Universitatea din București

Facultatea de Drept

Eseu filosofie

Prin Asemănare spre lucrarea Sa mântuitoare

Student : Fodor Andreea-Loredana

Seria a II-a, Grupa 107

Prof. univ. dr. Mircea Dumitru

 Prin Asemănare spre lucrarea Sa mântuitoare

Toată făptură văzută și nevăzută a fost creată de Dumnezeu din iubire. Cel ce

încoronează creația, omul, a dobândit menirea cea mai înaltă dintre toate făpturile,

aceea de a rămâne într-o neîntreruptă legătură cu Părintele său Ceresc, Creatorul.

Doar cunoscându-L pe Dumnezeu și împlinidu-I voia, omul poate ajunge la mântuire

și desăvârșire. Dar cum putem să înțelegem și să materializăm voia Ziditorului? Este

necesar să fim conștienți de faptul că, Dumnezeu este cel care ne împărtășește

toate mijloacele necesare, prin iubire și bunătate, spre a ne mântui. Din punct de

vedere dogmatic, putem afirma faptul că ,,El ni se descoperă, ni Se relevează, ni Se

face cunoscut atât pe Sine cât și voia Sa.”

Pentru a putea tinde către desăvârșire, trebuie să îl înțelegem pe Dumnezeu atât

sub raport esenţial dar şi sub raport teleologic. Întrebarea care se poate pune acum

este aceea dacă putem gândi cu certitudine iar nu ca adequatio existenţa lui

Dumnezeu. Ajungem în felul acesta la Descartes pentru care prima certitudine

dobândită pe calea demersului metodic era reprezentată de sintagma ”cogito ergo

sum, gândesc, deci exist”. Suntem capabili să continuăm acest demers neștiind spre

ce ne îndreptăm ? Pentru reliefarea percepției, reflectăm asupra concepției lui

Descartes conform căreia nu se poate tranzita de la existența subiectului gânditor

către existența lumii exterioare. Consider că, precum o creație literară vorbește

despre autorul ei, astfel frumusețea și armonia din natură mărturisesc despre

întemeietor. Sfântul Pavel este primul care dezvoltă această analogie, fiind

susceptibilă de înțeles oricărei persoane, sugerându-Ne să întrebăm lumea,

podoaba cerului, și să vedem dacă nu ne răspunde, după înțelegerea ei: Dumnezeu

ne-a creat! Constatăm că primul pas în această cale este cunoașterea lui

Dumnezeu. Ne situăm într-un demers intelectual circular, existența lui Dumnezeu

este demonstrată datorită ideilor clare și distincte, iar acesta este cel ce garantează

adevărul acestor idei. Se conturează un cerc metodologic, demersul circular fiind

unul logic, iar nu existențial. Descartes, Leibniz și Spinoza, ne înfățișează ființa ca o

trăsătură comună. Pentru aceștia, este firesc ca aceasta să existe și nu este deloc

normal ca la început să poată fi neantul. În altă ordine de idei, Heidegger a transpus

acest raport, întrebându-se, de ce există ceva, și nu mai degrabă nimic? Înclin spre

ideea conform căreia, existența ființei presupune o explicație, pe când cea a

nimicului, nu. Din perspectivă teologică, constatăm că toate cele văzute derivă de la

Creator, inclusiv, omul. Pentru o amplă și corectă perspectivă, însuși Simbolul

Credinței vine în sprijinul nostru, specificând faptul că, Dumnezeu Tatăl nu este doar

Făcătorul cerului și al pământului, ci și Atotțiitor. Adică, providența se materializează

în purtarea de grijă permanentă, pe care Dumnezeu o instituie față de toate lucrurile

și făpturile, pentru ca acestea să poată să-și împlinească menirea. Toate formele

existenței se susțin reciproc evidențiindu-se ordinea în care au fost concepute.

