Sunteți pe pagina 1din 728

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă

____________________________________________________________________________________

HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE


A DREPTURILOR OMULUI

Culegere selectivă

Volumul I

Chişinău
2006
1
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

CZU 341.231.14(094)
C 95

Editarea şi publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii


generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi
Comisiei europene

Colegiul redacţional:
Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;
Diana Sârcu (red. juridică);
Anton Stogu (lector)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Curtea Europeană a drepturilor omului: Hotărâri ale Curţii Europene


a Drepturilor Omului: Culeg. selectivă: [În 3 vol.] - Ch.: Î.S. F.E.-P. “Tipogr.
Centrală“, 2006. - ISBN 978-9975-78-105-3
Vol. 1 – 2006. – 730 p. – ISBN 978-9975-108-4 (Vol. 1)
1000 ex.

1. Drepturilor Omului. 2. Curtea Europeană

341.231.14(094)

© Consiliul Europei, 2006


© Comisia europeană, 2006
© Biroul de Informare al Consiliului
Europei în Moldova, 2006

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova


Str. 31 August, 78 «A», biroul 23, 2012 Chişinău
Tel./fax: 373 22 24 10 96
e-mail: informchisinau@coe.int

ISBN 978-9975-78-105-3 (general) Imprimat în Republica Moldova, 2006


978-9975-78-108-4 (Vol. 1) Se distribuie gratuit

2
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

CUPRINS

Prefaţă ....................................................................................................................... 4
Lawless contra Irlandei (nr. 3) (art. 17; 5; 5-1-b; 5-1-c; 5-3; 6; 7-1; 15) .................. 5
Neumeister contra Austriei (art. 5-3; 6-1; 5-4) ..................................................... 39
Minelli contra Elveţiei (art. 6-2; 41) ....................................................................... 77
Van der Mussele contra Regatului Belgiei
(art. 4-2; 14+4; P1-1; 14+P1-1) ................................................................................ 95
Luberti contra Italiei (art. 5; 5-1-c; 5-4; 41) ......................................................... 115
Goddi contra Italiei (art. 6-3-c; 41) ...................................................................... 131
Duinhof şi Duijf contra Olandei (art. 35-1; 5-3; 41) ............................................ 141
Ozturk contra Germaniei (art. 6-3-e)................................................................... 155
Feldbrugge contra Olandei (art. 6-1) .................................................................. 185
Lithgow contra Regatului Unit (art. 6-1; 13; P1-1; P1-1+14) ............................. 207
Johnston şi alţii contra Irlandei (art. 25-1; 35-1; 12; 8; 14+8; 9; 41) ................. 277
Leander contra Regatului Suediei (art. 8; 10; 13) .............................................. 307
Pudas contra Suediei (art. 6-1; 13; P1-1; 41)...................................................... 335
F. contra Elveţiei (art. 12; 41)............................................................................... 351
Müller şi alţii contra Elveţiei (art. 10).................................................................. 365
Hauschildt contra Danemarcei (art. 35-1; 6-1; 41) ............................................. 389
Eriksson contra Suediei (art. 8; 6-1; P1-2; 13; 13+P1-2; 13+6-1; 41) ................ 409
Gaskin contra Regatului Unit (art. 8; 10; 41)...................................................... 435
Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit (art. 5; 13; 41) .......................455
Observer şi Guardian contra Regatului Unit (art. 10; 14+10; 13; 41) ............... 473
Vermeire contra Belgiei (art. 14+8; 46-1)............................................................ 529
X. contra Franţei (art. 6-1; 41) ............................................................................. 541
Hadjianastassiou contra Greciei (art. 6-1; 6-3-b; 10; 41)................................... 555
Dombo Beheer B. V. contra Olandei (art. 6-1; 41) ............................................. 569
Fredin (Nr. 2) contra Suediei (nr. 2) (art. 6-1; 41) ............................................... 589
Jacubowski contra Germaniei (art. 10) .............................................................. 597
Karlheinz Schmidt contra Germaniei (art. 14+4-3-d; 41; P1-1) ......................... 609
Hokkanen contra Finlandei (art. 6-1; 8; 13; 41; P7-5) ........................................ 623
Poitrimol contra Franţei (art. 6-1; 6-3-c; 41) ....................................................... 645
López Ostra contra Spaniei (art. 3; 8; 35-1; 41) ................................................. 663
Sfintele Mănăstiri contra Greciei (art. 6-1; 9; 11; 13; 35-1;
P1-1; 14+6; 14+9; 14+11; 14+P1) .......................................................................... 681
Vereinigung Demolratisher Soldaten Österreichs şi Gubi
contra Austriei (art. 10; 13; 14+10; 41)................................................................713

3
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Prefaţă
Apariţia culegerii în trei volume a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului în varianta moldovenească este un eveniment extrem
de aşteptat şi binevenit. Îmi exprim recunoştinţa faţă de partenerii naţio-
nali (Lilia Snegureac, Diana Sârcu, Svetlana Ungureanu, Rodica Secrieru,
Natalia Trepăduş, Anton Stogu) care au contribuit la finalizarea acestui
proiect în vederea asigurării accesului şi disponibilităţii jurisprudenţei tot
mai abundente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia având
un efect direct asupra dreptului intern.
Publicaţia, fiind o valoroasă sursă de referinţă, va servi profesioniştilor
sistemului judiciar, judecătorilor, avocaţilor, procurorilor în vederea asigu-
rării unui sistem juridic echitabil şi eficient. În egală măsură, culegerea va
prezenta un interes pentru un public mai larg, inclusiv poliţia şi serviciul
penitenciar, precum şi pentru funcţionarii publici de la toate nivelurile ad-
ministrării naţionale. Astfel, ţinând cont de caracterul subsidiar al Curţii de
la Strasbourg, protecţia drepturilor prevăzute în Convenţie ar putea fi asigu-
rată, în prumul rând, la nivelul naţional, unde sunt protejate cel mai bine.
În calitate de sursă educaţională, această publicaţie va fi în mod speci-
al utilă pentru profesorii şi studenţii în drept, precum şi în alte domenii aca-
demice, din moment ce o bună cunoaştere a principiilor drepturilor omului
şi a protecţiei lor internaţionale are o importanţă fundamentală pentru cei
care vor modela şi vor conduce viitoarea societate moldovenească.
În afară de valoarea profesională şi educaţională, aceste trei volume
vor servi în calitate de manual indispensabil cu privire la valorile democra-
tice fundamentale împărtăşite de Statele membre ale Consiliului Europei.
Toţi cei care participă la viaţa politică şi publică din Moldova, fie că sunt
demnitari aleşi sau funcţionari numiţi în Guvern, reprezetanţi ai societăţii
civile şi analişti mass-media, se vor inspira din această publicaţie şi îşi vor
realiza în deplină măsură rolul în consolidarea unei culturi a drepturilor
omului care-şi trage rădăcinile din solul fertil al celui mai reuşit sistem
actual al drepturilor omului din lume.

Preşedintele Curţii Europene


a Drepturilor Omului Luzius Wildhaber

4
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LAWLESS contra IRLANDEI


(Cererea nr. 332/57)

HOTĂRÂRE

1 iulie 1961

În cauza „Lawless”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit dispoziţiilor artico-
lului 43 (art. 43) al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 22 din Regulamentul
Curţii, într-o Cameră compusă din:
Dl. R. Cassin, Preşedinte
şi dnii G. Marikiadis
E. Rodenbourg
R. McGonigal, membru ex officio
G. Balladore Pallieri
E. Arnalds
K.F. Arik, Judecători
P. Modinos, Grefier,
pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. Prezenta cauză a fost deferită Curţii la 13 aprilie 1960, de către Comisia


Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datea-
ză cu 12 aprilie 1960. La cererea sa de deferire a cauzei, Comisia a anexat raportul
său potrivit articolului 31 (art. 31) al Convenţiei. Cauza se referă la cererea introdusă
în faţa Comisiei, în temeiul articolului 25 (art. 25) al Convenţiei, de dl G. R. Lawless,
cetăţean al Republicii Irlanda, îndreptată împotriva Guvernului acestui stat.
2. Atât Comisia, cât şi Guvernul irlandez, Parte în această cauză, au ridicat ex-
cepţii preliminare şi probleme de procedură în prezenta cauză. Curtea s-a pronunţat
asupra acestor probleme în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960.

5
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Procedura, aşa precum s-a desfăşurat până la această dată, este expusă în
hotărârea precitată.
3. Urmare a hotărârii precitate, Preşedintele Camerei, printr-o ordonanţă din 14
noiembrie 1960, a fixat data de 16 decembrie 1960 drept termen limită pentru prezen-
tarea memoriului delegaţilor Comisiei şi data de 5 februarie 1961 drept termen limită
pentru prezentarea contra-memoriului Guvernului irlandez.
Conformându-se acestei ordonanţe, Comisia a prezentat la 16 decembrie 1960
o „Expunere cu privire la contra-memoriu (fondul cauzei)”, care la 19 decembrie 1960
a fost notificată Guvernului irlandez, Parte în această cauză. La 3 februarie 1961,
înainte de expirarea termenului acordat, Guvernul irlandez de asemenea a prezentat
un document intitulat „Observaţiile Guvernului irlandez cu privire la Expunerea Comi-
siei Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie 1960”. Acest document a fost
comunicat delegaţilor Comisiei la 7 februarie 1961, dată de la care cauza putea fi prin
urmare examinată în fond.
Înainte de deschiderea procedurii orale, delegatul principal al Comisiei a adus
la cunoştinţa Curţii, printr-o scrisoare adresată Grefierului la 14 martie 1961, opinia
delegaţilor Comisiei cu privire la unele chestiuni ridicate de Guvernul irlandez în do-
cumentul său din 3 februarie 1961, copia căreia fiind transmisă Guvernului irlandez şi
vărsată, de asemenea, la dosarul cauzei.
4. La 7, 8, 10 şi 11 aprilie 1961, la Strasbourg, au avut loc audieri în şedinţă
publică, la care au participat:

din partea Comisiei:


Sir Humphrey Waldock, Preşedinte al Comisiei, Delegat principal,
Dl C. Th. Eustathiades, Vicepreşedinte
şi
Dl S. Petren, Membru al Comisiei, Delegaţi adjuncţi,

din partea Guvernului irlandez, Parte în această cauză:


Dl A. O’Keeffe, Procurorul General al Irlandei, acţionând în calitate de agent,
asistat de:
Dl S. Morrissey, Barrister-at-Law, consilier juridic, Ministerul Afacerilor Externe,
Dl A. J. Hederman, Barrister-at-Law, consilier,
şi de către:
Dnii D. O’Donovan, Chief State Solicitor,
P. Berry, Assistant Secretary-General, Ministerul Justiţiei.

5. Înainte de examinarea fondului cauzei, Sir Humphrey Waldock, delegat prin-


cipal al Comisiei, a ridicat câteva chestiuni de procedură şi a prezentat la acest su-
biect următoarele concluzii:

6
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„Invităm Curtea să statueze că delegaţii Comisiei au dreptul:


(a) să considere ca parte integrantă a procedurii cauzei observaţiile scrise ale reclamantului asupra
raportului Comisiei, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16 decembrie 1960,
astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960;
(b) să aducă la cunoştinţa Curţii opinia reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în ca-
drul dezbaterilor, astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960;
(c) să considere persoana desemnată de către reclamant ca fiind la dispoziţia delegaţilor pentru
orice asistenţă pe care aceştia ar considera-o utilă de solicitat, în vederea comunicării Curţii a opi-
niei reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în cadrul dezbaterilor.”

Dl A. O’Keeffe, acţionând în calitate de agent al Guvernului irlandez, a declarat


că lasă această chestiune la discreţia Curţii.

6. Asupra acestei chestiuni de procedură, Curtea a adoptat la 7 aprilie 1961


următoarea hotărâre:
„Curtea,
Ţinând cont de concluziile prezentate de către delegaţii Comisiei Europene a Drepturilor Omului la
audierea din 7 aprilie 1961;
Luând notă de faptul că agentul Guvernului irlandez nu doreşte să se pronunţe asupra chestiunii;
Considerând că, în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960, Curtea a declarat că la această etapă a
procedurii nu consideră necesar să autorizeze Comisia să-i transmită observaţiile scrise ale recla-
mantului asupra Raportului Comisiei;
Considerând că, pe de altă parte, Curtea a recunoscut deja Comisiei în hotărârea precitată, doar
versiunea franceză fiind autentică, facultatea de a aduce la cunoştinţă, sub proprie răspundere, opinia
reclamantului, ca element ce ar putea servi drept explicaţie Curţii;
Considerând că această latitudine a Comisiei se extinde asupra oricăror consideraţii pe care Comi-
sia le-ar obţine de la reclamant în cadrul procedurii în faţa Curţii;
Considerând că, pe de altă parte, Comisia dispune de deplina libertate cu privire la alegerea me-
todelor prin care doreşte să stabilească contactul cu reclamantul şi să-i ofere acestuia ocazia să-i
comunice opinia; considerând, în special, că aceasta îi poate cere reclamantului să desemneze o
persoană care să fie la dispoziţia delegaţilor Comisiei; considerând că din aceasta nu rezultă că
persoana în cauză ar avea locus standi in judicio;
Din aceste considerente,
Decide în unanimitate:
Cu referire la concluziile formulate la litera (a), că, la etapa actuală, nu este cazul de a examina
observaţiile scrise ale reclamantului, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16
decembrie 1960, ca făcând parte integrantă din procedura cauzei;
Cu referire la litera (b), că Comisia are deplina latitudine, în cadrul dezbaterilor şi în măsura în care
le consideră utile pentru a servi drept explicaţie Curţii, să ia în considerare opinia reclamantului
asupra Raportului sau asupra oricărei chestiuni particulare ridicate după transmiterea lui;
Cu referire la litera (c), că Comisia este împuternicită, la momentul în care consideră util să o facă,
să invite reclamantul să-i pună la dispoziţie o persoană, sub rezerva celor indicate mai sus.”

7. În continuare, Curtea a audiat declaraţiile, răspunsurile şi prezentările cu


privire la chestiunile de fapt şi de drept asupra fondului cauzei, date de Sir Humphrey
Waldock, delegat principal, din partea Comisiei, de dl A. O’Keeffe, Attorney-General,
acţionând în calitate de Agent din partea Guvernului irlandez.

7
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

ÎN FAPT

1. Cererea Comisiei de deferire a cauzei – la care este anexat Raportul său,


întocmit potrivit dispoziţiilor articolului 31 (art. 31) din Convenţie – are drept obiect de
a supune cauza G. R. Lawless spre examinare Curţii, astfel încât aceasta să poată
decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Gu-
vernul irlandez în temeiul dispoziţiilor Convenţiei.
Precum rezultă din cererea şi memoriul Comisiei, G. R. Lawless invocă, în
ceea ce îl priveşte, încălcarea din partea autorităţilor Republicii Irlanda a dispoziţiilor
Convenţiei, prin faptul că, întru executarea unei ordonanţe emise de către Ministrul
Justiţiei în baza articolului 4 al Legii nr. 2 din 1940 de modificare a Legii din 1939 cu
privire la atentatele contra securităţii statului, s-a aflat în detenţie fără judecată de la
13 iulie până la 11 decembrie 1957 într-o tabără de detenţie militară, situată pe teri-
toriul Republicii Irlanda.
2. Faptele cauzei, astfel precum rezultă din Raportul Comisiei, din memorii,
probele şi documentele prezentate Curţii, precum şi din concluziile formulate atât de
Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, în cadrul audierilor orale în faţa Curţii, se rezumă
la următoarele:
3. G. R. Lawless, născut în 1936, este muncitor în construcţie. El are domiciliu
permanent în Dublin (Irlanda).
4. G. R. Lawless a recunoscut în faţa Comisiei că a devenit membru al I.R.A.
(„Irish Republican Army” / „Armata republicană irlandeză”) în ianuarie 1956. Potrivit
propriilor sale declaraţii, el ar fi părăsit I.R.A. în iunie 1956 şi un grup disident al I.R.A
în decembrie 1956.

II
5. Potrivit tratatului cu privire la crearea Statului Liber al Irlandei, semnat la 6
decembrie 1921 între Regatul Unit şi Statul Liber al Irlandei, şase comitate situate în
nordul Insulei irlandeze au rămas sub suveranitatea britanică.
6. După crearea Statului Liber al Irlandei, cu diferite ocazii, s-au constituit gru-
puri armate autoproclamate „Armata republicană irlandeză” (I.R.A.), având ca obiectiv
evident desfăşurarea activităţilor teroriste ce ar pune capăt suveranităţii exercitate de
Regatul Unit asupra Irlandei de Nord. Activităţile acestor grupuri au luat uneori pro-
porţii atât de mari, încât legislaţia ordinară nu mai putea asigura o reprimare eficientă.
Astfel, legislatorul i-a acordat cu diferite ocazii Guvernului împuterniciri speciale, de
natură să-i permită acestuia să facă faţă situaţiei create prin aceste activităţi ilegale;
printre aceste împuterniciri a figurat uneori dreptul de detenţie fără judecată.
La 29 decembrie 1937 a fost promulgată Constituţia Republicii Irlanda, în vi-
goare în prezent. În luna mai a anului 1938, toate persoanele deţinute pentru delicte
politice au fost eliberate.

8
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

La momentul când situaţia politică din Europa prezicea declanşarea războiu-


lui, I.R.A. şi-a reluat activităţile şi săvârşea noi acte de violenţă pe teritoriul Repu-
blicii Irlanda.
La începutul anului 1939, I.R.A. a publicat documente pe care le-a denu-
mit „declaraţie de război Regatului Unit”. În special după această declaraţie I.R.A.,
acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda, şi-a intensificat actele de violenţă pe
teritoriul britanic.
7. Pentru a face faţă situaţiei create prin activitatea I.R.A., Parlamentul Repu-
blicii Irlanda a adoptat o lege cu privire la atentatele contra securităţii statului („Offen-
ces against the State Act, 1939”), care a intrat în vigoare la 14 iunie 1939.

III

8. Titlul II al legii din 1939 defineşte „activităţile prejudiciabile menţinerii păcii şi


ordinii publice sau securităţii statului”. Titlul III conţine dispoziţii cu privire la organizaţii
a căror activitate cade sub incidenţa legii şi care, din aceste motive, pot fi declarate
prin ordonanţă de Guvern „organizaţii ilegale”. În acest sens, articolul 21 din legea din
1939 prevede:
„(1) Este interzis oricărei persoane să facă parte dintr-o organizaţie ilegală;
(2) Orice persoana care este membru al unei organizaţii ilegale, contrar prezentului articol, se face
vinovată de încălcarea dispoziţiilor prezentului articol şi este pasibilă:
(a) în cazul constatării vinovăţiei, de o amendă în valoare de cel mult 50 lire sau, la discreţia instan-
ţei de judecată, de pedeapsa cu închisoarea de până la trei luni, sau de ambele pedepse; fie
(b) în cazul pronunţării hotărârii de condamnare de către instanţa de judecată, de o pedeapsă cu
închisoarea de până la doi ani”.

Titlul IV al legii din 1939 conţine diverse dispoziţii cu privire la reprimarea acti-
vităţilor ilegale, printre care, articolul 30 prevede următoarea dispoziţie referitoare la
arestarea şi detenţia persoanelor bănuite de implicare în activităţi ilegale:

Articolul 30:
„(1) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legiti-
maţiei, dacă i se cere) poate fără mandat să oprească, să percheziţioneze, să interogheze şi să
aresteze orice persoana sau să efectueze una sau mai multe dintre aceste măsuri în privinţa orică-
rei persoane pe care o bănuieşte de a fi comis o încălcare sau este pe cale să comită o încălcare
a oricărui articol sau paragraf din prezenta lege, sau un act calificat drept delict în sensul Titlului
V din prezenta lege, sau pe care o bănuieşte de a fi posesorul unui document având legătură cu
comiterea sau tentativa de comitere a oricărei dintre încălcările sus-menţionate.
(2) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitima-
ţiei, dacă i se cere) poate, în scopul exercitării oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful
precedent al acestui articol, să oprească şi să percheziţioneze (făcând uz de forţă, în caz de
necesitate) orice vehicul sau navă, corabie sau alt vas pe care îl bănuieşte de transportarea unei
persoane pe care este autorizat, potrivit paragrafului sus-menţionat, să o reţină fără mandat.
(3) Orice persoană reţinută în temeiul prezentului articol poate fi condusă şi deţinută la un post al
Gárda Síochána, o închisoare sau orice alt loc corespunzător acestui scop, timp de 24 de ore din
momentul reţinerii şi oricărei persoane i se poate, la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, având
cel puţin rangul de Comisar principal, prelungi detenţia pentru încă 24 de ore.

9
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

(4) Orice persoană deţinută ca urmare a aplicării paragrafului precedent poate, în orice moment pe
parcursul detenţiei sale, să fie inculpată de săvârşirea unei infracţiuni şi tradusă în faţa Tribunalului
de District sau în faţa unei Curţi Penale Speciale, sau eliberată la ordinul unui ofiţer din Gárda
Síochána, şi trebuie, în cazul în care nu este inculpată sau eliberată, să fie eliberată la expirarea
perioadei de detenţie autorizate de paragraful precitat.
(5) Orice membru al Gárda Síochána poate lua, cu privire la o persoană deţinută în temeiul prezen-
tului articol, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
(a) să noteze numele şi adresa unei astfel de persoane;
(b) să percheziţioneze o astfel de persoana sau să dispună percheziţia;
(c) să fotografieze o astfel de persoana sau să dispună fotografierea;
(d) să-i ia sau să dispună luarea amprentelor digitale unei astfel de persoane;
(6) Orice persoană care va opune rezistenţă exercitării de către un membru al Gárda Síochána a
oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent, sau care nu-şi va declara numele
sau va refuza să-şi declare numele sau adresa şi va furniza la orice întrebare de această natură un
nume sau o adresă falsă sau înşelătoare, se va face vinovat de încălcarea prezentului articol şi va
fi, după constatarea vinovăţiei, pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la şase luni”.

Titlul V al legii din 1939 are drept obiect crearea unei „Curţi Penale Speciale”,
având competenţa de judecare a persoanelor acuzate de delicte în temeiul acestei legi.
În cele din urmă, Titlul VI al legii din 1939 conţine dispoziţii care autorizează orice
Ministru de Stat – din momentul în care Guvernul a pus în vigoare această parte a legii
– să ordone, în anumite circumstanţe, arestarea sau detenţia oricărei persoane în pri-
vinţa căreia are convingerea că se dedică unor activităţi declarate ilegale prin lege.
9. La 23 iunie 1939, adică după nouă zile de la intrarea în vigoare a legii cu
privire la atentatele contra securităţii statului, Guvernul a promulgat, în temeiul artico-
lului 19 al acestei legi, o ordonanţă prin care I.R.A., declarată „Organizaţie ilegală”, a
fost dizolvată.
10. Ulterior, circa 70 de persoane au fost arestate şi deţinute în temeiul Titlului VI
al legii; una dintre acele persoane a înaintat o acţiune în faţa Înaltei Curţi a Irlandei, con-
testând legalitatea detenţiei sale. Înalta Curte a Irlandei a declarat atunci această deten-
ţie ca fiind ilegală şi a dispus eliberarea persoanei printr-o hotărâre de habeas corpus.
Guvernul a ordonat atunci eliberarea tuturor persoanelor deţinute în baza ace-
loraşi dispoziţii.
11. Luând în consideraţie hotărârea Înaltei Curţi, Guvernul a prezentat Parla-
mentului un proiect de lege de modificare a Titlului VI al legii din 1939 contra securităţii
statului. La 9 februarie 1940, după ce a fost declarat constituţional de către Curtea
Supremă, acest proiect a fost adoptat de către Parlament, devenind legea nr. 2 din
1940, „Offences against the State (Amendment) Act 1940”.
Această lege nr. 2 din 1940 conferă Miniştrilor de Stat împuterniciri speciale
de detenţie fără judecată, „dacă şi din momentul în care Guvernul va face şi va pu-
blica o declaraţie prin care să declare că împuternicirile atribuite prin prezentul Titlu
al legii sunt necesare pentru a asigura menţinerea păcii şi ordinii publice şi că este
oportun ca prezentul Titlu al legii să intre imediat în vigoare” (articolul 3, paragraful
(2) al legii).

10
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Cu toate acestea, în temeiul paragrafului (4) al articolului 3 al legii, declaraţia


Guvernului de punere în vigoare a împuternicirilor speciale de detenţie poate fi anu-
lată în orice moment printr-o simplă rezoluţie a Camerei inferioare a Parlamentului
irlandez.
În plus, potrivit prevederilor articolului 9 al legii, cele două Camere ale Parla-
mentului trebuie să fie informate în deplină măsură, cu regularitate, despre modul de
exercitare a împuternicirilor de detenţie.
12. Împuternicirile de detenţie prevăzute de legea precitată sunt încredinţate
Miniştrilor de Stat. În acest sens, articolul 4 al legii dispune:
„(1) În cazul în care un Ministru de Stat consideră că o persoană este implicată în activităţi care,
după părerea sa, sunt prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau a siguranţei statului, el
poate, prin ordin sub semnătură proprie şi purtând sigiliul său oficial, să ordone arestarea sau de-
tenţia acelei persoane în baza prezentului articol.
(2) Orice membru al Gárda Síochána poate să aresteze fără mandat orice persoană indicată în
ordinul emis de către un Ministru de Stat în aplicarea paragrafului precedent.
(3) Orice persoană arestată în aplicarea paragrafului precedent va fi deţinută într-o închisoare sau
într-un alt loc indicat în acest scop printr-un regulament adoptat în aplicarea prezentului Titlu al
legii, până la momentul în care acest Titlu va înceta să mai fie în vigoare sau până la momentul în
care aceasta va fi eliberată în temeiul dispoziţiilor subsecvente ale prezentului Titlu al acestei legi.
(4) În cazul în care o persoană este deţinută în baza prezentului articol, acesteia i se prezintă,
imediat după sosire la închisoare sau în orice alt loc indicat în acest scop prin regulamentele adop-
tate în aplicarea prezentei părţi a acestei legi, o copie a ordinului emis pe numele său în temeiul
prezentului articol, precum şi a dispoziţiilor articolului 8 al prezentei legi”.

13. În temeiul articolului 8 al legii nr. 2 din 1940, Guvernul trebuie să instituie,
cât de curând posibil după intrarea în vigoare a împuternicirilor de detenţie fără jude-
cată, o Comisie (numită în continuare: „Comisia de detenţie”) care să poate fi sesizată
de către orice persoană arestată sau deţinută în temeiul legii, prin intermediul Guver-
nului, în vederea examinării cauzei sale. Această Comisie trebuie să fie alcătuită din
trei membri numiţi de Guvern, printre care un ofiţer al Forţelor Apărării, având cel puţin
şapte ani de serviciu, şi alţi doi membri, care trebuie să fie un avocat sau jurisconsult
având o experienţă de cel puţin şapte ani, fie judecători sau foşti judecători ai tribuna-
lelor ordinare. În cele din urmă, articolul 8 al legii prevede ca, în cazul în care Comisia
conchide că nu există temeiuri pentru menţinerea persoanei în detenţie, aceasta este
eliberată în cei mai scurţi termeni.
IV

14. După o perioadă de mai mulţi ani în care activităţile I.R.A. nu au fost atât de
pronunţate, în 1954 şi apoi începând cu al doilea semestru al anului 1956 s-a produs
o recrudescenţă.
În cea de-a doua jumătate a lunii decembrie 1956, au fost comise atacuri ar-
mate împotriva mai multor unităţi ale poliţiei Irlandei de Nord, iar la sfârşitul lunii a fost
ucis un poliţist. În aceeaşi lună, o patrulă a poliţiei circulând pe drumuri frontaliere a
fost ţinta unor focuri de armă, au fost doborâţi arbori de-a curmezişul drumurilor, au
fost tăiate fire telefonice etc. În ianuarie 1957, incidentele au devenit şi mai frecven-

11
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

te. La începutul lunii, împotriva unităţilor poliţiei din Brookeborough a fost declanşat
un atac armat, în cursul căruia doi dintre atacatori au fost ucişi, ambii provenind din
teritoriul comitatului 26. Alţi doisprezece, dintre care patru răniţi, au trecut frontiera
şi au fost arestaţi de poliţia Republicii Irlanda. În aceste circumstanţe, Prim-ministrul
Republicii Irlanda a adresat publicului, în cadrul unui mesaj radiofonic din 6 ianuarie
1957, un apel insistent de a pune capăt acestor atacuri.
La şase zile după acest mesaj radiofonic, adică pe 12 ianuarie 1957, I.R.A.
săvârşeşte pe teritoriul Republicii Irlanda un atac armat împotriva unui magazin de
explozibile, situat în Moortown, comitatul Dublin, în scopul de a sustrage explozibile.
La 6 mai 1957, grupuri armate au pătruns în magazinul de explozibile din Swan Laois,
au imobilizat paznicul şi au sustras o mare cantitate de explozibile.
Pe 18 aprilie 1957, printr-o explozie care cauzează serioase prejudicii podului
de cale ferată din Ayallogue, în comitatul Armagh, la circa 5 mile în partea de nord a
frontierei, a fost întreruptă linia de cale ferată Dublin-Belfast.
În noaptea din 25 spre 26 aprilie, trei explozii între Lurgan şi Portadown, în
Irlanda de Nord, au cauzat daune aceleiaşi linii de cale ferată.
În noaptea din 3 spre 4 iulie 1957, o patrulă a poliţiei Irlandei de Nord, în timpul
serviciului în imediată apropiere de frontieră, a căzut într-o ambuscadă. Un poliţist a
fost împuşcat mortal, iar altul a fost rănit. La locul ambuscadei au fost descoperite 87 de
batoane de gelinită plasate pe drum, acoperite cu pietre şi conectate la un detonator.
Acest incident s-a produs cu doar 8 zile înainte de Orange Processions, care se
desfăşoară anual în numeroase localităţi ale Irlandei de Nord la data de 12 iulie. În tre-
cut, această dată a fost deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice.

15. Împuternicirile speciale de arestare şi detenţie atribuite Miniştrilor de Stat


prin legea nr. 2 din 1940, au fost puse în vigoare la 8 iulie 1957 printr-o Declaraţie a
Guvernului irlandez publicată în Jurnalul Oficial la 5 iulie 1957.
La 16 iulie 1957, Guvernul a constituit Comisia de detenţie, prevăzută de ar-
ticolul 8 al legii şi a desemnat în calitate de membri ai Comisiei un ofiţer al Forţelor
Apărării, un judecător şi un judecător de district.
16. Declaraţia Guvernului irlandez de punere în vigoare, la 8 iulie 1957, a îm-
puternicirilor speciale de detenţie prevăzute în Titlul II al legii nr. 2 din 1940, avea
următorul conţinut:
„Guvernul, în exercitarea împuternicirilor conferite de paragraful 2 al articolului 3 al legii cu privire la
atentatele contra securităţii statului din 1940 (nr. 2 din 1940), prin prezenta declară că împuternicirile
conferite de Titlul II al legii precitate sunt necesare în vederea menţinerii păcii şi ordinii publice şi că
este necesar ca Titlul menţionat să intre în vigoare imediat.”

17. Prin scrisoarea din 20 iulie 1957, Ministrul irlandez al Afacerilor Externe a
informat Secretarul General al Consiliului Europei că Titlul II al legii nr. 2 din 1940 cu
privire la atentatele contra securităţii statului a intrat în vigoare la 8 iulie 1957.

12
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Paragraful 2 al scrisorii avea următorul conţinut:


„... În măsura în care punerea în aplicare a Titlului II al legii, care conferă împuterniciri speciale de
arestare şi de detenţie, poate implica o derogare de la obligaţiile ce rezultă din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, am onoarea să vă invit să consideraţi
prezenta scrisoare ca una de notificare potrivit articolului 15 (3) (art. 15-3) al Convenţiei.”
Scrisoarea indica faptul că detenţia persoanelor în baza legii nr. 2 devenise necesară „în vederea
împiedicării săvârşirii delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerii unor forţe militare sau
armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”.

Secretarului General i se atrăgea atenţia asupra dispoziţiilor articolului 8 al Le-


gii din 1940, care prevedea constituirea unei Comisii căreia i se poate adresa orice
persoană deţinută. Comisia a fost instituită la 16 iulie 1957.
18. Îndată după publicarea Declaraţiei din 5 iulie 1957 cu privire la punerea în
vigoare a împuternicirilor de detenţie prevăzute de legea nr. 2 din 1940, Prim-ministrul
Republicii Irlanda a anunţat că Guvernul va elibera orice persoană deţinută în temeiul
legii menţionate, care îşi va lua angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlan-
dei” şi de „a nu adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din
1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”.

VI

19. La 21 septembrie 1936 G.R. Lawless a fost arestat pentru prima dată
împreuna cu alţi trei bărbaţi într-un hambar dezafectat la Keshcarrigan, comitatul
Leitrim. În acest hambar poliţia a descoperit o mitralieră Thompson, 6 arme de
război, 6 arme de vânătoare, un revolver, un pistol automat şi 400 încărcătoare.
Lawless a recunoscut că era membru al I.R.A. şi că a luat parte la un atac armat în
cadrul căruia au fost furate arme şi revolvere. La 18 octombrie, el a fost acuzat de
deţinere ilegală de arme de foc, în temeiul legii din 1925 cu privire la armele de foc
(The Firearms Act, 1925) şi a articolului 21 din legea din 1939 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (The Offences against the State Act, 1939) (în continuare
„legea din 1939”).

G. R. Lawless şi ceilalţi inculpaţi au fost traduşi în faţa Curţii penale de circum-


scripţie Dublin. La 23 noiembrie 1956, aceştia au fost achitaţi în ceea ce priveşte ca-
pătul de acuzare de posesie ilegală de arme de foc. Judecătorul a semnalat juraţilor
faptul că nu au fost respectate condiţiile tehnice referitoare la probarea vinovăţiei acu-
zatului, acuzarea nedemonstrând în mod concludent că nici o autoritate competentă
nu îi acordase acuzatului vreun permis ce l-ar fi autorizat să deţină armele în cauză.

În cadrul audierilor din data de 26 octombrie în faţa acestei Curţi, judecătorul de


district l-a întrebat pe unul dintre inculpaţi, Sean Geraghty, dacă acesta dorea să adre-
seze întrebări agenţilor de poliţie prezenţi. Sean Geraghty a răspuns în felul următor:
„În calitate de soldat al Armatei Republicane Irlandeze şi ca leader al bărbaţilor aici prezenţi, nu
doresc sa iau parte la deliberările acestui tribunal.”

La întrebarea judecătorului dacă pleda vinovat sau nevinovat, acesta a răspuns


din nou:

13
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

„În numele camarazilor mei şi al meu personal, ţin să declar că armele şi muniţiile găsite asupra
noastră urmau să fie utilizate împotriva forţelor britanice de ocupaţie, în scopul realizării reunificării
ţării noastre şi irlandezii şi irlandezele, indiferent de opinie politică, nu trebuie să se teamă de noi.
Noi reafirmăm că posesia armelor este legală şi credem, de asemenea, că orice irlandez are dato-
ria de a lua arma în mână pentru a-şi apăra ţara”.

Ulterior, răspunzând la o întrebare ce i-a fost adresată de către judecător, G.R.


Lawless a declarat: „Sean Gergharty a vorbit în numele meu”.
La 14 mai 1957, Lawless a fost arestat din nou la Dublin, în temeiul articolului
30 din legea din 1939, fiind bănuit de implicare în activităţi ilegale. Asupra lui a fost gă-
sită o schiţă de plan pentru atacarea unor posturi de frontieră între Republica Irlanda
şi Irlanda de Nord, având inscripţia: „A se infiltra, a anihila şi a distruge”.
În aceeaşi zi la domiciliul lui G. R. Lawless a fost efectuată o percheziţie. În tim-
pul acesteia a fost depistat un document manuscris cu privire la războiul de gherilă,
document ce conţinea, printre altele, următoarele declaraţii:
„Mişcarea de rezistenţă este avangarda armată a poporului irlandez în luptă pentru eliberarea Irlan-
dei. Forţa acestei mişcări constă în caracterul său popular şi patriotic. Principala misiune a unităţilor
locale ale rezistenţei este de a distruge instalaţiile şi unităţile inamice, localurile Armatei teritoriale,
unităţile speciale, birourile de recrutare, posturile de frontieră, depozitele, etc.
A ataca aerodromurile inamice şi a distruge hangarele pentru avioane, depozitele de bombe şi de
carburanţi, a nimici membrii-cheie ai personalului aerian şi mecanicii, a nimici sau captura ofiţerii
inamici de rang înalt şi înalţii funcţionari ai administraţiei coloniale inamice, precum şi trădătorii ţării
noastre aflaţi în serviciul acestora, şi anume ofiţeri britanici, agenţi de poliţie, spioni, magistraţi,
membri importanţi ai partidului colaboraţionist, etc.”

După arestare, G. R. Lawless a fost acuzat:


(a) de deţinere de documente compromiţătoare, cu încălcarea articolului 12 din
legea din 1939;
(b) de apartenenţă la o organizaţie ilegală, I.R.A., cu încălcarea articolului 21
din legea din 1939.
La 16 mai 1957, G. R. Lawless a fost tradus în faţa Curţii penale de circum-
scripţie Dublin, împreună cu alţi trei bărbaţi acuzaţi de infracţiuni similare în temeiul
legii din 1939. În ceea ce priveşte primul capăt de acuzare, Curtea l-a condamnat pe
Lawless la o lună de închisoare, dar l-a achitat în privinţa celui de-al doilea. Actele
Curţii arată că cel de-al doilea capăt de acuzare a fost respins pentru „motive de
fond”, fără ca aceasta să fi fost consemnat în vreun proces-verbal oficial al dezbate-
rilor. Motivele acestei achitări nu au putut fi stabilite cu claritate. G. R. Lawless a fost
eliberat în jurul datei de 16 iunie 1957, după ce şi-a ispăşit pedeapsa în închisoarea
Mountjoy din Dublin.
20. La 11 iulie 1957, G. R. Lawless a fost din nou arestat la Dun Laoghaire de
către agentul de securitate Connor, în momentul în care era pe punctul de a se îmbar-
ca pe un vas cu destinaţia Anglia. El a fost deţinut timp de 24 de ore la Comisariatul
de poliţie Bridewell din Dublin, în temeiul articolului 30 din legea din 1939, fiind bănuit
de apartenenţă la o organizaţie ilegală, şi anume la I.R.A.
În aceeaşi zi, inspectorul de poliţie McMahon i-a declarat reclamantului că el ar
putea fi eliberat dacă ar semna un angajament cu privire la comportamentul său viitor.

14
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Dlui G. R. Lawless nu i-a fost prezentat nici un text scris al angajamentului propus.
Condiţiile acestuia nu au putut fi stabilite cu exactitate.
La 12 iulie 1957, Şeful Comisariatului de poliţie, acţionând în temeiul paragrafu-
lui 3 al articolului 30 din legea din 1939, a dispus prelungirea detenţiei dlui G. R. Lawless
cu 24 de ore, până la data de 13 iulie 1957, ora 19.45.
La 13 iulie 1957, la ora 6 dimineaţa, înainte de expirarea termenului detenţiei
sale în temeiul articolului 30 din legea din 1939, G. R. Lawless a fost transferat de la
Comisariatul de poliţie Bridewell la închisoarea militară din Curragh, comitatul Kildare
(cunoscută sub numele de „Glass House”). El a ajuns acolo în aceeaşi zi la orele 8
dimineaţa şi, din acel moment, a fost deţinut în această instituţie în temeiul unui ordin
de detenţie emis la 12 iulie 1957, potrivit articolului 4 din legea nr.2 din 1940, de către
Ministrul justiţiei. La momentul sosirii la „Glass House”, Lawless a primit copia ordinu-
lui de detenţie precitat, în care Ministrul Justiţiei a declarat că, în opinia sa, G. R. Lawless
era implicat în activităţi prejudiciabile securităţii statului şi a dispus arestarea şi deten-
ţia sa în temeiul articolului 4 din legea din 1940.
La 17 iulie 1957, G. R. Lawless a fost transferat de la „Glass House” într-o
unitate cunoscută sub numele de „Curragh Internment Camp”, care face parte din
unitatea militară şi cazarmele din Curragh, comitatul Kildare, loc unde a fost deţinut,
împreuna cu alte circa 120 de persoane, fără a fi tradus în faţa unui judecător, până
la eliberarea sa la 11 decembrie 1957.
21. La 16 august 1957, G. R. Lawless a fost informat că va fi eliberat dacă îşi
va lua în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu
adera, nici susţine vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu pri-
vire la atentatele contra securităţii statului”. G. R. Lawless a refuzat să-şi asume un
asemenea angajament.
22. La 8 septembrie 1957, G. R. Lawless şi-a exercitat dreptul, recunoscut de
articolul 8 al legii din 1940, de a cere ca chestiunea menţinerii sale în detenţie să fie
examinată de către Comisia de detenţie, creată potrivit aceluiaşi articol din legea
precitată. El s-a prezentat în faţa acestei Comisii la 17 septembrie 1957, fiind asistat
de un consilier şi de avocaţi. Comisia de detenţie, la prima şedinţă a adoptat câteva
reguli de procedură şi a amânat audierile până la data de 20 septembrie.
23. Cu toate acestea, la 18 septembrie 1957, consilierul lui G. R. Lawless, înte-
meindu-se pe articolul 40 din Constituţia Irlandei, a adresat, de asemenea, Înaltei Curţi
a Irlandei o cerere prin care solicita pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas
corpus ad subjiciendum. Obiectul cererii consta în obţinerea unei ordonanţe a Curţii de
obligare a Comandantului Unităţii de detenţie să-l aducă pe G. R. Lawless în faţa Curţii
în vederea examinării legalităţii detenţiei sale şi adoptării unei decizii în această privinţă.
Pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus l-ar fi obligat pe Coman-
dant să-şi motiveze refuzul de a se conforma ordonanţei în faţa Înaltei Curţi.
Ordonanţa condiţionată a fost acordată în aceeaşi zi şi notificată Comandan-
tului care trebuia să-şi motiveze refuzul într-un termen de patru zile. Ea a fost de
asemenea notificată Comisiei de detenţie. Comisia de detenţie s-a întrunit la 20 sep-

15
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tembrie 1957 şi a decis să amâne şedinţa sine diem în aşteptarea rezultatului cererii
de habeas corpus.
24. Atunci G. R. Lawless a adresat o cerere Înaltei Curţi, solicitând, în pofida
motivelor Comandantului unităţii de detenţie de a nu da curs cererii, ca ordonanţa
condiţionată de habeas corpus să devină necondiţionată. În acest context, Coman-
dantul s-a bazat pe ordinul de detenţie emis pe numele reclamantului de către Minis-
trul justiţiei.
Înalta Curte s-a întrunit la 8 şi la 11 octombrie 1957 şi a audiat argumentele
legale prezentate de către consilierii celor două părţi. La 11 octombrie, ea a pronunţat
o hotărâre prin care a admis motivele invocate de către Comandantul unităţii întru
justificarea detenţiei. Prin urmare, cererea de habeas corpus a fost respinsă.
25. La 14 octombrie 1957, G. R. Lawless a declarat apel în faţa Curţii Supreme,
invocând nu numai Constituţia şi legislaţia Irlandei, dar şi prevederile Convenţiei euro-
pene a drepturilor omului. La 6 noiembrie 1957, Curtea Supremă a respins apelul dlui
G. R. Lawless. Ea şi-a emis hotărârea motivată la 3 decembrie 1957.
Principalele concluzii ale hotărârii Curţii Supreme au fost următoarele:
(a) legea din 1940 a fost prezentată, în faza de proiect, Curţii Supreme în ve-
derea examinării constituţionalităţii sale. Curtea Supremă a decis că aceasta nu era
contrară Constituţiei, iar în temeiul articolului 34 (3) 3 al Constituţiei, nici un tribunal
nu poate aprecia constituţionalitatea unei legi a cărei proiect a fost aprobat de către
Curtea Supremă.
(b) Oireachtas (adică Parlamentul), singura autoritate legislativă, nu adoptase
nici o lege prin care sa încorporeze Convenţia europeană a drepturilor omului în drep-
tul intern al Irlandei. În consecinţă, Curtea Supremă nu putea să aplice Convenţia, în
măsura în care aceasta acorda cetăţenilor drepturi suplimentare sau diferite de cele
prevăzute de dreptul intern irlandez.
(c) Detenţia reclamantului în temeiul articolului 30 din legea din 1939 trebuia
să ia sfârşit la 13 iulie 1957, ora 19.45. În acel moment, el era deja deţinut potrivit
unui alt ordin emis de către Ministrul justiţiei, iar menţinerea sa în detenţie era absolut
justificată prin acest al doilea ordin.
(d) Reclamantul nu a adus nici o probă prima facie în sprijinul alegaţiei sale,
potrivit căreia nu ar fi fost informat cu privire la motivele arestării sale în baza ordinului
ministerial. În orice caz, chiar dacă ar fi fost constatată o neregularitate la arestare,
aceasta nu ar fi făcut detenţia ulterioară ilegală, oricare ar fi, de altfel, drepturile pe
care i le-ar fi putut acorda reclamantului dreptul irlandez.
(e) Curtea a statuat deja odată cu examinarea proiectului legii din 1940 că
aceasta nu era împuternicită să examineze temeinicia opiniei unui ministru care emite
un ordin de detenţie în temeiul articolului 4 din legea precitată.
(f) În cadrul procedurii de habeas corpus în faţa Înaltei Curţi, reclamantul a
contestat legalitatea constituirii Comisiei de detenţie. Chiar daca s-ar demonstra că
deciziile Comisiei de detenţie cu privire la anumite chestiuni procedurale ar fi fost ero-

16
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nate, acest fapt nu ar avea drept efect ilegalitatea detenţiei reclamantului, nici nu ar
constitui temei al unei cereri de habeas corpus. Din conţinutul articolului 8 din legea
din 1940 rezultă că această Comisie nu este o instanţă judecătorească şi că o cerere
formulată în faţa acesteia nu constituie o procedură jurisdicţională, ci o simplă cerere
cu caracter administrativ.
26. Între timp, la 8 noiembrie 1957 – adică după două zile de la notificarea
respingerii cererii de către Curtea Supremă – G. R. Lawless a adresat cererea în faţa
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în care afirma că arestarea şi detenţia sa,
potrivit articolului 8 din legea din 1940, fără acuzaţie şi judecată, a constituit o încăl-
care a Convenţiei şi solicita:
(a) eliberarea sa imediată;
(b) plata unei reparaţii şi a despăgubirilor pentru privarea de libertate; şi
(c) plata tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând, direct sau indirect, din ac-
ţiunile intentate de el în faţa jurisdicţiilor irlandeze şi a Comisiei în vederea obţinerii
eliberării sale.
27. Puţin mai târziu, Comisia de detenţie a reluat, în temeiul articolului 8 din
legea din 1940, examinarea cauzei dlui G. R. Lawless şi şi-a ţinut şedinţele în acest
scop la 6 şi 10 decembrie 1957. La 10 decembrie, la invitaţia Procurorului General al
Republicii Irlanda, G. R. Lawless, prezentându-se personal în faţa Comisiei de deten-
ţie, s-a angajat verbal de a nu „se implica în nici o activitate ilegală în sensul legilor
din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. A doua zi, Ministrul
justiţiei, bazându-se pe articolul 6 din legea nr. 2 din 1940, a emis un ordin prin care
a dispus eliberarea dlui G. R. Lawless.
28. Avocatul dlui G. R. Lawless a adus la cunoştinţa Comisiei Europene a Drep-
turilor Omului faptul eliberării acestuia printr-o scrisoare datată cu 16 decembrie 1957.
În scrisoare, el preciza că Lawless intenţiona să-şi continue acţiunea în faţa Comisiei
în ceea ce priveşte (a) cererea sa de recuperare a despăgubirilor pentru privarea de
libertate şi (b) cererea de recuperare a tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând din
acţiunile intentate în vederea obţinerii eliberării sale.

VII

29. În cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii, Comisia Europeană a Drep-
turilor Omului şi Guvernul irlandez au făcut următoarele concluzii finale:
Comisia, în memoriul său din 27 iunie 1960:
“Invită Curtea să ia în considerare concluziile Comisiei din raportul său cu privire la cauza Gerard
Richard Lawless şi
(1) să decidă:
(a) dacă detenţia fără judecată a reclamantului de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul
articolului 4 din legea din 1940 de modificare a legii cu privire la atentatele împotriva securităţii
statului, era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 şi 6 (art. 5 şi 6)
din Convenţie;

17
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

(b) dacă această detenţie era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolului 7
(art. 7) din Convenţie;
(2) în cazul în care această detenţie ar fi contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor
5 şi 6 (art. 5 şi 6) din Convenţie, să decidă:
(a) dacă scrisoarea adresată de Guvern Secretarului General la 20 iulie 1957 constituia sau nu o
notificare suficientă în sensul articolului 15, paragraful (3) (art. 15-3) din Convenţie;
(b) dacă, a existat sau nu în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, un pericol public ame-
ninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15, paragraful (1) (art. 15-1) din Convenţie;
(c) în cazul în care un astfel de pericol a existat în acea perioadă, dacă detenţia persoanelor fără
judecată în temeiul articolului 4 din legea din 1940, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o
măsură strictă cerută de circumstanţe;
(3) să decidă, în orice caz, dacă, articolul 17 (art. 17) din Convenţie interzice sau nu reclamantului
să invoce dispoziţiile articolelor 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7);
(4) în lumina deciziilor sale asupra chestiunilor enumerate la paragrafele 1 - 3 ale concluziilor, să
decidă şi să declare:
(a) dacă faptele constatate constituie sau nu o încălcare din partea Guvernului reclamat a obliga-
ţiilor sale potrivit Convenţiei;
(b) în caz afirmativ, dacă reclamantul are dreptul la compensaţie ca rezultat al constatării încălcării
şi în ce cuantum.”

30. Agentul Guvernului irlandez, în cadrul audierilor publice din 10 aprilie 1961:
”Invită Curtea să decidă şi să declare că răspunsurile la întrebările formulate la paragraful 58 al
memoriului Comisiei din 27 iunie 1960 sunt următoarele:
1. (a) Că detenţia reclamantului nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolelor 5 şi 6
(art.5, art. 6) din Convenţie.
(b) Că această detenţie nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolului 7 (art. 7) din
Convenţie.
2. (a) Că scrisoarea Guvernului din 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul arti-
colului 15, paragraful (3), (art. 15-3) din Convenţie; sau, alternativ, că în prezenta cauza, nici o dis-
poziţie a paragrafului (3) precitat (art. 15-3) nu împiedica Guvernul să se întemeieze pe dispoziţiile
paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1).
(b) Că în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, exista un pericol public, ameninţând viaţa
naţiunii în sensul paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1) din Convenţie.
(c) Că detenţia persoanelor fără judecată, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o măsura
strictă cerută de circumstanţe.
3. Că, în orice caz, articolul 17 (art. 17) din Convenţie îi interzice reclamantului să invoce dispoziţiile
articolelor 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7) din Convenţie.
4. (a) Că faptele constatate nu constituie vreo încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţi-
ilor sale potrivit Convenţiei.
(b) Că, în lumina celor expuse supra, reclamantul nu are dreptul la compensaţie.”

ÎN DREPT

1. Luând în consideraţie faptul stabilit că G. R. Lawless a fost arestat de către


autorităţile irlandeze la 11 iulie 1957 în temeiul articolelor 21 şi 30 din legea nr. 13 din
1939 (Offences aigainst the State Act, 1939); că, la 13 iulie 1957, înainte de expirarea
ordinului de arest emis potrivit legii nr. 13 din 1939, dlui G. R. Lawless i-a fost înmâ-

18
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nată o copie a unui ordin de detenţie emis de către Ministrul justiţiei la 12 iulie 1957
în temeiul prevederilor articolului 4 din legea nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (Offences aigainst the State (Amendment) Act, 1940); şi că,
în consecinţă, acesta a fost deţinut, iniţial în închisoarea militară din Curragh, iar apoi
în Unitatea de detenţie din Curragh, până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957, fără
a fi, în această perioadă, tradus în faţa unui judecător;
2. Considerând că această Curte nu este chemată să statueze în privinţa ares-
tării dlui G.R. Lawless operată la 11 iulie 1957, dar numai, în lumina concluziilor pre-
zentate atât de Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, dacă detenţia dlui G. R. Lawless
în perioada de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea
nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului, a fost sau nu conformă
prevederilor Convenţiei;
3. Considerând că, în legătură cu aceasta, Guvernul irlandez a invocat împo-
triva cererii dlui G. R. Lawless o excepţie de inadmisibilitate de fond, în temeiul arti-
colului 17 (art. 17) din Convenţie; că trebuie examinată în prealabil această excepţie
de inadmisibilitate;
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate în temeiul articolului 17 (art. 17) al
Convenţiei.
4. Luând în consideraţie că articolul 17 (art. 17) al Convenţiei are următorul
conţinut:
„Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un
grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce
urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a
aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie.”

5. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei şi a reafirmat


în faţa Curţii (i) că G. R. Lawless, la momentul arestării sale în iulie 1957 era implicat
în activităţile I.R.A. ; (ii) că Comisia, a menţionat deja, în paragraful 138 al Raportului
său, că comportamentul dlui G. R. Lawless era „de natură a fi serios suspectat de a
mai fi implicat în activităţile I.R.A. la momentul arestării sale în iulie 1957, indiferent
de faptul dacă era sau nu, la acea data, membru al acestei organizaţii”; (iii) că I.R.A.
a fost interzisă din cauza activităţii sale îndreptate spre distrugerea drepturilor şi li-
bertăţilor recunoscute de Convenţie; că G. R. Lawless era, prin urmare, în iulie 1957,
implicat în activităţi vizate la articolul 17 (art. 17) din Convenţie; că, din acest motiv,
nu avea dreptul să se prevaleze de articolele 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7) sau oricare
alt articol din Convenţie; că, în fapt, un stat, o grupare sau un individ ce desfăşoară
activităţile vizate la articolul 17 (art. 17) din Convenţie nu poate să se prevaleze de
nici una din dispoziţiile Convenţiei, că această interpretare este confirmată de altfel
prin decizia Comisiei cu privire la admisibilitatea cererii introduse în faţa ei în 1957 de
către Partidul comunist german; că, totuşi, în cazul aplicării articolului 17 (art. 17), un
guvern nu este absolvit de orice obligaţie faţă de alte Părţi Contractante de a asigura
comportamentul său potrivit dispoziţiilor Convenţiei;

6. Considerând că, în Raportul său, precum şi în cadrul procedurii scrise şi ora-


le în faţa Curţii, Comisia şi-a exprimat opinia că articolul 17 (art. 17) nu ar fi aplicabil

19
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

cauzei; considerând că, în această privinţă, concluziile Comisiei pot fi rezumate după
cum urmează: că scopul general al articolului 17 (art. 17) este de a împiedica ca gru-
pările totalitare să poată exploata în propriile interese principiile enunţate de Conven-
ţie; dar că, pentru a atinge acest scop, nu este necesar ca persoanele recunoscute
vinovate de implicare în activităţi îndreptate spre distrugerea unuia dintre drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie să fie private de orice drept sau libertate; că articolul
17 (art. 17) se referă în esenţă la drepturile care ar permite, dacă ar fi fost invocate, de
a încerca excluderea dreptului de a se implica în activităţi îndreptate spre distrugerea
„unor drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie”; că Decizia cu privire la admisi-
bilitatea cererii prezentate de către Partidul comunist german (cererea nr. 250/57) se
încadra perfect în sensul atribuit de articolul 17 (art. 17); că, în legătură cu această
cerere, nu putea fi vorba de drepturile recunoscute de articolele 9, 10 şi 11 (art. 9, art.
10, art. 11) din Convenţie, drepturi care, în cazul în care ar fi fost recunoscute Parti-
dului comunist, i-ar fi permis acestuia din urmă să se dedice anume activităţilor vizate
de articolul 17 (art. 17);
Că, în speţă, Comisia a apreciat că, chiar dacă G. R. Lawless participa într-
adevăr, la momentul arestării sale, la activităţile I.R.A., articolul 17 (art. 17) nu-l îm-
piedica să revendice protecţia articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie, nici nu
elibera Guvernul irlandez de obligaţia de a respecta dispoziţiile acestor articole, care
protejează orice persoană împotriva arestării arbitrare şi detenţiei fără judecată;
7. Considerând că din opinia Curţii rezultă că articolul 17 (art. 17) vizează
grupuri sau indivizi şi are drept scop de a-i pune în imposibilitatea de a deduce din
Convenţie un drept care le-ar permite să se implice în activităţi sau să îndeplinească
acte îndreptate spre distrugerea unor drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie;
considerând, prin urmare, că, nici o persoană nu poate să se prevaleze de dispozi-
ţiile Convenţiei pentru a se dedica unor activităţi îndreptate spre distrugerea drep-
turilor şi libertăţilor precitate; că deşi această dispoziţie are un conţinut negativ, nu
poate fi interpretată a contrario ca privând o persoană fizică de drepturile individuale
fundamentale garantate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie; că în speţă
G. R. Lawless nu s-a prevalat de Convenţie pentru a justifica sau a săvârşi acte
contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta, ci s-a plâns de faptul că
a fost privat de garanţiile acordate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;
că, în consecinţă, nu poate reţine concluziile prezentate în această privinţă de către
Guvernul irlandez.
Cu privire la chestiunea dacă detenţia lui G. R. Lawless de la 13 iulie până la
11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea din 1940 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act, 1940), fără
prezentarea în faţa unui judecător era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez
în temeiul articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie.
8. Considerând că articolul 5 (art. 5) al Convenţiei are următorul conţinut:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa,
cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

20
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice
de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea
acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală con-
tagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extrădare.
(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care
o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege
cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eli-
berată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.
(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol are dreptul la reparaţii.”

9. Considerând că, în Raportul său, Comisia şi-a exprimat opinia potrivit căreia
detenţia dlui G. R. Lawless nu se referă la nici una dintre categoriile de cazuri enume-
rate la articolul 5 paragraful 1 (art.5-1) din Convenţie şi, prin urmare, nu a constituit o
măsură privativă de libertate autorizată de dispoziţia precitată; că în aceasta opinie se
subliniază că paragraful 1 al articolului 5 (art. 5) autorizează privarea de libertate doar
în şase categorii distincte de cazuri, dintre care doar cele vizate de dispoziţiile litere-
lor (b) (art. 5-1-b) in fine („în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege”) şi (c) (art. 5-1-c) ale paragrafului menţionat pot fi luate în consideraţie în speţă,
Guvernul irlandez invocându-le ambele în faţa Comisiei pentru a justifica detenţia dlui
G. R. Lawless; că, în ceea ce priveşte articolul 5, paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b) in
fine, detenţia lui Lawless potrivit ordinului unui Ministru de Stat întemeiată pe bănuiala
că acesta era implicat în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau
securităţii statului, nu poate fi considerată drept o măsură luată „în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege”, această dispoziţie vizând arestarea sau
detenţia nu în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunilor contra păcii şi ordinii publi-
ce sau securităţii statului, dar în vederea garantării executării unor obligaţii specifice
prevăzute de lege;
Considerând, că potrivit Comisiei, detenţia dlui G. R. Lawless nu cade cu atât
mai mult, sub incidenţa paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c) a articolului 5, dat fiind
faptul că acesta nu a fost, în perioada examinată, adus în faţa autorităţii judiciare
competente; că paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) nu autorizează arestarea sau de-

21
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tenţia unei persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni penale decât în cazul în
care aceasta are loc în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente; că,
în această privinţa, Comisia a relevat, în special, că atât din versiunea engleză, cât
şi din versiunea franceză a dispoziţiei menţionate, rezultă cu claritate că sintagma „în
vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” nu se aplică numai în cazul
unei persoane arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune”, dar şi în cazul unei persoane arestate sau deţinute atunci
„când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvâr-
şească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”; că, în afară de aceasta,
prezenţa virgulei în versiunea franceză, după cuvintele „s’il a été arrêté en vue d’être
conduit devant l’autorité judiciaire compétente” înseamnă că acest text se refera la
toate ipotezele arestării şi detenţiei vizate de cuvintele care urmează după virgulă; că,
în plus, dispoziţia articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), trebuie să fie înţeleasă
în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3), potrivit căruia orice persoană
arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera (c) din articolul
menţionat (art. 5-1-c), trebuie tradusă de îndată înaintea unui judecător; că, astfel,
se confirmă că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), nu permite arestarea sau
detenţia unei persoane decât în vederea aducerii sale înaintea unui judecător;
Luând în consideraţie faptul că Comisia nu a exprimat nici o opinie cu privire
la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless era sau nu conformă articolului 6 (art.
6) al Convenţiei;
10. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Curţii:
- că detenţia lui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957
– al cărui comportament general şi o serie de fapte precise îl determinau, inclusiv po-
trivit opiniei Comisiei (paragraful 138 din Raportul său), „să bănuiască foarte serios că
ar fi fost implicat în activităţile I.R.A.” la momentul arestării sale în iulie 1957 – nu con-
stituie o încălcare a articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Convenţie; că Guvernul irlandez
a susţinut că Convenţia nu cere ca persoana arestată sau deţinută cu titlu preventiv să
fie adusă în faţa unei autorităţi judiciare; şi că, în consecinţă, detenţia dlui G. R. Lawless
nu a fost contrară cerinţelor Convenţiei; că, în această privinţă, Guvernul irlandez, fără
a face referinţă în faţa Curţii, precum a făcut-o în faţa Comisiei, la dispoziţiile articolelor
5 paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b), a prezentat următoarele concluzii: că articolul 5 pa-
ragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), vizează două categorii de cazuri de privare de libertate
complet distincte: situaţia persoanei arestate sau deţinute „atunci când există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” şi cea a persoanei arestate sau deţi-
nute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune, etc.”; că din conţinutul dispoziţiei respective rezultă că obli-
gaţia de a aduce individul arestat sau deţinut în faţa autorităţii judiciare competente nu
se referă decât la prima categorie din situaţiile sus-menţionate; că anume acesta este
sensul acestei dispoziţii, în special în versiunea sa engleză;
- că lucrările pregătitoare asupra articolului 5 (art. 5) confirmă sensul astfel atri-
buit dispoziţiei menţionate; că trebuie să se ţină cont de faptul că articolul menţionat de-
rivă dintr-o propunere supusă Comitetului de Experţi, în martie 1950, de către delegaţia

22
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Regatului-Unit şi că, în consecinţă, versiunea franceză nu este decât o traducere a


textului original englez; că, în ceea ce priveşte paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 5-
1-c), cuvintele „or when it is reasonably considered necesary” erau redactate, în primul
proiect, după cum urmează: „or which is reasonably considered to be necesary”, ceea
ce se referă, în versiunea engleză, la cuvintele „arrest or detention”, şi nu la cuvintele
„effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority”; că, prin
urmare, această dispoziţie nu a suferit decât modificări de ordin redacţional;
- că dispoziţia articolului 5 paragraful 3 (art. 5-3) nu contrazice analiza făcută
a paragrafului 1 litera (c) al aceluiaşi articol (art. 5-1-c); că paragraful 3 (art. 5-3) nu
vizează decât prima categorie a cazurilor menţionate la paragraful 1 litera (c) (art.
5-1-c) şi nu cazul arestării sau detenţiei unei persoane atunci „când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune” ;
că această interpretare este confirmată prin faptul că în statele contractante de tradi-
ţie juridică anglo-saxonă (Common Law Countries) o persoană nu poate fi judecată
pentru faptul că a avut intenţia de a comite o infracţiune;
- că, în plus, articolul 5 paragraful 3 (art. 5-3) derivă, de asemenea, dintr-o pro-
punere a delegaţiei britanice supuse, în martie 1950, „Comitetului de Experţi” însăr-
cinat să elaboreze un prim proiect al Convenţiei; că propunerea britanică menţionată
a fost încorporată în proiectul rezultat din lucrările Comitetului de Experţi; că acest
proiect a fost examinat ulterior la o „Conferinţă a Înalţilor Funcţionari”, care a suprimat
la paragraful 3 cuvintele „or to prevent his commiting crime” („sau de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune”); că, în consecinţă, paragraful 3, după modificarea operată
de Înalţii Funcţionari, are următorul conţinut:
„Orice persoană arestată sau deţinută, fiind acuzată de comiterea unei infracţiuni, în condiţiile pre-
văzute de paragraful (1) (c) (art. 5-1-) trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege”;

- că din cele precedente rezultă că Înalţii Funcţionari aveau intenţia de a exclu-


de din câmpul de aplicare a articolului 5 paragraful 3 (art. 5-3) cazul unei persoane
arestate în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunii; că această intenţie a Înalţilor
Funcţionari este confirmată, între altele, prin următorul fragment din raportul acestora
adresat Comitetului de Miniştri (Doc. CM/WP 4 (50) 19, p. 14):
„Conferinţa a considerat util să menţioneze că arestarea sau detenţia autorizată, atunci când există
motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica o persoană să săvârşească o infrac-
ţiune, nu ar trebui să permită introducerea unui regim de poliţie. Cu toate acestea, în anumite
circumstanţe, arestarea unei persoane poate să fie necesară în scopul de a o împiedica să săvâr-
şească o infracţiune, chiar dacă faptele prin care s-a manifestat intenţia acesteia de a o săvârşi nu
constituie, prin ele însele, o infracţiune penală. În scopul de a evita potenţiale abuzuri de dreptul
astfel acordat autorităţilor publice, este necesară aplicarea riguroasă a dispoziţiilor articolului 13,
paragraful 2 (art. 13-2)”.

- că din raportul menţionat al Înalţilor Funcţionari rezultă că aceştia – conştienţi


de riscurile unui abuz în cazul aplicării unei dispoziţii care permite, astfel ca articolul
5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), arestarea sau detenţia unei persoane atunci când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească
o infracţiune – au dorit să evite aceste riscuri nu printr-o hotărâre judecătorească, ci
printr-o aplicare riguroasă a regulii conţinute la articolul 13, paragraful 2 al proiectului,

23
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

devenit ulterior articolul 18 (art. 18) al Convenţiei; şi că, prin urmare, articolul 5 (art.
5) nu a suferit decât modificări de ordin redacţional, care, însă, nu au făcut sensul
acestui text absolut clar, de natură să elimine orice interpretare eronată;

- că, în ceea ce priveşte articolul 6 (art. 6) din Convenţie, Guvernul irlandez


a susţinut că această dispoziţie nu este relevantă speţei, deoarece dl Lawless nu a
făcut obiectul nici unei acuzaţii penale;

11. Considerând că Comisia, atât în Raportul său, cât şi Delegatul său prin-
cipal în cursul pledoariilor verbale, au respins interpretarea articolului 5 (art. 5) fă-
cută de Guvernul irlandez, bazată, în parte, pe lucrările pregătitoare; că Comisia a
menţionat, înainte de toate, că, potrivit unei reguli bine stabilite cu privire la inter-
pretarea tratatelor internaţionale, nu se permite recurgerea la materialele lucrărilor
pregătitoare, atunci când sensul dispoziţiilor care urmează a fi interpretate este clar
şi neechivoc; că şi atunci când s-ar recurge la materialele lucrărilor pregătitoare, nici
un element nu permite infirmarea interpretării date dispoziţiilor articolului 5 (art. 5)
de către Comisie; că, în sprijinul interpretării sale, aceasta a avansat argumentele
care pot fi rezumate după cum urmează: că este adevărat că, în cadrul Consiliului
Europei, articolul 5 (art. 5) derivă dintr-o propunere adresată Comitetului de Experţi,
în martie 1950, de delegaţia Regatului Unit, dar că această propunere se baza pe
un text elaborat în cadrul O.N.U. de către un grup de state, din care făcea parte nu
numai Marea Britanie, dar şi Franţa; că acest text a fost elaborat în cadrul O.N.U.
în mai multe limbi, inclusiv engleză şi franceză; că delegaţia britanică, adresân-
du-şi propunerea Comitetului de Experţi ai Consiliului Europei, a remis ambele ver-
siuni, franceză şi engleză, a textului în cauză; că versiunea engleză nu poate fi
considerată drept text de bază; că, dimpotrivă, totul indică că toate modificările din
versiunea engleză, şi în special, cele referitoare la articolul 5 paragraful 1 litera (c)
(art. 5-1-c), au fost operate, în cadrul lucrărilor pregătitoare desfăşurate în incinta
Consiliului Europei, în vederea adaptării acesteia la versiunea franceză, care, în
afara unor modificări redacţionale nesemnificative pentru necesităţile cauzei, este
în mod esenţial aceeaşi ca şi cea reţinută în mod definitiv la articolul 5 (art. 5) din
Convenţie; că aceasta este mai ales adevărat în ceea ce priveşte virgula după cu-
vintele „autoritate judiciară competentă”, care confirmă în mod formal interpretarea
articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) operată de către Comisie; că lucrările
pregătitoare ale articolului 5, paragraful 3 (art. 5-3) exclud orice echivoc în ceea
ce priveşte intenţia redactorilor Convenţiei de a cere ca orice persoană arestată
sau deţinută în condiţiile vizate de una sau cealaltă din ipotezele de la paragraful
1, litera (c) al aceluiaşi articolul (art. 5-1-c) să fie adusă de îndată în faţa unui ju-
decător; că acest text îşi are, de asemenea, originea în ambele versiuni lingvistice
ale proiectelor Pactelor O.N.U.; că este adevărat că cuvintele „on the charge of
having commited a crime” au fost suprimate de însuşi Comitetul de Miniştri, la 7
august 1950, dar numai în scopul de a pune versiunea engleză în concordanţă cu
versiunea franceză, care, deja la faza lucrărilor pregătitoare ale Conferinţei Înalţilor
Funcţionari, avea următorul conţinut: „Toute personne arrêtée ou détenue, dans les
conditions prévues au paragraphe 1 (c) etc. ...”; că concluziile Guvernului irlandez
nu-şi găsesc suportul în materialele lucrărilor pregătitoare;

24
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

12. Considerând că, în primul rând, Curtea trebuie să ţină cont că regulile enun-
ţate la articolul 5, paragraful 1 litera (b) şi articolul 6 (art. 5-1-b, art. 6) nu sunt relevan-
te speţei, primul pentru că dl G. R. Lawless nu a fost deţinut „pentru nesupunerea unei
hotărâri pronunţate, potrivit legii, de către un tribunal”, iar al doilea pentru ca acesta
nu a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală; considerând că, în acest context,
Curtea este chemată să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13
iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul legii nr. 2 din 1940, era sau nu conformă
dispoziţiilor articolului 5, paragrafele 1, litera (c), şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3);
13. Considerând că referitor la această chestiune, Curtea urmează să exa-
mineze dacă dispoziţiile paragrafelor 1 litera (c) şi 3 ale articolului 5 (art. 5-1-c, art.
5-3) prescriu sau nu că o persoană arestată sau deţinută atunci „când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”
trebuie să fie adusă în faţa judecătorului, cu alte cuvinte, dacă, la paragraful 1 litera (c)
al articolul 5 (art. 5-1-c), cuvintele „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare com-
petente” se referă numai la cuvintele „atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune” sau şi la cuvintele „atunci când există motive temeinice de
a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”;
14. Considerând că conţinutul articolului 5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c)
este suficient de clar pentru a răspunde la această întrebare; că este evident că sin-
tagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă la toate
categoriile de cazuri de arestare sau detenţie vizate la acest paragraf; că, în conse-
cinţă, dispoziţia menţionată nu permite luarea unei măsuri privative de libertate decât
în vederea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa autorităţii judiciare com-
petente, fie că este vorba de o persoană în privinţa căreia există motive verosimile
de a bănui că a săvârşit o infracţiune, fie o persoană în privinţa căreia există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune
sau o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea
de a o împiedica să se ascundă după săvârşirea unei infracţiuni;
Considerând, între altele, că paragraful 1 litera (c) al articolului 5 (art. 5-1-c) tre-
buie înţeles în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3) cu care formează
un tot întreg; că paragraful 3 menţionat (art. 5-3) prevede expres că „orice persoană
arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul arti-
col, trebuie tradusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare ...” şi „are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil”; că din aceasta rezultă cu claritate obligaţia de a aduce în faţa unui
judecător, fie în vederea examinării problemei privării de libertate, fie în vederea exa-
minării fondului, orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate la paragraful
1 litera (c) (art. 5-1-c) în toate ipotezele acestuia; consideră că acesta este sensul clar
şi firesc al conţinutului paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c), precum şi al paragrafului 3
al articolului 5 (art. 5-3);
Considerând că sensul textului astfel degajat din analiza gramaticală este în
perfectă armonie cu scopul Convenţiei, şi anume, de a proteja libertatea şi siguranţa
persoanei împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare; menţionând, în această pri-
vinţă, că, în cazul interpretării incorecte de către Curte a dispoziţiilor precitate, orice

25
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

persoană bănuită că ar avea intenţia de a săvârşi o infracţiune ar putea fi arestată


şi deţinută doar în baza unei decizii administrative pentru o perioadă nelimitată,
fără ca o astfel de arestare sau detenţie să poată fi considerată drept o încălcare a
Convenţiei; consideră că o astfel de ipoteză, cu tot aspectul arbitrar pe care îl im-
plică, ar conduce la rezultate contrare principiilor fundamentale ale Convenţiei; că,
prin urmare, Curtea nu ar putea nega articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art.
5-1-c, art. 5-3) sensul clar şi firesc care rezultă din termenii exacţi utilizaţi, precum
şi din impresia care se degajează din contextul în care sunt plasaţi; considerând,
prin urmare, că nu poate fi acceptată analiza paragrafului 3 (art. 5-3) pe care o
face Guvernul irlandez, tinzând să demonstreze că această dispoziţie nu se aplică
decât primei categorii de cazuri vizate la paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 5-1-
c), excluzându-se astfel ipoteza arestării sau detenţiei unei persoane „atunci când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească
o infracţiune”;
Constatând astfel că textul articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-
c, art. 5-3) este, prin el-însuşi, suficient de clar şi precis, în sensul că dispune, pe
de o parte, că orice persoană în privinţa căreia „exista motive temeinice de a crede
în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune” nu poate fi arestată
sau deţinută decât „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” şi
că, pe de altă parte, odată arestată sau deţinută, această persoană trebuie tradusă
în faţa unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil şi, con-
statând, de asemenea, că sensul acestui text este în armonie cu scopul Conven-
ţiei, Curtea consideră că nu poate, având în vedere unul dintre principiile general
recunoscute de interpretare a tratatelor internaţionale, să recurgă la materialele
lucrărilor pregătitoare;
15. În concluzie, considerând că s-a constatat că G. R. Lawless nu a fost deţi-
nut de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 „în vederea aducerii în faţa au-
torităţii judiciare competente” şi că, în timpul detenţiei sale, acesta nu a fost tradus în
faţa unui judecător „într-un termen rezonabil”; considerând că, în consecinţă, detenţia
sa în virtutea articolului 4 din legea din 1940 nu a fost conformă dispoziţiilor articolului
5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3) din Convenţie; considerând că, prin
urmare, este necesar să se examineze dacă, în lumina circumstanţelor particulare ale
cauzei, această detenţie nu avea alt temei juridic;
Cu privire la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13
iulie până la 11 decembrie 1957, în baza legii din 1940 (Offences against the State
(Amendment) Act) cu privire la atentatele contra securităţii statului, era sau nu contra-
ră obligaţiilor Guvernului irlandez în temeiul articolului 7 (art. 7) din Convenţie;
16. Considerând că Comisia a adus la cunoştinţă Curţii noua alegaţie formulată
de către G. R. Lawless, potrivit căreia detenţia sa ar fi constituit o încălcare a articolu-
lui 7 (art. 7) din Convenţie; că articolul precitat (art. 7) are următorul conţinut:
“1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea,
nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.

26
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune
sau de o omisiune care, la momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

Că argumentele invocate de către G. R. Lawless în faţa Comisiei au fost, în sub-


stanţă, următoarele: că legea din 1940 a intrat în vigoare la 8 iulie 1957, iar acesta a
fost arestat la 11 iulie 1957; că din procedura desfăşurată în faţa Comisiei de detenţie
– care era competenta să examineze cazurile de detenţie operate în temeiul legii din
1940 – rezulta că Ministrul de Stat, semnând ordinul de detenţie, a luat în consideraţie
faptele care s-ar fi produs înainte de data de 8 iulie 1957; că, dacă s-ar analiza mai
mult conţinutul legii din 1940, decât forma acesteia, detenţia în temeiul legii menţio-
nate ar constitui o pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni; că infracţiunile vizate
de legea din 1940 nu erau incriminate înainte de 8 iulie 1957, data intrării în vigoare a
legii; că, în plus, dacă pentru infracţiunile incriminate el ar fi fost condamnat de către o
jurisdicţie ordinară, există marea probabilitate să fi fost supus unei pedepse mai puţin
severe şi susceptibile de a fi revizuită prin exercitarea căilor ordinare de recurs;
17. Considerând că, în Raportul său, Comisia a exprimat opinia că articolul 7
(art. 7) nu este aplicabil cauzei; că, în special, G. R. Lawless nu a fost deţinut în urma
unei condamnări penale şi că pedeapsa sa nu constituia o „pedeapsă mai severă” în
sensul articolului 7 (art. 7); că, în plus, articolul 4 din legea din 1940 nu putea fi aplicat
retroactiv, din moment ce o persoană nu putea fi deţinută în temeiul acestei dispoziţii
decât dacă un Ministru de Stat considera că aceasta era implicată, ulterior intrării în
vigoare a împuternicirilor de detenţie acordate de articolul 4, în activităţi prejudiciabile
menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului;
18. Considerând că Guvernul irlandez împărtăşeşte opinia Comisiei în această
privinţă;
19. Considerând că din dezbateri rezultă că Guvernul irlandez l-a deţinut pe
G. R. Lawless în temeiul legii din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii sta-
tului doar în scopul de a-l împiedica să desfăşoare activităţi prejudiciabile menţinerii
păcii şi ordinii publice sau securităţii statului; că această detenţie, care a constituit o
măsură preventivă, nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o condamnare penală
în sensul articolului 7 (art. 7) din Convenţie; că, în consecinţă, articolul 7 (art. 7) nu
are nici o legătură cu cazul dlui G. R. Lawless; considerând, prin urmare, că Guvernul
irlandez, deţinându-l pe G. R. Lawless în temeiul legii din 1940, nu şi-a încălcat obli-
gaţiile potrivit articolului 7 (art. 7) din Convenţie;
Cu privire la chestiunea dacă, în pofida articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Con-
venţie, detenţia dlui G. R. Lawless se întemeia pe dreptul de derogare recunoscut
Înaltelor Părţi Contractante, în anumite circumstanţe excepţionale, potrivit articolului
15 (art. 15) din Convenţie.
20. Considerând că Curtea urmează să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless
de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 potrivit legii din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act) era întemeiată, în pofida articolelor 5 şi 6 (art.5,
art. 6) ale Convenţiei, pe dreptul la derogare recunoscut Înaltelor Părţi Contractante
de articolul 15 (art. 15) din Convenţie în anumite circumstanţe excepţionale.

27
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

21. Considerând că articolul 15 (art. 15) are următorul conţinut:


„(1) În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contrac-
tantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura
strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii
care decurg din dreptul internaţional.
(2) Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces
rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 par. 1 şi art. 7.
(3) Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe
Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au deter-
minat. Aceasta trebuie, de asemenea, să-l informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei şi
asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin
din nou aplicabile.”

22. Considerând că din aceste dispoziţii, fără a fi detaşate din ansamblul an-
gajamentelor asumate în temeiul Convenţiei, rezultă că Guvernul oricărei Înalte Părţi
Contractante are dreptul, în caz de război sau pericol public ameninţând viaţa naţiunii,
să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, cu excepţia celor
vizate de articolul 15, paragraful 2 (art.15-2) şi cu condiţia ca acestea să fie strict limi-
tate la exigenţele situaţiei şi, de asemenea, să nu fie contrare altor obligaţii decurgând
din dreptul internaţional; că ţine de competenţa Curţii să verifice dacă condiţiile enu-
merate la articolul 15 (art. 15) pentru exercitarea dreptului excepţional de derogare
erau întrunite în cauza;
(a) Cu privire la pericolul public ameninţând viaţa naţiunii.
23. Considerând că Guvernul irlandez, prin Declaraţia din 5 iulie 1957, publi-
cată în Jurnalul Oficial la 8 iulie 1957, a pus în vigoare împuternicirile excepţionale ce
i-au fost acordate prin legea din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act,
1940 – Part II) în vederea asigurării menţinerii păcii şi ordinii publice („to secure the
preservation of public peace and order”);
24. Considerând că, printr-o scrisoare din data de 20 iulie 1957 adresată Se-
cretarului General al Consiliului Europei, Guvernul irlandez a declarat expres că „de-
tenţia persoanelor în temeiul prezentei legi a devenit necesară pentru a împiedica
săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi pentru a împiedica menţinerea
unor forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”;
25. Considerând că, drept răspuns la cererea introdusă de G. R. Lawless în
faţa Comisiei, Guvernul irlandez a expus o serie de fapte din care el deduce existenţa,
pe parcursul perioadei examinate, a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” în
sensul articolului 15 (art. 15);
26. Considerând că, în faţa Comisiei, G. R. Lawless a invocat în susţinerea
cererii sale că faptele sus-menţionate, chiar daca ar fi existat, nu ar fi constituit „un pe-
ricol public ameninţând viaţa naţiunii”, în sensul articolului 15 (art. 15); considerând, în
plus, că acesta a contestat realitatea anumitor fapte invocate de Guvernul irlandez;
27. Considerând că Comisia, în urma instrucţiunii întreprinse în conformitate cu
articolul 28 (art. 28) din Convenţie, a exprimat, în Raportul său, opinia majoritară, po-
trivit căreia în „iulie 1957, în Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii
în sensul articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie”;

28
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

28. Considerând că, în contextul general al articolului 15 (art. 15) din Con-
venţie, sensul normal şi obişnuit al cuvintelor „în caz de război sau în caz de pericol
public ameninţând viaţa naţiunii” este suficient de clar; că ele desemnează o situaţie
de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei
şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat; că,
degajând astfel sensul normal şi obişnuit al acestei noţiuni, Curtea urmează să ve-
rifice dacă faptele şi circumstanţele care au determinat Guvernul irlandez să adopte
Declaraţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că, după examinare,
Curtea consideră că faptele şi circumstanţele ce au determinat Guvernul irlandez să
adopte Proclamaţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că existenţa
la acel moment a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” a putut fi dedusă
în mod rezonabil de către Guvernul irlandez, reieşind din conjunctura mai multor
elemente constitutive, şi anume: în primul rând, existenţa, pe teritoriul Republicii
Irlanda, a unei armate secrete acţionând în afara ordinii constituţionale şi făcând uz
de violenţă pentru a-şi atinge scopurile; în al doilea rând, faptul că această armată
opera, de asemenea, în afara teritoriului statului, compromiţând astfel grav relaţi-
ile Republicii Irlanda cu ţara învecinată; în al treilea rând, agravarea progresivă şi
alarmantă a activităţilor teroriste în toamna anului 1956 şi pe tot parcursul primului
semestru al anului 1957;
29. Considerând că, în pofida gravităţii situaţiei, Guvernul a reuşit să menţină,
prin mijloacele rezultate din legislaţia ordinară, funcţionarea aproape normală a insti-
tuţiilor publice, dar că ambuscada ucigaşă survenită în noaptea din 3 spre 4 iulie 1957
pe teritoriul Irlandei de Nord în proximitatea frontierei a pus în evidenţă în ajunul zilei
de 12 iulie – dată, care, din motive istorice, este deosebit de critică pentru menţinerea
păcii şi ordinii publice – pericolul iminent de ameninţare a naţiunii din cauza persis-
tenţei în Irlanda de Nord a activităţilor ilegale ale I.R.A. şi ale diferitor grupări asociate,
acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda;
30. Considerând, în concluzie, că Guvernul irlandez avea temeiuri să declare
că în Republica Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii şi că, în
consecinţă, acesta avea dreptul să adopte, în aplicarea dispoziţiilor articolului 15,
paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie şi în scopul în care aceste dispoziţii au fost pre-
văzute, măsuri derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie;
(b) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decur-
gând din Convenţie au fost luate „în măsura strictă în care situaţia o cere”.
31. Considerând că, potrivit articolului 15 paragraful 1 (art. 15-1), o Înaltă Parte
Contractantă nu poate deroga de la obligaţiile decurgând din Convenţie decât „în mă-
sura strictă în care situaţia o cere”; că, în consecinţă, Curtea trebuie să examineze în
speţă dacă punerea în vigoare a Titlului II al legii din 1940 constituia o măsură strictă
dictată de pericolul public existent în 1957;
32. Considerând că G. R. Lawless a susţinut în faţa Comisiei că, chiar dacă în
1957 ar fi existat o situaţie justificând o derogare de la obligaţiile decurgând din Con-
venţie, punerea în aplicare a Titlului II al legii din 1940 cu privire la atentatele contra
securităţii statului nu era proporţională exigenţelor stricte impuse de situaţie;

29
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

33. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei, precum şi în


faţa Curţii, că măsurile luate în temeiul Titlului II al legii din 1940 erau, în acele cir-
cumstanţe, strict impuse de situaţie, potrivit articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din
Convenţie;
34. Considerând că, deşi majoritatea membrilor Comisiei au împărtăşit conclu-
ziile Guvernului irlandez la acest capitol, unii dintre membrii Comisiei au dedus din
faptele constatate concluzii distincte;
35. Considerând că s-a afirmat că, având în vedere mijloacele de care dispu-
nea Guvernul irlandez în 1957 pentru a face faţă activităţilor I.R.A. şi grupărilor sale
disidente, acesta ar fi putut lua alte măsuri, care ar fi făcut inutilă recurgerea la un
mijloc atât de grav precum detenţia fără judecată; că, în acest context, s-a menţionat
aplicarea legislaţiei penale ordinare, crearea jurisdicţiilor penale speciale, de tipul ce-
lor prevăzute în legea din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului, sau a
tribunalelor militare; că ar fi fost posibilă identificarea altor măsuri, precum închiderea
completă a frontierei dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord;
36. Cu toate acestea, considerând, în aprecierea Curţii, că s-a adeverit că
aplicarea legislaţiei ordinare nu a permis în 1957 împiedicarea pericolului sporit ce
ameninţa Republica Irlanda; că funcţionarea jurisdicţiilor penale ordinare şi chiar a
jurisdicţiilor penale speciale sau a tribunalelor militare nu era suficientă pentru restabi-
lirea păcii şi ordinii publice; că, în special, activitatea de colectare a probelor suficiente
pentru condamnarea persoanelor implicate în activităţile I.R.A. şi ale grupărilor sale
disidente întâmpina mari dificultăţi din cauza caracterului militar, secret şi terorist al
acestor grupări, precum şi din cauza terorii pe care acestea o inspirau în rândul po-
pulaţiei; că faptul că aceste grupări îşi desfăşurau activităţile în principal în Irlanda de
Nord, cele desfăşurate în Republica Irlanda fiind practic limitate la pregătirea raiduri-
lor militare efectuate dincolo de frontieră, constituia un obstacol suplimentar cu care
se confrunta activitatea de colectare a probelor suficiente; că închiderea completă a
frontierei ar fi antrenat, pentru ansamblul populaţiei, repercusiuni foarte grave, care ar
fi depăşit măsura strictă pe care situaţia o cerea;
Că, din cele expuse mai sus, rezultă că nici unul din mijloacele sus-menţionate
nu ar fi permis să se facă faţă în mod eficace situaţiei existente în Irlanda în 1957; că,
în aceste condiţii, detenţia administrativă – astfel precum a fost instituită prin legea
din 1940 – a persoanelor bănuite de implicare în activităţi teroriste, a fost, în pofida
gravităţii sale, o măsura cerută de circumstanţe;
37. Considerând, de altfel, că legea din 1940 cu privire la modificarea legii cu
privire la atentatele contra securităţii statului prevedea un anumit număr de garanţii în
vederea prevenirii abuzurilor în cadrul aplicării regimului detenţiei administrative; că,
astfel, aplicarea legii era supusă supravegherii permanente din partea Parlamentului,
care, în afara informaţiilor exacte pe care le primea cu regularitate cu privire la apli-
carea acesteia, putea, de asemenea, în orice moment, să abroge printr-o rezoluţie
declaraţia guvernamentală cu privire la punerea în vigoare a legii; că, în plus, legea
din 1940, prevedea crearea unei „Comisii de detenţie”, alcătuită din trei membri, Co-
misie pe care Guvernul a constituit-o în realitate, numind în componenţa acesteia un

30
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ofiţer al Forţelor apărării şi doi magistraţi; că orice persoană deţinută în temeiul legii
din 1940 se putea plânge în faţa acestei Comisii, avizul căreia, în cazul în care era
favorabil eliberării persoanei interesate, avea caracter obligatoriu pentru Guvern; că,
plus la aceasta, jurisdicţiile ordinare puteau, la rândul lor, obliga Comisia de Detenţie
să-şi exercite activitate;
Că în cele din urmă, imediat după declaraţia cu privire la punerea în vigoare a
împuternicirilor de detenţie, Guvernul a anunţat public că va elibera orice persoană
deţinută care îşi va lua angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu se
implica în activităţi ilegale; că conţinutul acestui angajament a fost ulterior modificat
astfel încât persoana deţinută nu trebuia decât să-şi ia angajamentul de a respecta
legea şi de a se abţine de la desfăşurarea activităţilor contrare legii din 1940; că, ime-
diat după arestare, persoanele arestate erau informate că vor fi eliberate după ce îşi
vor lua angajamentul în cauză; că, într-o ţară democratică precum este Irlanda, exis-
tenţa acestei garanţii de eliberare, acordată în mod public de către Guvern, constituia,
pentru acesta din urmă, o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care şi-ar fi
asumat angajamentul în cauză;
Că, în consecinţă, detenţia fără judecată astfel precum a fost instituită prin
legea din 1940, însoţită de garanţiile menţionate mai sus, apare ca o măsura strict
limitată la exigenţele situaţiei, în sensul articolului 15 (art. 15) din Convenţie;
38. Considerând că, în ceea ce priveşte cazul particular al dlui G. R. Lawless,
nimic nu indică că împuternicirile de detenţie acordate Guvernului irlandez prin legea
nr.2 din 1940 ar fi fost utilizate împotriva acestuia, fie, în sensul articolului 18 (art. 18)
din Convenţie, în alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute, fie, în sensul artico-
lului 15 (art. 15) din Convenţie, în virtutea unei măsuri depăşind necesităţile situaţiei
la acea dată; că, dimpotrivă, Comisia, constatând în decizia sa din 30 august 1958
cu privire la admisibilitatea cererii că reclamantul epuizase căile interne de recurs, a
menţionat în Raportul său că conduita generală al dlui G. R. Lawless, „relaţiile cu per-
soane - membri activi notorii ai I.R.A., condamnarea sa pentru portul de documente
compromiţătoare, precum şi alte fapte, erau de natură a-l face pe reclamant să fie
foarte serios bănuit de implicare în continuare în activităţile I.R.A. la momentul ares-
tării sale în iulie 1957, fie că era sau nu, la acea dată, membru al acestei organizaţii;
că din dosar rezultă, de asemenea, că, la începutul detenţiei sale în temeiul legii
nr. 2 din 1940, Guvernul irlandez l-a informat pe G. R. Lawless că va fi eliberat dacă
îşi va lua în scris angajamentul de a „respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu
adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire
la atentatele contra securităţii statului”; că, în luna decembrie 1957, Guvernul şi-a
reînnoit, într-o altă formă, propunerea, pe care G. R. Lawless a acceptat-o, luându-şi
în faţa Comisiei de detenţie angajamentul verbal de a nu „participa la nici o activitate
ilegala în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii sta-
tului” şi că, în consecinţă, a fost eliberat;
(c) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decur-
gând din Convenţie nu erau „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul
internaţional”.

31
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

39. Considerând că articolul 15 paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie nu au-


torizează o Înaltă Parte Contractantă să ia măsuri derogatorii de la Convenţie decât
cu condiţia ca acestea să nu fie „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din
dreptul internaţional”;
40. Considerând că, cu toate că nici Comisia, nici Guvernul irlandez nu au făcut
referinţă, în cadrul procedurii, la această dispoziţie, Curtea are misiunea de a asigura
respectarea angajamentelor Părţilor Contractante rezultând din Convenţie (articolul
19 al Convenţiei) (art. 19) şi poate să examineze din oficiu dacă condiţia sus-menţio-
nată a fost respectată în speţă;
41. Considerând că Curţii nu i-a fost adus la cunoştinţă nici un element care
i-ar permite să aprecieze că măsurile luate de Guvernul irlandez prin derogare de la
Convenţie ar fi fost în contradicţie cu alte obligaţii decurgând pentru acest Guvern din
dreptul internaţional;
Cu privire la chestiunea dacă scrisoarea adresată de către Guvernul irlandez
Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 constituie sau nu o informare
oficială suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie.
42. Considerând că, în sensul articolului 15 paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie,
un Stat Contractant care exercită, în conformitate cu paragraful 1 al aceluiaşi articol (art.
15-1), dreptul la derogare, trebuie să informeze în mod complet Secretarul General al
Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi motivele care le-au inspirat şi trebuie, de
asemenea, să-i semnalizeze data la care aceste măsuri au încetat să fie în vigoare;
43. Considerând că în speţă Guvernul irlandez a adresat la 20 iulie 1957 o
scrisoare Secretarului General al Consiliului Europei prin care îl informa – precum
este menţionat în aceasta: „în conformitate cu articolul 15 (3) (art. 15-3) din Conven-
ţie” - despre intrarea în vigoare la 8 iulie 1957 a Titlului II al legii din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act); că la această scrisoare erau anexate textele
declaraţiei făcute în acest sens de Guvernul irlandez şi a legii din 1940 propriu-zise;
că Guvernul irlandez a precizat în scrisoare că măsura în cauză „devenise necesară
pentru a împiedica săvârşirea delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de
forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate de Constituţie”.
44. Considerând că G. R. Lawless a contestat în faţa Comisiei dreptul Gu-
vernului irlandez de a invoca scrisoarea din 20 iulie 1957 în calitate de informare de
derogare valabilă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) al Convenţiei; că el
a afirmat în substanţă în faţa Comisiei: că scrisoarea nu avea deloc caracterul unui
aviz de derogare, deoarece Guvernul nu a expediat-o cu intenţia de a notifica un
adevărat aviz de derogare; că, chiar dacă s-ar considera că scrisoarea constituie un
astfel de aviz, aceasta nu corespunde cerinţelor formale ale articolului 15, paragraful
3 (art. 15-3), având în vedere faptul că, pe de o parte, ea nu invoca, pentru a justifi-
ca detenţia fără judecată, existenţa unei stări de război sau a unui alt pericol public
ameninţând viaţa naţiunii, iar, pe de altă parte, ea nu definea corect natura măsurii
luate de către Guvern; că Delegatul principal al Comisiei a menţionat, printre altele,
în cursul procedurii în faţa Curţii un al treilea argument al dlui G. R. Lawless, conform
căruia derogarea, chiar dacă ar fi fost notificata în modul corespunzător Secretarului
General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957, nu era opozabilă persoanelor aflate

32
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

sub jurisdicţia Republicii Irlanda, în măsura în care această derogare era invocată de
Guvernul irlandez pentru perioada anterioară datei de 23 octombrie 1957, dată la care
aceasta ar fi fost publicată pentru prima oară în Irlanda;
45. Considerând că Comisia şi-a exprimat opinia precum că Guvernul irlandez
nu a înregistrat nici o întârziere de a informa Secretarul General al Consiliului Euro-
pei despre punerea în vigoare a măsurilor speciale referindu-se explicit la articolul
15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie; că termenii scrisorii din 20 iulie 1957 şi ai
declaraţiei cu privire la punerea ei în vigoare, erau suficienţi pentru a informa Secre-
tarul General cu privire la natura măsurilor luate şi că, pentru aceste, constatând că
scrisoarea din 20 iulie nu conţinea o expunere detaliată cu privire la motivele care au
determinat Guvernul irlandez să ia masurile derogatorii, ea nu consideră că dispozi-
ţiile articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) nu au fost suficient respectate în speţă; că,
în ceea ce priveşte, în special al treilea argument invocat de G. R. Lawless, Delegaţii
Comisiei au adăugat, în cadrul procedurii în faţa Curţii, că articolul 15, paragraful 3
(art. 15-3) din Convenţie cere doar ca Secretarul General al Consiliului Europei să fie
informat cu privire la măsurile derogatorii luate, fără a obliga statul interesat să pro-
mulge avizul de derogare în dreptul său intern;
46. Considerând că, în concluziile sale finale, Guvernul irlandez a invitat Cur-
tea să declare, în corespundere cu opinia Comisiei, că scrisoarea din 20 iulie 1957
constituia o informare suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din
Convenţie sau, cu titlu subsidiar, să declare că, în prezenta cauză, nici o dispoziţie
a paragrafului 3 menţionat (art. 15-3) nu privează Guvernul irlandez de dreptul de a
invoca în mod valabil paragraful 1 al aceluiaşi articol 15 (art. 15-1);
47. Considerând că Curtea este chemată să examineze, în primul rând, dacă,
potrivit paragrafului 3 al articolului 15 (art. 15-3) din Convenţie, Secretarul General al
Consiliului Europei a fost informat în modul corespunzător atât cu privire la măsurile
luate, cât şi cu privire la motivele care le-au determinat; că Curtea reţine, în această
privinţă, că la scrisoarea din 20 iulie era anexat textul legii nr. 2 din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act) şi cel al declaraţiei emise la 5 iulie şi publicată la
8 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a Titlului II al legii precitate; că, în plus, în
scrisoarea din 20 iulie s-a precizat că măsurile au fost luate „pentru a împiedica săvâr-
şirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau ar-
mate, altele decât cele autorizate de Constituţie”; că, astfel Guvernul irlandez a informat
suficient Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele
care le-au determinat; că, în al doilea rând, Guvernul irlandez a adus aceste informaţii
la cunoştinţa Secretarului General la doar douăsprezece zile de la punerea în vigoare
a măsurilor derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie; că notificarea a fost
făcută astfel fără întârziere; că, în concluzie, Convenţia nu conţine nici o dispoziţie spe-
cială care ar obliga Statul Contractant interesat să promulge pe teritoriul său avizul de
derogare pe care l-a adresat Secretarului General al Consiliului Europei;
Că în consecinţă, Curtea constată că în prezentul caz, Guvernul irlandez şi-a
îndeplinit obligaţiile în calitate de Parte la Convenţie, în sensul paragrafului 3 al arti-
colului 15 (art. 15-3) din Convenţie;
48. Din aceste considerente,

33
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

CURTEA,

în unanimitate,
(i) Respinge excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvernul irlandez în baza
articolului 17 (art. 17) din Convenţie;
(ii) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless fără judecata de la data de 13 iulie
până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 al legii nr. 2 din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act, 1940), nu-şi găseşte temeiul juridic în articolele 5
şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;
(iii) Decide că articolul 7 (art. 7) din Convenţie nu a fost încălcat;
(iv) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decem-
brie 1957 a fost întemeiată pe dreptul de derogare exercitat în mod corespunzător de
către Guvernul irlandez, potrivit articolului 15 (art. 15) din Convenţie, în iulie 1957;
(v) Decide că comunicarea adresată de Guvernul irlandez Secretarului General
al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul arti-
colului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie;
Decide, în consecinţă, că faptele constatate în prezenta cauză nu relevă o
încălcare din partea Guvernului irlandez a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
Decide, prin urmare, că G. R. Lawless nu are dreptul la reparaţie.
Făcut în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind autentic, la sediul Con-
siliului Europei la Strasbourg, la întâi iulie o mie nouă sute şaizeci şi unu.

Semnat: R. Cassin
Preşedinte

P. Modinos
Grefier

Dl G. Maridakis, judecător, alăturându-se dispozitivului hotărârii, anexează, potrivit


articolului 50, paragraful 2 din Regulamentului Curţii, opinia sa separată.

Parafat: R.C.
Parafat: P.M.

34
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ A DLUI G. MARIDAKIS

Guvernul Irlandei nu a încălcat dispoziţiile articolului 15 (art. 15) din Convenţie.


Atunci când un stat este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, nimeni nu-i
poate cere să renunţe la măsurile de excepţie extraordinare: salus rei publicae lex est.
Anume din acest principiu rezultă dispoziţia articolului 15 (art. 15).
Postulând acest drept de protecţie, Convenţia prescrie în acest articol (art. 15)
că „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă
Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de pre-
zenta convenţie,” cu condiţia, totuşi, ca să o facă „în măsura strictă în care situaţia
o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care
decurg din dreptul internaţional.”.
Prin „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” se înţelege o situaţie absolut ex-
cepţională, care pune sau ar putea eventual pune în pericol funcţionarea normală a or-
dinii publice stabilite în conformitate cu voinţa cetăţenilor manifestată în mod legal, atât
în ceea ce priveşte situaţia din interiorul frontierelor, cât şi relaţiile cu statele străine.
Guvernul irlandez, estimând că în iulie 1957 activitatea I.R.A. a dobândit carac-
terul de pericol public ameninţând viaţa naţiunii, a pus în aplicare, începând cu 8 iulie
1957, pentru a face faţă acestui pericol, legea din 1940 cu privire la modificarea legii
din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences against the State
(Amendment) Act, 1940).
De asemenea, Guvernul Irlandei a notificat Secretarului General al Consiliului
Europei, în conformitate cu articolul 15, paragraful 3 (art. 15-3), decizia de a pune în
vigoare legea din 1940 prin scrisoarea din 20 iulie 1957, în care declara:
„Am, de asemenea, onoarea de a va atrage atenţia asupra articolului 8 al legii, care prevede
crearea unei Comisii împuternicite să examineze temeiurile detenţiei oricărei persoane care i se
adresează cu o cerere în acest sens. Comisia prevăzută de articolul precitat a fost creată la 16
iulie 1957.”

Totuşi, această derogare nu depăşeşte „măsura strictă în care situaţia o cere”.


Din totdeauna Guvernul irlandez a luptat contra I.R.A. Deci, dacă, pentru a preveni
actele I.R.A. susceptibile de a spori pericolul public ameninţând viaţa naţiunii, Gu-
vernul adoptă o lege autorizând arestarea oricărei persoane în privinţa căreia există
motive temeinice de a bănui că are legături cu aceasta organizaţie clandestină şi
ilegală, el acţionează în limitele impuse statului de articolul 15 (art. 15) din Convenţie.
Legea, de altfel, nu privează persoana arestată de anumite garanţii. O Comisie speci-
ală cercetează motivele care au dus la arestarea persoanei, care astfel este protejată
împotriva oricărei arestării arbitrare.
Din aceasta rezultă că legea din 1940 privind modificarea legii din 1939 cu
privire la atentatele contra securităţii statului este, potrivit articolului 15 (art. 15) din
Convenţie, în „măsura strictă în care situaţia o cere”.
Rămâne de examinat dacă condiţiile prealabile, potrivit cărora legea din 1940
permite arestarea, erau întrunite în ceea ce priveşte persoana reclamantului.

