Sunteți pe pagina 1din 3

27 Iulie 2009

Eugeniu Coşeriu despre lingvistiva modernă


Fragmente din capitolul I “Premise istorice ale lingvisticii moderne” ce deschide lucrarea “Lecţii
de lingvistică generală” aparţinând lui Eugeniu Coşeriu (născut pe 27 iulie 1921, filolog romanist
de origine română) - s-a folosit o ediţie apărută la Editura ARC, 2000, constituind o traducere
din limba spaniolă realizată de Eugenia Bojoga:

„Pentru a oferi o imagine completă a lingvisticii moderne e necesar să o situăm întâi de toate în
contextul ei istoric atât imediat, cât şi mediat. În acest sens, vom examina motive şi intuiţii din
trecut care constituie fundamentul unor teorii şi orientări actuale şi vom prezenta apoi o sinteză
organică a acestora din urmă, ceea ce ne va permite să formulăm o serie de sugestii cu privire la
problema noastră majoră: ‚Cum sunt înţelese şi cum se cuvine să fie înţelese astăzi limbajul şi
limbile?’.”

„Vom porni de la o observaţie evidentă: oricine a urmat un curs tradiţional de lingvistică (sau de
‚filologie’) la o universitate şi începe studiul ‚lingvisticii moderne’ — adică al diverselor curente
care s-au afirmat din primele decenii ale secolului XX — va fi surprins de diversitatea
problemelor şi a temelor abordate de cele două discipline. Studentul va percepe aspectul de
noutate — noutate, după cum vom vedea, mai mult aparentă decât reală —, ca şi când între
cercetarea lingvistică din secolul al XIX-lea şi formulările lingvisticii ‚moderne’ ar exista o
ruptură radicală.
Mai mult, dacă cineva ar căuta o legătură de omogenitate între diversele orientări ale lingvisticii
moderne, sperând să găsească în manualele de introducere o interpretare similară a ‚faptelor’, va
rămâne dezamăgit, constatând că fiecare dintre aceste manuale prezintă în realitate doar o
anumită viziune asupra lingvisticii şi, în consecinţă, nu oferă o panoramă completă, ci una
parţială, ignorând frecvent anumite concepţii care, în schimb, sunt scoase în evidenţă în alte
manuale. Astfel, lingvistica modernă prezintă o varietate atât de mare de teme, concepţii şi
ipoteze formulate adeseori într-un limbaj pe care nu ezităm să-l numim ‘ezoteric’, încât
începătorul poate să rămână adeseori impresionat, dar şi deconcertat.”

„Am menţionat caracterul de frapantă noutate propriu lingvisticii moderne. Or, în acest sens, este
oportun să distingem între noutatea efectivă şi dezvoltarea în termeni moderni a unor teme care,
în realitate, sunt vechi. Dacă operăm această distincţie, putem observa că, fără îndoială,
lingvistica modernă abordează, pe de o parte, probleme cu privire la natura şi structura
limbajului pe care lingvistica tradiţională nu le-a abordat, iar pe de altă parte, fie că nu se ocupă
deloc de investigaţii istorice, fie că încearcă să justifice istoria (dezvoltarea) plecând de la
descriere (sau de la structură). În acelaşi timp, observăm că, dat fiind caracterul teoretic, aproape
filozofic, al acestor probleme, lingvistica actuală re-elaborează şi dezvoltă în mod propriu teme
şi probleme care — atunci când s-au afirmat alte interese culturale — au decăzut sau nu au fost
considerate ca obiect al ştiinţei limbajului, în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.”

„E o opinie curentă — susţinută şi răspândită de altfel de înşişi lingviştii din epoca respectivă —
că lingvistica există ca ştiinţă demnă de acest nume odată cu adoptarea metodei comparative:
lingvistica ştiinţifică, se afirmă, apare ca gramatică comparată, ca studiu sistematic al
corespondenţelor dintre limbile care aparţin aceloraşi „familii” istorice. Însă, dacă acestei
interpretări, pe cât de legitime, pe atât de restrictive, îi opunem alta, care consideră drept
lingvistică orice formă de reflecţie asupra limbajului, atunci lingvistica modernă se prezintă ca o
reîntoarcere la teme esenţiale ale speculaţiei lingvistice specifice secolului al XVIII-lea. Iar
această speculaţie, la rândul ei, re-elaborează teme deja curente în dezbaterile anticilor privitoare
la originea şi caracteristicile limbajului.”