Lumea în ansamblul său are putere de a exista de la Creator : ,,în El avem viața, în

El ne mișcăm și suntem” (Fapte 17,26). Fenomen ce a fost numit de unii teologi

creație continuă, asupra căreia se veghează prin conservare. Principiul conform

căruia omul posedă în el ideea de Dumnezeu se regăsește la Descartes. El

cunoaște concepția de ființă absolut perfectă, dar nu se intitulează astfel, deoarece

este conștient de faptul că în natura sa se află imperfecțiunea. Reprezentarea unei

ființe perfecte nu-și poate avea originea decât într-o ființă cel puțin la fel de perfectă,

adică în Dumnezeu, deoarece conform relatării Scripturistice, doar Dumnezeu este

fără de păcat. Putem să utilizăm termenul de substanță dar nu ne vom gândi la

instrumentul chimiei, deoarece la Aristotel termenul de ousia nu înseamnă materie,

ci ceva aproape opus, înseamnă Ființa, Ființa în genere, adică vietatea. Acesta

constituie propriul său fundament, este în sine, prin sine, cât și pentru sine.

Pătrunzând acest termen ne situăm în prezența unei ființe în autosuficiența ei

absolută, ce nu depinde de nimeni și nimic, decât de Sine. La Spinoza, Dumnezeu și

timpul se află într-o relație de antagonie. De ce? Pentru că Dumnezeu e netemporal,

strâin de timp. Ne situăm astfel în fața argumentului ontologic, care, de această dată

se bazează pe reprezentarea ființei absolut perfecte, care implică deja prezența lui

Dumnezeu. Nu se mai pune la indoială veridicitatea ființei, ci este confirmată

existența lui Dumnezeu. Factorul decisiv este constituit de sursa acestui concept ce

se regăsește în subiectul gânditor, nefiind obţinut prin analiză logică. Mulți gânditori

contemporani consideră raționalismul lui Descartes drept o atitudine sumară și

depășită în pofida faptului că acesta nu își fundamentează concepțiile pe date

psihologice, pe obscuritatea și ambiguitatea inerente gândirii noastre. Remarcăm

faptul că aceste critici fac abstracție de accentul religios și legătura filosofiei acestuia

cu Dumnezeu. La Spinoza acest concept se reflectă direct asupra plenitudinii ființei,

acesta nici măcar nu concepe că este cu putință ca Dumnezeu să nu existe. În

concepţia sa Dumnezeu este întruchipat de monada monadelor pe seama căreia

este tranşată problema armoniei prestabilite. Astfel, am evidențiat importanța faptului

că, atât acești filosofii cât și textele scripturistice și patristice admit existența lui

Dumnezeu, fără nici o îndoială. Negarea proniei divine înseamnă, în fond, însăși

bunătatea, iubirea, Atotprezența lui Dumnezeu, cât și toate celelalte atribute, puse la

îndoială. Este total absurd contextul în care Cel care a realizat totul din nimic, să își

abandoneze propria creație. Observăm astfel că a nega providența divină, înseamnă

în fapt, a nega existența și Atotputernicia lui Dumnezeu.

Acum că am înțeles cine este Creatorul și Atotțiitorul ne vom îndrepta atenţia către

conceptul generic de guvernare a lumii şi a implicaţiilor sale în ceea ce priveşte

călăuzirea făpturilor către împlinirea scopului lor. În acest scop putem lesne face uz

de modul lui Leibniz de a teoretiza principiul rațiunii suficiente. Conform acestuia,

nimic nu există fără o rațiune suficientă, adică, nimic nu se justifică fără a avea ceva

spre care să tindă. Se poate observa nu fără real folos, că Leibniz se slujeşte de

principiul raţiunii suficiente atât în sens de cauză eficientă (la Aristotel cauza

eficientă era ce care pornea un proces, de exemplu constructorul în raport cu casa,

iar cauza finală era scopul, în cazul acesta locuirea. Adică casa e construită pentru a

locui în ea. Cu alte cuvinte raţiunea, motivul pentru care cineva începe să

construiască este locuirea, pe când scopul este tot locuirea) cât şi cu sensul de

cauză finală, de scop spre care tot ceea ce fiinţează tinde. Dar în cazul omului

despre ce scop poate fi vorba dacă nu despre desăvârşire? Din punct de vedere

teologic, spre deosebire de toate celelate făpturi, omul a fost conceput de către

Dumnezeu printr-o lucrare specială, a fost creat din mâinile acestuia, din materia

pământului, ţărână și din suflare divină. Realizat în acest mod, omul aparține atât

lumii văzute, prin trupul său, cât și celei nevăzute, prin sufletul primit de la

Dumnezeu. Direct de la Creator, sufletul, este o realitate de natură spirituală,

înzestrată cu însușiri ale Persoanelor divine – sensibilitate, rațiune și libertatea

voinței – Învățătura de credință ortodoxă specifică încă din momentul zămislirii că

acesta, primește sufletul. Omul este singurul care a primit demnitatea de a fi făcut,

după chipul și spre asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1,26). Platon considera că

sufletul nu constituie o idee, dar este analog ideii și indistructibil asemenea acesteia.

Cum se poate aborda în filosofie această relație dintre suflet și corp? Pentru Leibniz

de pildă, relaţia suflet-trup ce implică două realităţi foarte diferite este rezolvată prin
recursul la armonia prestabilită. În ceea ce îl privește pe Spinoza, acesta realizează

un paralelism, soluție determinată de cele două atribute ale substanței divine.

Observăm prezenţa anumitor elemente de gândire comune ce se regăsesc atât la

aceşti filosofi cât și în cuprinsul dogmaticii creștine. Un exemplu elocvent în acest

sens este analogia realizată de filosoful Leibnitz pentru a evidenţia relaţia dintre

suflet și corp cu două ceasornice ce reflectă mereu aceeași oră. În încercarea de a

ilustra acest raport constatăm că aşa cum un ceasornic nu se poate regla în funcție

de celălalt, la fel nici sufletul nu se poate „regla” după trup, nici invers. Această

comparație creionează perfecțiunea cu care au fost create cele două ceasornice de

către cineva atât de priceput, încât este cu putință să arate ambele, pe vecie,

aceeași oră. Pentru filosof, doar această explicație este demnă de Dumnezeu

Creatorul. Constatăm cu enuziasm că, perfecțiunea este conferită dintru început

lumii create de către Dumnezeu, perfecțiune ce se relevă în armonia dintre suflet și

corp.

Chiar dacă omul a fost creat din iubirea lui Dumnezeu, nu a ascultat de Făcătorul

sau, săvârârșind păcatul originar. Chipul Părintelui Ceresc pe care l-a oferit omului s-

a alterat, rațiunea s-a întunecat, iar simțirea s-a degradat, drept consecință au fost

sortiți morții trupești și sufletești. Cu toate acestea, repercursiunile păcatului erau

prea chinuitoare, iar din iubire, Dumnezeu nu putea să asiste la stricăciunea Propriei

creații. Trebuie să știm ca nimic nu l-ar fi putut ridica pe om din stricăciune! Motiv

pentru care, pe baza înțelepciunii Sale nemărginite și a iubirii ce le-o purta

oamenilor, Dumnezeu a hotărât întruparea Fiului Său. Ne putem întreba, de ce

acesta nu a venit exact după cădere? Un răspuns posibil ar fi acela că prin această

„amânare” li se facilita oamenilor conștientizarea gravității și amploarea pe care

faptele lor au dobândit-o. Venirea Mântuitorului a fost pregătită prin Revelația divină,
dar, mai ales prin greutățile și vicisitudinile istoriei. Aceste impedimente i-a

determinat pe oameni să realizeze starea de păcat și neputință în care se aflau,

forțându-i să își dorească cu adevărat și în mod necesar, un Răscumpărator. Când

Dumnezeu a hotărât că omenirea era suficient de pregătită de a primi îndreptarea și-

a trimis Propriul Fiu pentru a ridica oamenii din starea de rătăcire și a diminua

povara ce apăsa constant și neîntrerupt pe umerii acestora.

Indiferent de efortul de înțelegere pe care îl depunem, Pogorârea și Întruparea

Mântuitorului rămâne o taină de nestrăbătut din pricina faptului că mintea noastră

omenească nu este capabilă să perceapă modul în care Dumnezeu a devenit om,

asemenea nouă, fără a înceta însă să fie Dumnezeu.

Ce a dobândit omul în urma ridicării din păcat? Posibilitatea de a se mântui.

Analizând acest scop, cred cu tărie în faptul că libertatea constituie singura cale prin

care omul se poate asemăna cu Dumnezeu. Doar o libertate percepută și utilizată

corect, alături de rațiune, împreună cu necesitatea și dorința adevărată, ne

facilitează realizarea acestui demers. Cu toate acestea, Creatorul nu impune

făpturilor necesitatea desăvârșirii, dar le conferă mijloacele necesare, încă de la

zămislire. Astfel, rămâne la latitudinea omului pe care dintre aceste căi va merge.

Ne putem întreba, dacă Dumnezeu este garantul gândirii omului, cum putem

clarifica faptul că, uneori, ne înșelăm? Problema erorii se regăsește în opera lui

Descartes. Explicația acestuia este formulată în raport cu disproporția ce există între

intelect și voință, regăsită în spiritul nostru. Filosoful opinează că prin voința infinită

pe care o avem ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu. Din pricina faptului că

intelectul este limitat, în momentul în care voința o împinge să depășească această

limită omul cade lesne în eroare. În acest fel, cauza erorii nu rezidă în caracterul
limitat al ființei, nici în caracterul infinit al voinței, ci se găsește în faptul că omul

datorită primului principiu, se încumetă să treacă dincolo de limitele celui de-al

doilea. Spinoza consideră că există o infinitate de atribute din cuprinsul cărora noi,

putem cunoaște doar două: gândirea și întinderea (le regăsim și la Descartes). Cu

toate că fiecare atribut este infinit, absolut infinit este doar Dumnezeu, fiind

caracterizat de o infinitate de atribute infinite. Reuniunea imuabilităţii, eternităţii şi a

libertăţii absolute în Dumnezeu reprezintă pentru noi un fapt despre care nu ne

putem face niciun fel de reprezentare. Chiar dacă Dumnezeu este liber, trebuie ca

percepția asupra libertății acestuia să fie una atent construită, deoarece nu este

vorba de orice libertate, ci de libertatea lui Dumnezeu. Din pricina faptului că în

Creator nu există loc pentru îndoială, nu tinde spre ceva pentru că e desăvârșirea și

sensul suprem, reflectăm spre un concept: cum ne raportăm la finalitate? Suntem

conștienți de faptul că aceasta se regăsește doar în acel loc în care există o lipsă.

Nu este cu putință să exista un astfel de concept când ființa la care facem referire

este una perfectă și eternă. Această ființă nu își justifică acțiunile și nu deține nici un

motiv uman, un scop. De ce? Pentru ca aceasta reprezintă însuși scopul și

finalitatea. Din acest motiv, Descartes corelează acest tip de libertate a Atotțiitorului

cu libertatea de indiferență. Tipologia unei astfel de libertăți este proprie doar

Domnului, deoarece, pentru oamenii ca noi aceasta ar reprezenta cea mai joasă

treaptă a libertății. Justificarea este simplă și se regăsește în natura ființelor umane,

suntem făpturi alcătuite din lipsă și finalitate. Arbitrariul sau indiferența constituie

tocmai antonimul libertății noastre. Omul are nevoie de un scop spre care să tindă,

acel ceva rațional prin care își poate justifica acțiunile, care să îl motiveze și să îl

