Invatamantul retoric in Romania.

In ceea ce priveste retorica, tara noastra nu se poate compar cu

Grecia sau Roma antica, dar asta nu inseamna ca elocinta a lipsit, ca printre stramosii nostri nu au existat
oameni cu harul de a vorbi, de a captiva aquditoriul, de a indemna la actiune, de a da sfaturi si de a fi ascultati.
Aceste calitati le aveau marii conducatori militari si politici, preotii si regii acelor vremuri : Burebista, Decebal
etc si mai tarziu Gelu, Glad, Basarab I sau Stefan cel Mare. Domnitorii nostri aveau sfaturi, in care, asa cum ne
spune Miron Costin ,,vorovind o treaba se framanta cu vorba lucrul : unul una, altul alta, raspunzand se
lamureste lucrul care e spre indemana
Una din cele mai vechi scoli in care s-a predat si retorica, se pare ca a fost Scoala latina de la Putna,
datand din sec. XV.
Aici sunt mentionati ritorul Eustatie prin 1493 si ritorul Lucaci prin 1581; in aceasta scoala erau
studiati Platon, Aristotel si Cicero. Pe langa retorica, mai erau predate logica, gramatica, dialectica etc. Scoala,
se pare, va functiona pana prin 1780, cand va fi inchisa ca urmare a infiintarii Scoalei duhovnicesti, de
catre Vartolomeu Mazareanu si Iacob Putneanul.
In sec. al XVII-lea, tot o Scoala latina (collegium sau gymnasium) se pare ca a functionat la Cotnari,
intre 1646-1650). De asesmenea, la Targoviste, intr-o scoala greco-latina, Paisie Ligaridis, va preda retorica in
greceste si latineste.
Un rol insemnat pentru cultura romaneasca l-a jucat Scoala de la Sf. Sava din Bucuresti, infiintata prin
anul 1695, dupa unii de Serban Cantacuzino, dupa altii de Constantin Brancoveanu, devenita apoi Academia
domneasca.
Invatamantul aici avea un caracter enciclopedic, mai mult de cultura generala, dupa traditia medievala.
La Sf. Sava se folosea pentru predarea retoricii tratatul francezului Coridaleu Introducere in arta retorica, in
realitate, un comentariu amanuntit al Retoricii lui Aristotel.
In Moldova, retorica se va studia si la Seminarul de la Socola; din 1853-1854, ea e predata de Filaret
Scriban; din 1860, profesor de gramatica si retorica va fi numit Gheorghe Erbiceanu si din 1873 Gheorghe
Costachescu. In Transilvania, la Blaj, in a doua jumatate a secolului XVIII, retorica apare in programul de studiu
al gimnaziului romanesc.
In Transilvania, retorica se va preda impreuna cu istoriografia, pana catre anul 1920, cand la toate
clasele ciclului superior se va introduce un singur manual: cel de limba romana, al lui M. Dragomirescu si Gh.
Adamescu.
Manualele de retorica :
1. Retorica, adica invatatura si intocmirea frumoasei cuvantari este prima carte de retorica
romaneasca; a aparut in 1798 si apartine lui Ioan Molnar Piuariu
2.. Curs de retorica a lui Simeon Marcovici. Cursul lui Marcovici este, deopotriva, o teorie a
argumentarii si una a literaturii; a aparut in 1834.
3. Retorica pentru tinerimea studioasa.(1852) a lui Dimitrie Gusti:
Oratori romani.
Primii oratori romani au fost dascalii, entuziasti pedagogi, care au contribuit prin ideile si activitatea lor la
renasterea culturala si nationala a secolului XIX. Cei mai de seama sunt: Gheorghe Lazar, Petrache
Poenaru, Ion Maiorescu. Gheorghe Lazar prin lectiile sale, transmitea elevilor nu numai cunostinte pozitive, ci
se straduia sa le destepte si simtamantul national, sa-i convinga ca stiintele pot fi invatate in limba maicii
noastre. Vorbea ca un profet ne spune Christiam Tell.
Oratorii pasoptisti si ai Unirii de la 1859.
Revolutionarii de la 1848, in special Ion Heliade Radulescu si Simion Barnutiu, precum si cei care au
pledat pentru unitatea nationala (Unirea din 1859) vor fi foarte aproape de ceea ce se numeste ,,arta
oratorica : I.C.Bratianu, Vasile Boerescu, Barbu Catargiu, T.Maiorescu, M.Kogalniceanu (denumit Demostene

al romanilor), C.A.Rosetti, Delavrancea s.a. Despre Delavrancea, contemporanii si posteritatea recunosc in

