiinţifice. Mai rău, această tabloidizare pune presiuni şi pe cercetătorii înşişi, de a produce rezultate cât mai
spectaculoase pentru a se asigura că vor fi publicaţi (rata de acceptare în jurnalele ştiinţifice a articolelor ce reiau
experimente deja făcute - un mijloc fundamental de verificare în orice ştiinţă - a scăzut îngrijorător în ultimii ani, în favoarea
"noului" cu oric preţ).
Putem, deci, discerne o anomie ce apare odată cu democratizarea digitală a educaţiei, dată de diversitatea poate
prea mare a surselor posibile de informare. Nu toate resursele educaţionale disponibile pe net sunt de calitate, iar
reponsabilitatea dificilă de a le diferenţia cade pe umerii celor care aleg să se educe în online. Să fie vina Internetului sau
vina noastră pentru aceste efecte secundare negative?
(Mihai-Valentin Cernea, Profesorul Internet şi viciile sale , în Dilema veche , nr. 737 din 5-11 aprilie 2018)
* ubicuitatea - prezenţă peste tot, în acelaşi timp;
1. Menţionează sensul din text al expresiei avem răspunsul ... în buzunar (Avem, practic, răspunsul la orice întrebare de
natură ştiinţifică, în buzunar.). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la două tipuri de resurse online unde pot fi căutate informaţii despre diferite
subiecte. 6 puncte
3. Precizează un motiv pentru care, uneori, cercetătorii sunt nevoiţi să apeleze la site-uri de pe care pot fi piratate diferite
articole ştiinţifice. 6 puncte
4. Identifică două aspecte pozitive ale accesului din ce în ce mai uşor la diferite informaţii online. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, două consecinţe negative ale accesului nelimitat la informaţiile din mediul online. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă Internetul este o resursă demnă de încredere
pentru cei care îl accesează, raportându-te atât la informaţiile din textul Profesorul Internet şi viciile sale , cât şi la experienţa
personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind legătura dintre ideea poetică şi mijloacele
artistice.
Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-n neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.
(Vasile Voiculescu, Sonetul CLXXXIII )
Revăd în gând vechea Capitală a României, Bucureşti, şi-i suprapun Bucureştii de azi. Comparaţia precizează
diferenţierile; oraşul de altădată era orizontal, azi este vertical. În copilăria mea, era legat de pământ, îi simţeai talpa,
sprijinind casele, copacii, tufişurile, grădinile. Păzitorii cei mai vrednici erau salcâmii, întâlniţi la porţile curţilor. Primăvara
cânta un cor de miresme, cum n-a mai fost de atunci. Locuinţele mici erau ascunse în verdeaţă, apărate pe alocurea de
soarele mai arzător decât acum, de câte un stejar bătrân, rămăşiţe din anticul codru al Vlăsiei. Parcuri bine întreţinute nu
existau, afară de şoseaua Kiseleff, cu aleea ei unică...
Tot acolo se făcea, o dată pe an, în luna mai sau iunie, „bătaia de flori”.Toate echipajele, toate birjele închiriate erau
împodobite de flori, de la spiţele roţilor până la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu aceleaşi flori, care
cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din trăsură erau pline de bucheţele mici servind drept proiectile. De la o
latură a şoselei la alta, lumea, în picioare, se bombarda cu vitejie. În 1900, tata fiind primarul Capitalei, a fost obligat să
participe la această sărbătoare a primăverii şi ne-a luat şi pe noi, trei fetiţe, împreună cu mama, într-o trăsură ornamentată
cu albăstrele, floare modestă, faţă de celelalte. Jocul floral dura de la ora 4 la ora 8, când şoseaua Kiseleff rămânea ninsă
toată, de petale. Oraşul era zgomotos în alt fel decât astăzi, mai pitoresc. Precupeţi, cu cobiliţa proptită pe umeri, purtând
coşuri mari, treceau pe uliţe, în pas de buestru sacadat, din cauza greutăţii şi-şi strigau marfa.... Pescarul striga „şalău
proaspăt, şalău, şalău”, în gura mare... Femeia cu lapte covăsit* vocaliza ascuţit, apoi dulce „Covaşila...a...a” Două vase de
lemn, rotunde şi joase cu capac, îi atârnau de cobiliţă*. Deschidea jumătate de capac şi se zărea covăsila, în valuri mici şi
sidefii, scoasă, după învoială, cu lingura de lemn. Bragagii*, încinşi cu şorţ, ţinând cofa în mâna stângă anunţau tare cu litera
r înzecită: „Braga rece, rece, braga rrr”. Cel mai distins era grecul, purtând pe burtă o tavă cu zaharache, pistil (pastă
presată din prune) smochine şi curmale înşirate pe beţe, fisticuri într-un borcan mare. În ziua de sfînta Varvara, la 4
decembrie, eram treziţi din somn de gâfâitul sonor al unui taraf de lăutari. Anii treceau şi mahalalele se populau cu vile
frumoase şi grădini bine îngrijite. Creşteau în oraş imobile cu trei şi patru etaje.Tramvaiul şi tramcarul asigurau circulaţia
celor cărora nu le era la îndemână birja.Teatrul Naţional, copie fidelă a teatrului din Florenţa, cu o minunată acustică, era o
podoabă a oraşului şi pivotul în jurul căruia se lungeau străzile cu prăvălii luxoase şi cofetării, dintre care „Capşa” avea o
reputaţie internaţională... Reprezentaţiile teatrale erau foarte căutate. Se jucau piese româneşti şi cele traduse din limba
franceză, germană sau engleză, în fiecare seară, iar de două ori pe săptămână, piese comice şi feerii. Cei mai mari actori
ca Liciu, Brezeanu, Petrescu, Notarra, nu refuzau să apară în Fata Aerului, sau Coana Chiriţa şi Lipitorile satului.
Iernile, atunci, erau lungi, geroase, cu ninsori încăpăţânate. Bărbaţii purtau peste căciuli, glugi de lână neagră...
Femeile, peste glugile de culori deschise, mărginite de blană, aveau voalete, pentru apărarea tenului. Săniile, multe,
înlocuiau trăsurile şi oraşul cânta din clopoţeii prinşi pe ampla reţea roşie sau albastră, aruncată pe spatele cailor... În
străzile mici, întoarse în semicerc, casele se asemănau, modeste, cu două ferestre la stradă şi două sau trei odăi în curtea
cu câte un cireş, sau prun, casă - vagon, cum li se spunea. Românii iubitori de flori aveau tufe de liliac, trandafiri etc., oricât
de mică ar fi fost grădina. Casele erau vopsite în albastru, roz, verde, galben sau alb. La poartă străjuia clasicul salcâm. Dar
în centru, o anarhie grozavă domnea în arhitectura oraşului, care ar fi putut fi luat drept o expoziţie internaţională, stilul
francez al secolului al XVIII-lea învecinat cu o casă spaniolă, o vilă elveţiană lângă un arhondaric,o imitaţie de ev mediu
veneţian strivită de o casă „secession”... Calea Victoriei, încrucişată cu Bulevardul Pake urcând până la Cotroceni, era foarte
lungă şi cea mai de seamă din oraş. Acolo se afleau Teatrul Naţional, „Capşa”, hoteluri simandicoase şi Ateneul, cu grădina
din faţă părând că-l prezintă oraşului. Norocul acestei Capitale, cu o Dâmboviţă, braga* de apă de care nu s-ar fi mândrit
nicio urbe din provincie, era bogăţia vegetaţiei. Pământul Bucureştilor este favorabil copacilor. Cişmigiul posedă şi
azi, printre mulţi copaci şi arbuşti, nişte platani frumoşi, dar unul, declarat cu drept cuvânt, „monument al naturii” rotindu-şi
ramurile pe ocircumferinţă imensă, poate şi azi să dăruiască, la vreo 50 de oameni, umbră binefăcătoare în zilele de arşiţă.
(Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă, fragment)
*covăsit - prins, acrit;
*cobiliţă: bucată de lemn curbată, cu toarte, cârlige sau crestături la cele două capete, care se prinde pe umeri şi
serveşte la transportarea găleţilor;
*bragagiu: vânzător de bragă;
*bragă: băutură răcoritoare preparată din apă, făină de mei sau de mălai, care se bea în post drept ciorbă;
1. Menţionează sensul din text al cuvântului anarhie (Dar în centru, o anarhie grozavă domnea în arhitectura oraşului, care
ar fi putut fi luat drept o expoziţie internaţională....). 6
puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la două caracteristici ale Bucureştiului de altădată. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care tatăl autoarei este nevoit să participe la "bătaia cu flori" de la şosea. 6 puncte
4. Identifică două mijloace de transport pe care le puteau folosi bucureştenii de altădată. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, două consecinţe ale dezvoltării Bucureştiului, aşa cum se desprind din textul dat. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este necesară conservarea elementelor care
asigură originalitatea/unicitatea unui spaţiu/a unei localităţi, raportându-te atât la informaţiile din textul Dintr-un secol de viaţă,
de Cella Delavrancea, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsături ale realismului.
— De mult n-am mai văzut soarele, rosti Ițic deodată, plictisit de tăcerea care începea să-l înăbu șe.
Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor, zdruncinând lini ștea pădurii ca o bătaie grea de
aripă. Un brad bătrân tresări spăimântat și- și scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe înveli șul alb. Căprarul se
întoarse spre Ițic ca și cum glasul l-ar fi de șteptat dintr-o aiurare:
— Cum ai zis?
— Soarele, zic, nu se mai arată de mult, repetă soldatul, uitându-se cu ni ște ochi voio și la dânsul. O fi târziu, don'
căprar? Să nu ne-apuce noaptea prin pustiurile astea.
— Noaptea? murmură căprarul cu capul coborât în pământ, încât părea a vorbi dintr-o pe șteră. Numai Dumnezeu știe
câte se pot întâmpla până la noapte...
Veselia se stinse blând în ochii lui Ițic Ștrul. Glasul căprarului, straniu și pu țin tremurat, i se prelinse în inimă ca o
amenințare neînțeleasă. Mai vru să întindă vorba, dar curajul i se opri în gât. Apoi, cuprins de zăpăceală, porni iar să se
șteargă de sudoare, acuma însă numai cu palma goală.
Întâi pe frunte, apoi pe ceafă și pe urmă pe gât. Mai ales gâtul și-l mângâia prelung, ca și când i-ar fi fost mai drag ca
oricare altă parte a corpului. Avea un gât înalt, uscat, cu vinele umflate, cu o piele foarte ro șie și pu țin zbârcită, punctată cu
pistrui cafenii cât urmele de vărsat. Sub bărbie începea părul cărămiziu, rar și murdar, care-i acoperea și fălcile,
împreunându-se cu mustățile și urcându-se pe obraji până pe sub ochii verzi, vioi și parcă ve șnic speria ți. Din mijlocul fe ței
păroase și roșcovane, nasul coroiat și subțire se ridica brusc, dominator, dându-i o înfă ți șare veselă, chiar când ochii și gura
se umpleau de tristețe. Capul totuși părea prea mare pentru trupul lui pipernicit, slăbu ț, pe care hainele militare groase, sacul
din spinare și arma grea te miri cum nu-l doborau.
Căprarul se uită împrejur, iscodind încotro s-o mai apuce.
Urmele, după care veniseră până aici, de-acuma ocoleau pădurea prin dreapta. [...] I țic Ștrul merse repede după
dânsul, mutându-și pușca în răstimpuri de pe un umăr pe celălalt. Tăcerea îl posomora din ce în ce mai mult, silindu-l să se
gândească. Era vorbăreț din fire și mai cu seamă acuma sim țea o nevoie dureroasă să vorbească, poate tocmai fiindcă don'
căprar era morocănos și avea o privire atât de neobi șnuită.
" De ce tace omul ăsta?” îi alerga mereu prin cap ca un junghi.
(Liviu Rebreanu, Iţic Ştrul, dezertor)
Subiectul I (50 de puncte)
Se ştia că tata scria greu. El însuşi o spunea adesea. În special începuturile erau anevoioase, trecând prin adevărate
crize în care neîncrederea alterna cu optimismul.
Îl vedeam ieşind agitat din odaia lui, cu faţa trasă, vădit nemulţumit, blestemându-şi meseria lui nenorocită, ideea
nefastă de a se fi apucat de ea, şi ne povăţuia să nu-i urmăm niciodată pilda, ci să ne luăm orice altă meserie. "Căci -
adăuga el - mai bine să fii cizmar bun decât scriitor prost". Dar tot el ne spunea că scrie fiindcă la el asta e o nevoie peste
voinţa lui.
Alteori, după ce se întorcea supărat în ceea ce el numea "camera de tortură", reapărea după câtva timp, binedispus
şi începea să ne povestească planul lucrărilor pe care voia să le aştearnă pe hârtie.
Tot ceea ce îl distrăgea de la intensa lui încordare îl punea într-o stare de iritare acută. Treceau zile fără hrană şi nopţi
fără odihnă. Îl auzeam umblând agitat prin odaie. Patul meu era lipsit de o uşă mascată, care dădea în camera lui. Tuşea
mult şi valul de fum de la ţigările aprinse una după alta se strecura pe sub uşa despărţitoare. O stare de nelinişte apăsătoare
domnea în casă; umblam cu toţii în vârful picioarelor, uşile se închideau fără zgomot, niciun râs nu răsuna şi vorba era
şoptită. "Încet că lucrează tata". Până când, deodată, cu un singur cuvânt, ne luminam cu toţii. Se deschidea uşa şi apărea
tata, cu o sclipire bine cunoscută pe faţa obosită: "Merge, merge bine!". Dar asta nu însemna sfârşitul trudei. Scria mereu şi,
după ce termina o pagină, o sfâşia pentru cine ştie ce amănunt, uneori un singur cuvânt. Şi, cu răbdare, o lua de la început.
Asta numea el "periatul", care dura iarăşi zile şi nopţi întregi de îndoieli, reveniri, încercări continue, până la ultima virgulă, cu
aceeaşi conştiinciozitate, cu aceeaşi migală neobosită, până la dobândirea perfecţiunii.
Când termina definitiv, venea să ne anunţe vestea cea mare. O chema pe mama şi o întreba dacă vrea să asculte ce
scrisese. Ne adunam cu toţii. Tata ţinea în mână un creion şi un teanc de hârtii frumos împodobite cu slova lui clară, care,
din depărtare, părea o dantelă. Ne adunam în sufrageria unde el nu mai apăruse demult şi care se trezea parcă la glasul lui.
Odaia era în penumbră, doar lampa din mijloc desena un cerc luminos pe masă. O clipă de tăcere până ce tata se aşeza, îşi
ordona foile, îşi dregea glasul şi începea să citească. Vorba lui limpede, nuanţată, mimica lui subtilă şi atât de expresivă ne
captivau din primele clipe. Ascultam nemişcaţi. El, din când în când, ne privea scrutător: "Vă place?" sau "Înţelegeţi?". "Dacă
nu întelegeţi nu e vina voastră, ci a mea că nu am zis bine" repeta el regulat.
Eram recunoscători şi conştienţi de cinstea mare ce ne-o făcea. Astfel am fost noi cei dintâi care am cunoscut, citite
chiar de el: Calul dracului, Pastramă trufanda şi Kir Ianulea.
A doua zi de dimineaţă ne încredinţa manuscrisul ca să-l expediem recomandat în ţară, misiune de care eram mândri.
După aceea, zile de-a rândul, tata se odihnea, dormind uneori după ora 5 seara. Apoi revenea la viaţa normală şi
liniştită.
Ne vorbea uneori de meşteşugul scrisului cu pilde amănunţite. Spunea că personagiile nu trebuie prezentate cu
detalii multe. Asta omoară imaginea vie. Chipul zugrăvit trebuie să surprindă printr-o singură trăsătură caracteristică. Un tic,
un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decât o pagină întreagă de descrieri. Şi apoi, că nu trebuie să pierzi
niciodată ideea călăuză: "Acela - zicea el - care uită ideea, spunând că i-a pierit inspiraţia, nu este scriitor. Tocmai acel gând
trecător trebuie să se fixeze definitiv în memorie, să stea acolo îndelung, să crească, să dospească, să se preschimbe, în
toate felurile, ca apoi să apară desăvârşit". [...]
Îi plăcea în artă o logică strânsă, armonie şi simetrie. Iubea claritatea şi precizia mai presus de toate. Spunea că
"trebuie să vorbeşti pe limba timpului, dacă vrei să fii înţeles. Trebuie să te priceapă şi o babă ramolită".
Vorbind despre arta dramatică, spunea: "Comicul trebuie să surprindă. Tragicul trebuie pregătit de la început".
Nimic nu-l mâhnea mai tare ca acuzaţia, destul de frecventă, că este leneş, că ar putea să creeze mai mult şi că-şi
iroseşte talentul cu prietenii pe care, cu verva lui, îi fermeca. "Mai bine aş fi acuzat de necinste decât de lene". Şi, într-
adevăr, munca lui era conştiincioasă, iar exigenţele sale mari, încât numai cu răbdarea şi puterea lui de muncă neîntreruptă
izbutea să fie împăcat cu sine însuşi.
(Ecaterina Logadi*, Din amintirile mele despre tata)
*Ecaterina Logadi a fost fiica lui I. L. Caragiale.
1. Menţionează sensul din text al cuvântului anevoios (În special începuturile erau anevoioase, trecând prin adevărate crize
în care neîncrederea alterna cu optimismul.). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la relaţia dintre tată şi copii. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care tatăl autoarei îşi sfătuieşte copiii să nu devină scriitori. 6 puncte
4. Identifică două caracteristici ale unei opere literare de calitate, în viziunea tatălui autoarei. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, reacţia scriitorului după ce termina de scris un text. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă pasiunea pentru un anumit domeniu este
necesară în îndeplinirea unor datorii profesionale, raportându-te atât la informaţiile din textul Din amintirile mele despre tata,
de Ecaterina Logadi, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de puncte
puncte

artistice.
Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa

Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,
Să nu se-audă hohotul de plâns

Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur
Şi duce totul, şi în urma lui

Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...
(Ana Blandiana, De dragoste)
De când mă ştiu, aş putea spune, dar mai precis de la vârsta de cincisprezece ani, am ţinut - cu intermitenţe - un
jurnal intim. În epoci diferite, el a luat înfăţişări felurite: când simplu caiet de note referitoare la evenimentele, la trăirile zilei,
când jurnal de lectură, uneori repertoriu al exerciţiilor spirituale, consemnare a meditaţiilor urmând un itinerarium mentis in
Deum (*călătorie spirituală întru Dumnezeu), alteori caiet al unei pasiuni obsesive, de cele mai multe ori un melting pot (*vas
de amestecat) în care ghiveciul cuprindea reflecţii, note pe marginea cărţilor, a evenimentelor din lume, scrisori, însemnări
din călătorie, proiecţii în imaginar, vise, ficţiuni. În anumite perioade, purtam chiar două "jurnale", unul pentru consemnarea
reflecţiilor, altul pentru urmărirea desfăşurării unei experienţe intime acaparatoare. Nu arareori textele depăşeau limitele
însemnării "zilnice", constituindu-se în eseuri construite zile, dacă nu chiar săptămâni de-a rândul. Caiete întregi, file
numeroase din aceste arhive intime s-au risipit, au pierit prin naufragiile utimelor decenii, prin locuinţe percheziţionate,
părăsite, confiscate, trecute în "patrimoniul statului". Altele, tot mai numeroase, s-au regăsit în lăzi şi saci eşuaţi - dacă nu pe
plăji pustii - prin garajele şi magaziile prietenilor şi ale rudelor. Câteva mi-au parvenit, aduse sau transmise clandestin peste
frontiere, în perioada în care eu însumi, refugiat politic în Franţa, nu mă puteam întoarce în ţară. Printre ele, "Caietul" acesta
"albastru".
N-am scris niciodată doar pentru mine. Uneori, foarte rareori (ce prezumţie!), pentru Domnul. Alteori, pentru o singură
persoană privilegiată. De cele mai multe ori, pentru prieteni şi vizând un corp necunoscut, dar râvnit, al unor cititori ipotetici.
Am scris deci, întotdeauna, cu gândul că aceste file "intime" vor fi odată publicate. Aceasta chiar şi în epoca în care scriam
"pentru sertar", în care nici nu mă puteam gândi la posibilitatea unei tipăriri imediate. "Caietul albastru" a fost scris în
asemenea vremuri de restrişte, în ceea ce numeam pe atunci un timp mort. Dar chiar şi atunci când, după ieşirea din
puşcărie şi întoarcerea din domiciliul obligatoriu, în condiţiile care au făcut posibilă apariţia unor texte de critică, teorie sau
istorie literară, a unor eseuri, am început să public asemenea scrieri, n-am scos aproape nimic la iveală din tot ce lucrasem
şi adunasem în "sertar" de-a lungul anilor de clandestinitate, în care evitasem orice participare la viaţa publică din "cultură".
Nici reflecţia filosofică, nici meditaţia teologică nu-şi aveau locul în spaţiul îngust, deschis publicaţiei. Aceeaşi interdicţie
lovea şi caietele Jurnalului, care mai erau pline şi de referiri, de aluzii şi reflecţii pe marginea unor situaţii sau evenimente
actuale, multe politice, şi mai multe implicând, angajând într-un fel sau altul persoane apropiate. Dacă mă gândeam la o
publicare în viitor a acestor caiete, nu o prevedeam decât după moartea mea.
(Nicolae Balotă, Caietul albastru)
1. Menţionează sensul din text al expresiei de când mă ştiu (De când mă ştiu, aş putea spune, dar mai precis de la vârsta
de cincisprezece ani...). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la ceea ce consemnează autorul în jurnal, de-a lungul timpului. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care autorul nu publică Jurnalul, chiar după ce interdicţia de a publica nu mai există. 6 puncte
4. Identifică un posibil destinatar al paginilor de jurnal, la care se face referire în text. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, motivul pentru care autorul are, într-o perioadă, mai multe caiete în care îşi ţine jurnalul.
6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este utilă redactarea unui jurnal, raportându-te
atât la informaţiile din textul Caietul albastru, de Nicolae Balotă, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

artistice.
Ne bate primăvara-n inimi !... Să-i deschidem:

Lapislazulii lumii sunt toţi în ochii tăi,
Cât negurile vieţii putem să le desfidem,
Alt soare să aprindem pe vechile ei căi...
E mâna ta în aer ? Sau prima rândunică?
E tremur lung de pleoapă? Ori gingaş flutur viu?
Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică,
Trunchi zvelt de măr cu roadă e trupul tău mlădiu...
Şi înţeleg prin tine acum întreaga fire,
Mă apuc cu rânduială din asprul univers,
Typhoon-ul ce sfărâma corăbii în neştire,
Picioru-ţi scump ce calcă o biată gâză-n mers,
Zăpezi şi flori şi fructe în drum ţi se aştern,
Pe rând, supuse toate la ritmul tău etern!
(Vasile Voiculescu, Sonet CLXVIII)
Într-o seară (câţi ani să fie de-atunci? cred că aproape douăzeci), m-a căutat un profesor de la Liceul "Spiru Haret"
pentru a mă anunţa că în prima decadă din decembrie va avea loc, ca de obicei, întâlnirea foştilor absolvenţi ai liceului. Cum
nu participasem niciodată, m-a rugat să fac tot posibilul pentru a fi prezent. Nu-mi reproşa nimic, dar, fără să vrea, profesorul
R. m-a pus în situaţia să mă simt un nerecunoscător. Nu mă leagă chiar nimic de liceul unde am învăţat? "Eu am învăţat
numai şapte clase la "Spiru Haret", i-am precizat grăbit. "Ultima clasă de liceu am urmat-o la Făgăraş. Acolo am absolvit, de
fapt." Argumentul nu l-a convins. Mi-a replicat, râzând, că totuşi principalele amintiri din liceu le am probabil de la "Spiru".
Ceea ce, fireşte, e adevărat. Luat prin surprindere, n-am găsit un pretext politicos ca să refuz invitaţia. I-am promis că mă voi
gândi, dar după ce am închis telefonul mi-a părut rău că nu am fost mai categoric. Nu mă credeam în măsură să comunic
ceva important noilor generaţii de elevi. Dar profesorul R. a revenit a doua zi dimineaţa cu un nou telefon. M-a întrebat dacă
nu cumva puteam să-l anunţ şi pe profesorul George Şerban, telefonul acestuia fiind defect. "Îmi imaginez că-l vedeţi." "Vă
înşelaţi, i-am zis. Nu l-am văzut de când..." Aici m-am oprit. Mi s-a părut nepotrivit să intru în amănunte cu un străin, să-i
explic de ce nu-l mai văzusem de multă vreme pe fratele mamei, de la care tata a aflat de existenţa liceului "Spiru Haret"
(unde "unchiul George" era subdirector şi profesor) şi de concursul la care m-am prezentat în toamna anului 1937 pentru
obţinerea uneia dintre cele cinci burse oferite de comitetul şcolar copiilor săraci, dar de care anumite împrejurări m-au
înstrăinat pe la sfârşitul clasei a VII-a. Ca să pun punct conversaţiei, am promis că voi găsi, cumva, un mijloc pentru a-l
anunţa de întâlnire.
În următoarea zi, am cutreierat vreo oră străzile care pătrund în Şoseaua Mihai Bravu, acoperite în parte de noroiul
lipicios rămas de la camioane şi înmuiat de ploaie, în căutarea blocului cu numărul P 12. De câteva ori am fost pe punctul să
renunţ. Îmi părea rău că-mi luasem obligaţia să-l anunţ pe "unchiul George" de întâlnirea de la liceu, riscând o regăsire
jenantă, mai ales că nu mă simţeam în stare să înfrunt o explicaţie; ce rost mai avea să-i fac reproşuri unui om de nouăzeci
de ani?
"Unchiul George" îşi trecuse examenul de licenţă cu disticnţia maximă, "magna cum laude". Din păcate pentru el,
bursa de studii rezervată în principiu celui mai bun student din ţară, care i-ar fi permis să se specializeze în străinătate, i-a
fost acordată unui absolvent cu rezultate mai slabe, dar cu relaţii mai puternice. Experienţă din care a reţinut, pe lângă
amintirea unei nedreptăţi, convingerea că, mai presus de orice, e poziţia socială. Adora să fie salutat respectuos, să i se zică
"domnul" şi de către surori şi să ţină mici discursuri iluministe ţăranilor din Lisa, strânşi în jurul lui, pe uliţă, duminica după-
amiază. În Bucureşti, îşi dorea să fie invitat de lumea bună, să aibă relaţii care să-l asigure că ambiţiile sale mergeau pe
teren solid, se purta, din câte am auzit, fermecător cu cucoanele mai ales, pe scurt, prospera în limite mic-burgheze şi nu
era, se spunea, deloc rău ca profesor. Mie însă îmi arăta o altă faţă, aspră şi autoritară. Nu voia să se afle că eram rude,
poate şi din grija de a nu-i influenţa pe ceilalţi profesori, dar, poate, şi pentru că-l supăra, cumva, sunetul strident făcut de
blacheurile bocancilor mei pe coridoarele unui liceu neobişnuit cu aşa ceva. O singură dată mi-a arătat simpatie. Mi-a cerut,
când am plecat într-o vacanţă de Crăciun, prin clasa a II-a sau a III-a, să mă duc să văd dacă livada lui din "luncă" era bine
împrejmuită. I-am scris despre lacătul care atârna, inutil, la poarta unui gard părăginit, cu nenumărate spărturi prin care
iepurii intrau nestingheriţi şi rodeau coaja merilor, iar el mi-a trimis o telegramă neaşteptată de care am fost mândru.
"Felicitări pentru stil." Când m-am întors însă din vacanţă, în prima dimineaţă, ni s-a inspectat ţinuta la intrarea în liceu. Cu
acea ocazie a ieşit la iveală aspectul neregulamentar al buzunarelor mele, pe care le înfundam la micul dejun, la internat, cu
pâine, în vederea recreaţiilor. Am fost pus să le golesc şi am primit de la "unchiul George" o palmă usturătoare şi umilitoare
în faţa colegilor.
(Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)
1. Menţionează sensul din text al expresiei a ieşit la iveală (Cu acea ocazie a ieşit la iveală aspectul neregulamentar al
buzunarelor mele...). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la sentimentele trăite de autor în legătură cu unchiul său. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care unchiul autorului nu a putut să-şi continue studiile în străinătate. 6 puncte
4. Identifică două trăsături morale ale unchiului George, care se pot desprinde din textul dat. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, motivul pentru care autorul are anumite reţineri de a participa la întâlnirea seriei sale.
6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă legăturile de familie influenţează formarea unui
om, raportându-te atât la informaţiile din textul Autoportret într-o oglindă spartă, de Octavian Paler, cât şi la experienţa
personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile simbolismului.
Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă

Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
Arcuşurile albe în noaptea solitară

Statura: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară.
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!
Şi degetele fine, în umbra sclipitoare

Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.
Murise însă cântul de veche voluptate,

Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.
(Ştefan Petică, Când vioarele tăcură)
Kitsch-ul e un fenomen care ne înghite, și nu de azi, de ieri, ci de mult timp. Cum po ți să faci diferen ța între ce e artă
– cultă sau populară – sau, prin extensie, între ce este autentic și ce e imita ție? Și, în definitiv, cine poate face azi, pertinent,
această diferență? [...]
Un obiect – la origine, cultural, expresiv, autentic, dar, prin asta, unic și irepetabil – dar includ aici și pe cel de serie
mică, limitată, uneori, confiden țială sau preferen țială – ajunge să fie (re)produs prin imita ție – multiplă, repetabilă, grosieră și
inexpresivă, pentru că are ca principal scop adresabilitatea generoasă. Obiectul-kitsch devine, a șadar, seducător și atractiv,
pentru că este accesibil, de unde, ini țial, nu fusese. În multe cazuri, el devine inteligibil, de unde, ini țial, cel mai probabil,
fusese incomprehensibil. Sau intangibil (pre ț, statut social etc.).
Ce cred eu că are în plus un obiect-kitsch fa ță de originalul său (rebel, a ș zice), foarte pu țin prizat ini țial? Îndrăznesc
să spun că un obiect-kitsch beneficiază de drumul deschis de originalul său. Original care a dus tot greul. Originalul – prima
(și prin asta, insolita) formă de manifestare a acelei sensibilită ți artistice (sau de orice natură) – este cel care se confruntă cu
nemulțumirile, criticile sau cu indiferen ța oamenilor, el este primul care prime ște direct reac ția de perplexitate sau de negare
a oamenilor. Copia lui, kitsch-ul, vine senin, (la mai mult sau la mai pu țin timp după original, nici nu importă cât timp a trecut,
ce importă e că vine oricum după), se a șază și se în șurubează confortabil în siajul deschis de original. Lumea a avut timp să
se obișnuiască cu ideea, cu modelul, cu îndrăzneala etc. De multe ori, se creează un grup de admiratori – secre ți sau
manifești, deseori critici vehemenți, dar poate prin asta, de fapt, incon știent atra și de acel fenomen –, dar și de imitatori, sau
poate o întreagă industrie. Rezultatul? Copiile sunt gata, produc ția de masă a învins, pre țul nu mai este prohibitiv, lumea se
scaldă în obiecte care până ieri erau necunoscute, derutante sau inaccesibile. În fond, (doar) asta e forma care ajunge la
mase.
Pentru lumea de astăzi, pentru consumator, obiectul-kitsch (de și numele nu i se revelează), în fapt, realitatea lui, e tot
ce contează. Chiar în absența diferențierii între artă și kitsch, între original și replica lui, între original și produc ția de serie, tot
ce interesează este accesul la un obiect (mai vechi sau mai nou) dorit – inaccesibil până acum –, larg răspândit în sfâr șit și
devenit, astfel, dezirabil și indispensabil ( Și uite a șa, kitsch-ul se înstăpâne ște, se lă țe ște și împără țe ște peste noi to ți).
E limpede că distincții necesare se pot opera între un obiect-kitsch / o replică clandestină / o copie / o reluare pentru
producția de serie, dar cred că, pentru fenomenul larg răspândit pe care toate acestea îl presupun, distinc țiile nu mai au
relevanță. Fie că este vorba despre obiecte de artă clasică sau contemporană, fie de bijuterii solitare sau de serie limitată,
de obiecte de haute couture* (vestimentaţie produsă de creatori celebri) sau de obiecte veritabile de artă populară, toate
intră în vertijul imitațiilor, al replicilor, al produc ției de masă, prin reduplicare și imitare. Și, prin asta, sub inciden ța kitsch-ului.
Există replici ale Cinei celei de taină, ale Giocondei, ale Nopții înstelate, ale Țipătului, ale Persistenței memoriei (toată lumea
a auzit de ele, nu întrebați de autor însă), era să uit Sărutul, dar și ale genților, ale colierelor, ale pantofilor marilor case de
modă, există înlocuitori ai diamantelor, produc ții de serie mare ale imita țiilor bijuteriilor celebre, ale ceasurilor de brand, după
cum există replici ale iilor străvechi sau ale războaielor de țesut etc. Lista este atât de lungă încât mă feresc să o încep, de
teamă să nu pierd ceva. Există până și pandore, conver și, rolexuri etc., care doar seamănă cu cele de la care le-a plecat
numele. După cum există, și mai trist, imita ții la imita ții. E loc pentru toată lumea sub soare... Și un public sau un consumator
pentru orice.
...Interesant mi se pare că există, deopotrivă, omul-kitsch. Cel care imită pe cineva celebru, de multe ori, cântăre ț,
actor, sportiv. Sau pe cineva care e la modă (surorile bogate și celebre, domni șoare din reality-show-uri etc.). Îl imită pentru
că (presupun că) îl admiră. Sau pentru că e un model aspira țional (e la modă până și termenul). Îl studiază, îl asimilează, îl
consumă de la distanță. Imitația se opre ște de cele mai multe ori la obiecte vestimentare, bijuterii, coafură, poate, limbaj și
gesturi. La ce se vede și, în consecință, la poate fi văzut sau recunoscut, după ce a fost copiat.
Răspândirea kitsch-ului este în directă conexiune, pe de o parte, cu tendin țele vremii ( și aici, a ș zice că gestul-kitsch
e cel mai vizibil: e la modă să ai, exemplific anapoda, pitici de grădină sau țigări electronice, magne ți de frigider din toate
locurile de călătorie sau să arunci bani în toate fântânile lumii, nu are importan ță că ar conta doar Fontana di Trevi) și, deci,
cu reverberarea faptului sau a obiectului în gustul comun, iar, pe de alta, cu lipsa de discernămînt (a ș adăuga, de educa ție,
cred orbește în puterea educației):
(Ohara Donovetsky, Obiectul-kitsch, omul-kitsch, gestul-kitsch , text preluat de pe site-ul www.dilemaveche.ro)
1. Menţionează sensul din text al expresiei e la modă (e la modă până şi termenul). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la tipuri de obiecte imitate. 6 puncte
3. Precizează un motiv identificat de autoarea textului pentru apariţia kitsch-ului. 6 puncte
4. Identifică două cauze ale răspândirii kitsch-ului. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, legătura dintre ceea ce este original şi ceea ce este kitsch. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă imitarea/reproducerea unor opere
originale/modele este benefică pentru dezvoltarea culturală a unui om, raportându-te atât la informaţiile din textul Obiectul-
kitsch, omul-kitsch, gestul-kitsch , de Ohara Donovetsky, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile realismului.
Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case bătrâneşti şi sănătoase,
cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine ştie unde, la
dreapta, spre valea Ialomiţei, la stânga, pe desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.
Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cârduri întregi de gâşte, de curci şi de claponi; cu bibilici
ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo până colo - şi seara, când vine cireada de la câmp,
cumpăna puţului, scârţâind neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă
de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.
Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poştalioni ce intrau în
curte cu strigăte şi saltanat. Atât el cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.
— Iii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!... exclamă boier Dinu.
— Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi eşi-le înainte.
Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din fugă cizmele
(strângând din ochi şi blestemând), îşi luă haina în spinare şi ieşi să-şi întâmpine musafirii.
— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu mama.
(Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară)
Începând cu data de 25 mai 2018, persoanele fizice vor avea de partea lor una dintre cele mai puternice pârghii
legislative care reglementează orice tip de prelucrare a datelor personale, o lege care impune principii clare ce trebuie
asimilate în activitatea lor de către toate institu țiile publice, autorită țile de stat și companiile private. Persoanele fizice în
favoarea cărora se aplică Regulamentul General privind Protec ția Datelor sunt fie clien ți ai companiilor private, ai autorită ților
publice sau ale amândurora, sau sunt angaja ți în cadrul acestor organiza ții. Principiile pe care se întemeiază legea
europeană sunt: „legalitatea, echitatea și transparen ța” oricărei activită ți de prelucrare a datelor personale ale persoanelor
fizice, activități care vor fi „limitate la un scop” bine definit, în măsura în care aceste date sunt „reduse la minimum” necesar
în raport cu scopul pentru care sunt prelucrate. În continuare, activită țile de prelucrare trebuie să fie desfă șurate cu date
„exacte”, pentru o perioadă „limitată de timp” și „în condi ții adecvate de siguran ță”.
Actuala lege care reglementează prelucrarea datelor personale în România, respectiv Legea 677/2001 privind
protecția datelor cu caracter personal, nu stabile ște aceste principii de prelucrare, iar Autoritatea Na țională de Supraveghere
a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal avea mijloace limitate de supraveghere, control și coerci ție a celor care nu
respectau prevederile legii. Erau în principal vizate de această lege numai companiile private, a șadar nici o vorba despre
instituțiile de stat sau autoritățile publice. Legea 677/2001 se întemeiază pe textul Directivei Europene 95/46/CE care
reglementează activitățile de prelucrare a datelor personale la nivelul Uniunii (ambele norme vor fi abrogate începând cu
data aplicării Regulamentului). Cu timpul, era informa țională a transformat rela țiile sociale în a șa măsură încât, aducând
informația în prim-planul rețelelor sociale pe care le-am populat cu datele noastre personale ( și chiar private!), Directiva
Europeană din anul 1995, Legea 677/2001 și alte legi na ționale ale statelor din UE, au devenit lipsite de for ță juridică.
Amenzile prevăzute de Regulament, au caracter de pionierat în legisla ția românească. Astfel, plafonul minim până la
care pot ajunge amenzile pentru încălcarea regulilor de prelucrare a datelor personale este de până la 10.000.000 euro sau
2% din cifra de afaceri mondială (dacă organiza ția face parte dintr-un grup interna țional) totală anuală corespunzătoare
exercițiului financiar anterior, iar plafonul maxim al amenzilor este de pînă la 20.000.000 euro sau 4% din cifra de afaceri
mondială totală anuală corespunzătoare exerci țiului financiar anterior, luându-se în calcul, a șa cum prevede Regulamentul,
„cea mai mare valoare” (dintre sumă și procent). Amenzile vizează a șadar, atât companiile private, cât și autorită țile de stat,
cu precizarea că procentul din cifra de afaceri se aplică numai companiilor private.
Regulamentul se va aplica în România a șa cum este publicat de către Comisia Europeană, fără norme metodologice
de punere în aplicare și fără a fi transpus în legisla ția locală de o lege na țională. Amenzile prevăzute în Regulament pot
conduce la închiderea a trei sferturi din companiile care operează în România, ceea ce ar înseamnă colapsul economiei
țării. La nivelul instituțiilor publice, dacă autoritatea desemnată (care rămâne și în contextul Regulamentului Autoritatea
Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor Personale), ar controla responsabil aceste organiza ții, ar putea să afecteze
serios bugetele acestora și așa-zisa lor autonomie, ar putea afecta însu și conceptul de autoritate publică. Este clară inten ția
legiuitorului de a trata cu maximă seriozitate lipsa interesului european pentru activită țile de prelucrare a datelor personale,
iar în contextul generat de firma Cambridge Analytica în care este implicată una dintre cele mai puternice companii din lume
– Facebook –, și pe fondul lipsei unor norme care să reglementeze decisiv domeniul prelucrării datelor personale în SUA,
Regulamentul General privind Protecția Datelor devine un standard global, un reper legislativ mondial. [...]
Și cum este prea târziu pentru nuanțe și ocoli șuri, concluzia este una de temut: începând cu data de 25 mai 2018, se
va aplica Regulamentul General privind Protec ția Datelor (GDPR, după acronimul titlului englez al legii), care reprezintă o
tehnologizare forțată pentru companiile care desfă șoară activită ți de prelucrare a datelor personale ale persoanelor fizice din
Europa. Astfel, organizațiile care vor în țelege dimensiunea problemei și care vor aloca resurse pentru a garanta siguran ța
activităților de prelucrare desfășurate (bani, oameni), vor continua să activeze, iar dacă nu, î și vor înceta benevol activitatea
sau vor fi închise.
(Alex Gheorghe, Ce înseamnă Regulamentul General privind Protecţia Datelor , text preluat de pe site-ul
http://dilemaveche.ro)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului pârghie (vor avea de partea lor una dintre cele mai puternice pârghii legislative ).
6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la tipurile de persoane fizice protejate de Regulamentul General privind Protecţia
Datelor. 6 puncte
3. Precizează o sancţiune pe care o pot suporta cei care nu se conformează prevederilor din Regulamentul General privind
Protecţia Datelor. 6 puncte
4. Identifică o consecinţă a transformării relaţiilor sociale în era informaţională. 6 puncte
5. Formulează o idee principală care se poate desprinde din ultimul paragraf al textului dat. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este necesară protecţia datelor personale în
mediul online, raportându-te atât la informaţiile din textul Ce înseamnă Regulamentul General privind Protecţia Datelor , de
Alex Gheorghe, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

A venit şi-aici Crăciunul O Iisuse împărate,

Să ne mângâie surghiunul. Iartă greşeli şi păcate.
Cade alba nea Vin de-nchizi uşor
Peste viaţa mea. Rănile ce dor,
Peste suflet ninge. Visul ni-l descuie.
Cade alba nea Noi Te-om aştepta ,
Peste viaţa mea Căci pe crucea Ta
Care-aici se stinge. Stăm bătuţi în cuie.
(Radu Gyr, Colind)
Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele...
Numai casa mea posacă

A'mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
Istoria cuvântului onoare, ca și a conceptului la care trimite, nu este una îndelungată, ci ține de epoca edificării
societății românești moderne în secolul al XIX-lea. Cuvântul nu a fost mo ștenit din latină, ci a pătruns odată cu valul de
neologisme romanice, fiind împrumutat din franceză, italiană și latina savantă cu aproape toate sensurile și îmbinările
frazeologice prezente în limbile de origine. Ca și alte neologisme din epocă, cuvântul a fluctuat între o formă neutră onor,-uri
și una feminină, onoare, ambele supraviețuind și diferențiindu-se semantic după o vreme.
Un prim aspect care poate lumina evolu ția mentalită ților în perioada pa șoptistă este raportul termenului nou adoptat
onor/onoare cu mai vechiul cuvânt cinste provenit din paleoslavă (cisti, „stimă, venerație“) care intrase în buna tradi ție
retorică medievală pentru a exprima reveren ța, pre țuirea, respectul și lauda pentru rangul, prestigiul sau faima cuiva, a șa
cum o dovedesc diversele documente și scrisori ce con țin formule de adresare sau de închinare ( Cinstiți boieri
dumneavoastră, Domniei-sale Preacinstitului Vornic ș.a.) ori expresii precum om vrednic de cinste, a ține pe cineva în mare
cinste, a face un lucru în cinstea cuiva, a pune pe cineva în capul cinstei ș.a. Pe lângă sensul menționat, legat de
recunoașterea publică a meritelor unei persoane, substantivul cinste acoperea și sfera mai extinsă a valorilor morale
(curățenie sufletească și trupească, fidelitate, castitate, omenie, onestitate, demnitate etc.). Treptat, sub influen ța culturii
occidentale și a modei lingvistice a timpului, neologismul romanic a început să înlocuiască din ce în ce mai mult vechiul
termen, iar „concepția despre cinste a evoluat spre în țelesul cavaleresc medieval al onoarei“ (Dic ționarul Academiei). [...]
Odată cu substantivul onoare a pătruns în limba română o întreagă familie etimologică ce exprimă recunoa șterea
prestigiului social (a onora pe cineva/a onora cu prezen ța; onorată adunare/onorate domnule pre ședinte; familie
onorabilă/onorabilul preopinent; func ție onorifică /titlu onorific ș.a.). Uzul mecanic și stereotip al unora dintre aceste formule
este, de asemenea, ridiculizat în comediile lui Caragiale, fiind parte a contrastului comic dintre limbaj și esen ța morală a
personajelor: „Onorabilul domn Cațavencu“, „Stimabile, onorabile, face ți tăcere!“; „Domnilor, onorabili cetă țeni, fra ților!“.
Pe măsură ce societățile s-au modernizat, conceptul de onoare a dezvoltat o puternică dimensiune interioară legată
de percepția propriei integrități morale. Astăzi acest sens al cuvântului figurează în prima pozi ție în dic ționare, fiind echivalat
cu integritatea morală, probitatea, corectitudinea, cinstea, demnitatea. Acesta apare în câteva expresii de tipul: om de
onoare, „cinstit, onest, de încredere“; cuvânt de onoare, „care invocă cinstea, demnitatea cuiva drept garan ție“;
chestiune/datorie de onoare, „care angajează cinstea, demnitatea cuiva“; demisie de onoare, „demisie dintr-o func ție publică
în circumstanțe care au pus sub semnul întrebării integritatea morală a persoanei“ ș.a.
Mutarea în timp a accentului de la planul exterior al aprecierii onoarei prin raportare la un cod comun, acceptat de
societate (avere, rang social, eroism etc.) la planul intern al valorilor morale (onestitate, corectitudine, demnitate etc.) face ca
aceasta să devină treptat o valoare individuală, personală, relativizată psihologic. Exacerbarea individualismului și
extinderea ideii de toleranță față de diversitatea socială, morală, psihologică, religioasă etc. în societatea (post)modernă
conduc la o relativizare a „codurilor“ care guvernau în vechime concep ția asupra onoarei. Individul se simte acum mai liber
să acționeze în virtutea liberului arbitru și chiar să ignore consecin țele comportamentului său asupra corpului social. Din
vechiul sentiment al onoarei rămâne deseori numai pasiunea de șartă pentru onoruri.
(Oana Chelaru-Murăruş, De la cinste, la onoare şi onoruri, text preluat din Dilema veche, nr. 735, 22-28 martie 2018)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului accent (Mutarea în timp a accentului de la planul exterrior al aprecierii... ).
6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la sensurile cuvântului onoare în limba română. 6
puncte
3. Precizează o diferenţă de sens dintre cuvântul onoare şi cuvântul cinste. 6 puncte
4. Identifică aspectul ironizat de Caragiale în comediile sale, legat de conceptul de onoare. 6
puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, diferenţa dintre modul de raportare a individului la onoare în epoca paşoptistă şi în epoca
(post)modernă. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este necesară respectarea unui cod moral,
indiferent de epocă, raportându-te atât la informaţiile din textul De la cinste, la onoare şi onoruri, de Oana Chelaru-Murăruş,
cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, având în vedere legătura dintre ideea poetică şi
mijloacele artistice.
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,

sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,

zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei
şi stinge tu conturul lor de lemn subţire

pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii

În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
(Nichita Stănescu, Lună în câmp)
Când eram elevă, ai mei m-au trimis la tot felul de cercuri cu activită ți extra școlare: sport, muzică, crea ție literară. La
gimnastică și balet am mers câțiva ani, după care am abandonat. Cu urechea muzicală nu s-au putut face minuni. M-am
chinuit niște luni cu o chitară, învățasem ni ște acorduri și puteam să reproduc acordurile de la Din oceanul Pacific/ A ieșit un
pește mic, dar cam atât.
La cenaclul literar ne jucam cu cuvinte. Produceam un fel de strofe cu rime. Nu-mi amintesc să fi citit lucruri, ci mai
degrabă scriam „poezii” naive, care deveneau ni ște exerci ții suprarealiste în absurdul lor. Nu știam atunci nimic despre
dadaism și nici despre cuvintele extrase dintr-o pălărie.
În fiecare dintre locurile astea se creau ni ște ierarhii, pe care profesorii le alimentau. Vedetele grupului erau în stare
să facă perfect ce ni se cerea. Mi-l amintesc bine pe băiatul talentat de la cenaclul literar: de șirat, cu ochelari, inteligent și
sclipitor când aranja cuvintele. Ce scria el părea u șor, nu se sim țea poticneala noastră. Pur și simplu, rimele îi curgeau prin
vene. În mintea mea de clasa a VI-a, mă gândeam că suntem noroco și să cunoa ștem a șa un talent, să-l avem printre noi. A ș
fi putut să bag mâna în foc că o să devină un mare „poet”. Și nu eram singura, to ți ne uitam la el ca la un geniu.
Nu știu ce a făcut băiatul ăsta, dar scriitor n-a devenit sigur. Cum nici mari cîntăre ți nu s-au făcut cei care cântau
dumnezeiește la chitară.
Un prieten mi-a povestit la o masă cum cariera lui de pictor, cu premii interna ționale, s-a terminat la 12 ani. Părin ții lui
nu l-au încurajat și asta l-a făcut să sufere și să abandoneze. Într-un fel doar, pentru că a devenit un mare make-up artist,
folosindu-se inițial de pensulele cu care î și făcea lucrările.
Între timp, am ajuns să lucrez eu însămi cu copiii. De cînd fac cu Svetlana Cârstean Incubatorul de cultură am văzut
cât de mult își doresc unii părinți să aibă copii talenta ți. Ce mult contează pentru ei această recunoa ștere din partea cuiva
„avizat”. Bun, învață niște lucruri, foarte bine, dar ca să fie vedetă, are nevoie de aptitudini.
Am avut într-o grupă un puști care, exact ca băiatul pe care l-am cunoscut în copilărie, la orice exerci țiu făceam, el ne
întreba: „Pot să scriu în versuri, cu rimă?” Am încercat să-l deturnăm de la setarea cu care venise de acasă și pe care ceilal ți
i-o alimentau. Spre sfârșitul întâlnirilor noastre, copilul se relaxase, nu se mai baricada în spatele unor cuvinte care n-aveau
nicio legătură cu el, de fapt. Și care îi rămâneau complet străine.
Când părinții ne întreabă dacă copiii lor au talent literar, ne cam crispăm. Î ți vine să răspunzi abrupt: nu, n-are, lăsa ți-l
în pace să citească liniștit și, dacă o să aibă chef, o să și scrie la un moment dat.
Că unii dintre copii au un bun simț al limbii și construiesc pove ști spectaculoase, că instinctiv fac concordan ța
verbelor în narațiune, asta e cu totul altceva. E ceea ce merită cultivat printr-o expunere la texte literare cât mai diferite. De
aceea, procesul e invers: întâi citim în ateliere și apoi scriem. Literatura ne provoacă și ne educă gustul. Un cititor „talentat”
are mult mai multe șanse să ajungă să scrie bine. Și asta vedem cu to ți copiii cu care lucrăm. Invers nu cred că e posibil.
Fără ferestre deschise n-avem cum să vedem cerul.
(Ana Maria Sandu, "Să-mi spuneţi dacă are talent", text preluat de pe site-ul http://dilemaveche.ro)
1. Menţionează sensul din text al cuvântului a (se) juca (La cenaclul literar ne jucam cu cuvinte ). 6
puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la atitudinea părinţilor în raport cu înclinaţiile artistice ale copiilor. 6 puncte
3. Precizează o diferenţă dintre copii, la care se face referire în textul dat. 6 puncte
4. Formulează o idee principală care se poate desprinde din textul dat. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia secvenţei: Literatura ne provoacă şi ne educă gustul. Invers nu cred că e
posibil. Fără ferestre deschise n-avem cum să vedem cerul . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă este necesară descoperirea şi cultivarea
înclinaţiilor artistice ale unui copil, raportându-te atât la informaţiile din textul "Să-mi spuneţi dacă are talent" , de Ana Maria
Sandu, cât şi la experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".
M-a fermecat cu vro scânteie

Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, "nu ştiu cum".
De-aceea una-mi este mie

De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".
Astfel robit de-aceeaşi jale

Petrec mereu acelaşi drum...
În taina farmecelor sale
E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".
(Mihai Eminescu, De-or trece anii)
Am plecat din ţară la vîrsta de 21 de ani, sub un imbold romantic. Îndrăgostită fiind de prietenul meu german, am
decis, după ce am absolvit universitatea, să îmi transform viaţa într-o aventură şi să încerc să îmi clădesc o casă departe de
acasă, într-un teritoriu complet diferit de ceea ce cunoscusem până atunci. Obişnuită să încheg prietenii destul de repede,
nu mă îngrijora foarte mult aspectul social al plecării mele, ci cel financiar – în principal obţinerea unui permis de muncă,
pentru a nu fi o povară pentru familia mea, care îmi susţinea doza nebună de curaj. Din păcate, realitatea a fost mult mai
banală decât mă aşteptam, iar odată ajunsă într-un oraş liniştit din Bavaria, printre orele petrecute la cursuri de limbă
germană şi momentele pe care le petreceam împreună cu prietenul meu, m-am trezit într-o confruntare directă cu un nou
aspect: singurătatea. O singurătate aparte: aceea de străină care lăsase familiarul în urmă. Practic, singurătatea mea a venit
acompaniată de o linişte profundă, datorată faptului că nu cunoşteam nici limba, dar nici eticheta socială potrivită de
abordare a oamenilor. Toate încercările mele de a cunoaşte oameni noi erau sortite eşecului. Mi-a fost greu la început să
recunosc faptul că ceva indescriptibil, dar foarte pregnant mă făcea să mă trezesc, aproape zilnic, tristă. La câteva luni după
ce începuse acest nou capitol în viaţa mea, într-un moment de creativitate şi sinceritate i-am dat şi un nume: „dragonul
roşu“. „Dragon“ – pentru că era un balaur pe care îmi venea greu să îl controlez, o povară puternică, iar „roşu“ – pentru că
aducea cu el un sentiment de furie faţă de ceva ce simţeam, dar şi pentru că nu puteam retrăi aceea senzaţie de căldură
care există între prieteni buni şi pe care o asociam cu culoarea roşie. Tot în acea perioadă, citisem despre Winston Churchill,
prim-ministrul englez care s-a luptat toată viaţa cu momente de melancolie şi depresie, aflând cum a găsit o modalitate de a-
şi stăpâni episoadele în care se scufunda, fără voia lui, într-o mare de tristeţe. Churchill îşi proiecta fricile într-un câine mare,
negru, pe care şi-l imagina stând alături de el în clipele când era singur; şi, ironic, acest lucru nu era considerat un secret de
stat. Până şi astăzi englezii glumesc dulce-amar pe seama lui Churchill şi a câinelui său negru. [...]
Situaţia mea este una norocoasă, deoarece am avut un sprijin emoţional constant în prietenul meu. Dar deşi a fost
aproape de mine fizic în tot acest timp, de multe ori, din cauza „dragonului roşu“, l-am simţit pe omul pe care îl consideram
cel mai apropiat de mine ca fiind foarte departe, parcă exacerbându-mi astfel singură sentimentele de singurătate şi izolare.
Probabil pentru că singurătatea cheamă alături de ea şi mai multă singurătate.
Când am fost nevoită să părăsesc Germania pentru a-mi continua studiile în Scoţia, am trecut prin ceea ce prietena
mea Vika – din perspectiva ei de studentă la sociologie – a descris ca „un contraşoc cultural“. Pe scurt, un şoc cultural are
loc atunci când ajungi din ţara natală într-o altă ţară şi descrie perioada de acomodare pe acel teritoriu nou, iar un contraşoc
se poate produce ori când te întorci în ţara de unde ai plecat iniţial ori când te muţi într-o ţară nouă, în cazul din urmă efectul
fiind mai intens pe plan emoţional. Aşadar, treceam din nou printr-o perioadă în care mă simţeam pierdută şi mai ales
confuză, deoarece „noul“, sub toate formele sale – marcat „britanic“ de această dată, şi nu „german“ –, se deschidea pe mai
multe niveluri de înţelegere şi simţire, care trebuiau integrate treptat în experienţele mele anterioare. Am avut astfel nevoie
de timp să fiu puţin singură, să exist în principal în capul meu, trăind într-un „balon“ de sentimente mixte (confuzie,
entuziasm, uimire, şoc, frică). Deodată, am realizat că singurătatea descoperită nevoit în Germania era cea pe care o
purtam cu mine de această dată în Scoţia. Navigam zilnic printre obstacole de comunicare izolante de fiecare dată când mă
decideam să ies din acest balon. (Scoţienii răspund cu „Cheers“ la orice s-ar înţelege ca „Salut“, „Mulţumesc“, „Ce mai faci?“
sau „Te rog“, un fapt care continuă să mă irite şi să mă facă să zâmbesc în egală măsură.) Deşi aveam nevoie de puţină
linişte, nu o căutam special. Şi cred că aici intervine diferenţa între a fi singur şi a te face nedisponibil; în primul caz, este un
act complet neaşteptat, de multe ori rezultatul unor circumstanţe care nu ţin, neapărat, de acţiunile tale. În cel de-al doilea
caz însă, este un act asumat, un moment de „time-out“ personal, de reintegrare a ceea ce ai învăţat până atunci, ca să poţi
continua.
Poate cel mai important lucru pe care l-am învăţat trăind în trei ţări diferite este că, deşi am fost tentată să mă identific
ca româncă (şi într-o mare măsură voi fi întotdeauna produsul ţării şi al culturii în care am crescut), a fost esenţial să trec
peste această identitate naţională şi să descopăr omenescul din mine. Acest nivel uman de comunicare este protejat de
orice prejudecăţi, tradiţii sau probleme de comunicare culturale. Când relaţionez cu un britanic sau cu un german, încerc să-i
citesc omenia pe faţă, şi nu eticheta culturală, ignorând tentaţia de a-mi forma opinii pline de clişee. Este de la sine înţeles
că, de cele mai multe ori, creierul procesează cu viteza luminii datele istorice sau coordonatele geografice şi, astfel, trage
concluzii pripite, iar acest lucru nu poate fi schimbat. Dar este necesar să încercăm să vedem dincolo de aceste „măsurători
mintale“ în momentul în care interacţionăm cu cineva perceput ca „străin“ şi să devenim prieteni cu străinul din noi. În
momentul în care această încercare se concretizează, sentimentul izolant de a avea de-a face cu un străin se topeşte într-
un sentiment mult mai familiar, de empatie cu cineva pe care îl vei percepe ca mult mai asemănător ţie decât credeai la
prima vedere.
(Alexandra Macht, Când te împrieteneşti cu străinul din tine, text preluat de pe site-ul http://dilemaveche.ro)
1. Menţionează sensul secvenţei pentru a nu fi o povară (în principal obţinerea unui permis de muncă, pentru a nu fi o
povară pentru familia mea, care îmi susţinea doza nebună de curaj ). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la sentimentele autoarei în momentul în care ajunge în Germania. 6 puncte
3. Precizează diferenţa dintre a fi singur şi a te face nedisponibil. 6
puncte
4. Indică un motiv pentru care autoarea articolului se simte izolată când trăieşte în străinătate. 6
puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia ultimului paragraf din textul dat. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa adaptării într-un mediu cultural
nefamiliar, raportându-te atât la informaţiile din textul Când te împrieteneşti cu străinul din tine , de Alexandra Macht, cât şi la
experienţa personală sau culturală. 20
de puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, având în vedere legătura dintre ideea poetică
şi mijloacele artistice.
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte. Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni. Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini. Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins. Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins. Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut. Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
(Tudor Arghezi, Toamnă)
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Pentru noi, copiii de altădată, parcul IOR (care astăzi, din motive greu de înţeles, se cheamă "Alexandru Ioan Cuza")
era un fel de paradis. Un spaţiu sălbatic-industrial, dacă-i pot spune aşa. mai ales în partea sa de sud, care ne stimula
imaginaţia şi spiritul de aventură. Natura se împletea pe atunci cu realismul comunist. Adică pe marginea lacului creştea
papură, nu existau alei pietruite sau asfaltate, ci doar poteci, broaştele dădeau concerte în fiecare seară, ţânţarii erau
nelipsiţi, iar o mulţime de basculante care veneau de pe şantiere (cartierul încă se construia) vărsau pământul scos de la
fundaţii pe marginea lacului, formând o movilă înaltă, pe care noi am botezat-o "Everest". Iarna, "Everestul" devenea (ca şi
în zilele noastre) cel mai mare derdeluş din zonă. Vizavi, pe insula care acum se numeşte "a câinilor", era un alt deluşor mai
mic, al cărui pământ galben şi clisos aluneca la vale ca o lavă, cu noi cu tot, de câte ori ploua mai mult, motiv pentru care
l-am numit "vulcanul Fuji-san". Iarna lacul îngheţa şi noi patinam pe el sau pur şi simplu scurtam drumul de la şcoală către
casă pe gheaţă, spre groaza părinţilor care ne tot avertizau că e periculos. Vara ne jucam pe baltă cu nişte bărcuţe mici de
plastic cărora le puneam "pânze" de hârtie şi le legam cu un mosor de aţă tare, aşa încât să nu le pierdem dacă, în cele din
urmă, treaba cu vântul începea să funcţioneze şi ele se depărtau de mal. Alteori, prindeam mormoloci sau brotăcei şi îi
duceam acasă într-o pungă, spre scârba mamelor noastre, care nu înţelegeau ce fel de joacă mai e şi asta. Între cele două
lacuri (Titan 1 şi Titan 2, cum le mai zicea), astăzi legate între ele, cub podul "Liviu Rebreanu" (auzi ce nume are şi bietul
pod), era un fel de baraj de pământ care le despărţea. Prin baraj trecea o conductă foarte groasă care regla debitul între
cele două lacuri. Apa curgea dintr-un lac în celălalt prin acea ţeavă, cu un fel de cascadă care vuia fascinant. Foarte mic
fiind când am traversat prima oară cu părinţii ambele părţi ale parcului şi am ieşit pe bulevardul Constantin Brâncuşi, la linia
troleibuzului, mi s-a părut ceva de necrezut. Asociam ideea de troleibuz cu centrul oraşului, cu civilizaţia, şi nu-mi imaginam
că dincolo de lacul cu stuf şi broaşte nu era ceva şi mai sălbatic.
În fine, nu demult s-au împlinit 50 de ani de la înfiinţarea acestui parc. Între timp, partea sa cea mai sălbatică a fost şi
ea civilizată. Primăria n-a acceptat ideea de a face acolo un "parc englezesc" cu poteci. Acum e plin de alei, statui şi mai
ales... evenimente. [...]
"Sălbăticia" e în zilele noastre atent marcată şi supravegheată, nu care cumva să pună cineva piciorul acolo. E vorba
de o insuliţă rămasă complet neamenajată şi nelegată de mal prin vreun pod, un loc în care îşi fac cuib raţele sălbatice,
cormoranii, pescăruşii şi alte zburătoare. Înainte se pare că i se zicea "insula înecaţilor". Când o lebădă uriaşă îşi cloceşte
ouăle prin alte părţi, mai umblate, i se face un fel de gărduţ de jur împrejurul cuibului, astfel încât nimeni să n-o tulbure. Totul
e gândit şi pregătit la fix. Plante, animale şi oameni de toate felurile şi naţiile trebuie să-şi aibă locul potrivit. Nimeni să nu
sufere şi să fie acolo ceva pentru toate gusturile.
(Andrei Manolescu, Din lac în lac, text preluat din revista Dilema veche, nr. 752/19-25 iulie 2018)
1. Menţionează sensul secvenţei la fix (Totul e gândit şi pregătit la fix). 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la jocurile de altădată ale copiilor, în parcul IOR. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care deluşorul din parc a fost numit de copii "vulcanul Fuji-san". 6 puncte
4. Prezintă o diferenţă dintre imaginea parcului din copilăria autorului şi aspectul lui actual. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia ultimului paragraf din textul dat. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa descoperirii naturii pentru un copil,
raportându-te atât la informaţiile din textul Din lac în lac, de Andrei Manolescu, cât şi la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
puncte

Aceste vârfuri de molid

Ce picură-n văzduh răşină,
Aceste vite ce se-nclină
Vâltoare verde peste zid
Eu mâine n-am să le mai văd,
Eu mâine n-am să le mai văd.
Aceste stele-călăuze
Surpând din cer vremelnicii,
Aceste cupe străvezii
Brumate sângeriu pe buze
Eu mâine n-am să le mai ştiu,
Eu mâine n-am să le mai ştiu.
Aceste mâini prieteneşti

Într-ale mele cald lăsate
Cu inima ce le străbate,
Aceste mâini prieteneşti
Eu mâine n-am să le mai strâng,
Eu mâine n-am să le mai strâng.
Şi-aceste cântece pe care

Le cânt cu jumătate glas
-(Aceste vetre unde las
Cenuşa flăcării fugare).
Eu mâine n-am să le mai cânt,
Eu mâine n-am să le mai cânt.
(Nechifor Crainic, Elegie)
Îmi păru foarte rău de absenţa lui Maiorescu din Iaşi, căci mi se vorbise foarte mult despre dânsul în timpurile din
urmă ale şederii mele la Berlin, unde eu studiam dreptul, şi el filosofia. Apoi tatăl meu îmi scrisese că Maiorescu, venit la Iaşi
ca director al Liceului Naţional, se deosebeşte foarte mult prin conferinţele sale publice şi că mai ales acele care aveau de
obiect estetica, el le asculta cu un viu interes.
Tatăl meu insista în scrisorile sale asupra deosebirii dintre Maiorescu şi mulţi din ceilalţi profesori tineri, care îşi
dădeau aerul de învăţaţi, pe când în realitate erau numai nişte oameni mediocri ca învăţătură, dar foarte ambiţioşi şi destul
de interesaţi. Toate aceste, şi cele ce auzii despre Maiorescu la Iaşi, între altele şi de la o rudă a mea, bătrânul Neculai
Bibiri, care-i lăuda ştiinţa şi talentul, îmi produseră multă părere de rău, de a nu-i fi făcut încă cunoştinţa şi de a fi silit să
aştept pentru aceasta câteva săptămâni.
În cele dintâi zile după întoarcerea mea în ţară, tatăl meu mă conduse pe la toate rudele şi pe la toţi prietenii săi,
precum şi pe la alţi bărbaţi influenţi a căror prietenie sau bunăvoinţă putea să-mi fie de folos. În ziua de Sf. Mihail şi Gavril, 8
noemvrie 1863, merserăm să felicităm mai multe persoane cu acest nume şi, între altele, făcurăm o vizită şi căpitanului
Mihail Cerkez, care pe departe se înrudea cu noi. [...] Abia ne oprisem vreun sfert de ceas la Cerkez, când veni în vizită la
dânsul un personaj ce-mi produse efectul cel mai curios. Mic de stat, cu umerii cam ridicaţi, cu ochii mari şi vii, vorbind
despre lucrurile care mie îmi păreau cele mai importante cu uşurinţă şi nepăsare, luând pe toată lumea în zeflemea, stând
strâmb pe scaun, părăsind convorbirea în mijlocul vizitei, şi deschizând cărţi din bibliotecă, pentru a râde de Cerkez, care le
cetea, luând peste picior toate obiceiurile sociale, acest om - Vasile Pogor - trebuia, fără îndoială, să pară foarte ciudat unui
tânăr ca mine, abia venit din Germania, unde mă deprinsesem cu un respect, poate exagerat, pentru formele şi convenţiile
sociale. Eu rămăsei uimit şi pot zice că impresiunea întâi a lui Pogor mi-a fost puţin simpatică, de nu chiar displăcută.
- Curios e omul acesta, zisei către tatăl meu, la plecare, mi s-a părut obraznic şi cam într-o doagă.
- Nu te uita la apucăturile aceste ale sale, e un tânăr inteligent, s-a deosebit ca judecător, printr-un mare sentiment de
dreptate, ceea ce la noi este rar, are şi avere, păcat însă că e cam leneş - nu-i prea place să lucreze şi în aceasta se
deosebeşte de tatăl său, cu care am fost prieten.
Auzind lăudându-se astfel calităţile lui Pogor, abia am lăsat să treacă o săptămână şi m-am dus să-l văd acasă la el.
Voiam să-i propun ca împreună să facem un şir de prelegeri publice cum le inaugurase Titu Maiorescu la începutul aceluiaşi
an. Eram doritor să mă fac cunoscut, să dau semne de viaţă, să fac ca lumea să vorbească despre mine. Fie că dorinţa de a
se deosebi este naturală tinereţii, fie că eram pe atunci plin de asemenea aspiraţii, şi m-am schimbat foarte mult mai târziu
în această privinţă, nici îmi puteam închipui că un tânăr inteligent şi cu învăţătură să nu împărtăşească simţirile acelea. Care
însă fu dezamăgirea mea, când Pogor îmi răspunse nu cu entuziasm, precum mă aşteptam eu, dar cu cea mai desăvârşită
nepăsare:
- A început asemenea cursuri Maiorescu, să aşteptăm întoarcerea sa din străinătate.
- De ce să pierdem vreme, întâmpinai eu, cam necăjit; când va reveni Maiorescu, el va putea urma cursurile începute;
până atunci să facem noi; sunt şi alte chestiuni interesante de tratat, nu este numai filosofia...
- Să vie Maiorescu, răspunse încă o dată Pogor scurt, rece şi schimbă vorba.
(Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea)
1. Menţionează sensul cuvântului viu din secvenţa: ... el le asculta cu un viu interes. 6 puncte
2. Transcrie două secvenţe care fac referire la impresia pe care i-o face Vasile Pogor autorului. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care îl vizitează autorul pe Vasile Pogor. 6 puncte
4. Indică sentimentul pe care îl trăieşte autorul după vizita la Vasile Pogor. 6 puncte
5. Formulează o idee principală care se poate desprinde din textul citat. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa implicării tinerilor în viaţa socială,
raportându-te atât la informaţiile din textul Amintiri din Junimea, de Iacob Negruzzi, cât şi la experienţa personală sau
culturală. 20 de puncte
puncte

