Sunteți pe pagina 1din 17

LINGVISTICĂ GENERALĂ

Prof. univ. dr. Zamfira MIHAIL


Lect. univ. dr. Maria OSIAC

Semestrul I

Introducere
Cursul de lingvistică generală urmăreşte să-i introducă pe tinerii filologi în studiul lingvisticii, să
le prezinte obiectul şi importanţa acestei discipline ca ştiinţă teoretică a limbii.
Dintre problemele care fac obiectul cursului amintim: metodele de cercetare, raportul dintre
lingvistică şi alte ştiinţe, principalele şcoli lingvistice, structura limbii, legile limbii, limbaj, vorbire,
relaţiile dintre limbă şi gândire, limbă şi societate; fonetică şi fonologie, lexicologie, gramatică,
semantică.

Obiectul şi importanţa lingvisticii generale


Lingvistica generală este domeniul ştiinţei care se ocupă cu studiul limbajului uman din punct de
vedere teoretic (de aceea s-a şi numit, uneori, lingvistică teoretică).
Limbajul reprezintă mijlocul oral (verbal) de comunicare între oameni. Aceştia folosesc limbajul
articulat, spre deosebire de toate celelalte specii de animale care emit sunete.
Lingvistica se află în raporturi disjunctive cu semiotica (ştiinţa semnelor de orice fel, lingvistice
şi extralingvistice) şi cu filosofia limbajului (domeniu al ştiinţei care are ca obiect de studiu raporturile
limbajului cu gândirea, dar şi cu alte activităţi umane). Lingvistica se deosebeşte de semiotică pentru
că ea se ocupă doar de semnul lingvistic, „complex sonor prin care se reflectă noţiunea” sau, altfel
spus, „combinare între concept şi imaginea acustică”.
Pentru istoria lingvisticii este importantă precizarea cronologiei, apariţia unor teorii ştiinţifice,
dar este neîndoielnic că, în anumite perioade, unele idei „plutesc în aer” şi formularea lor poate fi
prezentă în lucrările mai multor cercetători. Ferdinand de Saussure a fost o personalitate cu o gândire
profund originală în tezele sale teoretice despre limbă şi manifestările ei, pe care le-a elaborat de-a
lungul întregii sale activităţi didactice, ca profesor la Universităţile din Paris şi Geneva. Lucrarea sa
fundamentală, Curs de lingvistică generală, predat între anii 1907-1910, a fost tipărit postum, de către
discipolii săi Ch. Bally şi A. Sechehaye, abia în 1916, pe baza unor notiţe luate la cursuri de către
studenţi. De atunci ideile sale productive nu numai că formează baza teoretică a ştiinţei limbii, dar
continuă să constituie ele însele obiectul unor exegeze aprofundate.
Cursul de faţă este conceput în parametrii lingvisticii saussuriene, de aceea, aici, doar vom
rezuma principiile esenţiale, care, alături de celelalte teze, transpar în întreaga viziune şi motivare a
expunerii. Vom atrage atenţia cu deosebire, aşa cum o face şi Tullio de Mauro în Introducerea sa,
asupra faptului că „proclamarea de către Saussure a caracterului „sistemic” al limbii a impus şi
lingvisticii o atitudine „sistematică”: chiar dacă trebuie să descriem o unitate minimală, căci a o
descrie înseamnă a-i determina valoarea, este nevoie să o vedem în toate asociaţiile sale opozitive
posibile (pe care le numim astăzi paradigmatice) şi în toate posibilităţile sale de combinare
sintagmatică. Altfel spus, chiar dacă obiectivul studiului nu este în mod direct sistemul, ci numai o
parte din el, chiar minimă, pentru ca studiul să fie complet trebuie să considerăm acea parte în raport
cu totalitatea care îi dă valoare sau în raport cu întregul sistem lingvistic.” Este o recomandare utilă
pentru oricine se apleacă asupra problemelor de lingvistică, de a analiza fiecare informaţie în corelaţie
cu altele, pentru a nu scăpa din vedere ansamblul lor, pentru a înţelege finalitatea demersului oricărei
lucrări de lingvistică generală, deci şi a celei de faţă. Şi, mai ales, pentru a căuta să ne însuşim ideile
deschizătoare de orizonturi largi, în sens intelectual, pe care tezele de lingvistică generală ale lui
Saussure le conţin din belşug.
Saussure a sesizat dublul caracter al obiectului de studiu, diferenţiind, ca fiind în opoziţie, cele
două aspecte ale sale: limbă/vorbire. Prin limbă (langue) el a avut în vedere „sistemul”, adică
ansamblul regulilor care determină folosirea sunetelor, a formelor şi a mijloacelor de expresie
sintactice şi lexicale. Limba este sistemul supraindividual, o abstracţie, a cărei existenţă este condiţia
însăşi a comunicării între oameni. Prin conceptul şi termenul vorbire (parole) a fost diferenţiată forma
concretă a limbii, aşa cum este ea actualizată la un moment dat de un locutor (sau vorbitor) determinat.
Vorbirea este individuală, limba este un fenomen social. Limba poate fi cunoscută studiind vorbirea
(orală sau în texte), care furnizează informaţiile referitoare la sistemul limbii. Pentru că, element
definitoriu, limba este un sistem, „un ensemble ou tout se tient”: fiecare element este determinat de
relaţiile şi de funcţia sa.
În secolul nostru, mai există încă o direcţie a dezvoltării lingvistice, deşi, aflându-se în universul
saussurian, se plasează, totuşi, pe un palier distinct. Eugeniu Coşeriu a formulat principiile teoretice
ale vorbirii, aspect neabordat de F. de Saussure.
O ştiinţă a limbii care ignoră conţinutul limbii – semnificaţia – nu mai este de conceput decât ca
o etapă experimentală. Şi structuraliştii acceptă astăzi, din ce în ce mai mult, o perspectivă înglobată
asupra limbii, restricţiile referitoare la semnificaţii nu sunt totale şi metodele ştiinţelor experimentale
sunt aplicate prin adecvare specifică la o ştiinţă umanistă.
Când studiem limbajul, plecăm de la noi înşine, avem baza pentru cunoaşterea în toate formele
sale, nu este o ipoteză, ci e ştiinţa originară pe care o are omul în ceea ce-l caracterizează ca om:
limba, arta, religia, cultura sunt forme ale spiritului, „activitate creatoare ca atare, creativitatea însăşi”,
iar cultura este obiectivitate în formă istorică. Această ştiinţă originară este premergătoare tuturor
ştiinţelor omului despre sine însuşi. Altfel spus, în lingvistică este vorba de a transforma ceea ce se
cunoaşte intuitiv (bekannt) în ceea ce se cunoaşte raţional şi reflexiv (erkannt). Cognitio confusa (ap.
Leibnitz) se transformă în cognitio adequata, fondată pe corolarul (aproape paradoxal) că lingvistul nu
ştie altceva decât vorbitorul, dar ştie altfel (E. Coşeriu).

Metodele de cercetare ale lingvisticii


Consideraţiile despre istoria lingvisticii într-un curs de lingvistică generală sunt amintite doar
pentru situarea în timp a principiilor teoretice pe care le-au avut în vedere savanţii atunci când s-au
referit la obiectul lor de studiu, limba. Trecerea în revistă a etapelor cercetărilor în acest domeniu
relevă că a fost nevoie de un lung exerciţiu de abstractizare şi de precizare a conceptelor pentru ca să
se ajungă la acea imperativă exigenţă „a unei teorii a descrierii lingvistice”, care nu fusese încă
formulată explicit înainte de Saussure. Acesta a caracterizat lingvistica din epoca în care s-a format, a
doua jumătate a sec. al XIX-lea, ca ,,insuficientă în ceea ce priveşte principiile şi metodele (subl. n.s.-
Z.M.)”, de aceea întreaga sa viaţă a căutat „legile directoare care ar fi putut să orienteze gândirea prin
acel haos”.
„Limba este un sistem riguros şi teoria trebuie să fie un sistem la fel de riguros ca şi limba”,
afirma Saussure, şi progresul în cercetarea ştiinţifică a limbii a fost determinat de faptul că el a trecut
de la acea sumă de afirmaţii despre limbă, numeroase de-a lungul secolelor, aşa cum se poate constata
din consemnarea lor, la o poziţie radical diferită, anume afirmarea într-un sistem coerent a unor
concepte proprii lingvisticii.
Încă din Antichitate au fost schiţate trei perspective din care poate fi studiată orice limbă: a)
perspectiva descriptivă (descrierea limbii, aşa cum funcţionează ea în procesul de comunicare verbală
la un moment dat); b) perspectiva evolutivă (cercetarea limbii din punctul de vedere al modificărilor
pe care ea le suferă de-a lungul timpului) – mai slab reprezentată, totuşi; c) perspectiva comparativă
(cercetarea elementelor diferenţiatoare dintre limbi şi, mai ales, a acelora asemănătoare sau chiar
comune unor limbi diferite).
În deceniul VIII al secolului al XIX-lea, o dată cu modificarea perspectivei asupra limbii ca
obiect de studiu, s-au înmulţit şi metodele de cercetare. De la abordarea comparativă a limbilor s-a
trecut la stabilirea istoriei fiecărei limbi în parte (mai întâi pentru cele indoeuropene) în care existau
informaţii scrise de o lungă perioadă de timp. Acestea erau limbi europene (limbi germanice şi
romanice) pentru care corpusul de informaţii comparate putea fi analizat şi în sens cronologic:
Gramatica romanică a lui Friederich Diez (1836) a contribuit din plin ca noţiunea de „evoluţie
istorică” a limbilor să constituie baza teoretică a noii direcţii de cercetare. Atestarea documentară (în
scris) a unor limbi într-o perioadă de aproximativ 2000 de ani înregistra diferenţele intervenite şi invita
la explicarea lor. Dar a fost necesară o schimbare de viziune asupra limbii înseşi (ca obiect de studiu)
pentru ca metoda istorică, folosită de către neogramatici după 1870, să valorifice, cu bune rezultate,
constatările lingvisticii comparate. Ei au situat în perspectivă istorică toate rezultatele comparaţiei şi,
prin aceasta, au înlănţuit faptele în ordinea lor naturală (Saussure).
Lingviştii, prin explorarea mărturiilor despre diverse limbi, cercetând stadiile de limbă
intermediare, într-un moment iniţial, luat în consideraţie ca cel mai vechi, şi un moment din prezent, au
ajuns, ca în orice domeniu al ştiinţei, la descoperirea unor legi care îşi exercită puterea, primele formulate
ca atare fiind „legile fonetice”.
Spre sfârşitul secolul al XIX-lea se considera că „singurul studiu ştiinţific al limbajului este
metoda istorică” şi că „orice studiu lingvistic ştiinţific care nu este istoric în scopurile sale, nici în
metodele sale, se poate explica fie printr-o deficienţă a cercetătorului, fie prin insuficienţa surselor de
care el dispune” (Mounin). Această perspectivă restricţiona însă studiul limbii, presupunând eludarea
aspectelor descriptive şi sincronice.
Metoda istorică bazată pe „legile fonetice” a suferit ea însăşi nuanţări şi, dacă în formularea
iniţială nu a mai fost acceptată, ea s-a perpetuat în convingerea lingviştilor că în limbă schimbările se
supun unei anumite regularităţi. Comple-xitatea factorilor care intervin în existenţa (sau apariţia) unor
tendinţe contrare determină excepţiile, iregularităţile, devierile. Deşi combătut, principiul legilor
fonetice rămâne baza (deci posibilitatea însăşi de existenţă) a lingvisticii istorice (Oancea).
Preponderenţa interesului pentru studiul limbilor în perspectivă cronologică a determinat
diferenţierea preocupărilor într-un domeniu de sine stătător: lingvistica istorică. Fără să mai fie
subordonată concepţiei mecaniciste, ea privilegiază în continuare studiul în perspectivă istorică a
limbajului: însă ea se bazează pe metode funcţionale şi structurale şi constituie, nu numai
terminologic, o altă entitate, cea a diacroniei.
Diacronia este perspectiva structuralistă asupra istoriei limbii.
Ferdinand de Saussure a fundamentat posibilitatea de a studia limba cu metode ştiinţifice sub
ambele aspecte (descriptiv şi istoric). El însă le-a prezentat ca fiind distincte şi le-a ilustrat sub forma
unui sistem de axe.