el ,,simbolul artei oratorice romane (Cella Dima, De la vorbire la elocintei, Editura Albatros, 1982, p. 224), Iar
Titu Maiorescu il considera ,,cel mai mare orator roman.
2.2. Discursul; structura discursului
Termenul provine din fr. discours, lat. discursus ,,alergare incoace si incolo. Este o specie a genului
oratoric, constand intr-o expunere facuta in fata unui auditoriu, pe o tema politica, morala, literara etc. Originile
discursului sunt foarte vechi, el fiind atestat in cartile sacre ale Indiei, Persiei, Egiptului si Chinei, in Biblie.
Marturii indirecte asupra lui gasindu-se si in vechea pictura si sculptura a lumii. Discursurile se clasifica
in :discursuri politice (rostite in adunari publice, in parlament etc.), academice (la deschidere si inchiderea unei
sesiuni, cursuri, congrese etc., la primirea de noi membri discurs de receptie), funebre, religioases,
panegirice, juridice etc. Traditia aristotelica subdiviza discursul in demonstrativ (referitor la fapte prezente)
deliberativ (avand ca obiect viitorul ) si judiciar (prin care se pledeaza in fata unei instante judecatoresti), insa
clasificarea dupa circumstantele rostirii pare mai adecvata.
Cicero spunea ca, indiferent de imprejurarea in care se rosteste, el trebuie alcatuit astfel incat ,,sa
convinga, sa placa si sa determine aderarea, induplecarea auditorului.
Vechile canoane impuneau discursului o structura formata din sase parti : exordiul (o scurta
introducere), propozitia (adica diviziunea partilor subiectului tratat), naratiunea, probarea (confirmare,
agrumentarea celor sustinute), respingerea sau negarea (menita a preintampina posiblilele obiectii) si
peroratia (reargumentare adevarurilor enuntate initial si mai ales convingerea si captarea bunavointei
auditorului sau a cititorului).
Incepand cu perioada clasicismului, prin Discurs s-a inteles si orice expunere metodica.
Chiar daca nu suntem politicieni, actori, profesori sau o persoana publica, cu siguranta, macar o data
in viata am fost sau vom fi in situatia de a tine un discurs.
Discursul reprezinta obiectul retoricii, partea cea mai importanta a acesteia. Chiar daca exista mai
multe tipuri de discurs (judiciar, politic, didactic, parlamentar etc.) si stilul autorilor diferit, totusi exista anumite
reguli care trebuie respectate cu ocazia pregatirii si expunerii unui discurs.
Pregatirea unui discurs este un proces tehnic, care necesita timp si o buna documentare (ca surse de
documentare: bibliotecile, arhive, alte materiale scrise pe aceeasi tema, carti, reviste, Internetul etc.,
iar folosirea fiselor este una dintre cele mai recomandate metode de documentare).
Ca si alte moduri de comunicare discursul ascunde intrebarile: care este scopul ? (de a informa, a
descrie, a instrui sau explica, a convinge, a influenta sau a inspira) ; Cui ma voi adresa ? (numarul, varsta, tipul
persoanelor, barbati, femei, nivelul intelectual, cunostintele generale despre tema, motivele lor de a participa si
atitudinea acestora); Cum voi comunica ? Care este durata expunerii ? (timpul este suficient pentru subiectul
ales ?) Unde are loc evenimentul ? (intr-o ambianta familiara publicului sau familiara pentru noi ? daca nu,
trebuie sa vizitam locul inainte de discurs, sa verificam tipul camerei, inaltimea, iluminatul, echiapmentul
disponibil etc.). Practic aceste elemente vor dicta atat tema, tonalitatea discursului, cat si limbajul folosit.
Nivelul de educatie, asteptarile, valorile proprii trebuie respectate si luate in calcul. De asemenea, oratorul
trebuie :
- sa identifice ce are de spus (sau de scris) - inventiunea;
- sa puna intr-o anumita ordine ideile gasite - dispozitiunea;
- sa selecteze cei mai potriviti termeni pentru a exprima aceste idei elocutiunea
Oricare ar fi tema discursului, structura continutului comunicarilor determina motivarea ascultatorilor
de a urmari expunerea vorbitorului. De asemenea, structura discursului ofera vorbitorului posibilitatea sa-si
urmareasca ideea centrala si modul cum urmeaza sa o sustina in vederea convingerii audientei. Trebuie stabilit
foarte clar socpul discursului si care sunt principale puncte de discutat.
a) Partile componente ale discursului sunt: introducerea, cuprinsul, incheierea (concluzia).

Introducerea este partea de inceput a unui discurs, care va trasa linia de desfasurare a discursului,
continand ca elemente principale: salutul, prezentarea personala (nume si prenume), enuntarea temei,
prezentarea ideii principale a discursului (si a argumentelor) ; explicarea unor termeni care urmeaza a fi folositi
(daca este cazul). Enuntarea temei, a ideii principale, inca de la inceputul discursului, este necesara pentru a
putea oferi publicului o imagine despre intregul continut si de a-i capta atentia. Putem spune ca introducerea
are 4 functii : de a directiona atentia ; de a stabili tonul; de a crea imaginea publica a oratorului (primul contact
este foarte important, publicul judeca oratorul de la primele cuvinte, acordandu-i sau nu incredere); de a schita
directia de dezvoltare a textului.
Ce ar mai putea contine introducerea (in functie de text) ?
-

o anecdota care il aduce pe ascultator intr-o stare afectiva favorabila receptarii ;

ceva socant, neasteptat, incitant, care produce suspans (ascultatorul va fi curios sa afle
continuarea) ;

un exemplu, o scurta ,,povestire personala, care umanizeaza textul ;

un apel abil la empatie, pentru a crea sentimentul complicitatii dintre autor si ascultator ;

o legatura cu un alt text, cu putere de evocare pentru ascultator, inducandu-i astfel o stare de
spirit pozitiva ;

o intrebare retorica, prin care auditoriul este implicat in text si motivat sa asculte pentru a gasi
raspunsul propus de vorbitor ;

prezentarea contextului in care trebuie incadrate ideile ce vor fi dezvoltate ;

un citat inceperea discursului cu citate este o metoda extrem de utila si cel mai adesea
eficienta. Citatul trebuie sa fie ales cu grija, iar autorul lui sa fie cunoscut publicului. Nu trebuie sa
fie prea lung, dar relevant pentru subiectul discursului.