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.
(George Bacovia, Amurg violet )
Ne-am cunoscut în 2007, la Pécs, când eu venisem la Târgul de Carte de la Budapesta, în cadrul programului
European First Novel. V-am vizitat atunci la Editura Jelenbor. Traduseserăţi deja autori români. Ce s-a schimbat de atunci?
Şi, mai ales, cum?
Îmi aduc aminte foarte bine când ai venit la Pécs. Oraşul câştigase titlul de Caapitală Culturală Europeană 2010 şi
Editura Jelenkor pregătise mai multe programe literare. Editura s-a născut în redacţia revistei literare cu acelaşi nume, care,
şi înainte de 1989, era deja bine cunoscută şi apreciată ca un "atelier" literar contemporan unde au apărut scriitori maghiari
care nu erau chiar foarte bine văzuţi de puterea politică (în ciuda faptului că era organul cultural al judeţului), de exemplu
Miklós Mészöly, Péter Nádas sau Péter Esterházy. În '93, editura s-a separat de redacţie şi a devenit independentă. Şi-a
propus să aibă un program literar mult mai larg, care să integreze literatura contemporană maghiară într-un context cultural
european. Cu această idee a pornit colecţia "Mica Europa" şi ea se focusa pe literaturile contemporane din ţările vecine cu
Ungaria şi din ţările mai mici din Europa Occidentală. Am început să colaborăm cu edituri şi redacţii din ţările vecine, cu
autorii noştri am participat la târguri de cărţi şi la diferite evenimente culturale în Occident şi în Balcani. Era o perioadă foarte
fructuoasă, cu toate că editura a avut tot timpul probleme financiare. Fără librării şi o reţea de distribuţie, nu reuşeam, doar
din vânzări, să depăşim limita critică. Din punct de vedere financiar, editura era ca o livadă care înflorea, dar nu rodea. Lettre
Internationale în limba maghiară, redactată de Eva Karádi şi publicată de Editura Jelenkir, a jucat un rol important în înnoirea
şi lărgirea relaţiilor literare.
Am făcut această mică istorie ca să înţelegeţi cum a devenit literatura română contemporană un element important
din programul Editurii Jelenkor. Atunci când ne-ai vizitat la Pécs, eu încă nu tradusesem multe cărţi, dar erau mai multe
volume româneşti pe biroul meu. Citeam mult ca să fiu la curent, jucam cu pasiune rolul lectorului voluntar de literatură
română. Anamaria Pop, ca un agent dublu pentru literatura română şi maghiară, m-a aprovizionat cu cărţi româneşti şi a
primit de la mine cărţi maghiare. Făcusem înainte câteva traduceri brute, nişte piese de teatru, versuri şi eseuri, dar nu mă
gândisem serios la traducere. Am tradus De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu şi Sunt o babă comunistă de Dan Lungu,
dar habar n-aveam cum au ieşit. Ştiam numai că traducerea literară nu este echivalentă cu traducere filologică, textul trebuie
să sune firesc în cealaltă limbă. Am făcut şi eu câteva încercări. Editura a avut un traducător excelent de română, pe poetul
şi scriitorul László Csiki, primul traducător al lui Cărtărescu, care a trăit o perioadă în Bucureşti, cunoştea foarte bine şi
limba, şi mediul, şi literatura română. [...] În 2008, după moartea lui László Csiki, am fost solicitată de Editura Europa să
traduc Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu. A însemnat o mare provocare profesională şi cred că de-abia atunci am
reuşit să trec bariera complexului de inferioritate, pentru că am simţit prima oară şi foarte puternic că traducerea literară este
profesia cea mai apropiată de profesia mea de origine, adică de actorie. Textul se filtrează prin mine, se transformă şi
redevine viu în limba mea maternă. Adică este vorba despre o interpretare profundă. Această descoperire m-a fascinat şi am
început să traduc în mod regulat şi, întotdeauna, cu mare plăcere.
(Ana Maria Sandu, Traducerea este o interpretare profundă , interviu cu traducătoarea Gabriella Koszta, fragment, în
revista Dilema veche, nr. 740, 26 aprilie - 2 mai 2018)
1. Menţionează sensul cuvântului a (se) focusa din textul dat (a pornit colecţia "Mica Europa" şi ea se focusa pe literaturile
contemporane...). 6 puncte
2. Indică numele oraşului în care a fost înfiinţată Editura Jelenkor. 6 puncte
3. Precizează motivul pentru care editura menţionată în text avea probleme financiare. 6 puncte
4. Prezintă o caracteristică a traducerii literare, care se desprinde din textul citat. 6
puncte
5. Comentează, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia următoarei secvenţe din textul citat: am simţit prima oară şi foarte puternic
că traducerea literară este profesia cea mai apropiată de profesia mea de origine, adică de actorie. Textul se filtrează prin
mine, se transformă şi redevine viu în limba mea maternă. Adică este vorba despre o interpretare profundă. Această
descoperire m-a fascinat şi am început să traduc în mod regulat şi, întotdeauna, cu mare plăcere . 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa schimburilor culturale/literare în perioada
contemporană, raportându-te atât la informaţiile din interviul consemnat de Ana Maria Sandu, cât şi la experienţa personală
sau culturală. 20 de
puncte
puncte

S-a dus albastrul cer senin

Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
Şi vara, şi nopţile ei,

S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,

Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,

De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
(George Bacovia, Ecou de romanţă)
În şcoală, am trecut şi eu, ca foarte mulţi, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când am
început să vorbesc în public (la o sesiune ştiinţifică, într-o discuţie organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo
de ce vreau să spun - şi încă nu stăpâneam asta! - , ar trebui să dau atenţie şi lui cum vreau să spun şi, încă de la început,
să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată şcolaritatea mea (16 ani plus
patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru aşa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.
Mi-am dat seama târziu - dar nu prea târziu! Iar unele idei de mai jos le-am afirmat şi pe blog-ul meu - cât de
importantă este Vocea dacă o vezi ca instrument al Vorbirii. Dacă te ocupi de ea şi de tine. Adică şi de Voce/Vorbire, dar şi
de dezvoltarea ta ca persoană. Ştiam mai demult, de la actorii profesionişti, ce înseamnă să îţi educi vocea corespunzător
cerinţelor rolului şi ale propriei prezenţe scenice. De fapt, pentru a comunica oral bine cu publicul şi în public. Sunt sisteme
educaţionale care au inclus de foarte mult timp în designul curricular practica actelor vorbirii, a discursului verbal şi, în
general, a formelor Vorbirii în public. Englezii, americanii, francezii au deja o lungă istorie în acest sens.
Să înveţi să vorbeşti bine poate fi o marcă a persoanei care eşti, un ID, ca şi amprenta digitală sau vocea.
Recunoaştem, adesea, persoanele după voce. Cazul actorilor şi actriţelor sau al celor care apar şi vorbesc mult în public,
precum politicienii, moderatorii TV, profesori, preoţi/predicatori este special pentru că Vocea nu e numai un instrument al
Vorbirii în public. Dacă eşti antrenat, educat să vorbeşti bine în public, asta nu se reflectă numai în exterior (recunoaşterea
celorlalţi, cu unele avantaje, beneficii), ci, mai ales, în interior: buna vorbire în public construieşte solid propria personalitate,
uneori în moduri miraculoase, de nebănuit, la început. Îţi dă siguranţa de a fi în public după ce ai câştigat confruntarea cu
emoţiile (negative), cu lipsa ta de concentrare pe propria prezenţă în public.
Cei vechi ştiau acest lucru. Politicianul de succes era şi Oratorul de succes. Modul de lucru şi influenţa lui
Demostene, de pildă, au fundamentat pedagogia actului vorbirii în public. Figurile-cheie, în lumea veche, sunt, astfel,
Politicianul (numit, de fapt, retor) şi Actorul. Atât de mult au gândit educarea vorbirii, încât au conceput şi au practicat pe
scară largă exerciţii prin care erau formaţi tinerii pentru gândirea discursului, vorbirea şi comunicarea lui. [...]
În Statele Unite, în Europa occidentală, modernitatea, pregătită în acest sens de tratate şi practici medievale şi
renascentiste ale Artei vorbirii, introduce, mai ales după secolul al XVIII-lea, când parlamentarismul cere buni vorbitori în
public, o preocupare curriculară tot mai insistentă de educare a vorbirii în public, mai ales de la clasa a V-a în sus. Evaluări,
rapoarte ale asociaţiilor de profil, ale structurilor guvernamentale din Educaţie indică faptul că Vorbirea în public este o
disciplină fundamentală. Între democraţie şi Vorbirea în public există - cum cărţi, studii apărute tot mai frecvent după 1900 o
arată - o legătură indisolubilă. O bună construcţie a ideilor ce urmează a fi spuse în public, dar şi exersarea tehnicilor de
"livrare" a discursului public devin preocupări constante în sistemele din Vest. Copiii (fără handicap) care nu reuşesc să
articuleze ideea, să o rezume, să sintetizeze un context al ideii, să o exprime oral, să vorbească unui public sunt adulţii care,
în poziţii de decizie, vor avea slabe performanţe. S-a observat şi s-a analizat de mult acest lucru. Practicile dedicate copiilor
cu diverse handicapuri presupun o dificultate în plus, unde specialităţi medicale, psihologice sunt chemate pentru a
determina progresul acestor copii. Vorbirea în public este, de fapt, ca factor educator, ca practică sau terapeutică, o cale a
dezvoltării personale. Ea nu numai că dă siguranţa prezenţei propriei persoane în public, dar, de multe ori, construieşte şi
autoritatea celor spuse. Cuvintele au greutate. Idei bune s-au topit în neantul cuvintelor nepregătite, îngălate, al construcţiei
deficitare a discursului oral.
(Marian Popescu, Vorbirea în public, democraţia şi Dezvoltarea personală , în revista Dilema veche, nr. 738, 12-18
aprilie 2018)
1. Menţionează sensul cuvântului a educa din secvenţa: ce înseamnă să îţi educi vocea corespunzător cerinţelor rolului...
6 puncte
2. Prezintă o consecinţă a interesului pentru educarea vorbirii în perioada veche. 6 puncte
3. Menţionează preocupările constante ale sistemelor educaţionale din Vest. 6 puncte
4. Precizează ce legătură există, în concepţia autorului, între buna vorbire în public şi dezvoltarea personală a unui om.
6 puncte
5. Comentează, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia următoarei secvenţe din textul citat: Vorbirea în public este, de fapt, ca
factor educator, ca practică sau terapeutică, o cale a dezvoltării personale. Ea nu numai că dă siguranţa prezenţei propriei
persoane în public, dar, de multe ori, construieşte şi autoritatea celor spuse. Cuvintele au greutate. Idei bune s-au topit în
neantul cuvintelor nepregătite, îngălate, al construcţiei deficitare a discursului oral . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa exprimării corecte a ideilor pentru
transmiterea de mesaje adecvate diferitelor situaţii de comunicare, raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la
experienţa personală sau culturală. 20 de
puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, având în vedere modalităţile de obţinere a oralităţii
stilului.
- Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât eşti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbeşte puţin şi, coborându-se n
fântână, umple întâi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:
- Ei, da ce răcoare-i aici! „Chima răului pe malul pârăului!” Îmi vine să nu mai ies. Dumnezeu să uşureze păcatele celui
cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele aste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!
Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicând:
- Doamne, stăpâne, nu ştii cât mă simţesc de uşor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi
cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vie de îndemână după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana…
(Ion Creangă, Povestea lui Harap Alb)
Primul contact cu Madridul, pe la 11 seara, coborâtă direct din avion pe bulevardul Gran Via, a fost năucitor. De peste
tot se auzea un vuiet - maşini în trafic, şantier, zumzet de voci, strigăte, râsete, oameni de toate vârstele ieşiseră pe stradă
mai ceva ca pe faleza de la Mamaia, mici grupuri se revărsau pe trotuare din baruri, altele traversau strada, salutându-se cu
prieteni de pe cealaltă parte. În Bucureştiul nostru, după ora 11, e linişte, o linişte provincială, mi-am zis, poate doar în
Centrul Vechi să fie oarecum mai animat. Ca să mă agăţ de ceva familiar, mi s-a părut că Gran Via chiar seamănă cu Calea
Victoriei, la scară gigantică. Clădiri asemănătoare, însă de trei ori mai înalte, uite şi Palatul Telefoanelor, magazine de fiţe,
partea carosabilă e la fel de lată, cu pista de biciclete cam anapoda, exact pe mijloc. După o sută de metri, mi-a răsunat tot
familiar în urechi "Să moară familia mea!" Vocea venea din mulţime, mi-am întors capul, nu mi-am dat seama cui aparţine. O
voce anonimă din Madrid. După încă o sută de metri, un tip urla la un telefon mobil: "N-auzi, fă, că sunt aici, pe centru, la
Callao? Un' să fiu în altă parte? [...] Sunt aici, la Callao, nu mai suna!" Tipul s-a pierdut la rândul său în mulţime. [...]
De obicei, când plec din ţară, îmi doresc să mă rup cât pot de vulgaritatea României şi a limbii române, de
"românisme", mai ales de cele întâmplătoare, de pe stradă, aşa că mă feresc de români. O fac pentru că vreau să mă simt
"în Occident", să-mi alung pentru câteva zile depresiile, dar şi pentru că mi-e ruşine. Totuşi, această parte a României de
care, de fapt, vreau să fug, mă ajunge din urmă, se întinde asupra mea ca o umbră. Mi-e ruşine că tocmai ea este atât de
prezentă şi iese în evidenţă în ţările mai norocoase şi mai civilizate.
Însă la Madrid n-am avut unde să fug şi să mă ascund. Aproape la fiecare bar, cafenea, fast-food la care m-am oprit
era câte un angajat român. La o terasă din parcul Retiro, cer în engleză un pahar de vin şi o apă "cu bule". Un tânăr mă
întreabă tot în engleză de unde sunt. Răspund, fără entuziasm: din România. "Eram sigur!", zice el în română. "Doar românii
şi italienii au accentul ăsta în engleză. Mai era o variantă să fii italiancă!" Îmi face complice cu ochiul şi îmi umple paharul
până la refuz. La fast-food-ul meu preferat, cel cu 100 de sandvişuri, un alt băiat îmi cere numele ca să mi-l treacă pe bon,
aşa se procedează aici. I-l spun, îmi zâmbeşte: "Din România, nu-i aşa?" Toţi aceşti compatrioţi nu sunt cei pe care i-am
întâlnit pe stradă, în prima seară, fac parte dintr-o altă categorie - sunt oameni care n-au plecat din România de prea mult
bine, iar aici muncesc, îşi văd de treaba lor. Nu sunt oameni cu prea multă şcoală sau cultură, dar, din câte am înţeles, sunt
apreciaţi ca angajaţi şi de multe ori preferaţi "fraţilor" hispanici din America de Sud. Însă aflu de la cineva care locuieşte de
multă vreme la Madrid (şi face parte dintr-o a treia categorie, cu totul aparte: intelectualii din Madrid, care, deşi par perfect
adaptaţi, trăiesc pe jumătate tot în cultura română, oameni pe care n-o să-i observi pe stradă pentru că sunt de o discreţie
absolută, reprezintă acea Românie a eleganţei şi a bunului-simţ de care n-aş fugi niciodată) că tot există ceva disfuncţional
în legătură cu ei - când au de-a face cu spaniolii şi autorităţile lor, se comportă precum ei, se adaptează imediat şi capătă
simţ civic, însă când au treabă cu românii, cu instituţiile lor, revin în matca limbii române, îşi reamintesc tot ce au "învăţat" în
România, de la "merge şi aşa" la comportamentul şmecher, indolenţă şi nepăsare. Pe înserat, la standul României de la
Târgul de Carte, apare un nene trecut de 50 de ani, cu o paporniţă. A auzit el că "se dă" ceva legat de România acolo
(România a fost ţară invitată la Târgul de la Retiro) şi e curios. Îi explic că e vorba numai de cărţi. Şi de scriitori. Pare un pic
dezamăgit, nu cunoaşte pe niciunul dintre scriitorii contemporani invitaţi pe care îi enumăr. Nici de Mircea Cărtărescu n-a
auzit. Totuşi, l-a chemat pe el ceva la Târgul de Carte, vreo nostalgie. [...] Domnul din Târgovişte este de peste zece ani la
Madrid, munceşte în construcţii, dar vrea să se întoarcă în România cu "pensie spaniolească". Băiatul, în schimb, va rămâne
aici pe vecie. "Şi-a făcut credit pentru casă, nu mai poate să se întoarcă, o să plătească la el treij' de ani... E spaniol de-
acum!", mai adaugă el cu mândrie şi, în acelaşi timp, cu un strop de amărăciune.
(Adina Popescu, Românii din Madrid, în revista Dilema veche, nr. 746, 7-13 iunie 2018)
1. Transcrie o secvenţă din textul dat în care apar mărci ale oralităţii. 6 puncte
2. Prezintă o deosebire dintre Bucureşti şi Madrid, aşa cum se desprinde din textul dat. 6 puncte
3. Menţionează ce îşi doreşte autoarea textului să evite, când pleacă din ţară. 6 puncte
4. Precizează două categorii de români menţionate în text. 6
puncte
5. Comentează, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia următoarei secvenţe din textul citat: Toţi aceşti compatrioţi nu sunt cei pe
care i-am întâlnit pe stradă, în prima seară, fac parte dintr-o altă categorie - sunt oameni care n-au plecat din România de
prea mult bine, iar aici muncesc, îşi văd de treaba lor. Nu sunt oameni cu prea multă şcoală sau cultură, dar, din câte am
înţeles, sunt apreciaţi ca angajaţi şi de multe ori preferaţi "fraţilor" hispanici din America de Sud. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa integrării în alt climat cultural/social
pentru oamenii care emigrează, raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul următor, având în vedere trăsături ale romantismului:
Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi şi blonde plete?
Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.
(Mihai Eminescu, Iubind în taină)
Când am ajuns la pensiunea pe care ne-o aleseserăm de la Crăciun pentru a petrece Paştele, s-a lăsat liniştea.
Făcuserăm rezervarea prin booking.com şi anunţaserăm gazda cu cinci minute mai devreme că ajungem. Aceasta ne
aştepta în poartă, iar de la bucătăria din fundul curţii se iţeau două capete îngrijorate. Când ne-am dat însă jos din maşină,
toate feţele s-au luminat, iar gazda ne-a luat în braţe, zâmbind larg: Păi de ce n-aţi spus aşa?! Feţele noastre mirate au
făcut-o să ne explice: De ce nu ne-aţi sunat direct? Am văzut că au făcut unii o rezervare pe booking.com şi acum nu ştiam
la ce să ne aşteptăm, s-a pregătit toată lumea să le fie pe plac - şi ne-a îmbrăţişat încă o dată. Până să ne scoatem
bagajele, pe masa din curte apăruseră o sticlă de ţuică, una de vin şi nişte cozonac cald, toate din partea casei. Mai
fusesrăm o dată aici, anul trecut; o singură dată, dar, deh, nu mai eram străini!... Şi au urmat trei luni de vis.
Nu era prima dată când am avut parte de surprizele "turismului la gazdă", dar niciodată nu mi se întâmplase să fie
atât de evidentă diferenţa dintre "client" şi "musafir". Asta m-a făcut să mă gândesc la avatarurile turismului în România post-
socialistă. Ca şi în (aproape) oricare alt domeniu, pornind de la un simplu caz ca acesta, poţi să reconstitui o istorie întreagă.
În acest caz, turismul a început în România post-socialistă ca toate celelalte lucruri: prin distrugerea eliberatoare a tot
ce aveam. La scară largă, mai toate hotelurile sindicatelor, BTT-ului şi statului, în general, de la mare la munte, au fost lăsate
în paragină până şi-au pierdut urma în hăţişuri juridice nedefrişate nici până în ziua de azi. A fost un (auto)jaf de miliarde. La
nivel mic, la 2 Mai, de pildă, oamenii au început să-şi betoneze, plini de mândrie, curţile iar la Vama Veche s-au apucat să
cucerească plaja cu construcţii fudule - adică să distrugă tot ce aveau mai de preţ. Turismul de curte şi-a pierdut curţile, iar
nudismul pe plajă şi-a pierdut plaja.
În paralel, am început să vindem ce nu aveam: lux occidental în hotelurile şi restaurantele cu pretenţii, care
recuperaseră câteva dintre spaţiile abandonate de stat. În marile oraşe, mai ales în Bucureşti, noii proprietari - de multe ori,
foştii şefi sau responsabili de sală din vremurile comuniste - ademeneau clientela cu Chateaubriand, Wiener Schnitzel şi
panna cotta, mirându-se că românii nu năvăleau la noua ofertă de piaţă - de regulă, cu preţuri peste posibilităţile lor. Câteva
restaurante au devenit locurile de întâlnire şi afaceri ale noilor bogaţi, şi cam atât. În aceste condiţii, nu puţine restaurante au
dat faliment. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cele câteva hoteluri de pe litoral sau de pe Valea Prahovei. După un timp, şi-au
făcut apariţia "restaurantele etnice", începând cu pizzeriile şi continuând cu restaurantele turceşti, arabe, indiene, mexicane
etc. Într-o cercetare realizată de Departamentul de sociologie de la SNSPA asupra bucătăriei etnice în Bucureşti, am putut
constata că restaurantele cu specific românesc declarat se aflau de-abia pe locul 10 ca număr. Cei care au avut inspiraţia să
mizeze de la început pe bucătăria românească, îngrijită cum trebuie, au făcut avere. La ţară, când au început pensiunile,
acestea s-au grăbit, în primul rând, să le ofere turiştilor "condiţii civilizate" şi, pe lângă baia cu duş, s-au apucat să-şi
betoneze şi ele curţile, ca să nu fie "mizerie", au băgat ceva faianţă italienească şi ceva marmură, visând la piscina cu care îi
vor face pe occidentali să uite Baleare. Altele au mers direct pe farmecul local, s-au declarat "agroturism" şi au început să
ademenească turiştii cu "produse tradiţionale" cumpărate de la supermarket-ul din cel mai apropiat oraş. Fiind o noutate şi în
nişte locuri superbe, unora le-a mers, drept pentru care au început să-şi facă nişte calcule manageriale uşor infantile: dacă
pe astea patru camere obţin 1000 de lei, înseamnă că pe opt camere voi obţine 2000 de lei. Aşa că au investit tot profitul
după această logică şi acum o mare parte a lor sunt de vânzare sau închise.
(Vintilă Mihăilescu, Client sau musafir, în revista Dilema veche, nr. 688, 27 aprilie-3 mai 2017)
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, cuvântul surprizele (Nu era prima dată când am avut parte de surprizele
"turismului la gazdă"...). 6 puncte
2. Prezintă o caracteristică a turismului din România post-socialistă, aşa cum se desprinde din textul dat. 6 puncte
3. Menţionează două tipuri de unităţi de cazare la care se face referire în textul dat. 6 puncte
4. Precizează un motiv pentru care unele pensiuni au fost închise sau sunt de vânzare. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-40 de cuvinte, una dintre consecinţele modernizării ofertelor din turismul românesc. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa promovării adecvate a unor zone
turistice, raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
puncte