„Operând deci distincţia între lingvistica istorică şi comparată, pe de o parte, şi cea generală, pe
de altă parte, vom avea următorul tablou al succesiunii focarelor de interes pe parcursul timpului:
a) De la Antichitatea clasică până la Renaştere predomină probleme de definire — referitoare, de
exemplu, la esenţa limbajului şi la categoriile limbilor — şi de descriere. Până la Renaştere, cine
se ocupa cu lingvistica (ştiinţă care, fireşte, nu exista sub acest nume) teoretiza asupra limbajului
şi descria limbi, adeseori în baza a ceea ce el însuşi sau alţii susţinuseră anterior pe plan
teoretic.”

„b) În timpul Renaşterii, fără să decadă complet interesul pentru teorie şi descriere, predomină
altă atitudine, care de altfel nu fusese cu totul absentă în epoca anterioară: atitudinea comparativ-
istorică. Se compară limbi diferite şi/sau faze istorice ale aceleiaşi limbi, se explică fapte istorice:
bunăoară, de ce şi în ce mod latina s-a transformat în italiană, franceză, spaniolă, [română] etc.
Multe soluţii ale lingvisticii istorice din secolul al XIX-lea au fost anticipate deja în Renaştere,
deşi, fireşte, cu un aparat conceptual foarte redus, într-adevăr, deja în Renaştere s-a emis ipoteza
unei ‘evoluţii naturale’ a limbilor (interpretată ca ‚decadenţă’ sau ‚alterare’), iar schimbarea
lingvistică a fost atribuită influenţelor de substrat şi, mai ales, de superstrat (astfel, în cazul
limbilor romanice influenţei unui superstrat germanic). Aceste teme se menţin până la sfârşitul
secolului al XVII-lea.”

„c) În secolul al XVIII-lea sunt abordate teme mai vechi, adică se discută din nou despre teorie şi
descriere: este epoca gramaticii generale şi a descrierii amănunţite a câtorva limbi moderne.
Dată fiind această tematică, nu ar trebui să ne surprindă faptul că în lingvistica din secolul al
XVIII-lea întâlnim teme care pot fi considerate actuale. Cine ar citi, de exemplu, Hermes de
James Harris, una dintre cele mai importante lucrări de lingvistică din acel secol, ar putea avea
impresia, cel puţin privitor la tratarea unor anumite probleme, că se află în faţa unui studiu din
zilele noastre.”

„d) Odată cu secolul al XIX-lea are loc revenirea într-un anumit mod la problematica Renaşterii,
interesul ştiinţific concentrându-se din nou asupra comparaţiei şi asupra istoriei. De aceea, cei
care — împărtăşind opinia că abia acum s-ar stabili o metodă istorico-critică — fixează
constituirea lingvisticii ştiinţifice la începuturile acestui secol, ignoră pur şi simplu cercetarea
anterioară, identificând lingvistica ştiinţifică cu lingvistica comparativ-istorică, ca şi cum aceasta
ar fi ‚adevărata’ natură a disciplinei noastre. În realitate, se reia astfel doar o temă mai veche,
deşi opusă temelor din lingvistica secolului al XVIII-lea, ca fiind determinată de un nou context
istorico-cultural.”

„e) În lingvistica actuală predomină din nou teoria — reprezentată de curente şi concepţii asupra
limbajului profund diferite între ele —, dar şi probleme referitoare la descriere şi aplicare,
precum şi moduri de abordare ‚practice’, inclusiv în domeniul lingvisticii istorice. Prin urmare,
lingvistica actuală re-elaborează, dar sub formă de teze şi antiteze, problematica secolului al
XVIII-lea.
Din perspectiva lingvisticii actuale — mai ales a celei teoretice, descriptive şi sincronice (care se
referă în fiecare caz la o anumită ‚stare de limbă’) şi nu a celei diacronice (care studiază
dezvoltarea în timp a limbilor) — lingvistica imediat anterioară acesteia poate fi considerată,
deci, ca un fel de paranteză în îndelungata dezvoltare a problematicii lingvistice începând cu
Antichitatea, atunci când problemele referitoare la limbaj au fost abordate pentru prima dată în
lumea occidentală (în panorama noastră omitem deliberat opera gramaticienilor indieni, în
special pe cea a lui Pānini, deoarece nu a influenţat direct cultura europeană).”
„Totuşi chiar dacă, într-un anumit sens, lingvistica modernă este ‚veche’ în ceea ce priveşte
temele fundamentale şi modurile sale de abordare, care la o examinare riguroasă se dovedesc a fi
‚tradiţionale’, aceasta nu înseamnă că ea ar fi ‚veche’ şi în dezvoltarea sa. Cu toate acestea, se
poate observa că şi organizarea actuală a disciplinelor lingvistice preia într-un anumit sens
organizarea tradiţională, creată de greci.
Grecii au fundamentat, în esenţă, patru discipline lingvistice, în timp ce prima dintre ele,
nedenumită în formă explicită, este identificabilă cu teoria limbajului, celelalte trei aveau nume
specifice: gramatica, retorica şi dialectica, constituind materii de studiu (‚discipline’) în
Antichitate şi în Evul Mediu.”