Alegerea unei sau a alteia dintre aceste modalitati depinde de tipul de text, de locatie, de public, de
personalitatea vorbitorului, de structura textului, de inspiratie. Introducerea nu trebuie sa fie foarte lunga, ci
proportionala cu dimensiunile textului, dar si o introducere prea scurta ii poate ridica ascultatorului multe semne
de intrebare. O introducere buna trebuie sa fie scurta, dinamica, sa mearga direct la tinta, sa il capteaze pe
ascultator ca sa asculte discursul pana la sfarsit.
Ce nu ar trebui sa contina introducerea ?
-

formulari stereotipe de genul : ,, in cele ce urmeaza ne vom opri asuprasau ,,obiectul discursului
este sau ,,Am marea placere sa

afirmatii vagi ;

scuze adresate de vorbitor ascultatorilor (vorbitorul nu trebuie sa se simta nesigur pe cunostintele

si abilitatile sale in legatura cu tema discursului) ;

lamentari ;

comentarii asupra subiectului ( ,, este un subiect foarte interesant pentru mine, dintotdeauna
acesta a fost subiectul meu preferat etc.).

Iata un exemplu de formula de salut pentru inceputul unui discurs :

Domnule presedinte/oaspete de onoare/ambasador.stimati invitati, delegati, jurnalisti, doamnelor si
domnilor ; Salutul general: bun venit la.(numele exact al evenimentului), organizat/gazduit/patronat de
(numele exact al organizatiei); Ocazie: cateva cuvinte despre importanta evenimentului ; Salut
special: Salutam
participarea (se
respecta
ordinea
din
deschidere:
presedinte/oaspete
de
onoare/ambsador) Incheiere introducerii: speram ca intalnirea va fi utila/memorabila/ folositoare

Cuprinsul se prezinta ca o succesiune de parti. Fiecare parte contine o singura idee principala, pe
care vorbitorul o prezinta, o detaliaza, o analizeaza, o argumenteaza, o exemplifica. Intre parti, autorul trebuie
sa stabileasca o legatura incat textul sa capete continuitate, complexitate, ritm alert.Cuprinsul este partea
discursului in care se prezinta agrumentele si se aduc dovezi in sprijinul acestora. Pe parcursul acestei sectiuni
trebuie urmarite: dezvoltarea ideii principale, argumentatia, exemple care sa sustina argumentele. Exemplele
trebuie sa fie scurte, familiare si concrete. Ele trebuie alese cu grija inaintea expunerii. In cazul unor expuneri
mai lungi, pentru a mentine treaza atentia publicului, se folosesc anumite tehnici.
Orice vorbitor doreste sa-si convinga auditoriul de justetea punctului sau de vedere. El vrea sa se
impuna in ochii ascultatorilor, sa-i convinga. Pentru a reusi acest lucru, trebuie sa-si organizeze foarte bine
argumentatia. Argumentatia este o parte foarte importanta a discursului pentru ca telul principal al celui care
vorbeste este de a dovedi auditoriului ca un lucru este adevarat, just, sau bun si de a determina adeziunea
acestuia.Etapele argumentatiei eficiente sunt: prezentarea textului astfel incat auditoriul vizat sa poata lua
contact cu el; captarea atentiei; implicarea publicului. O argumentatie eficienta presupune: palnificarea
argumentelor; strangerea dovezilor; analiza publicului; prezentarea ideilor intr-o ordine adaptata intereselor
publicului ;
Simpla afirmatie a unei idei, fara a aduce elemente suplimentare, exemplificari va duce la esec.
Exista doua tehnici fundamentale de exemplificare : tehnica exemplelor multe si scurte, aducand, prin
fiecare in parte, un nou argument in favoarea celor sustinute de orator si tehnica exemplului dezvoltat
(presupune un singur expemplu pe care vorbitorul il analizeaza in detaliu). Ca sa-si atinga scopul, aceste
exemple trebuie sa fie relevante, reprezentative pentru lucrul exemplificat etc.).
Incheierea (concluzia) trebuie sa ofere o privire de ansamblu asupra discursului. Daca timpul
permite, se are in vedere: explicarea eventualelor neclaritati aparute de-a lungul discursului (atunci cand
acestea au un rol cheie in intelegerea argumentelor), accentuarea punctelor puternice ale discursului (ofera
garantie sporita ca acestea au fost retinute). Pe parcursul concluziei se urmareste atingerea unui tonus maxim,
scopul fiind convingerea audientei asupra celor expuse, evitandu-se agresivitatea.
In functie de text si de context, incheierea mai poate contine:
-

un accent mai special in legatura cu subiectul, pentru a-l face demn de retinut prin noutate ;

un apel la emotie ;

o anecdota sau o povestioara ;

citate (folosite si in introducere pot demonstra diversitatea cunostintelor si pot conferi credibilitate
performantelor vorbitorului);

o intoarcere la punctul de pornire (introducere), relevand modul in care cele relatate au modificat
ideea de la care s-a pornit ;

o intrebare adresata auditoriului pentru a-l face sa se gandeasca la tema respectiva si dupa
incheierea discursului.

