STUDIUL DE CAZ

Studiul de caz este o metodă cumulativă de cunoaştere care utilizează, în funcţie de „cazul“
stabilit, documentarea, investigarea, analiza, gândirea critică, sinteza, argumentarea, diagnoza,
soluţionarea. În studierea literaturii, ideile sau fenomenele luate în discuţie sunt din domeniul cultural-
artistic, corelate uneori cu informaţii şi factori de natură ideologică, istorică şi ştiinţifică.
Abordarea studiului de caz în clasa a XI-a are o deplină justificare, întrucât în clasele anterioare
elevii au dobândit cunoştinţele şi competenţele esenţiale stabilite de programa şcolară: în clasa a IX-a,
studiul literaturii a avut o abordare tematică, integrând, în acelaşi timp, prin domeniul limbă-comunicare,
propria experienţă de viaţă în procesul de cunoaştere; în clasa a X -a s-au studiat genurile şi speciile
literare, din perspectivă diacronică în acelaşi timp, astfel încât, în ultimele două clase de liceu, este
necesară abordarea fenomenului literar şi cultural românesc într-o viziune integratoare, structurată pe
idei, epoci şi curente literare, şi într-o manieră argumentativă mai accentuată, prin folosirea/distribuirea
informaţiilor dobândite anterior în noi structuri de cunoaştere. Aceste structuri integratoare de
cunoaştere sau „cazuri“ sunt, în curriculumul obligatoriu, şapte: „Latinitate şi dacism“, „Dimensiunea
religioasă a existenţei“, „Formarea conştiinţei istorice“, „Rolul literaturii în perioada paşoptistă“,
„Criticismul junimist“, „Simbolismul european“, „Modele epice în romanul interbelic“. Se adaugă o
dezbatere, „România între Orient şi Occident“, şi, în curriculumul extins, un studiu ce caz: „Diversitate
tematică şi de viziune în opera marilor clasici“. Studiul de caz impune organizarea din timp a acestui tip
de activitate şi folosirea, la clasă, a unor metode adecvate de predare-învăţare, care să conducă la
elucidarea unor probleme esenţiale, care vor fi apoi luate în discuţie, de regulă ca un moment de evaluare
în parcurgerea temei respective.

ETAPELE STUDIULUI DE CAZ:

1. Planificarea studiului de caz (de către profesor, de la începutul anului şcolar):

• programarea temei şi stabilirea termenelor intermediare şi finale de realizare a ei;

• stabilirea grupelor de lucru (împărţirea clasei în grupe de câte 4-6 elevi, fiecare grupă primind câte o
temă de cercetare pe parcursul anului şcolar);
• întocmirea planului tematic al studiului de caz, care va cuprinde principalele ipoteze, idei, informaţii,
argumente pro sau contra tezei/tezelor puse în discuţie;

• stabilirea bibliografiei, după regulile filologice uzitate.

2. Cercetarea propriu-zisă a temei:

• stabilirea atribuţiilor individuale şi de grup;

• parcurgerea materialului bibliografic;

• utilizarea tehnicilor de documentare: cărţi (din librării, biblioteci personale, şcolare sau publice),
dicţionare şi enciclopedii, reviste şi publicaţii periodice, buletine de informare, casete şi CD-uri, informaţii
de pe Internet şi din mijloacele de comunicare audio-video (radio, televiziune);

• întocmirea fişelor de lectură (fişe bibliografice, fişe de idei şi fişe de citate), a unor jurnale de lectură şi
de documentare, alcătuirea unor planşe, grafice, portofolii, mape, CD-uri care prezintă aspecte
secvenţiale ale temei;

1
• selecţionarea şi structurarea materialului informativ;

• redactarea de eseuri sau de referate de către fiecare membru al grupului, încadrabile în planul tematic
al studiului de caz;

• redactarea referatului final, prin folosirea informaţiilor/referatelor secvenţiale întocmite de toţi membrii
grupului;

• întocmirea mapei cu materialele documentare şi cu referatele întocmite;