35
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Fără îndoială, reclamantul era membru al I.R.A. Este, de asemenea, cert faptul
că I.R.A era o organizaţie ilegală şi clandestină împotriva căreia Guvernul irlandez nu
a încetat niciodată să lupte.
Arestarea reclamantului, în iulie 1957, face parte din campania generală pe
care Guvernul irlandez o declanşase pentru a reprima activitatea acestei organizaţii
ilegale şi clandestine. Este adevărat că în iulie 1957 activitatea I.R.A era în regres,
dar acest declin al activităţii nu era decât un act deliberat al organizaţiei. Pentru a
aprecia acest fapt la justa sa valoare, este important ca el să nu fie interpretat izolat,
ci în corelaţie cu activitatea anterioară a I.R.A, din care rezultă perspectiva activităţii
pe care aceasta ar putea-o eventual desfăşura pe viitor.
În plus, dacă ţinem cont de faptul că reclamantul era un fost membru al I.R.A,
Guvernul irlandez, bănuind, chiar şi în ipoteza în care reclamantul menţionat ar fi
încetat să fie membru al I.R.A, că el ar fi putut să participe în continuare la acte favo-
rizând obiectivele acestei organizaţii, a aplicat în mod legal legea din 1940 în privinţa
reclamantului.
Mai mult, din respect pentru persoană, Guvernul irlandez se limitează la a-i cere
reclamantului, pentru a-i reda libertatea, simpla asigurare că acesta va recunoaşte de
acum înainte „Constituţia şi legile Irlandei”. Nu am putea considera drept contrară
Convenţiei condiţia pusă de Guvernul irlandez pentru eliberarea reclamantului.
Această condiţie nu ar aduce cu nimic atingere demnităţii persoanei umane
şi nu ar putea fi considerată drept o încălcare a obligaţiilor ce le revin statelor pot-
rivit Convenţiei. De fapt, ceea ce ar trebui să fie considerat drept incompatibil cu
Convenţia, ar fi eventual puterea statului de a-i cere reclamantului o repudiere a
convingerilor sale politice pentru realizarea cărora acesta s-a angajat să lupte în
calitate de membru al I.R.A. O astfel de cerinţă ar fi cu siguranţă contrară articolului
10 (art. 10), potrivit căruia orice persoană are dreptul la libera exprimare, la liberta-
tea opiniei şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei. Dar, din textul
aceluiaşi articol (art. 10), rezultă că angajamentul pe care Guvernul îl cerea recla-
mantului înainte de a-i reda libertatea, anume angajamentul de a respecta de acum
înainte Constituţia şi legile Irlandei, face parte din însuşi spiritul Convenţiei. Aceasta
rezultă cu claritate din enumerarea cazurilor în care, în termenii majorităţii articole-
lor, statul este autorizat să limiteze exerciţiul unor drepturi individuale sau chiar să
priveze persoana de acest exerciţiu. Şi aceste cazuri sunt anume cele de apărare
a securităţii publice, a securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi de asigurare a
garanţiei ordinii (articolul 2 paragraful 2 (c), articolul 4 paragraful 3 (c), articolele 5,
6, 8 paragraful 2, articolul 9 paragraful 2, articolul 11 paragraful 2) (art. 2-2-c, art.
4-3-c, art. 5, art. 6, art. 8-2, art. 9-2, art. 11-2).
Astfel, dacă fiecare stat recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei (articolul 1) (art. 1), dacă îşi
asumă, în plus, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile recunoscute persoanei
(articolul 13) (art.13), persoana are şi ea obligaţia reciprocă, indiferent de convingerile
sale intime sau chiar declarate, de a se comporta loial în privinţa statului şi nu poate
fi considerată ca fiind absolvită de această obligaţie. Anume din acest principiu se in-

36
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

spiră rezervele şi limitările precitate la drepturile garantate de Convenţie. Şi din acest


spirit anume se inspiră articolul 17 (art. 17) din Convenţie. Şi tot acelaşi principiu ge-
neral al dreptului era enunţat în adagiul roman: nemo ex suo delicto meliorem suam
conditionem facere potest (Digestorum 50.17.134 paragraful 4) (nemo turpitudinem
sunam allegans auditur).
Din cele expuse supra rezultă că Guvernul irlandez, solicitându-i reclamantului
asigurarea respectării unei conduite conforme Constituţiei şi legilor Irlandei, nu a făcut
decât să-i reamintească respectarea obligaţiei de loialitate faţă de puterea instituită, şi
nu a adus nicicum atingere drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, şi anume,
libertăţii conştiinţei garantată de articolul 9 (art. 9).
Este adevărat că reclamantul a fost arestat la 11 iulie 1957 potrivit legii din
1940, şi că la 16 iulie 1957 el a fost informat că va fi eliberat dacă îşi va asuma în scris
angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei şi de a nu adera nici sprijini
nici o organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele
contra securităţii statului”.
În perioada din 16 iulie până la 10 decembrie 1957, reclamantul a refuzat să
facă această declaraţie, fără îndoială deoarece aştepta rezultatul petiţiei pe care o
prezentase la 8 septembrie 1957, prin care cerea „ca chestiunea menţinerii în de-
tenţie să fie examinată de o Comisie specială creată în temeiul articolului 8 din legea
din 1940”, şi, de asemenea, deoarece aştepta rezultatul cererii pe care o adresase
la 8 septembrie 1957 Înaltei Curţi a Irlandei prin care solicita, în temeiul articolului 40
al Constituţiei, pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus ad sub-
jiciendum. Înalta Curte şi, în apel, Curtea Supremă, s-au pronunţat în defavoarea
reclamantului. Curtea Supremă a emis hotărârea sa motivată la 3 decembrie 1957
şi Comisia de detenţie şi-a reluat şedinţele la 6 şi 10 decembrie 1957. Anume atunci
reclamantul, în faţa Comisiei de detenţie, şi-a asumat angajamentul verbal de a nu
se implica în nici o activitate ilegala, în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la
atentatele contra securităţii statului.
Pe parcursul întregii perioade de timp scurse de la arestarea sa (11 iulie
1957) până la 10 decembrie 1957, reclamantul a introdus un recurs în faţa Înaltei
Curţi şi Curţii Supreme şi a refuzat, atâta timp cât cauza era încă în instanţă, să dea
asigurarea pe care Guvernul o punea drept condiţie prealabilă eliberării. Acţionând
în acest fel, reclamantul nu ar putea să se plângă că ar fi fost, în acest timp, privat
de libertatea sa.
Din cele expuse rezultă că nu ar putea fi reproşat legii din 1940 cu privire la
modificarea celei din 1939, că ar fi incompatibilă cu articolul 15 (art. 15) din Convenţie
şi rezultă că măsurile stabilite prin această lege constituie derogări conforme rezerve-
lor formulate la articolul 5 alin. 1 (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3). Rezultă că nu mai este
cazul să se examineze fondul alegaţiei potrivit căreia Guvernul irlandez ar fi încălcat
obligaţiile ce-i revin din aceste ultime dispoziţii.
Pe de altă parte, cererea reclamantului nu poate fi declarată inadmisibilă,
în temeiul articolului 17 (art. 17) din Convenţie. De fapt, acest articol 17 (art. 17)
vizează să elimine orice interpretare a clauzelor Convenţiei ce ar tinde să denature-

37
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

ze drepturile şi libertăţile garantate de ea şi a le face să servească tendinţelor sau


activităţilor contrare spiritului Convenţiei, aşa precum este definit în Preambulul său.
Reclamantul, indiferent de ilegalitatea ce ar putea fi reproşată comportamentului
acestuia, nu poate fi considerat ca desfăşurând activităţi interzise de articolul 17
(art. 17) astfel încât cererea sa să poată fi respinsă, în baza aplicării acestui text,
ca fiind inadmisibilă.

Semnat: G. Maridakis

38
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

NEUMEISTER contra AUSTRIEI


(Cererea nr. 1936/63)

HOTĂRÂRE

27 iunie 1968

În cauza „Neumeister”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, potrivit prevederilor arti-
colului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 23 din Regulamentul
Curţii, dintr-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii H. Rolin, Preşedinte


A. Holmbäck,
G. Balladore Pallieri,
H. Mosler,
M. Zekia,
S. Bilge,
H. Schima, Judecător ad-hoc
precum şi dl M.-A. Eissen, Grefier adjunct,
Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. Cauza „Neumeister” a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drep-


turilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datează cu 7 octombrie
1966. La 11 octombrie 1966, Guvernul Republicii Austria (în continuare „Guvernul”)
a sesizat de asemenea Curtea cu această cauză, la originea căruia se află o cerere
introdusă contra Republicii Austria, cu care cetăţeanul austriac, dl Fritz Neumeister, a
sesizat Comisia la 12 iulie 1963 în temeiul articolului 25 (art. 25) din Convenţie.
Cererea Comisiei – care era însoţită de raportul său potrivit articolului 31 (art.
31) din Convenţie – şi cererea Guvernului au fost depuse la Grefa Curţii în termen de

39
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47). Ele făceau trimitere la artico-
lele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi la declaraţia prin care Guvernul a recunoscut
jurisdicţia obligatorie a Curţii în temeiul articolului 46 (art. 46) din Convenţie.
2. La 7 noiembrie 1966, dl René Cassin, preşedintele Curţii, a desemnat prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului adjunct, şase din cei şapte judecători din Ca-
mera menţionată, dl Alfred Verdross, judecător ales din partea Austriei, făcea parte
din oficiu, potrivit articolului 43 (art. 43) din Convenţie; în egală măsură preşedintele a
desemnat prin tragere la sorţi trei judecători supleanţi.
3. Preşedintele Camerei a consultat, la 22 noiembrie 1966, opinia agentului
guvernamental, precum şi cea a delegaţilor Comisiei cu privire la procedura ce va
urma. În aceeaşi zi el a decis printr-o ordonanţă că Guvernul trebuie să prezinte un
memoriu până la 25 martie 1967 şi că după ce va primi acest memoriu, Comisia va
putea depune un contra-memoriu într-un termen care va fi specificat ulterior.
La 10 martie 1967, preşedintele Camerei a prelungit termenul acordat Guver-
nului până la 1 mai 1967. În acelaşi timp, el a precizat, că depunerea memoriului ca
răspuns al Comisiei va fi cel târziu până la 1 septembrie 1967.
Memoriul Guvernului a parvenit la Grefă la 27 aprilie 1967, iar cel al Comisiei
la 3 august 1967.
4. Printr-o ordonanţă din 12 octombrie 1967, preşedintele Camerei a fixat pen-
tru 4 ianuarie 1968 data deschiderii procedurii orale. La 24 noiembrie 1967, Camera,
urmare a unei cereri din partea Guvernului, a autorizat agentul, reprezentanţii şi avo-
caţii acestuia să utilizeze limba germană în timpul acestei proceduri, cu condiţia ca
acesta să asigure interpretarea în franceză sau în engleză a pledoariilor şi declaraţii-
lor lor (articolul 27 § 2 din Regulament).
La 18 decembrie 1967, Guvernul a prezentat o cerere de amânare a audierilor.
Preşedintele Camerei a refuzat această cerere, dar îmbolnăvirea bruscă a doi jude-
cători l-a motivat să amâne dezbaterile pentru 12 februarie 1968 printr-o ordonanţă
din 4 ianuarie 1968.
5. La 13 ianuarie 1968, preşedintele Camerei a împuternicit grefierul să invite
Guvernul şi Comisia să prezinte anumite acte care au fost anexate la dosar respectiv
la 23 ianuarie şi la 5 februarie 1968.
6. Un judecător şi un judecător supleant au informat preşedintele Camerei că
nu puteau să participe la audiere şi preşedintele Curţii la 17 ianuarie 1968 a desemnat
prin tragere la sorţi doi judecători supleanţi.
În legătură cu faptul că judecătorul Verdross nu putea participa, Guvernul a
desemnat la 12 februarie 1968, pentru a judeca această cauză pe dl Hans Schima,
profesor emerit la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena şi membru al Acade-
miei de Ştiinţe din Austria, în calitate de judecător ad-hoc.
7. Potrivit ordonanţei menţionate din 4 ianuarie 1968, şedinţele publice
s-au desfăşurat la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 12, 13 şi 14 februarie
1968.

40
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În faţa Curţii s-au înfăţişat:


- din partea Comisiei:

Dl M. Sórensen, delegat principal, şi


Dnii C.T. Eustathiades şi J.E. S. Fawcett, delegaţi;
- din partea Guvernului:

Dl E. Nettel, Legationssekretär la Ministerul federal al afacerilor externe, agent,


asistat de

Dl W. P. Pahr, ministerialsekretär al Cancelariei federale, şi


Dl R. Linke, Sektionsrat al Ministerului federal al justiţiei, avocaţi.

Curtea a audiat declaraţiile ambelor părţi şi concluziile lor.


La 13 februarie 1968, Curtea a adresat agentului guvernamental şi reprezen-
tanţilor Comisiei o serie de întrebări la care ei au răspuns la 13 şi 14 februarie 1968.
La 14 februarie1968, preşedintele Camerei a declarat închiderea dezbaterilor.
8. Curtea a invitat, la 14 şi 15 februarie 1968, Guvernul şi Comisia să prezinte
o nouă serie de acte care au fost anexate ulterior la dosar.
9. După ce a deliberat cu uşile închise, Curtea a pronunţat următoarea hotărâre.

ÎN FAPT

1. Cererea Comisiei de deferire a cauzei şi cererea Guvernului au drept obiect


de a supune cauza Neumeister spre examinare Curţii, astfel încât aceasta să poată
decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Re-
publica Austria în temeiul prevederilor articolelor 5 § 3, 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 5-4,
art. 6-1) din Convenţie.
2. Faptele cauzei, astfel precum rezultă din raportul Comisiei, din memorii, ac-
tele şi documentele prezentate şi declaraţiile orale ale reprezentanţilor respectiv ai
Comisiei şi ai Guvernului, pot fi rezumate astfel:
3. Dl Fritz Neumeister, cetăţean austriac, născut la 19 mai 1922, domiciliat în
Viena unde era proprtietar şi director al unei mari întreprinderi de transporturi „Interna-
tionales Transportkontor” sau „ITEKA”, care avea aproximativ două sute de angajaţi.
4. La 11 august 1959, Procuratura (Staatsanwaltschaft) din Viena a solicitat
Tribunalului penal regional (Landesgericht für Strafsachen) al acestui oraş să iniţieze
o anchetă preliminară (Voruntersuchung) cu aplicarea arestării imediate, în privinţa a
cinci indivizi printre care Lothar Rafael, Herbert Huber şi Franz Schmuckerschlag şi o
anchetă (Vorerhebungen) în privinţa lui Fritz Neumeister şi a altor trei persoane.
În ajun, de fapt, Serviciul fiscal al primului cartier din capitală a denunţat (Anzei-
ge) la procuratură persoanele vizate: acesta bănuia că unele persoane au comis o frau-

41
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

dă fiscală obţinând în mod nelegitim în perioada 1952 - 1958, „rambursarea”, cu titlu de


ajutor pentru exportare (Ausfuhrhändlervergütung şi Ausfuhrvergütung), a mai mult de
54 500 000 şilingi a impozitului pe venit (Umsatzsteuer), iar că alte persoane – în speci-
al Neumeister – a participat la aceste afaceri în calitate de complice (als Mitschuldige).
În Austria, un act de genul acesta nu constituie o simplă infracţiune fiscală, dar
o escrocherie (Betrug) în sensul articolului 197 din Codul penal. Potrivit articolului
200, escrocheria devine o crimă (Verbrechen) dacă suma prejudiciului cauzat sau
scontat depăşeşte 1500 de şilingi. Pedeapsa prevede „închisoare cu regim sever” de
la cinci la zece ani dacă suma depăşeşte 10 000 de şilingi şi dacă infractorul a dat
dovadă de „o obrăznicie sau o şiretenie deosebită” sau dacă el este un escroc ordinar
(articolul 203). Aceste două sume au fost modificate de atunci, ele se ridică acum la
2500 şi 25 000 de şilingi respectiv.
5. Potrivit dispoziţiilor din dreptul austriac (ständige Geschäftsverteilung), con-
ducerea cercetării şi anchetei intentate de procuratură a fost repartizată în mod auto-
mat la 17 august 1959, judecătorului de instrucţie Leonard care se ocupa deja, de la
13 februarie 1959, de o altă mare cauză de escrocherie, cauza Stögmüller.
6. La 21 ianuarie 1960, Neumeister s-a înfăţişat pentru prima dată, în calitate
de bănuit (Verdächtigter); în sensul austriac al acestui cuvânt, în faţa judecătorului de
instrucţie. În timpul interogării sale, care a durat o oră şi un sfert, el a luat cunoştinţă
de acţiunile menţionate ale procuraturii; el a protestat invocând nevinovăţia sa, poziţie
care ulterior pare să fi fost menţinută de acesta.
7. La cererea procuraturii din Viena (22 februarie 1961), judecătorul de instruc-
ţie a decis la 23 februarie 1961 să iniţieze o anchetă preliminară în privinţa lui Neume-
ister şi a dispus aplicarea arestului preventiv a acestuia (Untersuchungsschaft).
Prin urmare, Neumeister a fost plasat a doua zi sub arest preventiv în legătu-
ră cu cazul Rafael şi alţii (24 a Vr 6101/59). În acelaşi timp, i-a fost notificat despre
liberarea sa provizorie într-o cauză de fraudă vamală (nr. 6 b Vr 8622/60) pentru care
el se afla în detenţie de douăzeci de zile. Acest alt caz nu este examinat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; acesta s-a finisat cu achitarea celor opt preveniţi,
prin sentinţa din 29 martie 1963 a Tribunalului penal regional din Viena, menţinută la
14 aprilie 1964 de Curtea Supremă din Austria (Oberster Gerichtshof).
În timpul detenţiei sale, reclamantul a fost interogat în calitate de inculpat („Bes-
chuldigter”, în înţelesul austriac al acestui cuvânt), la 27 februarie, 2 martie, 18 aprilie,
19 aprilie, 20 aprilie, 21 aprilie şi 24 aprilie 1961. Din cele 67 de pagini ale proceselor
verbale, rezultă că judecătorul de instrucţie l-a informat în detalii despre declaraţii-
le depuse împotriva sa de mai mulţi coinculpaţi, dintre care Franz Scherzer, Walter
Vollman (fost director al sucursalei pe care ITEKA o avea la Salzbourg), Leopold
Brunner şi Lothar Rafael. Acesta din urmă fugise în străinătate, dar a adresat instanţei
o scrisoare lungă de mai mult de treizeci de pagini, în care îl acuza pe Neumeister.
Reclamantul şi-a explicat comportamentul său în detalii; interogările se desfăşurau de
regulă în prezenţa unui inspector fiscal (Finanzoberrevisor), dl Besau.
8. La 12 mai 1961, Neumeister a beneficiat de o măsură de liberare provizorie
pe cuvânt: el a depus jurământul (Gelöbnis) potrivit prevederilor articolului 191 din

42
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Codul de procedură penală, dar nu a depus cauţiune. Procuratura a atacat în zadar


această decizie în faţa Curţii de Apel (Oberlandesgericht) din Viena.
9. După eliberarea sa, reclamantul a revenit la activităţile sale profesionale. În
perioada procesului cu privire la cazul de fraudă vamală (6 b VR 8622/60), el vânduse
ITEKA, în aparenţă la un preţ de nimic – aproximativ 700 000 şilingi, care au fost plătiţi
în patruzeci şi opt de luni – însă el a fondat o mică întreprindere de transporturi, firma
Scherzinger care avea trei angajaţi.
În iulie 1961, Neumeister a plecat în Finlanda, cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie, pentru a-şi petrece vacanţa împreună cu soţia şi cei trei copii ai lor. La înce-
putul lunii februarie 1962, el a făcut o călătorie de câteva zile la Sarre, de asemenea
cu acordul acestui magistrat. Reclamantul afirmă că în perioada care s-a scurs până
la cea de-a doua arestare a sa, el l-a vizitat deseori de bună voie pe judecătorul de
instrucţie. (12 iulie 1962, paragraful 12 infra).
10. Fiind arestat la 22 iunie 1961 la Paderborn (Republica Federativă a Ger-
maniei), Lothar Rafael a fost extradat în Austria la 21 decembrie 1961 de ministrul
justiţiei din Renania din Nord-Westfalia fiind deferit la cererea autorităţilor austriece
în acest sens.
În ianuarie 1962, poliţia economică (Wirtschaftspoizei) din Viena l-a interogat
pe Rafael, care a depus grave acuzaţii în adresa lui Neumeister.
11. Neumeister l-a informat pe judecătorul de instrucţie, în primăvara anului
1962, că dorea să plece iarăşi în Finlanda cu familia sa în perioada lunii iulie. Judecă-
torul de instrucţie nu a avut pentru moment obiecţii. Apoi, acesta a anunţat reclaman-
tul că va fi probabil confruntat cu Rafael în luna iunie şi că el nu trebuia să renunţe
pentru aceasta la planurile sale de vacanţă în străinătate.
La 3, 4, 5 şi 6 iulie 1962, Neumeister a fost interogat de judecătorul de instrucţie
în prezenţa inspectorului fiscal Besau. Luând cunoştinţă cu declaraţiile făcute în pri-
vinţa sa de către diferiţi martori şi inculpaţi, în special de Rafael, în ianuarie 1962, el
le-a contestat cu vehemenţă. Cu această ocazie au fost redactate cincizeci de pagini
de procese-verbale.
Confruntarea lui Neumeister cu Rafael s-a desfăşurat la poliţia economică din
Viena la 10 şi 11 iulie 1962. Din cele douăzeci şi două de pagini ale proceselor verba-
le, rezultă că Neumeister menţinea negările sale de nevinovăţie.
În dimineaţa zilei de 12 iulie, judecătorul de instrucţie a comunicat lui Neume-
ister că procuratura se opunea plecării sale prevăzute pentru data de 15 în Finlanda.
Fiind ascultat în calitate de martor la 7 iulie 1965, de o subcomisie a Comisiei Euro-
pene a Drepturilor Omului, judecătorul de instrucţie a prezentat referitor la aceasta
următoarele precizări:
„Ceea ce susţin acum este un pic mai dificil pentru mine. Personal, eram convins, pentru că eu
aveam acest sentiment – subliniez: sentimentul -, că dl Neumeister va reveni după călătoria sa în
Finlanda. Dle Preşedinte, dlor din Comisie, dumneavoastră cunoaşteţi că un judecător nu trebuie
să se lase influienţat de sentimente, însă doar de lege. Această lege m-a impus, dat fiind că nici
un acord de asistenţă juridică sau de extrădare nu există ca atare între Austria şi Finlanda, să nu

43
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

cedez sentimentului pe care-l aveam că Neumeister va reveni. Eu ştiu ce i-am spus la acel moment
dlui Neumeister: ”Personal, am sentimentul că veţi reveni, însă nu pot, fără aprobarea procuraturii,
să vă dau nici o autorizare.” Această aprobare a fost refuzată atunci de procuratură.”

Reclamantul, din partea sa, a pretins în faţa subcomisiei că judecătorul de in-


strucţie îi permisese să plece în Finlanda în pofida avizului negativ al procuraturii.
12. Oricum, judecătorul de instrucţie a dispus în aceeaşi zi, la 12 iulie 1962, la
cererea procuraturii, arestarea lui Neumeister.
Mandatul (Haftbefehl) releva, pentru început, că persoana vizată era bănuită că
săvârşise împreună cu Lothar Rafael şi alţi inculpaţi din 1952 până în 1957, o serie de
acte de escrocherie care cauzaseră statului un prejudiciu de aproximativ două milioane
de şilingi. El a adăugat că Neumeister cunoştea acuzaţiile în privinţa lui până la elibera-
rea sa (12 mai 1961) şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă gravă; că fostul său angajat
Walter Vollmann, pentru care rezultatele anchetei s-au dovedit totuşi a fi mai puţin apă-
sătoare, se eschiva de la urmărirea penală ascunzându-se; că recentele interogatorii
ale recalmantului şi confruntarea sa cu Rafael îi arătaseră fără nici o îndoială că va
trebui de acum înainte să renunţe la poziţia sa de negare certă; că avea intenţia de a
petrece vacanţa în străinătate şi că eliberarea paşaportului său nu i-ar fi oferit o garanţie
adecvată, acest document nu mai era necesar pentru a trece anumite frontiere.
Din aceste diverse circumstanţe, mandatul a dedus că exista în speţă un pe-
ricol de fugă (Fluchtgefahr), în sensul articolului 175, paragraful 1, alineatul 2, din
Codul de procedură penală.
Neumeister a fost arestat în după-amiaza zilei de 12 iulie 1962, nu departe de
biroul său. El a rugat îndată pe cea mai mare din fiicele sale, Maria Neumeister, să anu-
leze prin telegramă biletele pe care le comandase pentru a traversa Baltica. Poliţiştilor,
care venise să-l aresteze, el le-a declarat că avusese intenţia de a pleca a doua zi la
procuratură pentru a solicita autorizaţia de a pleca în Finlanda, luni 16 iulie.
La 13 iulie 1962, Neumeister s-a înfăţişat pentru câteva momente în faţa ju-
decătorului de instrucţie care i-a notificat aplicarea arestării preventive (articolul 176,
paragraful 1 din Codul de procedură penală).
13. La 23 iulie 1962, reclamantul a depus primul recurs împotriva mandatului
de arestare din 12 iulie 1962. Subliniind ca întreprinderea sa, domiciliul şi familia sa se
află la Viena, el afirma că nimic nu permitea să se creadă că riscul de a fugi era real
şi că el ar fi putut să fugă mai înainte dacă ar fi dorit.
Camera Consiliului (Ratskammer) a Tribunalului penal regional din Viena a res-
pins recursul la 13 iulie 1962, din motive similare cu cele enunţate în mandatul litigios.
În special, aceasta s-a bazat pe declaraţiile lui Rafael care, în opinia ei, au înrăutăţit
în mod considerabil situaţia lui Neumeister.
Reclamantul a atacat această decizie la 4 august 1962. El susţinea că articolul
175, paragraful 1, alineatul 2 din Codul de procedură penală cere un veritabil „risc de
fugă” şi nu o simplă „posibilitate de fugă”, că un asemenea risc trebuie să fie apreciat
în lumina unor fapte exacte şi că eventualitatea unei condamnări severe nu este sufi-
cientă în această privinţă; el făcea referinţă la o hotărâre pronunţată de Curtea Con-

44
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

stituţională (Verfassungsgerichtshof) la 8 martie 1961 (Culegere oficială de decizii a


acestei Curţi, 1961, paginile 80-82).
Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena a respins recursul (Beschwerde)
la 10 septembrie 1962. Fiind de acord cu motivele reţinute de Camera Consiliului, ea
a adăugat că persoana vizată ştia că învinuirile îndreptate în privinţa sa s-au agravat
după 12 mai 1961 şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă gravă ţinând cont de pagu-
ba enormă cauzată şi, potrivit raportului poliţiei din 12 iulie 1962, a întreprins acţiuni
de pregătire pentru călătorie în străinătate şi le menţinuse cu toate că judecătorul de
instrucţie competent îi refuzase expres autorizaţia necesară. În aceste condiţii, Curtea
a decis că trebuia de făcut concluzia că exista pericolul de fugă.
14. Neumeister a introdus cea de-a doua cerere de liberare provizorie la 26
octombrie 1962. Străduindu-se din nou să dovedească că pericolul de fugă lipsea, el
a propus pentru prima oară, cu titlu subsidiar, o garanţie bancară de 200 000 sau, în
cel mai rău caz 250 000 şilingi (articolul 192 din Codul de procedură penală).
Camera Consiliului a respins cererea la 27 decembrie 1962. Reamintind că
Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare cu regim sever (ar-
ticolul 203 din Codul penal) şi trebuia să răspundă pentru un prejudiciu de aproximativ
6 750 000 şilingi, ea a estimat că prezentarea unei garanţii nu era suficientă pentru a
înlătura riscul de fugă şi că nu era cazul să fie examinată suma garanţiei propuse.
Neumeister a atacat această decizie la 15 ianuarie 1963. Pe lângă argumen-
tele expuse în cererea sa din 23 iulie 1962 şi în recursul din 4 august 1962, el a
accentuat:
- că suma pagubei de care era învinuit, pe nedrept după părerea lui, diminuase
considerabil, de la mai mult de patruzeci de milioane de şilingi (24 februarie 1961) la
puţin mai mult de unsprezece milioane şi jumătate (12 mai 1961) şi ulterior până la 6
748 510 şilingi (decizia din 27 decembrie 1962);
- că deţinuţii implicaţi în alte cazuri mai importante îşi obţinuse eliberarea plă-
tind o cauţiune;
- că el nu a încercat niciodată să fugă, de exemplu în perioada dintre eliberarea
sa (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi, în special, în momentul
aflării sale în Finlanda;
- că trecuseră câteva ore dintre înfăţişarea sa în faţa judecătorului de instrucţie,
în dimineaţa zilei de 12 iulie 1962, şi arestul său;
- că acest interval scurt nu-i oferea posibilitatea reală de a anula pregătirile sale
de călătorie, pregătiri la care el nu dorise să renunţe fără a încerca un ultim demers
în adresa procuraturii;
- că se afla mai mult de nouă luni în detenţie preventivă (24 februarie 1961 – 12
mai 1961 şi 12 iulie 1962 – 15 ianuarie 1963), element care pleda de asemenea, dacă
e să credem, în favoarea lipsei de pericol de fugă;
- că toate interesele sale profesionale şi familiale erau la Viena unde soţia sa,
de altfel, deschisese recent un magazin de confecţii pentru dame.

45
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Curtea de Apel din Viena a respins recursul la 19 februarie 1963. Referindu-se


la decizia sa din 10 septembrie 1962, ea a relevat că situaţia nu a evoluat de atunci
într-o direcţie favorabilă pentru Neumeister. Fără îndoială că suma prejudiciului impu-
tată acestuia a scăzut, însă ea nu includea suma de care persoana vizată ar fi putut
răspunde într-o cauză de exportare simulată de maşini (Kreisverkehr der Textilien der
Firma Benistex). De altfel, suma nu scăzuse până la punctul de a influenţa într-un mod
decisiv asupra pedepsei la care Neumeister trebuia să se aştepte în cazul condam-
nării sale. Curtea a conchis că pericolul de fugă rămânea atât de mare încât chiar
depunerea unei garanţii eventuale nu putea fi luată în considerare (indiskutabel ist) şi
că ea nu era de natură să elimine acest pericol.
15. Patru săptămâni mai devreme, mai exact la 21 ianuarie 1963, judecătorul
de instrucţie a efectuat o nouă confruntare între Rafael şi Neumeister care confirma-
se, în principal, declaraţiile lor respective din 10 şi 11 iulie 1962. După părerea recla-
mantului, confruntarea a durat aproximativ un sfert de oră. Cu această ocazie a fost
întocmit un proces-verbal de o pagină şi jumătate.
16. La 12 iulie 1963, adică în aceeaşi zi a introducerii cererii sale în faţa Comi-
siei Europene a Drepturilor Omului, Neumeister a depus a treia cerere de eliberare
provizorie, care a fost completată la 16 iulie; el se obliga să depună jurământul (Ge-
löbnis) prevăzut de articolul 191 din Codul de procedură penală şi din nou propunea
să depună, dacă era necesar, o garanţie bancară de 200 000 sau 250 000 şilingi.
Reiterând argumentele sale anterioare, el susţinea:
- că în perioada eliberării sale (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest al său
(12 iulie 1962), el a fost întotdeauna la dispoziţia judecătorului de instrucţie, se pre-
zentase spontan de cinci sau şase ori la acesta pentru a se informa despre evoluţia
anchetei şi îl informase începând cu luna martie 1962 asupra intenţiei sale de a pleca
în Finlanda;
- că instituţia feroviară austriacă îl autorizase să construiască la Viena, lângă
Gara de Est, un depozit cu o valoare de peste un milion şi jumătate de şilingi, proiect
pe care el nu l-ar fi putut realiza din motivul reîncarcerării sale;
- că după aceasta, nici o învinuire nouă nu fusese înaintată în privinţa sa;
- că Lothar Rafael, făcând mărturisiri (Geständiger), încerca să amelioreze situ-
aţia sa dând vina sa asupra altuia şi că declaraţiile sale nu meritau nici o încredere;
- că după mai mult de un an de detenţie provizorie, ipoteza unui pericol de fugă
nu mai era plauzibilă.
Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 23 iulie 1963. De fapt, acesta
a estimat că motivele reţinute în deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27
decembrie 1962 şi 19 februarie 1963 păstrau actualitatea lor, iar actele din dosar con-
solidau, în principal, acuzaţiile lui Rafael în privinţa lui Neumeister.
În legătură cu aceasta, la 5 august 1963 reclamantul a sesizat Camera Con-
siliului a Tribunalului penal regional din Viena, cu un recurs în care relua multe din
consideraţiile rezumate mai sus, adăugând la ele în special următoarele:

46
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- ţinând cont de amploarea şi de complexitatea cazului, ancheta şi procedura


ulterioară se anunţa a fi extrem de lungă încât durata detenţiei preventive, deja mai
mare de patrusprezece luni, risca să o depăşească pe cea a pedepsei eventuale dacă
ar fi intervenit în scurt timp;
- judecătorul de instrucţie a neglijat să răspundă la mai multe din argumentele
lui Neumeister şi să indice documentele justificative întru susţinerea declaraţiilor lui
Rafael, care de altfel aveau mari şanse de a fi retrase mai devreme sau mai târziu;
acelaşi magistrat a minimalizat pe nedrept importanţa reducerii prejudiciului de
care era învinuit Neumeister, reducere care putea foarte mult să se accentueze în viitor;
- el nu fondase decizia sa pe fapte, dar pe simple presupuneri cu privire la
repercusiunile declaraţiilor lui Rafael cu privire la starea sufletească a lui Neumeister
(Seelenzustand).
Persoana interesată sublinia de altfel:
- că era gata să depună la tribunal documentele sale de identitate şi paşaportul;
- că el nu avea mijloace de a-şi întreţine familia în străinătate;
- că fuga în străinătate nu ar fi avut nici un sens pentru o persoană de vârsta
sa şi, în egală măsură, din considerentul că în caz de extrădare, era supus riscului de
a nu i se calcula perioada aflării sale în detenţie preventivă ca parte din eventuala sa
pedeapsă (aluzie la articolului 55 a) din Codul penal.
Camera Consiliului a refuzat recursul la 8 august 1963. Referindu-se la decizia
atacată şi la cele precedente ea a remarcat în esenţă:
- că declaraţiile lui Rafael erau confirmate de o serie de elemente (scrisori origi-
nale, documente contabile, extrase de conturi, depoziţiile martorilor, etc.);
- că confruntarea lui Rafael şi a lui Neumeister în iulie 1962 a agravat profund
situaţia acestuia din urmă şi că judecătorul de instrucţie corect a calificat importanţa
efectelor care le-ar fi avut asupra reclamantului;
- că, în aceste condiţii, depunerea eventuală a unei garanţii nu putea fi luată în
considerare (indiskutabel ist) şi nu era deloc de natură să evite pericolul de fugă.
La 20 august 1963, Neumeister a depus la Curtea de Apel din Viena, un recurs
împotriva acestei decizii. Plângerile sale coincideau în mare măsură cu cele pe care
el le formulase la 5 august 1963. De asemenea, el reproşa Camerei Consiliului că nu
a precizat conţinutul documentelor justificative întru susţinerea acuzaţiilor lui Rafael,
că a lăsat în umbră chestiunea de a examina dacă, Neumeister ştiuse de aceste do-
cumente şi că a pierdut din vedere faptul că se scursese mai mult de şase luni de la
ultima decizie a Curţii de Apel (19 februarie 1963). În egală măsură, el a atras atenţia
asupra faptului că ar fi putut cu uşurinţă să fugă, dacă ar fi dorit, în perioada dintre
confruntarea sa cu Rafael şi arestarea sa.
Totuşi, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra acestui recurs, deoarece Neu-
meister şi-a retras apelul la 11 septembrie 1963, fără a explica de ce.

47
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

17. La 16 septembrie 1963, fiica mai mare a lui Neumeister a adresat Ministe-
rului justiţiei o petiţie prin care cerea eliberarea tatălui său; ea propunea o cauţiune
de un milion de şilingi.
Poliţia economică din Viena a adresat Tribunalului penal regional, la 13 noiem-
brie 1963, un raport confidenţial de unde reieşea că Maria Neumeister încercase în
zadar să obţină o parte din această sumă de la un vechi client al firmelor ITEKA şi
Scherzinger.
18. Câteva zile mai devreme – la 6 noiembrie 1963, peste o zi de la terminarea
anchetei preliminare (paragrafele 19 şi 20 infra) – dl Michael Stern, avocat, a depus
din numele lui Neumeister cea de-a patra cerere de liberare provizorie. El relua aici pe
scurt argumentele dezvoltate în cererile precedente, sublinia că detenţia preventivă
a reclamantului dura de aproape douăzeci de luni şi propunea o garanţie bancară de
un milion de şilingi.
În timpul procedurii în faţa Comisiei, Neumeister a declarat că această propu-
nere fusese prezentată contrar voinţei sale, deoarece el nu era atunci în măsură să
depună o garanţie cu o sumă atât de mare. Printr-o scrisoare din 14 aprilie 1964,
dl Stern a confirmat că a acţionat în această privinţă din propria sa iniţiativă. Repre-
zentanţii Guvernului au pledat în faţa Comisiei că această propunere îl obliga pe
Neumeister şi că jurisdicţiile competente nu aveau nici un motiv să gândească că ea
nu reflecta voinţa sa.
Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 5 decembrie 1963. Referindu-se
la deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27 decembrie 1962, 19 februarie
1963 şi 8 august 1963, el a considerat că reclamantul nu aducea nici un element de
natură să justifice eliberarea sa.
Neumeister a atacat această decizie la 13 decembrie 1963. El a contestat încă
o dată existenţa unui pericol de fugă; susţinând că Tribunalul penal regional şi Curtea
de Apel din Viena nu a apreciat niciodată bine faptele pertinente în această privinţă,
se bazau pe presupuneri vagi şi nu pe probe concrete şi i-a acordat pe nedrept o im-
portanţă determinantă mărimei pagubei pretinse ca fiind cauzată statului. În special,
el se plângea că Tribunalul penal nu a luat în considerare, în decizia sa din 5 decem-
brie, de durata detenţiei preventive deja suportată. În concluzie, în recurs se reitera
despre propunerea depunerii unei garanţii bancare de un milion de şilingi.
Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a primit recursul la 8
ianuarie 1964. Aceasta a recunoscut că argumentarea reclamantului avea o anumită
valoare: reamintind că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închi-
soare cu regim sever, ea releva că nu se putea şti dacă el ar fi beneficiat de „dreptul
de atenuare extraordinară” (ausserordentliches Milderungsrecht, articolul 265 a) din
Codul de procedură penală), însă că durata detenţiei preventive ar fi, potrivit oricărei
probabilităţi, adăugată la cea a pedepsei în caz de condamnare (articolul 55 a) din
Codul penal) şi că tentativa de a fugi era foarte mult minimalizată (vesentluch ver-
ringert). Totuşi, aceasta considera că o garanţie de un milion de şilingi nu ar fi fost
suficientă pentru a evita pericolul de fugă. În această privinţă, ea a subliniat că în

48
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

termenii articolului 192 din Codul de procedură penală, mărimea cauţiunii depinde nu
numai de situaţia deţinutului şi de averea garantului eventual, dar şi de consecinţele
infracţiunii. Din aceste motive, Camera Consiliului a dispus liberarea provizorie a lui
Neumeister pe cauţiune, cuantumul căreia era de două milioane de şilingi (bani lichizi
sau în formă de garanţie bancară) şi depunerea voluntară (freiwillige Hinterlegung) a
paşaportului persoanei în cauză la Tribunal.
La 21 ianuarie 1964, dl Stern a depus din numele lui Neumeister, un recurs în
scopul de a micşora suma cauţiunii la un milion de şilingi. În particular, el înainta faptul
că potrivit articolului 192 din Codul de procedură penală, consecinţele infracţiunii nu
au fost luate în considerare, dar numai situaţia deţinutului şi averea garantului. El a
conchis că tribunalele nu trebuie nici într-un caz să ceară o garanţie care să depă-
şească posibilităţile solicitantului (Gesuchssteller), fără de care ei puteau după dorin-
ţa lor, în ipoteza unui prejudiciu important, să refuze orice liberare provizorie.
Decizia litigioasă a fost parţial schimbată la 4 februarie 1964. După ce a consta-
tat că recursul viza în exclusivitate cuantumul cauţiunii care trebuia depus, Curtea de
Apel din Viena a considerat, de comun cu Camera Consiliului, că o sumă de un milion
de şilingi părea foarte mică faţă de paguba cauzată de faptele de care Neumeister
trebuia să răspundă. Ea a adăugat că reclamantul dispunea, dupa toate aparenţe-
le, datorită câştigurilor pe care le realizase chiar prin aceste fapte, de mijloace cu
mult mai mari decât propunea. De asemenea, ea a notat că el nu pretindea, în mod
categoric, că o garanţie de un milion de şilingi ar fi epuizat resursele sale. Curtea a
relevat totuşi că ea nu era în măsură să se pronunţe asupra cuantumului cauţiunii
cerute de Camera Consiliului, pentru că ea nu dispunea de elementele necesare de
apreciere. Prin urmare, ea a trimis cauza la Camera Consiliului subliniind că acesteia
i-ar fi revenit sarcina de a determina, în lumina unei examinări profunde a situaţiei lui
Neumeister şi a averii garanţiilor pe care el ar fi putut să le desemneze, cuantumul
cauţiunii cuprinse între unul şi două milioane de şilingi.
Într-un raport din 16 martie 1964, întocmit la solicitarea Camerei Consiliului,
poliţia economică din Viena a exprimat opinia că Neumeister nu era în stare să obţină
două milioane de şilingi. Ea se sprijinea pe o serie de acte din care rezulta că firma
Scherzinger nu era prosperă şi că Maria Neumeister se declarase capabilă de a de-
pune o garanţie de cinci sute de mii de şilingi.
Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a statuat la 31 martie
1964, la două săptămâni după întocmirea rechizitoriului (paragrafele 19 şi 21 infra).
În afară de raportul poliţiei economice, ea a menţionat o scrisoare a lui Neumeister,
datată din 25 februarie 1964, potrivit căreia o persoană care vroia să păstreze ano-
nimatul a acceptat să depună o cauţiune de un milion două sute cincizeci de mii de
şilingi. Adăugând această sumă la cele cinci sute de mii de şilingi propuşi de Maria
Neumeister, Camera Consiliului a redus la un milion şapte sute cincizeci de mii de
şilingi cuantumul cauţiunii cerute de la reclamant.
Printr-un recurs din 20 aprilie 1964, Neumeister a solicitat ca suma să fie dimi-
nuată la un milion două sute cincizeci de mii de şilingi; după părerea lui, propunerea
fiicei sale era inclusă în cea a garantului care nu vroia să-şi dezvăluie identitatea.

49
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Curtea de Apel din Viena a respins recursul din 20 mai 1964. Ea a considerat
de fapt că Camera Consiliului s-a conformat deciziei din 4 februarie şi că consecinţele
infracţiunii aveau o importanţă primordială în scopul aplicării articolului 192 din Codul
de procedură penală.
19. Între timp, judecătorul Leon Hard a pronunţat, la 4 noiembrie 1963, termina-
rea anchetei preliminare şi a comunicat procuraturii dosarul care cuprindea 21 de vo-
lume, aproximativ cu 500 pagini fiecare, plus o cantitate apreciabilă de alte documente
(articolele 111 şi 112 din Codul de procedură penală). La 17 martie 1964, procuratura
din Viena din partea sa a definitivat rechizitoriul (Anclageschrift) care i-a fost notificat lui
Neumeister la 26 martie (articolele 207 şi 208 din Codul de procedură penală).
20. La îndeplinirea obligaţiilor sale, judecătorul de instrucţie a fost consultat
de poliţia economică din Viena, de serviciul fiscal (inspectorul Besau), de căile fera-
te austriece şi de administraţia poştelor; cu toate acestea el a întâmpinat obstacole
considerabile.
Astfel, patru din principalii inculpaţi, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber,
Franz Schmuckerschlag şi Walter Vollmann, au fugit în străinătate, primii trei de la
intentarea urmăririi penale, al patrulea după ce a beneficiat de o măsură de liberare
provizorie pe cuvânt. La sfârşitul acestei lungi proceduri, autorităţile austriece au obţi-
nut extradarea lui Rafael (21 decembrie 1961) din Republica Federativă a Germaniei
şi cea a lui Huber (27 septembrie 1962) din Elveţia. Republica Federativă a Germaniei
a refuzat să-l extradeze pe Schmuckerschlag, deoarece el avea cetăţenia germană
pe lângă cea austriacă. În ceea ce priveşte Vollmann, nu a fost găsit până în prezent.
La aceasta se adăugase o serie de dificultăţi inerente caracterului, amplorii şi com-
plexităţii actelor incriminate. Ancheta viza la început douăzeci şi două de persoane
şi se avea douăzeci şi două de capete de acuzare. În special, acuzării îi revenea să
dovedească că actele referitoare la cumpărarea mărfurilor au fost falsificate, că va-
loarea exporturilor a fost majorată în mod fraudulos, că întreprinderile destinatare din
străinătate nu existau sau nu ştiau nimic de afacere şi că dacă exportatorii au plasat
în vânzare în Elveţia sau în Liechtenstein produsul lor. În acest scop au trebuit să fie
reconstituite multiple operaţii comerciale efectuate pe parcursul a multor ani, au trebuit
verificate itinerariile urmate de o sută cincizeci sau o sută şaizeci vagoane de cale
ferată, a trebuit studiat un mare număr de dosare ale serviciului fiscal, să fie audiaţi
zeci de martori dintre care unii au trebuit să fie interogaţi din nou după extrădarea lui
Rafael, etc. Mulţi martori trăiau în străinătate, de exemplu în Olanda, Italia, Canada,
America Latină, Africa şi Orientul Apropiat. Prin urmare, Republica Austria a fost obli-
gată să recurgă la serviciile interpolului şi să invoce tratate de asistenţă juridică reci-
procă pe care ea le-a încheiat cu Olanda, Republica Federativă a Germaniei, Italia,
Elveţia şi Liechtenstein. Anchetele din Olanda, Republica Federativă a Germaniei şi
Elveţia s-au desfăşurat, o parte, în prezenţa funcţionarilor austrieci şi, în principal, în
ceea ce priveşte Elveţia, în prezenţa judecătorului de instrucţie Leonhard. Termeni de
la şase la şaisprezece luni s-au scurs între trimiterea cererii de asistenţă judiciară şi
primirea rezultatului cercetărilor care s-au desfăşurat în Olanda, Republica Federa-
tivă a Germaniei, Italia, şi în Elveţia. La momentul terminării anchetei, cererea adre-
sată Elveţiei rămânea în instanţă cu privire la un moment care, de altfel, nu aducea

50
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

la nimic, autorităţile elveţiene au estimat (septembrie 1964) că secretul profesional al


băncilor din Zurich în cauză era contrar comunicării informaţiilor solicitate. În ceea ce
priveşte răspunsul celor din Liechtenstein, el a sosit în Austria doar în iunie 1964.
De asemenea, în cauză erau şi întreprinderi administrate de sovietici, mai ales
în timpul primei faze a anchetei. Nici un document nu a putut fi obţinut de la banca
forţelor armate sovietice prin intermediul căreia au fost efectuate decontările.
Cursul anchetei pare să fi fost încetinit prin refuzul unuia dintre inculpaţi – Her-
bert Huber – de a face vreo declaraţie în faţa judecătorului de instrucţie.
Pe din altă parte, urmărirea penală privind anumite fapte sau inculpaţi a fost
disjungată din motivul importanţei lor secundare (articolul 57 paragraful 1 din Codul
de precedură penală); ea pare a fi sistată ulterior (articolul 34 paragraful 2 din acelaşi
cod). La momentul terminării anchetei preliminare numărul indivizilor inculpaţi în spe-
ţă nu era mai mare de zece.
După 21 ianuarie 1963, data ultimei sale confruntări cu Rafael, Neumeister nu
a mai fost audiat de judecătorul de instrucţie care, pe parcrsul aceleiaşi perioade,
l-a interogat de douăzeci şi opt de ori pe Rafael (272 de pagini de procese-verbale)
şi cinci alţi inculpaţi de şaptesprezece ori în total (119 pagini de procese-verbale).
După procesul-verbal al confruntării din 21 ianuarie 1963 a fost preconizată o nouă
confruntare. Totuşi, ea nu a avut loc; potrivit reclamantului refuzul lui Lothar Rafael a
împiedicat această confruntare.
21. Având un volum de 219 pagini, rechizitoriul din 17 martie 1964 viza zece per-
soane, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber, Franz Scherzer, Fritz Neumeister, Ivan
Ackermann, Leopold Brunner, Walter Vollmann, Herman Fuchschuber, Helmut Dachs
şi Rudof Grömmer; el nu avea nici o legătură cu dosarul „Kreisverkehr der Textilien der
Firma Benistex”, fiind obiectul unei proceduri independente ( paragraful 22 infra).
Din partea sa, Neumeister, era învinuit de escrocherie (articolele 197, 200,
201, alineatul a) şi d), şi 203 din Codul penal) în zece grupuri de tanzacţii cu privire
la obiecte foarte diverse: săpun de toaletă, instrumente (burghie şi vergele de su-
dură), îmbrăcăminte de damă (ciorapi de nylon, fuste, bluze etc.), încălţăminte de
gimnastică, articole din piele, articole de catifea, lămpi de apartament şi mecanisme
de rulment. Suma totală a prejudiciului de care el trebuia să răspundă depăşea 5
200 000 de şilingi. În această privinţă, reclamantul era plasat în a patra poziţie, după
Rafael (mai mult de 35 100 000 şilingi), Vollmann (aproape 31 900 000 şilingi) şi
Huber (aproape 31 800 000 şilingi), dar înaintea lui Scherzer (mai mult de 1 400 000
şilingi), Brunner (mai mult de 1 250 000 şilingi), Dachs (mai mult de 1 100 000 şilingi),
Ackermann şi Grömmer (aproape 200 000 şilingi). Anumite intrigi incriminate nu se
referau la persoana sa. Era vorba, în primul rând, despre o mare afacere de export de
produse textile, în care doar Rafael, Huber şi Vollmann erau implicaţi (mai mult de 25
700 000 şilingi, p. 101-170 din rechizitoriu).
În special, procuratura a solicitat începerea unei proceduri de judecată în faţa
Tribunalului penal regional din Viena, convocarea a treizeci şi cinci de martori şi citirea
depoziţiilor ale altor cincizeci şi şapte de martori.

51
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

22. La 3 iunie 1964, procuratura din Viena a informat Camera Consiliului a Tri-
bunalului penal regional că ea a sistat provizoriu urmărirea penală intentată în privinţa
lui Neumeister în cazul „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex” (articolul 34
paragraful 2, alineatul 1, din Codul de procedură penală), cu rezerva de a o reiniţia
la o dată ulterioară, Cu ocazia depunerii rechizitoriului, procuratura a obţinut de la
Tribunal disjungerea acestor urmăriri penale care au constituit obiectul unei proceduri
separate (26 d VR 2407/64).
În aceeaşi zi, Camera Consiliului, constatând că prejudiciul total de învinuire a
lui Neumeister era diminuat la mai mult de patru milioane de şilingi, a decis să micşo-
reze la un milion de şilingi – bani lichizi sau sub formă de garanţie bancară – cuantu-
mul cauţiunii stabilite pentru eliberarea reclamantului.
La 13 august 1964, Neumeister a informat Camera Consiliului că fiica sa Maria
Neumeister şi o altă persoană în special desemnată consimţeau să-i servească drept
garanţi (Bürgen), prima pentru 850 000 de şilingi, cea de-a doua pentru 150 000. Per-
soanele în cauză au confirmat acest lucru a doua zi. După ce a verificat solvabilitatea
acestora (Tauglichkeit), Camera Consiliului a acceptat propunerea lor la 16 septem-
brie 1964. Câteva ore mai târziu, reclamantul a depus jurământul prevăzut în articolul
191 din Codul de procedură penală, a depus paşaportul său la tribunal potrivit deciziei
din 8 ianuarie 1964, rămasă neschimbată în acest sens, şi a obţinut liberarea sa.
23. Toate deciziile cu privire la detenţia preventivă a lui Neumeister au fost pro-
nunţate potrivit articolelor 113 paragraful 2 (prima instanţă) şi 114 paragraful 2 (apel)
din Codul de procedură penală în şedinţe închise, în cadrul cărora procurorul a fost
audiat în absenţa reclamantului şi a avocatului său (in nichtöffentlicher Sitzung nach
Anhörung der Staatsanwaltschaft bzw. der Oberstaatsanwaltschaft).
24. La 9 octombrie 1964 a fost fixată data începerii procedurii de judecată
(Hauptverhandlung) pentru 9 noiembrie.
La 18 iunie 1965, după o sută două zile de audiere, Tribunalul penal regional
din Viena, constituit ca Tribunal de magistraţi (Schöffengericht), a amânat dezbaterile
pentru o dată nedeterminată pentru a completa ancheta. Fiind sesizat de o serie de
cereri, atât din partea procuraturii, cât şi din partea diferitor acuzaţi, inclusiv şi Neu-
meister, acesta a dat curs mai multor dintre ele şi a prescris din oficiu unele măsuri
de anchetă suplimentare. Se pare că poziţia lui Herbert Huber a determinat Tribunalul
de a dispune efectuarea unor măsuri de anchetă suplimentară: în timp ce el păstra
tăcerea în timpul anchetei preliminare, Huber explica judecătorilor în detalii; potrivit lui
Neumeister, declaraţiile acestuia au fost favorabile pentru cel din urmă şi insuportabi-
le pentru Rafael. Tribunalul a indicat totuşi că ar fi trebuit, după părerea lui, ca o parte
din noile anchete şi audieri ale martorilor, dispuse de el, să se înceapă mai devreme,
în timpul anchetei preliminare.
25. În februarie şi iulie 1965, Neumeister a plecat la Strasbourg, cu acordul Tribu-
nalului, în legătură cu cererea sa depusă în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omu-
lui. Paşaportul său i-a fost restituit cu câteva zile înainte de cea de-a doua călătorie.
26. Ancheta suplimentară nu a putut fi asigurată de judecătorul Leonhard care a
depus mărturii în faţa Tribunalului în calitate de martor (articolul 68 din Codul de proce-

52
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dură penală); ancheta a fost preluată de supleantul său permanent. Ancheta a durat mai
bine de doi ani şi s-a terminat numai după adoptarea raportului Comisiei la 27 mai 1966.
Judecătorul de instrucţie a interogat mulţi martori, inclusiv şi pe Alfred Neumeister, fratele
reclamantului (13 decembrie 1966), au fost întocmite rapoarte de expertiză, a apelat la
serviciile fiscului, ale poliţiei economice din Viena, ale jandarmeriei, ale poştei, Interpolu-
lui, autorităţilor elveţiene şi germane, etc. Acuzaţii se pare că nu au mai fost audiaţi.
La 8 martie 1966, Tribunalul penal regional din Viena l-a informat pe Neumeister
că printr-o decizie, din aceeaşi zi, a fost hotărât (eingestellt), în temeiul articolului 109
din Codul de procedură penală, să fie încetată urmărirea penală intentată în privinţa lui
referitoare la două din capetele de acuzare. Suma prejudiciului pentru care reclamantul
trebuie să răspundă a fost diminuată până la aproximativ 370 000 şilingi.
27. Procedura de judecată în faţa Tribunalului penal regional din Viena a fost
reluată la 4 decembrie 1967. Potrivit datelor prezentate Curţii de Guvern, ea trebuia
să dureze de la patru la şase luni.
28. În cererea introdusă în iulie 1963, (nr. 1936/63), al cărei text a fost prezentat
de Comisie la solicitarea Curţii, Neumeister pretindea:
- că a fost arestat şi deţinut fără „motive plauzibile” fiind bănuit de comiterea
unei infracţiuni şi fără „motive rezonabile” considerată necesară pentru a împiedica
fuga (articolul 5 § 1 c) din Convenţie) (art. 5-1-c);
- că avea temei să pună la îndoială imparţialitatea persoanelor competente de
a se pronunţa în privinţa menţinerii sale în detenţie şi de a dirija ancheta (articolul 6
§ 1) (art.6-1);
- că procedura utilizată pentru examinarea cererilor sale de liberare provizorie
nu era în conformitate cu exigenţele articolului 5 § 4 şi ale articolului 6 § 1 şi 3 b) şi c)
(art. 5-4, art. 6-1, art. 6-3-b, art.6-3-c) „egalitatea armelor”, Waffengleichkeit);
- că nu a fost judecat într-un „termen rezonabil”, nici eliberat în timpul proce-
durii. În această privinţă, reclamantul afirma în special că judecătorul de instrucţie,
responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri mari, nu mai era în stare
să-şi îndeplinească obligaţiile sale „într-un termen rezonabil” în sensul articolelor 5
§ 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) din Convenţie.
În special, Neumeister se plângea de deciziile pronunţate câteva luni mai devre-
me de Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena şi de Curtea de Apel.
În timpul audierii în faţa Comisiei, avocatul reclamantului a invocat printre altele
articolul 5 § 2 (art. 5-2) din Convenţie, şi a afirmat că clientul său nu a fost informat în
detalii şi în scris despre acuzaţiile aduse în privinţa lui.
La 6 iulie 1964 Comisia a statuat asupra admisibilităţii cauzei. Ea a respins, ca
vădit nefondate, plângerile cu privire la paragrafele 1 c) şi 2 ale articolului 5 (art. 5-1-c,
art. 5-2) din Convenţie, însă a declarat cererea admisibilă în partea ce ţine de articolele
5 § 3, 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 5-4, art. 6-1) („termen rezonabil” şi „egalitatea armelor”);
ea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra încălcării invocate a paragrafului 3
din articolul 6 (art.6-3), deoarece reclamantul nu a insistat în privinţa aceasta.