A D B

Axa A-B simbolizează simultaneitatea, sincronia, iar C-D, succesiunea, diacronia. Lingvistica
istorică sau evolutivă studiază diferitele stadii ale limbii, distanţate în timp şi spaţiu, comparându-le
apoi unele cu altele.
Prin urmare, orice limbă poate fi studiată în perspectiva descriptivă (sau sincronică), perspectiva
evolutivă (sau istorică) şi perspectiva comparativă.
Este de precizat că la cea din urmă se poate recurge numai în asociere cu una dintre primele. Din
asocierea perspectivelor evolutivă şi istorică a luat naştere studiul comparativ-istoric, consacrat
limbilor înrudite, împrejurare în care pot fi comparate oricât de multe limbi, cu singura condiţie ca ele
să provină dintr-un prototip lingvistic (dintr-o protolimbă sau „limbă-mamă”, în urma diversificării).
Asocierea perspectivelor descriptivă şi comparativă a dat naştere studiului comparativ-sincronic,
cunoscut sub numele de analiză contrastivă. Într-un astfel de studiu sunt luate în considerare, de
obicei, nu mai mult de două limbi, indiferent dacă ele sunt înrudite sau nu, condiţia de respectat fiind
ca stadiile comparate ale celor două limbi să fie contemporane. Analiza contrastivă este necesară şi
utilă studiului tipologic al limbilor, menit să pună în evidenţă ceea ce este comun, dar mai ales ceea ce
este diferit în sistemele şi, cu deosebire, în structurile limbilor comparate. Rezultatele cercetărilor de
acest fel au nu numai o importanţă teoretică în cunoaşterea mai aprofundată a limbilor comparate, ci şi
o importanţă practică, atât din punct de vedere didactic, cât şi din punct de vedere comunicaţional.
Din punct de vedere didactic rezultatele analizei contrastive sunt fructificate în manualele de
limbi străine (orice manual de limbă străină este, implicit, şi un studiu contrastiv, în măsura în care
compară în mod eficient pentru învăţare, sistemul şi structurile limbii străine predate cu sistemul şi
structurile limbii materne a elevilor, în care se desfăşoară predarea materiei). Studiul contrastiv are
importanţă pentru traductologia practică, rezultatele lui fiind utile îmbunătăţirii practicilor de traducere
dintr-o limbă în alta.

Funcţiile limbajului
Delimitarea şi studierea funcţiilor limbajului s-au aflat în atenţia a numeroşi cercetători. Printre
ei, André Martinet afirmă că funcţia de bază a limbii este cea de instrument de comunicare, căreia i se
alătură alte trei funcţii: de suport al gândirii, de exprimare şi estetică. K. Bühler deduce funcţiile
limbajului din trei elemente componente ale vorbirii: subiect vorbitor, destinatar şi comunicare, cărora
le corespund funcţia expresivă, apelativă şi reprezentativă. Roman Jakobson consi-deră, de asemenea,
că studierea funcţiilor limbii trebuie să pornească de la factorii fundamentali ai comunicării verbale; el
dezvoltă schema lui Bühler, identificând şase asemenea factori:

context
mesaj
transmiţător destinatar
contact
cod
Fiecare factor determină o altă funcţie a limbii:
referenţială
poetică
emotivă conativă
fatică
metalinguală

Funcţia emotivă (căreia îi corespunde, la Bühler, funcţia expresivă) e orientată către emiţător
care, dincolo de informaţia propriu-zisă, transmite şi alte informaţii despre propria persoană.
Interjecţiile, intonaţia, tempo-ul vorbirii, lungirea vocalelor şi a consoanelor, topica, utilizarea
sufixelor diminutivale sau a celor augmentative, selectarea, dintre mai multe sinonime, a unui anumit
cuvânt ne ajută să culegem informaţii despre personalitatea vorbitorului, despre atitudinea lui faţă de
cele spuse, despre starea afectivă pe care o are în momentul emiterii mesajului.
Funcţia conativă (numită, de Bühler, apelativă) e orientată către destinatar, urmărindu-se
obţinerea unei reacţii, a unei replici a acestuia. Mărcile funcţiei sunt formele de imperativ ale verbelor,
cele de vocativ ale substantivelor şi pronumelor, interjecţiile de apel (hei!, bre!, mă!, hai!, stop!,
pssst!).
Deoarece exteriorizează emoţiile, respectiv voinţa transmiţătorului, mesajele în care predomină
aceste funcţii nu pot fi supuse unui test al adevărului.
Mesajele în care domină funcţia referenţială (reprezentativă, la Bühler), orientată către context,
pot fi verificate prin raportare la realitatea obiectivă. Această funcţie (numită şi cognitivă sau
denominativă) e considerată foarte importantă: prin intermediul ei universul este abstractizat şi
sistematizat în clase de obiecte denumite prin cuvinte noţionale, se realizează o cunoaştere prin limbaj
a realităţii, evitându-se repetarea experienţelor de către indivizi sau de întregi generaţii.
Funcţia poetică este centrată pe mesaj. Pe vorbitor îl interesează nu numai ceea ce transmite,
informaţia în sine, ci şi modul în care mesajul e formulat. Important e ca spusele lui să placă, să-l
sensibilizeze pe cel care-l ascultă, să determine emoţii estetice. Funcţia domină în poezie, proiectând,
scrie Roman Jakobson, „principiul echivalenţei de pe axa selecţiei, pe axa combinării. Echivalenţa
devine factorul constitutiv al secvenţei”. Receptorul trebuie să descopere echivalenţa propusă de poet,
care, cu cât e mai originală, mai neaşteptată, creează un efect poetic mai puternic. Un rol important le
revine, în cadrul acestei funcţii, figurilor de stil (metafora, metonimia, sinecdoca), ritmului, rimei,
topicii. Deşi domină în poezie, în literatura artistică, funcţia îşi face simţită prezenţa şi în limbajul
cotidian.
Când vorbirea e concentrată asupra codului, când acesta e numai parţial comun emiţătorului şi
receptorului, predomină funcţia metalingvistică. Transmi-ţătorul sau destinatarul simt, uneori, nevoia
să controleze dacă utilizează acelaşi cod, dacă mesajul receptat este identic cu mesajul transmis; alteori
se urmăreşte obţinerea unor informaţii despre cuvintele sau expresiile echivalente într-o altă limbă,
dialect sau grai mai puţin cunoscute. Întrebări cum ar fi: „Înţelegi ce spun?”, „Ce înseamnă cuvântul
acesta?”, „Cum se zice la cutare obiect?” sunt întâlnite, deseori, în vorbirea cotidiană. Funcţia este
dominantă în lucrările ştiinţifice care ţin de domeniul lingvisticii.
Funcţia fatică este orientată către contact. Prin intermediul ei se verifică menţinerea actului de
comunicare, se urmăreşte întărirea lui, se controlează şi se confirmă atenţia receptorului. Funcţia se
realizează prin formule de tipul: „Ce zici, nu-i aşa?”, „Ai văzut?”, „Înţelegi?”, respectiv „I-auzi!”, „Ia
te uită!”.
Roman Jakobson delimitează şi o a şaptea funcţie a limbii, funcţia magică, de incantaţie,
întâlnită în textele descântecelor, ale vrăjilor, practicilor magice, în anumite superstiţii. Referentul, o
„persoană a treia”, absentă sau inanimată (o boală, de pildă) devine receptor al mesajului. Se
urmăreşte, astfel, influenţarea de către om a realităţii prin intermediul cuvintelor, îndepărtarea sau
îmblânzirea forţelor malefice şi atragerea spiritelor benefice. Tot aici menţionăm tabu-ul lingvistic –
interzicerea întrebuinţării unor anumite cuvinte, cum ar fi, de pildă, rostirea adevăratului nume al
vânatului, „îmbunarea” unor animale periculoase prin conferirea de nume cât mai frumoase.
Funcţia profilactică are rolul de a proteja informaţia transmisă, când canalul e afectat de bruiaj,
de diverse zgomote. Ea se manifestă prin rostirea cu voce mai puternică a mesajului, prin silabisirea
cuvintelor, prin unele transformări de natură fonetică, pentru ca informaţia să se păstreze intactă (cum
ar fi rostirea, în convor-birile telefonice, a formei regionale şepte în loc de şapte, spre a se evita
confuzia cu şase).
Funcţia ludică a limbajului e vizibilă, de pildă, în calambururi; ea se exercită prin specularea –
cu efect umoristic – a ambiguităţii unui context, a similitudinii unor sunete.
Funcţiile limbajului nu se manifestă izolat una de cealaltă, în orice tip de mesaj făcându-şi
simţită prezenţa două sau mai multe funcţii, dintre care una doar este dominantă.