• consultări privind modalitatea de prezentare a concluziilor, prin referate individuale sau printr-un
referat colectiv şi alcătuirea unei strategii de prezentare (dacă se prezintă referate secvenţiale, se stabilesc
membri ai grupului care să facă o introducere şi să fixeze concluziile cercetării). 3. Finalizarea studiului de
caz (în 1-2 ore, în clasă):

• prezentarea concluziilor cercetării, prin referate individuale sau printr-un referat colectiv; e preferabil
ca prezentarea să fie liberă, pentru a putea cuprinde cu privirea auditoriul şi a introduce formule ale
captării atenţiei, specifice discursului, urmărind în acelaşi timp reacţiile ascultătorilor; întrucât este vorba
de o cercetare ştiinţifică, e bine ca aceasta să fie concisă, putând fi folosite notiţe pregătite dinainte sau
materiale pe suport electronic, cu videoproiector, diagrame, grafice, prezentări Power Point;

• angajarea colegilor din clasă la discuţii care pot dobândi caracter de dezbatere argumentativă, prin
susţinerea uneia sau alteia dintre ipoteze; aceştia îşi pot exprima adeziunea la ideile exprimate sau le pot
supune unei atitudini critice, mergând până la respingerea lor; se pot angaja, de asemenea, în deschiderea
unor noi perspective de abordare a subiectului, prin eseuri pe care să le prezinte ulterior;

• evaluarea activităţii grupului şi a calităţii materialelor prezentate şi eventuala notare a elevilor din grup
şi a acelora care au participat la discuţii sau au elaborat noi eseuri.

STUDIU DE CAZ: LATINITATE ŞI DACISM

I. PLAN TEMATIC

1. Definirea termenilor şi istoria constituirii lor:

• concepte şi curente de idei care pun în relaţie cele două componente fundamentale ale
etnogenezei românilor, substratul dacic şi elementul latin predominant;
• ideea latinităţii (originea romanică a poporului român şi a limbii române): - apare mai întâi,
în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, în scrierile cronicarilor, ca o firească dorinţă de cunoaştere a
originilor şi de mândrie a unei descendenţe ilustre; - atinge un punct de apogeu (şi de exagerări)
în epoca Şcolii Ardelene, ca imperativ ideologic şi ştiinţific de legitimare a unui popor (românii din
Transilvania) în faţa istoriei; - purismul latinist se perpetuează până către a doua jumătate a
secolului al XIX-lea; - primele menţiuni despre români îi aparţin împăratului Constantin al VII-
lea Porfirogenetul (913-959), care îi consideră „romani“, „urmaşi ai coloniştilor romani“: „ei se
numesc romani şi acest nume l-au păstrat până astăzi“; - ideea latinităţii limbii române este

2
 enunţată de Poggio Bracciolini (1380-1459) şi de Silvio Piccolomini (1405-1464), care consemnează
pentru prima dată că există o asemănare între limba vlahilor şi cea a locuitorilor din Italia, fapt
semnalat şi de papa Pius al II-lea (1405-1464); - Nicolaus Olahus (1493-1568) este primul român
care afirmă, în lucrarea „Hungaria“ (scrisă în limba latină şi terminată în 1536), unitatea de neam, de
limbă şi de origine a românilor din toate provinciile vechii Dacii;
• dacismul: - e un curent de reacţie şi de echilibrare a raportului dintre cei doi piloni pe care se
întemeiază mitul fondator, un proces de reabilitare, pe cale ştiinţifică, poetică sau mitologică, a
substratului autohton; - este un demers polemic împotriva exagerărilor savanţilor Şcolii Ardelene
şi ale purismului latinist, care depărtau cercetarea ştiinţifică de adevărul istoric şi de practica firească
a limbii române; - în secolul XX, afirmarea elementului autohton devine o adevărată mişcare
ideologică, dacismul, care antrenează istorici, filologi, filozofi ai culturii şi ai religiei, sociologi,
folclorişti; - în perioada interbelică şi după aceea, afirmarea elementului autohton în etnogeneză
devine dacomanie sau tracomanie, alimentând uneori mişcările politice extremiste de dreapta sau
naţionalist-comuniste.
2. Întemeierea istorică şi lingvistică a ideii de latinitate:
• ideea de latinitate, prin care se înţelege originea romanică a poporului român şi a limbii române,
apare târziu în atenţia cărturarilor români, care au încercat să reconstituie faptele istorice de la cel
dintâi „descălecat“, de la venirea împăratului Traian:
• Grigore Ureche scrie deliberat, în „Letopiseţul Ţării Moldovei“, „ca să nu să înnece a toate ţărâle
anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat“; - el afirmă cu putere romanitatea poporului român şi a
limbii române: „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la
un loc suntu cu moldovénii şi toţi de la Râm să trag.“; de aceea, latinitatea limbii este fără tăgadă,
dar, fiind ţara neaşezată, limba română este alcătuită „din