53
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

29. Ca urmare a deciziei de admisibilitate parţială a cererii, o subcomisie a


stabilit faptele cauzei şi a încercat în zadar o reglementare amiabilă (articolele 28 şi
29 din Convenţie).
30. Invocând articolul 5 § 3 (art. 5-3), reclamantul a susţinut în faţa Comisiei şi
a subcomisiei că arestarea sa preventivă a fost pe o perioadă nerezonabilă. În baza
acestei teze, el a reluat multe din argumentele sale pe care le-a înaintat judecătorului
de instrucţie, Camerei Consiliului şi Curţii de Apel din Viena (cf. supra). El a pretins
printre altele că nici declaraţiile făcute în privinţa sa de Lothar Rafael la începutul
anului 1962, nici fuga lui Walter Vollmann nu puteau justifica cea de-a doua arestare a
sa; în special, el a subliniat în această privinţă că extradarea lui Rafael (21 decembrie
1961) a precedat propria sa reîncarcerare (12 iulie 1962) de mai mult de şase luni.
Potrivit reclamantului, situaţia se prezenta în realitate pentru el cu mult mai bine la
momentul introducerii cererii (12 iulie 1963) decât la momentul primei sale eliberări
(12 mai 1961), datorită în special achitării pronunţate la 29 martie 1963 în cauza de
fraudă vamală şi datorită diminuării substanţiale a cuantumului prejudiciului pentru
care el trebuia să răspundă în cazul Rafael şi alţii. Autorităţile judiciare competente nu
au luat în considerare această evoluţie favorabilă, interzicând reclamantului să plece
iarăşi în Finlanda, ordonând arestarea sa şi refuzând de nenumărate ori liberarea sa
pe cuvânt, ca în 1961, chiar şi prin prezentarea garanţiilor adecvate. Neumeister le
reprochează de asemenea că au întârziat să se documenteze despre resursele sale
înainte de a stabili cuantumul cauţiunii care a fost cerut; după părerea sa, articolul 5 §
3 (art. 5-3) din Convenţie nu permite de a cere o garanţie atât de considerabilă, încât
să împiedice, în practică, liberarea deţinutului. De asemenea, reclamantul a invocat
– declarând nevinovăţia sa – că durata detenţiei sale nu era proporţională pedepsei
la care el trebuia să se aştepte în cazul condamnării sale: după părerea sa, această
pedeapsă nu ar trebui să depăşească douăzeci de luni, sau în cel mai rău caz, doi
ani probabil, extremă, dacă principalul acuzat, Lothar Rafael, ar fi primit pedeapsa
maximă legală. Fără a contesta dificultăţile anchetei, Neumeister a observat că par-
tea cea mai complexă a acesteia avea legătură cu o afacere de textile care nu avea
nici o tangenţă la ea; el a adăugat că judecătorul de instrucţie nu l-a mai audiat de la
21 ianuarie 1963. Detenţia sa preventivă i-ar fi cauzat un prejudiciu considerabil atât
moral, cât şi material, şi l-ar fi jenat foarte mult în pregătirea apărării sale.
În cererea sa introdusă în iulie 1963 în faţa Comisiei, Neumeister afirma că
judecătorul de instrucţie, responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri
mari printre care şi cazul Stögmüller, nu reuşea să-şi îndeplinească sarcina într-un
termen rezonabil garantat de articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) din Convenţie.
Prin urmare, se pare că el ulterior nu a mai invocat aceste alegaţii din urmă.
Potrivit reclamantului procedura care se aplică la examinarea cererilor de libe-
rare provizorie în Austria (articolele 113 § 2 şi 114 § 2 din Codul de procedură penală)
nu respectă principiul „egalităţii armelor” (Waffengleichkeit), garantat de prevederile
articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie. Neumeister a invocat la acest subiect opinia
exprimată de Comisie în cauzele Pataki şi Dunshirn (cererile nr. 596/59 şi 789/60). El
a susţinut printre altele că un organ judiciar care se conformează acestei proceduri,
nu ar putea fi considerat drept „tribunal” în sensul articolului 5 § 4 (art. 5-4).

54
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

31. După eşecul tentativei de soluţionare a cauzei pe cale amiabilă negociat


de subcomisie, Comisia plenară a elaborat raportul prevăzut în articolulu 31 (art. 31)
din Convenţie. Fiind adoptat la 27 mai 1966, acest raport a fost transmis Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei la 17 august 1966. Comisia şi-a exprimat aici avizul
următor, pe care l-a confirmat apoi în faţa Curţii:
(a) cu unsprezece voturi contra unu: detenţia reclamantului a depăşit limitele
unui „termen rezonabil”, astfel în speţă a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3) din
Convenţie;
(b) cu şase voturi, inclusiv votul preponderent al preşedintelui (articolul 29 § 3
din Regulamentul interior al Comisiei), contra şase: cauza Neumeister nu a fost jude-
cată într-un termen „rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 (art.6-1);
(c) cu opt voturi contra două, cu două abţineri: procedura cu privire la liberarea
provizorie a reclamantului a respectat articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-4, art.6-1).
Raportul conţine mai multe opinii separate, unele concordante şi altele disidente.

ARGUMENTELE COMISIEI ŞI GUVERNULUI

1. Potrivit avizului Comisiei, articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie garantează


oricărei persoane deţinute în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) al aceluiaşi articol,
dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii sau judecată într-un termen rezonabil.
Dacă un individ aflat în detenţie preventivă beneficiază de o decizie de liberare provi-
zorie, este satisfăcută pentru viitor exigenţele articolului 5 § 3 (art. 5-3); în lipsa unei
asemenea eliberări, trebuie ca persoana interesată să fie judecată într-un termen
rezonabil. Comisia a făcut concluzia că detenţia nu trebuie să depăşească o dura-
tă rezonabilă. Prin urmare, problema cea mai importantă ar consta în interpretarea
cuvintelor „termen rezonabil”. După părerea Comisiei, această expresie este vagă
şi lipsită de exactitate şi nu poate fi apreciată exact decât în lumina circumstanţelor
cauzei şi nu in abstracto.
2. Pentru a facilita o astfel de apreciere, Comisia estimă că în general este nece-
sar de a examina faptele cauzei urmând cele şapte „criterii”, „factori” sau „elemente”:
(i) Durata efectivă a detenţiei. Comisia nu ar subînţelege prin aceasta crearea
unei „limite temporare absolute” pentru durata detenţiei. Nici nu ar fi vorba de a mă-
sura această durată cu ea însăşi, dar pur şi simplu de a o utiliza ca unul din criteriile
care permit de a determina caracterul rezonabil sau nerezonabil.
(ii) Durata detenţiei preventive în raport cu caracterul infracţiunii, cu mărimea
pedepsei prescrise şi la care poate să se aştepte în cazul unei condamnări şi în ra-
port cu sistemul legal privind aplicarea arestării preventive în legătură cu o pedeapsă
eventuală. Referitor la acest subiect, Comisia relevă că durata detenţiei preventive
poate varia potrivit caracterului infracţiunii, mărimei pedepsei prevăzute şi cea a pe-
depsei la care se poate aştepta. Totuşi, pentru a aprecia raportul între pedeapsa şi
durata detenţiei preventive, este cazul, după părerea Comisiei, de a ţine cont de pre-
zumpţia nevinovăţiei consacrată în articolul 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie. Dacă durata

55
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

detenţiei se apropie prea mult de cea a pedepsei posibile în cazul unei condamnări,
principiul prezumpţiei nevinovăţiei nu ar fi pe deplin respectat.
(iii) Consecinţele de ordin material, moral sau altele pe care detenţia le cauzează
asupra deţinutului, în cazul în care ele depăşesc efectele normale ale unei detenţii.
(iv) Conduita inculpatului:
(a) a contribuit el oare la tergiversarea sau accelerarea anchetei sau a dezba-
terilor?
(b) a fost oare procedura tergiversată ca urmare a introducerii cererilor de libe-
rare provizorie, de apel sau a altor recursuri?
(c) a cerut el oare liberarea sa provizorie pe cauţiune sau a prezentat alte ga-
ranţii care să asigure înfăţişarea sa la audiere?
În această privinţă, Comisia consideră că un inculpat care refuză să coopereze
cu organele de anchetă, sau care exercită recursurile de care dispune, nu face decât
să-şi apere drepturile sale şi nu ar trebui să fie sancţionat din acest motiv, în afara
cazurilor când el acţionează abuziv sau insultător.
În ceea ce priveşte conduita coinculpaţilor, Comisia nu crede că ea este de
natură să poată justifica, în cazul dat, prelungirea detenţiei unui individ.
(v) Dificultăţile anchetei cazului (complexitatea sa în ceea ce priveşte faptele sau
numărul martorilor şi inculpaţilor, necesitatea de a colecta probe în străinătate, etc.).
(vi) Modul în care este dirijată ancheta;
(a) sistemul de care se conduce ancheta;
(b) dirijarea anchetei din partea autorităţilor (atenţia pe care ele au acordat-o
cazului şi modul în care au organizat ancheta);
(vii) Conduita autorităţilor judiciare;
(a) în examinarea cererilor de liberare provizorie în timpul anchetei;
(b) în judecarea cazului.
3. Comisia consideră că un astfel de plan raţional permite o interpretare „coe-
rentă” lipsită de orice aparenţă arbitrară”. De altfel, ea subliniază că avizul care trebuie
formulat într-un litigiu dat ar rezulta din aprecierea elementelor în ansamblul lor. De
fapt, se poate întâmpla ca aprecierea anumitor criterii să ducă la stabilirea caracteru-
lui rezonabil al duratei unei detenţii preventive, iar cea a altor criterii să aibă un sens
opus sau să nu prezinte nici o motivare clară. Prin urmare, concluzia finală ar depinde
de valoarea şi de importanţa diverselor elemente; aceasta nu ar exclude faptul ca
unul dintre acestea să aibă eventual de unu singur o pondere decisivă.
Comisia adaugă că a încercat să întrunească, prin aceste criterii, toate situa-
ţiile de fapt, care se prezintă de obicei în cazurile de detenţie preventivă, însă lista
alcătuită de ea nu are caracterul limitativ al situaţiilor excepţionale care pot justifica
examinarea altor criterii.

56
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

4. În speţă, Comisia a constatat faptele în lumina celor şapte criterii şi a efectu-


at aprecierea lor juridică urmând aceeaşi metodă; unele fapte din cauză i s-au părut
pertinente în privinţa mai multor criterii.
5. După părerea Comisiei, aplicarea primului criteriu înclină spre concluzia că
durata detenţiei lui Neumeister a fost excesivă.
Comisia consideră că termenul de şase luni instituit de articolul 26 din Conven-
ţie o împiedică de a se pronunţa cu privire la caracterul „rezonabil” al duratei primei
detenţii preventive a reclamantului, adică două luni şi şaptesprezece zile (24 februarie
1961 - 12 mai 1961). Din contra, ea reţine ansamblul perioadei de douăzeci şi şase de
luni şi patru zile care s-a scurs în perioada 12 iulie 1962, data reîncarcerării persoanei
vizate, şi 16 septembrie 1964, data la care a fost eliberat.
Guvernul a susţinut că doar detenţia anterioară trebuia să fie luată în conside-
rare la introducerea cererii (12 iulie 1963), însă Comisia a obiectat, că eforturile sale
ar fi sortite eşecului dacă, având în cazul dat o situaţie continuă, ea nu avea compe-
tenţa de a lua în considerare faptele noi, posterioare depunerii cererii, fapte care pot
de altfel să fie în favoarea unui stat reclamat.
6. După părerea Comisiei, cel de-al doilea criteriu are legătură, prin esenţă, cu
situaţia care se prezenta autorităţilor naţionale la momentul detenţiei; el nu ar putea
deci fi aplicat într-un mod retrospectiv, adică în funcţie de sentinţa pronunţată de jude-
cător. Fiind întrebuinţat doar cu titlu pur indicativ „tentative opinion”, pentru a-şi face o
idee despre pedeapsa la care reclamantul putea să se aştepte în cazul condamnării
sale, Comisia relevă:
- că articolul 203 din Codul penal prevede o pedeapsă de la cinci la zece ani de
închisoare cu regim sever;
- că părţile au discutat în faţa ei despre existenţa unui raport de proporţionalita-
te între mărimea pedepselor eventuale şi suma prejudiciului pentru care fiecare dintre
acuzaţi trebuie să răspundă, însă Comisia nu intenţionează să se pronunţe asupra
acestei controverse;
- că legislaţia austriacă permite tribunalelor să aplice o pedeapsă sub limita mi-
nimă, prevăzută pentru infracţiunea respectivă, cu condiţia ca acuzatul să beneficieze
de circumstanţe atenuante.
Ţinând cont în special de această ultimă posibilitate, pe care jurisdicţiile austri-
ece le utilizează adesea în practică, Comisia consideră că durata detenţiei lui Neume-
ister se apropie de pedeapsa prevăzută de lege în caz de condamnare. Ea observă,
printre altele, că în sensul articolului 55 a) din Codul penal austriac, perioada detenţiei
preventive este imputată în principiu asupra pedepsei. Comisia nu crede totuşi că
este aici un element care ar permite modificarea, în baza celui de-al doilea criteriu,
aprecierea caracterului rezonabil şi a duratei unei detenţii; ea insistă, în această pri-
vinţă, asupra incertitudinii pe care deţinutul a suportat-o înaintea judecăţii.
În general, aplicarea celui de-al doilea criteriu, inclină de asemenea spre con-
cluzia că detenţia reclamantului a durat mai mult decât era rezonabil.

57
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

7. Este vorba de acelaşi lucru în privinţa celui de-al treilea criteriu, deoarece
Neumeister ar fi suferit, într-o măsură excepţională, din cauza detenţiei sale pe plan
profesional şi financiar.
8. În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu, Comisia constată că reclamantul
nu pare să fi tergiversat ancheta prin comportamentul său inadecvat. Fără îndoilă, el
nu a contribuit la reducerea ei, deoarece el n-a încetat să susţină nevinovăţia sa, dar
acesta era cel mai strict drept al său. Comisia nu consideră că faptul de a introduce o
serie de cereri şi recursuri, în condiţiile definite de lege, ar arăta o intenţie din partea
lui Neumeister, de a tergiversa în mod abuziv durata procedurii. Este cert că iniţiativele
interesatului au putut să stopeze sau să tergiverseze lucrul judecătorului de instrucţie
şi al procuraturii, obligându-i să transmită dosarele la jurisdicţiile competente, însă Co-
misia a notat că există mijloace tehnice – de exemplu efectuarea copiilor documentelor
necesare – care pot să asigure în asemenea caz derularea continuă a anchetei.
9. După părerea Comisiei, cauza este de o complexitate foarte mare din cauza
caracterului infracţiunii, amploarei şi a numărului mare de tranzacţii litigioase, a ramifi-
cării lor în străinătate şi a numărului inculpaţilor şi al martorilor. Examinarea celui de-al
cincilea criteriu ar putea deci să justifice durata lungă a detenţiei. Comisia estimează
totuşi că menţinerea lui Neumeister în detenţie preventivă nu s-ar putea explica prin
dificultăţile anchetei preliminare după încheierea acesteia, la 4 noiembrie 1963.
10. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, Comisia începe prin analiza-
rea prevederilor de dirijare a anchetei preliminare în Austria şi anume distribuirea ca-
zurilor între judecătorii de instrucţie (articolele 83 § 2 şi 87 § 3 din Convenţie, articolul
18 din Codul de procedură penală; articolele 4 § 2 din „Gerichtsverfassungsnovelle”,
articolele 17 – 19 din „Geschäftsordnung für die Gerichtshöfe Zveiter Instanz”); apoi
ea studiază derularea anchetei intentate în privinţa reclamantului. Organele compe-
tente în această privinţă nu par să fi încălcat datoria lor şi nici să fi prelungit detenţia
lui Neumeister printr-un alt mod comparabil, dar funţionarea sistemului în vigoare
pare să fi implicat unele tergiversări în speţă, dat fiind faptul că judecătorul de instruc-
ţie trebuia să se ocupe simultan de mai multe cazuri foarte grele şi complexe. Comisia
semnalează că a întâmpinat dificultăţi pentru a determina dacă distribuirea cazurilor
poate fi modificată, în dreptul austriac, după stabilirea importanţei anuale. Ea relevă
că dacă Guvernul contestă existenţa unei asemenea posibilităţi, judecătorul respon-
sabil de investigarea cazului Matznetter, care este de asemenea pendinte la Curte,
a fost temporar eliberat de la examinarea altor cazuri. Comisia nu este de părere,
de altfel, că trebuia de aprofundat chestiunea: potrivit unui principiu general de drept
internaţional, un stat nu trebuie să invoce propria sa legislaţie pentru a justifica neîn-
deplinirea obligaţiunilor convenţionale. Deci, comisia nu intenţionează să cerceteze
dacă tergiversările constatate de ea decurg dintr-un obstacol legal sau mai degrabă
din neaplicarea clauzelor care ar fi permis evitarea lor.
În consecinţă, examinarea faptelor sub aspectul celui de-al şaselea criteriu
ne-ar face să concluzionăm că reţinerea lui Neumeister a fost excesivă. Fără îndoială
reprezentanţii Guvernului au comunicat Curţii, la audierea din februarie 1968, noi pre-
cizări în ce priveşte măsurile luate pentru a facilita sarcina judecătorului de instrucţie
(cf. infra). Comisia răspunde că aceste informaţii i-ar fi permis să completeze raportul

58
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

său dacă ea ar fi dispus de acestea mai înainte; dar totuşi nu consideră că ele ar
permite o concluzie inversă.
11. După părerea Comisiei, conduita autorităţilor judiciare în ceea ce priveşte
cererile de liberare provizorie a lui Neumeister (prima parte al celui de-al şaptelea cri-
teriu) poate permite aprecieri diferite. Comisia estimează că este dificil de a determina
dacă examinarea acestui element permite de a bănui că durata detenţiei litigioase a
depăşit sau nu limitele rezonabile.
Comisia nu admite în orice caz argumentul înaintat de Guvern (cf. infra), potrivit
căruia Neumeister a pierdut dreptul său „de a fi judecat într-un termen rezonabil” în
ziua când Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena, a acceptat, pen-
tru prima dată, în principiu să-l elibereze pe cauţiune (8 ianuarie 1964). A doua frază
a articolului 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie oferă statelor contractante o soluţie inter-
mediară între prelungirea detenţiei şi eliberare, însă recurgerea la o astfel de soluţie
nu ar trebui, după părerea Comisiei, să servească drept scuză pentru un Guvern de a
prelungi durata detenţiei la nesfârşit a unei persoane care refuză să prezinte garanţia
cerută, în special dacă ea nu este în stare s-o depună; dacă ar fi fost altfel, acest Gu-
vern ar putea uşor să se eschiveze de la obligaţiile sale cerând garanţii excesive.
Comisia adaugă că a doua parte a celui de-al şaptelea criteriu (conduita au-
torităţilor judiciare în judecarea cauzei) nu este în speţă de domeniul articolului 5 § 3
(art.5-3), Neumeister şi-a recăpătat libertatea înainte de începerea procesului.
12. În lumina unei aprecieri generale ale acestor diverse elemente, Comisia a
ajuns, cu unsprezece voturi contra unu, la concluzia că a avut loc o încălcare a arti-
colului 5 § 3 (art. 5-3). Ea nu indică la ce dată precisă a început această încălcare;
după părerea ei, ea trebuia doar să se pronunţe asupra faptului de a şti dacă durata
detenţiei lui Neumeister a fost rezonabilă sau nu.
13. După părerea Comisiei, problema „termenului” prevăzută în articolul 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie nu se pune în acelaşi fel ca şi pentru articolul 5 § 3 (art. 5-3), deoarece
aplicabilitatea primei dintre aceste clauze nu depinde de existenţa unei detenţii.
În materie penală, termenul despre care e vorba ar începe de la momentul
când bănuielile asupra persoanei vizate au avut repercusiuni importante asupra situ-
aţiei sale. În prezenta cauză, Comisia reţine cu şapte voturi contra cinci, ziua primului
interogatoriu al lui Neumeister de către judecătorul de instrucţie (21 ianuarie 1960) şi
nu, de exemplu, data întocmirii rechizitoriului (17 martie 1964).
Pe de altă parte, Comisia consideră cu o majoritate de nouă voturi contra trei,
că termenul vizat de articolul 6 (art . 6) nu se finisează odată cu intentarea procesului,
nici odată cu audierea acuzatului de instanţa de judecată (cuvintele „entendue” şi
„hearing”), însă cel puţin odată cu „decizia” tribunalului de primă instanţă cu privire la
„temeinicia acuzaţiei înaintate” (determination of any criminal charge”), decizie care
încă nu a fost pronunţată în cazul dat. Ea nu crede că ar trebui de cercetat în speţă
dacă el ar include de asemenea şi procedurile de recurs.
În ceea ce priveşte caracterul „rezonabil” al termenului, mai multe criterii utiliza-
te de Comisie în domeniul articolului 5 § 3 (art. 5-3) ar avea de asemenea importanţă,

59
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

mutatis mutandis în domeniul articolului 6 § 1 (art. 6-1) (primul, al patrulea, al cincilea,


al şaselea şi primele două părţi ale celui de-al şaptelea).
Comisia estimează în consecinţă, cu şase voturi – inclusiv votul preponderent
al preşedintelui – contra şase, că speţa lui Neumeister nu a fost judecată într-un
termen rezonabil şi, prin urmare, articolul 6 § 1 (art.6-1) nu a fost aplicat în acestă
privinţă. Ea nu hotărăşte din considerentul că Neumeister nu a formulat nici o plân-
gere în această privinţă: ea estimează că este competentă pentru a cunoaşte toate
problemele juridice pe care faptele relative dintr-o cerere le-ar implica, plasându-le în
caz de necesitate sub aspectul unui articol din Convenţie pe care reclamantul nu l-a
invocat în mod special; această practică este prevăzută şi de articolul 41 § 1 d) din
Regulament.
14. După părerea Comisiei procedura potrivit căreia în Austria se examinează
cererile de liberare provizorie, nu intră în domeniul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Con-
venţie, deoarece ea nu are legătură nici cu „temeinicia acuzării în materie penală”
(unanimitate), nici cu „contestările cu privire la drepturile şi obligaţiunile cu caracter
civil” (şapte voturi contra cinci). Spre deosebire de Guvern (infra), Comisia nu este
de părere că articolul 6 abandonează definiţia acestor cuvinte în seama sistemului
juridic intern al fiecărui stat contractant. Ea nu crede, în acelaşi timp, că le poate da o
interpretare destul de largă pentru a cuprinde procedura litigioasă. Străduindu-se să
precizeze noţiunea autonomă de „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”, ea se referă
anume la „travaux preparatoires” ale Convenţiei şi la propria sa jurisprudenţă.
După părerea Comisiei, se poate susţine că articolul 5 § 4 (art. 5-4) din Con-
venţie, în măsura în care el cere ca un tribunal să statuieze asupra legalităţii deten-
ţiei, implică respectarea unor principii fundamentale. Totuşi, procedura stabilită de
articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură penală nu ar fi contrară acestei
dispoziţii (şapte voturi contra cinci).
Comisia conchide, cu opt voturi contra două abţineri, că în procedura cu privire
la eliberarea lui Neumeister, nu a fost încălcat nici articolul 5 § 4 (art. 5-4), nici articolul
6 § 1 (art. 6-1).
15. Comisia atrage atenţia Curţii asupra opiniilor individuale – concordante sau
disidente după caz – pe care mai mulţi dintre membrii săi le-au exprimat în raportul
său privind diversele chestiuni care au apărut în speţă.
16. La audierea din 12 februarie 1968, Comisia a prezentat următoarele concluzii:
„Roagă Curtea să decidă:
(1) dacă a fost sau nu încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie prin aplicarea arestului pre-
ventiv lui Fritz Neumeister în perioada 12 iulie 1962 şi 16 setpembrie 1964;
(2) dacă a fost sau nu încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie din motivul că urmăririle penale
începute în privinţa lui Fritz Neumeister nu au fost definitivate începând cu 21 ianuarie 1960, dată
la care persoana vizată a fost audiată pentru prima dată de judecătorul de instrucţie în calitate de
bănuit, sau începând cu o dată ulterioară;
(3) dacă articolul 6 § 1 (art-6-1) sau articolul 5 § 4 (art.5-4), sau chiar cele două articole împreună,
au fost sau nu încălcate de anchetă, aplicând articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură
penală, în privinţa recursurilor depuse de Fritz Neumeister împotriva detenţiei preventive.”

60
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

17. Potrivit Guvernului, părerea pe care a exprimat-o Comisia în raportul său şi


potrivit căruia Republica Austria a încălcat articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) în
cauza Neumeister, se bazează pe stabilirea defectuoasă a faptelor şi pe o interpreta-
re eronată a Convenţiei.
18. Cu privire la interpretarea articolului 5 § 3 (art. 5-3) şi aplicarea sa în speţă,
Guvernul contestează în primul rând metoda adoptată de Comisie. De fapt, ar reieşi
clar din sensul literal al cuvântului „rezonabil” („reasonable”) că chestiunea de a şti
dacă durata detenţiei preventive a fost excesivă poate fi rezolvată doar în lumina
circumstanţelor cauzei şi nu cu ajutorul unei serii de „criterii”, „elemente” sau „factori”
preconcepuţi. Această opinie ar fi de altfel în conformitate cu practica anterioară a
Comisiei şi cu intenţiile redactorilor articolului 5 § 3 (art. 5-3). De altfel, Guvernul
consideră că sistemul de procedură penală a statului vizat capătă o mare importanţă
în această materie. După părerea lor, autorii Convenţiei erau convinşi că cele două
sisteme de procedură penală în vigoare în statele membre ale Consiliului Europei, şi
anume sistemul anglo-american şi sistemul continental, era în perfectă armonie cu
Convenţia, cu toate că ele se deosebeau foarte tare unul de altul. Guvernul a dedus
că articolul 5 § 3 (art.5-3) nu trebuie luat în considerare din punctul de vedere al unui
singur sistem juridic dat. De aici rezultă că cercetând dacă durata unei detenţii pre-
ventive este „rezonabilă” sau nu, nu trebuie niciodată de pierdut din vedere „normele
obişnuite” („Common Standard”) ale sistemului juridic de care se conduce Înalta Parte
Contractantă în cauză. După părerea Guvernului, o decizie care declară că Convenţia
nu a fost respectată în cazul lui Neumeister ar însemna indirect că dreptul austriac
de procedură penală nu este în conformitate cu principiile Convenţiei, cu toate că se
aseamănă mult cu cel al majorităţii altor ţări de pe continentul european.
De asemenea, Guvernul reproşează Comisiei că a constatat faptele în funcţie de
criteriile alese de ea. Pornind de la o opinie juridică preconcepută, Comisia nu ar fi fondat
avizul său pe ansamblul faptelor cauzei, însă doar pe cele de care ea avea nevoie pentru
a răspunde anumitor întrebări, care i se păreau în legatură cu soluţionarea juridică. Proce-
dând în aşa fel, ea nu ar fi stabilit sau nu ar fi apreciat mai multe fapte importante.
19. Guvernul opune de altfel raţionamentului Comisiei următoarele consideraţii
care ar demonstra că nu a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3).
20. Contrar primului din cele şapte „criterii”, şi anume durata rezonabilă a de-
tenţiei, Guvernul aduce obiecţii de principiu. După părerea lui, acest „criteriu” tinde
spre introducerea în Convenţie a unei limite absolute a duratei detenţiei preventive,
ceea ce Înaltele Părţi Contractante ar fi dorit cu exactitate să evite utilizând cuvintele
„termen rezonabil”. El nu s-ar analiza de altfel ca un criteriu adevărat, pentru că el ar
prejudicia concluzia la care diferite criterii trebuie să ducă. În ceea ce priveşte restul,
Comisia nu l-a reţinut în jurisprudenţa sa anterioară.
Pe de altă parte, Guvernul consideră că cererea vizează în exclusivitate durata
detenţiei lui Neumeister până la momentul în care acesta a sesizat Comisia (12 iulie
1963). Luând în considerare perioada de timp care s-a scurs până la liberarea provi-
zorie a reclamantului (16 septembrie 1964), Comisia şi-ar fi depăşit competenţele pe
care i le atribuiau articolele 24 –31 din Convenţie.

61
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Guvernul consideră, în ordine subsidiară, că perioada posterioară datei de 8


ianuarie 1964, dată la care Camera Consiliului a acceptat, pentru prima oară, în prin-
cipiu de a-l libera pe cauţiune pe Neumeister, nu ar fi fost luat în considerare. După
părerea lui, o singură propunere de liberare satisfăceau exigenţile articolului 5 § 3
(art. 5-3). Dacă persoana interesată nu profită de aceasta, fie că ea nu consimte să
prezinte garanţia cerută, fie că nu are posibilitatea, ea perde, după părerea Guvernu-
lui, dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. În final, nu s-a găsit nici o clauză
directă la articolul 5 § 3 (art. 5-3) care, să interzică de a cere deţinuţilor garanţii „exce-
sive”; de aici ar rezulta că redactorii Convenţiei nu au lăsat să se înţeleagă că statelor
li s-ar impune o obligaţiune în această privinţă.
21. Guvernul ne împărtăşeşte cu atât mai mult opinia Comisiei cu privire la cel
de-al doilea criteriu. Aplicând acest criteriu, Comisia ar fi făcut, prin forţa lucrurilor,
anumite teorii cu privire la pedeapsa pe care o riscă reclamantul, nu a fost făcut în
speţă până la acest moment nici o judecată de condamnare. Or, aceste teorii s-ar fi
fondat atât pe o apreciere eronată a faptelor considerate că au avut loc cât şi pe o
stabilire defectuoasă a faptelor. Astfel, ipoteza potrivit căreia o jurisdicţie austriacă
are însuşirea de a pronunţa, dacă există circumstanţe atenuante, o pedeapsă sub
limita minimă, ar fi inexactă sub forma necondiţionată care i-ar fi dat-o Comisia. De
fapt, articolul 265 a) din Codul de procedură penală, pertinent în această materie, nu
ar fi aplicat decât în cazuri excepţionale ale unui concurs de împrejurări atenuante
foarte importante şi predominante. Pentru a constata faptele într-un mod obiectiv şi
complet, Comisia ar fi trebuit, după părerea Guvernului, să ţină cont de practica tri-
bunalelor austriece, care nu ar fi avut obiceiul de a aplica unui acuzat o pedeapsă cu
mult mai uşoară decât munimul legal într-un caz în care prejudiciul se ridică la mai
multe milioane de şilingi. Guvernul subliniază pe de altă parte că Codul de procedură
penală austriac prevede de asemenea, în articolele sale 43-45, un anumit număr de
circumstanţe agravante. În fine, un calcul pur matematic care ar proporţiona mărimea
pedepsei la suma pagubei de care un acuzat trebuie să răspundă ar ajunge, după
părerea Guvernului, la consecinţe inacceptabile.
22. Cel de-al treilea criteriu ar fi şi el inapt pentru examinarea acestei cauze:
el ar fi introdus diferenţe de tratament în aplicarea clauzelor legale cu privire la
liberarea provizorie, rezultat incompatibil cu principiul de egalitate în faţa legii, pre-
văzut de articolul 7 din Constituţia austriacă şi articolul 7 din Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului.
Mai mult ca atât, aplicarea acestui criteriu ar fi cerut constatarea exactă a efec-
telor detenţiei asupra întregii vieţi personale a lui Neumeister. Or, Comisia nu a efec-
tuat astfel de constatări. Ea nu ar fi susţinit prin nici un argument concluzia sa potrivit
căreia deteriorarea situaţiei financiare a reclamantului era în esenţă sau în exclusi-
vitate imputabilă detenţiei litigioase; în această privinţă, ea ar fi citat doar declaraţiile
fără probe ale interesatului şi un pasaj izolat a unei decizii a Camerei Consiliului a Tri-
bunalului penal regional din Viena. La fel, Comisia nu ar fi prezentat detalii cu privire
la dificultăţile pe care Neumeister afirmă că le-ar fi avut în procesul pregătirii apărării
lui. În general, ea ar fi pierdut din vedere faptul că orice detenţie implică neapărat
inconvenienţe pentru deţinut.

62
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

23. După părerea Guvernului, Comisia s-a mulţumit să prezinte, din punctul de
vedere al celui de-al patrulea criteriu o parte din rezultatele investigaţiilor sale, fără a
descoperi în mod special unele fapte pe care le cunoştea şi, care apreciate la justa lor
valoare, ar fi prezentat în mod diferit comportamentul reclamantului.
Comisia nu ar fi avut dreptate la aplicarea cel de-al patrulea criteriu în sensul
subiectiv, uitând că poziţia unui inculpat în timpul procesului constituie un element
obiectiv. Desigur, Neumeister nu a intenţionat să tergiverseze procesul prin recursu-
rile pe care le-a făcut. Ele nu au provocat întârzieri, dosarul trebuind să fie de fiecare
dată trimis autorităţilor competente. De altfel, Neumeister nu a făcut nimic pentru a
accelera mersul procesului. Din contra, el nu a făcut o dare de seamă exactă a rolului
său în tranzacţiile în cauză.
Guvernul subliniază, în fine că Comisia, cu toate că criteriul său nr. 4 vizează
în egală măsură comportamentul altor inculpaţi, a examinat în mod izolat comporta-
mentul reclamantului. Or, el consideră că dacă urmăririle au fost începute simultan
împotriva a mai multor inculpaţi bănuiţi de complicitate, fiecare dintre ei trebuie să
suporte consecinţele iniţiativelor celorlalţi. În acest fel el reproşează Comisiei că ar
fi separat din ansamblul cauzei urmăririle intentate în privinţa reclamantului, pe când
totuşi judecătorul de instrucţie, care a depus în faţa ei depoziţii, declarase că nu a
anchetat separat cauza lui Neumeister, doar pentru că unele din infracţiunile imputate
erau într-un mod de nerezolvat legate de activităţile inculpaţilor săi. După părerea
Guvernului, o stabilire completă şi corectă a faptelor şi o aplicare din punct de vedere
juridic exactă a acestui criteriu ar fi făcut negreşit Comisia să exprime părerea că du-
rata detenţiei preventive fusese rezonabilă.
24. Referitor la cel de-al cincilea criteriu, Guvernul aprobă concluzia Comisiei.
Aceasta totuşi nu ar fi ţinut cont de dificultăţile procedurii penale despre care este
vorba (expunerea faptelor, paragraful 20). Guvernul reaminteşte că a trebuit, în spe-
ţă, să recurgă la ajutorul judiciar din străinătate şi să ceară extrădarea a mai multor
inculpaţi. Din cauza amplorii şi complexităţii tranzacţiilor incriminate, anchetele şi in-
terogările efectuate în afara Austriei ar fi cerut mult timp şi, uneori, participarea perso-
nală a judecătorului de instrucţie. Mai mult ca atât, cereririle de asistenţă judiciară ar
fi ridicat, în anumite ţări, în special în Elveţia, probleme de drept a căror soluţionare
ar fi implicat de asemenea o pierdere de timp. Raportul Comisiei nu ar fi menţionat
aceste fapte fără de care nu s-ar fi putut cum trebuie aprecia complexitatea cauzei şi
nici obstacolele întâlnite de judecătorul de instrucţie. Guvernul regretă în fine faptul că
Comisia nu a luat în considerare comportamentul coinculpaţilor în timpul procedurii,
dar a luat în considerare doar numărul lor.
25. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, faptele constatate de Comisie
nu ar fi suficiente pentru a justifica concluzia pe care a făcut-o.
În primul rând, Comisia subapreciase rolul anchetei preliminare în procedura
penală austriacă. Guvernul subliniază că „Voruntersuchung” are drept scop stabilirea
materialităţii faptelor. Reiese că în hotărârile penale complexe şi dificile, o anchetă
preliminară atât de lungă şi, prin urmare, o atât de îndelungată detenţie preventivă
sunt deseori inevitabile.

63
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Comisia nu a apreciat cu atât mai mult faptele cauzei la justa lor valoare. Ea a
pornit de la ipoteza că ar fi fost posibil să-l elibereze pe judecătorul de instrucţie de
orice alt lucru pentru a îi permite să se consacre doar anchetei deschise în privinţa re-
clamantului. Or, legislaţia austriacă (articolul 87 paragraful 3 din Constituţie, articolul
18 din Codul de procedură penală, articolul 34 paragraful 5 din regulamentul interior
adoptat de Ministerul justiţiei pentru tribunalele de prima şi a doua instanţă) ar fi îm-
piedicat de a modifica, în cursul anului, repartizarea cauzelor penale din simplul motiv
că un judecător este extrem de ocupat. Guvernul semnalează totuşi că preşedintele
şi „Camera Personalului” (Personalsenat) al Tribunalului regional din Viena, având
în grija sa facilitarea sarcinii judecătorului de instrucţie, au atribuit de mai multe ori
altor magistraţi cazurile care i-ar fi nimerit în mod normal, în măsura în care textele în
vigoare acordă atenţie acestui fapt (de la 1 la 30 iunie 1959, de la 1 decembrie 1960
la 31 mai 1961, de la 18 septembrie 1961 la 31 iulie 1962, de la 1 octombrie la 31
decembrie 1962 şi de la 15 mai la 30 septembrie 1963). Fiind ascultat de Comisie în
calitate de martor, judecătorul de instrucţie a declarat de altfel, că dacă nu ar fi trebuit
să se ocupe simultan de mai multe cazuri, durata anchetei cazului lui Neumeister ar
fi fost micşorată însă timpul câştigat ar fi fost atât de minim că nici nu ar merita să se
vorbească despre el.
Examinând comportamentul autorităţilor responsabile de anchetă, pe de altă
parte, Comisia nu şi-ar fi fondat constatările sale pe depoziţiile judecătorului de in-
strucţie, fără a le aprecia apoi din punct de vedere juridic. După părerea Guvernului,
o astfel de apreciere ar fi arătat că judecătorul de instrucţie şi asistenţii săi au acţionat
cu grijă şi promptitudine necesară, cu atât mai mult că o animită tergiversare ar fi fost
inevitabilă datorită faptului că doi din participanţii inculpaţi erau în străinătate şi că ar
fi trebuit, pentru a-i descoperi, de făcut anunţuri internaţionale de căutare.
Cu toate acestea, Guvernul consideră că nu s-a cruţat nici un efort pentru a
accelera durata anchetei. El relevă, la acest subiect, că urmăririle cu privire la anu-
mite acte sau anumiţi inculpaţi au fost disjunse sau sistate în temeiul articolelor 57
paragraful 1 şi 34 paragraful 2 din Codul de procedură penală. El consideră că nu se
putea merge mai departe pe această cale decât atât cât s-a mers. După părerea sa,
diferitele infracţiuni incriminate erau atât de strâns legate între ele încât nu permiteau
disjungerea cazului lui Neumeister de cea a coinculpaţilor. O asemenea disjungere,
contrară principiului legal al conexării (articolul 56 paragraful 1 din Codul de procedu-
ră penală), s-ar fi terminat de altfel în realitate cu tergiversarea duratei anchetei, de-
oarece Tribunalul ar fi trebuit să compare alegaţiile tuturor acuzaţilor pentru a verifica
veridicitatea lor.
26. În ceea ce priveşte cel de-al şaptelea criteriu, Guvernul se declară a nu fi în
stare să prezinte observaţii critice: el reproşează Comisiei că nu a precizat deloc con-
cluziile pe care le trage din faptele pe care le crede că le-a constatat în raportul său.
În special, Guvernul susţine că decizia din 8 ianuarie 1964, care condiţiona
eliberarea reclamantului după depunerea unei garanţii de două milioane de şilingi, era
pe deplin compatibilă cu articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, ţinând cont de exis-
tenţa unui pericol de fugă şi faptul că Neumeister se îmbogăţise fără îndoială datorită
infracţiunilor de care este învinuit.

64
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

După părerea Guvernului, Comisia nu ar fi ratat şansa să recunoască caracterul


rezonabil al duratei detenţiei litigioase dacă ea ar fi apreciat corect faptele pertinente.
27. Din cele precedente, Guvernul deduce că chiar dacă este utilizată metoda
aleasă de Comisie, nu ar putea fi relevată în speţă nici o încălcare a articolului 5 § 3
(art. 5-3), deoarece argumentele care militau pentru caracterul rezonabil al duratei
detenţiei ar fi fost mai mare decât cele contrare. Aceasta ar fi valabil pentru criteriile 4,
5 şi 6, care ar fi decisive în aceste împrejurări.
În fine, Guvernul este mirat deoarece Comisia nu indică la ce dată, după păre-
rea ei, durata detenţiei lui Neumeister a devenit excesivă.
28. Potrivit Guvernului, Comisia a depăşit competenţa sa cercetând dacă cazul
lui Neumeister a fost sau nu judecat într-un „termen rezonabil” vizat în articolul 6 § 1
(art. 6-1) din Convenţie: reclamantul nu ar fi învocat plângeri în această privinţă şi
chestiunea în cauză nu ar fi avut nici o importanţă la audierea din iulie 1964 cu privire
la admisibilitatea cererii.
Guvernul consideră, pe de altă parte, că cuvintele „termen rezonabil” au acelaşi
sens în ambele dispoziţii din articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1).
Termenul care trebuie reţinut în aspectul articolului 6 § 1 (art. 6-1) nu ar fi înce-
put să se scurgă de la prima interogare a lui Neumeister de judecătorul de instrucţie
(21 ianuarie 1960), însă doar din momentul punerii sub învinuire (17 martie 1964).
Termenii „învinuire” şi „responsabilitate penală” ar fi desemnat de fapt, atât în sistemul
continental cât şi în sistemul anglo-american, actul juridic care constă în sesizarea
tribunalului pentru a-l invita să decidă asupra temeiniciei alegaţiilor potrivit cărora un
individ a săvârşit o infracţiune. Cu privire la acest subiect, Guvernul susţine că, potri-
vit Codului austriac de procedură penală, numai o persoană în privinţa căreia a fost
depusă o „Anklage” are dreptul de a fi judecată de o instanţă independentă. După
părerea sa, s-ar fi ajuns la consecinţe incompatibile cu scopurile Convenţiei dacă s-ar
fi aderat la interpretarea adoptată în această materie de Comisie: s-ar fi ajuns la faptul
ca încetarea urmăririlor să fie împiedicate până la intentarea procesului, în timp ce
mai multe sisteme juridice naţionale, şi în special articolele 90, 189 şi 227 din Codul
austriac de procedură penală, prevedea această posibilitate. Această interpretare ar fi
fost contrară de asemenea paragrafului 3 a) şi paragrafului 2 din articolul 6 (art.6-3-a,
art. 6-2): nu prea se vede cum o persoană în privinţa căreia s-a iniţiat o cercetare sau
o anchetă preliminară (Vorverhandlungen), ar fi informată în detalii „despre caracterul
şi despre motivul învinuirilor aduse în privinţa ei; în ceea ce priveşte prezumpţia nevi-
novăţiei, ea ar fi valabilă doar pentru indivizii „învinuiţi” în sensul articolului 6 § 1 (art.
6-1), de altfel după cum Comisia a recunoscut acest lucru de mai multe ori.
Guvernul nu împărtăşeşte nici părerea exprimată de Comisie potrivit căreia ter-
menul din articolul 6 § 1 (art. 6-1) se extinde, cel puţin, până la decizia tribunalului de
primă instanţă cu privire la temeinicia acuzaţiei. Acest termen s-ar fi extins în realitate
până la momentul când învinuitul este „audiat”, adică de la începutul procedurii de jude-
cată. Guvernul insistă în această privinţă asupra contrastului care există între articolul
6 § 1 şi articolul 5 § 3 (art. 6-1, art. 5-3) care, conţine cuvântul „judecat”. Acesta a adă-
ugat că autorii Convenţiei ar fi folosit, în versiunea engleză a articolului 6 § 1 (art. 6-1),

65
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

cuvintele „for the determination”, în loc de „ in the determination”, dacă ei ar fi dorit cu


adevărat să ceară să se decidă asupra oricărei acuzaţii într-un termen rezonabil.
În cele din urmă, Guvernul reproşează Comisiei că s-a limitat să declare că
anumite criterii aplicate de ea sub unghiul articolului 5 § 3 (art. 5-3) sunt valabile şi
pentru articolul 6 § 1 (art. 6-1), fără a preciza care fapte i se par mai pertinente sub
aspectul dispoziţiilor primului, sau din contra, celui de-al doilea.
29. În ceea ce priveşte procedura potrivit căreia în Austria se examinează ce-
rerile de liberare provizorie, Guvernul se referă în esenţă la avizul Comisiei, potrivit
căriua această procedură nu încalcă articolele 6 § 1 şi 5 § 4 (art. 6-1, art. 5-4). El
subliniază că a aprobat întotdeauna interpretarea restrictivă a cuvintelor „drepturi cu
caracter civil” („civil rights”), precum reiese din jurisprudenţa constantă a Comisiei.
El crede, totuşi, spre deosebire de aceasta, că Convenţia părăseşte definiţia acestor
termeni în favoarea sistemului juridic intern al fiecărui stat contractant, care nu au
nici o concepţie comună în această materie. El cere Curţii să decidă asupra acestei
probleme importante.
30. La audierea din 13 februarie 1968, Guvernul a prezentat următoarele concluzii:
„Roagă Curtea să decidă:
că măsurile, întreprinse de autorităţile austriece, care constituie obiectul cererii introduse de Fritz
Neumeister contra Republicii Austria, precum şi raportul întocmit de Comisia Europeană a Drepturilor
Omului, la 27 mai 1966, potrivit articolului 31 (art. 31) din Convenţia europeană pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu sunt contrare exigenţelor prevăzute de Convenţie.”

ÎN DREPT

1. Curtea este chemată să decidă dacă Neumeister a fost victimă, din partea
organelor judiciare austriece, a încălcării Convenţiei în faptele vizate de cererea sa
din 12 iulie 1963 pe care Comisia a declarat-o admisibilă la 6 iulie 1964. Aceste fapte
se referă la durata detenţiei lui Neumeister care, la data depunerii cererii sale, era de-
ţinut fără întrerupere timp de un an, la durata urmăririi penale în privinţa învinuirii sale
şi la condiţiile ce au determinat înaintarea diverselor cereri de eliberare.
2. Dispoziţiile Convenţiei de care trebuie să se ţină cont pentru această exami-
nare sunt:
(a) în ceea ce priveşte durata detenţiei provizorii a lui Neumeister, articolul 5
§ 3 (art. 5-3);
(b) în ceea ce priveşte durata de urmărire penală în privinţa învinuirii sale, ar-
ticolul 6 § 1 (art. 6-1);
(c) în ceea ce priveşte nerespectarea principiului egalităţii armelor la examina-
rea cererilor de liberare provizorie, articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-4, art. 6-1), eventual
combinate între ele.
A. Cu privire la chestiunea de a şti dacă menţinerea în detenţie a lui Ne-
umeister a depăşit limitele termenului rezonabil prevăzut de articolul 5 § 3 (art.
5-3) din Convenţie.

66
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

3. În termenii paragrafului 3 din articolul 5 (art. 5-3), „orice persoană arestată


sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) al aceluiaşi articol (art. 5-1-c)
„are dreptul”, în special, „să fie judecată într-un termen rezonabil sau să fie liberată
în cursul procedurii”, punerea în libertate putând „fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
4. Curtea consideră că această dispoziţie nu poate fi înţeleasă ca oferind au-
torităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi liberarea pro-
vizorie, chiar dacă ea este subordonată unor garanţi. Caracterul rezonabil al duratei
detenţiei care se scurge până la judecată trebuie să fie apreciat în funcţie de condiţiile
de detenţie în care se află o persoană învinuită. Până la condamnare, aceasta tre-
buie considerată ca fiind nevinovată, iar obiectul dispoziţiei analizate este de a aplica
liberarea provizorie de la momentul în care menţinerea în detenţie încetează de a mai
fi rezonabilă. Aceasta este stabilit şi de prevederile legislaţiei austriece (articolul 190
paragraful 1 din Codul de procedură penală).
5. De asemenea, Curtea este de părerea că pentru a aprecia dacă, într-un caz
determinat, detenţia unei persoane învinuite nu depăşeşte limita rezonabilă, autori-
tăţilior judiciare naţionale le aparţine de a cerceta toate circumstanţele care sunt de
natură să admită sau să permită eschivarea de la cerinţele unei veritabile exigenţe de
interes public care justifică o derogare de la regula respectării libertăţii individuale.
În esenţă, pe baza motivelor indicate în deciziile cu privire la cererile de liberare
provizorie, precum şi a faptelor neinventate indicate de reclamant în recursurile sale,
Curtea este invitată să aprecieze dacă a fost sau nu încălcate prevederile Convenţiei.
6. În speţă, Neumeister a suportat două perioade de detenţie preventivă, una
de la 24 februarie 1961 până la 12 mai 1961, adică timp de două luni şi şaptesprezece
zile, alta de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, adică timp de doi ani, două
luni şi patru zile.
Desigur, Curtea nu poate cerceta dacă prima perioadă era sau nu autorizată de
Convenţie; de fapt, trebuie de presupus că Neumeister ar fi depus în 1961 recursuri şi
le-ar fi epuizat, el nu s-a adresat la Comisie decât la 12 iulie 1963, adică la o dată pos-
terioară expirării termenului de şase luni fixat de articolul 26 (art. 26) din Convenţie.
Această perioadă de detenţie nu a constituit cu atât mai mult o primă dero-
gare de la respectarea libertăţii la care Neumeister putea în principiu pretinde. În
ipoteza unei condamnări, această perioadă a primei detenţii ar fi fost în principiu
inclusă în termenul pedepsei privative de libertate care i-ar fi fost stabilit (articolul
55 a) din Codul penal austriac); ea diminuiază deci durata efectivă de detenţie care
ar fi putut fi aplicată. Prin urmare, trebuie să se ţină cont de aprecierea caracterului
rezonabil al detenţiei sale ulterioare. Se poate constata pe lângă aceasta că Guver-
nul austriac a admis că perioada de detenţie suportată de Neumeister să fie luată
în considerare de Curte începând cu cel de-al doilea arest a lui Neumeister, adică
de la 12 iulie 1962, pe când plângerea depusă la Comisie este posterioară cu peste
şase luni de la decizia definitivă pronunţată cu privire la prima cerere de liberare
provizorie.