Dihotomii (distincţii) conceptuale


Cunoscutul lingvist elveţian Ferdinand de Saussure prezenta faptele de limbă ca având două
laturi, strâns legate între ele, care se intercondiţionează şi formează un tot unitar, neavând valoare una
fără cealaltă.
Astfel, limbajul, „un conglomerat multiform şi heteroclit”, prezintă două aspecte: limba şi
vorbirea.
Limba – un sistem de semne verbale – reprezintă aspectul social al limba-jului, elementul ei
esenţial. Ea îi este exterioară individului care nu o poate crea sau modifica. Alcătuită dintr-un sistem
de cuvinte şi un sistem gramatical existent virtual în conştiinţa tuturor vorbitorilor unei colectivităţi –
fără a fi, însă, completă la nici unul dintre ei – perfectă numai vorbită de întreaga masă, limba
reprezintă modelele după care se realizează comunicarea. Ea este un „ansamblu de convenţii
necesare”, „un tot în sine şi un principiu de clasificare”, un cod format dintr-un sistem de semne, un
sistem de relaţii şi modele după care semnele se combină.
Vorbirea reprezintă aspectul individual al limbajului, actul prin care o persoană se serveşte de
limbă pentru a-şi exprima ideile. Ea e un act individual de voinţă şi inteligenţă, orice vorbitor având
„libertatea” de a se exprima cum doreşte, respectând, însă, normele impuse de sistemul lingvistic al
comunităţii căreia îi aparţine. În vorbire nu există nimic colectiv, afirmă Saussure, „manifestările ei
sunt individuale şi momentane”.
Limba şi vorbirea sunt strâns legate între ele: vorbirea precede limba, e necesară pentru
instituirea ei, iar limba e un instrument şi un produs al vorbirii, e necesară pentru ca vorbirea să poată
fi înţeleasă.
Obiectul de studiu al lingvisticii îl constituie, în opinia lui Saussure, limba, care are o organizare
internă unitară, limbajul – datorită caracterului său heteroclit (fapte de natură fizică, fiziologică,
psihică, socială ş.a.) – neputând constitui obiectul unei singure ştiinţe.
Limba poate fi studiată, afirmă Saussure, fie sincronic, într-un anumit moment, fie diacronic, în
timp, urmărindu-se evoluţia ei. Lingvistul elveţian delimita o lingvistică statică, descriptivă şi o
lingvistică evolutivă. Prima dintre ele nu ţine seama de factorul timp, faptele de limbă fiind aşezate pe
axa orizontală, a simultaneităţii, cea de-a doua, urmărind schimbarea, evoluţia, le plasează pe axa
verticală, a succesiunii.
Saussure era de părere că cercetările din domeniul lingvisticii sincronice – deşi mai greu de
realizat – sunt mai importante, deoarece ele evidenţiază caracterul de sistem al limbii. Aspectul
sincronic e mai important, căci „pentru masa de vorbitori el este singurul adevăr şi singura realitate”.
Studiul sincronic nu exclude, însă, studiul diacronic, reconstituirea unor fapte de limbă sau a
unor limbi chiar, prin studierea unor texte foarte vechi sau, în lipsa acestora, prin compararea unor
sisteme lingvistice înrudite.
Semnul lingvistic uneşte, spune Saussure, un concept, o noţiune, un semnificat, cu o imagine
acustică, un semnificant, ce corespunde complexului sonor din momentul emiterii mesajului. Opoziţia
a fost extinsă de Louis Hjelmslev, care afirmă existenţa a două planuri ale limbii: cel al expresiei, al
faptelor de articulare şi de receptare a mesajelor transmise pe cale orală, şi cel al conţinutului,
corespunzător semnificatului.
Elementele şi unităţile unui sistem lingvistic se dispun, observa Saussure, pe două axe: cea a
raporturilor sintagmatice, respectiv a raporturilor asociative (în limbaj postsaussurian –
paradigmatice). Prima poate fi imaginată ca o linie orizontală, raporturile sintagmatice realizându-se
„în lanţuri”: unităţile limbii nu pot fi rostite concomitent, ele aşezându-se, asemeni unor şiruri, în
lanţul vorbirii una după alta (ex. morfemele unei forme gramaticale, combinarea cuvintelor în
propoziţii, a propoziţiilor în fraze). Hjelmslev consideră axa raporturilor sintagmatice axă a unor
raporturi logice de tip conjunctiv – „şi... şi...”, iar Jakobson o numeşte axă a combinaţiilor. Axa
raporturilor asociative (paradigmatice) este reprezentată ca o linie verticală, ele realizându-se în serii
de unităţi în mintea vorbitorilor. Hjelmslev vorbeşte despre această axă ca despre axa unor raporturi de
tip disjunctiv: „sau... sau...”, pe ea neputându-se afla, simultan, toţi membrii unei paradigme, ci numai
unul dintre ei, iar Jakobson numeşte această axă a raporturilor asociative axă a selecţiei.
O altă dihotomie opune lingvisticii interne lingvistica externă. Prima dintre ele vizează numai
studierea sistemului lingvistic, iar cea de-a doua urmăreşte relaţiile dintre limbă şi alte fenomene,
nelingvistice: tradiţii culturale, obiceiuri, instituţii sociale. Fără a nega importanţa lingvisticii externe,
Saussure acordă întâietate lingvisticii interne.

Semnul lingvistic
Semnul este un element concret ce ţine locul (în mentalitatea unui individ sau a unei colectivităţi
umane) unui obiect şi care simbolizează, aminteşte, comunică ceva. Interpretarea drept semne a
cuvintelor a fost pe larg dezbătută de Ferdinand de Saussure în cunoscutul său Curs de lingvistică
generală, în care se propunea chiar constituirea unei ştiinţe generale a semnelor – semiologia – care să
cuprindă şi lingvistica. Limba este cel mai important sistem de semne.
În viziunea lui Saussure semnul lingvistic are o accepţie bilaterală, el reprezentând o combinare
între concept, latura de înţeles – semnificat şi latura acustică – semnificant. În accepţie unilaterală
cuvintele sunt semne numai prin latura lor de expresie, prin complexul sonor prin care se reflectă
noţiunea. O a treia accepţie, cea relaţională, vizează numai relaţia dintre semnificant şi semnificat.
Semnul lingvistic este arbitrar: nimic din conţinutul unei noţiuni nu impune ca aceasta să fie
exprimată printr-un anumit complex sonor şi nu prin altul. Că între secvenţa de sunete ce denumeşte
un obiect şi obiectul respectiv nu există nici o legătură, o dovedeşte faptul că aceleaşi obiecte sunt
denumite diferit în limbi diferite: rom. casă, fr. maison, rus. dom, engl. house. Dacă ar exista o
legătură „naturală” semn-obiect, ar trebui ca aceluiaşi obiect să-i corespundă, în toate limbile, acelaşi
semn.
Semnificantul are un caracter liniar: el se desfăşoară în timp, iar prin transpu-nerea cuvintelor
unei limbi în codul grafic al acesteia, aspectul liniar capătă concreteţe: şiruri de litere, cuvinte,
ideograme. Liniaritatea e caracteristică semnu-lui lingvistic; există şi alte sisteme de semne (cele
maritime, de pildă), care se desfăşoară pe mai multe dimensiuni.
O altă caracteristică a semnului lingvistic o reprezintă trăsătura sa informaţională: cuvintele sunt
semne ce servesc la comunicarea unor mesaje, la transmiterea de informaţii prin intermediul unor
semnale acustice sau grafice.
Semnul lingvistic nu poate fi schimbat de vorbitorii unei limbi conform propriei lor dorinţe, deşi
el este convenţional. Pentru a se face înţeleşi şi pentru a înţelege ce spun alţii, vorbitorii sunt obligaţi
să folosească aceleaşi semne, cu aceleaşi înţelesuri. Semnificantul este imutabil în raport cu voinţa
individului, care nu are libertatea de a interveni şi a-l schimba când şi cum doreşte. Tradiţia constrânge
vorbitorii să numească lucrurile într-un anumit fel, să se supună unor norme, unor reguli ale limbii
respective care, dacă ar fi încălcate, procesul de comunicare nu ar mai fi posibil.
Cu toate acestea, în limbă au loc şi unele inovaţii, care, cu timpul, printr-o frecventă
întrebuinţare şi o largă răspândire, pot deveni norme. Semnificantul devine, astfel, mutabil. Raportul
semnificant-semnificat se poate schimba: lat. necare – „a omorî” a devenit, în franceză, noyer – „a
îneca”.
Semnului lingvistic îi sunt caracteristice funcţia de cunoaştere, el făcând posibil saltul de la
cunoaşterea senzorială la cea raţională, de la primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare, funcţia
de diferenţiere în cadrul sistemului, realizată prin fonemele şi morfemele din care este alcătuit
semnul, şi o funcţie de transmitere a informaţiei de la un individ la altul, de la o generaţie la alta.
Unele semne lingvistice pot fi mai mult sau mai puţin motivate.
Motivarea absolută (externă) cuprinde cuvinte care, prin sunetele lor componente, sugerează
înţelesul. În această categorie intră onomatopeele (miau!, zbâr!, poc!), interjecţiile (ah!, vai!, of!) şi
cuvintele cu simbolism fonetic, ce au în componenţa lor unele sunete care amintesc de caracteristicile
obiectului: a vâjâi, a bâzâi, a zumzăi.
Motivarea relativă (internă) vizează cuvinte derivate cu prefixe şi sufixe (ne-clar, aluniş, înroşi) şi
cuvinte compuse (bunăstare, ochiul-boului, Pronosport, OZN).
Nevoia motivării generează, uneori, false legături etimologice: forme ale unor cuvinte mai puţin
cunoscute şi înţelese, mai rar întrebuinţate, se modifică influenţate de termeni cunoscuţi, asemănători
ca formă şi sens. Fenomenul este cunoscut sub numele de etimologie populară: vb. a asambla (şi
derivatele lui) pus în legătură cu ansamblu devine a ansambla; denumirea populară a febrei tifoide –
lingoare, legată de adj. lung devine lungoare; cooperativă, legat de a cumpăra, în rostirea unor
persoane (mai în vârstă, în general), devine cumparativă ş.a.