Exemplu de formula de incheiere a unui discurs : concluzia: cat de important a fost

evenimenul; multumiri
speciale (invitatului
special,
celor
care
au
contribuit,
asistentilor,
participantilor) ; speranta unei noi intalniri. De evitat expresii stereotipe ca : ,,In incheiere.., In concluzie, ,,Un
alt lucru doresc sa spun, inainte de a incheia
b) In functie de stilul oratorului acesta poate folosi mai multe tehnici : material scris (avantaj : nu
uitam nimic; dezavantaje: nu avem contact vizual cu auditoriu, este anulata gestica si mimica oratorului, se
pierde interesul, monotonie), material memorat (avantaje: stabilim comunicare si interrelationare; dezavantaj:
ne putem pierde ideile si succesiunea lor, daca nu avem memorie buna si nu strapanim bine
subiectul), discursul spontan (avantaje: comunicare perfecta cu publicul, empatie, spontaneitate; dezavantaj:
improvizare, trebuie sa gandim rapid si sa sa sintetizam rapid informatii), discursul cu notite
(avantaje: flexibilitate,
spontaneitate,
transparenta,
permite
contactul
vizual,
prezentarea
agreabila; dezavantaje: nu are).
S-a demonstrat impactul pozitiv pe care il are prezentarea verbal-vizuala (retroproiectorul, machete,
tabele, grafice etc.) asupra auditoriului. Avantaje: capteaza atentia, mesajul vizual intareste pe cel verbal,

elimina monotonia, plictiseala, sprijina memoria oratorului; dezavantaje: utilizarea excesiva duce la diminuarea
contactului oratorului cu sala; unele concepte nu se pot vizualiza; suportul tehnic poate ceda in orice moment al
prezentarii). Comunicarea vizuala este privita ca o latura complementara a comunicarii verbale.
Graficul este un desen in care reprezentarile se fac cu linii, curbe, puncte sau figuri geometrice. Ca
regula generala, limbajul grafic trebuie folosit doar atunci cand are relevanta si utilitate in contextul general al
mesajului.
Folosirea culorii in mesajul grafic trebuie sa fie functionala, nu decorativa. Scopul folosirii culorii
trebuie sa fie acela de a intari mesajul si a-l face mai usor de inteles. Ca instrument in comunicare, culoarea
ajuta la concentrarea atentiei si la explicarea corelatiilor.
Cateva reguli de folosire a culorii : deoarece culoarea va atrage si va focaliza atentia, ea se foloseste
pentru accentuarea in titluri, in redarea tendintelor, a informatiilor importante etc. Atentie la consecventa in
folosirea aceleiasi culori pentru acelasi lucru;
- culoarea se poate folosi la identificarea unei teme recurente (ex. datele apartinand unor anumite
firme apar in toate graficele prezentate in aceeasi culoare)
culoarea semnifica un anumit lucru, este interpretata in general de fiecare dintre noi, si de
aceea are rol de simbol in limbajul grafic (ex. deoarece rosu se foloseste la semafoare ca stop, in afaceri
adeseori semnifica ,,atentie, ,,pericol, galben - pentru a proceda cu atentie, verde, pentru a simboliza lipsa de
pericole sau probleme.
Tabelele sunt cele mai simple forme de reprezentare vizuala si constau intr-o aranjare ordonata a
elementelor in coloane si linii orizontale, permitandu-i receptorului sa perceapa semnificatia elementelor
prezentate si, in acelasi timp sa nu ia in considerare acele elemente care sunt irelevante.
Pentru succesul discursului sau, vorbitorul trebuie sa aiba in vedere urmatoarele:
- folosirea unui limbaj pictural, ilustrativ, marind astfel probabilitatea memorarii celor spuse de catre
ascultatori ;
-

evitarea cuvintelor straine inutile si folosirea cuvintelor romanesti ;

folosirea exemplelor si analogiilor (metafore), pentru a face tema mai interesanta ;

utilizarea frazelor scurte ;

vocabularul adecvat ;

intercalarea abila a pauzelor si accenturea intentionata ofera celor spuse puterea de convingere
necesara. Pentru a rafina aceasta tehnica, trebuie sa citim regulat, cu voce tare, cateva pagini
dintr-un volum de poezii, facand pauze in locurile potrivite si pronuntand cuvintele clar si inteligibil,
inclusiv consoanele si terminatiile cuvintelor (repetand acest exercitiu, ne vom dezvoltat
capacitatea de temporizare corecta si dozare adecvata a rostirii) ;

atitudinea mentala marcheaza situatia in mod subtil, iar ascultatorii simt daca ne face placere sa
vorbim cu ei (cei convinsi, in sinea lor, de importanta temei tratate, emana aceasta convingere si
spre auditoriu. Buna retorica vine din inima !). In acest sens, iata cateva sfaturi : faceti cunostinta
cu propria voce si indragiti-o ; automotivati-va, inainte de a spune ceva important; invatati sa
pretuiti aparitia tracului, ca sursa de putere; credeti in succesul propriilor alocutiuni; acceptati-va
greselile si considerati-le noi sanse pentru a invata; vorbiti cu angajament si entuziasm; laudati-va
launtric pentru bunele prestatii in discutii si prezentari;

folosirea notitelor: chiar si cei mai buni si recunoscuti oratori folosesc notite pentru ca: memoria
poate juca feste; ajuta sa nu omitem ideile, sa dezvoltam argumentari extrem de complicate;
asigura succesiunea corecta.

exersarea discursului.