67
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

7. Guvernul austriac din contra a susţinut teza potrivit căreia Curtea nu ar putea
recunoaşte detenţia suportată de Neumeister la o dată posterioară celei din 12 iulie
1963, ziua când el a introdus cererea sa, având în vedere că ea putea să se refere
doar la fapte anterioare acestei date.
Curtea consideră că nu poate accepta o asemenea apreciere. În cererea sa din 12
iulie 1963, Neumeister se plângea de fapt nu de un act instantaneu, dar de o situaţie în
care el se afla de un anumit timp şi care trebuia să dureze până când o decizie de liberare
provizorie va pune capăt acesteea, pe care el mult timp în zadar s-a străduit să o obţină.
Ar fi excesiv de formal să i se ceară unui reclamant care denunţă o astfel de situaţie să
introducă o cerere în faţa Comisiei ori de câte ori este adoptată o decizie finală privind res-
pingerea cererii de liberare provizorie. Aceasta ar antrena inutil, pentru Comisie şi Curte, o
multiplicare şi o complicare a procedurilor care vor paraliza funcţionarea lor.
Curtea a considerat din aceste motive că trebuie să fie supusă examinării peri-
oada menţinerii în detenţie preventivă a lui Neumeister până la liberarea sa provizorie
la 16 septembrie 1964.
8. Ceea ce frapează mai întâi în examinarea circumstanţelor celei de-a doua
detenţii a lui Neumeister este faptul că, în timp ce arestarea sa din 12 iulie 1962 fuse-
se provocată de recentele depoziţii ale coinculpatului Rafael, interesatul, care fusese
deja subiectul unei îndelungate anchete, nu a mai fost interogat timp de cincisprezece
luni care s-au scurs între cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi terminarea anchetei
(4 noiembrie 1963). Este adevărat, că la 21 ianuarie 1963, el s-a confruntat cu Rafael
dar această confruntare, care a fost întreruptă peste câteva minute, nu a fost reluată,
contrar procesului-verbal. O astfel de stare a lucrurilor cerea, din partea organelor
judiciare, o atenţie specială în examinarea cererilor pe care Neumeister le-a adresat
în scopul liberării sale provizorii.
9. Motivul invocat de ele pentru a justifica respingerea acestor cereri a fost cel
menţionat în mandatul de arest din 12 iulie 1962, adică pericolul ca Neumeister să
fugă şi să nu se înfăţişeze în instanţa care trebuia să-l judece.
După părerea organelor judiciare, acest pericol rezulta din frica pe care trebuia
să o inspire depoziţiile coinculpatului Rafael lui Neumeister în interogările din ianuarie
1962 şi confruntările sale cu Neumeister din 10 şi 11 iulie 1962; acestea ar fi agravat la
moment învinuirea care exista în privinţa prevenitului şi ar fi sporit mărimea pedepsei la
care putea să se aştepte în cazul condamnării, precum şi cuantumul prejudiciului care
putea fi stabilit pentru recuperare, ele trebuiau să-i genereze o tentaţie considerabilă de
a se sustrage prin fugă de la această dublă responsabilitate civilă şi penală.
Primele decizii austriece aveau o confirmare a acestui pericol de fugă în faptul
că Neumeister ar fi continuat pregătirile sale de călătorie în Finlanda după ce aflase
de agravarea cazului său şi după ce fusese informat de judecătorul de instrucţie des-
pre refuzul de a autoriza această călătorie.
10. Curtea înţelege că organele judiciare austriece au considerat că pericolul
de fugă crescuse mult, în iulie 1962, prin gravitatea mai mare a sancţiunilor penale şi
civile a noilor depoziţii ale lui Rafael care puteau inspira frică lui Neumeister.

68
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Pericolul de fugă nu poate fi totuşi apreciat doar pe baza unor asemenea con-
sideraţii. Alte citrcumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la
moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele, legăturile familiale, alte legături cu
ţara în care este urmărit, pot confirma existenţa pericolului de fugă sau la acest mo-
ment că nu pot justifica o detenţie provizorie.
De asemenea, urmează să fie luat în considerare faptul că pericolul de fugă
descreşte negreşit odată cu timpul petrecut în detenţie pentru că învinuirea probabilă
a duratei detenţiei preventive asupra celei a privaţiunii de libertate la care persoana în
cauză se poate aştepta este de natură să-i creeze această eventualitate ca fiind mai
puţin periculoasă şi este de natură să reducă tentaţia de a fugi.
11. În speţă, răspunsurile lui Neumeister la motivele date de organele judiciare
austriece pentru a justifica detenţia sa provizorie au fost reamintite succint mai sus
(expunerea faptelor, paragraful 13, 14, 16 şi 18). Reclamantul a cerut şi a reamintit în
recursurile sale în faţa Comisiei, diverse circumstanţe cu privire la aflarea sa la Viena şi
că era de natură să contracareze în el orice tentativă de fugă. Explicaţiile cu privire la
pretinsa continuare a pregătirilor de călătorie în Finlanda sunt confirmate de examina-
rea documentelor din dosar şi nu au fost contrazise de judecătorul de instrucţie în timpul
interogării sale de către Comisie (expunerea faptelor, paragrafele 11, 12 şi 14).
Judecătorul de instrucţie a recunoscut pe de altă parte în faţa Comisiei că per-
sonal nu credea că Neumeister ar fi avut intenţia să se sustragă prin fugă de la înfăţi-
şarea la audieri (expunerea faptelor, paragraful 11). O astfel de declaraţie, care venea
din partea unui magistrat care, pe parcursul unei anchete desfăşurate în 1959, trebuia
să-l facă cunoscut pe reclamant la justa sa valoare.
12. Curtea este de părere că în asemenea condiţii pericolul ca Neumeister
să fugă şi să nu se înfăţişeze la audieri în judecată nu era în orice caz, în octombrie
1962, mai considerabil încât să fie înlăturată, în mod inevitabil ca fiind ineficientă, ob-
ţinerea garanţiilor care, potrivit articolului 5 § 3 (art.5-3), pot însoţi liberarea provizorie
pentru a diminua riscurile pe care le prezintă.
Aceasta a fost atitudinea organelor judiciare austriece când pentru prima oară,
la 26 octombrie 1962, Neumeister a propus o garanţie bancară de 200 000 sau în
cel mai rău caz 250 000 şilingi (expunerea motivelor, paragraful 14) şi când această
propunere a fost reiterată la 12 iulie 1963 (expunerea faptelor, paragraful 16) şi chiar
când propunerea de cauţiune a fost majorată de avocatul său, la 6 noiembrie 1963, la
un milion de şilingi (expunerea faptelor, paragraful 18).
13. Curtea nu este în măsură să emită un aviz în ceea ce priveşte importanţa
cauţiunii care în mod rezonabil să fie stabilită lui Neumeister, şi ea nu exclude că
primele propuneri ar fi putut fi respinse ca fiind nesatisfăcătoare. Ea a constatat că
jurisdicţiile austriece au fondat aprecierea lor în principal pe amploarea prejudiciului
care a rezultat din infracţiunile incriminate lui Neumeister şi că el putea fi chemat să le
repare. Prejudiciul era astfel, încât în rezultatul deciziilor pronunţate, propunerea unei
garanţii bancare nu putea fi luată în considerare („indiskutabel”, expunerea faptelor,
paragrafele 14 şi 16). Acest refuz al autorităţilor judiciare de a ţine cont câtuşi de puţin
de ofertele succesive de cauţiune făcute de Neumeister se justificau din ce în ce mai

69
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

puţin pe măsură ce aceste oferte se apropiau de suma care putea fi în mod rezonabil
considerată suficientă pentru a asigura înfăţişarea reclamantului la audiere.
14. Dacă principiul punerii în libertate subordonat unei garanţii a putut fi admis,
în exclusivitate în funcţie de importanţa prejudiciului pe care această cauţiune cerută
a fost l-a stabilit succesiv la 2 milioane şilingi, 1 750 000 şilingi, pentru a fi în final dimi-
nuat, la 3 iunie 1964, la o cauţiune de un milion de şilingi pe care de altfel interesatul
a fost în stare să o depună doar la 16 septembrie.
Această preocupare de a determina mărimea garanţiei care trebuie depusă
de deţinut în exclusivitate în funcţie de suma prejudiciului de care este învinuit nu
pare a fi în conformitate cu articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie. Garanţia pre-
văzută de această dispoziţie are obiectul de a asigura nu repararea prejudiciului,
însă prezenţa învinuitului la audiere. Importanţa sa trebuie deci să fie apreciată în
principal în raport cu persoana în cauză, cu resursele sale, cu legăturile, cu per-
soanele chemate să servească drept cauţiune şi într-un cuvânt drept încredere că
perspectiva pierderii de cauţiune sau de executare a cauţiunilor în cazul în care el
nu se va înfăţişa la audiere va acţiona asupra lui ca o stopare suficientă pentru a
înlătura orice încercare de fugă.
15. Pentru aceste motive, Curtea constată că menţinerea în detenţie provizorie
a lui Neumeister până la 16 septembrie 1964 a constituit o încălcare a articolului 5
§ 3 (art. 5-3) din Convenţie.
B. Cu privire la chestiunea dacă procedura de anchetă în privinţa lui Ne-
umeister a depăşit limita termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie.
16. Comisia a exprimat părerea că ea este în drept de a cerceta, chiar din
oficiu, dacă faptele de care ea este sesizată cu o cerere nu scoate în evidenţă alte
încălcări ale Convenţiei decât cele denunţate în cerere. Desigur că este aşa, şi va fi
la fel pentru Curte precum s-a constatat deja în hotărârea „Lawless” din 1 iulie 1961
(Publicaţiile Curţii, Seria A, 1960-61, pag. 60, paragraful 40). Este totuşi suspicios fap-
tul că chestiunea a fost discutată în speţă. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) fiind în mod expres
vizat în documentul depus de reclamant în iulie 1963 (expunerea faptelor, paragrafele
28 şi 30). În orice caz, Curtea, fiind sesizată de ansamblul procedurii desfăşurate în
privinţa învinuirii lui Neumeister din momentul învinuirii lui, consideră că trebuie să
examineze, la fel ca şi Comisia, dacă faptele cauzei scot sau nu în evidenţă o încăl-
care a articolului 6 § 1 (art. 6-1).
17. Articolul 6 prevede, în paragraful 1 (art. 6-1), că „orice persoană are dreptul la
judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă... care va hotă-
rî... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
18. Perioada care trebuie luată în considerare pentru a verifica respectarea
prevederilor menţionate începe din ziua când o persoană este acuzată, în caz contrar
nu ar fi posibil de statuat asupra temeiniciei acuzăţiei, acest termen fiind inclus în
sensul Convenţiei.
Curtea notează că învinuirea lui Neumeister a avut loc la 23 februarie 1961.

70
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

19. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) indică pe de altă parte drept termen final judecata
care va statua asupra temeiniciei acuzaţiei, ceea ce înseamnă că o jurisdicţie de re-
curs va lua o decizie prin care se va pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiei. În speţă
nu a fost judecat cazul în fond. Neumeister s-a înfăţişat în faţa judecătorului care
examina cazul în fond la 9 noiembrie 1964, însă o decizie din 18 iunie 1965 a dispus
acţiuni suplimentare de anchetă şi procesul s-a reluat la 4 decembrie 1967. Este de
la sine înţeles că nici aceste date nu pot fi admise ca fiind termenul final al perioadei
căreea i se aplică articolul 6 § 1 (art. 6-1).
20. Faptul că mai mult de şapte ani s-au scurs deja de la învinuire fără să se fi
statuat asupra temeiniciei acuzaţiei printr-o sentinţă de condamnare sau de achitare
este cert o durată excepţională care va trebui, în majoritatea cazurilor, să fie conside-
rată că a depăşit termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art. 6-1).
Pe de altă parte, examinarea notei stabilite de Guvernul austriac cu privire la
activităţile judecătorului de instrucţie de la 12 iulie 1962 până la 4 noiembrie 1963,
data terminării anchetei (Anexa IV la raportul Comisiei), provoacă nelinişti serioase.
Nu numai că pe parcursul acestor cincisprezece luni, după cum a menţionat deja
Curtea (paragraful 8), nu au avut loc nici interogări, nici confruntări serioase cu coin-
culpatul ale cărui depoziţii ar fi provocat cea de-a doua arestare a sa, dar în perioada
cuprinsă între 24 iunie 1963 şi 18 septembrie a aceluiaşi an, judecătorul nu a interogat
nici unul dintre numeroşii coinculpaţi, nici un martor şi nu a îndeplinit nici o oarecare
altă obligaţiune.
În fine, este cu siguranţă dezamăgitor faptul că procesul s-a deschis doar la 9
noiembrie 1964, adică la un an după terminarea anchetei, şi mai mult ca atât după o
anchetă atât de îndelungată jurisdicţia de judecată a trebuit, după ce s-a întrunit mai
multe luni, să dispună acţiuni suplimentare de anchetă care nu au fost toate provocate
de depoziţiile învinuitului Huber, care a rămas liniştit până la proces.
21. Curtea nu consideră totuşi ca aceşti diverşi indici sunt suficienţi pentru a
face concluzia în speţă cu privire la o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de
articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Este cert, de fapt, că dosarul lui Neumeister prezenta o complexitate cu totul
specială din cauza circumstanţelor menţionate anterior (expunerea faptelor, para-
graful 20). Nu s-ar putea, în special imputa organelor judiciare austriece dificultăţile
întâmpinate de ele în străinătate pentru a obţine executarea numeroaselor comisii
rogatorii (argumentele Guvernului, paragraful 24). Aşteptarea lor explică fără îndoială
amânarea terminării anchetei în timp ce în Austria nu mai erau acţiuni de anchetă
care trebuiau îndeplinite.
Desfăşurarea anchetei ar fi fost probabil accelerată dacă cazul reclamantului
ar fi fost disjungată de cea a coinculpaţilor săi, însă nimic nu indica că o astfel de dis-
jungere ar fi fost compatibilă în speţă cu o bună administrare a justiţiei (argumentele
Guvernului, paragraful 25 in fine).
Curtea nu crede, pe de altă parte, că desfăşurarea anchetei ar fi fost mai rapidă
dacă, să presupunem că aceasta era posibil din punct de vedere legal, anchetarea

71
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

cazului ar fi fost încredinţată la mai mulţi magistraţi. Ea relevează de altfel că dacă


judecătorul din birou nu a putut fi eliberat de cauzele fiscale de care era responsabil
până în 1959, numeroase alte cauze care i-ar fi numerit după această dată ar fi fost
încredinţate altor magistraţi (argumentele Guvernului, paragraful 25).
Mai trebuie de subliniat că preocupările pentru operativitate nu pot scuti magis-
traţii care, în sistemul de procedură penală în vigoare pe continentul european, sunt
responsabili de anchetă sau de desfăşurarea procesului, de a lua orice măsură care
ar face lumina asupra temeiniciei sau netemeiniciei acuzaţiei (Grundsatz der amtswe-
gigen Wahrheitserforschung).
În fine, este clar că întârzierile survenite în deschiderea şi redeschiderea dez-
baterilor au fost cauzate în mare parte de necesitatea de a permite avocaţilor, părţilor
şi magistraţilor din sistemul judiciar să ia cunoştinţă cu un dosar din douăzeci şi unu
de volume de aproximativ cinci sute de pagini fiecare şi dintr-o cantitate apreciabilă
de documente anexate (expunerea faptelor, paragraful 19).
C. Cu privire la chestiunea dacă a fost încălcat principiul egalităţii arme-
lor la examinarea cererilor de liberare a lui Neumeister şi dacă în rezultat a fost
încălcat articolul 5 § 4 (art. 5-4) sau articolul 6 § 1 (art. 6-1), sau eventual ambele
articole combinate.
22. Reclamantul a relevat, iar Guvernul austriac nu a contestat, că deciziile cu
privire la detenţia preventivă au fost pronunţate după ce procurorul a fost audiat în lipsa
reclamantului şi a avocatului său cu privire la cererea scrisă prezentată de ei. Curtea
ar putea admite că acest fapt este contrar principiului egalităţii armelor pe care Comisia
l-a declarat la justa valoare, în numeroase decizii şi avize, care e cuprins între noţiunea
de proces echitabil (fair trial) prevăzut de articolul 6 § 1 (art. 6-1). Curtea nu consideră
totuşi că acest principiu este aplicabil la examinarea cererilor de liberare provizorie.
23. Unii membri ai Comisiei s-au pronunţat în favoarea tezei contrare expri-
mând opinia că astfel de cereri se refereau la „drepturile şi obligaţiunile cu caracter
civil” şi că orice cauză cu privire la contestarea acestor drepturi trebuia, în termenii
articolului 6 § 1 (art. 6-1), să fie audiaţi în mod echitabil.
Argumentul nu pare a fi fondat. Făcând abstracţie de forţa excesivă pe care
el o atribuie noţiunii de „drepturi cu caracter civil”, căreea Comisia a căutat, de mai
multe ori, să stabilească limitele, trebuie de notat că recursurile cu privire la detenţia
preventivă aparţin în mod incontestabil domeniului legii penale şi că textul dispoziţiei
invocate a limitat în mod direct exigenţa unui proces echitabil la examinarea temeini-
ciei învinuirii, ceea ce este în mod vădit străin recursurilor în cauză.
Pe lângă aceasta, articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu se limitează să necesite judecarea
cauzei în mod echitabil; el cere de asemenera ca ea să fie publică. Nu s-ar putea de
considerat că prima cerinţă se aplică examinării cererilor de eliberare fără a admite
că se va proceda la fel în cea de-a doua. Deci, publicitatea în acest domeniu nu ar
răspunde în interesul inculpaţilor care este în general compromis.
24. Cu atât mai mult, nu s-ar putea justifica aplicarea principiului egalităţii ar-
melor în recursurile îndreptate împotriva detenţiilor preventive invocând articolul 5

72
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

§ 4 (art. 5-4) care, impunând deschiderea unor astfel de recursuri, cere ca ele să fie
aduse în faţa unei „instanţe”. Acest termen implică doar faptul ca autorităţile chemate
să statueze trebuie să aibă un caracter judiciar, adică să fie independente de puterea
executivă la fel ca şi părţile în cauză; el nu se raportează în nici un fel la procedura
care trebuie urmată. Mai mult ca atât, dispoziţia litigioasă prevede de asemenea că
trebuie să se statueze într-un termen scurt cu privire la astfel de recursuri (în textul en-
glez găsim un termen încă mai expresiv „speedily”). Aceasta indică clar care trebuie
să fie în speţă preocuparea dominantă. O procedură scrisă completă sau dezbaterile
contradictorii pentru examinarea recursurilor ar fi o sursă de întârzieri care este impor-
tant să fie evitate în această materie.
25. Curtea constată, pentru aceste motive, că procedura aplicată de jurisdicţiile
austriece la examinarea cererilor de liberare provizorie ale reclamantului nu a contra-
venit nici articolului 5 § 4 (art.5-4), nici articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA,

1. Susţine, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie;


2. Susţine, cu cinci voturi contra două, că nu a fost încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1) în
ceea ce priveşte durata urmăririi penale efectuată în privinţa reclamantului;
3. Susţine, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 5 § 4 (art. 5-4) din Convenţie,
nici articolul 6 § 1 (art. 6-1), în ceea ce priveşte procedura aplicată la examinarea
cererilor de liberare provizorie depuse de F. Neumeister;
4. Susţine, în consecinţă, că faptele cauzei denotă din partea Republicii Austria, cu
privire la unul din cele trei puncte litigioase, o încălcare a obligaţiunilor care decurg
din Convenţie.
Redactată în franceză şi engleză, textul francez fiind doar autentic, la Palatul Drep-
turilor Omului din Strasbourg, la douăzeci şi şapte iunie, o mie nouă sute şaizeci şi opt.

Semnat: H.Rolin
Preşedinte

Din partea Grefierului


Semnat: M.-A. Eissen
(Grefier adjunct)
Dnii A. Holmbäck şi M.Zekia, judecători, consideră că a fost încălcat articolul
6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie în ceea ce priveşte durata urmăririi penale în privinţa
reclamantului. Invocând drepturile care le sunt conferite în baza articolelor 51 § 2
(art. 51-2) din Convenţie şi 50 § 2 (art. 50-2) din Regulamentul Curţii, ei anexează la
prezenta hotărâre expunerea opiniilor lor disidente.

Parafat: H.R.
Parafat: M.-A.E

73
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR A. HOLMBÄCK


(Traducere)

Astfel precum a constatat Curtea în hotărârea sa, perioada care trebuie luată în
considerare pentru a verifica dacă termenul rezonabil vizat în articolul 6 § 1 (art. 6-1)
a fost respectat sau nu în cauza Neumeister a început la 23 februarie 1961. Dezbate-
rile s-au început în speţă la 9 noiembrie 1964, această peroadă a durat deci mai mult
de trei ani şi opt luni. Această perioadă a fost prea lungă după părerea mea şi, prin
urmare eu împărtăşesc avizul Comisiei (raportul din 27 mai 1966; şase voturi, inclusiv
votul preponderent al preşedintelui, contra şase) potrivit căruia a fost o încălcare a
articolului 6 § 1 (art. 6-1). La 18 iunie 1965, procesul a fost amânat iar cauza a fost
retrimisă judecătorului de instrucţiune. Procesul a fost reluat în faţa instanţei la 4 de-
cembrie 1967. După părerea mea, informaţiile prezentate Curţii nu permit formularea
unei opinii cu privire la punctul de a şti dacă această întârziere suplimentară implică
şi ea o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR M. ZEKIA


(Traducere)

Imi este imposibil să urmez eminenţii mei colegi când ei fac concluzia că în
cauza Neumeister nu a fost, din partea autorităţilor austriece, încălcat articolul 6 § 1
(art. 6-1) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Eu îmi propun să estimez pe scurt motivele dezacordului meu. Faptele, argu-
mentele şi concluziile, inclusiv cele care au legătură cu articolul 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie, sunt expuse în hotărârea deja făcută de Curte. Nu voi reveni la aceasta.
Neumeister a fost învinuit, la 23 februarie 1961, de escrocherie în sensul artico-
lelor pertinente din Codul penal austriac. Escrocheria se referea la mai multe milioane
de şilingi. Reclamantul a fost menţinut în detenţie în două reprize timp de doi ani, patru
luni şi douăzeci şi unu de zile în total. Prima perioadă a început la 24 februarie 1961,
adică a doua zi după învinuire, şi s-a terminat la 12 mai a aceluiaşi an. Cea de-a doua
a durat de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, dată la care reclamantul a fost
eliberat pe cauţiune. Procesul de judecată a început la 9 noiembrie 1964, faptele repro-
şate învinuitului fiind în principal aceleaşi ca şi cele care motivase învinuirea iniţială, şi
a fost dispus sine die pentru anchetă suplimentară după mai multe luni de şedinţe. El a
fost reluat la 4 noiembrie 1967, însă dezbaterile nu s-au terminat încă.
Mai mult de şapte ani s-au scurs de la învinuirea iniţială a lui Neumeister iar el
nu a fost încă condamnat sau achitat.
În pofida faptului că ancheta s-a terminat la 4 noiembrie 1963, procesul a în-
ceput doar la 9 noiembrie 1964, iar organele responsabile de anchetă se pare că au
lăsat lucrurile în voia lor timp de cincisprezece luni până la 1 noiembrie 1963.

74
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În termenii articolului 6 § 1 (art. 6-1), „Orice persoană are dreptul la judecarea


în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încăl-
cării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acu-
zaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.” Cel de-al doilea paragraf al aceluiaşi
articol (art. 6-2) dispune că ”Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
Expresia „într-un termen rezonabil”, pe care o găsim în primul paragraf al arti-
colului 6 (art. 6-1), şi cuvintele „este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va
fi legal stabilită”, care sunt specificate în cel de-al doilea, nu sunt cu siguranţă lipsite
de forţă practică.
Este vorba fără îndoială despre o cauză deosebit de complicată care a cerut
anchete îndelungi şi o amplă procedură destinată să obţină probe în străinătate. O
serie de infracţiuni sunt imputate reclamantului iar un anumit număr de persoane sunt
implicate.
În pofida dificultăţilor întâlnite în pregătirea şi prezentarea cauzei, nu mă pot
convinge – chiar ţinând cont într-o anumită măsură de tergiversările cauzate de aces-
te anchete lungi şi de către dificultăţile pe care le-au avut la colectarea probelor - că
poate fi considerată ca fiind compatibilă cu litera şi spiritul articolului 6 § 1 (art. 6-1),
menţionat mai sus, din Convenţie, termenul mare care s-a scurs între învinuirea iniţi-
ală a lui Neumeister şi data, încă necunoscută, a încheierii procesului.
Într-o societate democratică, faptul de a menţine un om, mai mult de şapte
ani, în incertitudine, nelinişte şi grijă, în ignoranţa a ceea ce se va întâmpla cu el,
cu suferinţele care rezultă de aici pentru el şi pentru familie în viaţa profesională şi
socială, constitue după părerea mea o pură încălcare a dreptului care îi este garantat
de articolul 6 § 1 (art. 6-1) în cauză. Este cu certitudine de dorit, iar administrarea
justiţiei cere acest lucru, ca orice instanţă să se străduie să stabilească adevărul şi
numai adevărul, în special în cauza penală, însă o procedură cu un asemenea final
provoacă multe discuţii dacă ea este însoţită de tergiversări extreme, chiar dacă ser-
veşte sau nu justiţia. Ar fi mai bine, în asemenea cazuri, de a lua o decizie în favoarea
interesatului dacă există un dubiu în spiritul Curţii.
Prin urmare, nu am nici un dubiu că autorităţile austriece au încălcat în speţă
articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

75
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

76
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

MINELLI contra ELVEŢIEI


(Cererea nr. 8660/79)

HOTĂRÂRE

25 martie 1983

În cauza Minelli,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu artico-
lul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1, într-o
cameră compusă din următorul complet:

Dl G. Wiarda, preşedinte,
dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
R. Macdonald,
C. Russo,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după ce au deliberat cu uşile închise, la 19 octombrie 1982 şi la 21 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) şi de Guvernul Confederaţiei Elveţiene („Guvern”). La origine se află cere-
rea (nr. 8660/79) introdusă contra acestui stat, cu care un cetăţean elveţian, dl Ludwig
Minelli, a sesizat Comisia la 20 iunie 1979 în temeiul articolului 25 din Convenţie.
1
Nota Grefei:
În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

77
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Cererea Comisiei şi cererea Guvernului au fost depuse la grefa Curţii, în


termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi articolului 47, respectiv la 13 şi 15
octombrie 1981. Cea dintâi face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la decla-
raţia Confederaţiei Elveţiene de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul
46), iar cea de-a doua la articolele 45, 47 şi 48. Ambele au drept scop obţinerea unei
decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea
statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 2.
3. Camera se constituie de plin drept din dna D. Bindschedler-Robert, judecător
ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii
(articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 22 octombrie 1981, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anu-
me, dl M. Zekia, dl J. Cremona, dl F. Gölcüklü, dl L.-E. Pettiti şi dl C. Russo (articolele
43 in fine din Convenţie şi 21 § 1 din regulament).
4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din re-
gulament), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental („Gu-
vernul”) şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii. La 26 noiembrie,
preşedintele a decis că agentul guvernamental urmează să-şi depună memoriul până
la 15 februarie 1982, la care delegatul ar putea să răspundă în scris în termen de
două luni de la data transmiterii memoriului Guvernului de grefă.
La 22 februarie, grefierul a primit memoriul Guvernului. La 5 mai, secretarul
Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va prezenta observaţiile la audiere.
5. La 22 iunie, preşedintele a fixat pentru 26 octombrie 1982 data deschiderii
procedurii orale după consultarea opiniei agentului guvernamental şi a delegatului
Comisiei prin intermediul grefierului.
Printr-o ordonanţă din 6 octombrie 1982, preşedintele le-a solicitat Guvernului
şi Comisiei să furnizeze anumite documente, care au fost recepţionate de grefă la
date diferite.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la data de 26 octombrie 1982 a avut
loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea
s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dl O. Jacot-Guillarmod, Oficiul Federal al Justiţiei


Serviciul Consiliului Europei agent

Dl R. Hauser, profesor, Universitatea din Zürich


dl B. Münger, Oficiul Federal al Justiţiei, consilier
– din partea Comisiei

dl J. Frowein, delegat

78
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dl L. Minelli, reclamant, asista delegatul (articolul 29 § 1, a doua frază, din regula-


mentul Curţii)

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale date de părţi. Pe


parcursul audierilor, părţile au prezentat mai multe documente.
7. În cadrul deliberărilor din 21 februarie 1983, dl G. Lagergren, dl F. Matscher
şi R. Macdonald, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl M. Zekia, dl. Cremona şi
dl L.-E. Pettiti, care nu au putut participa la examinarea cauzei (articolele 22 § 1, şi 24
§ 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamantul s-a născut în 1932 şi este cetăţean elveţian. El locuieşte în


Forch, cantonul Zürich şi este de profesie jurnalist.
9. La 27 ianuarie 1972, el a publicat în ziarul “National Zeitung”, un cotidi-
an din Basel care nu se mai publică, un articol care acuza de escrocherie socie-
tatea Télé-Répertoire şi directorului acesteia, dl Vass. Autorul articolului reclama
percheziţionarea domiciliului directorului, birourilor şi altor localuri, şi în cazul unor
rezultate pozitive, plasarea sub arest a acestuia. Şase zile mai devreme, dl Minelli
a înaintat parchetului districtului Uster (Bezirksanwaltschaft) o plângere, care din
considerente de competenţă, a fost remisă autorităţilor din Ticino. Urmare a audi-
erii depoziţiilor dlui Minelli din 10 februarie, autorităţile vizate au emis o decizie de
achitare la 10 mai 1972.
Faptele relatate de reclamant deja au constituit subiectul unui articol realizat de
un alt ziarist, dl Fust, care a fost publicat în ediţia din 19 ianuarie 1972 a cotidianului
“Blick”. Dl Fust s-a plâns că în scopul sporirii vânzărilor unui repertoriu de telefon,
societatea în cauză utiliza formulare de subscriere (Einzahlungsscheine) care se ase-
mănau cu notele de plată pentru serviciile telefonice. În opinia lui, utilizarea unui astfel
de procedeu putea crea impresia că era vorba de un serviciu obişnuit furnizat de către
administraţia poştei elveţiene, ceea ce a cauzat o datorie care trebuia achitată în ace-
laşi fel ca şi o factură pentru o publicaţie periodică.
10. Asociaţia Télé Répertoire şi dl Vass au înaintat o plângere împotriva ambilor
ziarişti, invocând defăimarea prin intermediul presei.
Plângerea împotriva dlui Minelli a fost depusă la tribunalul circumscripţiei Uster
(Bezirksgericht) la data de 29 februarie 1972. La 6 iunie, judecătorul de instrucţie a in-
terogat părţile în prezenţa avocaţilor. Anterior, reprezentantul reclamantului, dl Kuhn, a
furnizat anumite documente şi a solicitat prezentarea probelor; la 28 iunie, el a solici-
tat audierea unor martori. Cu toate acestea, la 3 iulie 1974, tribunalul districtului Uster
a suspendat procedura la solicitarea dlui Vass până la epuizarea procedurii instituite
în privinţa dlui Fust, ziaristul cotidianului “Blick”.

79
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Procedura din urmă, declanşată la 28 februarie 1972, a fost însoţită de nume-


roase schimbări procedurale şi a dus la adoptarea unei hotărâri de prima cameră pe-
nală a “Tribunalului suprem” (Obergericht) a cantonului Zürich la 2 septembrie 1975,
potrivit căreia dl Fust a fost condamnat la plata unei amenzi în cuantum de 200 SF şi
la achitarea unei sume de aproximativ 1 400 SF pentru costurile de judecată împreu-
nă cu compensaţia în sumă de 1 400 SF, care urma a fi achitată fiecărui reclamant.
11. La 22 august 1975, înaintea pronunţării acestei hotărâri, dl Vass a solicitat
în mod formal ca procedura împotriva dlui Minelli să fie redeschisă, subliniind perioa-
da limită prevăzută de lege.
La 12 septembrie 1975, tribunalul a admis cererea şi a solicitat dlui Minelli să
precizeze dacă solicita audierea cauzei sale în faţa unei curţi de juraţi. Dl Kuhn a
răspuns afirmativ şi, în consecinţă, tribunalul districtului Uster s-a desesizat la 1 oc-
tombrie 1975.
La 6 noiembrie 1975, camera de acuzare (Anklagekammer) a Tribunalului su-
prem din Zürich a declarat plângerea admisibilă şi a ordonat deferirea cauzei Curţii
de juraţi a cantonului Zürich (Geschworenengericht) (articolul 305 din Codul de pro-
cedură penală în vigoare în Zürich). La 24 noiembrie 1975, reclamantul a depus un
recurs de drept public împotriva acestei decizii, care a fost respins de către tribunalul
federal la 6 ianuarie 1976.
La 19 noiembrie 1975, grefa Curţii de juraţi i-a comunicat prin telefon dlui We-
ber, avocatului dlui Vass că audierile vor avea loc între 19 şi 21 ianuarie 1976, ulte-
rior, amânate până la pronunţarea hotărârii tribunalului federal. În opinia Guvernului,
după pronunţarea hotărârii la 6 ianuarie era deja prea târziu să se ţină dezbaterile
la data prevăzută iniţial. Totuşi, la 21 ianuarie 1976, Curtea de juraţi a invitat părţile
să-şi prezinte concluziile cu privire la repartizarea cheltuielilor, ţinând cont de faptul
că perioada limită “absolută” (paragraful 17 infra) expira în curând. Ambele părţi şi-au
prezentat concluziile în scris. Dl Minelli a solicitat de asemenea Curţii cu juraţi accesul
la anumite probe.
12. La 12 mai 1976, camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich (Gerichtshof
des Geschworenengerichts) a decis că nu poate audia plângerea (Nichtzulassung der
Anklage) împotriva reclamantului pentru motivul că perioada limită “absolută” de patru
ani a expirat la 27 ianuarie 1976 (articolele 72 şi 178 din Codul penal elveţian, para-
graful 17 infra). Ea a decis că dl Minelli trebuie să suporte două treimi din cheltuielile
de judecată (Kosten der Untersuchung und des gerichtlinchen Verfahrens), şi anume
suma de 374 DF din suma totală de 562 SF, soldul urma a fi achitat de reclamanţii în
acţiunea civilă. De asemenea, instanţa a dispus achitarea din partea reclamantului a
unei compensaţii în cuantum de 600 SF din 3, 600 SF reclamate pentru cheltuielile
suportate în favoarea reclamanţilor.
13. Decizia cu privire la acest punct s-a bazat pe dispoziţiile articolului 293 din
Codul de procedură penală în vigoare în Zürich, potrivit căruia partea care a pierdut
trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească celelaltei părţi o compen-
saţie pentru cheltuielile suportate de ea, cu excepţia unor circumstanţe speciale care
justifică o abatere de la regulă.

80
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich a stabilit că în speţă partea în pier-


dere erau reclamanţii în acţiune civilă: în rezultatul prescripţiei, ei nu au putut obţine
condamnarea reclamantului. În continuare, camera a făcut trimitere la jurispruden-
ţa instanţelor de judecată din Zürich potrivit căreia, în cazurile care se sfârşesc cu
achitare (Freisprunch) datorită lipsei de responsabilitate penală sau cu o decizie de
încetare a procedurii (Eistellung) în rezultatul decesului acuzatului, este semnificativ
de a cunoaşte la momentul repartizării cheltuielilor ce hotărâre ar fi fost adoptată de
către tribunal în cazul responsabilităţii penale sau supravieţuirii acuzatului. În opinia
Camerei, aceasta este valabil şi în cazul în care acţiunea penală a fost suspendată
din cauza prescripţiei; “obligaţia de a suporta costurile şi cheltuielile” trebuie în astfel
de circumstanţe să “depindă de hotărârea care ar fi fost adoptată în lipsa prescripţiei”.
Camera a adăugat că costurile unei proceduri penale private nu pot fi suportate de
stat şi că în conformitate cu practica constantă în materie nu este cazul să se proce-
deze la o instrucţiune suplimentară.
Pentru a stabili care ar fi fost rezultatul urmăririi în judecată în absenţa prescrip-
ţiei, Camera a făcut trimitere la hotărârea (care atunci a devenit definitivă) pronunţată
de Tribunalul suprem la 2 septembrie 1975 în cauza ziaristului Fust (paragraful 10
supra). După recapitularea hotărârii şi citarea unor extrase vaste, camera a declarat
următoarele (traducere din germană în franceză efectuată de Guvern):
“Se poate admite, la fel ca şi reclamanţii în acţiunea civilă că cauza este similară cu cea la care
se face trimitere, şi anume în ceea ce priveşte procedura în faţa tribunalului cantonal împotriva
ziaristului F. pentru defăimare. De fapt, dl Minelli, susţinând existenţa fraudei în speţă şi reclamând
plasarea dlui Vass în detenţie preventivă, a adus mai multe acuzaţii serioase împotriva reclamanţi-
lor în acţiunea civilă. În comparaţie cu F., acuzatul aparent nu depunea nici un efort pentru a verifica
acuzaţiile sale. Dl Minelli a fost ţinta campanii de publicitate a reclamanţilor în acţiunea civilă când
în ianuarie 1972 a primit de la compania Télé-Répertoire Editions Vass un formular de subscriere
tipărit. Totuşi, potrivit declaraţiei lui, el nu a fost indus în eroare. Examinând mai atent formularul, el
a găsit pe verso o notiţă imprimată “care lăsa să se înţeleagă într-o manieră indirectă că obiectul
facturii era plata pentru înscrierea cu caractere grase într-o repertoriu telefonic” (ref. 5/28). Câteva
zile mai târziu, articolul semnat de F. a apărut în revista ‘Blick’, potrivit declaraţiilor reclamantului,
însăşi Minelli a formulat acuzaţiile în cauză cu scopul de a provoca intervenţia autorităţile poştale.
Cu toate acestea, el nu i-a contactat în prealabil nici pe dl Vass sau pe compania acestuia, deoa-
rece faptele păreau a fi suficient de clare (ref. 5/26 pagina 4).
Neglijând datoria de a obţine informaţii mai exacte cu privire la reclamanţii în acţiunea civilă, acu-
zatul a comis o încălcare a obligaţiei de vigilenţă. De fapt, el trebuia să fi fost conştient de măsurile
luate de către aceştia în vederea excluderii oricărui risc de confuzie. După obţinerea informaţiei în
cauză, el putea cel mult să-şi exprime dezacordul vizavi de metodele utilizate, dar nu avea dreptul
să-i acuze în public de escrocherie într-o manieră atât de flagrantă. Cu toate că a procedat astfel,
reclamantul putea fi condamnat de defăimare în cazul în care procedura în cauză nu ar fi fost
încetată din cauza prescripţiei. Această concluzie este cauzată în mod obligatoriu de faptul că pro-
cedura privind escrocheria, intentată împotriva dlui Vass în baza plângerii formulate de către acuzat
la cantonul Ticino, s-a încheiat cu achitare (10 mai 1972); s-a dispus ca costurile de judecată să fie
achitate de stat. Achitarea s-a bazat pe absenţa faptelor care ar fi putut demonstra existenţa ele-
mentelor constitutive ale infracţiunii de escrocherie (ref. 5/20 şi 21). Argumentele aduse de acuzat
împotriva acestei decizii nu pot fi examinate în continuare în cadrul prezentei proceduri. Aceasta ar
fi fost posibil dacă Curţii de juraţi i s-ar fi solicitat să adopte o decizie asupra fondului acuzaţiei.
Dat fiind că articolul 293 din Codul de procedură penală autorizează tribunalul de a lua în consideraţie
“circumstanţele speciale”, aceasta înseamnă că el trebuie să ţină cont de toate circumstanţele rele-
vante la adoptarea deciziei cu privire la repartizarea costurilor. După cum a afirmat Curtea de Casare
a cantonului Zürich în decizia sa nepublicată din 2 aprilie 1973, precitată, aceste circumstanţe includ
faptul că reclamanţii în acţiunea civilă au contribuit prin comportamentul său la declanşarea procedu-
rii, în sensul articolului 189 din Codul de procedură penală. Faptul că formularele de subscriere erau

81
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

trimise fără plicuri până la sfârşitul anului 1971 şi, în mod sporadic, pe parcursul anului 1972 i-ar fi pu-
tut provoca acuzatului impresia că reclamanţii în acţiune civilă urmăreau scopul de a crea o stare de
confuzie sau cel puţin au neglijat acest aspect. Combinarea ofertei cu factura în formularul distribuit
trebuie, de asemenea, considerată inadecvată, fapt care a fost deja subliniat de Tribunalul suprem în
hotărârea sa. Practicile comerciale ale reclamanţilor în acţiunea civilă, care deja fusese denunţate în
public, într-adevăr constituiau cauza publicării articolului în cauză. Respectiv, reacţia acuzatului a fost
provocată de reclamanţii în acţiunea civilă. Chiar dacă acuzatul a acţionat cu un scop specific, atacul
lui a fost excesiv, depăşind în mod evident limitele permise.
Prin urmare, trebuie să se presupună că dacă procedura nu ar fi fost încheiată din cauza prescrip-
ţiei, articolul care a constituit obiectul plângerii ar fi cauzat probabil condamnarea acuzatului. Pe de
altă parte, comportamentul reclamanţilor în acţiunea civilă a constituit motivul pentru care acuzatul
a notificat autorităţile publice şi cele competente despre practicile lor comerciale condamnabile.
Respectiv, dispunerea achitării de către reclamant a două treimi din costurile de judecată şi de re-
clamanţii în acţiunea civilă a unei treimi este justificată. Cheltuielile suportate de părţi trebuie fixate
în aceleiaşi proporţii, pornind de la suma totală de 3 600 franci (...).”

14. La 26 iulie 1976, dl Kuhn a formulat în numele dlui Minelli o cerere de a


anula această decizie (Nichtigkeitsbeschwerde), bazându-se, în special, pe articolul
6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie.
Curtea de Casare a cantonului Zürich (Kassationsgericht) a respins această
cerere la 30 septembrie 1976. Ea a tratat prezumţia de nevinovăţie ca o normă de
probare. Curtea a notat că era cert faptul că publicaţia în cauză avea un carac-
ter defăimător. Respectiv, reclamantul nu putea evita condamnarea în cazul în care
procedura nu ar fi fost încetată din cauza prescripţiei, cu excepţia existenţei unor
motive de a crede că afirmaţiile lui erau adevărate; cu toate acestea, camera Curţii
de juraţi a stabilit că această situaţie nu era valabilă în cazul de faţă. Potrivit Curţii
de Casare, articolul 6 § 2 (art. 6-2) nu poate fi interpretat astfel încât buna credinţă
a unei persoane acuzate pentru defăimare să fie prezumată până la demonstrarea
contrariului, cu alte cuvinte, reclamanţii în acţiunea civilă trebuie să demonstreze
voinţa rea a inculpatului. Nu se poate presupune că scopul urmărit de Convenţie era
de a schimba astfel (umwälzen) dreptul penal în vigoare în Statele Contractante.
Mai mult decât atât, sfera de aplicare a articolului 6 § 2 (art. 6-2) nu era foarte clar.
Pentru acest motiv, nu se poate admite că ea s-ar extinde asupra stabilirii adevărului
într-un proces penal în defăimare. Prin urmare, camera Curţii de juraţi nu a încălcat
această dispoziţie prin adoptarea concluziei în absenţa probelor (beweisverfahren),
că dl Minelli nu a reuşit să demonstreze autenticitatea acuzaţiilor sale împotriva re-
clamanţilor în acţiunea civilă.
Curtea de Casare a ordonat reclamantului să plătească 251 SF cu titlu de chel-
tuieli de judecată şi o compensaţie reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile
suportate.
15. La 1 noiembrie 1976 dl Minelli a sesizat tribunalul federal printr-un recurs
de drept public, care a fost introdus în numele lui de către dl Kuhn, bazându-se pe
dispoziţiile articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie.
La 5 ianuarie 1977, la solicitarea reclamantului, preşedintele Tribunalului a sus-
pendat procedura pe motiv că Comisia Europeană a Drepturilor Omului era sesizată
cu diferite cauze care abordau chestiuni similare (cererile nr. 6281/73 şi 6650/74,
Neubecker şi Liebig contra Republicii Germania; cererea nr. 7640/76, Geerk contra

82
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Elveţiei). Procedura a fost redeschisă după ce aceste cauze au fost reglementate pe


cale amiabilă în sensul articolului 28, alineatul (b) din Convenţie.
16. Tribunalul federal (camera de drept public) a respins recursul la 16 mai 1979.
Instanţa a reamintit, în primul rând, că din moment ce aceasta era o urmărire
penală privată pentru defăimare, fără intervenţia procurorului, costurile nu puteau
fi suportate de stat: ele trebuiau să fie repartizate (aufteilen) între părţi într-un fel
sau altul. De asemenea, trebuia să se ţină cont de faptul că în astfel de proceduri
nu numai responsabilitatea penală a acuzatului, dar şi reputaţia acuzatorului privat
era pusă în discuţie. Această situaţie specială ar fi putut afecta metoda repartizării
cheltuielilor.
Potrivit Tribunalului federal, dacă în rezultatul procedurii penale nu a fost
adoptată o hotărâre asupra fondului din cauza unui obstacol procedural subsec-
vent, dar o decizie care a lăsat deschisă spre dezbatere întrebarea culpabilităţii
(respingere sau neadmitere), motivele echităţii ar putea impune necesitatea de a
ţine cont la adoptarea unei decizii cu privire la costuri de rezultatul probabil al proce-
durii în absenţa unui astfel de obstacol. Prin urmare, a fost justificat să se considere,
posterior unei examinări provizorii a fondului cauzei (“aufgrund einer provisorischen
Prüfung der materiellen Rechtslage”), care parte ar avea câştig de cauză în absenţa
prescripţiei.
În speţă, nu a avut loc nici o încălcare a prezumţiei nevinovăţiei în rezultatul
impunerii unei pedepse fără ca vinovăţia să fie legal stabilită. La fel, nu a fost dispusă
nici o măsură care în mod implicit ar contribui la recunoaşterea judiciară a unei infrac-
ţiuni penale, ceea ce s-ar echivala cu condamnarea. În mod evident, camera Curţii
de juraţi a ajuns la concluzia, “anticipând parţial evaluarea probelor, că reclamantul ar
trebui probabil condamnat pentru defăimare”. Cu toate acestea, aceasta nu a fost “o
constatare formală a vinovăţiei penale, dar o estimare a rezultatului posibil al proce-
durii (“Würdigung der Prozesschancen”). Deoarece camera trebuia să adopte aceas-
tă decizie pe baza elementelor dosarului şi dat fiind că practica cantonală interzicea
derularea în continuare a anchetei faptelor doar în scopul repartizării costurilor, încă
exista posibilitatea ca procedură să fi rezultat în achitare în cazul derulării în condiţii
ordinare. Decizia de a achita costurile nu trebuia considerată ca fiind echivalentă
unei condamnări penale. Din moment ce Camera s-a pronunţat numai cu privire la
repartizarea cheltuielilor şi nu la culpabilitatea penală, reclamantul (la fel şi reclamanţii
în acţiune civilă) nu putea invoca dispoziţiile articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie
pentru a solicita efectuarea unei examinări provizorii în cazul de faţă în conformitate
cu procedura prevăzută pentru o decizie asupra fondului.
Tribunalul federal a adăugat că criteriul rezultatului posibil al procedurii poate
fi utilizat numai în cazul în care informaţia disponibilă permite o efectuare a unei esti-
mări suficient de exacte şi dacă părţile au avut în prealabil posibilitatea de a-şi expri-
ma opiniile asupra chestiunilor relevante pentru repartizarea costurilor. Totuşi, limitele
care trebuiau respectate în acest context nu se bazau pe prezumţia nevinovăţiei, dar
pe principiul general care interzice deciziile arbitrare şi pe dreptul la audiere. Recla-
mantul nu a înaintat nici o plângere în această privinţă.

83
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

În cele din urmă, tribunalul federal a remarcat că camera Curţii de juraţi nu


a examinat numai dacă procedura ar fi rezultat în condamnarea dlui Minelli în lipsa
eventuală a prescripţiei, dar de asemenea a luat în consideraţie comportamentul a
celor doi reclamanţi în acţiune civilă înainte de proces. Tribunalul federal a decis că
reclamantul trebuia să achite suma de 643 SF pentru cheltuielile de judecată şi i-a
ordonat să achite părţilor o compensaţie de 800 SF pentru cheltuielile suportate.

B. Drept intern pertinent

17. Infracţiunile împotriva onoarei unei persoane (délits contre l’honneur) sunt
prevăzute de articolele 173 -178 din Codul elveţian federal penal din 21 decembrie
1973. O simplă defăimare (diffamation) poate fi sancţionată cu privaţiune de libertate
pentru o perioadă de nu mai mare de şase luni (articolul 173) şi defăimarea gravă (ca-
lomnie), cu privaţiune de libertate pentru o perioadă nu mai mare de trei ani (articolul
174 combinat cu articolul 36).
Potrivit articolului 178, termenul de prescripţie pentru acţiunea penală este doi
ani. Totuşi, această perioadă va fi întreruptă şi reîncepută de fiecare dată când se
efectuează o anchetă. Cu toate acestea, pentru infracţiunile împotriva onoarei unei
persoane există o prescripţie “absolută” după patru ani, ceea ce corespunde la două
perioade tradiţionale de prescripţie (articolul 72 § 2 din Codul penal).
18. În Elveţia, procedura penală pentru comiterea a astfel de infracţiuni este
iniţiată prin intermediul unei “plângeri” private (Strafantrag). În cantonul Zürich, la fel
ca şi în câteva alte cantoane, procedura este cunoscută sub denumirea de Privatstra-
fklageverfahren (articolul 287 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich):
iniţiativa trebuie să-i aparţină părţii vătămate şi nu autorităţilor de stat. Procurorul
general nu participă la procedură.
Cauzele sunt în principiu audiate de tribunalul districtului (Bezirksgericht), dar
acuzatul poate solicita transmiterea cauzei la Curtea de juraţi în cazul în care pretinsa
infracţiune de defăimare a fost comisă prin intermediul presei (articolul 294 din Codul
de procedură penală şi articolul 56 din legea cu privire la organizarea judiciară în vi-
goare în Zürich). În acest caz, mai curând camera de acuzare a Tribunalului suprem al
cantonului Zürich decât preşedintele tribunalului districtului se pronunţă asupra admi-
sibilităţii plângerii (articolul 305 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich).
În cazul neadmiterii plângerii, acuzatorul privat poate depune recurs (articolul
169 din acelaşi cod), dar în caz contrar inculpatul nu se poate plânge decât de incom-
petenţa tribunalului.
În termenii articolului 160 § 8 din legea privind organizarea judiciară, hotărârile în
materie penală trebuie să includă deciziile cu privire la vinovăţie şi consecinţele acestei
decizii - achitarea, sentinţa, impunerea măsurilor de prevenire sau asistenţă - şi cu pri-
vire la prejudiciu (Schadenersatz), cheltuieli şi compensaţie (Entschädigungen).
Detalii cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor sunt incluse numai în
registrul cazurilor penale ale tribunalului spre deosebire de cele impuse de sentinţa
pronunţată care figurează în cazierul judiciar.

84
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

19. În contextul acţiunilor penale private, costurile includ compensaţia acordată


părţilor pentru cheltuielile suportate (Prozessentschädigung), precum şi costurile de
judecată (taxele judiciare şi ale grefei); incidenţa lor este determinată în raport cu
cauza costurilor şi cheltuielilor de judecată. Prin urmare, costurile în principiu nu sunt
achitate de stat, dar trebuie să fie suportate de către părţile la proces (articolul 190 din
Codul de procedură penală în vigoare în Zürich). În această privinţă, articolul 193 din
Codul de procedură penală prevede:
“partea care pierde trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească o compensaţie ce-
leilalte părţi cu titlu de cheltuieli; este posibilă o derogare de la prezenta regulă numai dacă este
justificată de o circumstanţă specială.”

La determinarea repartizării costurilor şi cheltuielilor tribunalul se bucură, după


cum susţine Guvernul, de o anumită libertate la alegere a elementelor de apreciere
care urmează a fi aplicate. El poate ţine cont, printre altele, de comportamentul con-
damnabil şi iresponsabil al părţilor înainte sau pe parcursul anchetei (articolul 189 din
Codul de procedură penală), de încălcarea principiilor bunei credinţe sau moralităţii,
echităţii şi, în cele din urmă, de considerentele de cauzalitate care pot duce la stabili-
rea rezultatului posibil al procedurii.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

20. În cererea sa adresată Comisiei la 20 iunie 1979 (nr. 8660/79), dl Minelli


s-a plâns de decizia camerei Curţii de juraţi a cantonului Zürich din 12 mai 1976, prin
care i se ordona, în temeiul articolului 293 din Codul de procedură penală a cantonu-
lui Zürich plata a două treimi din costurile de instrucţiune şi judecată, precum şi plata
unei compensaţii reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile suportate. El a
pretins încălcarea articolului 6 § 2 (6-2) din Convenţie, susţinând că decizia în cauză
a constituit „o pedeapsă de suspiciune”.
21. La 17 decembrie 1980, Comisia a declarat cererea admisibilă.
În raportul său din 16 mai 1981 (articolul 31 din Convenţie) (art. 13), Comisia a
constatat în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (6-2).

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

22. La audierea din 26 octombrie 1982, Guvernul a invitat Curtea să constate că


Elveţia nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei şi că, prin urmare, nu există motive pentru
a se acorda o satisfacţie echitabilă potrivit articolului 50 (art. 50) din Convenţie.

ÎN DREPT

23. Reclamantul a pretins a fi victima încălcării articolului 6 § 2 (6-2) din Con-


venţie, care prevede:
“Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită.”

85
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

El a afirmat că încălcarea a fost cauzată de decizia din 12 mai 1976, prin care
camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich, în timp ce încetase urmărirea din cau-
za prescripţiei, i-a ordonat să achite o parte din costurile procedurii, împreună cu o
compensaţie companiei Télé-Répertoire S.A. şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate
(paragrafele 12-13 supra).

I. CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 § 2 (6-2)

24. Potrivit principalei teze înaintate de Guvern, cauza în litigiu nu cade sub
incidenţa dispoziţiei precitate atât ratione materiae cât şi ratione temporis.

A. Sfera de aplicare materială a articolului 6 § 2 (6-2)

25. Cu privire la primul punct, articolul 6 § 2 (6-2) se consideră a nu fi aplicabil


din cauza caracterului urmăririi în cauză şi a funcţiilor exercitate cu această ocazie de
camera Curţii de juraţi.

1. Caracterul urmăririi în cauză

26. Guvernul a recunoscut că dl Minelli a fost “acuzat pentru o infracţiune pe-


nală”, în sensul paragrafului 2 al articolului 6 (art. 6-2). Cu toate acestea, Guvernul a
considerat că o urmărire penală privată pentru defăimare nu se încadra în noţiunea
de “materie penală” (“matière pénale”, în varianta franceză a paragrafului 1) (art.
6-1), dar în mod fundamental avea un caracter civil. El s-a bazat pe jurisprudenţa
Comisiei, potrivit căreia dreptul la o bună reputaţie constituia “un drept civil” şi că
“procedura de urmărire penală privată nu se încadra în sfera de aplicare a articolului
6 paragraful 1 (art. 6-1)”.
Comisia a evidenţiat existenţa unei neînţelegeri din partea Guvernului şi dez-
acordul său cu privire la concluziile adoptate de Guvern: deşi dreptul la reputaţie
avea în raport cu titularul său un caracter civil, persoana judecată pentru defăimare
constituia în mod evident obiectul unei “acuzaţii penale” şi putea, prin urmare, invoca
dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 ale articolului 6 (art. 6-2, art. 6-3). Reclamantul a sub-
scris acestei opinii.
27. Curtea trebuie să stabilească dacă dl Minelli, care era în mod incontestabil
“acuzat pentru o infracţiune penală”, trebuia să răspundă pentru o “acuzaţie în ma-
terie penală împotriva lui”. După cum a reamintit Guvernul, prezumţia nevinovăţiei
enunţată în paragraful 2 al articolului 6 (art. 6-2) este unul din elementele unui proces
penal echitabil garantat de paragraful 1 (art. 6-1) (a se vedea hotărârea din 27 februa-
rie 1980 în cauza Deweer, Seria A nr. 35, p. 30, § 56 şi hotărârea din 26 martie 1982
în cauza Adolf, Seria A nr. 49, p. 15, paragraful 30).
28. Încălcarea dreptului “civil” al unei persoane uneori poate de asemenea con-
stitui o infracţiune penală. Pentru a stabili existenţa unei “acuzaţii în materie penală”,
trebuie să se examineze, printre altele, situaţia acuzatului - astfel cum este prevăzut
de normele juridice interne în vigoare - în lumina scopului articolului 6 (art. 6) de a
proteja drepturile apărării (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, ibid.).

86
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În Elveţia, defăimarea face parte din grupul infracţiunilor definite şi sancţionate


potrivit Codului penal federal (paragraful 17 supra). Urmărirea penală pentru defăima-
re poate fi declanşată numai dacă victima depune o plângere (Strafantrag), dar modul
de derulare a urmăririi este determinat de codurile cantonale de procedură penală, în
speţă Codul cantonului Zürich. Procedura poate rezulta în impunerea unor penalizări,
în formă de amendă sau chiar şi încarcerare, care vor fi înscrise în cazierul judiciar
(paragraful 18 supra).
În consecinţă, Curtea nu are nici un dubiu vizavi de caracterul penal al pro-
cedurii intentate împotriva dlui Minelli de compania Télé-Répertoire şi dl Vass la 29
februarie 1972 (paragraful 10 supra).
2. Caracterul funcţiilor exercitate de camera Curţii de juraţi
29. În plus, Guvernul a susţinut că adoptând o decizie cu privire la costuri după
încetarea acţiunii penale din cauza prescripţiei, camera Curţii de juraţi a cantonului
Zürich a exercitat o funcţie pur administrativă care era diferită în mod intrinsec de
funcţiile sale judiciare. Ea a adoptat o decizie procedurală pentru care prezumţia ne-
vinovăţiei, care era o simplă regulă de probare, era nepertinentă.
Pe de altă parte, potrivit Comisiei articolul 6 § 2 (6-2) este de asemenea apli-
cabil unei urmăriri care nu se sfârşeşte cu o hotărâre în sensul strict. Mai mult decât
atât, în speţă camera Curţii de juraţi a decis să nu examineze în continuare plângerea
şi să ordone reclamantului să achite o parte din costurile de judecată şi o compensaţie
pentru cheltuieli printr-un act procedural unic.
30. În opinia Curţii, articolul 6 § 2 (6-2) reglementează ansamblul procedurilor
penale, indiferent de rezultatul urmăririi penale şi nu numai examinarea fondului acu-
zaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A
nr. 49, p. 16, § 33).
În cantonul Zürich, decizia cu privire la repartizarea costurilor constituie un
element tradiţional al procedurii penale pentru defăimare şi are ca scop stabilirea
anumitor efecte. În acest context, este mai puţin important dacă decizia a fost adop-
tată după pronunţarea deciziei asupra fondului sau dacă textul apare într-un docu-
ment separat.
De fapt, în speţă nu pot fi depistate nici acte parţial procedurale, efectuate
concomitent sau la intervale şi nici un “act procedural efectuat în câteva etape” ca şi
în cauza Adolf în care Curtea a constatat că articolul 6 (art. 6) este aplicabil în diferite
circumstanţe (a se vedea hotărârea precitată, Seria A nr. 49, p. 16, § 32), dar mai
curând un singur act procedural global. Decizia din 12 mai 1976, după constatarea
expirării termenului legal de prescripţie, a impus dlui Minelli obligaţia de a suporta
două treimi din cheltuielile de judecată şi i-a ordonat să plătească o compensaţie
companiei Télé-Répertoire şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate (paragraful 12
supra). Este evident faptul că cele două aspecte ale motivaţiei deciziei nu pot fi disoci-
ate: repartizarea costurilor a constituit corolarul şi complementul necesar pentru înce-
tarea urmăririi penale. Mai mult, Guvernul a recunoscut acest fapt în timpul audierilor.
Dispozitivul deciziei a confirmat clar acest fapt: imediat după ce primul punct refuză

87
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

să admită acuzaţia, următoarele puncte tratează costurile de judecată şi compensaţia


pentru cheltuieli.

B. Sfera de aplicare temporală a articolului 6 § 2 (art. 6-2)

31. Potrivit Guvernului, decizia reclamată nu s-a încadrat cel puţin în limitele
sferei de aplicare temporale a articolului 6 § 2 (art. 6-2). El a susţinut că dl Minelli a
beneficiat de prezumţia nevinovăţiei cel mult până la 27 ianuarie 1976, data când a
survenit prescripţia (paragraful 12 supra) şi că camera Curţii de juraţi s-a limitat la
înregistrarea efectelor juridice ale prescripţiei şi apoi la repartizarea costurilor.
Comisia nu a subscris acestui argument. În opinia ei, procedura judiciară poate
fi încheiată în mod formal mai curând la câteva etape decât concomitent la toate. În
speţă, decizia din 12 mai 1976, motivată în mod extensiv, a constituit etapa finală.
32. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei. În mod evident, prescripţia a înce-
tat acţiunea penală pornită în privinţa reclamantului, dar un act procedural oficial al
camerei Curţii de juraţi era necesar pentru a stabili acest fapt (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, Seria A nr. 37, p. 6-7 şi 15-18,
§§ 8-11 şi 31-37). Anume o astfel de constatare se conţine în decizia în cauză. În
primul rând ea declară că “acuzaţia nu poate fi admisă” şi apoi că “acuzatul” trebuia
să suporte două treimi din costurile de judecată şi să plătească fiecărui din acuzato-
rii reclamanţi o compensaţie pentru cheltuielile suportate (punctele 1, 3 şi patru din
dispozitivul deciziei). Această formulare demonstrează în termeni clari că la etapa
finală a procedurii camera Curţii de juraţi considera în continuare reclamantul ca fiind
“acuzat de o infracţiune penală” în sensul articolului 6 (art. 6).

C. Recapitulare

33. Prin urmare, articolul 6 § 2 (art. 6-2) este aplicabil în speţă.

II. CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 § 2


(art. 6-2)

A. Limitele competenţei Curţii

34. Reclamantul şi Guvernul au fost de acord că cauza ridica o problemă de


principiu: prezumţia nevinovăţiei conciliază impunerea unei persoane să plătească
costurile de judecată şi compensaţia cu titlu de cheltuieli în cazul în care fusese achi-
tată sau dacă cauza sa a fost clasată, suspendată sau achitată sau, în circumstanţele
speţei, din cauza prescripţiei?
După cum a subliniat Guvernul cu titlu facultativ, sistemul care permite adopta-
rea unei astfel de soluţii în anumite cauze îşi are originea în tradiţia juridică elveţiană:
el este consacrat în legislaţia federală şi în cea în vigoare în majoritatea cantoanelor,
inclusiv cantonul Zürich şi a fost dezvoltat de jurisprudenţă şi practică. Potrivit dlui
Minelli, pe de altă parte, statul trebuie să suporte toate riscurile procedurii penale, nu
numai în materie de probe, dar de asemenea de costuri de judecată.

88
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În opinia Comisiei, sistemul în cauză contrazice în sine dispoziţiile articolului


§ 2 (art. 6-2) din Convenţie. Cu toate acestea, a apărut o problemă dacă motivele de-
ciziei tribunalului sau alte probe exacte şi concludente au demonstrat că repartizarea
costurilor a rezultat din aprecierea culpabilităţii acuzatului.
35. Curtea în principiu este de acord cu Comisia. Totuşi, ea ar sublinia faptul că,
potrivit jurisprudenţei sale constante, în procedura declanşată în baza unei cereri indi-
viduale, ea trebuie să se limiteze, în măsura posibilă, la examinarea cauzei concrete
cu care a fost sesizată (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria
A nr. 49, p. 17, § 36). Respectiv, ea nu trebuie să se pronunţe in abstracto asupra
legislaţiei cantonului Zürich şi a practicii, dar numai asupra manierei în care acestea
au fost aplicate reclamantului.
B. Decizia camerei Curţii de juraţi a cantonului Zürich (12 mai 1976)
36. Potrivit Guvernului, decizia din 12 mai 1976 nu a ţinut cont de comporta-
mentul reclamantului, decât în ansamblu cu alţi factori, numai ca “o ipoteză pură” în
scopul repartizării costurilor: ea a căutat să evalueze şansele de succes a plângerii
înaintate de Télé-Répertoire S.A. şi dl Vass în cazul hotărârii asupra fondului. În
aceste circumstanţe, a afirmat Guvernul, nu a avut loc nici o încălcare a articolului 6
§ 2 (art. 6-2).
Comisia, din partea sa, a exprimat o opinie contrară: în opinia ei, camera Curţii
de juraţi a cantonului Zürich l-a considerat pe dl Minelli vinovat.
37. În opinia Curţii, prezumţia nevinovăţiei va fi încălcată dacă, fără stabilirea
legală în prealabil a culpabilităţii acuzatului şi, în special, fără ca acuzatul să fi bene-
ficiat de posibilitatea de a-şi exercita drepturile la apărare, o decizie judiciară care-l
vizează reflectă opinia că el este vinovat. Aceasta poate fi adevărat chiar şi în absenţa
unei constatări formale; ea evidenţiază existenţa unei motivaţii care sugerează că
tribunalul consideră acuzatul vinovat. Curtea trebuie să evalueze dacă acesta a fost
situaţia la 12 mai 1976.
38. La adoptarea deciziei sale camera Curţii de juraţi s-a bazat pe articolul 293
din Codul de procedură penală al cantonului Zürich, care în cazul unei urmăriri private
pentru defăimare, permite o abatere în circumstanţe speciale de la regula că partea
care pierde trebuie să suporte costurile de judecată şi să achite o compensaţie celei-
lalte părţi pentru cheltuielile suportate (paragraful 19 supra). În lumina jurisprudenţei
cantonului Zürich, ea a stabilit că în speţă “obligaţia de a suporta costurile şi cheltu-
ielile trebuie să depindă de hotărârea care urma să fie pronunţată” în cazul în care
prescripţia legală nu ar fi expirat. Pentru a statua asupra acestui punct, ea a examinat
patru elemente (paragraful 13 supra): faptul că cauza era în mod virtual identică cu
cea a ziaristului Fust, care s-a încheiat la 2 septembrie 1975 cu condamnare (para-
graful 10 supra); gravitatea acuzaţiilor reclamantului împotriva dl Vass; incapacitatea
reclamantului de a verifica veridicitatea afirmaţiile sale şi rezultatul negativ al urmăririi
penale intentate în privinţa dlui Vass în 1972 (paragraful 9 supra).
Pentru aceste motive, care au fost dezvoltate detaliat şi nu pot fi disociate de
dispozitivul hotărârii (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A nr. 49, p.

89
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

18, § 39), camera Curţii de juraţi a conchis că, în absenţa prescripţiei, articolul recla-
mat din “National Zeitung” ar fi “probabil condus la condamnarea” reclamantului. La
definirea acestor motive, camera a tratat comportamentul denunţat de reclamanţii în
acţiune civilă ca fiind stabilit. În continuare, motivele se bazau pe deciziile adoptate în
alte două cauze la care dl Minelli nu a fost parte, chiar dacă ele vizau fapte similare,
însă în drept erau distincte de speţă.
Astfel, camera Curţii de juraţi a demonstrat că era convinsă de culpabilitatea
acuzatului care, după cum a recunoscut Guvernul, nu a beneficiat de garanţiile prevă-
zute în paragrafele 1 şi 3 din articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3). Fără a ţine cont de absenţa
unei constatări formale şi în pofida utilizării unei frazeologii precaute (“cu toată proba-
bilitatea”, “foarte probabil”), camera a procedat la efectuarea unor evaluări incompati-
bile cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei.

C. Hotărârea Tribunalului federal (16 mai 1979)

39. Guvernul a invocat ultimul argument, bazat pe dispoziţiile articolului 26 din


Convenţie: în faţa organelor de la Strasbourg el trebuia să răspundă numai pentru
ultima decizie judiciară pronunţată în speţă, şi anume hotărârea Tribunalului federal
din 16 mai 1979, care a înlăturat orice ambiguitate care s-ar fi putut conţine în decizia
din 12 mai 1976.
40. Decizia din 1976 trebuie cu certitudine interpretată în lumina hotărârii din
1979 (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, ibid., p. 19, § 40). Tribunalul
federal a remarcat în primul rând că la adoptarea deciziei cu privire la costuri motivele
echităţii ar trebui să ţină cont de rezultatul posibil al urmăririi în lipsa unei prescripţii şi,
respectiv, a dedus a fi justificat de a evalua, după o examinare provizorie a fondului
cauzei, care parte ar fi pasibilă de succes în absenţa acestui obstacol procedural.
Tribunalul a adăugat că camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich nu a luat nici o mă-
sură care ar sancţiona în mod implicit constatarea judiciară a unei infracţiunii penale,
echivalentă cu o condamnare. Cu toate acestea, camera a remarcat că reclamantul
trebuia fi declarat vinovat de atingere adusă onoarei, aceasta fiind doar o simplă apre-
ciere şi nu o constatare formală (paragraful 16 supra).
Astfel, hotărârea din 16 mai 1979 a adăugat anumite nuanţe deciziei din 12 mai
1976. Totuşi, scopul ei era de a preciza motivele adoptării deciziei în cauză, fără a schim-
ba sensul sau scopul lor. Respingând recursul dlui Minelli, hotărârea a confirmat decizia
în drept şi în acelaşi timp, a aprobat fondul decizii cu privire la aspectele esenţiale.
Tribunalul federal ar fi putut adopta o decizie deferită în cazul în care reclaman-
tul ar fi invocat în instanţă dreptul lui la audiere (paragraful 16 supra), pe care ulterior
l-a invocat în faţa Comisiei şi a Curţii, fără ca Guvernul să fi pledat pentru neepuizarea
căilor de recurs interne. Cu toate acestea, această ipoteză nu afectează în nici un fel
concluzia care rezultă din examinarea deciziei din 12 mai 1976, chiar şi în combinaţie
cu hotărârea din 16 mai 1979.
C. Concluzie
41. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2).

90
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

În timpul audierii, reclamantul a solicitat:


- o sumă pentru prejudiciul moral, suma urma să fie fixată de către Curte;
- rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată, onorariul avocatului şi cheltuie-
lile personale aferente procedurii intentate împotriva lui în Elveţia;
- rambursarea onorariului avocatului şi a cheltuielilor personale suportate în timpul
procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii.
Dat fiind că agentul guvernamental a prezentat observaţii detaliate la acest
subiect, Curtea se pronunţă asupra chestiunii respective (articolul 50 § 3, prima frază,
din regulamentul Curţii). În conformitate cu practica tradiţională, este adecvat de a
trasa o deosebire între prejudiciul cauzat prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei şi
costurile şi cheltuielile suportate în mod necesar de către victimă (a se vedea, ca cea
mai recentă, hotărârea din 18 octombrie 1982 în cauza Le Compte, Van Lauven şi de
Meyere, Seria A nr. 54, p. 7, § 14).
A. Prejudiciul moral
42. Potrivit Guvernului, în cazul constatării încălcării exigenţelor articolului 6
§ 2 (art. 6-2) din Convenţie, pronunţarea în public a hotărârii Curţii deja constituie o
satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins.
43. Curtea reaminteşte că la originea cauzei se află un articol în presă. În acest
articol dl Minelli a acuzat părţile terţe de tranzacţii comerciale incorecte asupra cărora
dorea să atragă atenţia autorităţilor relevante (Oficiul Poştal elveţian) şi publicului.
Urmărirea penală intentată împotriva reclamantului a fost declanşată în baza unei
plângeri privind defăimarea înaintată de către părţile terţe în cauză. Reclamantul ar fi
putut suferi un anumit prejudiciu moral cauzat de încălcarea prezumţiei nevinovăţiei
în timpul procedurilor ulterioare, dar, în circumstanţele cauzei, el a beneficiat deja de
o compensaţie adecvată prin constatarea formală a încălcării, care se conţine în pre-
zenta hotărâre (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi
de Meyere precitată, ibid., p. 8, § 16).
B. Costuri şi cheltuieli
44. Pentru a beneficia de dreptul la alocarea costurilor şi cheltuielilor în confor-
mitate cu articolul 50 (art. 50), victima trebuie să le suporte cu scopul de a solicita, în
ordinea juridică internă, prevenirea sau remedierea unei încălcări, şi de a determina
Comisia şi ulterior Curtea să stabilească acelaşi fapt sau de a obţine o reparaţie (a se
vedea hotărârea din 7 mai 1974 în cauza Neumeister, Seria A nr. 17, p. 20-21, § 43).
În continuare, trebuie să se aducă dovezi că costurile şi cheltuielile au fost suportate
în realitate, în mod necesar şi aveau un caracter rezonabil (a se vedea, inter alia, ho-
tărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 8, § 17).
1. Costurile şi cheltuielile suportate în Elveţia
45. Dl Minelli a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pretinse a fi su-
portate în timpul procedurii principale în faţa tribunalului districtului Uster şi a Curţii

91
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

de juraţi, precum şi cauzate de recursurile depuse la Curtea de Casare şi Tribunalul


federal (a se vedea §§ 10, 11, 12, 14 şi 15 supra).
Înainte de a examina fiecare revendicare, Curtea a subliniat că plângerea accep-
tată de ea în paragraful 41 supra nu viza fondul urmării penale pentru defăimare intenta-
te împotriva reclamantului dar, în exclusivitate, motivele adoptate cu această ocazie de
instanţele elveţiene în deciziile sale cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor.
(a) Costurile şi cheltuielile aferente procedurii în faţa tribunalului districtual şi
Curţii de juraţi
46. Cât priveşte procedura principală în faţa tribunalului districtului Uster şi a
Curţii de juraţi a cantonului Zürich (29 februarie 1972-12 mai 1976), reclamantul a
solicitat, în primul rând, rambursarea costurilor de judecată (374, 65 SF) şi plata unei
compensaţii pentru cheltuielile suportate (1 200 SF), plata lor fiind dispusă prin deci-
zia din 12 mai 1976 (paragraful 12 supra).
Reclamantul are dreptul să recupereze aceste sume datorită legăturii directe
între ele şi motivele deciziei, care au fost declarate de Curte incompatibile cu prezum-
ţia nevinovăţiei.
47. De asemenea, dl Minelli a revendicat 1 800 SF pentru pierderea salariului
şi 3 600 SF pentru onorariul şi cheltuielile de reprezentare.
Curtea nu are nici un motiv să accepte prima revendicare, care, pe lângă toate,
nu a fost justificată prin detalii (a se vedea hotărârea în cauza Le Compte, Van Lau-
ven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 11, § 25). Cât priveşte cea de-a doua revendicare,
perioada relevantă este numai cea din 21 ianuarie 1976, data la care expirarea terme-
nului de prescripţie “absolute” a determinat Curtea de juraţi să abordeze întrebarea
repartizării costurilor. La această etapă a procedurii, care ar fi putut preveni încălcarea
exigenţelor articolului 6 § 2 (art. 6-2), Curtea stabileşte, pe o bază echitabilă, suma de
600 SF care urmează a fi acordată reclamantului.
(b) Costurile şi cheltuielile aferente recursurilor împotriva deciziei din 12 mai 1976
48. Recursurile din 26 ianuarie la Curtea de Casare a cantonului Zürich şi din
1 noiembrie 1976 la Tribunalul Federal (paragrafele 14-16 supra) au fost depuse cu
scopul de a obţine reparaţii pentru încălcarea cauzată de decizia din 12 mai 1976.
Prin urmare, dl Minelli are dreptul la rambursarea costurilor de judecată şi la compen-
saţie pentru cheltuielile dispuse a fi achitate prin hotărârea din 30 septembrie 1976 şi
16 mai 1979, cu alte cuvinte o sumă totală de 2294 SF.
Acelaşi principiu se aplică onorariului şi cheltuielilor avocatului, dl Kuhn, suportate
la introducerea recursurilor în numele reclamantului, care, după cum s-a pretins au consti-
tuit 600 SF şi 800 SF respectiv. Din moment ce aceste sume par a fi plauzibile şi rezona-
bile, Curtea nu consideră necesar de a cere justificativele solicitate de către Guvern.
(c) Costurile şi cheltuielile aferente recursului din 24 noiembrie 1975 la Tribu-
nalul federal
49. Recursul din 24 noiembrie 1975 la Tribunalul federal viza admisibilitatea
plângerii şi remiterea ei Curţii cu juraţi (paragraful 11 supra). Prin urmare, el nu avea

92
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nici o legătură cu deciziile privind repartizarea costurilor şi nu era destinat să preîn-


tâmpine sau să obţină reparaţii pentru încălcarea articolului 6 § 2 (art. 6-2). Prin urma-
re, Curtea constată, la fel ca şi Guvernul, că nu poate lua în consideraţie costurile şi
cheltuielile corespunzătoare (o sumă totală de 1, 279 SF, potrivit dlui Minelli).
2. Costurile şi cheltuielile suportate la Strasbourg
50. Dat fiind că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă juridică gratuită în faţa
Comisiei sau în relaţiile cu delegatul Comisiei în faţa Curţii, el a revendicat 2400 SF
pentru onorariul cheltuielilor de reprezentare şi 400 SF pentru cheltuielile personale,
împreună cu 1 560 SF pentru beneficiul ratat.
Guvernul nu a obiectat cu privire la rambursarea onorariul plătit de dl Minelli
dlui Kuhn şi a cheltuielilor de transport şi de şedere suportate de fiecare. El a lăsat la
discreţia Curţii fixarea sumei ţinând cont de probele furnizate de reclamant.
51. Însăşi reclamantul l-a asistat pe delegatul Comisiei în faţa Curţii. Prin ur-
mare, onorariul şi cheltuielile avocatului în litigiu se referă numai la procedura în faţa
Comisiei. Curtea nu consideră necesar de a cere justificative, din moment ce suma
de 2 400 SF pare plauzibilă şi rezonabilă.
Aceeaşi remarcă se aplică de asemenea sumei de 400 SF revendicată cu titlu
de cheltuieli de transport şi de trai suportate de către reclamant la Strasbourg. Ţinând
cont de caracterul cauzei, prezenţa dlui Minelli în faţa Comisiei era cu adevărat nece-
sară, şi chiar mai mult în faţa Curţii din moment ce el s-a prezentat singur la audierea
din 26 octombrie 1982 (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârea în cauza
Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 11, § 25).
Pe de altă parte, suma de 1,560 revendicată pentru beneficiul ratat, va fi res-
pinsă astfel după cum Curtea a procedat cu privire la procedurile în faţa tribunalului
districtual şi a Curţii de juraţi (paragraful 48 supra).

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie;


2. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului opt mii şase sute şaizeci
şi opt franci elveţieni şi şaizeci şi cinci centime (8 668,65 FS) cu titlu de costuri şi
cheltuieli şi respinge restul cererii de satisfacţia echitabilă.

Redactată în engleză şi franceză, varianta textului francez fiind autentică, şi


pronunţată în şedinţa publică din douăzeci şi cinci martie o mie nouă sute optzeci şi
trei la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Gérard Wiarda,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

93
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

94
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

VAN DER MUSSELE contra REGATULUI BELGIEI


(Cererea nr. 8919/80)

HOTĂRÂRE

23 noiembrie 1983

În cauza Van der Mussele,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară potrivit
articolului 48 din regulamentul Curţii1, într-o cameră compusă din următorul complet:
Dnii G. Wiarda, preşedinte,
R. Ryssdal,
Thór Vilhjálmsson,
W. Ganshof van der Meersch,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii D. Evrigenis,
G. Lagergren,
L. Liesch,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
E. Carcía de Enterría,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii C. Russo,
J. Gersing,

1
Nota Grefei:
În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

95
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,


după ce au deliberat cu uşile închise la 23 şi 24 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(“Comisia”). La origine se află cererea (nr. 8919/80) introdusă contra Regatului Belgi-
ei, cu care un cetăţean belgian, dl Eric Van der Mussele, a sesizat Comisia la 7 mar-
tie 1980 în temeiul articolului 25 (art. 25) din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982, în termenul
de trei luni prevăzut de articolul 31 § 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47). Cererea face
trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia Regatul Bel-
giei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept
scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o
încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 4 § 2 din
Convenţie şi 1 din Protocolul 1 din Convenţie (art. 4-2, P1-1), considerate atât separat
cât şi combinate cu articolul 14 (art. 14+4-2, art. 14+P1-1) din Convenţie.
3. Camera se constituie de plin drept din dl W. Ganshof van der Meersch, ju-
decător ales din partea Belgiei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl G. Wiarda,
preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 13 august 1982,
acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi
cinci membri şi anume, dl M. Zekia, dl Thór Vilhjálmsson, dl G. Lagergren, dl J. Pin-
heiro Farinha şi dl E. García de Enterría (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4
din regulament) (art. 43).
4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din
regulament), i-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe agentul guverna-
mental (“Guvernul”) şi pe delegaţii Comisiei cu privire la organizarea procedurii. La 25
august, preşedintele a decis că agentul guvernamental urmează să-şi depună memo-
riul până la 25 noiembrie 1982, la care delegaţii vor avea dreptul să răspundă în scris
în termen de două luni de la data transmiterii memoriului Guvernului de grefier.
5. La 28 septembrie 1982, Camera s-a desesizat cu efect imediat în favoarea
Curţii Plenare (articolul 48 din regulament).
6. Grefierul a primit memoriul Guvernului la 29 noiembrie 1983. La 20 ianuarie,
secretarul Comisiei a comunicat grefierului că delegatul intenţionează să depună ob-
servaţiile sale la audiere. În aceeaşi zi, preşedintele a fixat pentru 22 februarie 1983
deschiderea procedurii orale după consultarea opiniei agentului guvernamental şi a
delegaţilor Comisiei prin intermediul grefierului.
7. În conformitate cu decizia preşedintelui, la data de 22 februarie 1983 a avut
loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea
s-a întrunit într-o şedinţă pregătitoare.

96
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În faţa Curţii s-au înfăţişat:


- din partea Guvernului

dl J. Niset, consultant juridic, Ministerul Justiţiei agent;


dl E. Jakhian, avocat consilier;
- din partea Comisiei

dl M. Melchior,
dl J.-C. Soyer, delegaţi.
dl A.-L. Fettweis, avocat

dl E. Van der Mussele, reclamant, asista delegaţii (articolul 29 § 1, a doua


frază din regulamentul Curţii)

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la cele


ale unor judecători, date de participanţi.
8. La 11 şi 12 februarie, grefierul a primit de la secretarul Comisiei şi de la
dl Fettweis, după caz, cererile reclamantului înaintate potrivit articolului 50 (art. 50)
din Convenţie şi câteva documente. Agentul guvernamental a furnizat Curţii anumite
informaţii suplimentare prin intermediul a două scrisori primite de grefier la 11 şi 23
martie 1983.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Reclamantul este un cetăţean belgian, născut în 1952. El locuieşte la An-


twerp şi exercită profesia de avocat. După ce a fost admis pe lista avocaţilor stagiari
la 27 septembrie 1976, el la scurt timp a deschis propriul birou de avocaţi fără a avea
experienţă de lucru la vreun birou condus de alt avocat; cu toate că, “conducătorul
stagiului” i-a încredinţat un număr de dosare pentru care reclamantul a primit o anu-
mită remunerare.
Dl Van der Mussele şi-a terminat stagiul la 1 octombrie 1979 şi a fost automat
înscris pe lista ordinului avocaţilor (Ordre des avocats).
10. La 31 iulie 1979, biroul de consultaţii juridice şi apărare a baroului de avocaţi
din Antwerp l-a desemnat pe dl Van der Mussele, în conformitate cu articolul 455 din
Codul de procedură judiciară, să-l reprezinte în instanţă pe un oarecare cetăţean gam-
bian Njie Ebrima. Cel din urmă, după ce a fost plasat sub arest cu două zile mai devre-
me, fiind suspectat de furt, comercializare şi păstrare de droguri, a solicitat în temeiul
articolului 184 bis din Codul de procedură penală să fie asistat de un avocat din oficiu.
11. La 3 şi 28 august 1979, dl Ebrima s-a prezentat în faţa camerei tribunalului
de prima instanţă din Antwerp, cu scopul de a obţine decizia prin care să se stabi-

97
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

lească necesitatea menţinerii mandatului de arest emis împotriva lui de judecătorul de


instrucţie. Camera a confirmat valabilitatea mandatului cu privire la ambele capete de
acuzare. De asemenea, camera a adăugat la acuzaţiile iniţiale şi cea de utilizare în
public a unui nume fals. Dl Ebrima a depus recurs împotriva acestor două ordonanţe,
dar Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Antwerp le-a confirmat la 14
august şi 11 septembrie respectiv.
La 3 octombrie 1979, tribunalul de prima instanţă l-a condamnat pe inculpat la
şase luni şi opt zile de privaţiune de libertate pentru furt, utilizare în public a unui nume
fals şi reşedinţă ilegală. Inculpatul a fost achitat cu privire la restul acuzaţiilor. Cu re-
ferire la recursul lui împotriva condamnării, la 12 noiembrie Curtea de Apel a micşorat
durata sentinţei la perioada petrecută în detenţia preventivă.
Reclamantul l-a reprezentat pe dl Ebrima pe parcursul întregii proceduri şi a
estimat timpul consacrat de la şaptesprezece la optsprezece ore de lucru. Dl Ebrima
a fost pus în libertate la 17 decembrie 1979 în rezultatul demersului adresat de către
reclamant ministrului justiţiei. Între timp, el a fost pus la dispoziţia poliţiei de imigrare
cu scopul de a fi deportat.
12. În ziua următoare, Biroul de consultaţii juridice şi apărare l-a notificat pe
dl Van der Mussele, al cărui stagiu s-a sfârşit mai devreme cu două luni şi jumătate
(paragraful 9 supra), că el este înlăturat de la examinarea cauzei şi deoarece dl Ebri-
ma nu dispunea de resurse financiare este imposibil de a face o estimare a onorariului
şi a cheltuielilor suportate de către reclamant. Suma totală a cheltuielilor suportate
s-a ridicat la 3 400 BF, dintre care 250 BF au fost utilizate pentru pregătirea dosaru-
lui, 1800 pentru corespondenţă, 1300 pentru deplasările la închisoare, la tribunalul
de prima instanţă şi Curtea de Apel şi 50 BF cu titlu de cheltuieli de judecată pentru
multiplicarea unui document.
13. Reclamantul a declarat că pe parcursul stagiului el a examinat aproape
250 de cauze, inclusiv aproximativ 50 de cauze - pentru care reclamantul a consacrat
aproape 750 de ore de lucru - în calitate de avocat din oficiu. De asemenea, el a afir-
mat că venitul lui lunar net era numai de 15 800 BF pe parcursul primului şi al doilea
an de activitate, sporind până la 20 800 BF în cel de-al treilea an.

II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA PERTINENTE

A. Generalităţi privind profesia de avocat în Belgia


14. Deşi în diferite aspecte este reglementată de legislaţie, profesia de avocat
în Belgia este o profesie liberală. În termenii articolului 444 din Codul de procedură
judiciară “avocaţii îşi exercită profesia liber în apărarea justiţiei şi a adevărului”.
15. În fiecare din cele douăzeci şi şapte districte juridice ale ţării, există un
Ordin al avocaţilor, independent de puterea executivă şi posedă personalitate juridică
în conformitate cu legislaţia internă, consiliul lui adoptă decizii “fără recurs” cu privire
la înscrierea pe listă a avocaţilor sau admiterea la stagiere (articolele 430 şi 432 din
Codul de procedură judiciară).

98
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În mod normal, un stagiu care durează trei ani este o condiţie necesară pentru
înscrierea pe lista avocaţilor (articolul 434 şi paragraful doi din articolele 435 şi 436).
Sub rezerva atribuţiilor consiliului general al Ordinului naţional, consiliul Ordinului dis-
trictual stabileşte obligaţiile stagiarului (articolele 435 şi 439). În general aceste obli-
gaţii presupun frecventarea birourilor conducătorului stagiului, asistarea la audieri,
frecventarea cursurilor cu privire la regulile de conduită profesională şi arta pledoariei
(articolul 456, paragraful 3) şi acţionarea în calitate de avocat al inculpaţilor în cau-
zele repartizate de biroul pentru consultaţii juridice şi apărare (articolul 455). Consi-
liul Ordinului asigură respectarea acestor obligaţii şi poate, în caz de necesitate, să
prelungească stagiul fără a aduce prejudicii dreptului de a refuza admiterea pe listă”;
toţi stagiarii care, după completarea unui stagiu de cinci ani cel mult, nu reuşesc să
demonstreze că au satisfăcut obligaţiile menţionate anterior “pot fi radiaţi de pe lista”
stagiarilor (articolul 456, paragrafele 2 şi 4).
În principiu, stagiarii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi colegii lor care deja
au fost înscrişi pe listă. Cu toate acestea, ei nu au dreptul să pledeze în faţa Curţii
de Casare sau a Consiliului de Stat (Conseil d’Etat) (articolul 439), să participe la
alegerile preşedintelui sau a altor membri a Consiliului Ordinului (articolul 450) sau să
înlocuiască judecătorii şi ofiţerii procuraturii.
16. Prin depunerea jurământului la sfârşitul stagiului, avocatul îşi asumă în
special obligaţia de a nu consulta sau apăra cauzele pe care le consideră nefondate
(articolul 429). Sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, spre exemplu de articolul
728 din Codul de procedură judiciară şi articolul 295 din Codul de procedură penală,
avocaţii, inclusiv avocaţii stagiari, se bucură de un drept exclusiv la audiere în faţa
instanţelor de judecată (articolul 440 din Codul de procedură judiciară). Ei plătesc
cotizaţii Ordinului (articolul 443) şi achită impozite pentru securitatea socială.
17. Consiliul Ordinului sancţionează sau pedepseşte, în materie disciplinară, in-
fracţiunile şi comportamentul neprofesional, fără a prejudicia acţiunea tribunalelor, dacă
e cazul (articolul 456, paragraful 1). Consiliul audiază cazurile disciplinare la solicitarea
preşedintelui său, din propria iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sau a unei notifi-
cări scrise din partea procurorului general (articolul 457). În dependenţă de circumstan-
ţe, Consiliul poate avertiza, cenzura, mustra, suspenda pentru un interval maxim de un
an sau radia un nume de pe lista avocaţilor sau a stagiarilor (articolul 460).
Atât avocatul vizat cât şi procurorul general pot ataca o astfel de sentinţă - de
condamnare sau de achitare- sesizând consiliul de apel disciplinar competent (ar-
ticolele 468 şi 472). Consiliul are următoare componenţă: un preşedinte (care este
primul preşedinte al Curţii de Apel sau un preşedinte al unei camere delegat de către
acesta), patru asesori (care sunt avocaţi) şi un secretar (care este membru sau fost
membru al Consiliului Ordinului de avocaţi); procurorul general sau un magistrat de-
semnat din procuratura lui îndeplineşte funcţiile de procuror (articolul 473).
Avocatul în cauză sau procurorul general poate deferi Curţii de Casare decizia
consiliului de apel în materie disciplinară (articolul 477).
B. Avocaţii desemnaţi din oficiu

99
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

1. La momentul faptelor contestate


18. În Belgia, la fel ca şi în multe State Contractante, există o tradiţie de lungă
durată ca baroul să asigure apărarea gratis, în caz de necesitate, a persoanelor ne-
voiaşe. La momentul faptelor relevante, Consiliul Ordinului avocaţilor era obligat să
asigure “asistarea persoanelor cu mijloace financiare limitate” creând, într-un mod
determinat de el, un “birou de consultaţii juridice şi apărare” (articolul 455, primul
paragraf, din Codul de procedură judiciară). “Cauzele care în mod evident erau neîn-
temeiate nu trebuiau repartizate” (al doilea paragraf al aceluiaşi articol), dar în materie
penală biroul de consultaţii juridice şi apărare trebuia să desemneze un avocat din
oficiu - sau “pro Deo” - pentru a asista toate persoanele acuzate nevoiaşe care au
solicitat asistenţă juridică cu cel puţin trei zile înainte de audiere (articolul 184 bis din
Codul de procedură penală).
Biroul desemna avocaţii din oficiu în temeiul unei competenţe legale conferite
de către stat. În Antwerp şi Liège se utiliza un sistem de rotaţii, iar în Bruxelles pro-
cedura era mai flexibilă. Biroul aproape totdeauna a selectat avocaţii stagiari, care,
în caz de necesitate, erau obligaţi să continuie examinarea cauzei chiar şi după ter-
minarea stagiului, situaţia de fapt în speţă (paragraful 12 supra). Cu toate acestea,
în mai puţin de un procent din toate cazurile, se întâmplă ca o cauză dificilă să fie
încredinţată unui avocat mai experimentat.
19. În conformitate cu al treilea paragraf al articolului 455 din Codul de procedu-
ră judiciară, avocaţilor stagiari li se solicita să “prezinte rapoarte biroului de consultaţii
juridice şi apărare privind progresele realizate în cauzele încredinţate; astfel de cauze
consumau în mediu o pătrime din timpul lor de muncă, în special pe parcursul a celui de
al treilea an. Ordinul avocaţilor ar fi refuzat înscrierea pe listă a unui avocat stagiar cu
excepţia dacă el a fost desemnat în calitate de avocat din oficiu cu un număr suficient de
ocazii; Ordinul de la Antwerp a beneficiat de o libertate considerabilă de apreciere în ma-
terie, din moment ce regulamentul de stagiere nu stabilea un minimum sau maximum.
Avocaţii stagiari puteau invoca aşa-numita “clauză a conştiinţei” enunţată în
articolul 429 din Codul de procedură judiciară (paragraful 16 supra) sau motive obiec-
tive de incompatibilitate. În eventualitatea unui refuz nejustificat de a se ocupa de
cauzele pe care biroul intenţionează să i le repartizeze, Consiliul Ordinului poate ex-
tinde durata stagiului avocatului stagiar cel mult până la o perioadă de cinci ani, să
radieze numele lui de pe lista stagiarilor sau să-i refuze cererea de admitere pe lista
avocaţilor din cauza incapacităţii de a îndeplini integral obligaţiile sale (articolul 456,
paragrafele 2 şi 4).
20. Avocaţii din oficiu nu aveau dreptul la remunerarea sau la rambursarea
cheltuielilor suportate. Cu toate acestea, biroul de consultaţii juridice şi apărare putea,
“în funcţie de circumstanţe (...) să stabilească suma pe care partea asistată trebuia
s-o achite cu titlu “de plată prealabilă” sau “de onorariu” (articolul 455, ultimul para-
graf, din Codul de procedură judiciară). În practică, astfel de remunerări erau acordate
în cazuri excepţionale - aproximativ în unul din patru cazuri în Antwerp, şi, mai mult
ca atât, avocaţii stagiari reuşeau să recupereze de fapt numai o fracţiune – de genul
unei treimi - din sumele astfel fixate.

100
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Legea din 9 aprilie 1980

21. Situaţia descrisă în paragraful precedent s-a schimbat după ce s-a sfârşit
stagiului reclamantului: o lege adoptată la 9 aprilie 1980 “destinată să furnizeze o so-
luţie parţială pentru problema acordării asistenţei juridice şi reglementării remunerării
avocaţilor stagiari desemnaţi să acorde asistenţă juridică” a amendat articolul 455
intercalând, inter alia, următoarele prevederi:
“Statul trebuie să acorde avocatului stagiar desemnat de către biroul de consultaţii juridice şi apă-
rare o compensaţie pentru serviciile acordate în calitate de avocat din oficiu”.

După obţinerea avizului consiliului general al Ordinului naţional al avocaţilor,


regele va stabili prin-un decret prezentat comitetului de miniştri, condiţiile care regle-
mentează acordarea, tarifele şi modalităţile de achitare a astfel de compensaţii.
În anumite circumstanţe, statul va putea să acţioneze în justiţie împotriva per-
soanei asistate în vederea recuperării compensaţiei acordate.
Legea nu are efect retroactiv. Mai multe ca atât, pentru moment ea rămâne
inoperantă din moment ce, până în prezent, întrarea în vigoare a decretului general
prevăzut de articolul 455 a fost împiedicată pentru motive bugetare.

C. Desemnarea din oficiu, atribuirea sarcinilor din oficiu, asistenţă judiciară

22. Desemnarea din oficiu a unui avocat nu trebuie confundată cu alte două
posibilităţi care sunt frecvent incluse în noţiunea de asistenţă juridică, şi anume
- “atribuirea sarcinilor din oficiu”, este prevăzută de lege în diferite circumstanţe
în care intervenţia unui avocat este obligatorie, indiferent de mijloacele de care
dispune persoana în cauză (articolele 446, al doilea paragraf, şi 480 din Codul de
procedură judiciară, articolul 290 din Codul de procedură penală, etc.);
- “asistenţă judiciară” în sens strict, “constă în dispensarea, integral şi parţial, a
persoanelor al căror venit este insuficient pentru a acoperi cheltuielile de judeca-
tă, inclusiv a celor ce ţin de procedurile extrajudiciare, de plata taxei de timbru,
cheltuielile de înregistrare, de grefă şi multiplicare şi pentru oricare alte cheltuieli
implicate”, şi în furnizarea “cu titlu gratuit a serviciilor de ofiţerii publici sau func-
ţionarii ministerelor” pentru astfel de persoane (articolul 664 şi 669 din Codul de
procedură judiciară).

D. Asistenţa juridică şi ofiţerii publici sau funcţionarii ministerelor

23. Persoanele nevoiaşe care apelează la serviciile notarilor, grefierilor sau


avocaţilor Curţii de Casare pot cere desemnarea de biroul de asistenţă juridică (para-
graful 22 supra) a funcţionarilor care sunt obligaţi să acorde servicii gratuite (articolele
664, 665, 685 şi 686 din Codul de procedură judiciară).
Statul rambursează celor din urmă cheltuielile acoperite din propriile resurse
(articolul 692), dar nu acordă nici un fel de remunerare, cu excepţia grefierilor care
primesc o remunerare echivalentă cu o pătrime din salariile constante (articolul 693).

101
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24. În plângerea adresată Comisiei la data de 7 martie 1980 (nr. 8919/80),


dl Van der Mussele a pus în discuţie desemnarea lui de către Biroul de consultaţii juri-
dice şi apărare din Antwerp de a-l asista pe dl Njie Ebrima; el s-a plâns nu de această
desemnare, dar de faptul că refuzul de a îndeplini sarcinile atribuite l-ar fi expus la
sancţiuni şi de faptul că nu a beneficiat de remunerarea activităţii sale sau de ram-
bursarea cheltuielilor suportate. Reclamantul a afirmat că aceste circumstanţe l-au
constrâns la executarea “muncii forţate sau obligatorie”, contrar dispoziţiilor articolului
4 § 2 (art. 4-2), şi l-au expus unui tratament incompatibil cu prevederile articolului 1 din
Protocolul 1 (P1-1). În continuare, el s-a plâns de discriminarea care exista în materie
între profesia de avocat şi alte profesiuni speciale, invocând încălcarea articolul 14 din
Convenţie combinat cu articolul 4 (art. 14+4).
25. Comisia a declarat plângerea admisibilă la 17 martie 1981. În raportul său
din 3 martie 1982 (articolul 31 din Convenţie) (art. 31), Comisia a constatat că nu a
existat o încălcare a următoarelor articole:
- articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţie, cu zece voturi contra cinci;
- articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1), cu nouă voturi contra cinci;
- articolului 14 din Convenţie combinat cu cele două articole precitate (art. 41+4-2,
art. 14+P1-1), cu şapte voturi contra şapte, votul decisiv aparţinând preşedintelui
(articolul 18 § 3 din regulamentul intern al Comisiei).

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

26. La audierea din 22 februarie 1983, consilierul Guvernului a confirmat în


substanţă concluziile din propriul memoriu depus la 25 noiembrie 1982, în care Gu-
vernul a invitat Curtea să decidă “că dl Van der Mussele nu a fost victimă a încălcării
drepturilor garantate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale, şi că cererea nr. 8919/80 introdusă de reclamant este
nefondată”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI

27. Dl Van der Mussele s-a plâns în special de faptul că a fost solicitat să-l
apere pe dl Ebrima fără a fi ulterior remunerat sau fără a i se rambursa cheltuielile
suportate. În opinia lui, acest exemplu tipic a fost invocat cu scopul de a pune în dis-
cuţie obligaţiile impuse avocaţilor belgieni şi, în special, avocaţilor stagiari, în legătură
cu cazurile pro Deo. El a menţionat alte cincizeci de cazuri de desemnări similare, dar
formal revendicările lui nu vizau aceste numeroase desemnări.
În procedura declanşată în baza unei cereri “individuale” (articolul 25 din Con-
venţie) (art. 25), Curtea trebuie să acorde pe cât e posibil o atenţie sporită examinării

102
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

problemelor ridicate de un caz concret cu care fusese sesizată. Cu toate acestea, ele-
mentele dosarului prezentat Curţii nu confirmă faptul că desemnarea în litigiu ar putea
fi analizată sub aspectul Convenţiei fără a o plasa în contextul general al legislaţiei
belgiene relevante aplicabile la momentul faptelor examinate şi al practicilor aplicate
ulterior. Delegaţii Comisiei au atras o atenţie cuvenită acestui subiect.

II. CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA STATULUI BELGIAN

28. În faţa Comisiei şi în memoriul său prezentat Curţii, Guvernul a susţinut că


nu exista nici un text legislativ sau regulamentar care să oblige avocaţii să accepte
sarcinile atribuite de un birou de consultaţii juridice şi apărare; obligaţia lor de a repre-
zenta persoanele nevoiaşe rezulta din nişte reguli profesionale adoptate în mod liber
de către ordinele avocaţilor. Potrivit Guvernului, statul belgian nu a stabilit modalităţile
de desemnare sau efectele acesteia, prin urmare, nu purta răspundere pentru orice
încălcare a garanţiilor instituite de Convenţie care ar putea fi cauzată de punerea în
aplicare a regulilor profesionale.
29. Acest argument nu a fost acceptat de către reclamant sau Comisie, din
moment ce consilierul Guvernului nu l-a invocat în timpul audierii în faţa Curţii. De
asemenea, el nu este acceptat nici de Curte.
Potrivit Convenţiei, obligaţia de a acorda servicii de asistenţă juridică gratuit se
bazează, în materie penală, pe prevederile articolului 6 § 3 (c) (art. 6-3-c), iar în ma-
terie civilă, uneori constituie una din modalităţile de garantare a unui proces echitabil
în conformitate cu exigenţele articolului 6 § 1 (art. 6-1) (a se vedea hotărârea fin 9
octombrie 1979 în cauza Airey, Seria A nr. 32, p. 14-16, § 26). Această obligaţie este
impusă tuturor Statelor Contractante. Statul belgian - acest fapt nu a fost contestat
de Guvern - impune obligaţii în mod legal ordinelor avocaţilor, menţinând astfel o
practică deja foarte veche. În conformitate cu paragraful întâi al articolului 455 din
Codul de procedură judiciară, consiliile ordinelor au obligaţia de a asigura acordarea
asistenţei persoanelor cu resurse limitate prin crearea birourilor de consultaţii juridice
şi apărare (paragraful 18 supra). După cum a fost subliniat de reclamant, consiliile nu
dispun de “o libertate de apreciere în ceea ce priveşte însăşi principiul”; legislaţia “le
obligă să oblige” membrii ordinului să “apere persoanele cu resurse limitate”. O astfel
de soluţie nu poate achita statul belgian de responsabilităţile pe care le-ar fi asumat
în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei în cazul în care a ales să opereze sistemul
utilizând propriile mijloace.
În plus, în timpul audierii Guvernul a recunoscut că “obligaţia” impusă avocaţilor
stagiari de a “apăra cauzele atribuite de către oficiul de consultaţii juridice şi apărare” a
rezultat din articolul 455 din Codul de procedură judiciară; în paragraful 21 din memo-
riul său, Guvernul deja a recunoscut că legislaţia belgiană, prin aceea că nu prevede
acordarea indemnizaţiilor avocaţilor stagiari, a admis cel puţin implicit că cei din urmă
trebuie să suporte cheltuielile angajate pe parcursul examinării cauzelor în chestiune.
În cele din urmă, barourile belgiene, organe care sunt asociate cu exercita-
rea puterii judecătoreşti, sunt, fără a aduce atingere principiului independenţei indis-

103
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

pensabil pentru îndeplinirea funcţiei lor importante în societate, supuse exigenţelor


impuse de lege. Legislaţia relevantă stabileşte obiectele lor şi instituie organele lor
instituţionale, ea dotează cu personalitate juridică de drept public fiecare din consiliile
celor douăzeci şi şapte de ordine locale şi Consiliul General al Ordinului Naţional
(paragraful 15 supra).
30. Responsabilitatea statului belgian fiind astfel angajată în speţă, trebuie să
se examineze dacă statul a respectat dispoziţiile din Convenţie şi din Protocolul 1
invocate de dl Van der Mussele.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 4


(art. 4) DIN CONVENŢIE EXAMINAT SEPARAT

31. Reclamantul a susţinut că a fost obligat să execute o muncă forţată sau


obligatorie ceea ce era incompatibil cu dispoziţiile articolului 4 (art. 4) din Convenţie,
care prevede:
“1....
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de
articolul 5 (art. 5) din (...) Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar, sau în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din
motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul
serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Patru membri ai Comisiei au considerat că aceste prevederi se aplică speţei, dar o majoritate
de zece membri au ajuns la o concluzie contrară. Guvernul a afirmat cu titlu principal că munca
în cauză nu avea un caracter “forţat sau obligatoriu” sau, cu titlu subsidiar, că ea făcea parte din
“obligaţiile civice normale”.