Schimbările lingvistice. Contactul dintre limbi


„Două sau mai multe limbi se consideră a fi în contact dacă sunt folosite alternativ de unele şi
aceleaşi persoane. Contactul dintre limbi este rezultatul unor fenomene extralingvistice, datorită
faptului că dintotdeauna colectivităţile umane au intrat în relaţie unele cu altele.
Tipurile de contacte pot fi clasificate ca: I.1. pasagere sau accidentale; 2. de foarte lungă durată
sau permanente. II.1. externe (interlingvistice); 2. interne (intra-lingvistice, intraregionale, inclusiv
enclave aloglote). III.1. directe (interumane); 2. mijlocite (limbile A-B interacţionează prin
intermediul unei a treia limbi). IV.1. imediate sau nemijlocite (de tip oral); 2. la distanţă (prin
intermediul scrisului, al învăţământului sau al mass-media). V.1. populare (în ceea ce priveşte nivelul
socio-cultural); 2. culturale: a. între o limbă „moartă” alias clasică şi limbi vii; b. între limbi aflate la
mare distanţă.
Fenomenul de contact precede interacţiunea dintre limbi, care este mijlocită prin bilingvism.
Bilingvismul reprezintă „capacitatea unui individ sau a indivizilor unei colectivităţi de a utiliza în
comunicare două sisteme lingvistice diferite (două idiomuri)”. Bilingvismul colectiv, în masă, al
vorbitorilor obişnuiţi, este cunoscut din epocile vechi ale istoriei. Se produc mutaţii într-o limbă care
se numesc interferenţe, sub influenţa unui „agent” exterior, tot lingvistic.
Interferenţa poate fi analizată în perspectiva a două coordonate: a. a timpului în care se
desfăşoară, deoarece durata procesului este o variabilă; b. a rezultatelor intruziunii.
a.1. Procesul s-a încheiat şi în istoria limbilor se studiază rezultatele, sub trei aspecte: ale
substratului, superstratului şi adstratului; 2. interferenţe ale căror consecinţe pot fi identificate în
„împrumut”; 3. interferenţe în curs de desfăşurare.
Substratul este unul dintre rezultatele procesului de interferenţă; el se referă la situaţia în care
limba băştinaşilor (peste care s-a impus o limbă străină) este eliminată. Ea formează substratul limbii
care continuă să fie folosită (limba A se perpetuează prin limba B, al cărei sistem primeşte o serie de
elemente din limba înlocuită). Substratul se manifestă în toate compartimentele limbii, dar, mai ales, în
fonetică. Limbile antice s-au perpetuat prin elemente de substrat în limbi moderne.
În istorie au fost însă cazuri în care limba învinsă (eliminată) a fost cea a populaţiei pătrunse
ulterior pe teritoriul dat. Urmele lăsate de limba dispărută B asupra limbii băştinaşe au fost denumite
superstrat. În timp ce elementele de substrat determină transformări în structura noii limbi,
elementele de superstrat se manifestă ca împrumuturi foarte vechi.
Influenţele suferite de o limbă după constituirea ei ca idiom nou, distinct, formează adstratul.
Deşi nu participă ca substratul şi superstratul la formarea unei limbi, adstratul include toate formele de
manifestare ale contactului lingvistic. Împrumutul lingvistic, oricare ar fi domeniul, are o anumită
influenţă asupra limbii care îl receptează, în întregul ei sistem. Unele evoluţii interne pot să fie întărite
în urma contactului dintre limbi. Dificultatea de a atribui anumite fapte lingvistice unor influenţe
străine şi/sau unei evoluţii proprii a condus la necesitatea unui nou concept, cel de convergenţă, pentru
diferenţierea schimbărilor interne faţă de interferenţă, ce caracterizează schimbările sub influenţa unor
factori lingvistici din altă limbă. Interferenţa este caracteristică în actul vorbirii şi rezultatul ei trece în
„limbă”, este introdus în sistem.
Termenul de interferenţă, folosit în fizică şi în psihologie, ce exprimă influenţa între două
procese, două mişcări etc. a fost preluat cu acelaşi sens şi în lingvistică. Interferenţa este caracterizată
prin schimbările sub influenţa unor factori lingvistici din altă limbă, în timp ce schimbările interne ale
fiecărei limbi aflate în contact, evoluţia proprie a fost denumită convergenţă (Sala). Opoziţia între
limbă ca sistem închegat, stabil, şi vorbire – actualizare aproximativă a acestui sistem nu ne permite să
vorbim de interferenţă între două „limbi” (langue). Interferenţa este caracteristică pentru mesaj, dar nu
pentru cod.
Pe de altă parte, ca şi în fizică şi în psihologie, şi în lingvistică interferenţa are sens dublu sub un
alt aspect, şi anume ea este în acelaşi timp un proces, dar şi rezultatul acestui proces. Interferenţa
proces-consecinţă poate fi demonstrată printr-o expresie atestată, scrisă şi poate fi considerată ca un
fapt de limbă. Aceasta poate părea în contradicţie cu afirmaţia că limba este străină de interferenţe. De
aceea, pentru a folosi corect termenul de interferenţă-rezultat trebuie să apelăm la consideraţii
sociolingvistice.

Lingvistica spaţială. Geografia lingvistică


Studiul limbii vii înseamnă „studiul limbii vorbite într-o unitate teritorială, limbă comună a unui
popor”.
Ei i se subordonează dialectele care reprezintă „aspectul particular (regional) al limbii unui
popor, caracterizat printr-un minimum de trăsături specifice”. Subsumat dialectului este graiul, care la
rândul lui reprezintă „aspectul particular (local) al limbii unui popor caracterizat printr-un minimum
de trăsături specifice”.
Diferenţierile se datoresc deci spaţiului mai mult sau mai puţin extins în care se foloseşte
dialectul (graiul) respectiv, fenomenul caracterizând procesul de diversificare a limbii.
La întrebarea dacă dialectul este o formă incipientă a unei limbi comune sau o formă derivată
(prin diversificare), unii lingvişti au optat pentru prima formulă, iar alţii pentru cealaltă. Aceste
răspunsuri sunt în legătură şi cu problema, încă nerezolvată, a lingvisticii comparate, şi anume dacă
toate limbile globului au derivat dintr-o singură limbă comună originară (protolimbă) (teoria
monogenezei) sau, din contră, diversele tipuri de limbi au apărut în diferite zone ale globului
independent unele de altele (teoria poligenezei).
Limba este un fenomen social şi mijloc de comunicare, deci raporturile dintre formele dialectale
(ale graiurilor) şi limba cultivată, normată se formează şi se reîmprospătează neîntrerupt şi în zilele
noastre prin schimburi constante între deprinderile dialectale, pe de o parte, ale vorbitorilor şi limba
naţională, vorbită şi scrisă, pe de altă parte. Şi în mediul urban persistă deprinderi dialectale.
Diferenţele dintre limbă/dialect se situează pe diferite trepte de subordonare. Dialectul unei limbi se
poate îndepărta de aceasta din cauza unor presiuni extra-lingvistice, dar şi unor factori lingvistici şi
poate deveni, la rândul lui, o altă limbă.
Criteriile de stabilire a statutului limbă/dialect au un caracter social-politic (apartenenţa
populaţiei la un grup etnic), teritorial, în funcţie de unitatea şi diversitatea aspectelor limbii comune şi
a tradiţiilor culturale. Singure argumentele lingvistice pentru clasificarea limbă/dialect nu sunt
concludente. Considerăm că e vorba de aceeaşi limbă, deşi e vorbită în state diferite, de exemplu limba
franceză din Canada sau dialectul canadian al limbii franceze, fără a fi considerată o entitate separată,
ca „limbă canadiană” (deşi glotonimul se foloseşte ca situaţie similară pentru engleza americană).
Permeabilitatea între limbă/dialect/grai se face prin instrucţie (şcoală şi lectură) şi tendinţa este
de vărsare în limba literară standard.
Studiul dialectelor (care se face în cadrul disciplinei lingvistice numite dialectologie) se bazează
pe metodele:
a. descriptivă (monografii dialectale, care au în vedere limba vorbită dintr-o zonă mai mult sau
mai puţin extinsă, descrisă parţial din punct de vedere fonetic şi/sau morfologic sau în toate aspectele
sale, deci lexicale şi sintactice);
b. a geografiei lingvistice.
Harta este o reprezentare sincronică a vorbirii individuale de pe un teritoriu dat. Câteva dintre
principiile fundamentale de interpretare a hărţilor conduc la înţelegerea temeinică a structurii şi
dinamicii ariilor dialectale. Primele două prin-cipii aparţin lui J. Gillieron şi se referă la migraţia
cuvintelor şi lupta dintre cuvinte.
a) Cuvintele migrează la nivelul vorbirii din regiune (zonă).
Lingvistul român I. A. Candrea a stabilit că migraţia se face prin: 1) iradiaţie; 2) infiltrare; 3)
revărsare şi 4) suprapunere.
Iradiaţia are loc în jurul unui centru de inovaţie. Infiltrarea se produce în spaţii apropiate zonei
unde se foloseşte un lucru sau are loc un fenomen. Un fapt de limbă migrat mai întâi timid, prin
filtrare sau iradiaţie, se poate apoi răspândi masiv, prin revărsare, inundând zone întinse. De obicei,
rezultatul unei migraţii este şi suprapunerea de particularităţi lingvistice.
b) În legătură cu lupta dintre elementele lexicale, trebuie să reţinem mai întâi ideea
„îmbolnăvirii” unor cuvinte, din cauze multiple: omonimia, polisemia, scurtimea (corpul redus) al
cuvântului.
M. Bartoli, creatorul lingvisticii spaţiale, a pus accentul pe stabilirea crono-logiei faptelor
lingvistice, plecând de la dispoziţia ariilor dialectale. De aceea, metoda sa se numeşte şi lingvistică
areală. Autorul a avut în vedere întregul terito-riu romanic şi a stabilit alte cinci principii sau „norme”
de interpretare a hărţilor: 1) aria izolată; 2) aria laterală; 3) aria majoră; 4) aria ulterioară şi 5) aria
dispărută.
1) Dintre două faze lingvistice, cea izolată este cea mai veche. Ariile izolate ar fi, deci, mai
arhaice decât celelalte.
2) Faza din aria laterală este mai arhaică decât cea din ariile centrale, de unde a pornit iradierea
sau migraţia termenului.
3) Faza din aria mai mare (aria majoră) este mai veche decât cea din aria minoră.
4) Ariile ulterioare pot fi arhaice.
5) Din aria dispărută se menţin martorii de eroziuni, particularităţi foarte rezistente.
Pe baza hărţilor se poate observa foarte clar cum, dintr-un punct (localitate) oarecare, o noutate
lingvistică (pronunţie, formă morfologică, trăsături sintactice, cuvinte) se răspândeşte în funcţie de
curente politice, comerciale sau culturale. În Evul Mediu, în Apus, centrele ecleziastice au impus
teritoriilor subordonate normele lingvistice (pentru că eparhia/parohia reprezenta o unitate), apoi
centrele politice, capitalele au exercitat în continuare influenţa normativă. De obicei însă prestigiul
cultural a prevalat asupra celui politic. Astfel, graiul din Florenţa, Toscana folosit de Dante în opera
sa a devenit limba literară italiană.
Zonele limitrofe dintre graiuri/dialecte depind de multe ori de cauze geografice. Un lanţ de munţi
constituie o barieră naturală între graiuri, în timp ce o vale, tăiată de un fluviu, formează de-a lungul ei
o unitate. Periferia în spaţiu a unui grai (depărtat de centru) este mai conservatoare decât centrul
însuşi.
Hărţile au importanţă pentru reconstituirea difuzării elementelor lingvistice, pentru că numai prin
difuzare inovaţia de la nivelul unui vorbitor pătrunde în vorbirea unui grup, a unui grai/dialect şi apoi
în limba comună, standard. Teoriile lingvistice care permit această reconstituire sunt:
a. teoria tradiţională a „filiaţiei”, a arborelui genealogic, ceea ce presupune că transmiterea
inovaţiei se face numai între limbi înrudite;
b. teoria valurilor, „Wellentheorie”, care consideră că trăsăturile lingvistice se răspândesc de la
un vecin la altul, indiferent de originea lor; această teorie aparţine lui Johannes Schimdt (1872).
Modul de difuzare a unei tendinţe lingvistice se poate petrece:
a. printr-un avans pe un front larg (ca o pată de ulei);
b. printr-o mişcare ce poate fi asemănată trupelor aeropurtate, adică avansează în localităţile
importante, de-a lungul căilor de comunicaţie şi abia într-o a doua etapă tendinţele lingvistice se extind
şi în spaţiile intermediare.
Pe baza hărţilor se pot studia straturile succesive de influenţe. Se foloseşte în acest caz metoda
geografiei lingvistice, care permite stabilirea unei cronologii relative a vechimii elementelor (fonetice,
morfologice sau lexicale) dintr-o limbă.
Astfel, pentru dialectolog tradiţiile orale extralingvistice reprezintă ceea ce este „textul” pentru
specialiştii din domeniul limbii literare.