Asa cum am mai spus, retorica este arta vorbirii, aptitudinile retoricii ajutand in argumentare si
convingere. Nu conteaza atat ceea ce se spune, ci cum se spune. Retorcia are ca obiect discursul, dar oratorul
este figura centrala ; el pregateste discursul, il sustine, doreste sa convinga si sa aiba succes.

Retorica abila este utila pentru prezentarea optima a propriei competente profesionale, pentru
convingerea celorlalti de importanta propriilor idei si pentru stapanirea situatiilor dificile in discutii.
Cei inabili, din punct de vedere retoric, dispun de talentul de a-si plictisi si de a-si ,,adormi partenerii
de discutie, cu toate ca sunt, adesea, persoane foarte inteligente si perspicace. Dar ei isi ingreuneaza inutil
existenta pentru ca se concentreaza exclusiv pe continutul cuvintelor lor, neglijand faptul ca ambalajul incitant
este la fel de important ca si transmiterea argumentelor competente.
Cei abili, din punct de vedere retoric, conving prin aparitia lor plina de umor, farmec si vioiciune. Ei
sunt invitati indragiti la festivitati, comunicari, sedinte si toti asteapta cu nerabdare ca acestia sa ia cuvantul.
Prin felul lor, ei deschid inimile oamenilor care ii asculta cu placere, pentru ca sunt capabili sa confere
continutului forta de expresie necesara. Acesti artisti ai comunicarii se pricep sa-si entuziasmeze, fara efort,
auditoriul.
Retorica are ca obiect discursul, dar oratorul este figura centrala; el pregateste discursul, il sustine, doreste sa
convinga si sa aiba succes. Exista anumite reguli ce trebuie observate si respectate, legate de caracterul
oratorului, de pregatirea lui speciala, de regulile ce trebuie sa le respecte avocatul cand ia un proces, cand il
studiaza si cand pledeaza. Oratorul nu trebuie doar sa convinga, ci sa si miste, si sa delecteze auditoriul, ceea
ce pretinde in plus, avant, putere si farmec.
c) Importanta au si fizicul oratorului, prestanta, gestica, mimica, privire, relatia cu auditoriul. Ele
influenteaza contactele interumane, de cele mai multe ori, pe cai inconstiente.
Fizicul oratorului: Prestanta unei persoane, trasaturile fine, distinctia sunt in avantajul oratorului.
Auditoriul este sensibil la aspectul exterior al celui care vorbeste. In ceea ce priveste tinuta sfatul meu este :
imbracati-va pentru succes !
Dar un orator urat ? Aici cred ca lipsa de prestanta e mai dezavantajoasa decat uratenia. Sarmul personal,
scanteia de geniu pe care o are un om, fac ca uratenia sa nu cantareasca prea mult in fata auditoriului. Din
cele mai vehi timpuri, auditoriul a pus pret pe ceea ce spune oratorul, pe calitatile sale nu pe fizicul sau.
Studiile spun ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicarea verbala, 38% pe cale vocala si
55% prin limbajul corpului. De aceea, pentru un vorbitor de succes este esential sa inteleaga importanta pe
care o are comunicarea nonverbala in cadrul unui discurs si cum poate fi imbunatatita aceasta componenta a
persuasiunii. Fiecare individ are capacitatea innascuta de a folosi diverse limbaje pentru a comunica. De
aceea, pentru a atinge nivelul de competenta necesar, el trebuie sa-si insuseasca anumite deprinderi,
comportamente si tehnici specifice, care pot fi invatate, perfectionate. Formarea sau perfectionarea
deprinderilor inseamna intelegerea sensului si sentimentelor continute in mesaje, a vorbi convingator, a utiliza
feed-back-ul etc.
Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise, asa cum am mai spus, prin mimica, gestica, privire si
prin elementele de paralimbaj.
Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile vorbitorului. In timpul unui discurs,
pentru a castiga increderea publicului, mimica nu trebuie sa intre in contradictie cu cele spuse. Vorbitorii
experimentati, de exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, vor zambi ironic, creand astfel o
reactie de opozitie fata de ceea ce spun.
Zambetul atrage bunavointa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine.
Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima, dar si incordare si rigiditate. Nu este indicat ca vorbitorul sa
stea incruntat, pentru ca va transmite o stare de tensiune catre auditoriu.
Schinomosirea fetei induce o stare de nesiguranta. Publicul va crede despre cel care tine discursul ca
nu spune adevarul sau nu cunoaste tema.
Privirea este un factor foarte important al limbajului nonverbal; este o modalitate de a pastra legatura
cu auditoriu. Daca privirea nu este indreptata spre public, poate induce sentimentul de nesiguranta si de
ascundere a adevarului. Contactul vizual este foarte important pentru castigarea bunavointei si increderii
publicului; este un gest elementar de politete sa-ti privesti publicul, atunci cand vorbesti.