32. Textul precitat nu defineşte semnificaţia expresiei “muncă forţată sau obli-
gatorie” şi nici un indiciu cu privire la acest subiect nu poate fi găsit în diversele docu-
mente ale Consiliului Europei din care a rezultat acest text.
După cum au subliniat Comisia şi Guvernul, este evident că redactorii Conven-
ţiei europene - urmând exemplul celor ai articolului 8 din proiectul Pactului Internaţio-
nal cu privire la Drepturile Civile şi Politice - s-au inspirat, în mare măsură, de un tratat
anterior al Organizaţiei Internaţionale de Muncă, şi anume Convenţia 29 cu privire la
munca forţată sau obligatorie.
În conformitate cu dispoziţiile celei din urmă convenţii, care a fost adoptată
la 28 iunie 1930 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1932, ulterior modificată - în ceea ce
priveşte clauzele finale - în 1946, statele şi-au asumat răspunderea de a “suprima
utilizarea muncii forţate sau obligatorii în orice formă în termenul cel mai scurt posibil”
(articolul 1 § 1). Cu scopul de a “suprima” orice muncă de acest gen, statelor li se

104
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

permitea să recurgă la utilizarea a astfel de munci în timpul unei “perioade de tranzi-


ţie”, dar “numai în scopuri publice şi în calitate de măsură excepţională, sub rezerva
condiţiilor şi garanţiilor” enunţate în articolele 4 şi următoarele (articolul 1 § 2). Iniţial,
scopul principal al Convenţiei era de a preveni exploatarea muncii în colonii, care erau
în continuare numeroase în acea perioadă. Convenţia 105 din 25 iunie 1957, care a
intrat în vigoare la 17 ianuarie 1959, a completat Convenţia 29, prescriind “abolirea
imediată şi completă a muncii forţate sau obligatorii” în anumite cazuri enumerate.
Sub rezerva articolului 4 § 3 (art. 4-3), Convenţia europeană, din partea sa,
impune o interdicţie generală şi absolută asupra muncii forţate sau obligatorii.
Cu toate acestea, Curtea va lua în consideraţie Convenţiile OIM precitate - care
au un caracter obligatoriu pentru aproape toate statele-membre ale Consiliului Euro-
pei, inclusiv Belgia - şi în special Convenţia 29. De fapt, există o analogie frapantă,
care nu este accidentală, între paragraful 3 al articolului 4 (art. 4-3) din Convenţia
europeană şi paragraful 2 al articolului 2 din Convenţia 29. Paragraful 1 al aceluiaşi
articol prevede că “pentru scopurile” ultimei Convenţii, expresia “muncă forţată sau
obligatorie” semnifică “toate felurile de muncă sau servicii solicitate unei persoane
sub pericolul de pedeapsă şi pentru îndeplinirea cărora persoana în cauză s-a oferit
în mod voluntar”. Această definiţie poate constitui un punct de plecare în interpreta-
rea articolului 4 (art. 4) din Convenţia europeană. Cu toate acestea, este important
să se ţină cont de caracteristicile speciale ale Convenţiei sau de faptul că ea este un
instrument viu care trebuie citit în “lumina noţiunilor care prevalează la moment în
statele democratice” (a se vedea, inter alia, hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza
Guzzardi, Seria A nr. 39, p. 34, § 95).
33. Un punct comun între persoanele care s-au prezentat în faţa Curţii era că
serviciile furnizate de dl Van der Mussele dlui Ebrima au constituit “muncă” în sensul ar-
ticolului 4 § 2. Este adevărat că cuvântul englez “labour” este frecvent utilizat în sensul
restrâns de lucru manual, dar de asemenea acceptă şi o semnificaţie mai largă a cu-
vântului francez “travail”, acesta din urmă fiind sensul care trebuie adoptat în prezentul
context. Curtea constată confirmarea acestui fapt în definiţia inclusă în articolul 2 § 1 din
Convenţia 29 (“toate felurile de muncă sau servicii”), în articolul 4 § 3 (d) (art. 4-3-d) din
Convenţia europeană (“orice muncă sau serviciu”) şi în denumirea Organizaţiei Interna-
ţionale a Muncii, a cărei activităţi nu sunt în nici un fel limitate la sfera muncii manuale.
34. Rămâne a se stabili dacă munca efectuată a fost “forţată sau obligatorie”.
Primul adjectiv evocă ideea de constrângere mintală sau fizică, un factor care cu
certitudine lipsea în speţă. Cât priveşte cel de-al doilea adjectiv, el nu se poate referi
numai la orice formă de constrângere sau obligare legală. Spre exemplu, lucrul care
trebuie îndeplinit în conformitate cu un contract negociat în mod liber nu poate fi
considerat a se încadra în domeniul de aplicare al articolului 4 (art. 4), pentru simplul
motiv că una din părţile contractante s-a angajat să execute acest lucru şi va fi supusă
unor sancţiuni în cazul în care nu-şi onorează promisiunea. Cu privire la acest punct,
minoritatea Comisiei a acceptat opinia majorităţii. Ceea ce este valabil în speţă este
lucrul “impus (...) sub pericolul penalizării” şi, de asemenea, executat împotriva voinţei
persoanei vizate, adică lucrul pentru care el “nu s-a oferit în mod voluntar”.

105
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

35. Definiţia furnizată de articolul 2 § 1 din Convenţia OIM 29 determină Curtea


să examineze în primul rând dacă a existat în circumstanţele speţei “pericolul unei
penalizări”.
Dacă dl Van der Mussele ar fi refuzat să-l apere pe dl Ebrima, fără a avea
motive solide, refuzul lui nu ar fi fost penalizat cu o sancţiune de natură penală. Pe
de altă parte, el ar fi fost expus riscului de a fi radiat de pe lista stagiarilor de consiliul
ordinului sau de a fi respinsă cererea lui de a fi admis pe lista avocaţilor (paragra-
ful 19 supra); aceste perspective sunt suficient de descurajatoare pentru a constitui
“pericolul unei penalizări”, ţinând cont de utilizarea adjectivului “oricare” în definiţie şi
de standardele adoptate de OIM în materie (“Abolirea muncii forţate”: Studiu general
realizat de Comitetul experţilor cu privire la aplicarea convenţiilor şi recomandărilor,
1979, paragraful 21).
36. În continuare, trebuie de stabilit dacă reclamantul “s-a oferit în mod volun-
tar” să execute munca în cauză.
Potrivit opiniei majorităţii Comisiei, reclamantul a aprobat în prealabil situaţia
reclamată, respectiv, este “nedrept” din partea lui să obiecteze ulterior împotriva ei. La
începutul carierei sale, viitorul avocat trebuie să facă “un fel de evaluare în perspec-
tivă”: el trebuie să evalueze voturile pro şi contra, stabilind “avantajele” profesiei în
raport cu “neajunsurile” pe care le comportă. În speţă, neajunsurile puteau fi “perfect
prevăzute” de viitorul avocat, din moment ce el era conştient de existenţa sau de an-
vergura obligaţiilor pe care ar fi trebuit să le onoreze în ceea ce priveşte apărarea cli-
enţilor cu titlu gratuit, obligaţii care erau “limitate” atât cantitativ (aproape paisprezece
cauze în fiecare an) cât şi în timp (pe parcursul perioadei de stagiere). De asemenea,
el era conştient şi de avantajele corespunzătoare: libertatea de care s-ar bucura în
exercitarea funcţiilor şi posibilitatea de a se familiariza cu viaţa instanţelor de judecată
şi de a “stabili relaţii cu clientelă plătitoare”. Lipsa uneia din caracteristicile distincte
ale muncii obligatorii a fost suficientă pentru a stabili că în speţă nu a avut loc o încăl-
care a articolului 4 § 2 (art. 4-2).
Acest argument, susţinut de Guvern, reflectă în mod just un aspect al situaţiei;
cu toate acestea, Curtea nu-i poate atribui o pondere decisivă. Dl Van der Mussele
în mod cert a ales să îmbrăţişeze profesia de avocat, care este o profesie liberală în
Belgia, apreciind că potrivit statutului conferit el va fi obligat, în conformitate cu o tradi-
ţie de lungă durată, să acorde ocazional serviciile sale în mod gratuit, fără a beneficia
de rambursarea cheltuielilor suportate. Totuşi, el trebuia să accepte această exigenţă
pentru a deveni avocat şi consimţământul lui era determinat de condiţiile acceptabile
de exercitare a profesiei la momentul respectiv. De asemenea, trebuie să se ţină cont
de faptul că reclamantul a acceptat un statut de natură generală.
Prin urmare, consimţământul anterior al reclamantului nu admite concluzia că
obligaţiile impuse asupra lui cu privire la acordarea asistenţei juridice nu au constituit
o muncă obligatorie în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţie. Trebuie să se
ţină cont în mod necesar şi de alţi factori.
37. Potrivit jurisprudenţei sale care datează din 1963 (decizia de admisibilitate
privind cererea nr. 1468/62, Iversen c. Norvegiei, Yearbook of the Convention, vol. 6,

106
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

paginile 327-329), reafirmată ulterior, Comisia şi-a exprimat opinia că pentru a stabili
dacă munca este forţată sau obligatorie, în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţia
europeană, trebuie satisfăcute două condiţii cumulative: este necesar ca munca nu nu-
mai să fie efectuată de o persoană împotriva voinţei sale, dar şi obligaţia de a o executa
trebuie să aibă un caracter “injust” sau “opresiv” sau executarea ei trebuie să constituie
“o nedreptate evitabilă”, cu alte cuvinte să fie “inutil de dureros” sau “oarecum deranjant”.
După ce a examinat problema “ca o supra abunţenţă a dreptului”, Comisia a constatat cu
majoritate că cea de-a doua condiţie nu a fost satisfăcută mai mult decât prima.
Curtea a observat că cel de-al doilea criteriu aplicat nu este enunţat în articolul
2 § 1 (art. 2-1) din Convenţia OIM 29. Mai curând acest criteriu rezultă din articolul 4
şi următoarele articole ale acestei Convenţii, care nu vizează noţiunea de muncă for-
ţată sau obligatorie, dar stabilesc exigenţele care trebuie satisfăcute pentru a pretinde
muncă forţată sau obligatorie pe parcursul perioadei de tranziţie prevăzută de articolul
1 § 2 (a se vedea “OIM - internal minute -January 1966”, paragraful 2).
Indiferent de aceasta, Curtea preferă să adopte o abordare diferită. Stabilind
că a existat un risc comparabil cu “pericolul unei penalizări” (paragraful 34 supra) şi
ulterior, că o pondere relativă trebuie atribuită argumentului privind “consimţământul
prealabil” al reclamantului (paragraful 36 supra), Curtea va examina toate circum-
stanţele cauzei în lumina obiectivelor fundamentale ale articolului 4 din Convenţia
europeană cu scopul de a determina dacă serviciile solicitate dlui Van der Mussele
cad sub incidenţa interdicţiei muncii obligatorii. Aceasta ar putea fi adevărat în cazul
unui serviciu solicitat pentru a obţine acces la o profesie dată, dacă serviciul a impus
o povară care a fost atât de excesivă sau disproporţionată în raport cu avantajele
comportate de viitorul exerciţiu al acestei profesii, că serviciul nu putea fi tratat ca fiind
acceptat anterior în mod voluntar. Aceasta s-ar putea aplica spre exemplu şi în cazul
serviciului care nu are nici o legătură cu profesia în cauză.
38. Structura articolului 4 (art. 4) este informativă cu privire la acest punct.
Paragraful 3 (art. 4-3) nu autorizează “limitarea” exercitării dreptului garantat de para-
graful 2 (art. 4-2), dar “delimitează” conţinutul acestui drept, dat fiind că el este parte
componentă a paragrafului 2 (art. 4-2) şi indică ceea ce expresia “muncă forţată şi
obligatorie” nu trebuie să includă”. Astfel, paragraful 3 (art. 4-3) contribuie la interpre-
tarea paragrafului 2 (art. 4-2).
Cele patru alineate ale paragrafului 3 (art. 4-3-a, art. 4-3-b, art. 4-3-c, art. 4-3-
d), indiferent de caracterul lor divers, sunt justificate de ideile fundamentale de inte-
res general, solidaritate socială şi ordinea normală şi tradiţională a lucrurilor. Ultimul
dintre acestea, şi anume alineatul (d) (art. 4-3-d) care exclude din noţiunea de “orice
muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale” munca forţată sau
obligatorie, are o semnificaţie specială în contextul speţei.
39. Examinate în lumina consideraţiunilor precedente, circumstanţele reclamate
pot fi caracterizate prin câteva aspecte, fiecare furnizând un standard de evaluare.
Serviciile care trebuiau acordate se încadrau în domeniul activităţilor normale
desfăşurate de un avocat; ele nu erau diferite de lucrul tradiţional al membrilor barou-
lui nici prin natura lor şi nici prin restricţiile libertăţii în tratarea dosarului.

107
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

În al doilea rând, un factor compensator a fost depistat în avantajele inerente


profesiei, inclusiv dreptul exclusiv de audiere şi de reprezentare de care beneficiază
avocaţii în Belgia de rând cu alte ţări (paragraful 16 supra); excepţiile invocate de
reclamant (ibidem) nu privează regula de substanţă.
În plus, serviciile în cauză au contribuit la instruirea profesională a reclamantu-
lui în egală măsură şi cauzele de care trebuia să se ocupe la solicitarea clienţilor săi
plătitori sau ale conducătorului stagiului. Ele i-au acordat posibilitatea de a-şi îmbogăţi
experienţa şi de a-şi spori reputaţia. În acest sens, interesul general care figura în
prim plan s-a dublat de un interes personal.
Mai mult ca atât, obligaţia împotriva căreia a obiectat dl Van der Mussele a con-
stituit o modalitate de asigurare dlui Ebrima a posibilităţii de a beneficia de prevede-
rile articolului 6 paragraful 3 (c) (art. 6-3-c) din Convenţie. În această măsură, ea s-a
bazat pe concepţia de solidaritate socială şi nu poate fi considerată nerezonabilă. În
plus, această obligaţie se încadra într-un domeniu similar cu cel al “obligaţiilor civice
normale” menţionate în articolul 4 § 3 (d) (art. 4-3-d). În speţă, Curtea nu trebuie să se
pronunţe asupra exactităţii argumentului prezentat de minoritatea Comisiei în sensul
ca repartizarea aproape sistematică a cazurilor pro-Deo avocaţilor stagiari riscă să nu
fie în deplin acord cu necesitatea de a asigura asistenţă juridică efectivă părţii litigante
cu resurse limitate (a se vedea hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, Seria A nr.
37, p. 15-16, § 33).
În cele din urmă, responsabilitatea impusă reclamantului nu a fost dispropor-
ţională. Potrivit propriilor mărturii, pentru apărarea dlui Ebrima s-au consumat numai
şaptesprezece sau optsprezece ore din timpul lui de lucru (paragraful 13 supra). Chiar
şi în combinaţie cu alte cauze în care el a fost desemnat să îndeplinească funcţiile
de avocat în timpul stagiului - aproximativ cincizeci de cauze pe parcursul a trei ani,
reprezentând, după cum a afirmat reclamantul, în total aproape şapte sute şi cincizeci
de ore (paragraful 13 supra) - este evident că rămânea suficient timp pentru executa-
rea lucrului pentru care el era remunerat (aproximativ două sute de cauze).
40. De fapt, reclamantul nu a contestat principiul, ca atare, a obligaţiei în cauză;
plângerea lui s-a limitat la două aspecte ale manierii în care obligaţia a fost executată,
şi anume absenţa onorariilor şi în special refuzul de a-i fi rambursate cheltuielile su-
portate (paragrafele 12, 20 şi 24 supra). El a considerat nedrept - minoritatea Comisiei
s-a alăturat acestei opinii - de a încredinţa avocaţilor stagiari apărarea gratuită a cetă-
ţenilor vulnerabili, care însăşi dispun de resurse financiare limitate şi de a-i obliga să
suporte costul serviciului public instituit prin lege. El a subliniat faptul că pe parcursul
a mai multor ani preşedinţii succesivi ai Ordinului naţional al avocaţilor din Belgia au
considerat inadmisibilă existenţa unei astfel de situaţie.
Din partea sa, Guvernul a recunoscut că practica reclamată s-a inspirat din
“tutelă exagerată” care în momentul de faţă era “demodată”. El a afirmat că atitudi-
nea tradiţională a unei profesii neîncrezătoare în independenţa sa a fost justificată
de faptul că Belgia a întârziat în efortul, prin legea din 9 aprilie 1980 (paragraful 21
supra) de a ajusta standardele în vigoare în domeniul în cauză „la nivelul altor state,
în special a celor europene”: până nu demult, a declarat Guvernul, baroul a examinat

108
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

cu “neîncredere” posibilitatea remunerării de către stat a avocaţilor stagiari, ideea de


a stabili o scară oficială a tarifelor onorariilor a provocat o atitudine ostilă din partea
membrilor baroului.
Comisia, de asemenea, a evidenţiat ca fiind regretabilă o situaţie juridică care
în opinia ei, deşi compatibilă cu articolul 4 (art. 4), nu mai satisface “exigenţele vieţii
moderne”. Subliniind faptul că, remunerarea avocaţilor stagiari nu ar prejudicia instru-
irea lor profesională, Comisia şi-a exprimat dorinţa ca legea din 9 aprilie 1980 să fie
implementată prompt şi eficient.
Curtea nu a omis acest aspect al problemei. Din moment ce munca remunerată
poate fi de asemenea calificată ca muncă forţată sau obligatorie, lipsa remunerării
şi a rambursării cheltuielilor constituie un factor relevant la examinarea caracterului
proporţional sau normal al situaţiei. În această ordine, este demn de atenţie faptul că
legile respective în vigoare în multe State Contractante au evoluat sau sunt în proces
de evoluţie, deşi în măsură diferită, spre remunerarea avocaţilor sau a avocaţilor sta-
giari pentru apărarea părţilor litigante cu resurse limitate din fondurile publice. Legea
belgiană din 9 aprilie 1980 este un exemplu al acestei evoluţii; această lege, odată
fiind implementată, trebuie să producă o ameliorarea semnificativă, fără a ameninţa
independenţa baroului.
La momentul faptelor, situaţia reclamată în mod indiscutabil a adus unele prejudi-
cii dlui Van der Mussele din cauza lipsei remunerării sau a rambursării cheltuielilor, dar
aceste prejudicii au fost însoţite de avantaje (paragraful 39 supra) şi nu au fost dovedite
a fi excesive. Reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată (ibid.) şi suma
cheltuielilor cauzate de cauzele respective era relativ mică (paragraful 12 supra).
Curtea reaminteşte că dl Van der Mussele a îmbrăţişat în mod voluntar profesia
de avocat, fiind deplin conştient de practica în cauză. Astfel, un dezechilibru conside-
rabil şi nerezonabil între scopul urmărit - admiterea în barou - şi obligaţiile asumate
pentru a realiza scopul urmărit ar fi capabil să justifice concluzia că serviciile solicitate
dlui Van der Mussele cu titlu de asistenţa juridică aveau un caracter obligatoriu indi-
ferent de consimţământul lui. Un astfel de dezechilibru nu a fost depistat în baza pro-
belor prezentate în faţa Curţii, în pofida lipsei remunerării şi rambursării cheltuielilor,
care nici pe departe nu sunt satisfăcătoare.
În plus, luând în consideraţie standardele în continuare acceptate în mod gene-
ral în Belgia şi în alte societăţi democratice, nu este vorba, prin urmare, de o muncă
obligatorie în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţie.
41. Ţinând cont de această concluzie, Curtea nu trebuie să stabilească dacă
activitatea în cauză a fost justificată potrivit articolului 4 § 3 (art. 4-3) şi, în special,
dacă noţiunea de “obligaţii civice normale” se extinde asupra obligaţiilor impuse unei
categorii speciale de cetăţeni datorită poziţiei pe care o ocupă, sau funcţiilor pe care
sunt obligaţi să le exercite în comunitate.

109
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14


DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 4 (art. 14+4)

42. Reclamantul, de asemenea, a invocat articolul 14 combinat cu articolul 4


(art. 14+4). Articolul 14 prevede după cum urmează:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără
nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie.”

43. Articolul 14 (art. 14) completează alte prevederi fundamentale din Conven-
ţie şi din Protocoale. El poate fi aplicat într-o manieră autonomă deoarece încălcarea
articolului 14 nu presupune încălcarea celorlaltor prevederi. Pe de altă parte, el nu
există în mod independent din moment ce are efect numai în raport cu “exercitarea
drepturilor şi libertăţilor” garantate de alte prevederi fundamentale (a se vedea, în
special, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx, Seria A nr. 31, p. 15-16, § 32).
După cum a constatat Curtea că nu a existat muncă forţată sau obligatorie în sen-
sul articolului 4 (art. 4), apare întrebarea dacă faptele în cauză nu se încadrează în
domeniul de aplicare a acestui articol şi, respectiv, a articolului 14 (art. 14). Totuşi, o
astfel de justificare va fi satisfăcută de o obiecţie majoră. Criteriul care serveşte pentru
delimitarea conceptului de muncă obligatorie include şi noţiunea de stare normală a
lucrurilor (paragraful 18 supra). Lucrul sau munca normală poate fi de fapt executată
în mod anormal dacă alegerea grupurilor sau a indivizilor obligaţi să-l îndeplinească
este guvernată de factori cu caracter discriminatoriu, ceea ce afirmă reclamantul.
În consecinţă, nu este cazul de a exclude aplicarea acestui articol speţei. De
altfel, Guvernul nu a contestat acest fapt.
44. În memoriul din 27 octombrie 1980 prezentat în faţa Comisiei, dl Van der
Mussele a declarat că el nu se plângea de discriminare între avocaţii stagiari şi avo-
caţii înscrişi pe listă. El nu şi-a schimbat atitudinea în faţa Curţii şi Curtea nu vede nici
un motiv pentru a examina cauza din oficiu.
45. Pe de altă parte, potrivit afirmaţiilor reclamantului, avocaţii belgieni sunt su-
puşi, în ceea ce priveşte domeniul examinat, unui tratament mai puţin favorabil decât
cel de care beneficiază membrii unei serii de alte profesii. În cazurile de acordare a
asistenţei juridice, statul acordă remunerare judecătorilor şi grefierilor, remunerează
interpreţii (articolul 184 bis din Codul de procedură penală şi articolul 691 din Codul
de procedură judiciară) şi, “în loc de persoană asistată legal”, înaintează “cheltuielile
de transport şi de şedere ale magistraţilor, funcţionarilor publici sau ai ministerelor,
costurile şi onorariile experţilor, taxele martorilor, plăţi în avans şi o pătrime din salariu
judecătorilor precum şi plăţi în avans funcţionarilor publici sau ai ministerelor” (arti-
colul 692 din Codul de procedură judiciară şi paragraful 23 supra). Medicii, chirurgii
veterinari, farmaciştii şi medicii stomatologi, din partea lor, nu sunt obligaţi să acorde
servicii gratuite persoanelor cu resurse limitate. Potrivit reclamantului, toate aceste
sunt exemple de inegalitate arbitrară, fiind lipsite de orice “justificare obiectivă şi rezo-
nabilă” (a se vedea hotărârea din 23 iulie 1968 în cauza “Belgian Linguistic”, Seria A
nr. 6, p. 34, § 10), prin urmare ele au contravenit prevederilor articolului 14 combinat

110
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

cu articolul 4 (art. 14+4). Minoritatea Comisiei a acceptat acest punct de vedere, cel
puţin în mare măsură.
46. Articolul 14 protejează împotriva discriminării indivizii plasaţi în situaţii si-
milare (a se vedea hotărârea în cauza Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 15, § 32).
Totuşi între barou şi numeroasele profesii enumerate de reclamant, inclusiv şi profe-
siile judiciare şi parajudiciare există diferenţe fundamentale asupra cărora Guvernul
şi majoritatea Comisiei au atras atenţia, şi anume diferenţele ce ţin de statutul legal,
condiţiile de admitere în barou, natura funcţiilor implicate, maniera exercitării acestor
funcţii, etc. Elementele prezentate în faţa Curţii nu demonstrează vreo asemănare în-
tre situaţiile disperate în cauză: fiecare este caracterizată de un ansamblu de drepturi
şi obligaţiuni de la care în mod natural nu poate fi izolat un aspect special.
Pe baza plângerilor reclamantului, Curtea, respectiv, nu constată nici o încălca-
re a articolului 14 combinat cu articolul 4 (art. 14+4).

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1


DIN PROTOCOLUL 1 (P1-1)

47. În cele din urmă, dl Van der Mussele a invocat articolul 1 din Protocolul 1
(P1-1), care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.

48. Argumentele lui nu rezistă unui examen în măsura în care ele vizează ab-
senţa remunerării. Textul precitat este limitat să consacre dreptul fiecărei persoane
la respectarea “bunurilor sale”; astfel el se aplică numai la bunurile existente (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 23,
§ 50). Cu toate acestea, în speţă, biroul de consultaţii juridice şi apărare al baroului
din Antwerp a decis la 18 decembrie 1979 că nu poate fi efectuată o evaluare a ono-
rariilor, din cauza situaţiei financiare delicate a dlui Ebrima (paragraful 12 supra). Prin
urmare, potrivit concluziei unanim adoptate de către Comisie, nici o creanţă în favoa-
rea reclamantului nu a existat vreo dată la acest capitol.
Respectiv, articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu poate fi aplicat la această rubri-
că, atât separat cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. În plus,
dl Van der Mussele a invocat cel din urmă articol numai în combinaţie cu articolul 4
(art. 14+4).
49. Problema nu poate fi pusă în termeni similari pentru nerambursarea cheltu-
ielilor, din moment ce dlui Van der Mussele i s-a cerut să plătească anumite sume din
propriul buzunar în această legătură (paragraful 12 supra).
Totuşi, acest lucru nu este suficient pentru a justifica concluzia precum că arti-
colul 1 din Protocolul 1 este aplicabil.

111
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

În multe cazuri, o datorie prevăzută de lege implică anumite cheltuieli pe care


persoana obligată să o execute trebuie să le suporte. Dacă s-ar considera că impu-
nerea unei astfel de datorii ar constitui o ingerinţă în dreptul la proprietate în sensul
articolului 1 din Protocolul 1, acest articol ar fi fost interpretat în mod excesiv care ar
depăşi obiectul şi scopul urmărit.
Curtea nu găseşte nici un motiv să concluzioneze altfel în speţă.
Cheltuielile în cauză au fost suportate de dl Van der Mussele în procesul acor-
dării asistenţei clienţilor pro-Deo. Aceste cheltuieli erau relativ mici şi au rezultat din
obligaţia de a executa un serviciu compatibil cu articolul 4 (art. 4) din Convenţie.
Articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1), examinat atât separat cât şi combinat cu arti-
colul 14 din Convenţie (art. 14+P1-1), prin urmare, nu este aplicabil cu această ocazie.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

Susţine că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 4 (art. 4) din Convenţie,


examinat separat sau combinat cu articolul 14, sau a articolului 1 din Protocolul 1.
Redactată în engleză şi franceză, textul francez fiind autentic, şi pronunţată în
şedinţa publică din 23 noiembrie 1983 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Gérard Wiarda


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi articolul


50 paragraful 2 din regulamentul Curţii, opinia separat concordantă a dlui Thór Vil-
hjálmsson, împărtăşită de dna Bindschedler-Robert şi dl Matscher, este anexată la
această hotărâre.

Parafat: G.W.
Parafat: M.-A. E.

112
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPININA CONCORDANTĂ A DLUI THÓR VILHJÁLMSSON,


ÎMPĂRTĂŞITĂ DE DNA BINDSCHEDLER-ROBERT
ŞI DL MATSCHER

În opinia mea, dl Van der Mussele se poate plânge de o ingerinţă din partea
autorităţilor publice în exercitarea dreptului său la proprietate, dar numai în partea ce
ţine de nerambursarea cheltuielilor suportate. Cu această ocazie, este evident că el a
fost forţat să suporte cheltuielile în cauză ca rezultat al obligaţiei legale impuse lui de
stat. Prin urmare, în opinia mea, articolul 1 din Protocolul 1 este aplicabil cu privire la
acest capăt de acuzare.
Cu toate acestea, eu nu constat nici o încălcare a dreptului la “respectarea
bunurilor sale” aşa cum este garantat de prima frază a primului paragraf. Există două
motive pentru a adopta această concluzie. În primul rând, sumele în cauză, fără a
merita epitetul “derizoriu” atribuit de către Guvern, nu erau excesive. În al doilea rând,
reclamantul activa în calitate de avocat stagiar urmărind scopul de a fi admis în ba-
rou. El trebuia să fi cunoscut sistemul de stagiere înainte de a îmbrăţişa această
profesie. Din moment ce sistemul de stagiere conferea reclamantului în mod indiscu-
tabil avantaje şi dezavantaje, în prezentul context el trebuie examinat în ansamblu.
În opinia mea, dezavantajele nu au prevalat asupra avantajelor în aşa măsură încât
să se constate o încălcare. Respectiv, am votat pentru neîncălcarea articolului 1 din
Protocolul 1.

113
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

114
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LUBERTI contra ITALIEI


(Cererea nr. 9019/80)

HOTĂRÂRE

23 februarie 1984

În cauza Luberti,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda-
mentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1, într-o cameră
compusă din următorul complet:

Dnii G. Wiarda, preşedinte,


J. Cremona,
G. Lagergren,
E. Garcia de Enterría,
Sir Vincent Evans,
dl R. Bernhardt.
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 26 aprilie şi 27 ianuarie 1984,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”). La origine se află cererea (nr. 9019/80) introdusă contra Republicii Italia,
cu care cetăţeanul acestui stat, dl Luciano Luberti, a sesizat Comisia la 19 mai 1980
în temeiul articolului 25.
1
Nota grefei:
Este vorba de regulamentul aplicabil la momentul introducererii cererii. Versiunea revizuită a textului a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

115
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982, în termenul


de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi 47. Ea face trimitere la dispoziţiile
articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia italiană de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a
Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă
faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor
sale în temeiul articolului 5, paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
3. Camera se constituie de plin drept din dl C. Russo, judecător ales din
partea Italiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii (ar-
ticolul 21§ 3 (b) din regulamentul Curţii). La 13 august 1982, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri,
şi anume, dl J. Cremona, dl G. Lagergren, dl E. Garcia de Enterria, Sir Vincent
Evans şi dl. R. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragra-
ful 4 din regulament).
4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful
5 din regulament) i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamen-
tal („Guvernul”), precum şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedu-
rii. Conform deciziei preşedintelui din 15 septembrie 1982, agentul guvernamental
trebuia să prezinte memoriul până la 15 noiembrie la care delegatul avea dreptul
să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii a memoriului
Guvernului de către grefier.
Grefierul a primit memoriul Guvernului la 22 noiembrie 1982 şi răspunsul dele-
gatului la 14 ianuarie 1983, la care au fost anexate comentariile reclamantului vizavi
de memoriul Guvernului şi revendicările în temeiul articolului 50 din Convenţie.
5. La 17 ianuarie 1983, preşedintele a decis că agentul guvernamental trebuie
să prezinte până la 28 februarie un memoriu suplimentar. Grefa a primit textul original
italian la 15 februarie şi varianta franceză a acestuia, varianta oficială pentru Curte,
la 21 aprilie.
La 24 februarie, secretarul Comisiei a comunicat grefierului detalii splimentare
furnizate de către reclamant cu privire la aplicabilitatea articolului 50 din Convenţie
şi, ulterior, la 18 martie, observaţiile delegatului asupra ansamblului revendicărilor
reclamantului în materie.
6. În conformitate cu instrucţiunile Camerei şi la diferite date între 26 aprilie şi
22 septembrie 1983, grefierul a obţinut, parţial de la Comisie şi parţial de la Guvern,
anumite documente şi o informaţie.
7. La 27 ianuarie 1984, Camera a decis să renunţe la audiere, constatând că
condiţiile necesare pentru o astfel de derogare de la procedura uzuală erau satisfăcu-
te (articolele 26 şi 36 din regulamentul Curţii). Preşedintele s-a consultat în prealabil,
prin intermediul grefierului, cu agentul guvernamental şi delegatul Comisiei asupra
acestui punct.

116
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÎN FAPT

A. Circumstanţele cauzei
8. Dl Luberti, născut în 1924, este cetăţean italian şi domiciliază în prezent într-
un ospiciu ecleziastic. La 20 ianuarie 1970, la Roma, el şi-a omorât amanta cu câteva
focuri de armă. Apoi, el a plecat din apartament, abandonând cadavrul.
La 25 martie 1970, poliţia, acţionând în baza unei scrisori trimise de către recla-
mant în care acesta mărturisea comiterea unui omor, a descoperit cadavrul. Potrivit
raportului poliţiei, circumstanţele faptei creau impresia că autorul crimei nu era în
deplină posesie a facultăţilor sale mintale.
O procedură penală a fost intentată împotriva dlui Luberti; el nu a fost pus sub
arest până la 10 iulie 1972. Către această dată a fost terminată ancheta preliminară a
cauzei şi reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzaţia de omor.
9. La 17 ianuarie 1976, Curtea de juraţi din Roma l-a condamnat pe dl Luberti,
care a pledat nevinovat, la douăzeci şi unu ani de privaţiune de libertate pentru omor
şi la un an de privaţiune şi la plata unei amenzi în sumă de 500, 000 lire pentru deţi-
nerea armelor de foc.
10. Reclamantul a depus recurs, învocând pentru prima dată, printre alte moti-
ve, starea sa de demenţă la momentul comiterii faptei de care fusese acuzat.
La 24 noiembrie 1976, Curtea de Apel de juraţi a ordonat efectuarea unei ex-
pertize psihiatrice. Doi experţi desemnaţi în acest scop şi-au prezentat raportul la 11
noiembrie 1977; ei au conchis că în ziua omorului dl Luberti suferea de un sindrom
paranoic (sindrome paranoica) care-l priva de capacitatea sa de a dori (capacità di
volere) şi că la momentul expertizei el s-a manifestat, în termeni psihiatrici, ca o per-
soană periculoasă.
Dat fiind că această concluzie a fost contestată de către un expert invitat de
partea civilă (consulente tecnico), Curtea de Apel a dispus la 17 noiembrie 1978 efec-
tuarea unei expertize suplimentare. Curtea de Apel dorea să afle, dacă la momentul
comiterii crimei starea de demenţă a reclamantului era parţială sau totală şi dacă el
prezenta în continuare un pericol pentru societate. Trei experţi noi l-au examinat pe
dl Luberti cu diferite ocazii. Ultima lor întâlnire cu inculpatul a avut loc la 14 mai 1979.
Acest raport confirma în mare măsură concluziile adoptate în raportul precedent, cu
excepţia definiţiei exacte a maladiei. De asemenea, potrivit raportului s-a constatat
faptul că la momentul crimei dl Luberti era lipsit de capacitatea de a înţelege şi nu
doar de capacitatea de a dori (capacità d’ intendere e di volere). În plus, raportul
conţinea observaţii asupra comportamentului reclamantului în timpul întâlnirilor cu
experţii. În raport se menţionau anumite forme de manifestare a bolii cu care a fost
diagnosticat reclamantul: grandomania care se manifesta prin supraestimarea pro-
priei persoane, complexul de superioritate în raport cu experţii, convingerea de a fi
nemuritor şi prin atitudinea ostilă faţă de lumea din jurul lui. În continuare, pretenţiile
reclamantului că ar fi victima unui complot internaţional de proporţii au demonstrat în
mod clar că el suferea de mania persecutării. În final, raportul a afirmat că psihoza

117
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

observată a existat cu certitudine la momentul evenimentelor care au cauzat intenta-


rea procedurii penale.
Curtea de Apel a acceptat aceste concluzii. La 16 noiembrie 1979, Curtea l-a
achitat pe dl Luberti pentru motivul incapacităţii mintale (infermitá psihica – articolul 88
din Codul penal) şi a dispus plasarea lui într-un spital de psihiatrie pentru o perioadă
de doi ani. Această măsură de securitate a fost ordonată în temeiul dispoziţiilor arti-
colului 222 din Codul penal în vigoare în acea perioadă (paragraful 18 infra). Printre
altele, acest articol prevedea că într-un caz similar cu cel al dlui Luberti, instanţa de
judecată trebuie întotdeauna să dispună internarea pentru o perioadă de doi ani, fiind
prezumat caracterul social-periculos al condamnatului.
Cu toate acestea, Curtea de Apel de juraţi a apreciat, de asemenea, sănătatea
mintală a reclamantului la momentul adoptării hotărârii sale, deşi din punct de ve-
derea legal, nu era obligată să facă o astfel de apreciere. Curtea a fost de acord, în
special, cu concluziile a celor două expertize privind lipsa simţului de responsabilitate
la reclamant şi pericolului pe care-l prezenta. Ea a adăugat că acest pericol nu era
numai ipotetic, dar real, concluzie adoptată de către experţii în unanimitate, şi că de
el trebuie să se ţină cont ca de un factor care poate contribui la reexaminarea stării
psihice a dlui Luberti atunci când va fi examinată întrebarea ridicării măsurii de inter-
nare. În cele din urmă, Curtea de Apel de juraţi a notat că cazul viza „un paranoic” şi
că necesitatea internării impusă de starea lui psihică trebuie să succedeze detenţia
lui fără întrerupere.
În temeiul articolului 485 din Codul de procedură penală, combinat cu articolul
206 din Codul penal, Curtea de Apel de juraţi a ordonat executarea provizorie a de-
ciziei sale.
11. Reclamantul şi procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Roma au
sesizat Curtea de Casare, invocând diferite motive. Dl Luberti s-a plâns de faptul că
Curtea de Alpel de juraţi a neglijat concluziile expertizei medico-legale şi balistice, care
a fost ordonată în timpul audierii şi care trebuia să stabilească dacă era vorba despre un
omor sau sinucidere. Cele două recursuri au fost respinse la 17 iunie 1981.
12. În conformitate cu hotărârea Curţii de Apel de juraţi, dl Luberti, deţinut în
închisoare din data de 10 iulie 1972, a fost admis la spitalul de psihiatrie din Aversa
(Provincia Naples) la 21 noiembrie 1979.
13. După pronunţarea acestei hotărâri, dl Luberti a adresat autorităţilor judiciare
mai multe solicitări de a fi pus în libertate. El a adoptat în fond două abordări diferite.
Pe de-o parte, el s-a adresat la 28 noiembrie 1979 judecătorului supraveghetor
(magistrato di sorveglianza – paragraful 21 infra) de la tribunalul Santa Maria Capua
Vetere (sub jurisdicţia căruia se afla spitalul), solicitând ca perioadele când el era
supus unor examinări psihiatrice în timp ce se afla în detenţie preventivă să compen-
seze perioada măsurii de securitate. Această cerere a fost respinsă.
Pe de altă parte, dl Luberti a reclamat în faţa a trei tribunale diferite suspenda-
rea anticipată a internării sale, care nu era justificată de starea lui de sănătate.

118
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

14. El s-a adresat în primul rând – la 19 noiembrie 1979, adică aproape la trei zile
după adoptarea hotărârii de Curtea de Apel de juraţi – la secţiunea de supraveghere din
Roma (sezione di sorveglianza – paragraful 21 infra). Reclamantul a invocat articolul
207 din Codul penal şi articolul 71 din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 privind administra-
ţia penitenciarelor şi executarea măsurilor de privare sau restricţie a libertăţii.
Secţiunea de supraveghere a efectuat în primul rând o serie de investigări. Ea
a obţinut, printre altele, un raport medical de la spital, o copie a „fişei clinice” a dlui
Luberti şi câteva documente prezentate de către acesta.
La 5 mai 1980, un psiholog care l-a consultat pe reclamant în mod privat i-a
eliberat un certificat care atesta însănătoşirea reclamantului şi necesitatea punerii lui
în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a progresului clinic atins.
La 5 august 1980, secţiunea de supraveghere din Roma a ţinut o audiere în
timpul căreia procuratura generală a susţinut, învocând articolul 635 din Codul de
procedură penală (paragraful 21 infra), că această secţiune nu dispunea de compe-
tenţă din moment ce recursurile în casare împotriva hotărârii din 16 noiembrie 1979
(paragraful 11 supra) erau încă în curs de examinare. Prin ordinul emis în aceeaşi zi,
depus la grefă următoarea zi, secţiunea de supraveghere a decis să-şi decline com-
petenţa. Acest ordin se baza, printre altele, pe o hotărâre a Curţii de Casare, în care
se declara că cererea de a suspenda executarea unei măsuri de securitate impuse
ca urmare a unei decizii de achitare, care încă nu a devenit definitivă, trebuie să fie
înaintată primei instanţe şi nu judecătorului care controlează executarea sentinţelor,
dacă este vorba de o procedură incidentă (procedimento incidentale) (prima Cameră,
12 iunie 1962, „Giustiyia Penale” 1965, III, p. 152).
La 16 august 1980, dl Luberti a sesizat Curtea de Casare, care a decis la 3
decembrie 1980, în temeiul articolului 640 din Codul de procedură penală, că exami-
narea recursului ţine de Curtea de Apel din Roma. Hotărârea (decreto) a fost depusă
la grefă la 4 februarie, iar dosarul a fost transmis Curţii de Apel la 26 februarie 1981.
Prin hotărârea (decreto) din 4 mai 1981, depusă la grefă la 29 mai, Curtea de Apel a
confirmat ordonanţa din 5 august 1980.
15. La 16 august 1980, data depunerii recursului la Curtea de Casare împo-
triva ordonanţei anterior menţionate, dl Luberti a înaintat alte două cereri: una a fost
adresată Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cealaltă secţiunii de supraveghere din
Naples, regiune unde era localizat spitalul în care a fost internat reclamantul.
16. La 4 septembrie 1980, procedura în faţa Curţii de Apel cu juraţi a fost sus-
pendată pentru un termen nelimitat deoarece la 22 august reclamantul nu s-a întors
la spital la expirarea învoirii de opt ore acordată de către judecătorul supraveghetor
de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere. Ulterior Curtea de Apel a clasat procedura
la data pe care Guvernul nu a putut să o indice. Reclamantul a fost din nou pus sub
arest la 17 martie 1981 şi internat din nou la spital cu două zile mai târziu.
17. La rândul său, secţiunea de supraveghere din Naples a suspendat decizia
sa în aşteptarea rezultatului final al procedurii instituite în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma (paragraful 14 supra). Ea a reluat examinarea cererii suspendate

119
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

imediat după ce Curtea de Apel din Roma a respins la 4 mai 1981 recursul împotriva
ordonanţei din 5 august 1980 (ibid.). Dezbaterile au avut loc la 12 mai, înainte de
depunerea hotărârii Curţii de Apel la grefă (29 mai). Dosarul prezentat secţiunii de
supraveghere din Naples conţinea un raport medical din 16 aprilie 1981 - la un interval
de mai puţin de o lună după reîntoarcerea dlui Luberti la spitalul psihiatric - care a fost
întocmit pentru scopurile anchetei. Potrivit opiniei medicului-şef al spitalului (Directto-
re capo sanitario) inclusă în acest raport „din punct de vedere clinic, nu exista nici un
motiv pentru a menţine măsura de securitate”.
La 4 iunie 1981, secţiunea de supraveghere din Naples a decis să anuleze interna-
rea, constatând, în special în baza raportului menţionat mai sus, că din punct de vedere
psihiatric şi criminologic, dl Luberti nu mai prezenta vreun pericol. Înainte de a-şi pronunţa
decizia asupra fondului cauzei, secţiunea de supraveghere s-a declarat competentă de
a statua asupra cererii, cu toate că recursul în casare depus de procurorul general împo-
triva hotărârii Curţii de Apel de juraţi din Roma era încă în curs de examinare (paragraful
11 supra); ea nu a fost de acord cu interpretarea articolului 635 din Codul de procedură
penală dată de secţiunea de supraveghere din Roma (paragraful 14 supra).
Ordonanţa a fost depusă la 10 iunie, iar dl Luberti a fost pus în libertate la 15
iunie, la un interval de două zile înaintea respingerii celor două recursuri în casare
(paragraful 11 supra).

B. Dreptul intern pertinent

18. În conformitate cu articolul 222 din Codul penal italian în vigoare la mo-
mentul procesului dlui Luberti, un acuzat achitat pentru motivul stării de demenţă era
supus unei măsuri de securitate în formă de înternare într-un spital psihiatric (ospe-
dale psihiatrico guidiziario). Perioada minimă de detenţie era prevăzută de lege în
dependenţă de gravitatea infracţiunii. În speţă, perioada minimă era de doi ani.
Articolul 202, primul alineat, prevedea că măsurile de securitate puteau fi impu-
se numai persoanelor care prezentau un pericol pentru societate şi au comis o faptă
care constituia o infracţiune în conformitate cu legislaţia în vigoare. În termenii primu-
lui alineat al articolului 204, astfel de măsuri trebuiau să fie dispuse în cazul în care se
stabilea că persoana vizată prezenta un pericol pentru societate. Cu toate acestea, al
doilea alineat prevedea:
„În cazurile prevăzute în mod expres” – înclusiv cele acoperite de articolul 222 -, „trebuie să existe
o prezumţie legală că persoana vizată prezintă un pericol pentru societate. Cu toate acestea, chiar
şi în astfel de cazuri aplicarea măsurilor de securitate va fi condiţionată de constatarea existenţei
unui astfel de pericol, dacă condamnarea sau achitarea a fost pronunţată:
(1) la un interval de mai mult de zece ani de la data comiterii faptelor, în cazul în care persoanele aliena-
te mintal sunt implicate în cazurile prevăzute de cel de-al doilea alineat al articolelor 219 şi 222; ...”

Prezumţia instituită de prima frază a acestui text se aplica în speţă.


19. Regimul juridic în cauză s-a schimbat cu privire la anumite puncte în rezul-
tatul hotărârii pronunţate de Curtea Constituţională la 27 iulie 1982 (nr. 139), potrivit
căreia primul alineat al articolului 222 şi al doilea alineat al articolului 204 din Codul
penal erau declarate neconstituţionale

120
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„... în măsura în care ele nu subordonau decizia de internare într-un spital psihiatric a unui individ
achitat pentru motivul alienării mintale unui control prealabil efectuat de jurisdicţia de fond sau cea
care controlează executarea sentinţei cu privire la existenţa unui pericol social persistent din cau-
za.... bolii la momentul aplicării măsurii..”

20. În termenii articolului 207, aşa cum a fost modificat printr-o altă hotărâre a Curţii
Constituţionale (nr. 110 din 23 aprilie 1974), suspendarea unei măsuri de securitate, astfel
ca internarea dlui Luberti, poate fi dispusă chiar şi înaintea expirării termenului minim,
spre exemplu la solicitarea persoanei vizate, în cazul în care aceasta nu mai prezintă nici
un pericol pentru societate. Articolul 208 specifică că judecătorul trebuie în orice caz să re-
examineze situaţia la sfârşitul perioadei pentru a stabili dacă persoana internată continuă
să prezinte un pericol şi va fixa, în caz de necesitate, data următoarei examinări.
21. În conformitate cu articolul 206 din Codul penal, executarea unei măsuri
de securitate poate în anumite cazuri, înclusiv cazul unei persoane alienate mintal,
începe pe parcursul anchetei sau a procesului, reieşind din apreciarea dată de jude-
cător, care dispune de această facultate. La această etapă, măsura este considerată
provizorie şi numai jurisdicţia de fond este competentă să examineze întrebările pe
care le ridică, înclusiv cea privind suspendarea măsurii.
În cazul măsurilor de securitate dispuse ulterior anchetei sau procesului, articolul
653 din Codul de procedură penală conferă puterea de control şi de decizie judecăto-
rului care controlează executarea sentinţelor (guidice di sorveglinza). Această instituţie
este compusă din două organe: judecătorul de supraveghere (magistrato di sorveglian-
za) şi secţiunea de supraveghere (sezione di sorveglianza). Respectiv, competenţele
lor, care se exclud reciproc, sunt prevăzute în articolele 69 şi 70 din legea nr. 354 din 26
iulie 1975 privind administrarea penitenciarelor şi executarea măsurilor care implică pri-
varea de libertate sau restricţia libertăţii. În special, anume secţiunea de supraveghere
se ocupă de cererile de suspendare a măsurilor de securitate.
Judecătorii şi secţiunile de supraveghere adoptă decizii în prima instanţă. Per-
soana vizată şi procuratura au dreptul de a face recurs împotriva unor astfel de decizii
atât în faţa Curţii de Apel (articolul 640 din Codul de procedură penală) cât şi în faţa
Curţii de Casare (articolul 71 ter din legea nr. 354 din 1975), în cazul în care motivul
recursului este pretinsa încălcare a prevederilor legislaţiei în vigoare. De asemenea,
ei pot contesta o hotărâre (decreto) pronunţată de către Curtea de Apel în astfel de
proceduri prin depunerea unui recurs de revizuire (ricorso per revisione) la Curtea de
Casare. În acest caz, Curtea de Casare are de asemenea dreptul de a se pronunţa
asupra fondului cauzei (articolul 641 din Codul de procedură penală).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

22. În cererea adresată Comisiei la data de 19 mai 1980 (nr. 9019/80), dl Luber-
ti s-a plâns de internarea sa în spitalul psihiatric, deşi nu mai suferea de boală psihică.
De asemenea, el a reproşat instanţelor italiene că nu au adoptat în termen scurt o
decizie cu privire la cererile lui de a anula ordonanţa de internare. Cu privire la primul
aspect al cererii, reclamantul a invocat dispoziţiile primului paragraf al articolului 5 din
Convenţie şi paragraful 4 în privinţa celui de-al doilea aspect.

121
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

23. La 7 iulie 1981 Comisia a declarat cererea admisibilă.


În raportul său din 6 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia a constatat:
- cu zece voturi contra două, că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1
din Convenţie,
- în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 5 paragraful 4.
Raportul conţine o opinie separată.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5


PARAGRAFUL 1

24. Reclamantul a afirmat că la momentul pronunţării hotărârii Curţii de Apel


de juraţi din Roma la 16 noiembrie 1979, el nu mai suferea de dereglări mintale. El a
susţinut că Curtea de Apel a dispus internarea lui fără a ţine cont de starea sănătăţii
lui la data hotărârii, în temeiul articolul 222 din Codul penal care, la acea perioadă,
prevedea că măsura de secutitate în litigiu nu era impusă în mod automat în astfel de
cazuri (paragrafele 10 şi 18 supra). El a invocat dispoziţiile articolului 5 paragraful 1
din Convenţie care prevede după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza unei condamnări pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;
e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioa-
să, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extradare.”