Limba în cadrul social


În oricare epocă, şi oricât am urca în timp, limba apare întotdeauna ca o moştenire a epocii
precedente. Nici o societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut limba decât ca pe un produs moştenit de la
generaţiile precedente, preluat ca atare. Singurul obiect real al lingvisticii este viaţa normală şi regulată
a unui idiom deja constituit.
Dar a spune că limba este o moştenire nu explică nimic dacă nu mergem mai departe şi dacă nu
plasăm limba în cadrul său social. Trebuie să punem problema aşa cum o punem pentru celelalte
instituţii sociale. Cum se transmit acestea? Vom vedea că pentru fiecare dintre ele există un echilibru
diferit între tradiţia impusă şi acţiunea liberă a societăţii.
Revenind la limbă, ne vom întreba de ce factorul istoric al transmiterii o domină în întregime şi
exclude orice schimbare subită, generală.
Evoluţia limbii (langage) în genere, cea a diverselor limbi în particular, poate fi explicată prin
anumite elemente care ţin de vorbitori:
– mod de viaţă şi climă;
– relaţii sociale interumane;
– mod comun de a gândi pe diferite trepte de civilizaţie (aceeaşi mentalitate);
– diferite tipuri de reglementări sociale.
Dar faptele lingvistice au şi propriile lor evoluţii, chiar dacă sunt în legătură cu alte fapte,
ritmurile de evoluţie sunt diferite şi trebuie avută în vedere complexitatea circumstanţelor.
În compartimentarea umană este natural că limbajul a avut o soartă analogă în ceea ce priveşte
varietatea/diversitatea sa pe mari spaţii geografice, deoarece el este mobil şi antrenat într-o mişcare
generală de evoluţie.
Lingviştii au căutat să demonstreze dezvoltarea naturală a limbii, dar au trebuit să recunoască în
final că o dezvoltare naturală a limbii nu există, căci toate limbile cunoscute, populare şi savante,
dezvăluie preocuparea unui „a spune mai bine”, mai exact, «d’un mieux dire», care pretutindeni a
condus subiecţii vorbitori să-şi însuşească modul de a vorbi al celor care se exprimă mai bine. De fapt,
această tendinţă spre mai bine corespunde propriu-zis nevoilor de comunicare şi nu unei dorinţe
subiective. Toate transformările în limbă se fac prin intermediul vorbirii, dar cauzele transformărilor
nu rezidă în aceasta, adică în vorbire. Nu este dorinţa sau voinţa de expresie a indivizilor cea care a
determinat, de exemplu, fenomenul de diftongare în limba franceză sau mutaţia consonantică în limba
germană. Aceste fenomene rezultă din forţe supraindividuale şi se datorează, în parte, şi marilor
evenimente istorice, care au avut ca rezultat amestecul popoarelor.
Acţiunea reciprocă între limbă şi vorbire (dacă considerăm vorbirea o „re/creare individuală a
expresiei lingvistice”) nu explică decât parţial anumite aspecte ale evoluţiei fonetice şi morfologice.
Raportul dintre limbă şi vorbire se relevă numai în maniera în care se transmite limba.
Limba este manipularea colectivă şi spirituală a grupului uman, în interiorul căruia se dezvoltă
copilul. Spre deosebire de aptitudinile fizice şi celelalte aptitudini, spirituale, pe care un copil le
moşteneşte de la părinţi (şi de la strămoşi), limba el o învaţă de la anturajul său: părinţi, doică,
educatoare. Copilul are doar capacitatea de a creşte şi a se dezvolta într-o limbă, fie că e cea a
părinţilor lui, fie că e o limbă străină.
Un copil din părinţi japonezi sau provenind dintr-o ţară din Africa poate învăţa de la primele
sunete, în mediul european sau american, limba locului ca şi un băştinaş. Limba este independentă de
aptitudinile fizice ale vorbitorilor. Prin urmare, transmiterea de la o generaţie la alta a limbii se face
astfel încât fiecare nouă generaţie se dezvoltă într-o sferă spirituală deja existentă.
În timp ce viaţa trece direct de la mamă la copil, limba parcurge o cale spirituală prin acţiunea
anturajului asupra copilului şi a adolescentului. Aceasta explică de ce un om de orice origine poate fi
integrat într-o colectivitate lingvistică diferită. În Imperiul Roman originea etnică a locuitorilor era
dintre cele mai diferite, dar toţi au ajuns să se înţeleagă în limba latină. La fel, în marea colectivitate a
Americii de Nord, unde aproape toate popoarele lumii sunt reprezentate în colectivitatea umană, toţi
vorbesc o singură limbă oficială, engleza.

Fonetica – Studiul sunetelor vorbirii


Vorbirea articulată este modalitatea orală de înţelegere între oameni. Numai omul, dintre toate
animalele, articulează sunetele, adică la producerea lor participă întregul aparat fonator (care constă în
laringe, coardele vocale, cavitate bucală şi nazală). Sunetul reprezintă elementul minim, unitatea de
bază articulată distinct. Prin el însuşi sunetul nu are un sens. Doar alăturarea mai multor sunete într-un
flux sonor reprezintă un suport material pentru un conţinut mental.
Caracteristicile articulării se diferenţiază în funcţie de:
– modul în care ea se realizează (deschis-închis = apertura vocalelor);
– locul de articulare (cu participarea sau neparticiparea coardelor vocale, respectiv a buzelor)
(din acest punct de vedere există trei zone distincte: sunete anterioare [articulate spre partea dinainte
(spre buze) a cavităţii bucale], centrale [în zona mediană a palatului bucal], posterioare sau velare
[spre fundul gurii];
– durata de rostire (lungimea/scurtimea în articulare [în limba română această particularitate nu
are relevanţă]).
Caracteristicile acustice ale sunetului depind de înălţimea, intensitatea şi timbrul vibraţiilor
(sonore).
Clasificarea sunetelor se face în vocale, consoane şi sonante (semivocale).
Vocalele se caracterizează printr-o emisiune a curentului de aer fonator care nu întâlneşte
obstacole, în sensul că aerul expulzat din plămâni în laringe pune în vibraţie coardele vocale şi apoi e
trimis în exterior prin cavitatea bucală şi/sau fosele nazale. Prin natura lor, vocalele sunt sonore.
Vocalele limbii române sunt următoarele:
Vocale anterioare: a, e, i
Vocale posterioare: o, u
Vocale centrale: ă, â.
Consoanele sunt sunetele în articularea cărora curentul de aer, ajuns în cavitatea bucală,
întâlneşte anumite obstacole. Ele se clasifică după modul de articulare (maniera de expulzare a
curentului de aer fonator) în ocluzive (cu obstacol total în calea curentului de aer fonator), fricative sau
constrictive (cu obstacol parţial în calea curentului fonator) şi africate sau semioclusive (cu obstacol
parţial).
Consoane ocluzive sunt: [b], [p], [d], [t], [g], [k], [g’], [k’] (gheară, chiar/gară, car);
Consoane fricative: [v], [f], [z], [s], [j], [h];
Consoane africate: [ţ] (ţânţar), [ğ] (rogi), [č] (faci).
După locul de articulare, consoanele pot fi clasificate în: bilabiale, labiodentale, dentale,
alveolare, palatale, velare, laringale.
După rolul coardelor vocale în rostire, consoanele pot fi sonore (rostite cu vibrarea coardelor
vocale) şi surde (fără vibrarea coardelor vocale).
Clasa intermediară de sunete, între vocale şi consoane, este a sonantelor, care sunt de două
feluri: consoane improprii, ca [r], [l], [m], [n], (a învăţa), şi semivocale: [i], [u], (dai, dau).
Dacă în vorbire avem de a face cu sunete, în limbă (sistem) avem de a face cu foneme. Fonemele
sunt sunete funcţionale, adică sunete cu funcţiunea de a distinge corpuri fonetice purtătoare de
informaţii distincte.
Când rostim în vorbirea românească corpul fonetic carte, cu o sonantă [r] apicală vibrantă
(produsă prin vibrarea vârfului limbii) sau corpul fonetic carte, cu o sonantă [R] uvulară vibrantă
(produsă prin vibrarea uvulei sau omuşorului), înţelegem de fiecare dată unul şi acelaşi lucru, sensul
„carte”.
Aceasta înseamnă că rostirile diferite [r] şi [R] nu au funcţiuni diferite în procesul de comunicare
în limba română, ele sunt sunete funcţional echivalente, formând împreună o clasă de sunete, numită
fonem – fonemul /r/. Sunetele propriu-zise ale vorbirii, numite în fonologie alofone, se notează
încadrate de bare oblice. Spunem că, în română, [r] şi [R] sunt variante (alofone) ale unui fonem.
Dar dacă rostim carne, cu [n] în loc de [t], nu mai înţelegem unul şi acelaşi lucru. Corpul fonetic
carne, cu [n], poartă o încărcătură informaţională diferită de corpul fonetic carte, cu [t]. Spunem că [n]
şi [t], fiind şi ele sunete diferite, sunt, în acelaşi timp, şi variante ale unor foneme diferite, ele au un rol
funcţional diferit în comunicarea în limba română.
Fonemele se disting unele de celelalte prin trăsăturile numite distinctive (sau relevante,
pertinente). Nu orice trăsătură din articularea unui sunet este distinctivă (am văzut mai sus că [r] este
apical, iar [R] uvular, dar deosebirea aceasta nu serveşte diferenţierii informaţiei transmise). În
schimb, deosebirea dintre [r], care este o vibrantă şi [l], care nu este o vibrantă, este relevantă, pentru
că prin ea se diferenţiază corpuri fonetice purtătoare de informaţii diferite, ca rom. car şi cal, încarcă
şi încalcă, cer şi cel, rac şi lac, rest şi lest etc.