Gestica si postura. Oamenii, in orice imprejurare, dar mai ales cand vorbesc si vor sa fie
convingatori, fac anumite gesturi instinctive, uneori necontrolate. Prin aceste gesturi se transmit ori se
recepteaza idei, sentimente, stari de spirit. Ele pot exprima tristetea, bucuria, mania, indiferenta. Se spune ca
gesturile exprima calitatea si miscarile sufletului. De aceea ele trebuie supravegheate. Lipsa gesturilor face
discursul sa devina plictisitor si chiar sa piarda din dinamism, dar utilizarea lor excesiva induce publicului o
stare de agitatie, oboseala. Sunt gesturi care compromit un discurs sau un orator (scarpinatul in cap sau la
nas, aranjarea cravatei, incheierea si descheiere nasturilor de la haina, mainile tinute in solduri, indreptarea
degetului aratator spre auditoriu, pocnitul degetelor, jocul cu diferite obiecte etc.). De multe ori, aceste gesturi
devin manii.
Auditoriul, partenerii de discutii ne observa adesea cu multa atentie. Alegerea abila a cuvintelor este
importanta, iar vocea confera frazelor puterea de exprimare necesara. Numai limbajul corpului ofera temei
expuse sprijinul vizual necesar, ajutand auditoriul sa ne urmareasca si sa memoreze mai usor informatiile
prezentate. Sfatul nostru astazi: cat mai putine gesturi, respectand ceea ce ziceau latinii: ne quind nimis (sa nu
fie nimic prea mult). Dar cum nu se poate renunta la gesturi, oratorul trebuie sa aiba grija ca ele sa fie
armonioase, sa decurga din natura frazelor pe care le rosteste.
Gesturile trebuie stapanite si chiar gandite. Fiind mijloace auxiliare ale vorbirii, gestul si mimica joaca si astazi
un rol important de completare a comunicarii sub aspect afectiv. Postura vorbitorului trebuie sa fie ferma, dar
nu rigida. Orientarea spre public este un element important in captarea si pastrarea atentiei pe tot parcursul
desfasurarii discursului. La vechii oratori, arta gestului era o parte inalienabila a educatiei retorice.
Privind actul retoric, Cicero spunea: Mana oratorului va fi mai putin expresiva decat a comediantilor, degetele
vor insoti cuvintele, bratul va fi intins in fata ca un fel de sageata aruncata de orator, piciorul va lovi pamantul in
timpul partilor patetice, cand ele incep sau se sfarsesc Oratorul sa stea drept, sa nu abuzeze de plecari si
veniri de la tribuna, sa nu se repeada catre auditoriul sau, sa evite orice moliciune in tinuta corpului sau, sa nu
bata masura cu degetele, ci sa intinda sau sa retraga bratul potrivit miscarilor sentimentelor sale.( Jean-

Claude Schmitt, Ratiunea gesturilor, Editura Meridiane, Bucuresti, 1998, p.50)

La randul sau Quintilian recomanda: capul trebuie sa ia miscarile mainilor si ale corpului Si pentru a exprima
toate aceste sentimente, ochii sunt ajutati de serviciul pleoapelor si ale obrajilor. In ceea ce priveste miscarile
fara de care vorbirea ar fi mutilata si fara putere, abia se poate spune cate miscari au, deoarece ele sunt
aproape la fel de numeroase ca si cuvintele. Dar, mainile nu trebuie ridicate mai sus de nivelul ochilor si mai
jos de nivelul pantecului.
Toti marii oratori dispun de un bogat repertoriu comportamental, pentru a-si entuziasma auditoriul, de
aceea iata cateva sfaturi:
-

straduiti-va sa ramaneti degajati si relaxati in timpul discutiilor si al prezentarilor, fiindca tensiunile

mentale si corporale se transmit ascultatorilor;

miscati-va dinamic, dar nu va agitati ;

pastrati-va contactul vizual adecvat cu interlocutorii, dar fara a-i privi prea fix ;

zambiti, caci zambetul invinge multe obstacole ;

mimica sa semnalizeze amabilitate si deschidere fata de auditoriu;

folositi mainile si bratele pentru a conferi mai multa putere de convingere cuvintelor dv.;

evitati sa indreptati aratatorul spre unele persoane, intrucat poate fi considerat ca un semn al
agresiunii ;

folositi gesturi ample, lente si deschise ;

stati drept si puternic, degajand siguranta si stabilitate ;

evitati tinerea mainilor in buzunare, in timp ce vorbiti;

imbracati-va ingrijit si adecvat evenimentului( nu in blugi sau fuste mini). De remarcat

imposibilitatea in care sunt pusi sa vorbeasca unii oratori din cauza unui costum prea stramt, unui
guler prea scrobit ori a unei cravate prea stranse in jurul gatului. Vocea si gesturile au de suferit);

vorbiti stand in picioare (aceasta inseamna respect fata de auditoriu).

Elementele de paralimbaj presupun utilizarea modalitatilor de exprimare vocala pentru a da anumite

intelesuri cuvintelor. Vocea, tonul, ritmul si volumul vocii pot fi folosite de vorbitor pentru a convinge si a fi
ascultat.