multe limbi […] şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne
tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune şi la prédosloviia létopiseţului celui moldovenescu
de toate pre rându: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobozie, de prinprejur venindu şi discălicându, din
limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmleni, – céle ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic
caro, găina, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, nostr şi altile multe
din limba latinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le-am înţeleage.“;

• Miron Costin în „Letopiseţul Ţărâi Moldovei de la Aaron-Vodă încoace“, îşi exprimă regretul, în
„predoslovia“ acestuia, de a nu putea să-şi înceapă lucrarea de la cel dintâi „descălecat“, de la cucerirea
Daciei de către romani: „Fost-au în gândul mieu, iubite cititoriule, să fac letopiseţul Ţărăi noastre,
Moldovei, din descălecatul ei cel dintâi, carele au fostǔ de Troian împăratul şi urzisăm şi începătura
letopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji
şi suspinuri.“; - „De neamul moldovenilor“, scrisă în ultimii ani ai vieţii, vine să împlinească acest vechi
deziderat, relevând, în chip sintetic, în „Predoslovie“, concepţia despre istorie a cronicarului, atât despre
adevărul istoric, cât şi despre responsabilitatea celui care „dă seamă“ despre ale sale, câte scrie; -
ideea fundamentală a lui Miron Costin este originea latină a poporului român şi a limbii române; el este
primul umanist autohton care încearcă să traseze coordonatele universal valabile ale existenţei poporului
român între celelalte popoare europene; - planul lucrării este structurat pe următoarele idei esenţiale:
„felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntǔ lăcuitorii ţărâi noastre“; „de unde suntǔ veniţi strămoşii lorǔ
pre acéste locuri“; „supt ce nume au fostǔ întăi la discălecatul lor“; „de cândǔ s-au osebit şi au luat numele
cest de acum, moldovan şi muntean“; „ce limbă ţin şi păn-acum“; „în ce parte de lume ieste Moldova,

3
hotarăle ei păn-unde au fostǔ întâi“; - cronicarul este conştient de lipsa izvoarelor, de „osteneala
aceasta“, de care „se sparie gândul“, fiindcă de la primul descălecat au trecut „atâta véci“, „câteva sute
de ani peste mie“, şi se poate naşte întrebarea cum, după atât timp, „să vorǔ putea şti poveştile
adevărate“;

• Stolnicul Constantin Cantacuzino susţine, cu o informaţie mai bogată, romanitatea poporului român şi
latinitatea limbii române, continuitatea populaţiei dacoromane şi după retragerea aureliană, unitatea de
limbă şi de neam a locuitorilor din cele trei state româneşti, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania:
„Iară noi, într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-le den mai aleşii
şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, suntem
adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie…“; - prin români, stolnicul Constantin
Cantacuzino nu înţelege nu numai locuitorii din Ţara Românească, ci şi pe cei „den Ardeal“, care „încă şi
mai neaoşi sunt“, şi pe moldoveni şi pe toţi vorbitorii de limbă română din orice parte, chiar dacă au
cuvinte „den amestecarea altor limbi“. - argumentul cel mai elocvent în această privinţă este exprimat
metaforic: „toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură“;

