Dumnezeu – intre filosofie si religie

octombrie 14, 2007 de Antonius de Severin

Ce este Dumnezeu, şi cui se adresază oamenii când se roagă? De-a lungul vieţii suntem învatăţi mai multe

variante despre Dumnezeu: mai întâi în copilărie credem că Dumnezeu este un bătrân cu barbă albă care se

interesează frecvent de ceea ce fac oamenii şi cum respectă ei învătătura lui. Creştinii cred insă cu totul altceva,

pentru ei Dumnezeu nu este o fiinţă care poate fi localizată spaţial şi temporal. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi,

fiind o fiintă transcedentala. În concluzie creştinii cred că Dumnezeu aparţine unei alte lumi, cea superioară.

 Dar atunci cum putem ajunge la Dumnezeu? Filosofii antici greci credeau că în lumea superioară putem

ajunge doar prin raţiune si nu prin simţuri. De ce nu prin simţuri? Pentru că simţurile ne ajută să inţelegem doar

lumea aceasta. Primele concepţii au apărut în antichitatea greacă, unde mai mulţi filosofi au încercat să explice

lumea noastră. Fără să vrea au ajuns la concepţia potrivit căreia Dumnezeu este necesar. Unul din cei mai importanţi

este Platon, după care, după lumea noastră, pe care el o numea lumea peşterii există şi o altă lume, lumea ideilor,

sau lumea superioară. Lumea peşterii poate fi cunoscută prin intermediul simţurilor, în timp ce lumea ideilor poate fi

cunoscută doar prin intermediul raţiunii. Platon aseamănă această lume, a noastră, cu lumea simţurilor, care işi ia

realitatea din lumea superioară, lumea ideilor unde predominant este soarele, identificat mai târziu, de Plotin cu

Dumnezeu insuşi.

            Despre existenţa lui Dumnezeu

Argumentele raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu sunt de mai multe tipuri. În primul rând, argumentul

ontologic, care se bazează pe analiza conceptului de fiinţa supremă, necesară. Dacă se consideră că este necesar

să existe o fiinţa supremă, pornindu-se de la acest lucru, atunci argumentul este cosmologic. Al treilea argument este

cel fizico-teologic, în care Dumnezeu are toate atributele, dar noi oamenii, putem să intuim doar unele. Acesta din

urmă va fi detaliat mai jos, la subpunctul “atributele lui Dumnezeu”.

Cel care combate toate aceste atribute este Kant, care consideră că aceste argumente greşesc pentru că

ideea de Dumnezeu nu este accesibilă cunoaşterii pe cale ratională. Detronarea argumentului ontologic este simplă :

dacă înlocuim sintagma “ lucrul acela există” cu ceva mai simplu si mai la obiect, şi anume “ Dumnezeu există”,

rezultă o concluzie simplă: existenţa nu revine neaparat ideii de Dumnezeu, pentru că existenţa nu este o insuşire

derivată din ideea de Dumnezeu. Cel de-al doilea argument este cel cosmologic, care spune că dacă celelalte lucruri

există, atunci există şi o fiintă supremă. Dacă eliminăm primul pas al demonstraţiei, atunci acest argument nu este

decât un argument ontologic ascuns. In fine ultimul argument este cel fizico-teologic (denumire data de Immanuel

Kant). Acesta identifică mai multe momente ale acestei teorii: “1. In lume se găsesc pretutindeni semnele evidente

ale unei orânduiri după un scop determinat, executată cu mare întelepciune şi într-un tot de varietate indescriptibilă ,

atât in ceea ce priveşte conţinutul, cât si mărimea nelimitată a întinderii. 2. Acestă orânduire finalistă este complet

straină lucrurilor şi aparţine numai contingent acestora, adică natura diferitelor lucruri n-ar fi putut să se adapteze la

sine, prin atatea mijloace concordante la scopuri determinate, dacă aceste mijloace n-ar fi alese   si intocmite anume,

pentru aceasta de cate un principiu raţional […]. 3. Există deci o cauză sublimă si inteleaptă care trebiue să fie cauza

lumii[…] ca inteligenţa, aţtionând prin libertate. …

                            (Immanuel Kant- Critica raţiunii pure, pag 495)

  

Ultimul argument este de natură istorică si are la bază faptul că la toate popoarele, din toate timpurile se

remarca o puternică credinţa in fiinţele superioare. Este greu de dat un raspuns de ce oamenii au nevoie de o

credinţa intr-o fiinţa superioară. Poate este ceva din natura umană de a cauta o protecţie superioară, pe care să se

bazeze in momentele dificile. Cert este că toate civilizaţiile, de-a lungul istoriei au avut nevoie de zei, aşa cum avem

si noi in present nevoie de Dumenzeu.

Thoma de Aquino ridică privitor la existenţa lui Dumnezeu trei probleme. În primul rând se pare că existenţa

lui Dumnezeu nu este demonstrabilă pentru că deşi demonstraţia ne face să ştim, credinţa este ceva profound şi nu

ţine de aparenţe, deci existenţa lui Dumnezeu nu este demonstrabilă. Thoma de Aquino spune ” … spun că

Dumnezeu există şi alte lucruri de acest fel care pot fi cunoscute prin raţiunea naturală despre Dumnezeu cum

spune Pavel (Epistola către Romani I, 19)nu sunt articole de credinta ci doar preambuluri la articole. Căci credinţa

presupune cunoasterea naturală, precum graţia in natură si perfecţiunea perfectibila. Nimic nu interzice ca ceva care

este prin natura sa demonstrabil si cogniscibil, să fie primit de la atcineva drept credibil, care nu intelege

demonstraţia”.  Dacă totuşi s-ar demonstra ca El există acest lucru nu s-ar putea face decât prin efectele lui. Dar

acest lucru nu este posibil deoarece El este infinit iar efectul este finit. Din acest fapt rezultă că aparent nu există nici

o modalitate de a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Răspunsul lui Thoma de Aquino la această întrebare este “…

spun că prin efecte, care nu sunt de proporţiile cauzei, nu se poate avea o perfectă cunoaştere despre cauză: dar

totuşi din orice efect este clar că ni se poate demonstra faptul existenţei cauzei, cum ni s-a spus mai sus. Deci din

efectele lui Dumnezeu se poate demonstra că Dumnezeu există, chiar dacă prin aceste imperfecte nu putem obţine

o cunoaştere cu privire la esenţa sa”. Dar dincolo de toate aceste dovezi, există Dumnezeu? La o prima vedere am fi

poate tentati să spunem ca nu există deoarece existenţa sa este dincolo de orice demonstraţie. Thoma de Aquino

este unul din primii filosofi care răspund la această întrebare. Astfel el ne propune cinci căi sau metode, la sfarşitul

cărora descoperim că Dumnezeu există. Prima cale este cea mai simplă pentru că incă de la prima vedere se poate

observa că în lume ceva se mişca şi acest lucru se poate observa cel mai bine prin intermediul simţurilor. Dar atunci

se ridică problema ce este acel ceva care imprimă această mişcare? “… dacă insă cel de care e mişcat se mişca şi

el, este necesar să fie mişcat la rândul lui de altul si acela de altul. Or in felul acesta nu se poate proceda la nesfârsit,

deoarece astfel nu ar exista un prim motor (primum movens)… este deci necesar să se ajungă la un prim motor, care

nu e mişcat de nimeni, si toţi inţeleg că acesta este Dumnezeu”

                               (Thoma de Aquino-Summa theologiae pag61)

A doua cale este oarecum identic[ cu prima, deoarece vedem că în lume cauzele se înlănţuiesc unele de

altele dar nu putem deduce cauza de inceput tocmai pentru că este imposibil ca o cauză să fie propria sa cauză. Un

singur lucru este posibil ca să existe  o prima cauză eficientă şi aceasta să fie Dumnezeu. A treia cale este cea a

posibilului si necesarului. Este insă imposibil ca cele ce sunt acum aşa să fie totdeauna aşa deoarece atunci ar

însemna că nu există nimic în lucruri. Deci trebuie să spunem că există acel ceva care este necesar prin sine dar in

acelaşi timp să fie necesar şi altora, şi acel ceva este o fiinţa pe care o numim Dumnezeu. A patra cale este cea a

gradelor care le gasim in lucruri.  Există astfel ceva care este foarte adevărat, bun nobil şi aceea este fiinţa maximă.

În consecinţă trebuie să fie ceva care este cauza tuturor lucrurilor pe care îl numim Dumnezeu. Cea de-a cincea cale
este despre guvernarea lucrurilor şi se observă încă de la început că trebuie să fie ceva care să guverneze lucrurile

şi să le conducă spre scop. Prin toate acestea Thoma de Aquino incearca să demonstreaze ceea ce biserica

cataloghează ca de nedemonstrat: (“crede şi nu cerceta”) şi anume că Dumnezeu există.

După demonstraţia că Dumnezeu există se pune întrebarea dacă noi oamenii, care se presupune că

suntem o inteligenţă creată, îl putem cunoaşte pe Dumnezeu sau mai bine zis dacă Dumnezeu doreşte să se arate

creaturilor sale. Pentru a răspunde acestei întrebări vom apela din nou la opera lui Thoma de Aquino, care spune că

omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu pentru că El nu este străin de existenţa ci este mai presus de ea, deci el nu

poate fi cuprins cu mintea dar poate fi cunoscut într-un alt chip. Pe măsura ce reflectăm mai bine la această situaţie

vom fi tentaţi să-l asemănăm pe Dumnezeu cu infinitul. Acest lucru este adevărat într-o oarecare măsura şi atunci de

aici rezultă că dacă Dumnezeu este infinitul este absolut evident. Infinitul este evident dacă ne referim la asocierea

infinitului cu o parte nelimitată de materie. Ori dumnezeirea este prin definiţie infinită din mai multe puncte de vedere,

deci o inteligenţă creată  poate intui existenţa lui Dumnezeu. Mai mult chiar in Biblie există cateva referiri la

posibilitatea omului de al vedea pe Dumnezeu. Astfel Iov spune” În carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu…

Urechea mea te-a auzit, acum ochiul meu te vede”. Aici insă citatul nu se referă la posibilitatea de al vedea pe

Dumnezeu fizic prin intermediul simţurilor ci numai printr-un alt mod. Cum? “este cu neputinţă    să-l vezi pe

Dumnezeu, fie prin intermediul simţului văzului, fie printr-un alt simţ, fie printr-o facultate a parţii senzitive… sau a

imaginaţiei ci numai cu inteligenţa.

                        (Thoma de Aquino, Summa theologiae pag184)

Atributele Domnului

Primul si cel mai important atribut al lui Dumnezeu este acela de unicitate si infinitate, exemplificat in

filosofie cel mai bine  de Baruch Spinoza:

 “… prin Dumneze înteleg existenţa absolută, infinită, adică substanţa alcatuită dintr-o infinitate de atribute,

fiecare dintre ele exprimând o esenţa eternă   si infinită…

Dumnezeu sau substanţa alcatuită din atributele infinite, fiecare exprimând o esenţa infinită si eternă, există

cu necesitate …

În afară de Dumnezeu nu poate să existe, si nici să fie cunoscută sau concepută o altă substanţă.

   Demonstraţie: Întrucât Dumnezeu este fiinţa absolută infinită, din ale cărei atribute care exprimă esenţa

substanţei nu poate fi negat nici unul, ci există în mod necesar … dacă ar exista vreo substanţă în afară de

Dumnezeu ea ar trebui să fie explicată prin vreun atribut al lui Dumnezeu; astfel ar exista două substanţe cu acelaşi

atribut- ceea ce … este absurd; prin urmare nu poate să existe nici o substanţă în afara lui Dumnezeu si deci, de

asemenea nici nu poate fi concepută. Căci, dacă ea ar putea să fie concepută, ar trebui cu necesitate să fie

concepută coexistentă; dar aceasta este absurd. Deci in afara lui Dumnezeu nu poate să existe, nici să   fie

concepută vreo substanţă.

Corolarul I De aici rezultă foarte clar că Dumnezeu este unic, adică in natură nu există decât o singură

sustanţă, iar aceasta este absolut infinită…

 Corolarul II Mai rezultă ca intindere si cugetare sunt atribute ale lui Dumnezeu, sau … modificări ale

atributelor lui

                    ( Baruch Spinoza,- Etica    pag 16)   

Dintotdeauna Dumnezeu a avut parte de numeroase atribute, atât din partea bisericii cât si a filosofiei. Un

alt atribut al lui Dumnezeu este acela de a fi perfect. Dar este Dumnezeu întradevar perfect? Răspunsul pare a fi unul

simplu. Dacă ne luăm după ceea ce spune logica noi nu putem demonstra că Dumnezeu este perfect, din contra ştim

că Dumnezeu nu este făcut, deci el nu este perfect caci numai ceea ce este facut este perfect. Deci la prima vedere

El pare să fie o fiinta foarte imperfecta, pentru ca fiinţa Sa recepţionează toate adaosurile. Dar aceste afirmaţii nu se

bazează pe Biblie, care prin Matei spune “Să fiţi perfecţi precum şi tatăl vostru cel ceresc este”. Aceste afirmaţii par

adevărate, dar nu sunt, pentru că în primul rând Dumnezeu este primul principiu nematerial, este cauza tuturor

lucrurilor, iar cauza este intotdeauna perfectă. De asemenea in Dumnezeu se află perfecţiunile tuturor lucrurilor, deşi

El poate fi numit un lucru simplu .Spunem că în Dumnezeu se află perfecţiunea tuturor lucrurilor, tocmai pentru că îl

numim perfecţiunea universală; deoarece nu îi lipseşte nici o nobleţe. O altă calitate a lui Dumnezeu, pe care o

întâlnim şi în concepţia creştină este aceea de bunătate. Această afirmaţie este adevarată, tocmai pentru că ceea ce

este bun este şi dezirabil sau perfect. Această din urmă calitate a lui Dumnezeu, perfectiunea, am demonstrat-o în

rândurile de mai sus şi de unele dintre acele argumente ne vom folosi şi în rândurile următoare. La perfecţiune am

spus că Dumnezeu fiind prima cauză este totodată şi perfect. Dar a fi prima cauză a unui lucru poate avea şi un al

doilea effect, acela de a fi bun şi dezirabil. O altă calitate a lui Dumnezeu este aceea de a fi binele suprem, această

calitate nemaitrebuind demonstrată, pentru că ea are  acelaşi punct central de pornire ca şi în teoriile de mai sus. În

natură toate lucrurile au un efect, aşa cum toate s-au născut ca efect la ceva. Singura fiinţa care nu s-a născut ca

efect la ceva este Dumnezeu. Acesta nu are o cauză, dar are efecte. Pentru că toate aceste efecte care există în

natură provin din Dumnezeu. Toate aceste lucruri exprimă un scop sigur, puterea lui Dumnezeu. Această putere

izvorăşte din esenţa Sa, ca fiintă supremă şi este de necontestat. Prin această putere Dumnezeu a creat toate

lucrurile şi este deci cauză a acestora.

Acestea sunt unele din cele mai importante atribute ale lui Dumnezeu, văzute din perspectivă filosofica.

Este Dumnezeu fiinţa perfecta?

Un prim argument prin care putem dovedi că Dumnezeu este cu adevărat mai presus de noi este faptul că

toate calitaţile noastre, cum ar fi abilitatea noastră de a gândi, trebuie să vină de la ceva mai presus, dar a cărui

existenţa nu o putem intui prin puterea imaginaţiei. La început am fi tentaţi să credem că asemeni ideilor noastre,

despre unele lucruri din imediata apropiere a noastră, şi ideea unei fiinţe perfecte mai desăvârşite decât a noastrâ

vine din neant. Ori acest lucru nu este adevărat, pentru că insaşi mintea noastră acceptă, din acest fapt rezultă că

această idee a fost pusă în noi de ceva mai presus nouă, pe care insă mintea noastră limitată nu poate pătrunde.

Această fiinţa perfectă are in ea toate perfecţiunile, pentru că dacă nu ar exista o fiinţa superioară ar insemna ca noi

să avem toate calitaţile, toate insuşirile şi astfel am fi devenit noi unici, infiniţi sau eterni. Dar acest lucru nu este

posibil pentru că Dumnezeu a lăsat în noi îndoiala că suntem o fiinţă perfectă şi în acelaşi timp a lăsat în noi acele

lucruri prin care dacă el le-ar fi avut nu ar mai fi fost o fiinta perfectă.”pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu, atât cât

natura mea în stare să cunoască, nu aveam decât să examinez, dintre toate lucrurile a căror idee o găseam în mine,
dacă era sau nu o perfecţiune de a le poseda, şi eram sigur că nici unul dintre cele care dovedeau vreo

imperfecţiune nu erau în el, pe când toate celelalte erau. Tot astfel vedeam că îndoiala, nestatornicia, tristeţea şi alte

lucruri asemănătoare nu puteau să-I aparţină, de vreme ce eu insumi aş fi foarte mulţumit să scap de ele.

           (Rene Descartes- Discurs asupra metodei    pag 40)

Toate aceste argumente aparţin filosofului francez Descartes care dă un răspuns şi la întrebarea de ce nu

acceptă oamenii pur si simplu că Dumnezeu există şi că el este o fiinţa perfectă, mai presus de noi. Pentru a

răspunde la această întrebare vom apela la un citat din “Discurs asupra metodei”:”Dar ceea ce face pe mulţi să

creadă că este greu să-l cunoşti pe Dumnezeu sau chiar să ştii ce este sufletul e faptul că ei nu ridică niciodată

mintea lor dincolo de lucrurile sensibile si că sunt atât de obişnuiţi să nu privască lucrurile decât prin prisma

imaginaţiei (ceea ce se poate face numai cu lucrurile materiale), incât tot ce nu se poate inchipui le pare de

neînţeles. Lucrul este atât de evident, incât chiar filosofii au făcut regulă în şcoli ca să nu fie nimic în minte care să nu

fi fost întâi în simţuri, şi care este sigur că ideile de Dumnezeu si de suflet nu au fost niciodată.

Îmi pare rău că cei ce vor să înţeleagă aceste idei cu ajutorul imginaţiei fac tot ca aceia care spre a auzi

sunetele sau a simţi mirosurile ar vrea să se servească de ochii lor; deoarece simţul văzului nu ne asigură mai puţin

de adevărul acestor obiecte decât simţul mirosului şi auzului şi nici imaginaţia, nici simţurile noastre n-ar putea să ne

dea siguranţă nici lucru, dacă judecata noastră n-ar interveni.”

            (Rene Descartes- Discurs asupra metodei    pag 42)

Mai sus am demonstrat că Dumnezeu există, dar se pune întrebarea cum a apărut Dumnezeu, a fost creat

de cineva sau el există de la sine? Răspunsul la această întrebare nu este unul uşor, la fel ca şi la celelalte întrebări

despre natura sau insuşirile lui Dumnezeu. La prima vedere am fi tentaţi să spunem că Dumnezeu, la fel ca şi

celelalte lucruri trebuie să fie create de cineva sau ceva. La acest lucru Baruch Spinoza spune că Dumnezeu există

din proprie necesitate nefiind creat de nimeni. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci ar trebui găsită cauza în virtutea

căreia El nu poate exista. Această cauză nu există şi rezultă de aici că Dumnezeu există din propria necesitate.

Pentru a demonstra incă o dată acest lucru el spune că in natură nu pot exista doua substanţe cu aceleaşi atribute,

ori aşa cum vom demonstra mai jos atributele lui Dumnezeu sunt infinite. Dacă insă Dumnezeu ar fi fost creat atunci

înseamna că el nu mai este unic, ceea ce înseamnă că există ceva mai puternic şi anterior lui Dumnezeu. Acest fapt,

după care Dumnezeu fost creat, este contrazis de insuşi unul din atributele Lui: infinitatea. Acest lucru este posibil,

deoarece o fiinţă infinită este indivizibilă. Dacă ar fi divizibilă ea şi-ar pierde această calitate, dar mai presus de

aceasta ştim că infinitul este indivizibil. Până acum am demonstrat că Dumnezeu nu a fost creat de nimeni şi de

nimic. Dar atunci se pune întrebarea,de unde au apărut celelalte lucruri? Ei bine acestea au apărut tocmai din

această necesitate a lui Dumnezeu. Ele au fost create de Dumnezeu, si nu încalcă principiul indiviziunii, tocmai

pentru că ele au fost create de o fiinţă mai presus de ele care este infinită şi unică, şi anume Dumnezeu.

Un alt aspect al acestei probleme este faptul că dacă Dumnezeu este mai presus de noi şi influentează

toate lucrurile si fenomenele atunci omul nu ar mai fi liber. Acest lucru poate fi extins si la faptul că toate relele din

această lume sunt create sau trimise de Dumnezeu pentru ai pedepsi pe oameni. La acest fapt oamenii sau gândit

incă din cele mai vechi timpuri, iar ca soluţii nu au găsit decât faptul că zeii trebuie să fie îmbunaţi. Pentru acest lucru

multe civilizaţii au recurs la jertfe animale sau chiar umane. Jertfele au atins apogeul în America de Sud,unde s-au
creat imperii ale sângelui, şi toate aceste lucruri au fost favorizate de faptul că Dumnezeu fiind atotputernic

influenţează vieţile oamenilor. Toate aceste lucruri nu sunt adevărate, pentru că Dumnezeu a creat întradevar lumea

şi oamenii dar le-a lasat acestora un anumit grad de libertate. În privinţa omului însăşi se pune o cu totul altă

problemă: mai este el liber sau ce trebuie sa faca pentru a deveni liber? Răspunsul este foarte simplu. Întradevar

omul a fost creat de Dumnezeu dar acesta i-a lăsat libertatea de a alege. În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu

omul pentru a deveni liber trebuie să interiorizeze această prezenţă şi să o accepte.

            Un alt aspect al cunoaşterii lui Dumnezeu îl reprezintă providenţa divină. Mai sus am arătat că omul

are propriul său drum în viaţă. Acest lucru este adevărat dar mai este adevărat şi faptul că Dumnezeu cunoaşte

dinainte drumul fiecăruia în viaţa. Acest lucru este posibil deoarece stă în puterea lui Dumnezeu fiind o parte a fiinţei

sale. O altă dovadă că predestinarea există o reprezintaă faptul că orice lucru are un scop. Dar există şi un alt fel de

scop care nu poate fi atins prin mijloace proprii, iar tocmai de aici devine clar că avem nevoie de predestinare. Prin

aceasta Dumnezeu ne îndrumă spre un scpop final. Însă nu toţi oamenii ajung la Dumnezeu, şi deci Dumnezeu nu

acordă graţia sa tuturor. Am spune că Dumnezeu îşi iubeşte toate creaturile sale, lucru adevarat, dar la fel ca în toate

lucrurile şi în acest caz există ceva care nu se supune regulii. Deci Dumnezeu respinge predestinarea unor

oameni, în sensul că-i acceptă în împărăţia Sa. De astfel şi numărul celor predestinaţi este foarte sigur, căci lui

Dumnezeu toate îi sunt cunoscute la fel cum îi sunt cunoscute picăturile de ploaie sau altele. Acest număr însă nu

este aleatoriu ci se alege un număr necesar pentru scopul său final.  Acest număr se stabileşte încă de la început

printr-un fel de predefinitie. Acest număr noi nu îl vom cunoaşte niciodată lăsându-l pe Dumnezeu să-î cunoască şi

să hotărască soarta noastră, aşa cum poate ne-a hărăzit-o de la început.

                      ( Thoma de Aquino- Summa Theologiae, pag. 377)

Biserica creştină şi in special cea ortodoxă respinge această posibilitate, considerând-o pură speculaţie. O

respinge, pentru că Dumnezeu în religia creştină este conceput ca iubitor de oameni. Dacă ar fi adevărată ea l-ar

defini pe Dumnezeu ca fiind un conducător lipsit de dreptate şi milă. În plus prin această afirmaţie este anulată

libertatea omului, pentru că atunci orice ar face omul nu ar avea importanţă, fiindcă totul ar fi dinainte hotărât. Dar cel

mai grav este că anulează credinţa crestină în judecata de apoi, şi mai ales în necesitatea acestei judecăţi a lui

Dumnezeu.

În credinţa crestină judecata de apoi este necesară, tocmai pentru că atunci Dumnezeu îi va alege pe cei

credincioşi, care se vor bucura de împărăţia raiului, de cei răi, care vor fi trimişi în iad.  Judecata de apoi este

sinonimă cu sfârşitul lumii cunoscute, sfârşitul lumii oamenilor.

Toate aceste dovezi nu sunt însă suficiente, pentru a demonstra că Dumnezeu există cu adevărat. Unii

oameni nu pot fi convinşi, tocmai pentru că a demonstra cu adevarat că Dumnezeu există este imposibil. Oricât am

vrea să ştim dacă Dumnezeu există sau nu, nu este posibil, pentru că aşa cum spunea Thoma de Aquino  “

demonstraţia nu ţine de credinţă”, tocmai pentru că ceea ce este ăn credintă nu poate fi demonstrat. Toate aceste

argumente expuse mai sus nu sunt decât încercări, despre care nu vom ştii niciodată dacă sunt adevărate. Tocmai

de aceea şi alte concepţii despre Dumnezeu trebuie măcar amintite. Astfel Nietzsche spunea “Dumnezeu a

murit”. Această idee poate fi adevărată, sau poate fi rodul minţii unei persoane chinuite de boală, căruia Dumnezeu

nu i-a făcut dovada existenţei Sale. Adevărul este că Dumnezeu nu ne-a dat niciodată dovada concretă a existenţei
sale. Noi trebuie să credem că El este undeva acolo sus şi veghează asupra vieţilor noastre, şi într-o zi ne va dovedi

că există.

În concluzie, noi trebuie să credem că Dumnezeu există si că El este o fiinţa superioară, mai presus de noi

şi de înţelegerea noastră. Dumnezeu are toate atributele unei fiinţe transcedentale, dar el este un iubitor de oameni,

care veghează la soarta creaturilor sale, fără a le influenţa deciziile, chiar dacă El ştie dinainte ce cale vom alege.