Vocea. Traim in epoca cuvantului, dar pentru ca acesta sa patrunda in mintea si sufletului
ascultatorului este nevoie de o voce buna. Vocea poate fi prietenul nostru pe viata sau dusmanul nostru. Ea
confera sau nu oratorului succesul. Vocea ii poate da un
farmec irezistibil sau il poate face de neascultat. Foarte des auditoriul judeca oratorul dupa voce si chiar dupa
primele cuvinte
Foarte multi isi ingreuneaza inutil comunicarea, pentru ca in cel mai adevarat sens al cuvantului nu
deschid gura cand vorbesc, ci mormaie, inghit cuvintele, formuleaza cuvinte interminabile sau vorbesc atat de
repede incat ascultatorii isi pierd, dupa cateva minute, interesul fata de cele spuse. Multe cadre de conducere
profesioniste sau cei care iau cuvantul foarte des in public isi formeaza vocile prin antrenamente dirijate
continue, sporindu-si astfel capacitatea de exprimare. Antrenarea se face prin: miscarea constienta a buzelor si
a limbii; pronuntarea vocalelor pe diferite tonalitati si cu diferite intensitati; activarea volumelor respiratorii;
grimase. Propozitiile greu de rostit sunt foarte potrivite pentru mobilizarea limbii. Repetandu-le clar si repede,
vom afla ce cuvinte sau litere rostim sau accentuam mai greu. Dupa un timp de exersare, vom constata o
imbunatatire a abilitatii de articulare.
Foarte des auditoriul judeca oratorul dupa voce si chiar dupa primele cuvinte. Platon pretindea ca
poate judeca un necunoscut dupa timbrul vocii sale: ,,vorbiti, spunea el, ca sa va cunosc ! Vocea trebuie sa fie
sanatoasa, sa nu fie dura, aspra, dar nici subtire, moale.
Cand vorbim despre voce trebuie sa ne referim la: intensitate, timbru, intonatie,
naturalete. Intensitatea este conditionata de supletea si elasticitatea coardelor vocale, fumatul fiind un dusman
al vocii.
Timbrul vocii are o mare influenta asupra auditoriului. Vocile complete, fara nici un cusur, avand si forta si
seductie sunt foarte rare. Iata ce spune scriitorulMihai Ralea despre timbrul vocii: vocea fiecarui vorbitor, ca si
diferitele instrumente muzicale au un anumit timbru. Intonatia. Un orator cu o voce buna isi stapaneste vocea
si o poate mladia dupa voie. Nu trebuie sa fie in permanenta bubuitoare. Delavrancea; incepea discursurile cu
un glas sfios ca si cum ar fi vrut sa pipaie atentia publicului, dupa care vocea sa urca sub presiunea
inspiratiei. Toti marii oratori ne sfatuiesc cat de decisiva pentru auditoriu este intonatia primelor cuvinte dintr-un
discurs. Vocea trebuie sa fie naturala.
Dictia. Cuvintele trebuie corect pronuntate. Viciile de pronuntare sunt balbaiala si gangaveala. Uneori,
un orator vorbeste prea repede, ideile il bombardeaza cu repeziciune, vrea sa spuna tot si se transforma intr-o
mitraliera. Alteori, nu-i vin cuvintele in minte si lungeste pe a, pe i, pe a, ceea ce este penibil. Sunt apoi repetitii
de cuvinte, ce devin ticuri verbale, de multe ori ridicole. Auditoriul devine interesat sa numere de cate ori un
orator spune: vedeti dumneavoastra, ca sa spun asa, cum sa zic, repet inca odata, nu e asa, prin
urmare, si asa mai departe sau intelegeti?, Da? si sa nu mai fie interesat de
continutul cuvantarii.
De aceea un bun orator trebuie :
-

sa vorbeasca intr-un ritm adecvat (ritmul reprezinta felul in care alterneaza cuvintele accentuate
cu cele neaccentuate si frecventa acestora). Este ales in functie de ceea ce se doreste sa se
comunice ;
sa-si formeze un ritm flexibil si cursiv de vorbire ;

sa vorbeasca clar si inteligibil ;

sa accentueze chiar si terminatiile cuvintelor;

sa adapteze volumul vocii la situatia de la locul discutiei; cel care tine un discurs trebuie sa
vorbeasca suficient de tare pentru a fi auzit de catre toate persoanele care il asculta; nu este
indicat sa foloseasca un volum ridicat, deoarece poate fi perceput ca o agresiune de cei care
asculta ;

sa accentueze cuvintele cheie, pentru a spori importanta celor spuse;

sa varieze tonalitatea vocii (de la inalta, la joasa; schimbarile sunt importante, intrucat ele rup
monotonia, fac expunerea mai atractiva);

sa adapteze vocea si inflexiunile in functie de tema discursului;

sa intercaleze pauze, pentru a scoate in evidenta anumite cuvinte si propozitii;

sa aiba un ton prietenos, respectuos ;

sa-si antreneze vocea, pentru a deveni plina si puternica, dar fara a exagera ;

sa fie atent la exprimarile dialectale, pentru ca cei din alte regiuni ale tarii sa le inteleaga ;

sa evite umpluturile gen : aaaiiietc.;

sa fie atent la melodica vorbirii, care trebuie sa fie incitanta si vioaie ;

sa evite sunetele care exprima stanjeneala (dresul glasului etc.)

