Raționalismul

Raţionalismul se evidenţiază prin accentul pe care-l pune pe capacitatea înnăscută a raţiunii umane
de a cunoaşte adevărul, iar ceea ce poate fi cunoscut sau demonstrat este adevărat. În linii mari
putem afirma că raţionalismul propune gândirea în procesul de cunoaştere, aderă la un aspect
apriori al acestei cunoaşteri şi argumentează în favoarea ideilor şi principiilor înnăscute, adică mintea
nu este o tabula rasa, cum ar afima empiriştii.
Reprezentanţii de seamă ai raţionalismului sunt René Descartes, Benedict Spinoza şi Gottfried
Leibniz, dar rădăcinile raţionalismului se regăsesc în gândirea lui Platon şi, în perioada Evului Mediu,
în cea a gânditorilor Avicenna şi Duns Scotus.
A) Rene Descartes (1596-1650) a aplicat metoda matematică la raţiunea umană, dând naştere unei
epistemologii geometrice. El propune îndoiala ca certitudine a faptului că o persoană gândeşte şi
există, prin urmare. Îndoiala demonstrează, însă, că sunt imperfect, dar ideea de imperfecţiune şi
perfecţiune nu se poate naşte într-o minte imperfectă, prin urmare trebuie să existe o Minte
perfectă- Dumnezeu. Descartes optează pentru teism creştin.
B) Benedict Spinoza (1632-1677) a ajuns la concluzii panteiste prin metoda raţionalistă. El adoptă, ca
punct de plecare nu îndoiala, ci cu ideea absolut perfectă despre o Fiinţă perfectă, care trebuie să
existe în mod necesar, şi care este o substanţă infinită. Fiinţele finite sunt diferite moduri sau
momente ale substanţei infinite, de unde se desprinde ideea panteistă despre Dumnezeu.
C) Gottfried Leibniz (1646-1716) îşi bazează gândurile despre Dumnezeu pe ideea sau raţiunea
suficientă- nimic nu există fără o raţiune a existenţei sale. Întrucât lumea nu are în sine raţiunea
suficientă pentru a exista, pentru că e schimbătoare, trebuie să existedincolo de lume o raţiune sau o
cauză suficientă pentru existenţa ei, o Cauză Primordială a lumii, pe care Leibniz o identifică cu
Dumnezeu. Dumnezeu îşi este propria cauză, în gândirea lui Leibniz, pentru că toate lucrurile trebuie
să aibă o cauză; spre deosebire de el, d’Aquino susţinea că doar lucrurile finite au nevoie de o cauză,
în timp ce Dumnezeu este Cauza fără cauză.
D) Stuart Hackett: Raţionalism teist. Acest filosof evanghelic susţine, în linii mari, că este inevitabil
din punct de vedere raţional să tragem concluzia că există o corespondenţă între gândirea noastră şi
realitate şi că trebuie să existe în realitate o Fiinţă absolut necesară (Dumnezeu).
E) Gordon Clark: Raţionalism revelaţional. Clark nu pretinde că ar avea argumente raţionale de
netăgăduit, mai mult le dezaprobă. El îşi construieşte argumentaţia în jurul Scripturii, pe care o
propune ca pe o axiomă, având în vedere că în filozofie nu este posibilă nicio construcţie fără o
oarecare presupunere apriori. Acceptabilitatea unei axiome o putem judeca prin succesul ei în
producerea unui sistem, axioma nefiind dedusă din principii mai elementare. Pentru Clark, Scriptura
constă în gândurile lui Dumnezeu exprimate în formă verbală, şi Dumnezeu gândeşte logic şi
consecvent, căci logica este o caracteristică a gândirii lui Dumnezeu.
Teze de bază ale raţionalismului:
a) Realitatea poate fi analizată raţional (matematic).
b) Există principii sau idei înnăscute, independente de experienţă, care sunt cunoscute din naştere,
fără de care n-ar exista cunoaşterea, demonstraţiile şi dovezile.
c) Adevărul este derivat prin deducţie din principii evidente numite axiome şi care sunt
nedemonstrabile logic.
d) Pretenţia certitudinii raţionale în argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu- au avut-o toţi
raţionaliştii, chiar dacă concluziile la care au ajuns au fost diferite.
e) Ceea ce este inevitabil din punct de vedere raţional este real.
O evaluare a raţionalismului ca metodă de cunoaştere a lui Dumnezeu
Idei valoroase în gândirea raţionalistă:
a) Accentul pus pe caracterul inevitabil al legilor fundamentale ale gândirii, legi prin care adevărul
poate fi deosebit de falsitate.
b) Ideea că trebuie să existe o dimensiune apriori a cunoaşterii – înclinaţiile naturale spre adevăr şi
spre principiile primare ale cunoaşterii; altfel, nimic n-ar putea fi cunoscut.
c) Accentul asupra posibilităţii de înţelegere şi cunoaştere a realităţii – realul este raţional, cu toate
că raţionalul nu este întotdeauna real. Realitatea este inteligibilă.
Deficienţele metodologiei raţionaliste:
a) Trecerea nevalabilă de la gând la realitate, de la posibil la real. Când un lucru poate fi conceput,
înseamnă că el e posibil, nu real cu necesitate. Logica nu determină existenţa.
b) Ce este inevitabil din punct de vedere raţional nu este neapărat real. Argumentul ontologic ca
atare nu dovedeşte faptul că ceva există în mod necesar, ci doar că ceva există în mod incontestabil.
Eu, ca persoană, exist incontestbil, nu în mod necesar- se putea foarte bine să nu exist. La fel este
posibil din punct de vedere logic că Dumnezeu să nu existe.
c) Raţionalismul nu reuşeşte să demonstreze că principiile sale primare sunt necesare din punct de
vedere raţional. De fapt, nici nu există o modalitate strict raţională de a dovedi raţionalul; prin
urmare, nu putem afirma că este iraţional să negi principiile primare ale raţionalismului.
Concluzie: teza de bază a raţionalismului este că ceea ce este inevitabil din punct de vedere raţional
este real, ca existenţa lui Dumnezeu, de exemplu. Dar: 1) logica poate stabili doar ce este fals, nu şi
ceea ce este adevărat; 2) nu există argumente raţionale inevitabile în favoarea existenţei lui
Dumnezeu şi 3) nu există nicio modalitate raţională absolută de dovedire a principiilor primare ale
raţiunii.
Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată cu necesitate logică; dacă teismul creştin trebuie
dovedit adevărat, atunci trebuie găsit un alt test pentru adevăr.