• Dimitrie Cantemir, în „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor“ înfăţişează concepţia savantului

asupra formării poporului român şi a limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de
peste 150 de izvoare, originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul
întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova; - ideea de bază este continuitatea
elementului roman în Dacia, într-o unitate deplină în cele trei provincii româneşti, „Hronicul…“
reprezentând prima încercare de a trata împreună istoria românilor de pretutindeni; - totodată,
aceasta este privită din perspectiva istoriei universale, concentrându-se asupra întregii structuri a lumii
româneşti; sunt prezentaţi mai întâi românii din cadrul Imperiului Roman, apoi din Imperiul Bizantin şi
coexistenţa lor cu statele dimprejur, rezultate din migraţia popoarelor: Ungaria, Cumania, Rusia, Polonia,
Serbia, Bulgaria; - Dimitrie Cantemir combate ipoteza potrivit căreia romanii s-ar fi retras cu totul după
ce împăratul Aurelian a părăsit Dacia în anul 271: „Poporul romano- moldo-vlahilor nu din glogozala a
naşteri de strânsură să fie scornit, ce din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din mari familii să se fie
ales. Apoi din buni şi tari romano-moldo-vlahii, din buni şi tari părinţi romani născându-se, a sângelui
curăţenie şi a niamului evghenie nestricată şi nebetejită să fie ferit, precum şi astăzi tot aşea o feresc.“;
- savantul pledează pentru afirmarea rolului esenţial al poporului român, prin meritul de a apăra
creştinătatea împotriva invaziilor străine, din acest motiv considerând că şi Europa trebuie să-l protejeze
în faţa vicisitudinilor istoriei;

• corifeii Şcolii Ardelene continuă lupta de afirmare a adevărului istoric cu privire la formarea poporului
român şi a limbii române: - scrieri istorice: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor“, de Samuil
Micu (1745-1806), „Hronica românilor şi a mai multor neamuri“, de Gheorghe Şincai (1754-1816), „Istoria
pentru începutul românilor în Dachia“, de Petru Maior (1756 -1821), şi „De originibus populorum
Transylvaniae“, de Ion Budai-Deleanu (1760-1820), demonstrează, de multe ori cu argumente polemice,
romanitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii şi combat teoriile imigraţioniste
ale lui Franz Joseph Sulzer şi Johann Christian Engel; - lucrări lingvistice, care afirmă şi argumentează
teza latinităţii limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae“ (1780), de Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru începutul limbii române“ şi „Dialog pentru începutul limbii române
între nepot şi unchi“, de Petru Maior, „Temeiurile gramaticii româneşti“ şi mai ales „Lexiconul de la Buda“
(1825), de Ion Budai-Deleanu;

4
 • în secolul al XIX-lea, relevarea ideii latinităţii reprezintă un mijloc de recunoaştere europeană a naţiunii
române, îndeosebi după Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor de la 1859:

- Gheorghe Asachi îşi exprimă admiraţia pentru vestigiile Romei antice în oda „La Italia“ (1809);

- Vasile Alecsandri conferenţiază la Paris în anul 1848, în „Românii şi poeziile lor“, despre locul şi rolul
poporului român în lumea europeană şi este încununat, la 19 mai 1878, la Montpellier, cu un important
premiu pentru poezia „Cânticul gintei latine“, dedicată popoarelor de origine latină;

- Ion Heliade-Rădulescu, în studiul „Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului românilor“
(1836), aduce explicaţii simple, justificate cu argumente ştiinţifice şi prin firescul vieţii cotidiene, despre
originea latină a limbii române;

- A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul şi alţi istorici români combat teoriile imigraţioniste, reluate de istoricul
german Robert Roesler.

3. Constituirea ideii de dacism: în istorie

• Bogdan Petriceicu-Hasdeu resuscită rolul substratului în formarea poporului român, studiul „Perit-
au dacii?“ (1860) fiind un punct de plecare pentru studiile ulterioare de afirmare a elementului dac
în etnogeneza românilor: - combate tendinţele de a exagera componenta latină sau slavă din
alcătuirea limbii române; - Hasdeu pledează în favoarea unui punct de vedere echilibrat, bazat
pe izvoare istorice şi pe fapte de limbă, pentru a dovedi că „naţionalitatea noastră s-a format din
câteva eleminte, din cari nici unul n-a fost predomnitor“;
• Lucian Blaga, în articolul „Revolta fondului nostru nelatin“, apărut în revista „Gândirea“ în 1921,
combate exclusivismul latin în configurarea componenţei spirituale a poporului român: „… se poate
spune că în spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă
şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din
corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori
sfârticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.
E o revoltă a fondului nostru nelatin.“;
• în opera sa fundamentală, „Getica“ (1926), Vasile Pârvan revalorizează, cu argumente de cultură
străveche, arheologice, istorice şi mitologice, componenta autohtonă a etnogenezei românilor, care
precede cu aproape un mileniu contactul cu civilizaţia romană. - savantul reconstituie
imaginea complexă a unei civilizaţii străvechi, întemeiată pe o cultură materială şi spirituală profundă,
ale cărei ecouri şi reminiscenţe se regăsesc în modul de viaţă şi în firea poporului român ; - deşi
afirmă superioritatea spirituală a geto-dacilor, manifestată în idei morale, credinţe religioase,
atitudini existenţiale, Vasile Pârvan nu supralicitează rolul filonului geto-dac în formarea poporului
român, considerând că „ideea-mamă a întregii culturi româneşti e ideea romană.“;
• Mircea Vulcănescu identifică, în „Dimensiunea românească a existenţei“ (1943), „ispita tracică“,
„ispită lăuntrică“, „reziduală“, care ne cufundă treptat în orizontul metaforic al poeziei şi al misterului
sau deschide românului perspectiva eroică, a naturii, a codrului, a haiduciei, a culmilor înalte şi a
spaţiilor cosmice, a eternităţii spiritului în aceste vaste vecinătăţi. 4. Ecouri şi reprezentări literare
ale etnogenezei românilor:

• paralel cu argumentarea de natură ştiinţifică sau în absenţa documentelor istorice, etnogeneza română
dobândeşte, în plan literar, aspecte poetice şi mitologice, devenind sursă de inspiraţie pentru numeroşi
scriitori;

5
• constituirea mitului fondator a atras, mai ales în perioada romantică, prin sentimentul de mândrie
naţională dat de o origine fabuloasă, care asociază două mari popoare ale Antichităţii, încercând să ofere
poporului român o mitologie a devenirii sale comparabilă cu marile mitologii ale lumii;

• originea latină transmite românilor atât prestigiul istoric al Imperiului Roman şi ideea apartenenţei la
marea familie a limbilor romanice, cât şi calităţi ale spiritului latin, seninătate, claritate, vocaţia
construcţiei, gândire logică;

• originea geto-dacă fascinează îndeosebi spiritele romantice prin ideea sacrificiului eroic, prin misterele
originilor, neelucidate documentar, prin stabilitate şi arhaitate;

• pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate în universul
său poetic: cosmogonia şi sociogonia, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. „Scrisoarea I“ şi
„Rugăciunea unui dac“, de o parte, „Memento mori“, de cealaltă, ilustrează, în viziune romantică de cea
mai pură vibraţie, cele două mari coloane tematice ale imensului edificiu poetic eminescian: - Eminescu
identifică timpul etern, universal, în lumea mitică a Daciei preistorice, pe care îşi întemeiază mitosul
naţional; - Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, natural, generator de
sacralitate, cu o natură fixată în simboluri eterne ale cadrului terestru şi cosmic ce exprimă vârsta mitică
a marilor întemeieri, constituită în imaginea unui paradis terestru: cu un spaţiu ondulat într-o perspectivă
infinită („Munţi se nalţă, văi coboară“), un tărâm străbătut de „fluviul cântării“, având contingenţă
cosmică printr-un axis mundi, muntele vrăjit care marchează centrul sacru al universului;- Mitul Daciei
este cea mai frumoasă reprezentare metaforică a istoriei naţionale, în care întregul peisaj se converteşte
în motive şi simboluri ale eternităţii;