- Doamne Dumnezeule, doamnă, gata-gata să mă speriaţi! Ce căutaţi aici?

Mă întrerupsese brusc din gânduri. Am tresărit. Câţi ani trăisem în lumea ochilor închişi? Mi-a venit în minte că Narcis
se oglindea în apă, eu - într-o ladă de gunoi, dar cu ochii larg deschişi de data aceasta. [...]
- Nu locuiţi în bloc, ce căutaţi aici? insistă omul de serviciu.
- Nimic, nu caut nimic. M-am uitat încă o dată spre lada de gunoi. Nu caut nimic! am repetat şi am ieşit în stradă.
De fapt, era strada mea. De fapt, mă întorsesem undeva de unde poate nu plecasem niciodată. O durere nedesluşită.
Fusese strada mea de pe când aveam nouă ani. Aici mă împiedicam peste tot de amintiri ca de bolovani. Era casa mea de
pe Calea Victoriei 128 A. Etajul patru. Apartamentul 24. Acolo crescusem cândva, singură, într-un apartament plin de
oameni. Singură? Stăteam în odaia mea în care îmi zâmbeau de peste tot cărţi şi reviste. De la fereastră vedeam de sus
trecătorii - furnici anonime care mişunau pe Calea Victoriei. În 1961, când părinţii mei au părăsit România, apartamentul a
fost vândut unui doctor care nu a cumpărat însă şi tot ceea ce se petrecuse acolo, cheile se mai aflau la mine, atârnate pe
vreun perete virtual. Oare scriem despre lucruri lipsite de existenţă ca să existăm pentru noi înşine?
Apartamentul în care mama mea stătea tot timpul acasă. Chiar dacă nu aveam nicio îndoială că mă iubeşte foarte
mult, simţeam la ea o absenţă faţă de tot ce eram eu, ceas de ceas, zi de zi.
Ar trebui să nu mai încerc să înţeleg - mi-am spus. La vârsta mea ar trebui să nu mai vreau să înţeleg.
Ar trebui să fiu tânără tocmai acum, când nu mai depind de tinereţea feţei sau de aplauzele celorlalţi. Timpul ar trebui
să instaureze o amnistie pentru rănile din trecut care pulsează încă.
Şi totuşi, când, după treizeci de ani, m-am reîntors la Bucureşti, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost să-mi revăd
camera, să o confrunt cu cealaltă, camera mea din memorie. Doi martori oculari faţă în faţă, într-un proces public. În camera
din memorie, lumea mi se înfăţişa întotdeauna în culori schimbătoare, ca prin ferestruica unui submarin, cu lumini furişându-
se de sus, cu umbre mişcătoare şi castele de nisip construite pe parchet ca pe malul mării. Când copilăria s-a sfârşit,
firişoarele de nisip se prăbuşiseră pe podea, risipindu-se spre colţurile odăii şi în cutele memoriei. [...]
Au trecut treizeci de ani de la moartea tatălui meu şi cinci ani de la moartea mamei mele, dar părinţii mei sunt încă
cele mai prezente fiinţe necunoscute din viaţa mea. Sunt familii în care există secrete. Eu sufeream tocmai de lipsa
secretelor. Credeam că, dacă totul este repetat mereu, cu aceleaşi cuvinte, ştiu totul. Simplu. Negru şi alb. Negru sau alb. La
noi în casă, se povestea mereu despre trecut. Mereu la fel. Trecutul era Craiova, dar, de fapt, Craiova era prezentul.
(Riri Sylvia Manor, Bucuria de a nu fi perfectă )
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul mă împiedicam (Aici mă împiedicm peste tot de amintiri.... ). 6
puncte
2. Menţionează cele două oraşe de care este legată copilăria autoarei. 6 puncte
3. Precizează ce a dorit autoarea să vadă prima dată când a revenit la Bucureşti. 6
puncte
4. Transcrie o secvenţă referitoare la aspectul camerei din copilăria autoarei. 6
puncte
5. Comenteată, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia următoarei secvenţe din textul dat: Au trecut treizeci de ani de la moartea
tatălui meu şi cinci ani de la moartea mamei mele, dar părinţii mei sunt încă cele mai prezente fiinţe necunoscute din viaţa
mea. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa păstrării legăturii cu spaţiul/locul natal,
raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din textul următor:
Fericirea a fost mare când mi s-a dat prilejul sa plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat în
fine eu însumi toate ungherele prin care mă orientam cu uşurinţä cu mintea şi unde plasasem numai cu imaginaţia sute de
romane a caror acţiune se petrecea acolo. Palpitând de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărţile, cärţile explicative.
O purtam cu mine prin magazine, pe la legaţii, pe la birouri de bilete de tren, perorându-mi toate planurile. Ziua plecärii sosi,
şi mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute până la plecare, mă instalasem bine şi acum nu ştiam ce să-i vorbesc.
(Poate pentru că mă obseda ideea că despărţirile trebuiesc întovărăşite de suspine şi de vorbe.) Şi am schiţat o teorie:
„Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus”. Îmi
scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniştesc, vázând-o indiferentă? În orice caz,
searbezi eram amândoi (poate că din cauza lumii care ne împiedica) şi despărţirea n-avea nimic din tragediile de odinioară,
din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse.
Apoi trenul porni.
Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, şi seara adorm istovit de atâta goană prin
muzee şi pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la dată fixă, aşa cum hotărâsem acasă. Îi răspund conştiincios, dar gräbit, cu
gândul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decât de
Sainte-Chapelle. Despre mine şi despre dânsa nimic, doar un „dragă” la început şi „sărutări” la urmă. Aşa îşi scriu
îndrăgostiţii şi acestea sunt mijloacele de a întreţine focul nestins?
(Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic)

Reprezentanţii ideii de Prinţ român erau în gruparea numită Fracţiunea liberă şi independentă, ai cărei fruntaşi erau
fraţii Tacu, A. D Holban, Alexandru Gheorghiu, fraţii Corjescu, Theodor Lateş şi alţii, toţi elevii şi discipolii lui Simion Barnuţiu.
[...]
L-am zărit şi eu de mai multe ori pe Barnuţiu. Barnuţiu era profesor de filosofie, originar din Transilvania, jucase un rol
însemnat în mişcarea de acolo de la 1848 şi ţinuse un discurs rămas celebru în câmpia Blajului, la o mare întrunire
românească. Cursurile universitare la început se făceau la liceu, cum se zicea mai înainte şcoala Mihăileană. Jucându-mă
prin curtea externatului, vedeam pe la orele două pe un bătrân slab, cu o figură blândă, cu un aer foarte modest, în spate cu
o pelerină cenuşie, furişându-se printre elevi şi intrând în cancelarie. Noi, când îl vedeam, suspendam jocurile, rămâneam
aproape neclintiţi şi-l urmăream cu ochii până când dispărea.
Vreun nou venit întreba:
- Cine este aista, măi?
- Cum, nu-l cunoşti? Aista e Bărnuţiu, cel mai învăţat om, care ştie toate tainele lumei...
Aveam un fel de respect religios noi elevii cei mici pentru dânsul, respect pe care desigur îl căpătasem prin tot felul
de istorisiri extraordinare ce ajunseseră până la noi despre acest mare învăţat, atât din Transilvania, de unde era de origină -
cât şi la noi din ţară.
Această teroare respectuoasă la nişte copii s-ar mai fi înţeles. Lucrul însă extraordinar este că Simion Bărnuţiu avea
o influenţă aşa de irezistibilă asupra studenţilor şi elevilor lui, încât îi hipnotizase, le inoculase în cap fanatismul ideilor lui;
vorbeau ca dânsul, se îmbrăcau ca dânsul, mergeau ca dânsul, nici mai încape îndoială că gândeau ca dânsul. Fraţii Tacu şi
Theodor Lateş erau expresiunea acestei şcoale. Trebuie să te duci cu mintea în timpurile vechi, până la Socrat sau la
filosofii stoici cum a fost Epictet, sau la Isus Christos, pentru ca să întâlneşti un devotament aşa nemărginit şi necondiţionat
al învăţăceilor pentru învăţător - căci în limbagiul lui Barnuţiu nu există cuvântul de elev sau student, ci acela de învăţăcel.
(George Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi )
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul însemnat (...jucase un rol însemnat.... ). 6
puncte
2. Transcrie o secvenţă de 20-30 de cuvinte, cu rol în caracterizarea profesorului Barnuţiu. 6puncte
3. Precizează ce sentiment trăiesc elevii mai mici când îl văd pe profesor. 6 puncte
4. Menţionează cum îi numeşte profesorul pe cei cărora le predă. 6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, influenţa profesorului Barnuţiu asupra elevilor săi. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi influenţa modelelor asupra personalităţii unui om,
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul alternanţei timpurilor verbale:
Multă vreme nu ştiuse nimic precis despre ea, deşi o saluta pe stradă, ba de câteva ori se şi
întâmplase să schimbe câteva cuvinte împreună. Îl irita doar numele ei mic, acel pretenţios Ann, când Anna
ar fi fost un nume atât de liniştit.
Încerca acum, când iubirea lui devenise o aşa de ascuţită suferinţă, să regăsească în amintire pe
această Annă indiferentă şi pierdută din primele timpuri, să fixeze în mici fapte din trecut apariţia acelei tinere
femei, pe care de-abia o cunoştea şi care, pe atunci nu-i putea face nici rău, nici bine.
Erau în memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferenţă, spre care revenea, când
imaginea de astăzi a iubitei i se părea intolerabilă. Se căznea să reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi
întâmplări şi se întorcea spre ele cu îngrijorare, ca spre nişte fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frică să nu le
găsească devorate de timp.
Retrăia cu un sentiment de răzbunare anticipată ziua în care se întâlniseră la un cinematograf pe
Bulevard. El era la casa de bilete, când cineva îl bătuse pe umăr. Era, spre uimirea lui, Anna, pe care nu o
cunoştea destul de bine pentru un gest atât de familiar.
(Mihail Sebastian, Accidentul)
În Evanghelie se spune: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi." Această dragoste primează asupra tuturor celorlalte.
Ea se află la baza tuturor acţiunilor umane, este mobilul a tot ce se întâmplă în lume. În prima copilărie îl iubeam pe
Dumnezeu, mama mea mă învăţase să mă rog la El. Îmi iubeam mama şi tatăl. Am învăţat să îi iubesc prin intermediul
dragostei lor pentru mine şi al devotamentului lor faţă de mine. Mi l-au arătat pe tot parcursul vieţii. Bunătatea şi
devotamentul nu sunt apanajul tuturor fiinţelor umane. Cei dăruiţi cu aceste calităţi au datoria de a înapoia darul lui
Dumnezeu prin acte de milostenie, în acte de beatitudine pe care o aduc sufletului şi pentru binele pe care îl pot face în jurul
lor.
Îmi iubesc ţara. Acest complex abstract care se concretizează prin ceea ce ne înconjoară, pământ, oameni şi
ansamblul celorlalte lucruri. România este ţelul acţiunilor tatălui* meu, pentru această ţară pe care o iubeşte munceşte
neobosit. Caută să facă tot binele pe care-l poate face, să evite erorile, să le îndrepte. Asemenea cuvinte îmi răsună fără
întrerupere în urechi, sunt baza subconştientului nostru şi scopul către care se îndreaptă toate acţiunile, toate gândurile. Din
această influenţă predominantă se dezvoltă patriotismul, mobilul care influenţează spiritele în căutarea neîntreruptă a
idealului. Copilul care creşte sub o astfel de influenţă e îmbibat de el înainte chiar de a-l înţelege sau de a-l analiza. Aflată
mereu în preajma părinţilor, participam la viaţa lor şi, astfel, eram martora aceste acţiuni nesfârşite de îndeplinire a datoriei,
care îi făcea atâta plăcere tatălui meu, animat de sentimentul profund al patriotismului. Ascunsă într-un colţ al biroului său,
îmi amintesc că asistam la conversaţii între el şi alţi oameni de stat, pătrunsă de respectul pentru lucrurile importante care
trebuie că se dezbăteau acolo, misterioase şi însemnate. Când cei mari sau cei mici veneau să-i ceară un sfat, un ajutor,
tatăl meu le vorbea ca şi copiilor săi, căci aşa îi considera el pe toţi românii. Dădea prioritate tuturor lucrurilor care aveau
legătură cu ţara lui. Era pătruns de simţul datoriei şi al dreptului de a acţiona, căci fusese unul dintre bărbaţii care puseseră
bazele României unite şi libere şi, ca urmare, ţara îl înălţase în importante funcţii de autoritate.
(Anna Kretzulescu-Lahovary, Nebiruita flacără a vieţii )
* Anna Kretzulescu-Lahovary a fost fiica lui Nicolae Kretzulescu, politician liberal român, care a de ținut de trei ori
funcția de prim-ministru al României (între 1862-1863 și 1865-1866).
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul mobilul (...este mobilul a tot ce se întâmplă în lume ). 6 puncte
2. Transcrie o secvenţă de 20-30 de cuvinte, care ilustrează sentimentele autoarei faţă de ţara ei. 6puncte
3. Identifică două trăsături pe care autoarea nu le consideră a fi caracteristice tuturor fiinţelor umane. 6 puncte
4. Menţionează o trăsătură de caracter a tatălui autoarei, aşa cum se desprinde din textul dat. 6 puncte
5. Formulează o idee principală care se poate desprinde din primul paragraf al textului dat. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa educaţiei în spirit patriotic a unui tânăr,
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul naratorului:
Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanu Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în
anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor
Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând
în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împarat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma sunt semn
de război între împăraţi şi bielşug la viţa de vie.
Apoi, într-adevăr, împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva lumii păgâne şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit
Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. S-au pornit din părţile noastre
cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, ş-atuncea a fost la Hanu Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor. [...]
La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între oameni bună-voire. Porţile stăteau deschise ca la Domnie şi
prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la
Ceahlău şi Hălăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în
tainice neguri, focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp
viersul lăutarilor, şi porneau poveştile...
(Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei)