e) Relatia orator auditor

Multi cred ca buna comunicare este doar o chestiune de flexibilitate verbala, dar acesta este doar
jumatate de adevar. Bunii comunicatori sunt cei care stiu sa recunoasca reactiile exprimate de ascultatori prin
limbajul trupului.
Oratorul trebuie sa tina cont de nivelul de cultura al auditorului caruia i se adreseaza. Un bagaj
sofisticat, cuvinte prea pompoase, nu este deloc indicat. In cazul unui discurs politic, de exemplu, publicul este
foarte divers. Vor fi zgomote, intreruperi, chiar huiduieli. Oratorul nu trebuie sa se piarda, el trebuie sa accepte
rumoarea, intreruperile, rasul, aplauzele.
In general, auditoriul este tolerant. Trece peste inadvertente, lipsa acordului, repetitii. Ceea ce
impresioneaza pozitiv este sinceritatea, aerului unui om bun.
2.3. Tracul - Este starea emotiva de care sunt cuprinse unele persoane inainte de a aparea in fata
publicului. Nu trebuie sa confundam tracul, fenomen de moment, cu timiditatea care tine de temperamentul si
firea oratorului. Nu trebuie sa fie ingrijorat ca va avea trac, deoarece un pic de tensiune face sa sporeasca
efectul discursului. Unele reguli generale pentru infrangerea tracului au fost expuse in lucrarea Puterea
miraculoasa a tribunei a americanului John Wolfe.
Iata cateva conditii ca un orator sa aiba succes in fata publicului si sa evite tracul:
-

politetea este pentru orator esentiala;

prima impresie (este dicisiva) ;

sa stapaneasca bine subiectul ;

repetitia generala (recitirea materialului cu voce tare, preferabil fara a fi cineva de fata;
vizualizarea presupusului auditoriu si ,,receptionarea eventualelor reactii);

discursul nu trebuie citit (,,lectura ucide spontaneitate; poate avea o lista cu principalele puncte
ce urmeaza a fi dezbatute, pentru a-si improspata memoria; daca va citi mai putin, va reusi sa
comunice mai bine cu auditoriul. Arta de a vorbi in public este in esenta o problema de
comunicare intre orator si ascultatori;

expunerea naturala si fireasca; cuvinte simple, fraze scurte ;

fara scuze (daca oratorul are un mic lapsus, in timp ce vorbeste, nu trebuie sa se planga ca
memoria ii joaca feste).

finalul (cel mai bun efect asupra auditorului se obtine atunci cand concluzia este exprimata cat
mai concis. El trebuie sa se opreasca din vorbit, inainte ca auditoriul sa inceteze a-l mai asculta).

Nu uitati: comunicarea reprezinta, intotdeauna, un proces unitar de experimentare. Decisive pentru

succesul comunicarii nu sunt intentia urmarita prin transmiterea unui mesaj interlocutorului si nici straduinta de
a alege cuvintele potrivite. Nu conteaza ca aveti dreptate sau ca spuneti adevarul. Decisiv pentru succesul
comunicarii este modul cum ajunge mesajul la ascultatori si cum reactioneaza acestia. De multe ori,
amanuntele sunt cele care conduc procesele de comunicare pe traiectoria succesului. Tonul prietenos al vocii,
un gest deosebit sau un zambet in momentul potrivit pot da noi impulsuri unei discutii blocate.
- ascultarea La scoala am invatat sa scriem, sa citim si sa vorbim corect, dar mai putin sa ascultam.
Ascultarea este extrem de importanta pentru o comunicarea eficienta, caci un mesaj care nu este receptionat
corect nu este altceva decat un banal fundal de zgomot. Putem asculta mai mult sau mai putin activ. Cand
cineva nu ne asculta, aceasta se vede. A asculta inseamna in primul rand a tacea atunci cand celalalt isi
exprima punctul sau de vedere.
Ascultarea eficienta nu este o simpla ascultare pasiva, in maniera unui inregistrator, ci, dimpotriva, o
ascultare activa, in timpul careia este analizat imediat tot ce a spus interlocutorul; se fac conexiunile necesare
si se constata ce elemente importante lipsesc pentru a putea desprinde concluziile de rigoare. A asculta eficient
nu inseamna numai a tacea, ci si dreptul de a pune intrebari intelocutorului atunci cand apar unele probleme de
intelegere.Ascultarea activa presupune urmatoarele avantaje:
-

ii da vorbitorului sentimentul ca este urmarit, ascultat;

ii da curajul sa continue;
ne ajuta pe noi sa intelegem ceea ce auzim;

ne confera siguranta ca am inteles ceea ce a zis interlocutorul.

Se recunoaste faptul ca atunci cand ceilalti vorbesc, ascultarea noastra se poate situa pe unul din
urmatoarele nivele: Primul nivel imbraca forma ignorarii, ceea ce inseamna ca pur si simplu nu ne intereseaza
si nu ascultam ce se spune. Al doilea nivel - cand ne prefacem ca ascultam, cand simulam o atitudine pe care
nu o avem cu adevarat; al treilea nivel presupune ascultarea selectiva, cand selectam ceea ce ni se pare
mai interesant; ascultarea atenta prin care ne concentram intreaga energie asupra continutului de informatii ce
ni se comunica. Un alt nivel, la care putini au acces, este ascultarea empatica care presupune mult mai mult
decat a inregistra, a reflecta sau chiar a intelege cuvintele rostite. Ascultarea empatica presupune ascultarea
nu numai cu urechile, dar mai ales cu inima. Ascultam percepand sentimente, semnificatii. In concluzie putem
spune ca ascultarea este un act constient de receptionare a informatiei , care presupune: auzirea (actul
automat de receptionare a undelor sonore generate de emitator si transmiterea lor in creierul
receptorului; intelegerea (identificarea si recunoasterea sunetelor conform unui cod); decodarea codului in
sensuri (prin implicarea memoriei si a experientei receptorului); atribuirea de semnificatii informatiei
procesate; evaluarea (efectuarea de judecati privind validitatea, obiectivitatea, utilitatea informatiei
decodificate).