• Mihail Sadoveanu reia profundele semnificaţii mitice ale pământului dacic în romanul „Creanga de aur“
(1933): - acţiunea coboară în timp, până la anul 780 d.Hr., în vremea arhaică, a preoţilor păgâni rămaşi
în inima munţilor de pe vremea dacilor, în locuri străvechi, la izvoarele Mureşului şi Oltului, în apropierea
Munţilor Călimani; - aici, al treizeci şi doilea Decheneu, „prorocul cel bătrân“, care stă în „muntele
ascuns“, în peştera-templu, în toposul sacru menţionat în vechile scrieri despre lumea dacică, ca şi magii
eminescieni (din „Strigoii“ şi „Memento mori“, de pildă), oficiază încă, o dată la cinci sau la şapte ani, la
solstiţiul de vară, în faţa poporului adunat la gura peşterii sale, ritualuri păgâne, le dă sfaturi de muncă şi
de viaţă, îi îndeamnă la bună înţelegere între oameni, continuă iniţierea în tainele firii, încercând să
desluşească sensurile noii religii apărute în lume, „legea nouă cătră care popoarele se îndreaptă“,
creştinismul, semn al unei continuităţi spirituale neîntrerupte.

Concluzii

Anexe

II. BIBLIOGRAFIE

1. Ambruster, Adolf, „Romanitatea românilor. Istoria unei idei“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
2. Babu-Buzea, Ovidiu, „Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Schiţă la o istorie a dacismului“, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979.
3. Blaga, Lucian, „Trilogia culturii“, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
4. Boia, Lucian, „Istorie şi mit în conştiinţa românească“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
5. Cartojan, Nicolae, „Istoria literaturii române vechi“, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
6. Cassius, Dio, „Istoria romană“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1973.

6
7. Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
8. Călinescu, G., „Opera lui Mihai Eminescu“, Editura Minerva, Bucureşti, 1969-1970.

9. Cvasnâi-Cătănescu, Maria, „Limba română. Origini şi dezvoltare“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
10. Daicoviciu, Hadrian, „Dacii“, Editura Enciclopedică Română“, Bucureşti, 1972.
11. Densusianu, Nicolae, „Dacia preistorică“, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002.
12. Densusianu, Ovid, „Istoria limbii române“, vol. I, „Originile“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
13. Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii dacoromane“, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999.
14. Eliade, Mircea, „De la Zalmoxis la Genghis-Han“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
15. Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
16.Hasdeu, Bogdan-Petriceicu, „Perit-au dacii?“, Editura Albatros, Bucureşti, 1973.
17.Iorga, N., „Istoria românilor“, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
18.Lovinescu, Vasile, „Dacia hiperboreeană“, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996.
19.Mommsen, Theodor, „Istoria romană“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
20. Noica, Constantin, „Sentimentul românesc al fiinţei“, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978.
21. Panaitescu, P. P., „Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română“, Editura Academiei, Bucureşti,
1965.
22. Pârvan, Vasile, „Getica. O protoistorie a Daciei“, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
23. Petrescu, Ioana Em., „Eminescu. Modele cosmogonice şi viziune poetică“, Editura Minerva, Bucureşti,
1978.
24. Piru, Alexandru, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830“, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
25. Pop, Ion Aurel, „Românii şi România“, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1988.
26. Rosetti, Alexandru, „Istoria limbii române“, vol. I, „De la origini până în secolul al XVII-lea“, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
27. Tacciu, Elena, „Mitologie romantică“, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972.
28. Vornicescu, Nestor, „Primele scrieri patristice în literatura noastră“, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1984.