Morfologia
Morfologia studiază forma cuvintelor, flexiunea acestora.
Unitatea fundamentală a limbii proprie nivelului morfematic, morfemul, este o unitate minimală
de expresie purtătoare de sens ce corespunde, în general, valorilor gramaticale din gramatica
tradiţională.
Criteriile de clasificare a morfemelor sunt reprezentate de:
1) posibilităţile de combinare a acestora, care delimitează morfeme independente, ce pot să apară
singure ori combinate cu un morfem zero: vânt, loc şi morfeme independente (desinenţe, sufixe,
prefixe) ce necesită prezenţa unui alt morfem căruia să i se ataşeze: re-fac-e, pix-uri;
2) structura expresiei, care clasifică morfemele în continue, formate dintr-un singur fonem sau
un şir neîntrerupt de foneme: foc, -a, -iţă şi discontinue a) întrerupte – cele în interiorul
cărora se intercalează corpul fonetic al unui alt morfem: a desena, al fratelui şi b) repetate, întâlnite în
limbile în care există acord gramatical: carte interesantă/ cărţi interesante;
3) natura conţinutului morfemelor delimitează morfeme lexicale (rădăcini: bun, elev, floar-,
vorb– şi afixe derivative: pre-, stră-, -eşte, -iţă, morfeme gramaticale: sufixe: aleg-ând, desen-a-se,
desinenţe: scri-a-m, frumoas-ei fet-e şi morfeme lexico-gramaticale, care formează cuvinte noi, dar au
şi valoare gramaticală: arhi-plin, hiper-secreţie (prefixele sunt şi mărci ale superlativului);
4) poziţia faţă de morfemul independent distinge prefixe (afixe aşezate în faţa morfemului
independent: bi-anual, stră-moş, re-scrie), sufixe (afixe adăugate după rădăcină care formează teme
sau cuvinte noi: lăud-a-se, căs-uţă, frumuş-el), infixe (afixe introduse în rădăcina cuvântului: rumpi).
Un morfem aparte adăugat după rădăcină şi temă este reprezentat de desinenţa care marchează, la
substantive, numărul şi cazul: mes-ei (sg. G.-D.), genul, numărul şi cazul la adjective: bun-ei conduit-e
(fem., sg., G.-D.), numărul şi persoana verbelor: dor-i-m (pl., pers. I);
5) distanţa morfemelor dependente faţă de cel independent delimitează sufixe şi desinenţe lipite
de rădăcină, care ocupă poziţia I: cânt-a, cit-esc sau aflate la distanţe mai mari faţă de aceasta,
ocupând poziţia a II-a: cânt-a-se, a III-a: cânt-a-se-ră, a IV-a: cânt-a-se-ră-m; prefixele pot ocupa
poziţia I când sunt plasate imediat lângă rădăcină, a-poetic, sau poziţia a II-a: re-în-scăun-a;
6) numărul de morfeme dependente combinabile delimitează morfeme care necesită prezenţa
unui singur morfem independent: -eşte (englez-eşte), -aş (copil-aş), sau a morfemului independent şi a
câtorva morfeme dependente: desen-a-se-ră-ţi;
7) natura expresiei clasifică morfemele în segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise:
şcoal-, -i şi morfeme suprasegmentale, reprezentate de accent şi intonaţie.
Cazuri particulare de morfeme dependente sunt reprezentate de:
1) morfemul zero, un morfem lipsit de expresie materială, fonică, înzestrat însă cu conţinut,
purtător de informaţie gramaticală: forma zi, raportată la zile, sau merg, raportată la forme cum sunt
mergi, merge au în structura lor un asemenea morfem, ce marchează, în primul caz, femininul
singular, iar în cel de-al doilea, persoana I singular.
2) interfix – un segment de expresie lipsit de accent şi de sens, de conţinut propriu, aflat între
rădăcină şi sufixele unor cuvinte derivate: camarad-er-ie, jandarm-er-ie.
Rol de morfeme gramaticale pot avea şi:
– accentul şi intonaţia (véselă/vesélă, ácele/acéle, respectiv Vine buni-ca!/Vine bunica?);
– reduplicarea – repetarea parţială sau totală a unuia sau a mai multor foneme din rădăcina unui
cuvânt sau a unei întregi rădăcini, teme sau cuvânt pentru a-i da cuvântului o nouă valoare
morfologică ori stilistică sau pot fi create forme noi: în limba hausa – biri – „maimuţă”, pl. biribiri, în
japoneză yama – „munte”, pl. yamayama, rom. a da – dădui, a sta – stătui;
– lungirea vocalei în limbile în care există vocale lungi şi scurte poate marca o valoare
gramaticală cum este cea de caz: lat. silva (N. Voc. sg.), silvā (Abl. sg.), cea de timp: fŭgit (perfect)
(fūgit) (prezent);
– geminarea (dublarea sau lungirea consoanelor) poate fi şi ea marcă a unui morfem gramatical:
est. kapi – „al dulapului”, kappi – „în dulap”;
– flexiunea internă constă în modificarea sunetelor din rădăcină în scopul marcării unor forme
gramaticale: engl. sing – sang – sung, rom. sunt, eram, fui, fusei, fost;
– topica – ordinea cuvintelor în propoziţie poate fi indice al funcţiei gra-maticale a acestora, în
limbile lipsite de flexiune sau cu o flexiune redusă: Dan sees Mary, în care primul substantiv are
valoare de subiect, iar cel de-al doilea de obiect.
– cuvintele auxiliare (prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare, articole, adverbe) pot contribui, şi
ele, la redarea unor sensuri gramaticale: pe băiat, să înţelegem, al omului, am găsit, vei fi auzit, foarte
aproape.
Morfemele (invariante) se realizează printr-o clasă de elemente concrete ce apar, de regulă, în
poziţii din care toate celelalte variante sunt excluse. Diferite ca expresie, -e din floare, -ă din studentă,
Ø din zi, reprezintă toate trei, alomorfele (variantele) aceluiaşi morfem de feminin, N.-Ac., singular.

Sintaxa

În gramatica tradiţională cuvântul este considerat unitatea de bază şi el este tratat sub specie
flexiune. Flexiunea (morfologia) se ocupă de structura internă a cuvintelor, ea este corelată cu sintaxa,
care îşi propune să explice „modul în care cuvintele se combină pentru a forma propoziţii”. În
accepţia lingvisticii moderne, din gramatică fac parte numai flexiunea şi sintaxa, şi sunt excluse
descrierea fonologică sau semantică a cuvintelor şi a propoziţiilor.
Gramatica tradiţională, numită şi „noţională”, pornea de la ipoteza că există categorii universale
ale gramaticii – „părţile de vorbire” şi „categoriile grama-ticale” (timpul, modul, genul, numărul),
valabile pentru toate limbile. Gramaticienii din Europa, ocupându-se de limbi indoeuropene, şi-au
bazat analiza gramaticală pe stabilirea modului în care cuvintele operează cu semne (instrumentele
pentru descrierea şi înţelegerea realităţii), cu clasificarea lor ca părţi de vorbire şi cu stabilirea
paradigmelor (modelelor) de declinare şi de conjugare.
Metoda gramaticii tradiţionale este considerată inductivă pentru că descrierea pleacă de la
particular spre general. Ea prezintă inconvenientul de a utiliza concepte care au valoare numai în
cadrul unui sistem lingvistic particular (o limbă pe care o avem în vedere). L. Hjelmslev a considerat
că terminologia folosită suferă de această inadecvare la general, de exemplu, definirea categoriilor –
genitiv, dativ, subjonctiv, pasiv etc. – nu poate fi aplicată tuturor limbilor. Alt exemplu, „imperfectul”
(timp verbal) este diferit în limba franceză, în care această categorie se opune unei alte categorii –
„perfectul simplu”, comparativ limbile germană sau engleză, în care această opoziţie nu există – există
un singur timp pentru trecut, numit imperfect. Sau, unele limbi cunosc două categorii ale numărului,
singular şi plural, în timp ce alte limbi au şi al treilea număr, dualul.
În tratarea modernă a teoriei gramaticale, ca şi a dezvoltării teoriei sintactice generale s-a adoptat
cu predilecţie o abordare pur formală. Einar Haugen a prezentat tendinţele cele mai importante şi
metodele cele mai recente şi mai matematizate, care au deplasat interesul lingviştilor de la căutarea
identităţii limbilor spre distribuţia lor, cu scopul de a identifica relaţiile dintre unităţile lingvistice.
Mulţimea tuturor contextelor în care apare o unitate lingvistică reprezintă distribuţia acesteia.
Abordarea distribuţională a analizei gramaticale presupune construirea unei mulţimi de propoziţii
acceptabile, prin plasarea unor cuvinte diferite în acelaşi cadru. Fiecare limbă poate fi descrisă în
termenii unei mulţimi de unităţi – foneme sau unităţi fonologice – sau pot fi specificate combinaţiile
acceptabile de cuvinte (propoziţii). Cuvintele care se pot substitui unele cu altele în mai multe
propoziţii diferite sunt grupate în clase distribuţionale.
Noţiunea primitivă a unei gramatici moderne este enunţul, definit drept „orice porţiune din
vorbirea unei persoane, înainte de care şi după care urmează o pauză făcută de acea persoană”.
Trebuie să avem în vedere că între enunţ şi propoziţie gradul de corespondenţă este aleator, în general
enunţul nu este identic cu propoziţia.
Analiza gramaticală a unui corpus de enunţuri, deci „recunoaşterea” lor în perspectiva flexiunii
şi a sintaxei, defineşte gramatica analitică tradiţională. Gramatica generativă se bazează pe sinteză şi
este construită din „producerea propoziţiilor”. Teoria lingvistică având capacitatea de justificare a
enunţurilor reale ca membri ai clasei mai întinse a enunţurilor potenţiale este numită generativă. Ea se
bazează pe enunţul minimal denumit propoziţie-nucleu; se urmăreşte apoi dezvoltarea posibilă prin
cercetarea diverselor reguli de transformare. Orice enunţ este constituit din grup nominal (dar poate fi
şi un singur nume) şi grup verbal (sau numai verb). Enunţurile complexe depind de capacitatea
lingvistică a vorbitorului. Capacitatea este numită şi competenţă şi ea reprezintă „ansamblul de reguli
gramaticale deţinute de orice vorbitor al limbii”. Punerea în practică a competenţei este numită
performanţă. Descrierea competenţei tacite a vorbitorului-ascultător, a cărui competenţă stă la baza
reală a producerii şi perceperii, înţelegerii vorbirii, reprezintă, după Noam Chomsky, definiţia
gramaticii generative şi transformaţionale.
Gramatica generativă îşi propune să reprezinte descrierea integrală a limbii ca atare şi nu a uneia
dintre limbile globului. Ea poate fi considerată un „scenariu” care imaginează felul în care vorbitorul-
ascultător interpretează în mod global factorii care duc de la competenţă la performanţă.