Modelul cotidianului prost este următorul: pe pagina întâi „articolul de fond“ care nu face decât „să dogmatizeze
obscur“. Apare de-obicei fără semnătură, ţinând isonul - prin condeiul pensionarilor sau al foştilor miniştri - ideilor unui partid
politic, deşi ziarul se vrea independent. Despre aceste articole de fond, Arghezi, autorul oglinzii de circ gazetăresc, spune
clar că „nu fac cât o ceapă degerată“, în ciuda importanţei excesive pe care le-o acordă autorul: „Dacă în timpul culegerii
articolului autorul este în călătorie [...] dă o telegramă din Mizil ca să se schimbe neapărat cuvântul căci din rândul al 4-lea
de la pagina a 8-a a manuscrisului cu pentru că.“ Prima pagină mai conţine „un cursiv“, o „casetă“, „un haz de care îţi vine să
plângi“, un foileton cultural. Pagina a doua a ziarului prost făcut este un surogat al primeia. A treia şi următoarele ajung în
sfârşit la ştiri, dar le amestecă fără discernământ cu ficţiunea, le dau trunchiat, le comentează partizan, le fac greu de
înţeles. Redactorii „au aerul că sug şi rumegă un borhot intelectual insipid, scos din gura altora, după ce a mai fost de câteva
ori mestecat şi îmbălat într-alte guri“, iar ziarul e „inexpresiv, idiot şi zadarnic“ ori, dacă îl judecăm cu îngăduinţă, „fad“ şi
„nul“. De la titluri lipsite de imaginaţie, reluate identic de toate ziarele şi până la clişeele învechite care apar de zeci de ori pe
an, nimic din ofertă nu corespunde cererii. Cititorul „pretinde ziarului înainte de toate să-l informeze, exact sau aproape
exact, să-l informeze fără idee preconcepută. Publicului nu-i place să i se impună din redacţie un fel de judecată asupra unui
eveniment. Lui îi trebuie faptul, evenimentul brut şi libertatea de-a se orienta singur într-însul“. În loc de asta, cititorul e pus
în relaţie cu puncte de vedere fixe, ranchiune, dezamăgiri şi invidii. „A informa pur şi simplu, însă cât mai complect aceasta
este trebuinţa principală a ziarelor nepartinice, o cerinţă atât politică, cât şi stilistică. “
În anii '20 circula o anecdotă semnificativă pe această temă. Directorul unui ziar politic (ideal) îl învaţă meserie pe
unul dintre tinerii proaspăt angajaţi: „Nu e prea greu, dragul meu. Îţi alegi subiectul şi-l tratezi în fraze scurte: subiect şi
predicat: - Numai atât? întreabă junele. - Numai atât... Când vrei să întrebuinţezi un adjectiv, vino, te rog, să ne consultăm!“
Arghezi are şi el un crez stilistic gazetăresc asemănător: „Faptele trebuiesc strânse până la schemă şi prezintate cu
uscăciune, adică fără sentimentalism de niciun fel... “. articole scurte, aşadar, titluri vii, ilustraţii proaspete care să dea „joc şi
culoare“. Începutul bun e sobru, „scutit de pregătiri şi zorzoane“, în schimb sfârşitul „se împacă agreabil cu o mărgică sau cu
un punct de dantelă“ ajutat de câte un semn tipografic. Nu e de ignorat nici jocul estetic dintre alb şi negru, adică ruperea
adecvată a textului. Gândit astfel, ziarul va ajunge ceea ce trebuie să fie: „un gen literar, o literatură [...] mărginindu-se la
viaţa unei zile, în lumina căreia nu se ruşinează natura eternă să-şi desfacă detaliile meticulos, cu splendoare, fiind
momentană şi actuală“. În opinia lui Arghezi - şi nu poate fi acuzat că face o teorie pro domo - „ziaristul bun este superior
scriitorului bun care râvneşte la posterioritate“. Revenind la o veche durere, Arghezi acuză literatura că „în loc de a fi sinteza
artistică a unui eveniment“ este „pretextul de a îngrămădi pagini aproape goale, de ostenitoare dezvoltare, în jurul unui
detaliu.“
(Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic )
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul prost (Modelul cotidianului prost este următorul... ). 6 puncte
2. Transcrie o secvenţă de 20-30 de cuvinte, care ilustrează o caracteristică a jurnalismului interbelic. 6puncte
3. Identifică două principii ale lui Tudor Arghezi referitoare la stilul gazetăresc. 6 puncte
4. Menţionează ce li se cere ziarelor nepartinice. 6 puncte
5. Formulează o idee principală care se poate desprinde din primul paragraf al textului dat. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa influenţei pe care o are mass-media în
formarea unor opinii ale publicului, raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la experienţa personală sau
culturală. 20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul relaţiilor spaţio-temporale în crearea
atmosferei:
Soarele bătea pieziş în hanul Ancuţei, scânteind geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din
cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii; Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în covrul vechi de spuză; noi,
gospodarii şi cărăuşii din Ţara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înşirate pe lângă
proţapuri. Dar scripcile şi cobzele încă n-aveau cătare. Şi nici comisul Ioniţă de la Drăgăneşti nu-şi începu
povestea pe care o aşteptam. Căci pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ, învăluit în lumină şi-n
pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.
Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o şingurătate şi-ntr-o
linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă
venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri.
(Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei)

„Mama mea era cea mai bună femeie din lume. La Arnăut-Kioi, unde locuia, toată lumea îi zicea «Sfânta Eufrosina».“
Iată vorbele unui fiu despre maică-sa. Fiul era beizadea Nicolae Suţu, iar mama Doamna Eufrosina. Pietatea fiiască
fiind un lucru foarte frumos, simţămintele lui beizadea Nicolae îi fac lui însuşi o deosebită cinste, fără a putea totuşi să facă
şi pe alţii să creadă că n-a mai fost cândva în lume o femeie mai bună decât Doamna Eufrosina Suţu. Fiul mai spune despre
maică-sa că era „conştiincioasă, plină de abnegaţie, credincioasă fără a fi superstiţioasă, că nenorocirea o găsea
resemnată, iar fericirea nu-i atingea nici modestia, nici bunăvoinţa firii sale blânde şi nici liniştea înfăţişării ei". Aceste calităţi
sunt în tot cazul mai pozitiv exprimate, şi se poate ca Doamna lui Alexandru Vodă să le şi fi avut, întrucât ştim de ea un lucru
sigur, anume că era foarte curajoasă, după cum vom vedea îndată, iar curajul este fără îndoială izvorul multor virtuţi.
Eufrosina Suţu era fata lui Alexandru Vodă Callimaki şi a domniţei Ruxanda Ghica. Căsătoria ei a însemnat
împăcarea neamului Callimaki cu a Suţeştilor, neamuri certate de când cu îndoita moarte a lui Grigore Vodă (fratele lui
Alexandru Callimaki) şi a dragomanului Nicolae (tatăl lui Alexandru Suţu).
Nunta domniţei Eufrosina avu loc în 1795, adică în chiar anul când tatăl ei se urcă în scaunul Moldovei. E de
presupus că serbările cununiei au fost făcute la Constantinopol, în luna mai (odată cu cele ale învestiturii), deoarece în iunie
Callimaki plecă la Iaşi împreună cu toată familia lui, printre care aflăm şi pe domniţa Eufrosina cu soţul ei, Alexandru. [...]
Ginerele fostului voievod al Moldovei, Alexandru Callimaki, şi nepotul de frate al actualului voievod al Ţării Româneşti, Mihai
Suţu, Alexandru, care era acum un om de 40 de ani bătuţi, nu se putea lăsa mai prejos decât rudele sale. El era foarte
ambiţios şi avea de altfel mai multă inteligenţă decât unchiul său, Mihai Vodă.
În 1800 - la un an deci după mazilirea socrului - fu numit Domn al Moldovei.
"Tatăl meu era grăbit de-a pleca la Iaşi", zice beizadea Nicolae în memoriile sale. Graba aceasta îl făcu să plece - cu
Doamna Eufrosina, cu beizadea Nicolae (care avea 2 ani) şi cu domniţa Ralu (care n-avea decât unul) - îndată după
învestitură, deşi obiceiul cerea ca plecarea să aibă loc o lună mai târziu şi deşi i se spusese că drumurile Rumeliei sunt pline
de hoţi. Ba chiar ştia că un anume Cara-Feizè îi pândea caravana pentru a o prăda... Nevoind însă să-şi amâne plecarea, el
hotărî să pornească pe mare, închiriind în acest scop câteva mici corăbii, care urmau să meargă de-a lungul costei până la
gurile Dunării şi de-acolo la Galaţi.
Porniră cu toţii, în vara anului 1800, pe-un cer senin. Dar Marea Neagră e cu toane; e chiar uneori mai răutăcioasă
decât toate celelalte mări, afară poate de Canalul Mânecii, care-i ţine isonul. Pe la mijloc de drum cerul se întunecă, începu
vântul să bată şi marea se umflă. Corăbiile domneşti trăgeau la mal de câte ori furtuna ameninţa să le înghită. Pe plaje
singuratice se ridicau corturi în care se adăposteau simandicoasele feţe fanariote şi în jurul cărora, noaptea, nici nu
îndrăzneau să aprindă focul de frica hoţilor care i-ar putea urmări. Şi totuşi, într-o zi, pe când se odihneau cu toţii în corturile
lor, un om, trimis de nu se ştie cine, veni în goană să le spună că groaznicul Cara-Feizè le dăduse de urmă şi că sosea cu
oamenii lui ca să-l prade. Prins între două pericole, al hoţilor de pe uscat şi al furtunii de pe mare, Alexandru Vodă nu ştia ce
hotărâre să ia, căci amândouă i se păreau deopotrivă de nimicitoare. Şi cum stătea nehotărât pe malul Pontului zis Euxin,
Doamna Eufrosina îşi luă copiii amândoi în braţe şi sări pe puntea uneia dintre corăbii, pe care silit fu şi Vodă s-o urmeze. La
câţiva metri abia de mal, un val uriaş acoperi micul vas de rămaseră toţi cei de pe ţărm înmărmuriţi, siguri fiind că el s-a
scufundat. Dar după câteva clipe corabia se arătă, săltăreaţă, în capul celui val... Domnul Moldovei şi vajnica sa nevastă
sosiră teferi la Galaţi, pe când dincolo, lângă Varna, Cara-Feizè fluiera doar a pagubă.
(C. Gane, Trecute vieţi de doamna şi domniţe)
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul vajnica (... Domnul Moldovei şi vajnica sa nevastă sosiră teferi... ).
6 puncte
2. Precizează câţi copii avea domnul Moldovei în momentul surprins în text. 6 puncte
3. Indică motivul pentru care noapte, în jurul corturilor domneşti, nu se aprindeau focuri. 6 puncte
4. Numeşte o trăsătură de caracter a doamnei Eufrosina. 6 puncte
5. Comentează, în 40-50 de cuvinte, următoarea secvenţă din textul dat: Şi totuşi, într-o zi, pe când se odihneau cu toţii în
corturile lor, un om, trimis de nu se ştie cine, veni în goană să le spună că groaznicul Cara-Feizè le dăduse de urmă şi că
sosea cu oamenii lui ca să-l prade. Prins între două pericole, al hoţilor de pe uscat şi al furtunii de pe mare, Alexandru Vodă
nu ştia ce hotărâre să ia, căci amândouă i se păreau deopotrivă de nimicitoare. Şi cum stătea nehotărât pe malul Pontului
zis Euxin, Doamna Eufrosina îşi luă copiii amândoi în braţe şi sări pe puntea uneia dintre corăbii, pe care silit fu şi Vodă s-o
urmeze. 6
puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa de a-ţi asuma responsabilitatea pentru
propriile fapte, raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul naraţiunii:
Când se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod şi o fetiţă. Tatăl lui Luli, până
atunci judecător de instrucţie la Bârlad, fusese avansat judecător de intrucţie cu grad de preşedinte la Galaţi,
unde tatăl Gabrielei era avocat, tot de la Bârlad venit înainte de căsătorie.
- Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguţă cu ea.
E greu să fii "drăguţă" cu prietenele impuse de capriciul tatei, mai ales când eşti fetiţă singură la
părinţi, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea
şi "Cica" fiindcă numele Lucica, dat de părinţi, nu încăpuse încă întreg prin guriţa ei până la trei ani, iar de
atunci, mândră se vede că toate poveştile apăreau cu numele ei "Ci-că" drept steag şi goarnă, începea şi ea
mai toate frazele cu un "ci-că" spus c-un fel de trufie zburdalnică de mânzoc care nechează cu capul în sus,
scuturându-şi coama.
(Ionel Teodoreanu, Lorelei)
6/18 noiembrie [1894] Azi fac douăzeci şi nouă de ani. Pot să număr această zi printre cele mai bune zile de naştere
ale mele. Bucuria pură pe care o resimt e poate lipsită de aşteptări sau dorinţe, dar tocmai de aceea e calmă şi completă.
Cerul e gri şi jos, dar o lumină egală te împiedică să-ţi dai seama cât e ceasul. Îmi doresc zile ca aceasta, fără niciun semn
care să marcheze orele ce trec, fără acel soare tentant, care îţi dă chef să evadezi în altă viaţă, chiar dacă ai acasă tot ce îţi
trebuie ca să fii fericit. De la voi, iubiţii mei, îmi vine această bucurie, voi îmi umpleţi inima de ea, voi patru, care vă
completaţi atât de bine. E probabil prima dată când am acest sentiment atât de clar. Dumnezeu a vrut să mă serbeze
trimiţându-mi urările lui de fericire prin gurile voastre de îngeri. Am fost fericită azi. Am muncit mult pentru voi, azi e duminică,
mâine o voi lua de la capăt, fără să mă gândesc la următoarele duminici, concentrându-mă pe sarcinile prezente, sperând
că Dumnezeu mă va ajuta şi îmi va da şi alte duminici. Oricât ar dura săptămâna mea, oricât de grea mi-ar fi munca, nu mă
voi plânge, dacă Dumnezeu mi le dă pentru copiii mei. Am început acest caiet purtându-vă în inimă, pe atunci nu eraţi decât
trei, multe pagini poartă amprentele voastre. Oricât vă dăruiesc, rămân aceeaşi, dar Dumnezeu îmi face favoarea ca ultimele
rânduri pe care le scriu să fie o laudă înălţată lui. Îi înalţ laude pentru voi, copiii mei, pentru ca ecoul lor să ajungă până la voi
sub formă de fericire şi de binecuvântare. Aproape am plâns atunci când Colette mi-a recitat acele frumoase versuri
germane. Am fost mai emoţionată decât credeam că aş putea fi vreodată la auzul unor versuri aniversare. E atât de
convenţional şi totuşi atât de mişcător.
Adio, vechi caiet, adio, cei 28 de ani ai mei! Vă părăsesc cu inima senină. Cum îmi voi începe cei 29 de ani şi noul
caiet? Recitind ultimele pagini scrise aici, mă voi gândi că mai sunt încă duminici pentru cei ce ţin drumul drept al datoriei, al
inimii demne, fără minciună, cu ajutorul şi cu sfatul lui Dumnezeu.
(Anna Kretzulescu-Lahovary, Nebiruita flacără a vieţii)
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul jos (Cerul e gri şi jos...). 6 puncte
2. Precizează cui se datorează sentimentul de fericire trăit de autoare în ziua descrisă în text. 6 puncte
3. Indică motivul pentru care autoarea a fost emoţionată de ziua ei. 6 puncte
4. Numeşte un sentiment pe care îl trăieşte autoarea când scrie ultimele pagini în jurnal. 6
puncte
5. Comentează, în 40-50 de cuvinte, următoarea secvenţă din textul dat: Am muncit mult pentru voi, azi e duminică, mâine o
voi lua de la capăt, fără să mă gândesc la următoarele duminici, concentrându-mă pe sarcinile prezente, sperând că
Dumnezeu mă va ajuta şi îmi va da şi alte duminici. Oricât ar dura săptămâna mea, oricât de grea mi-ar fi munca, nu mă voi
plânge, dacă Dumnezeu mi le dă pentru copiii mei. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa unui punct de echilibru în viaţa unui om,
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul didascaliilor:

TIPĂTESCU (vine amețit și-mpleticindu-se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini) : Ce să fac? Ce să fac? și
nu mai vine Ghiță!...
ZOE (ieșind din dreapta misterios și coborând repede lângă el) : Fănică! Fănică!
TIPĂTESCU (ridicându-se iute) : Zoe!… Știi?
ZOE (dezolată) : Știu! Sunt nenorocită, Fănică. Știu... am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos... Am
venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede... Am auzit tot, tot, tot. Sunt
nenorocită, Fănică... Când a plecat Ghiță, l-am chemat dincolo (Tipătescu în țelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa.
TIPĂTESCU: De unde aflaseși?
ZOE: Eu am știut numaidecât după Zaharia... Uite!... (îi dă o scrisoare. Scena aceasta se face cu multă nervozitate)
TIPĂTESCU (citind) : „Stimabilă doamnă, la redac ția noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect și
adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoi ți dar a
trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mul țumitor pentru amândouă păr țile..." — (cu
desperare) Cum? cum? când ai pierdut biletul, Zoe?
ZOE (înecată) : Nu știu... alaltăieri seara, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu știu dacă-l mai
aveam; poate să fi scos batista pe drum și mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar!
TIPĂTESCU: A! ce nenorocire!
(I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)
În timpurile de altădată, după ce musafirii erau primiţi în salon, după ce se aşezau în jurul măsuţei cu ceai şi, în aburii
miresmelor care suiau din ceşti, începeau plăcuta conversaţie, gazda îi invita să se uite în albumul ei de familie, depănând
istoria fiecărei fotografii, de la bunici la părinţi, de la copii la diversele rude, până când ajungea la pozele cu propriul chip în
schimbare, când singur, când înconjurat de alte feţe. Răsfoirea unui album echivala nu numai cu dorinţa posesorului de a uni
prezentul cu vremurile de demult, într-o tentativă de autodefinire mai amplă, ci şi cu încercarea de a le face cunoştinţă
oaspeţilor cu cei absenţi. Totodată, cu cât era mai în vârstă gazda, cu atât încăperile interiorului său erau mai pline de
fotografii, ca şi cum albumul de familie nu i-ar fi fost de ajuns.
Când eram copil şi mergeam cu părinţii în vizită la doamnele bătrâne, mă deranja mulţimea ochilor care mă priveau
straniu din ramele vechi şi îmi promiteam în gând că atunci când voi fi mare, la casa mea, nu voi pune pe rafturi nicio poză.
Acum, în locuinţa mea, sunt înconjurată din toate unghiurile încăperilor de fotografiile celor dispăruţi. Chipurile uşor
decolorate păsterază în ele parfumul unei lumi care îmi farmecă prezentul.
Dacă oaspeţii-cititori ai acestei cărţi ar păşi în ambianţa textului meu, i-aş invita să se uite într-un album cu imaginile
care mi-au rămas din viaţa Bucureştiului, cu oameni de neuitat şi case de la jumătatea secolului trecut. I-aş conduce, pe
calea amintirii, în cartierul meu de altădată, plimbându-i pe uliţele cu nume luate dintr-o paletă muzicală azi absentă:
Apolodor, Ecoului, Uranus, Meteorului, Arionoaia, Sabinelor.
Cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, pe acolo rareori trecea vreo maşină, mai des îşi făceau apariţia căruţele
trase de cai. Ziua se auzeau câinii din curţi lătrând, zvonul păsărilor prin copaci, zumzetul bondarilor, din când în când glasul
tânguitor al vreunui ţigan strigând: "Spoi tingiri!", "Geamuri, punem geamuri!", "Haine vechi!", "Coadă la topor!" "Fiare
cumpăr!". Noaptea se desluşea doar şuieratul vântului prin copaci, iar vara - ţârâitul nostalgic al greierilor. [...]
Duminica dimineaţa, pe ferestrele larg deschise ale casei copilăriei mele, aşezată la jumătatea străzii Ion Ţăranu ce
cobora în pantă spre Calea Rahovei, intra dangătul clopotelor de la bisericile învecinate. Întreg văzduhul vibra de sunete, iar
eu ieşeam în curte să mă legăn în ritmul lor, închipuindu-mi că mă cuprind de pretutindeni zidurile transparente ale uui sfânt
lăcaş nevăzut. După sonoritatea lor diferită, bunica mea maternă putea distinge bătaia gravă a clopotelor de la mănăstirea
Antim de cea adânc melodioasă a clopotelor de la Mitropolie, dar şi clinchetul subţire al clopotelor de la Schitu Maicilor.
Acesta din urmă mi-a rămas în auz, însoţit de foşnetul marin al pomilor, de izul ierbii şi parfumul petuniilor din grădina care
încercuia ca un nimb aşezământul.
Revăd casele scunde din împrejurimi, cu zidurile ascunse sub iederă, desluşindu-se cu greu de după trunchiurile
arbuştilor şi de după perdelele de nalbe care împodobeau grădinile. După-amiaza, din primăvară până toamna, gazdele îşi
primeau musafirii afară, fie pe o terasă, fie în curte, unde întindeau masa şi se aşezau la taclale până târziu, bucurându-se
de mirosul îmbătător al florilor din preajmă şi de răcoarea crengilor cu frunzişuri bogate. Totuşi conversaţia care se
prelungea până în noapte nu-i deranja pe vecini, căci pe atunci se vorbea în surdină, iar cei cu chef de muzică nu dădeau
drumul la radio, ci preferau să fredoneze ei înşişi câtece de pahar, de inimă albastră sau de beejnie. Chiar lăutarii din
grădinile de vară ale Bucureştiului de atunci veneau să-ţi cânte la ureche, fără să-i deranjeze cu muzica lor pe ceilalţi.
(Monica Pillat, Bucureştiul dintr-un album al anilor '50-'60 )
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul suiau (...în aburii miresmelor care suiau din ceşti...). 6 puncte
2. Precizează ce o deranja pe autoare când, copil fiind, mergea în vizită la doamnele bătrâne. 6
puncte
3. Indică două nume de străzi pe care le menţionează autoarea textului dat. 6 puncte
4. Numeşte un aspect reţinut de autoare cu privire la imaginea Bucureştiului din copilăria ei. 6
puncte
5. Comentează, în 40-50 de cuvinte, următoarea secvenţă din textul dat: Totuşi conversaţia care se prelungea până în
noapte nu-i deranja pe vecini, căci pe atunci se vorbea în surdină, iar cei cu chef de muzică nu dădeau drumul la radio, ci
preferau să fredoneze ei înşişi câtece de pahar, de inimă albastră sau de beejnie. Chiar lăutarii din grădinile de vară ale
Bucureştiului de atunci veneau să-ţi cânte la ureche, fără să-i deranjeze cu muzica lor pe ceilalţi . 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa spaţiului natal în viaţa unui om,
20 de puncte
puncte
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind particularităţi ale simbolismului:
Cânta o caterincă în colţul unei strade,

Cânta o caterincă un cântec de demult:
Erau în el acorduri de triste serenade,
Şi fără voie parcă, am stat să-l ascult.
Erau iubiri străbune şi parcă-mbălsămate

În cântul ce-alungase tăceri de ţintirim,
Aşa purtăm cu toţii neştiutori în spate
Un cânt ce nu-i al nostru şi totuşi îl trăim.
Au fost odată inimi ce-au tremurat nebune

În cântecul acela continuu şi banal,
Ce-l auzim în stradă şi-n suflete ne pune
O nostalgie tristă de nopţi târzii de bal.
Aşa purtând povară, mi-am împărţit eu cântul

Ce l-am crescut în suflet şi l-am trăit mereu,
Să-l poarte ca pe-acesta pe străzi înguste, vântul,
Să fie-al tuturora precum a fost al meu.
(Demostene Botez, Cânta o caterincă)
Să încep cu începutul. M-am născut în Cetatea Albă, cetatea lui Ştefan cel Mare, în 1927, dar de ajuns în Bucureşti
am ajuns abia în 1933. Părinţii mei îşi găsiseră serviciu în capitală, şi a trebuit să ne mutăm. Închipuiţi-vă ce aventură pentru
mine, un copil trăit într-un mic oraş de provincie, neieşit de acolo niciodată în acei 6 ani de existenţă, să mă pomenesc la
Bucureşti, în Gara de Nord, în mijlocul unei forfote cum nu mai văzusem!
Mi-aduc aminte mulţimea care ne împresurase din toate părţile de cum cobrâsem pe peron: călători grăbiţi care
veneau de cine ştie unde ori plecau cine ştie încotro, vânzători ambulanţi de covrigi, hamali cu bagaje în spinare, hoţi de
buzunare, lucrători la căile ferate, şi tot acest du-te-vino fără oprire era însoţit de un vuiet continuu de glasuri. Ne-am
strecurat şi noi cum am putut prin mulţime şi am ieşit la lumină, în bulevard. Şi acolo, buimăcit cum eram de tot iureşul acela
aiuritor dintre pereţii gării, ce-mi văd ochii? Pe un fel de şine cam ca de tren întinse-n lungul drumului treceau hurducându-se
şi scrâşnind nişte minunăţii fără seamăn, un fel de trăsuri uriaşe de oţel, frumos colorate şi legate între ele două câte două.
Am rămas locului cu privirile ţintă la alcătuirile acelea grozave şi cu greu m-am dumirit că-s mijloace de transport.
Tramvaiele! Ăsta a fost primul meu şoc bucureştean.
De-acolo, din faţa gării, am pornit pe un drum întortocheat către noua noastră casă, aflată în Cotroceni, o mahala
frumoasă, într-o margine de Bucureşti, cu vilişoare cochete şi străzi înguste botezate cu nume de doctori celebri. Mica
locuinţă de pe Louis Pateur în care aveam să ne statornicim era proprietatea unui prieten al tatălui meu, maiorul Dan Pascu,
comisar regal, cum se numeau pe vremea aia magistraţii, care fusese implicat în greva de la Griviţa. El stătea într-o casă
frumoasă, cu o curte mare de tot la stradă şi grădină cu flori, iar în spatele vilei lui, care e şi acum în picioare, se găsea o
căsuţă vecje, bătrânească, pe care ne-a închiriat-o nouă.
Cotroceniul, aşa cum mi-l aduc aminte de-atunci, nu era atât de întins ca acum; de la Carol Davila în sus, către
Panduri, nu era nimic, doar dealul Ţăcăliei, cum îi zicea lumea, unde păşteau vacile şi care ţinea până în dreptul străzii
Lister, ce nu se termina aşa cum se termină azi, ci urca într-o serpentină frumoasă: mergea în lungul dealului şi se debuşa în
strada Prof. Dr. Sergent. Când eram copil, colina asta era viaţa noastră: ne jucam acolo de dimineaţă până seara tot felul de
jocuri şi făceam toate năzdrăvăniile. Însă în '37 ne-au stricat dealul, iar pe locul lor s-a ridicat Palatul Şcolii Superioare de
Război, denumirea dintâi a Academiei Militare.
Frumos era însă că, pe vremea aia, pe străzile Cotroceniului se putea întâmpla să o vezi pe regina Maria, ieşită la
plimbare, ori să te întâlneşti cu poetul Ion Minulescu, care stătea vizavi de intrarea la Palat, în „blocul profesorilor “, unde era
vecin cu Liviu Rebreanu. Criticul literar Şerban Cioculescu locuia puţin mai încoace, pe Turnescu. Aproape de noi, pe
Clunet, locuiau George Oprescu, fodatorul Institutului de Istoria Artei, şi pictorul Dumitru Ghiaţă, a cărui casă a devenit
muzeu acum vreo douăzeci de ani.
(Dan Petrescu, O plimbare prin Bucureşti )
1. Explică sensul pe care îl are, în textul dat, termenul minunăţii (...treceau hurducându-se şi scrâşnind nişte minunăţii fără
seamăn, un fel de trăsuri uriaşe de oţel...). 6 puncte
2. Prezintă circumstanţele în care autorul ajunge să locuiască în Bucureşti. 6
puncte
3. Indică două nume de personalităţi care puteau fi întâlnite în timpul unor plimbări pe străzile Bucureştiului. 6
puncte
4. Precizează un spaţiu cu o semnificaţie aparte pentru autorul textului dat. 6 puncte
5. Formulează o idee principală care se poate desprinde din al doilea paragraf al textului dat. 6 puncte
B. Redactează un text de 150 – 300 de cuvinte, în care să argumentezi importanţa de a cunoaşte istoria şi evoluţia spaţiului
în care trăieşte un om, raportându-te atât la informaţiile din textul dat, cât şi la experienţa personală sau culturală.
20 de puncte
puncte

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, având în vedere perspectiva narativă:
În trenul care ne întorcea mai târziu acasă, amândoi, lângă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele
copacilor apropiaţi, cu exclamaţii, bucurii şi regrete copilăreşti şi, ca din întâmplare, ne atingeam mâinile. De pe banca din
faţă, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, şi ne zâmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se
înnoda, în faţa lui, tot mai puternic la fiecare stâlp de telegraf.
Am continuat la Bucureşti conversaţiile lungi şi neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar simţindu-
ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiţi şi dezordonaţi. Observaţia o făcu Dudu: „Ce nostimi
şi identici sunteţi când vă vede cineva de departe!" Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de
uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi
întrebuinţând mulţi „la dracu” în vorbă. „Sora mea Elena”, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze. Altădată,
Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. „O să mă scol târziu, să mi se aducă la pat cafeaua
cu lapte." Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez
care se înspăimânta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai
mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca, în schimb, să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că
mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare.
(Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic )

Variante de Lucru

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Variante de Lucru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Floare a Cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne-ncetate,

Nu ne lasă pe noi în bezmetică ceaţă,

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,

Citeşte următorul text:

Citeşte următorul text:

Citeşte următorul text:

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind rolul dialogului.

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Citeşte următorul text:

Miercuri, 1 iulie [1936]

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

BOGOIU: Ăsta e şezlongul dumitale?

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile tradiţionalismului.

Un brad cu daruri şi lumini

Copil bălai, Crăciun şi brad

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile tradiţionalismului.

Părinte-al meu din vremi de mult,

Când mi-am luat într-un amurg

Bătrâne codru! Eu m-am dus,

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile simbolismului.

Oh, amurguri violete...

Peste parcul părăsit

Vânt de gheată s-a pornit,

Nici o urmă despre tine,

Oh, amurguri violete...

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul care urmează, evidenţiind trăsăturile moderismului.

Atâtea stele cad în noaptea asta.

Citeşte următorul text:

* ubicuitatea - prezenţă peste tot, în acelaşi timp;

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-n neştire,

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Citeşte următorul text:

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa

Să nu se-audă hohotul de plâns

Şi duce totul, şi în urma lui

Citeşte următorul text:

(Nicolae Balotă, Caietul albastru)

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Ne bate primăvara-n inimi !... Să-i deschidem:

Citeşte următorul text: