Masterand: Roman Marta-Paula

Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

Tratatul Eticii lui Benedict Spinoza

Benedict Spinoza (1632-1677), a trăit ca un sfânt, pentru că părinții săi erau evrei de origine
portugheză, marani, adică evrei născuți în creștinism. Aceștea au emigrat în Olanda, țara
libertății pe vremurile acelea ca și astăzi, și se stabiliră la Amsterdam. Aici se naște Spinoza, în
anul 1632. Primele învățături le primește de la dascălul său rabinul Morteira, limba ebraică,
Biblia, comentariile Talmudului și învățarea Cabalei dar și în cunoașterea filosofiei, mai precis
cunoașterea filosofiei lui Maimonide, comentator al lui Aristotel.
Biografii nu ne dau mai multe lămuriri despre copilăria lui Spinoza, în schimb ne vorbesc
despre spiritul dogmatic al evreilor din Amsterdam și ne descriu atmosfera spirituală din timpul
copilăriei, punerea la îndoială a existenței lui Dumnezeu.
La vârsta de 20 de ani, ajunsese să cunoască problemele filosofiei, religiei, iar cunoașterea
adevărului asupra existenței divine devenise scopul suprem al vieții sale. Aceasta idee îl macină,
astfel se retrage pentru patru ani și nu se convertește la creștinism. Devine elev al lui Van dem
Emden, care îi dă lecții de latină și îl introduce în gândirea folosofilor antici și a filosofului
Descartes. Acesta din urmă a avut o influență în ceea ce privește metoda de cercetare a
adevărului asupra lumii, asupra lui Dumnezeu și a oamenilor.
Spinoza începe comentariul făcut filosofiei lui Descartes, cât și micul tratat Despre
Dumnezeu, despre om și fericirea acestuia. Metoda era de a cerceta lumea și fenomenele în așa
fel, ca să putem avea despre ele o cunoaștere clară și distinctă. În Etica sa, existența lui
Dumnezeu aplică metoda geometrică care este cea mai potrivită. Iată și demostrația în esență :
Dumnezeu este tot una cu substanța. El există fiindcă e în natură, adică în felul de a fi al
substanței, să existe. Altminteri, am fi nevoiți să negăm propia natură a substanței, ceea ce ar fi
absurd. Iubirea lui Dumnezeu este un element esențial în folosofia lui Spinoza, fără iubire nu
putem să-l cunoaștem pe Dumnezeu.
A fost îndrăgostit de fiica dascălului Van dem Emden, Clara Maria, dar a trebuit să
renunțe la orice proiect de căsătorie, și retras la Voorburg lânga Haga, a aprofundat problema
pasiunilor omenești. El și-a sintetizat apoi reflecțiile în propoziții ca acestea : afecțiunile noastre

1
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

nu pot fi reprimate sau distruse decât prin afecțiuni contrare sau mai puternice; sufletul nostru,
întrucât cunoaște lucrurile ca fiind necesare, are o putere mai mare asupra afecțiunilor, sau suferă
mai puțin.
Nu știm dacă Spinoza a trăit fericit, a fost măcinat de gânduri ca un adevărat
metafizician, spre a putea presupune că a a ajuns să le armonizeze pentru totdeauna și să trăiască
în beautitudine, contemplându-l pe Dumnezeu, în eternitarea sa. Știm că a fost retras de oameni,
lipsit de orce dorinți, a trăit timp de 12 ani în gazdă la zugravul și pictorul Van dem Spick, la
Haga.
Pentru a-și câștiga existența, Spinoza se ocupa cu șlefuitul sticlelor de ochelari și cu mici
lucrări de desen. Avea o odaie, dulapul și patul lui fiind singura moștenire de la părinți. Singurul
lucru pe care și-l permitea erau cărțile, tabacul și numeroasele gulere mari, albe, frumos
dantelate. Peste haină purta o pelerină veche, iar când prietenii săi mai bogați doreau să îi ofere o
haină nouă, Spinoza le răspunse : „Este necesar să devin alt om? Asta e un lucru de prisos, când
sacul e mai bun decât carnea pe care o acoperă”.
Moartea sa timpurie s-a datorat a două mari evenimente: întâiul a fost invitația ce i-a făcut-
o în 1673 principele Karl Ludving von der Pfalz de a preda filosofia la Universitatea din
Heidelberg. Spinoza a refuzat pentru că a considerat că o să-i îngrădească gândirea. Al doilea
eveniment a fost uciderea fostului său protector Jan de Witt, guvernatorul Olandei de către
adversarii politici.
Spinoza a căutat o filozofie antinomică, o filozofie care să topească laolaltă toate
tendințele secolului al XVII-lea. Descifrăm în ea și o tendință a empirismului și tendința
raționalismului, și tendința practică și cea teoretică, totul converge în acest sistem care a
ambiționat să suprime dezacordul inerent al direcțiilor principale pe care le dezvolta filozofia
timpului. Această filosofie a lui Spinoza are și un caracter contradictoriu, ea a fost interpretată
diferit: pentru unii din secolul al XVII-lea, i se spunea un ,,Euclid ateist”, ori ,,ateu murdar”, în
secolul al XIX-lea a fost considerat de către romantici- Novalis, Schleiermacher-ca filosof
îmbătat de Dumnezeu” și tot atunci a fost redescoperit ca materialist de către Feuerbach, care-i
caracterizează filozofia drept ,,materialism teologic” în opoziție cu ,,idealismul teologic” al lui
Hagel.
Spinoza a elaborat foarte meticulos operele sale, cele mai importante fiind: Tratat despre
îmdreptarea intelectului, care a rămas neterminat, și nua fost publicat în timpul vieții sale,

2
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

apărând la câteva luni după moartea sa, aici și-a eleborat metoda de lucru și a expus principiile
cunoașterii. Tratatul teologico-politic-singura opera care a apărut în timpul vieții sale, în care a
întemeiat cu argumente teoretice necesitatea libertății de conștiință și a inițiat critica istorică a
cărților sfinte. Tratatul politic,care a rămas neterminat precum și Etica, care a fost comparată cu
o dramă în cinci acte, datorită săvârșirii sale logice și artistice.
S-a căutat o explicație pentru faptul că Spinoza nu și-a publicat el însuși tratatul despre
intelect și nici nu l-a terminat. O primă explicație ar fi fost găsită într-o scrisoare a lui Spinoza
către Oldenburg , datând din anul 1662. Răspunzând unei întrebări pusă de corespondentul său,
filosoful spune: ,,În ceea ce privește noua ta întrebare, anume cum au început lucrurile să existe
și prin ce legătură țin ele de cauza primă, asupra acestei teme ca și asupra îndreptării intelectului
am redactat un întreg puscul, cu transcrierea și corijarea căruia sunt ocupat. Dar adesea părăsesc
treaba, pentru că nu am încă nici un plan precis în ceea ce privește editarea lui. Firește că mă tem
ca teologii timpului nostru să nu se simtă ofensați și să mă urmărească cu obișnuita lor dușmănie,
pe mine care evit cel mai mult certurile”1
Din motive religioase nu ar fi putut fi publicat acest tratat. Această presupunere a prins
contur printr-o scrisoare adresată la 17 iulie 1663 aceluiași corespondent, Spinoza continuă a
mărturisi că nu încheie și nu publică opusculul în care e vorba și despre îndreptarea intelectului
pentru a nu se face dușman cu autoritățile religioase.
Explicația aceasta totuși pare a fi discutabilă, fiindcă acest tratat, nu ar provoca discuții între
teologi, pentru că se vorbește mai mult despre concepția idealistă asupra cunoașterii și metodei,
Spinoza nu a modificat prea mult în a doua parte a Eticii, ideile susținute în tratat, fără să se mai
teamă de opoziția teologilor.
În Tratatul despre îndreptarea intelectului, ideea fundamentală este că în cunoașterea
adevărului gândirea se poate dispensa de orice experiență. Urmărește în ce constă binele suprem,
Cunoașterea și practica acestuia va duce la perfecția umană supremă, pe care o urmărește, pentru
el și pentru întreaga omenire. Și totuși în același alineat apare ideea că bun și rău, perfect și
imperfect sunt noțiuni relative și subiective: ,,Toate câte se întâmplă, se produc după o orânduire
veșnică și după anumite legi ale naturii”2.

1
Spinioza, Brieiwechsel, Ubertragen von Carl Gebhardt, Felix Meiner, Leipzig, 1914, Scrisoarea VI, p. 30.
2
Spinoza, Tratat despre îndreptarea intelectului, Editura Stiințifica și Enciclopedică, București, 1979.

3
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

În prima parte a tratatului, Spinoza nu face teorie pură sau filosofie de dragul filosofiei.
Spinoza apare ca un idealist care înțelege să-și împingă concepția până la ultimele ei consecințe ,
totuși el face pe alocuri afirmări cu un caracter materialist, care constituie o notă discordantă
înlăuntrul gnoseologiei sale idealiste.
Pentru filosof, cunoştinţele adevărate sunt produs exclusiv al cugetării. Sau, cum se exprimă
el în limbajul său cu sensibilă rezonanţă medievală: „Forma cugetării adevărate trebuie să fie
căutată în cugetarea însăşi, fără raportare la altceva şi fără a recunoaşte drept cauză un obiect; ea
trebuie să depindă numai de puterea şi de natura intelectului” (41). Concepţia pe care o enunţă
aici este în afară de orice îndoială cel mai autentic idealism gnoseologic. Iar în elanul său idealist
el ajunge să depăşească până şi această teză altminteri radicală, susţinând că o propoziţie, oricât
ar fi de clară şi de distinctă, nu este adevărată decât pentru cine ştie că este adevărată. „Când
cineva spune, bunăoară, – exemplifică el – că Petru există, fără să ştie totuşi că există de fapt,
cugetarea aceasta, în ceea ce îl priveşte, este falsă pentru el sau, dacă vreţi, nu este adevărată,
chiar dacă Petru ar exista în realitate” (41).
Cu această precizare concepţia gnoseologică spinozistă dobândeşte o nuanţă originală prin
radicalismul ei idealist până la care, pe cât ştim, nu a mers nimeni, nici înainte, nici după.
Altminteri, în liniile ei generale gnoseologia aceasta o aminteşte pe a lui Descartes până pe
punctul de a i se pune în mod serios în discuţie originalitatea. Se ştie că s-a vorbit mult despre
cartezianismul lui. Pe bună dreptate în cadrul acestei discuţii a fost de mult abandonată opinia lui
Leibniz că spinozismul ar fi „un cartezianism exacerbat”, între ideile filosofice ale lui şi acelea
ale marelui său contemporan sunt desigur unele apropieri. Dacă nu ar exista alta decât aceasta,
este netăgăduit deosebit de importantă şi plină de consecinţe teoretice pentru întreaga concepţie
gnoseologică, a certitudinii drept criteriu al adevărului. Există însă şi adânci deosebiri, care pun
în afară de orice discuţie chestiunea originalităţii gândirii filosofice spinoziste.
Ideea de bine și ideea mijloacelor pentru desăvârșirea umană sunt centrale la Spinoza. ,,....
Am intențiunea-scrie el în acest tratat- de a dirija toate științele spre un singur sfârșit și spre un
singur scop, și anume, să ajungem, precum am zis, la cea mai mare perfecțiune omenescă.
Acelea dintre științe însă, care nu ne conduc spre scopul nostru, vor fi lăsate la o parte ca
nefolositoare...”3

3
B. Spinoza, Tratat despre îndreptarea intelectului, Arad, Tiparul tipologiei diecezane, p. 32.

4
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

Textul original al Tratatului despre îndreptarea intelectului nu prezintă nici un fel de

subâmpărţire în afara aceleia pe alineate – altminteri rare şi ele – care propriu vorbind nici nu
constituie subâmpărţiri în cadrul unei scrieri. Judecat după acest aspect puţin obişnuit în care se
prezintă, s-ar părea că tratatul a fost redactat de autor dintr-o singură răsuflare. Nu însă fără plan.
O lectură oricât de puţin atentă descoperă cu cea mai mare uşurinţă în text o introducere, o tratare
alcătuită din două părţi, precum şi o încheiere, toate bine distincte între ele. Se poate spune chiar
că sunt atât de distincte, încât logic nici nu pot fi puse una alături de alta, – introducerea alături
de tratare şi cele două părţi ale acesteia între ele sau alături de încheiere.
O lucrare de mare anvergură, poate cea mai importantă din scrierile lui Spinoza este Etica,
aici descoperim o filosofie a salvării fără să găsim şi o doctrină a conduitei, deci fără ca
problema moralei să fie pusă în mod explicit. Morala înseamnă negativism, ea ceartă şi
discreditează, considera Spinoza, umileşte ceea ce este în numele a ceea ce ar trebui să fie. În
fiinţa noastră în schimb se evidenţiază infinitatea lui Dumnezeu aplicată la una din formele sale
finite. Salvarea noastră atârnă de înţelegerea faptului că nu avem motive să fim salvaţi, pentru că
nimic nu lipseşte fiinţei noastre, nimic nu este nici de adăugat nici de eliminat. În acest sens
trebuie să înţelegem de ce a Hegel susţinut că „spinozismul a ucis cu adevărat morala. această
lucrare despre pasiuni, a fost scrisă ca un tratat de geometrie, este plină de demonstrații care
întemeiază substanța-cauză. Întreaga filozofie spinozistă este formulată scolastic și de aceea a fot
posibilă și apropierea de misticul Iakob Bohme. Pentru Hagel, absolutul, Dumnezeu sau spiritul
absolut este totuns, dar de fiecare dată, în fiecare din aceste denumkiri intră alte caracteristici. Un
alt nume pe care îl dă Spinoza substanței este Dumnezeu. Fiecare al doilea rând din Etică conține
cuvântul, sau se referă la Dumezeu. La un moment dat însă apre o mică cheie explicativă:
,,Dumnezeu sau substanța alcătuită din atribute infinite, fiecare cuprinzând o esență infinită și
eternă, există cu necesitate”4.
Etica este o lucrare scopul final al careia este de a servi ca indiciu in atingerea
fericirii, care este gasita in iubirea intelectuala pentru Dumnezeu. Ideea centrala este, ca si la
Parmenide, ca totul in Univers este Unul. Există o singura substanță și noi o putem
concepe ca fiind Dumnezeu sau Natura. Această substanță are un numar infinit de
atribute, dar omul, caracterizat de finalitate, poate percepe doar două dintre ele:
gândirea și spiritul. Spre deosebire de Descartes care considera ca mintea si trupul

4
B. Spinoza, Etica, Editura Științifică, București, 1967, p. 218.

5
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

sunt două identități distincte, Spinoza afirma că acestea sunt doar modalitați diferite de
a concepe aceeași realitate. Aceasta realitate, înteleasă ca Dumnezeu sau natura, există în
sine, este conceputa prin sine, își este propria cauza și se definește prin sine. Totul in univers face
parte din Dumnezeu si tot ceea ce se întimpla este in mod necesar parte a expresiei naturii
divine. Aceasta gândire panteistă, de fapt, pune in valoare identitatea efemeră a libertații
omului. Daca fiintele umane fac parte din realitatea divina, na mai ramiine loc pentru
acțiuni cauzale independente. Spinoza ajunge la concluzia: „Experienta ne arata clar ca
oamenii se considera liberi doar pentru ca sunt constienti de actiunile lor, dar nu si de
cauzele ce determina aceste actiuni”5. Totuși Spinoza identifică un tip de libertate,
afirmind: „Fiecare individ este o concentrare restrinsa a atributelor realitatii, mai exact, un
cvasiindivid, din moment ce singura entitate individuala adevarata este universul in totalitatea
sa”6. Atit timp, menționează Spinoza, cât cvasiindividul este condus de sentimentele sale, el
nu este liber și poate dobindi doar o intelegere limitata. Pentru a se elibera, el trebuie,
prin intermediul gândirii raționale, să ințeleagă succesiunea cauzală care înlanțuie toate
lucrurile intr-un tot unitar. A deveni conștient de unitatea universului însemnă, pentru Spinoza,
a deveni liber nu de cauzalitate, ci de ignoranța asupra propriei naturi autentice.
Spinoza susține, în partea a doua a Eticii, că există trei tipuri principale de cunoaștere, toate
trei însemnând formarea de noțiuni universale. Primul tip, cel inferior, este o cunoaștere din
experiență vagă. Aceasta formează noțiuni din lucrurile percepute printr-un contact întâmplător
și lipsit de discuplina științei. Deci cunoașterea prin procedeul simplei enumerări inductive este o
colectare de date individuale, de indormații izolate în cadrul cărora diferitele fenomene pe care le
cunoaștem ne apar ca puncte disparate, despre care nu știm
Spinoza socotea că dacă am putea şti adevărul asupra realităţii lucrurilor, am putea să
acţionăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Baza căutării adevărului este
conceptul de substanţă: ceea ce există în sine şi nu depinde de nimic altceva în privinţa existenţei
sale. Dumnezeu este singura fiinţă necesară, dar nu şi distinctă de lume (există o singură
substanţă , orice altă substanţă nu îşi poate datora existenţa decât lui Dumnezeu, nefiind astfel
autodependentă). Dumnezeu este imanent lumii, iar lucrurile individuale sunt moduri sau
modificări ale lui Dumnezeu: singura realitate este Dumnezeu sau natura (Deus sive natura).

5
Ibidem.
6
Ibidem.

6
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

Această identificare a lui Dumnezeu cu universul fizic i-a şocat pe contemporanii lui Spinoza.
Acest concept se desprinde de Dumnezeul simplei credinţe religioase. Dar dacă substanţa este
prin definiţie ceea ce nu depinde de nimic altceva, atunci a proclama lumea drept o substanţă
distinctă de creatorul ei conduce la o contradicţie. De aceea, subliniază Spinoza, creatorul şi
întreaga sa creaţie trebuie să fie o singură substanţă. O idee completă şi adecvată a lui
Dumnezeu, din perspectiva cunoaşterii umane dezvăluie două atribute divine: acesta poate fi
conceput din perspectiva întinderii (res extensa) şi a gândirii (res cogitans). Dumnezeu sau
realitatea poate fi conceput în aceste două moduri incomensurabile, şi fiecare dintre ele trimite la
un atribut sau o parte a esenţei acestuia. În tinereţea sa filosoful nu reuşea să fie mulţumit de nici
unul din bunurile pe care le dorea. La fel ca ceilalţi semeni de ai săi, era nefericit. Aceasta până a
înţeles că „adevărata fericire constă a înţelege”. Filosofia lui Spinoza este o filosofie a necesităţii.
A înţelege înseamnă a înţelege o necesitate. Nu este însă de ajuns să acceptăm necesitatea
universală, trebuie să o iubim şi s-o iubim chiar, pentru că, fiind de natură divină, semnifică
raportul direct al tuturor lucrurilor cu Dumnezeu, unitatea lor în el. Înţelegerea caracterului
necesar al evenimentelor care alcătuiesc lumea, cunoaşterea noastră se va purifica de închipuiri şi
fantasme deşarte. Binele şi răul sunt noţiuni relative, lipsite de vreo semnificaţie raţională. Ele
pot exista doar prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dacă corespunde scopului
urmărit dacă ne procură satisfacţia aşteptată, în caz contrar el va fi considerat rău.
Noţiunea de scop exprimă un punct de vedere finalist în interpretarea lumii – care nu
poate fi justificat raţional, reprezentând doar o creaţie imaginară, o ficţiune a conştiinţei.
Noţiunile de bine şi de rău, de care viaţa morală nu s-a putut niciodată dispensa, nu-şi mai au nici
un rost. Noi ne închipuim că printre lucrurile existente unele ar fi bune, altele rele, unele utile
altele dăunătoare: lumea ne apare ca o alcătuire nedesăvârşită, dar care ar putea fi mai bună.
Binele şi răul nu sunt decât pseudonoţiuni. Demn de reţinut, potrivit spinozismului, este ceea ce e
valabil din perspectiva raţiunii, valabilitatea are astfel doar existenţa. Ceea ce este necesar să
înfăptuiască omul nu se mai justifică din perspectiva binelui, ci din acela al existenţei. Omul
trebuie să facă ceea ce contribuie la progresul fiinţei sale; în terminologia filosofului, ceea ce
prezintă trăsăturile unei vieţi conformă cu raţiunea. Înţelegerea înseamnă acţiune, singura acţiune
eficace. Dacă înţeleg că în mine totul este pozitiv, perfect, că natura mea nu poate să-mi
provoace răul, ideea acestei puteri de care dispun o sporeşte în mod necesar, aproape mecanic.

7
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

Pentru că natura este viaţa lui Dumnezeu, iar diferitele fiinţe sunt desfăşurarea liberei sale
necesităţi, rezultă că nu există decât ceea ce nu putea să nu fie, decât ceea ce trebuia să fie.
Idealul există doar în măsura în care este cuprins în real. Există niveluri diferite ale fiinţării, în
om se găseşte mai multă fiinţare decât într-un animal, dar fiecărui grad de perfecţiune îi
corespunde un grad de perfecţiune îndestulător. O fiinţă imperfectă este de neconceput, nimic nu
poate exista doar pe jumătate, fiecare fiinţă dispune prin însăşi esenţa ei de tot ce are nevoie
pentru a exista. Ce-i face atunci pe oameni nemulţumiţi de ceea ce sunt şi vor să fie mereu
altceva?
Pentru că nu se mulţumesc cu capacitatea lor de a se autoînţelege, pentru că se lasă purtaţi de
imaginaţie. Omul este ca un triunghi care îşi doreşte încă o latură, dar să rămână în acelaşi timp
tot un triunghi. Ne lăsăm deduşi de ficţiuni, prin care măsurăm ceea ce suntem, apelăm la ceea ce
nu este ca normă pentru ceea ce este. Când ne dorim să fim ceea ce nu suntem, să avem ceea ce
nu putem avea, nesocotim, printr-o greşeală care ne risipeşte viaţa, că nu putem fi diferiţi fără a fi
alţii, fără ca fiinţa noastră să fie distrusă. Pentru a fi noi înşine nu avem nevoie de mai mult decât
este deja în noi şi nu în altcineva sau în altceva. A fi de acord cu propria noastră fiinţă înseamnă
a o spori. Afirmându-mă mă întăresc. Atât este suficient, mai mult este inutil să încercăm a fi sau
a face. Un asemenea lucru nefolositor este liberul arbitru. Succesele noastre nu se datorează
vreunei intervenţii misterioase a liberului arbitru. Nimeni nu ar reuşi să se transforme după plac
şi în chip miraculos. Ceea ce dorim să fim este întotdeauna reflectarea strictă a ceea ce suntem.

Doctrinele morale nu fac decât să ne atribuie puteri pe care nu le avem. Stoicismul se

bazează pe iluzia că este necesar să respingem pasiunile, să ne confruntăm cu ele. Asemenea
bătălii sunt sortite de la început eşecului. Afirmând prezenţa răului în natura umană, moraliştii
dintotdeauna nu-şi dau seama că de fapt tot răul rezidă în ideea de rău, la fel cum „muritoare în
noi este numai ideea că am fi muritori”. Libertatea este concepută de Spinoza ca autonomie, este
liber numai omul care acţionează conform propriei sale naturi.
Filosoful isi incepe lucrarea cu ontologia,examineaza apoi natura sufletului omenesc si
tipurile de cunostiinte de care acesta este capabil si, pentru ca in ultimele trei parti ale lucrarii sa
explice titlul.Însă, felul care Spinoza își expune teoria eticii este după un model matematic.
Începe cu definiții, stabilește axiome, enunță propozitii care sunt demonstrate cu ajutorul
definițiilor axiomelor si propozițiilor anterioare, se deduc din ele coordonate, etc.

8
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

In etica lui Spinoza, un loc central îl ocuăa noțiunea de [Link] sunt sentimentele,
emoțiile, pasiunile umane. Afectele aparțin atât de natura umană, cât și din faptul că omul este o
parte a marelui tot, a naturii înconjuratoare, și astfel, acesta suferă influențele acesteia.
Însă, scopul eticii, este să îl invețe pe om sa se elibereze de sub tirania afectelor care îi
ruineaza sufletul: “Omul supus afectelor nu mai este stapân pe sine, ci e stapânit de soarta.”
Spizona diferențiază aceste afecte : cele care întaresc corpul și sufletul și cele care-l întaresc. El
se axeaza pe cele din urmă.In ele sufletul este pasiv, receptiv. Pasivitatea sufletului fiind
elemental lor definitoriu. Ființa umană supusă afectelor este neliberă, tocmai pentru că este
pasivă.
Cauza acestor suferințe este insuficientă cunoașterii propriei noastre naturi, a lumii din
care facem parte. Singura soluție este încercarea de a le cunoaște.
           
Spinoza socotea că dacă am putea şti adevărul asupra realităţii lucrurilor, am putea să
acţionăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Baza căutării adevărului este
conceptul de substanţă: ceea ce există în sine şi nu depinde de nimic altceva în privinţa existenţei
sale. Dumnezeu este singura fiinţă necesară, dar nu şi distinctă de lume (există o singură
substanţă , orice altă substanţă nu îşi poate datora existenţa decât lui Dumnezeu, nefiind astfel
autodependentă). Dumnezeu este imanent lumii, iar lucrurile individuale sunt moduri sau
modificări ale lui Dumnezeu: singura realitate este Dumnezeu sau natura (Deus sive natura).
            Creatorul şi întreaga sa creaţie trebuie să fie o singură substanţă. O idee completă şi
adecvată a lui Dumnezeu, din perspectiva cunoaşterii umane dezvăluie două atribute divine:
acesta poate fi conceput din perspectiva întinderii (res extensa) şi a gândirii (res cogitans).
Dumnezeu sau realitatea poate fi conceput în aceste două moduri incomensurabile, şi fiecare
dintre ele trimite la un atribut sau o parte a esenţei acestuia.
Binele şi răul sunt noţiuni relative, lipsite de vreo semnificaţie raţională. Ele pot exista doar
prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dacă corespunde scopului urmărit dacă ne
procură satisfacţia aşteptată, în caz contrar el va fi considerat rău. Noţiunea de scop exprimă un
punct de vedere finalist în interpretarea lumii – care nu poate fi justificat raţional, reprezentând
doar o creaţie imaginară, o ficţiune a conştiinţei. Noţiunile de bine şi de rău, de care viaţa morală
nu s-a putut niciodată dispensa, nu-şi mai au nici un rost. Pentru că natura este viaţa lui
Dumnezeu, iar diferitele fiinţe sunt desfăşurarea liberei sale necesităţi, rezultă că nu există decât

9
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

ceea ce nu putea să nu fie, decât ceea ce trebuia să fie. Idealul există doar în măsura în care este
cuprins în real. Există niveluri diferite ale fiinţării, în om se găseşte mai multă fiinţare decât într-
un animal, dar fiecărui grad de perfecţiune îi corespunde un grad de perfecţiune îndestulător.
O fiinţă imperfectă este de neconceput, nimic nu poate exista doar pe jumătate, fiecare fiinţă
dispune prin însăşi esenţa ei de tot ce are nevoie pentru a exista. Ce-i face atunci pe oameni
nemulţumiţi de ceea ce sunt şi vor să fie mereu altceva? Pentru că nu se mulţumesc cu
capacitatea lor de a se autoînţelege, pentru că se lasă purtaţi de imaginaţie. Omul este ca un
triunghi care îşi doreşte încă o latură, dar să rămână în acelaşi timp tot un triunghi. Ne lăsăm
deduşi de ficţiuni, prin care măsurăm ceea ce suntem, apelăm la ceea ce nu este ca normă pentru
ceea ce este. Când ne dorim să fim ceea ce nu suntem, să avem ceea ce nu putem avea,
nesocotim, printr-o greşeală care ne risipeşte viaţa, că nu putem fi diferiţi fără a fi alţii, fără ca
fiinţa noastră să fie distrusă.
Suprema fericire destinata omului este rezultatul ridicarii lui pe cea mai inalta treapta a
libertatii (intelegerii).Numai aceasta ii poate oferii sentimentul veridic al comuniunii cu natura si
cu eternitatea, denumita de Spinoza ca “iubirea intelectuala a lui Dumnezeu..
Etica a ramas cea mai importanta opera a lui Baruch [Link] isi expune toata
filosofia sa, folosindu-se de metoda geometrica euclidiana.
            Aceasta lucrare s-a dovedit un monument istoric care a ajutat la dezvoltarea gândirii
omenesti.
Spinoza arată însă, că nimic nu ne dă dreptul să afrimăm că sufletul poate fi influențat
de corp și invers.
Întreaga filozofie a lui Spinoza pulsează de o căldură mistică, iradiază o dragoste
infinită către Dumnezeu infinit. Amor Dei intellectualis revine in Etica în diverse nuanțe în
cursul desfășurării ei, așa cum revine un motiv într-o simfonie grandioasă. În toată filosofia,
există a patra dimensiune peste cele trei cunoscute, stă de altminteri întreaga frumusețe a
grandiosului ei edificiu.

10
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

Bibliography
Brucăr, I. (1998). Spinoza, Viața și filosofia. București: Hasefer.

Neagoe, F. (1970). Istoria filozofiei moderne: de la Spinoza la Diderot. București: Editura Didactică și
Pedagogică.

Spinoza. (1979). Tratat despre îndreptarea intelectului. București: Științifică și Enciclopedică.

Spinoza, B. (1967). Etica. București: Editura Stiințifică.

           

11
Masterand: Roman Marta-Paula
Specializarea: Literatură universală și comparată, anul II, master

           

12