„Alături de teoria sau filozofia limbajului, gramatica avea sarcina să descrie o limbă independent
de circumstanţele folosirii sale, sau, cum se spune adesea în prezent, ‚în formă liberă de context’:
context-free. Astfel, formarea timpurilor la verbe, a singularului şi pluralului, a masculinului şi
femininului etc. sunt fapte lingvistice folosite în orice tip de situaţie, în acest sens fiind
independente de circumstanţele generice ale vorbirii (vorbitorul, ascultătorul, tema şi cadrul
‚discursurilor’). Retorica, în schimb, avea sarcina să studieze folosirea limbii în anumite tipuri de
situaţii şi cu finalităţi determinate. Ea se ocupa, de exemplu, de diversitatea uzului lingvistic în
raport cu obiectul (‚tema’ sau ‚subiectul’) vorbirii, de aici derivând distincţia între ‚stiluri’
diferite, în conformitate cu calitatea şi natura obiectului luat în discuţie. În sfârşit, dialectica
studia uzul limbajului în dezbaterea ştiinţifică şi cea filozofică, cu alte cuvinte, se ocupa de
limbaj ca instrument pentru a căuta şi a formula adevărul prin dezbaterea anumitor teze şi
antiteze.”

„Dintre aceste discipline, gramatica s-a menţinut în şcoli întotdeauna, cel puţin ca disciplină
practică. Retoricii, eliminate în mare parte din învăţământ — în special ca o consecinţă a
atitudinilor anti-normative cu privire la limbaj, atitudini curente în secolul trecut, dar mai ales în
secolul nostru — i se simte necesitatea în ultimul timp şi la ea se revine pe căi diferite, începând
cu aşa-numita ‚stilistică a limbii’ întemeiată de Ch. Bally, disciplină care îşi propune să studieze
faptele ‚afective’ şi ‚expresive’ conţinute în limbi. Printre logicieni ocupă mai mult sau mai puţin
acelaşi loc ca şi retorica antică aşa-numita ‚pragmatică’ sau studiul limbajului din punctul de
vedere al relaţiilor dintre ‚utilizatorii’ săi, adică din punctul de vedere al folosirii limbajului în
viaţa practică. Dialectica, în schimb, abandonată ca disciplină în secolul al XIX-lea (amintim
totuşi că termenul teză, aplicat la o lucrare de doctorat, provine, tocmai, de la dialectică,
deoarece se prezenta o anumită ‚teză’ spre a fi susţinută) a fost reluată, în bună parte, de
logicienii moderni, în particular de R. Carnap, în ceea ce se numeşte ‚sintaxa logică a
limbajului’.”

„Deci, dacă în secolul al XIX-lea linia principală de dezvoltare a lingvisticii este cea reprezentată
de lingvistica istorică (gramatica comparată, istoria limbilor, gramatica istorică), în acelaşi timp
pe un al doilea plan se articulează lingvistica teoretică şi descriptivă, care continuă tradiţia
secolului al XVIII-lea, tradiţie mai veche şi niciodată dispărută, căreia îi aparţin cercetători de
talia lui Humboldt în prima jumătate a secolului şi de talia lui Steinthal şi Gabelentz în a doua
jumătate. Din acest punct de vedere, lingvistica actuală se caracterizează printr-o revenire în
prim-plan a lingvisticii teoretice şi descriptive: într-un anumit sens, lingvistica actuală reia, fără
îndoială, problematica secolului al XVIII-lea, însă prin alte orientări, determinate şi de vasta
experienţă a secolului al XIX-lea, când lingvistica istorică devine lingvistica prin excelenţă.”