Lexematica – lexicologia

Lexematica este o disciplină tânără, ramură a lexicologiei. Ea şi-a propus stabilirea aspectelor
paradigmatice şi sintagmatice ale vocabularului din limbile funcţionale. Unitatea minimală este
denumită lexem, din cauza ambiguităţii termenului cuvânt.
A. Structurile paradigmatice sunt: a) primare (câmp lexical şi clasă lexicală); b) secundare
(modificarea/dezvoltarea/compunerea lexicală).
a) Câmpul lexical este o structură paradigmatică alcătuită din unităţi lexicale (lexeme) care îşi
împart o zonă de semnificaţie şi care se află în opoziţie nemijlocită unele cu altele. Întreg vocabularul
unei limbi este constituit din astfel de câmpuri lexicale care sunt tangente, dar şi secante unele cu
altele. Zonele de semnificaţie comună se axează, aşa cum le indică şi denumirea, în jurul unei
„semnificaţii comune”. Verbe „de mişcare” sau care semnifică „a munci”, „a striga”, „a visa”,
substantive ce denumesc culori sau referitoare la „fericire”, „moarte”, adjective ce indică temperatura
sunt câteva exemple, alese la întâmplare, de câmpuri lexicale (în rom. rece-răcoros, cald, călduţ,
fierbinte; în franceză travailler – oeuvrer – bricoler – bûcher – buriner – trimer – gratter – chiner –
pilonner – bosser – boulonner – turbiner – marner ş.a.; în germană gehen – laufen – rennen – fliegen
– schwimmen – fahren etc.).

Clasa lexicală este o clasă de lexeme care, independent de structurarea câmpului lexical, sunt
legate de un „clasem”, adică de o trăsătură distinctivă comună, care funcţionează într-o întreagă
categorie gramaticală (respectiv, în altă clasă existentă deja în cadrul unei categorii gramaticale).
Clasele se evidenţiază prin distribuţie gramaticală şi/sau lexicală, de exemplu, în categoria
substantivului, „animat” – „inanimat”, „masculin” – „feminin” reprezintă „clase”, dacă lexemele
corespunzătoare cer anumite combinaţii specifice lor.
„Modificarea”, „dezvoltarea” şi „compunerea” sunt structuri secundare, în sensul că presupun
structurarea câmpului lexematic (sau a claselor lexematice) şi corespund unei „gramaticalizări” a
vocabularului. În cadrul „modificării” se includ: derivarea diminutivală, derivarea colectivă şi
prefixarea verbală. Lexemele realizate prin modificare fac parte din aceeaşi categorie gramaticală cu
lexemele care le stau la bază. În schimb, „dezvoltarea” prezintă o determinare gramaticală, iar
lexemele formate aparţin altei categorii gramaticale decât lexemele care stau la baza lor.
„Compunerea” indică cel puţin asocierea a două unităţi între care există o determinare gramaticală.
Categoria gramaticală este totdeauna cea a lexemelor care le constituie.
B. Structurile lexematice sintagmatice sunt solidarităţile lexicale sau combinări lexicale
condiţionate. Ele sunt: „afinităţi”, „selecţiuni” şi „implicaţii”, având elementul condiţionat al
combinaţiei un clasem sau un lexem.
„Afinitatea” este o combinaţie condiţionată de clase, de exemplu între bou şi a rage (numai
despre animale) afinitatea este condiţionată de clasemul lexemului „bou” (clasa „animal”).
„Selecţiunea” este combinaţia condiţionată de elementul determinant de un arhilexem, de exemplu,
între germ. Wagen „maşină, vagon” şi fahren „a merge cu un vehicul”, condiţionarea o face
Fahrzeug, „vehicul”, de care ţine lexemul Wagen.
„Implicaţia” este combinaţia în care lexemul este condiţionat de alt lexem.
În ceea ce priveşte câmpurile lexicale, opoziţiile se stabilesc între lexeme, în cadrul unui câmp,
dar şi între un microcâmp în totalitatea lui şi un alt microcâmp. Câmpurile lexicale sunt studiate în
cadrul semanticii structurale. Tipologia câmpurilor lexicale se bazează pe clasificarea opoziţiilor
lexematice. Opoziţiile, ca şi în fonologie, sunt: graduale, echipolente şi private.
Câmpurile lexicale pot fi clasificate: după configuraţia lor; după sensul lor obiectiv; după
exprimarea lor. Configuraţia depinde de numărul de dimensiuni semantice, de tipurile formale de
opoziţii în legătură cu acele dimensiuni semantice şi de felul în care lexemele se combină în interiorul
acestor paradigme. În cadrul sensului obiectiv se foloseşte „criteriul semantic”, iar exprimarea
câmpului din punct de vedere al numărului de dimensiuni sau criterii semantice diferenţiază câmpuri
unidimensionale şi pluridimensionale.

Semantica

Obiectul de studiu al semanticii este sensul cuvintelor. Sensul coincide, deseori, cu noţiunea, fără
ca fenomenul să fie general valabil. O perfectă identitate sens-noţiune se întâlneşte la termenii
ştiinţifici şi tehnici: morfem, naftol, oxidril. Toate cuvintele au sens, nu toate exprimă însă şi denumesc
noţiuni, ci numai substantivele, adjectivele, pronumele, numeralele, adverbele şi verbele cu sens
lexical. Interjecţiile exprimă – fără a denumi – emoţii, sentimente, imită zgomote sau strigăte;
prepoziţiile, conjuncţiile, articolele, verbele auxiliare exprimă raporturi între noţiuni şi marchează
diferite raporturi gramaticale între cuvinte.
Noţiunile exprimă însuşirile cele mai generale, esenţiale şi necesare, preponderent obiective,
colective ale obiectelor şi fenomenelor, iar sensul se poate referi şi la trăsături particulare, fiind
marcat, uneori, de factori de natură individuală, subiectivi, sau care aparţin unei colectivităţi limitate.
Independent de intenţia vorbitorului, cuvintele au un sens denotativ, care are o valoare obiectivă.
Cuvintele au însă şi un sens referenţial, dat de raportarea lor la realitatea concretă, iar uneori şi un sens
conotativ la care adaugă nuanţe subiective, afective: căsuţă, bunicuţă.
Termenii tehnici şi cei ştiinţifici sunt, în general, monosemantici: elipsoid, colodium, diateză,
azot. Majoritatea cuvintelor sunt însă polisemantice – au două sau mai multe înţelesuri: carte – 1)
„scriere tipărită sau broşată în formă de volum”; 2) „diviziunea mai mare decât un capitol într-o scriere
de mari proporţii”; 3) „învăţătură, ştiinţă, cultură”; 4) „registru”; 5) „bucată de carton pe care sunt
imprimate unele date şi care are diferite întrebuinţări”; 6) „scrisoare, epistolă” etc.
Unele cuvinte şi-au schimbat, în timp, sensul. La baza schimbărilor se pot afla cauze
extralingvistice, datorate schimbării realităţii denumite, evoluţiei gândirii, trecerii cuvintelor dintr-un
mediu social în altul, interdicţiilor de vocabular ş.a. Astfel, în vechime, se scria cu pană de gâscă,
termenul actual peniţă fiind un diminutiv al cuvântului pană; printr-un transfer de sens, termenul a
trecut asupra obiectului metalic folosit la scrisul cu cerneală; deşi atomul se ştie că nu este cea mai
mică dintre componentele materiei (a-tomos – „indivizibil”), numele cuvântului s-a păstrat.
Alte cauze ale schimbărilor de sens sunt de natură lingvistică: apropierea formală dintre cuvinte
– fortuit, de pildă, pus în legătură cu forţat este folosit, uneori, cu sensul „făcut sau impus cu forţa”;
alteori se pierde legătura cu familia din care provine cuvântul: particulele point, pas, folosite în
franceză pentru exprimarea negaţiei sunt, la origine, substantive („punct”, „pas”); alte schimbări se
datorează contextului: datorită desei întrebuinţări în anumite îmbinări, unele cuvinte preiau sensul
cuvântului alăturat: fr. pêche provine din lat. malum persicum – „măr din Persia”.
De-a lungul timpului sensul cuvintelor poate fi lărgit: cerneală desemna, în vechime, numai
cerneala neagră, iar acum denumeşte o substanţă de diferite culori ce serveşte la scris sau restrâns:
termenul varză, nume al unei plante legumicole, denumea în urmă cu câteva sute de ani, plantele verzi,
verdeaţa, în general. Uneori sensul cuvintelor a evoluat de la abstract către concret, alteori de la
concret la abstract: lat. anima „suflet, viaţă”, a devenit în română inimă, respectiv pensum „greutate
cântărită”, a dat în română păs – „supărare, greutate sufletească”; unele cuvinte şi-au înnobilat sensul:
lat. minister – „servitor” stă la baza cuvântului ministru, altele au căpătat un sens peiorativ: sl. prost –
„simplu” e la baza românescului prost – „lipsit de inteligenţă, nerod”.
Ultimele decenii au consemnat dezvoltarea unei semantici de tip sincronic, descriptiv. Una dintre
metodele utilizate de aceasta este analiza semică. Ea îşi propune descompunerea sensului cuvintelor şi
analiza acestuia în unităţi semantice elementare numite seme, la fel cum fonemul – fascicul de
trăsături distinctive – era analizat în aceste trăsături. Sensul fiecărui cuvânt este un fascicul de seme,
distinct de alte fascicule.
Cuvintele care pot fi descrise, grupate pe baza unui număr de seme comune alcătuiesc un câmp
semantic: gradele de rudenie sau gradele militare, denumirea culorilor, numele de flori, de legume, de
animale sălbatice etc.
Din punct de vedere al raportului sens-formă cuvintele pot fi clasificate în următoarele clase:
– omonime – cuvinte cu acelaşi înveliş sonor, dar cu sensuri diferite: calcan – „peşte” şi calcan
– „zid”. Omografele sunt cuvinte a căror formă coincide numai în scris, dar care se pronunţă diferit şi
au sensuri diferite: ţárină/ţarínă, háină/haínă. Omofonele sunt cuvinte cu grafie şi sensuri diferite, dar
care se pronunţă la fel: engl. dear – „drag” şi deer – „căprioară”; fr. vert – „verde”, verre – „sticlă”,
vers – „către”, ver – „vierme”;
– paronime – cuvinte foarte asemănătoare ca formă, însă deosebite ca sens: cenzură – cezură, a
prescrie – a proscrie, distins – destins;
– sinonime – cuvinte cu forme diferite, dar sensuri identice sau foarte apropiate: a compara – a
confrunta, obosit – ostenit, ţăran – sătean;
– antonime – cuvinte cu forme diferite şi sensuri diametral opuse: prieten – duşman, bine – rău,
a urca – a coborî.
Prin analogie cu termenii „sinonimie” şi „antonimie”, nu demult a fost introdus în lingvistică
termenul de hiponimie sau incluziune. Astfel, înţelesul cuvântului garoafă este inclus în cel al
cuvântului floare, înţelesul cuvântului argint în cel de metal etc.

Teme – subiecte pentru referate

1. Factorii constitutivi ai actului de comunicare verbală


2. Dihotomia (distincţia) axă sintagmatică/axă paradigmatică
3. Imutabilitatea şi mutabilitatea semnului lingvistic
4. Rezultatele procesului de interferenţă lingvistică (substrat, superstrat, adstrat)
5. Elemente caracterizante ale ariilor lingvistice
6. Raportul dintre sunete şi foneme
7. Criterii de clasificare a morfemelor
8. Principiile gramaticii generativ-transformaţionale
9. Clasificarea claselor lexicale
10. Cauze ale schimbărilor de sens şi căile de realizare a acestora.

Precizări:
– Fiecare student trebuie să întocmească un referat cu un subiect ales din lista de mai sus.
– Mărimea acestui referat este: minim 1500 cuvinte, maxim 2000 cuvinte.
– Referatul are următoarea structură: 1) titlul; 2) introducere; 3) tratarea subiectului; 4) concluzii
– observaţii – propuneri; 5) bibliografie.
– Este apreciată cu întâietate contribuţia cât mai originală a studentului (părerile şi concluziile
proprii) în tratarea subiectului.
Orice preluare de idei, citate sau referinţe cuprinse în referat se vor preciza la subsolul paginii,
sau sub formă de note bibliografice la sfârşitul lucrării, înfăţişând exact locul de unde s-a preluat ideea
sau fragmentul de text (autorul, titlul lucrării, locul şi anul apariţiei).
Referatele tratate similar (în acelaşi fel de studenţi diferiţi) se resping.
Referatul este notat şi constituie condiţie pentru promovarea examenului la disciplina
„Lingvistică generală”.
Referatele se expediază obligatoriu până la data de 15 noiembrie 2003 prin poştă, sau prin e-mail
(poşta electronică), ori se depun personal la sediul facultăţii.
Temă de control:
Funcţiile şi caracteristicile definitorii ale limbajului va fi alcătuită sub formă de referat, care
va avea aceeaşi structură ca şi precedentul.

Test de evaluare

1. Mijloacele de realizare ale funcţiunii metalingvistice a limbajului, cu exemplificări concrete


din limba străină de specialitate.
2. La ce se referă axa raporturilor sintagmatice şi la ce se referă axa raporturilor asociative?
3. Care este specificul împrumutului ce formează adstratul?
4. Cum se difuzează o inovaţie lingvistică?
5. Enumeraţi câteva elemente ale evoluţiei limbii ce depind de cadrul social.
6. Daţi un exemplu de câmp lexical din limba străină pe care o studiaţi.
7. Pornind de la enunţul rom. Crede că sora lui a citit textul şi de la echivalenţa lui în limba
străină de specialitate, arătaţi în ce constau deosebirile de formă dintre ele.
8. Reconstituiţi, fie şi parţial, seriile asociative din care fac parte unităţile lingvistice combinate
în enunţul din limba de specialitate, echivalent cu rom. Copiii au înţeles bine întrebările.
9. Comentaţi evoluţia semantică a adjectivului rom. mişel de la sensul originar, „sărăcuţ”, la
sensul tardiv „ticălos”, a substantivului engl. queen, de la înţelesul originar „femeie”, la înţelesul
modern, „regină”, sau a substantivului fr. maison, de la sensul iniţial „conac” la sensul tardiv „casă”.
10. Comparaţi câmpul semantic al gradelor de înrudire din limba română cu câmpul semantic
corespunzător din limba de specialitate.

Test de autoevaluare

1. Ce înţelegea Ferdinand de Saussure prin limbă şi prin vorbire? – 3 puncte


2. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic. – 3 puncte
3. Se dau perechile de termeni: lucrurile/lucrurle, înmuguri/îmmuguri, pot-coavă/poctoavă,
morfofonologie/morfonologie. Identificaţi şi comentaţi accidentele fonetice.
– 2 puncte
4. Segmentaţi în morfeme cuvântul presimţiserăm şi analizaţi morfemele obţinute.
– 2 puncte

Răspunsuri

1. Limba şi vorbirea reprezintă – în viziunea lui Saussure – două laturi ale limbajului, strâns
legate între ele şi care se presupun reciproc.
Limba – formată dintr-un sistem de cuvinte şi un sistem gramatical ce există virtual în conştiinţa
tuturor vorbitorilor unei colectivităţi, e interpretată ca normă a tuturor manifestărilor limbajului, ca „un
tot în sine şi un principiu de clasificare”, ca aspect social al limbajului, exterior individului, care o
primeşte de la ceilalţi şi o înregistrează pasiv, fără a putea să intervină, creator, asupra ei.
Vorbirea reprezintă aspectul individual al limbajului, „un act individual de voinţă şi de
inteligenţă”, cu manifestări momentane, un act prin care vorbitorul se serveşte de limbă pentru a-şi
exprima ideile. Ea reprezintă suma aspectelor accesorii, accidentale ale limbajului.
Fiind „multiform şi heteroclit”, reprezentând nu numai socialul, ci, şi individualul, nu limbajul
reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii, ci, după opinia lui Saussure, limba, care este omogenă.
2. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic se referă la faptul că nimic din ceea ce conţine o
noţiune nu impune ca ea să fie exprimată printr-un anumit complex sonor şi nu prin altul. Legătura
semnificat-semnificant este arbitrară, între conţinut şi expresie neexistând o determinare anume, o
legătură naturală. Prin nici un raport interior ideea de soeur, exemplifica Saussure, nu este legată de
grupul de sunete s-ö-r; cu acceaşi semnificaţie s-ar fi putut folosi orice alt semnificant.
Argumente în favoarea arbitrarităţii le constituie:
– faptul că acelaşi obiect poartă, în limbi diferite, nume diferite: rom. carte, fr. livre, engl. book,
rus. kniga;
– existenţa sinonimelor: aceluiaşi conţinut îi corespund expresii diferite în aceeaşi limbă: rom.
prieten-amic, engl. banner-flag;
– existenţa omonimelor, fie ele totale (bancă – „scaun lung” şi bancă – „instituţie financiară”),
parţiale (cap-capi, cap-capete, cap– capuri) sau lexico-gramaticale (cer – substantiv şi verb);
– faptul că aceleaşi complexe sonore intră în relaţie cu sensuri diferite, în limbi diferite: cuvântul
stol – „grup mare de păsări zburătoare de acelaşi fel” în limba română, denumeşte, în limba rusă,
masa; rana – în română „plagă”, „leziune” sau „durere sufletească”, are, în italiană, semnificaţia
„broască”.
Unui grup de sunete îi pot corespunde, deci, sensuri diferite, semnificantul fiind nemotivat,
arbitrar în raport cu semnificatul cu care nu are nici o legătură naturală.
3. lucrurile/lucrule – sincopă; a fost eliminată o vocală neaccentuată, aflată între două consoane;
b) înmuguri/îmmuguri – asimilare; două sunete învecinate au devenit identice prin transferarea,
de la unul la celălalt, a unei caracteristici articulatorii; asimilarea este totală – singura diferenţă dintre n
şi m, privitoare la locul de articulare (o dentală, respectiv o biolabială) dispare;
c) potcoavă – poctoavă– metateză; s-a schimbat ordinea sunetelor în cuvânt;
d) morfofonologie/morfonologie – haplologie – (disimilare silabică); a fost eliminată una dintre
cele două silabe identice din cuvânt.
4. pre – simţ –i –se – ră – m
1 0 1 2 3 4
pre- = morfem lexical, segmental, dependent (legat), continuu, prefix, poziţia 1
simţ = morfem lexical, segmental, independent (liber), continuu, rădăcină, poziţia 0
-i- = morfem gramatical, segmental, dependent (legat), continuu, sufix, poziţia 1
-se- = morfem gramatical, segmental, dependent (legat), continuu, sufix, poziţia a 2-a
-ră- = morfem gramatical, segmental, dependent (legat), continuu, sufix, poziţia a 3-a
-m = morfem gramatical, segmental, dependent (legat), continuu, desinenţă, poziţia a 4-a
Bibliografie selectivă

Bibliografie obligatorie
Zamfira Mihail (coord.), Constantin Dominte, Maria Osiac, Lingvistică generală, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Acad. Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (red. resp.), Tratat de lingvistică generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972.
Ion Coteanu, Crestomaţie de lingvistică generală, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1998.
Eugen Coşeriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.
Al. Graur (coord.), Introducere în lingvistică, (ed. a III-a), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

Bibliografie facultativă
Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura All, ediţia a III-a, Bucureşti, 2002.
Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală, Tipografia Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986.
André Martinet, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Emanuel Vasiliu, Introducere în teoria limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980.
Ariton Vraciu, Lingvistică generală şi comparată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.