întărească din punct de vedere moral în timp ce parcurge acest drum precar,

încărcat de vicisitudinile vieții. Am exemplificat astfel, din ce cauză, între libertatea

umană și cea divină se află un contrast radical. Putem utiliza ceva din această

concepție? Ceva care să ne faciliteze calea spre desăvârșire? Doar admițând

veracitatea divină suntem capabilă să admitem că lumea exterioară este cu

adevărat, reală. Am observat faptul că Descartes îi atribuia lui Dumnezeu libertatea

de indiferență, fără însă a utiliza schema gândirii finaliste. Asupra acestui raport

Spinoza este de acord, însă nu se limitează la el ci merge mai departe. El nu

recunoaște lui Dumnezeu acest tip de libertate, atribuindu-i în schimb necesitatea.

Necesitatea divină, deoarece în Dumnezeu, libertatea și necesitatea sunt cu

desăvârșire același lucru. Cu ce se diferențează din această perspectivă oamenii de

Creator? Prin elementul lipsei, lipsă care de cele mai multe ori subjugă omul.

Adevărata libertate se regăsește în recunoașterea necesității acestei unice

substanțe. Dar nu este suficient doar să o recunoaștem, trebuie şi să consimțim la

ea. Nouă ne revine sarcina de a ne apropia de necesitatea divină, pentru că doar în

acest mod nu vom mai fi robii dorințelor umane. Suprema beatitudine constă în

identificarea libertății individuale cu necesitatea lui Dumnezeu. De exemplu, Satre, în

opera Ființa și neantul, susţine că existența lui Dumnezeu nu poate avea loc

concomitent cu libertatea individuală. Acesta consideră că divinitatea ar exclude, prin

simpla greutate a ființei sale, libertatea subiectului. Raportat la acest tip de a raţiona,

în cazul lui Spinoza putem afla un demers cu totul contrar celui al lui Sartre. Faţă de

filosoful existenţialist, Spinoza reuşeşte să nu sacrifice nici necesitatea lui

Dumnezeu în favoarea libertăţii, nici libertatea în favoarea necesităţii lui Dumnezeu.

Concluzia pe care putem să o formulăm este ambiguă și trebuie să ținem cont de

faptul că, Dumnezeu reprezintă cauza liberă a totalității existenței. Astfel, libertatea

și necesitatea nu mai reprezintă doi poli opuși, deoarece în absolut, devin una. Nu

există libertate împotriva lui Dumnezeu, pentru că, Dumnezeu e totul, adică, inclusiv
noi înșine. Și în cadrul filosofiei lui Leibniz este atribuită o importanța deosebită

cauzei finale. Astfel, libertatea și necesitatea sunt una. Ființa umană este cu

adevărat liberă, nimeni și nimic nu îi limitează sau încurajează acțiunile, decât ea

însăși, prin propriul filtru al rațiunii. Dumnezeu reprezintă fundamentul adevărurilor

eterne, universale și necesare la care ființa umană aspiră. Ele nu se regăsesc în

toată perfecțiunea lor, decât în El. Toate celelalte ființe sunt cotingente și nu ar avea

vreo realitate dacă nu ar fi susținute de Creator, ființa necesară. Se dovedește că

Dumnezeu este indispensabil și nimic nu este cu putință să îi împiedice existența.

Am argumentat existența Creatorului, a creației cât și scopul celui creat. În toate

este nevoie de înțelegerea ordinii insituite de Providență. În momentul în care am

pătruns înțelesul necesității statornicită în Dumnezeu, omul este capabil să

regăsească în sine calmul de care are nevoie pentru a putea raționa corect. Este

deci, suficient ca ființa umană să vadă clar, pentru a acționa în consecinţă!

 Bibliografie

1. Mirare Filosofică. Istoria Filosofiei Europene - Jeanne Hersch

2. Filosofia în Evul Mediu - Etienne Gilson

3. Religie. Auxiliar didactic - Corneliu Muha

4. Religie cultul ortodox - Gabriel Favu

5. Problemele vieții - Sfântul Ioan Gură de Aur