Guvernul şi-a exprimat dezacordul. În opinia lui, sănătatea mintală a dlui Luber-
ti justifica internarea lui într-un spital psihiatric. În continuare, el a afirmat că Curtea
de Apel de juraţi din Roma a verificat nu numai calitatea de alienat a reclamantului la
momentul comiterii omorului, dar şi faptul dacă acesta prezenta un pericol pentru so-
cietate la momentul adoptării hotărârii (paragraful 10 supra), şi a ţinut cont de această
informaţie la adoptarea deciziei sale bazată pe concluziile expertizei.
Comisia a observat că ea nu este competentă să se pronunţe într-un mod
general asupra compatibilităţii prezumţiei instituite prin articolul 204 din Codul penal

122
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(paragraful 18 supra) cu alineatul (e) al articolului 5 paragraful 1 din Convenţie, unicul


alineat considerat relevant de către Comisie. În opinia Comisiei aplicarea prevederilor
dreptului italian nu a contravenit Convenţiei în cazul de faţă, iar caracterul şi amploa-
rea alienării mintale de care suferea dl Luberti erau de aşa natură încât justificau
internarea lui în spital.
25. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea va acorda o atenţie
sporită, în măsura posibilă, întrebării ridicate de cazul concret: ea va evalua dacă
privarea reclamantului de libertate a satisfăcut exigenţele articolului 5 paragraful 1. În
cazul de faţă numai partea introductivă şi alineatul (e) din paragraful 1 sunt relevante:
alineatele (b), (d) şi (f) nu sunt relevante în mod evident; alineatul (a) vizează o situa-
ţie în care există o condamnare (hotărârea din 5 noiembrie 1981 X c. Marii Britaniei,
Seria A nr. 46, p. 17, paragraful 39, şi hotărârea din 24 iunie 1982 Van Droogenbro-
eck, Seria A nr. 50, p. 19, paragraful 35), pe când în speţă este vorba de achitare.
26. Pentru a respecta dispoziţiile articolului 5 paragraful 1, internarea în cauză
trebuia să satisfacă următoarele exigenţe: să fie efectuată „în conformitate cu o pro-
cedură prevăzută de lege”, să fie „legală” şi să implice „o persoană alienată mintal”.
Potrivit reclamantului, numai ultima exigenţă nu a fost satisfăcută în speţă. Primele
două nu au fost contestate.
27. Curtea a reamintit faptul că autorităţilor naţionale trebuie să li se recunoască
dreptul de a se bucura de o anumită putere discreţionară de a decide dacă o persoană
trebuie internată ca fiind „alienată”, întrucât ele sunt primele care evaluează probele
prezentate într-un caz dat. Sarcina Curţii este de a controla deciziile acestor autorităţi
potrivit Convenţiei (a se vedea hotărârea din 24 octombrie 1979 în cauza Winterwerp,
Seria A nr. 33, p. 18, paragraful 40). O persoană nu poate fi considerată „ alienată” în
sensul articolului 5 şi privată de libertate decât dacă sunt satisfăcute trei condiţii minime:
existenţa unor probe medicale care să ateste că persoana este „alienată”, tulburărea
mintală trebuie să fie de aşa gravitate, încât să justifice internarea obligatorie, şi valabi-
litatea continuării internării să depindă de persistenţa unei astfel de tulburări (a se vedea
hotărârea X c. Regatului Unit, Seria A nr. 46, p. 18, paragraful 40 şi, mutatis mutandis,
hotărârea din 10 noiembrie 1969 în cauza Stögmuller, Seria A nr. 9 , p. 39-40, paragraful
4, hotărârea în cauza Winterwerp, Seria A nr. 33, p. 18, paragraful 39 şi hotărârea în
cauza Van Droogenbroek, Seria A nr. 50, p. 21-22, paragraful 40).
28. Susţinând faptul că deja s-a însănătoşit la momentul adoptării deciziei de
către Curtea de Apel din Roma de a-l interna în spital, dl Luberti în fond contestă sa-
tisfacerea primelor două condiţii.
Curtea subscrie opiniei contrare exprimată de Comisie şi Guvern.
În primul rând, este evident faptul că Curtea de Apel de juraţi a stabilit în mod
convingător calitatea de alienat a dlui Luberti. Curtea de Apel a verificat existenţa
condiţiei psihice date nu numai la momentul comiterii omorului („nel momento in cui
(aveva) commesso il faptto), în conformitate cu exigenţa articolului 222 combinat cu
articolul 88 din Codul penal, dar, de asemenea şi la momentul adoptării măsurii de
privare a dlui Luberti de libertate, cea de-a doua abordare respectând exigenţele ar-
ticolului 5 din Convenţie. Acest fapt este confirmat în mod incontestabil de hotărârea

123
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

din 16 noimebrie 1979: în motivele hotărârii se face trimitere, printre altele, la rapoar-
tele psihiatrice, care au fost elaborate la un interval mare de timp după consumarea
evenimentului şi se bazau, în mare măsură, pe comportamentul şi declaraţiile dlui
Luberti din timpul procedurii (paragraful 10 supra).
Mai mult decât atât, Curtea de Apel de juraţi a reuşit să demonstreze că carac-
terul şi gravitatea tulburării mintale de care suferea reclamantul la momentul adoptării
hotărârii în cauza lui justifica internarea obligatorie: ea a constatat că la acea perioadă
reclamantul prezenta un pericol real, fapt care a determinat-o să considere necesar
de a ordona executarea provizorie a deciziei sale (paragrafele 10 şi 12 supra).
29. Rămâne de a stabili dacă „detenţia” invocată, care iniţial era compatibilă
cu articolul 5 paragraful 1 din Convenţie, a fost menţinută şi după expirarea perioadei
justificate de starea psihică a dlui Luberti.
Potrivit informaţiilor prezentate Curţii, au fost elaborate două rapoarte privind
starea sănătăţii psihice a dlui Luberti în perioada între 16 noiembrie 1979, data la care
Curtea de Apel de juraţi şi-a pronunţat hotărârea, şi 10 iunie 1981, data suspendării
măsurii de securitate (paragrafele 10 şi 17 supra).
Primul raport – certificatul din 5 martie 1980 – a conchis că dl Luberti s-a în-
sănătoşit şi urma a fi pus în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a
progresului clinic atins (paragraful 14 supra). Cu toate acestea, acest raport a fost
elaborat nu de un psihiatru, dar de un psiholog care l-a examinat pe reclamant cu
titlu privat. Afară de aceasta, numai acest raport nu era suficient pentru a solicita
dispunerea eliberării dlui Luberti, în special ţinând cont de faptul că el a contrazis atât
constatările făcute doar cu câteva luni mai înainte şi incluse în hotărârea Curţii de
Apel de juraţi (16 noiembrie 1979), cât şi concluziile expertizei în baza cărora a fost
adoptată această hotărâre. Prin urmare, secţiunea de supraveghere din Roma trebuia
să acţioneze cu prudenţă şi să verifice starea psihică a dlui Luberti.
În fapt, această secţiune a ordonat depunerea dosarului medical a reclamantu-
lui şi a început studiul cazului. Cu toate acestea, ea nu s-a pronunţat asupra fondului
din moment ce la 5 august a declarat ca nu dispune de competenţă (articolul 14). La
16 august, dl Luberti a depus un recurs în casare şi a introdus noi cereri la Curtea de
Apel de juraţi din Roma de a fi pus în libertate. Cu toate acestea, la scurt timp - 22 au-
gust – el a fugit şi în rezultat nu putea fi supus unui examen psihiatric până la arestul
lui în martie 1981.
Cel de-al doilea raport a fost elaborat la 16 aprilie 1981 pentru scopurile anche-
telor referitoare la cererea adresată secţiunii de supraveghere din Naples. Acest ra-
port conţine opinia medicului-şef de la spitalul din Aversa potrivit căreia nu exista nici
un motiv pentru a menţine în continuare măsura de securitate (paragraful 17 supra).
Bineînţeles, raportul medicului-şef nu a constituit ultimul act în procedură; el nu
avea nici caracterul şi nici efectele juridice ale unei decizii. Fiind comunicat secţiunii
de supraveghere din Naples, acest raport nu o obliga în nici un fel. Secţiunea mai
trebuia să stabilească dacă starea psihică a dlui Luberti a justificat punerea lui în
libertate. Suspendarea internării unei persoane care anterior fusese recunoscută „ali-

124
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

enată” şi periculoasă pentru societate de către o instanţă de judecată este o chestiune


care vizează atât persoana în cauză cât şi comunitatea în care ea va trăi după elibe-
rare. În speţă era vorba de o persoană care a comis un omor, un factor care a sporit
dificultăţile inerente oricărei evaluări în domeniul psihiatric. Respectiv, secţiunea de
supraveghere trebuia să procedeze cu precauţie şi necesita un interval de timp pentru
a examina cauza.
Nu au existat dovezi că secţiunea de supraveghere din Naples ar fi întârziat
excesiv de mult cu adoptarea hotărârii. Chiar şi înaintea încheierii procedurii instituite
la Roma, ea a luat măsuri în vederea anchetării cererii dlui Luberti cu care fusese
sesizată. Ea s-a întrunit în şedinţă la 12 mai 1981, la opt zile după pronunţarea hotă-
rârii Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cu şaptesprezece zile înainte de depunerea
acestei hotărâri la grefă (paragraful 17 supra). Decizia ei, adoptată la 4 iunie 1981 şi
depusă la grefă la 10 iunie, a contribuit la punerea în libertate a dlui Luberti la 15 iunie.
Aceste intervale diferite de timp nu sunt exagerate: în opinia Curţii, secţiunea de su-
praveghere şi-a îndeplinit sarcinile într-un interval de timp rezonabil. Dacă secţiunea
de supraveghere din Roma ar fi acţionat cu o promptitudine mai mare, ar fi fost fezabil
de a ajunge mai repede la concluzia că continuarea internării nu mai era necesară.
Curtea nu exclude această posibilitate, dar, ţinând cont de probele prezentate, nu
consideră de a fi stabilit faptul că detenţia reclamantului a depăşit perioada justificată
de tulburarea mintală de care suferea. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a
articolului 5 paragraful 1.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5


PARAGRAFUL 4

30. Potrivit articolului 5 paragraful 4,


„Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

Potrivit dlui Luberti, tribunalele italiene nu au statuat „într-un termen scurt” asu-
pra cererilor de ridicare a măsurii de internare. Guvernul a contestat această teză în
faţa Comisiei, care a acceptat-o în esenţă, dar în memoriul său adresat Curţii (para-
graful 4 supra) el a recunoscut că procedura desfăşurată în faţa secţiunii de supra-
veghere din Roma, cu singurul scop de a stabili incompetenţa autorităţii sesizate, a
depăşit limita de timp.
31. Curtea trebuie să stabilească această problemă îndiferent de absenţa în-
călcării articolului 5 paragraful 1; la acest subiect, ea face trimitere la jurisprudenţa sa
constantă (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, Seria A nr.
50, p. 23, paragraful 43).
Anumite distincţii care sunt relevante în speţă sunt furnizate de hotărârile ante-
rior pronunţate de Curte cu privire la articolul 5 paragraful 4.
În cazul în care decizia de a priva o persoană de libertatea sa este adoptată
de un organ administrativ, această persoană are dreptul să solicite controlul legalităţii

125
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

deciziei de către un tribunal, ceea ce nu se aplică când este vorba de o decizie adop-
tată de către un tribunal la sfârşitul procedurii judiciare, în acest caz controlul impus
de articolul 5 paragraful 4 fiind incorporat în această decizie (a se vedea, în special,
hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, ibid., p. 23, paragrafele 44-45).
De asemenea, Curtea a declarat, vizavi de internarea persoanelor alienate,
că trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a efectua un control ulterior la intervale
rezonabile de timp, deoarece motivele care iniţial justificau internarea pot dispărea (a
se vedea, în special hotărârea precitată X. c. Regatului Unit, Seria A nr. 46, p. 22-23,
paragraful 52).
33. Internarea dlui Luberti s-a bazat pe hotărârea Curţii de Apel de juraţi, pro-
nunţată la 16 noiembrie 1979 la sfârşitul procedurii care a fost însoţită de garanţiile
judiciare necesare. Respectiv, ceea ce trebuia să fie stabilit este dacă reclamantul a
beneficiat ulterior de dreptul, după un „interval rezonabil de timp” de a introduce „un
recurs” pentru ca tribunalul să statueze „într-un termen scurt” asupra „legalităţii” con-
tinuării „deţinerii sale”.
34. Dl Luberti a formulat trei cereri privind suspendarea internării sale. Prima a
fost înaintată secţiunii de supraveghere din Roma la 19 noiembrie 1980, a doua Curţii
de Apel de juraţi din Roma la 16 august 1980 şi a treia a fost adresată secţiunii de
supraveghere din Naples la 16 august 1980 (paragrafele 14-17 supra). Prima cerere
a condus la constatarea incompetenţei secţiunii de supraveghere din Roma, adop-
tată la 5 august 1980 şi depusă la grefă a doua zi, constatare confirmată, în urma
recursului introdus de dl Luberti, prin decizia Curţii de Apel din Roma din 4 mai 1981,
depusă la grefă la 29 mai 1981. Rezultatul celei de-a doua cereri a fost o ordonanţă
de clasare, emisă de Curtea de Apel de juraţi din Roma, Guvernul neputând identifica
data emiterii acesteia; cea de-a treia cerere a condus la punerea în libertate a dlui Lu-
berti la 15 iunie 1981 în conformiate cu decizia secţiunii de supraveghere din Naples,
pronunţată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie 1981.
Deşi o decizie asupra „legalităţii deţinerii dlui Luberti” în sensul articolului 5 pa-
ragraful 4 a fost pronunţată numai de secţiunea de supraveghere din Naples, aceas-
ta nu înseamnă că trebuie să se ţină cont numai de procedura desfăşurată în faţa
acestei secţiuni. Ceea ce, de fapt, trebuie să se stabilească este dacă reclamantul a
beneficiat sau nu de dreptul său ca această chestiune să fie tranşată „într-un termen
scurt” de jurisdicţia italiană, de funcţionarea căreia statul reclamat răspunde în faţa
organelor Convenţiei. Pentru acest motiv, fiecare dintre etapele procedurilor implicate
în speţă trebuie să fie, în primul rând, examinate în mod separat şi ulterior să fie efec-
tuată o evaluare generală.
35. Procedura intentată la 19 noiembrie 1979 în faţa secţiunii de supraveghere
din Roma s-a încheiat în apel la 29 mai 1981, ceea ce înseamnă că ea a durat optspre-
zece luni şi zece zile. Un astfel de interval pare a fi, la prima vedere, excesiv de lung.
Cu toate acestea, trebuie de remarcat faptul că procedura a fost iniţiată la trei
zile după pronunţarea hotărârii de achitare a dlui Luberti şi de privare a acestuia de
libertate. Deşi, în conformitate cu dispoziţiile dreptului italian el nu era obligat să aş-
tepte un interval mai mare de timp înainte de a adresa cererea sa secţiunii de supra-

126
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

veghere din Roma, în sensul Convenţiei controlul iniţial al „legalităţii” „detenţiei lui” a
fost inclus în această hotărâre şi dreptul la examinrea într-un „termen scurt” a primei
cereri de eliberare a apărut numai după „un interval rezonabil de timp” (paragraful 31
supra). La fel, nu poate fi neglijat faptul că deja la 17 noiembrie 1979 dl Luberti a intro-
dus un recurs în apel la Curtea de Casare (paragraful 11 supra). Contestând motivele
invocate de Curtea de Apel de juraţi pentru a justifica respingerea tezei de sinucidere,
el încerca în mod evident să evite măsura de securitate pronunţată la 16 noiembrie. El
a atacat măsura în cauză la 19 noimebrie în faţa secţiunii de supraveghere din Roma.
Cu toate că el în mod cert avea dreptul de a utiliza ansamblul mijloacelor juridice de
apărare disponibile în conformitate cu dreptul în vigoare, utilizarea simultană a două
recursuri legale, chiar dacă distincte, urmărea acelaşi scop fundamental cauzând fără
îndoială o pierdere de timp care nu poate fi atribuită autorităţilor (cf., în contextul „in-
tervalului rezonabil” enunţat în articolul 6 paragraful 1, hotărârea din 15 iulie 1982 în
cauza Eckle, Seria A nr. 51, p. 36, paragraful 82). Ulterior, dl Luberti, de asemenea,
a cauzat o întârziere contestând decizia secţiunii de supraveghere din Roma în faţa
Curţii de Casare şi nu în faţa Curţii de Apel (paragraful 14 supra).
Cu toate acestea, din moment ce era vorba de un caz urgent, care implica
privarea de libertate, aceşti factori diferiţi nu justificau deschiderea procedurii în faţa
secţiunii de supraveghere din Roma, care s-a încheiat cu pronunţarea a unei decizii
privind incompetenţa instanţei şi a durat mai mult de un an şi jumătate. Într-adevăr,
Guvernul a recunoscut că procedura a depăşit „intervalul scurt” prevăzut de articolul
5 paragraful 4 din Convenţie.
35. Cât priveşte cea de-a doua cerere, introdusă la 16 august 1980, examina-
rea ei a fost suspendată pentru o perioadă nelimitată de către Curtea de Apel de juraţi
la 4 septembrie 1980 din cauza absenţei neautorizate a dlui Luberti (paragraful 16
supra). Este destul de evident că această măsură era adecvată din moment ce penrtu
a efectua un examen psihiatric era necesară prezenţa reclamantului. Suplimentar,
elementele dosarului nu demonstrează că decizia Curţii de a clasa procedura în faţa
ei a fost adoptată după 17 martie 1981, data arestului repetat al dlui Luberti.
36. Procedura referitoare la cea de-a treia cerere, formulată la 16 august 1980,
a durat nouă luni şi douăzei şi cinci zile (pargraful 17). În pofida duratei sale îndelun-
gate, acest interval de timp nu poate fi considerat exagerat în circumstanţele cauzei.
În primul rând, faptul că dl Luberti a evadat a exclus posibilitatea supunerii lui unui
examen psihiatric pâna la internarea lui repetată în spital în martie 1981. În al doilea
rând, secţiunea de supraveghere din Naples era obligată, la început, să-şi suspen-
deze decizia până la încheiere procedurii în faţa Curţii de Apel de juraţi din Roma în
privinţa primei cereri, adresată la 19 noiembrie 1979 secţiunii de supraveghere din
Roma. În cazul dat, reclamantul din nou nu a putut să se plângă de consecinţele multi-
plicităţii măsurilor luate de el (paragraful 34 supra). Imediat după pronunţarea deciziei
de către Curtea de Apel din Roma (4 mai 1981) şi fără a aştepta depunerea hotărârii
la grefă (29 mai 1981), secţiunea de supraveghere din Naples a început examinarea
fondului cauzei şi a acţionat cu promptitudinea impusă de articolul 5 paragraful 4 din
Convenţie. Ordonanţa secţiunii de supraveghere, adoptată la 4 iunie 1981 şi depusă
la 10 iunie, a condus la eliberarea dlui Luberti. În această privinţă, Curtea face trimi-

127
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tere la motivaţia sa referitoare la problema respectării dispoziţiilor paragrafului 1 al


articolului 5 (paragraful 29 supra).
37. Cu toate acestea, este adevărat faptul că procedura desfăşurată în peri-
oada 19 noiembrie 1979 – 29 mai 1981 în faţa secţiunii de supraveghere din Roma
şi, ulterior, în faţa Curţii de Casare şi a Curţii de Apel erau caracterizate de întârzieri
excesive. În rezultatul acestor întârzieri, autorităţile judiciare italiene, fără a ţine cont
de sârguinţa manifestată de secţiunea de supraveghere din Naples, nu au statuat
„într-un termen scurt” asupra „legalităţii detenţiei” în cauză, fapt recunoscut de Gu-
vern. Astfel, o evaluare generală a informaţiei prezentate Curţii duce la concluzia că a
avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 50

38. Articolul 50 din Convenţie prevede următoarele:


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

39. Reclamantul a solicitat o compensaţie în mărime de 20, 000, 000 lire pen-
tru prejudiciul material şi moral suferit. El considera această sumă a fi justificată de
prejudiciul cauzat de internarea lui pe parcursul unui an în spitalul de psihiatrie şi de
cheltuielile suportate în scopul „satisfacerii necesităţilor” internării. De asemenea, el a
revendicat suma de 1, 000, 000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată de 18 % pentru
cheltuielile de judecată suportate în timpul procedurilor în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma şi a Curţii de Apel din Roma. Cu privire la ambele revendicări, el a
solicitat Curţii să ţină cont de deprecierea monedei.
Atât Guvernul cât şi Comisia şi-au exprimat poziţia cu privire la această ches-
tiune şi Curtea consideră că este gata pentru a fi decisă (articolul 50 paragraful 3 din
regulamentul Curţii).
40. Din moment ce prin prezenta hotărâre nu s-a stabilit încălcarea exigen-
ţelor paragrafului 1 al articolului 5, nici un prejudiciu cauzat de privarea de libertate
reclamată nu poate fi luat în consideraţie. Cât priveşte încălcarea paragrafului 4, nu
a fost stabilit dacă dl Luberti ar fi fost pus în libertate mai devreme în cazul în care
exigenţa adoptării unei decizii într-un „termen scurt” ar fi fost respectată. Prin urmare,
orice revendicare a daunelor materiale trebuie să fie respinsă din cauza absenţei
unei legături cauzale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 25 aprilie 1983 în
cauza Van Droogenbroeck, Seria a nr. 63, p. 6, paragrafele 11-12); Curtea se alătură
la acest subiect Guvernului şi Comisiei.
41. Pe de altă parte, după cum a constatat Comisia, fapt care nu a fost con-
testat de către Guvern, reclamantul trebuie să fi suferit anumite prejudicii de natură
morală din cauza duratei procedurii care a fost intentată în scopul ridicării măsurii de
internare a lui. Cu toate acestea, trebuie să se ţină cont de faptul că el a inaintat, une-
ori simultan, o serie de cereri dintre care câteva erau adresate unei autorităţi judiciare

128
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

incompetente. Astfel, reclamantul era responsabil pentru faptul că procedura cu privi-


re la cauza lui era în proces de desfăşurare în faţa mai multor instanţe de judecată, o
situaţie care nu ameliora perspectivele unei soluţionări rapide (paragraful 16 supra).
În general, un interval mare de timp a fost pierdut din cauză că reclamantul a fugit
la 22 august 1980 şi s-a ascuns până la 17 martie 1981 (paragraful 16 supra). Prin
urmare, întârzierile care au avut loc s-au datorat în mare măsură comportamentului
reclamantului.
42. Cu privire la cheltuielile cauzate de procedura în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma şi Curţii de Apel, probele disponibile demonstrează faptul că recla-
mantul a luat măsuri în vederea urgentării acestor proceduri. Guvernul nu a inaintat
nici o obiecţie cu privire la aceste costuri, iar în opinia Comisiei ele „satisfăceau con-
diţiile prevăzute de Curte pentru a fi rambursate”.
Pe de altă parte, Curtea nu are nici un motiv de a pune la îndoială faptul că
această revendicare satisface diferite criterii care se răgăsesc în jurisprudenţa sa în
materie: scopul pentru care costurile în litigiu au fost suportate şi exigenţa suportării
lor în realitate, necesitatea de a fi suportate şi cuantumul lor rezonabil (a se vedea în
special hotărârea din 13 iulie 1983 în cauza Zimmermann şi Steiner, Seria a nr. 66, p.
14, paragrafaul 36). Respectiv, Curtea acordă dlui Luberti o compensaţie în cuantum
de 1,000,000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată cuvenită.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1 din Convenţie;


2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie;
3. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli şi
costuri, un milion (1, 000, 000) lire şi, eventual, suma taxei pe valoare adăugată.

Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, varianta franceză fiind autentică, apoi


pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 23 februa-
rie1984.

Semnat: Gérard Wiarda,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

129
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

130
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

GODDI contra ITALIEI


(Cererea nr. 8966/80)

HOTĂRÂRE

9 aprilie 1984

În cauza Goddi,
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1*, într-o cameră alcătuită
din următorul complet:

Dnii G. Wiarda, preşedinte,


G. Lagergren,
L.Liesch,
F. Gölcüklü,
B.Walsh,
C.Russo,
J. Gersing,
precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 23 iunie 1983, apoi la 29 martie 1984,
A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”). La originea cauzei se află o cerere (nr. 8966/80) introdusă contra Repu-
blicii italiene, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Franceso Goddi, a sesizat Comisia la
1 mai 1980 în temeiul articolului 25 (art. 25).
*
Nota grefei:
Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.

131
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 6 ianuarie 1983, în terme-


nul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47. Ea face trimitere la articolele 44 şi
48 precum şi la declaraţia Republicii italiene de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii
a Curţii (articolul 46) (art. 46). Cererea are drept scop obţinerea unei decizii asupra
chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului recla-
mat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 3 c) din Convenţie.
3. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant
(articolul 30).
4. Camera din şapte judecători se constituie de plin drept din dl C. Russo, ju-
decător ales din partea Italiei (articolul 43 din Convenţie), şi dl G.Wiarda, preşedintele
Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 28 ianuarie 1983, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anu-
me dnii M. Zekia, G. Lagergren, F. Gölcüklü, B.Walsh şi J. Gersing (articolele 43 in
fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament). Ulterior, dl L. Liesch, judecător supleant,
l-a înlocuit pe dl Zekia, care nu putea să ia parte în continuare la examinarea cauzei
(articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
5. După ce a primit, prin intermediul grefierului, opinia agentului guvernamental
italian („Guvernul”), a delegatului Comisiei şi a reprezentantului reclamantului asupra
necesităţii unei proceduri scrise, dl Wiarda, care şi-a asumat preşedinţia Camerei (ar-
ticolul 21 § 5 din regulament), a constatat la 1 martie 1983 faptul că nu este necesar
de a prevedea prezentarea memoriilor (articolul 37 § 1).
În conformitate cu decizia preşedintelui, grefierul a invitat Comisia, în aceeaşi
zi, apoi la 12 aprilie, să prezinte observaţiile, informaţiile şi documentele primite din
partea Guvernului şi reclamantului; ea le-a furnizat grefei la 7 martie şi la 22 aprilie.
6. La 26 mai, preşedintele a fixat pentru data de 20 iunie deschiderea proce-
durii orale, după consultarea prin intermediul grefierului a agentului guvernamental,
delegatului Comisiei şi reprezentantului reclamantului (articolul 38).
La 16 iunie, el a permis agentului guvernamental şi reprezentantului reclaman-
tului să utilizeze limba italiană (articolele 27 §§ 2 şi 3).
7. Printr-un „memoriu de intervenţie voluntară”, parvenit la grefă la 17 iunie,
consiliul Ordinului avocaţilor şi apărătorilor din Roma a solicitat autorizarea de a par-
ticipa la procedură. Preşedintele a refuzat cererea în aceeaşi zi deoarece ea fusese
prezentată la o etapă prea tardivă a procesului (articolul 37 § 2).
8. Dezbaterile publice s-au desfăşurat la data fixată, la Palatul Drepturilor Omu-
lui din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au prezentat:
- din partea Guvernului
dl A. Squillante, preşedinte al secţiei la Consiliul de Stat,
şef al Serviciului pentru contencios diplomatic al
Ministerului Afacerilor Externe, agent;

132
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dna C. Antonelli, Ministerul Afacerilor Externe,


dl M. Di Stefano, avocat la baroul din Roma, consilieri;
- din partea Comisiei

dl S. Trechsel, delegat;
- din partea reclamantului

dl G. Sangermano, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor, precum şi răspunsul lor la întrebă-


rile sale, dl Trechsel pentru Comisie, dl Sangermano pentru reclamant şi dl Squillante
pentru Guvern.
9. La 19 şi 21 iulie, reprezentantul reclamantului a comunicat Curţii pretenţiile
acestuia în temeiul articolului 50 din Convenţie.
În conformitate cu instrucţiunile preşedintelui, grefa a primit observaţiile în cau-
ză ale Guvernului la 17 august 1983, apoi cele ale delegatului Comisiei la 26 august.

FAPTELE

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

10. Cetăţean italian născut în 1951, dl Francesco Goddi este un cioban care
locuieşte în San Venanzo (provincie din Terni).
11. La 6 iunie 1975, tribunalul din Forli l-a judecat, împreună cu un anumit dl
F., pentru diferite delicte. El a fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare (re-
clusione) şi la o amendă corecţională de 300.000 lire (multa) pentru unele capete de
acuzare (ameninţare cu arma, deţinere şi purtare ilegală de arme şi muniţii); pentru
alte acuzaţii (deţinere şi port ilegal de arme de război, prejudicierea bunurilor, explozii
periculoase într-un loc public) el fusese achitat din lipsă de probe.
12. Condamnaţii, procurorul republicii şi procurorul general au făcut apel la
Curtea de apel din Bologne. Motivele apelului dlui Goddi au fost formulate de către dl
Monteleone, unul din cei doi avocaţi care l-au apărat în prima instanţă.
Curtea de Apel din Bologne a fixat şedinţa pentru 30 noiembrie 1976 dar dl
Monteleone, cu toate că fusese anunţat, nu s-a prezentat. După ce a numit-o în ca-
litate de avocat din oficiu pe dl Maio pentru reclamant, ea a amânat dezbaterile sine
die din alte motive de procedură. Preşedintele Curţii a decis ulterior desfăşurarea dez-
baterilor pentru 9 iulie 1977. În această zi, şedinţa a fost din nou amânată, deoarece
dl F. nu fusese anunţat. Din procesul verbal reiese că dl Goddi s-a prezentat în faţa
Curţii de Apel asistat de un nou avocat la alegerea sa, dl Bezicheri, dar nici acesta nu
era la acel moment unicul său consilier.
13. La 20 septembrie 1977, preşedintele Curţii de apel a ordonat reluarea audi-
erilor pentru 3 decembrie. Peste trei zile, procurorul general din Bologne a cerut procu-

133
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

rorului republicii Orvieto, în jurisdicţia căreia locuia reclamantul, să-l anunţe pe acesta şi
să asigure transferul lui la Bologne, în cazul în care acesta va fi în stare de arest.
Din cauză că executorul judecătoresc nu a putut înmâna citaţia personal dlui
Goddi, nici altei persoane autorizate de lege s-o primească, el a depus-o la primărie;
în acelaşi timp el a informat despre aceasta reclamantul printr-un aviz lăsat la do-
miciliul lui şi printr-o scrisoare recomandată cu înştiinţare. Scrisoarea, expediată la 5
octombrie 1977, a fost primită la 7 octombrie personal de reclamant.
La 29 octombrie, dl Goddi fusese reţinut şi pus sub arest la Orvieto, în baza
unui mandat al procurorului republicii din Forli, pentru ispăşirea unei pedepse priva-
tive de libertate pe un termen de şase luni pronunţată de către tribunalul din Forli la
3 mai 1976.
14. Audierile din 3 decembrie 1977 s-au desfăşurat atât în lipsa reclamantului
şi a avocatului său cât şi a părţii civile, precum şi a co-acuzatului, a propriului său
apărător şi a altor trei martori citaţi. Curtea a ignorat de altfel recenta arestare a dlui
Goddi, absenţa căruia o declarase neîntemeiată.
Acesta din urmă a afirmat, dar fără a prezenta vreo probă, că a anunţat autori-
tăţile, care au negat acest lucru, despre faptul că era pus sub urmărire şi despre data
dezbaterilor; cu toate acestea ele nu ar fi întrepris nici o măsură pentru a-i acorda
posibilitatea să se înfăţişeze la audiere.
Dl Bezicheri nu s-a prezentat, din cauză că nu a primit citaţia: ea fusese adre-
sată dlui Monteleone şi posibil dlui Ronconi, un alt avocat care a apărat reclamantul
în prima instanţă. Potrivit spuselor lor, dl Bezicheri a aflat despre audieri doar la 5
decembrie, peste două zile după eveniment, când părinţii clientului său au dorit să
afle de la el date despre desfăşurarea procesului.
15. La şedinţa din 3 decembrie, Curtea i-a oferit dlui Goddi un nou apărător din
oficiu, dl Straziani. Procuratura a cerut amânarea audierii pentru a permite înfăţişarea
martorilor care au trebuit să se prezinte în această zi (paragraful 14 supra). După ce a
deliberat cu uşile închise, Curtea a respins această cerere şi a continuat dezbaterile.
Referitor la dl Goddi, procuratura a ajuns la concluzia de condamnare a aces-
tuia pentru acuzaţiile, pe care tribunalul din Forli le-a respins din cauza lipsei probelor
suficiente, şi de confirmare a hotărârii primei instanţe în fond pentru restul capetelor
de acuzare. Dl Straziani s-a limitat la faptul de a face trimitere la motivele apelului,
formulate de dl Monteleone.
Audierile s-au încheiat în aceeaşi zi. Curtea, acceptând concluziile procuroru-
lui general, i-a aplicat reclamantului pedepse mai severe: patru ani de închisoare şi
500 000 lire drept amendă corecţională, cu trei luni de „arest” (arresto) şi 30.000 lire
amendă contravenţională (ammenda).
16. Reclamantul a înaintat recurs în casare; două din motivele recursului său
se refereau la absenţa sa şi a avocatului său la şedinţa din 3 decembrie 1977.
Curtea de casare a respins recursul la 8 noiembrie 1979. În opinia ei, notifica-
rea adresată dlui Monteleone corespundea exigenţelor articolului 410 din Codul de

134
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

procedură penală (paragraful 19 infra). Cât priveşte absenţa, dlui Goddi, Curtea a
menţionat că jurisdicţia de apel nu era în cunoştinţă de cauză despre împiedimentul
invocat de reclamant.

II. LEGISLAŢIA ŞI JURISPRUDENŢA PERTINENTE

a) Înfăţişarea acuzatului la audieri


17. Articolul 427 din Codul de procedură penală prevede următoarele:
„Acuzatul în stare de arest asistă la audieri personal, fără constrângeri fizice, cu excepţia cazurilor
când măsurile de precauţie se impun pentru a evita pericolul evadării sau violenţei.
Dacă la un anumit moment el refuză să asiste, fără ca să existe vreo circumstanţă prevăzută în arti-
colul 497, judecătorul ordonează desfăşurarea procesului făcând abstracţie de absenţa acuzatului;
în asemenea cazuri, acuzatul este reprezentat în toate aspectele de către un apărător.
(...)”

Potrivit articolului 22 din dispoziţiile de aplicare ale acestui cod, procuratura


trebuie să ceară ca acuzatul arestat să fie adus la audieri.
18. Acuzatul poate, printr-o declaraţie scrisă, să renunţe la înfăţişare. Dacă nu
procedează astfel, regulile referitoare la participarea sa sau la asistarea sau repre-
zentarea sa de către un apărător trebuie întotdeauna să fie respectate. În caz contrar
procesul poate fi declarat nul şi neavenit (articolul 185). Curtea de casare totuşi a
considerat că acest temei de nulitate este inaplicabil dacă o jurisdicţie ignoră faptul
că cel vizat se află în stare de arest (a 2-a Cameră, 30 octombrie 1972, nr. 1267,
Culegerea 1974, p. 2403).
În termenii articolului 497 din Codul de procedură penală, dacă acuzatul chiar
fiind în detenţie nu poate asista la audiere din cauza unui impediment legitim, juris-
dicţia amână dezbaterile cu excepţia cazului în care cel vizat acceptă ca ele să se
desfăşoare în absenţa lui. Totodată, potrivit articolului 498, dacă nu este prezent un
asemenea impediment şi notificările sunt făcute în modul cuvenit, jurisdicţia decide
prin ordonanţă de a se pronunţa in absentia.
b) Notificarea datei audierilor
19. Codul de procedură penală obligă de a aduce la cunoştinţa acuzatului şi a
apărătorului data audierilor.
Referitor la ultimul, articolul 410 precizează:
„În procesele în faţa tribunalului, curţii cu juraţi, curţii de apel şi curţii de apel cu juraţi, grefierul noti-
fică în scris apărătorii despre data fixată pentru dezbateri cu cel puţin opt zile înainte (...).”

Încălcarea acestei prevederi antrenează nulitatea ordonanţei de citare (arti-


colul 412).
Pe de altă parte, Curtea de casare, adoptând decizia în şedinţă plenară, a
hotărât la 7 februarie 1981 că în cazul în care un acuzat este reprezentat de mai
mulţi apărători, citaţia de înfăţişare poate fi adresată doar unuia dintre ei (hotărârea
Murdocca şi alţii).

135
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

c) Participarea apărătorilor la audieri


20. Articolul 125 din Codul de procedură penală prevede, printre altele, că pro-
cesul poate fi considerat nul şi neavenit dacă acuzatul nu a fost asistat de un apărător,
în afara cazului când este vorba de o infracţiune pasibilă de o amendă contravenţi-
onală care nu depăşeşte trei mii de lire sau „arest” care nu depăşeşte o lună, chiar
dacă aceste pedepse sunt aplicate împreună; în timpul procesului, cel vizat nu poate
avea mai mult de doi apărători.
În termenii articolului 133, alineatul trei, din acelaşi cod, dacă acuzatul îşi
schimbă apărătorul sau revocă mandatul celui pe care l-a ales, decizia sa nu produce
efecte dacă ea nu este adusă la cunoştinţa judecătoului sau a magistratului din pro-
curatură responsabil de acest caz. În timpul dezbaterilor, înlocuirea sau retragerea se
operează prin intermediul unei declaraţii înscrise în procesul-verbal.
21. Dacă acuzatul nu şi-a ales apărător sau dacă acesta din urmă nu-şi înde-
plineşte obligaţiunile, judecătorul numeşte un avocat din oficiu (articolul 128, primul şi
ultimul alineate, Codul de procedură penală).
22. La rândul său, Curtea de casare s-a pronunţat de drept că un avocat îşi
pierde calitatea de apărător dacă el nu intervine la dezbateri şi nu asigură înlocuirea
sa (a 5-a Cameră penală, 26 martie 1975, Canistracci). Ea a precizat:
„În asemenea cazuri, acuzatul este apărat de un avocat desemnat din oficiu, cel puţin dacă el nu
acordă un nou mandat apărătorului său precedent; în absenţa unei numiri noi, [acesta din urmă]
nu poate exercita recursuri, deoarece această facultate este rezervată apărătorului care l-a asistat
sau l-a reprezentat pe acuzat în timpul procedurii. Data unei noi audieri trebuie deci să fie notificată
apărătorului din oficiu (...).”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

23. Prin cererea sa adresată Comisiei la 1 mai 1980 (nr. 8966/80), dl Goddi a
pretins că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil, deoarece el nu a beneficiat
de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi că Curtea de apel din Bologne a declarat
apelul, în mod greşit din punctul său de vedere, că fiind neîntemeiat. El a invocat ar-
ticolul 6 §§ 1 şi 3 c) din Convenţie.
24. La 5 martie 1992, Comisia a declarat cererea admisibilă după ce a exami-
nat-o doar în lumina paragrafului 3 c).
În raportul său din 14 iulie 1982 (articolul 31 din Convenţie), ea şi-a exprimat în
unanimitate opinia că a avut loc o încălcare. Textul integral al avizului său figurează
în anexă la prezenta hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

25. La audierile din 20 iunie 1983, Guvernul a invitat Curtea să conchidă, că în


speţă nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 3 c), reclamantul a invitat-o să constate o
„atingere la drepturile la apărare şi, în consecinţă, la drepturile omului”, Comisia - să-i
confirme avizul său.

136
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 6 § 3 c)

26. În termenii articolului 6 § 3 c) din Convenţie, „orice acuzat” are dreptul


„să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci
când interesele justiţiei o cer.”

În opinia reclamantului, dezbaterile din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel


din Bologne s-au desfăşurat în condiţii incompatibile cu textul menţionat mai sus din
trei considerente: nu i-au fost asigurate condiţii pentru a se înfăţişa personal la pro-
ces; a fost privat de serviciile avocatului ales de el prin faptul că notificarea i-a fost
transmisă dlui Monteleone care nu-l mai reprezenta şi nu dlui Bezicheri; apărarea
oferită de dl Straziani, avocat din oficiu, nu a fost eficientă.
Comisia a accepta în esenţă această obiecţie. Potrivit Guvernului din contra,
absenţa dlui Goddi a fost rezultatul propriei sale voinţe; în plus, procedura urmată de
Curtea de apel din Bologne nu s-a desfăşurat în contradicţie cu dreptul invocat deoa-
rece mandatul dlui Monteleone nu a fost revocat în mod expres; în fine, judecătorii nu
puteau verifica modalitatea în care dl Straziani îşi îndeplinea funcţiile.
27. În circumstanţele speţei, drept punct de plecare trebuie să servească
constatarea că rezultatul către care tinde articolul 6 § 3 c) nu a fost atins în faţa
Curţii de apel din Bologne. Dl Bezicheri nu a asistat la dezbaterile din 3 decembrie
1977 şi deci nu a putut să-şi execute mandatul oferit de către reclamant. Acesta din
urmă cu atât mai mult nu s-a prezentat; el se afla în arest la Orvieto. Cât priveşte dl
Straziani, desemnat avocat din oficiu, el nu cunoştea nici dosarul, nici clientul său,
nici faptul că acesta fusese arestat la 29 octombrie; în plus, el nici nu a dispus de
timpul necesar pentru a se pregăti, deoarece Curtea a refuzat amânarea iar audie-
rea a avut loc în aceeaşi zi, fiind pronunţată o pedeapsă mai severă decât în prima
instanţă (paragraful 15 supra).
Prin urmare, dl Goddi nu a beneficiat la 3 decembrie 1977 de o apărare „con-
cretă şi efectivă” după cum prevede articolul 6 § 3 c) (hotărârea Artico din 13 mai
1980, Seria A nr. 37, pag. 16, § 33).
28. Mai este necesar să se examineze dacă, şi în ce măsură, asemenea si-
tuaţie este imputabilă statului italian. Pentru a determina dacă a avut loc încălcarea
paragrafului 3 c) din articolul 6, garanţiile căruia constituie elementele noţiunii genera-
le de proces echitabil enunţat în paragraful 1 (aceeaşi hotărâre, p. 15, § 32), Curtea,
înainte de a face o apreciere globală, a examinat în mod separat fiecare din capetele
de acuzare ale plângerii.
29. Persoana vizată s-a plâns la început că procuratura şi autorităţile peniten-
ciare din Orvieto au neglijat faptul de a-i asigura prezenţa la audierile din Bologne din
3 decembrie 1977.

137
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

La 23 septembrie 1977, procurorul general a rugat Curtea de apel din Bologne


să ceară procurorului republicii Orvieto să notifice acuzatului citaţia de înfăţişare şi
să asigure transferul lui dacă acesta va fi în detenţie. Or, la această dată reclamantul
era în libertate; el a fost arestat doar la 29 octombrie 1977, în baza ordinului procuro-
rului republicii din Forli (paragraful 13 supra). Unica sarcină a procuraturii din Orvieto
consta deci de a asigura livrarea citaţiei. Deoarece ea a îndeplinit-o, dl Goddi primind
notificarea cel târziu la 7 octombrie (ibidem), nu ar trebui s-o considerăm ca respon-
sabilă de absenţa acestuia din faţa jurisdicţiei de apel; Guvernul a subliniat pe bună
dreptate acest fapt.
Cât priveşte autorităţile de la închisoare, reclamantul susţine că le-ar fi comu-
nicat despre existenţa procesului şi data audierii, dar Guvernul a contestat aceasta
(paragraful 14 supra). Nici una din părţi nu au prezentat probe în sprijinul afirmaţiilor
sale şi Curtea nu s-a aflat în posesia unui alt element pentru a rezolva această ches-
tiune controversată de fapt. În această privinţă deci nu a fost stabilită nici o omisiune
din partea autorităţilor italiene.
30. În ceea ce priveşte absenţa avocatului ales de dl Goddi, Curtea nu a deter-
minat dacă dreptul italian obliga să fie notificată data audierilor atât dlui Monteleone
cât şi dlui Bezicheri, sau doar unuia dintre ei şi cui; ea trebuie să verifice respectarea
exigenţilor Convenţiei.
Din această perspectivă, Curtea denotă că lipsa notificării dlui Bezichere a con-
tribuit la privarea reclamantului de o apărare „concretă şi eficientă” (hotărârea Artico
precitată, Seria A nr. 37, pag. 16, § 33). Etapele anterioare ale procesului ar fi trebuit să
conducă Curtea de apel din Bologne să considere că doar dl Bezicheri putea asigura
la 3 decembrie 1977 o asemenea apărare: spre deosebire de dl Monteleone care nici-
odată nu s-a înfăţişat la proces în faţa ei, dl Bezicheri a participat la audierile din 9 iulie
1977 (paragraful 12 supra). În consecinţă, această notificare trebuia adresată lui.
Potrivit Convenţiei, absenţa dlui Bezicheri constituie un fapt cu atât mai mult
îngrijorător deoarece şi dl Goddi a fost absent; dl Straziani, prin faptul că a ignorat
motivele neînfăţişării reclamantului, nu a putut înainta un recurs în temeiul articolului
497 din Codul de procedură penală (paragraful 18 supra); în cele din urmă, exista
un risc, şi el s-a realizat, de agravare a pedepselor aplicate la 6 iunie 1975 de către
tribunalul din Forli (paragrafele 11 şi 15 supra).
Fără indoială situaţia încriminată nu s-ar fi produs, dacă reclamantul ar fi re-
vocat în mod expres mandatul dlui Monteleone, dar în dreptul italian este suficientă
o retragere implicită care rezultă din desemnarea unui nou avocat. Comportamentul
reclamantului nu merită deci nici o critică în viziunea articolului 6 § 3 c).
31. Cât priveşte apărarea din oficiu oferită dlui Goddi la 3 decembrie 1977,
Curtea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra manierei în care dl Straziani,
exercitând o profesie liberală, acţionând în conformitate cu propria conştiinţă ca parti-
cipant la realizarea justiţiei, a considerat că trebuie să conducă acest caz. În schimb,
Curtea trebuie să examineze, dacă Curtea de apel din Bologne a luat măsuri pentru
a garanta celui acuzat desfăşurarea unui proces echitabil, care includea posibilitatea
unei apărări corespunzătoare.

138
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Or dl Straziani nu a dispus de timpul şi facilităţile de care avea nevoie pentru a


studia dosarul, a-şi pregăti pledoaria şi, după caz, de a se consulta cu clientul (a se
vedea articolul 6 § 3 b) din Convenţie). Din cauză că nu a notificat data audierilor dlui
Bezicheri, Curtea de apel trebuia cel puţin, respectând pe deplin principiul fundamen-
tal al independenţei baroului, să ia măsuri pozitive destinate să permită avocatului din
oficiu să-şi îndeplinească sarcina în cele mai bune condiţii (vezi, mutatis mutandis,
hotărârea Artico precitată, pag. 16, § 33). Ea putea să amîne dezbaterile, după cum
a solicitat procuratura (paragraful 15 supra), sau să ordone din proprie iniţiativă o
suspendare a şedinţei pentru o durată suficientă.
Faptul că dl Straziani nu a înaintat o asemenea cerere nu antrenează consecin-
ţe. Circumstanţele excepţionale ale cauzei – absenţa reclamantului şi lipsa notificării
dlui Bezicheri – erau suficiente pentru jurisdicţia de apel pentru a nu rămâne pasivă.
32. Totalitatea acestor consideraţiuni, au determinat Curtea să constate o încăl-
care a exigenţelor articolului 6 § 3 c) la etapa audierilor din 3 decembrie 1977 în faţa
Curţii de apel din Bologne. Această încălcare nu a fost remediată de Curtea de casare
deoarece prin hotărârea sa din 8 noiembrie 1979 apelul reclamantului a fost respins
(paragraful 16 supra). Prin urmare a existat o încălcare.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

33. Articolul 50 al Convenţiei prevede:


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât
o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o satisfacţie echitabilă.”

34. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu „20 milioane de lire (102.000 FF)”;
el şi-a bazat cererea pe condamnarea pronunţată împotriva sa la 3 decembrie 1977.
Comisia a subliniat că încălcarea articolului 6 § 3 c) a avut loc pe parcursul pro-
cesului propriu-zis şi nu, ca în cauza Artico precitată, cu ocazia examinării recursului în
casare; ea a considerat că efectele încălcării au putut fi resimţite efectiv de dl Goddi.
Guvernul, din partea sa, a considerat pretenţiile reclamantului prea excesive.
În pofida celor precedente, părţile au fost de acord în privinţa unei chestiuni:
toate trei au lăsat întrebarea la discreţia Curţii.
Chestiunea era astfel pregătită pentru decizie (articolul 53 § 1 din regulament).
35. Reclamantul susţinea, că dacă ar fi beneficiat de o apărare corespunzătoa-
re, el cu siguranţă ar fi fost supus unei condamnări mai uşoare şi Curtea de apel avea
probabil să confirme, fără vreo modificare, hotărârea tribunalului din Forli.
Curtea nu ar putea accepta o alegaţie atât de categorică. Totuşi ar fi trebuit să
fie luat în considerare faptul că Curtea de apel din Bologne a agravat mult pedeap-
sa aplicată de prima instanţă; rezultatul probabil putea fi diferit, dacă dl Goddi ar fi
beneficiat de o apărare concretă şi efectivă. O asemenea pierdere a şanselor reale

139
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

justifică în speţă acordarea unei satisfacţii echitabile (hotărârea Artico precitată,


Seria A nr. 37, pag. 20, § 42).
La aceasta se adaugă prejudiciul moral pe care cu siguranţă l-a suportat recla-
mantul din cauza încălcării articolului 6 § 3 c).
36. Nici unul din aceste elemente nu poate fi supus unui calcul exact. Eva-
luându-le în mod echitabil în totalitate, potrivit articolului 50, Curtea a estimat că
trebuie să-i acorde dlui Goddi o satisfacţie pe care a evaluat-o la cinci milioane
(5.000.000) de lire.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 3 c) din Convenţie;


2. Susţine că statul reclamat trebuie să-i plătească reclamantului cinci milioane
(5.000.000) lire în conformitate cu articolul 50.

Redactată în franceză şi engleză la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg,


la nouă aprilie una mie nouă sute optzeci şi patru.

Pentru Preşedinte

Semnat: Léon Liesch


Judecător

Herbert Petzold
Grefier

140
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

DUINHOF ŞI DUIJF contra OLANDEI


(Cererile nr. 9626/81 şi 9736/82)

HOTĂRÂRE

22 mai 1984

În cauza Duinhof şi Duijf,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1, într-o cameră compusă
din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


G. Wiarda,
J. Cremona,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
L.-E. Pettiti,
B.Walsh,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1983, apoi la 4 mai 1984,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui („Comisia”) la 13 octombrie 1983 şi în ziua următoare de către Guvernul Olandei

Nota grefei:
1
Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.

141
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

(„Guvernul”), în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie.


La originea cauzei se află două cereri (nr. 9626/81 şi 9736/82) introduse contra aces-
tui stat, cu care doi cetăţeni olandezi, dnii Bernard Joost Duinhof şi Robert Duijf, au
sesizat Comisia în 1981 şi în 1982 în temeiul articolului 25.
2. Cererile Comisiei şi a Guvernului fac trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi
la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46).
Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în
cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolului 5 § 3.
3. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
manţii şi-au exprimat dorinţa de a participa la proces în faţa Curţii şi şi-au desemnat
un reprezentat (articolul 30).
4. Vicepreşedintele Curţii, exercitând funcţiile preşedintelui, a estimat la 14 oc-
tombrie 1983 că, în interesul unei bune administrări a justiţiei, prezenta cauză trebuie să
fie încredinţată unei singure camere constituită la 24 martie 1983 în scopul examinării
altor două cauze: Jong, Baljet şi van den Brink; van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe
(articolul 21 § 6 din regulament). Camera se constituie de plin drept din dl G. Wiarda,
judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Ryssdal, vice-
preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament), ceilalţi cinci judecători desemnaţi
prin tragere la sorţi (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) fiind dna
Bindschedler-Robert, dl F. Gölcüklü, dl L.-E. Pettiti, dl B.Walsh şi dl Bernhardt. Ulterior,
dl J. Cremona, judecător supleant, l-a înlocuit pe dl Bernhardt, care a fost împiedicat să
examineze cauza (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
5. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Ryss-
dal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, delegatul Co-
misiei şi pe avocatul reclamanţilor cu privire la procedura ce urma să se desfăşoare.
Având în vedere declaraţiile lor concordante, el a decis la 14 noiembrie că nu este
necesar de a dispune prezentarea memoriilor (articolul 37 § 1). Prin aceeaşi ordonan-
ţă, el a fixat pentru 22 noiembrie data deschiderii procedurii orale (articolul 38).
6. La 17 noiembrie, el a permis avocatului reclamanţilor să utilizeze limba olan-
deză în procedura scrisă şi în cadrul pledoariei (articolele 27 § 3).
7. Dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 noiembrie, la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dna F. Y. Van der Wal, jurisconsult adjunct


la Ministerul afacerilor externe, agent,
Dl E. A. Droogleever Fortuijn, Landsadvocaat, consilier,
Dl W. Breukelaar, funcţionar la Ministerul justiţiei,
Dl J. A. Wiarda, funcţionar la Ministerul apărării, consilieri;

142
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea Comisiei

Dl J. Frowein, delegat,
- din partea reclamanţilor

Dl E. Hummels, avocat, consilier.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor, precum şi răspunsul lor la între-


bările sale, dl Droogleever Fortuijn pentru Guvern, dl Frowein pentru Comisie şi dl
Hummels pentru reclamanţi.
8. La 24 noiembrie, Comisia a furnizat două documente la solicitarea grefierului
potrivit instrucţiunii preşedintelui.
La 12 şi, respectiv, la 20 decembrie, grefa a primit din partea reclamanţior şi
agentul guvernamental răspunsurile la unele întrebări adresate şi documentele cerute
în cadrul audierilor.
9. La 21 decembrie, preşedintele camerei a acordat fiecărui reclamant asis-
tenţa judiciară începând cu 22 noiembrie, după ce a primit asupra acestui punct ob-
servaţiile scrise ale agentului guvernamental şi delegatului Comisiei (articolul 4 din
addendum la regulament).

FAPTELE

10. Născuţi respectiv în 1962 şi 1958, dnii Duinhof şi Duijf locuiau în Olanda.
În 1981 şi 1982, după înrolarea lor forţată în armata olandeză, ambii au refuzat, din
cauza obiecţiilor de conştiinţă, să îndeplinească unele ordine care rezultau din obli-
gaţiile lor militare. Fiind puşi sub arest de către ofiţerii competenţi care îi bănuiau de
încălcarea Codului penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht), ei fusese plasaţi în
detenţie, apoi trimişi pentru judecare în faţa Curţii militare.

I. DREPTUL INTERN APLICABIL

A. Obiecţia de conştiinţă

11. Până şi după începutul serviciului miltar, poate fi acordată o eliberare de la


satisfacerea acestuia din cauza obiecţiei de conştiinţă. Procedura ce trebuie urmată
pentru solicitarea scutirii este definită în legea cu privire la obiecţia de conştiinţă cu
privire la serviciul militar (Wet Gewetenbezwaren Militaire Dienst) şi în decretul minis-
terial din 31 iulie 1970.
În speţă, nici unul dintre reclamanţi niciodată nu a revendicat statutul de autor
al obiecţiei de conştiinţă pe lângă ministrul apărării (paragrafele 21-28 infra).
B. Procedura penală militară
12. Procedura penală pentru forţele terestre şi aeriene, în particular în materie
de arest şi detenţie provizorie, este reglementată de Codul de procedură a forţelor

143
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

terestre şi aeriene (Rechtspleging bij de Land- en Luchtmacht – „codul”), amendat


pentru ultima dată la 24 noiembrie 1978. Judecarea infracţiunilor de drept penal mi-
litar, care este aplicabil ostaşilor – cum ar fi reclamanţii – precum şi voluntarilor, este
înfăptuită în primă instanţă de către o Curte militară (Krijgsraad). Există o posibilitate
de a înainta apel în faţa Înaltei Curţi militare (Hoog Militair Gerechtshof), apoi recurs
în anulare în faţa Curţii Supreme (Hoge Raad) din Olanda.

1. Detenţia înainte de trimitere în judecată

13. Orice ofiţer sau subofiţer este abilitat să aresteze un militar de grad inferi-
or bănuit de o infracţiune gravă dacă circumstanţele dictează o privare imediată de
libertate (articolul 4 din cod); detenţia în rezultatul acestui arest nu poate depăşi 24
de ore (articolul 5).
Şeful unităţii poate ordona plasarea sau menţinerea suspectului în detenţie
provizorie a) dacă există un pericol sporit al evadării, b) dacă motive importante de
securitate dictează o privare imediată de libertate sau c) dacă asemenea măsuri sunt
necesare pentru păstrarea disciplinei în armată (articolul 7, cel de-al doilea alineat).
Într-o modalitate similară se poate acţiona împotriva unui militar bănuit de una dintre
infracţiunile enumerate în Codul penal militar sau pentru care Codul de procedură pe-
nală de drept comun autorizează detenţia provizorie, cu excepţia celor pe care Curtea
militară nu le poate examina (articolul 7, cel de-al patrulea alineat). Nu poate fi ordo-
nată o asemenea măsură dacă suspectul riscă doar o condamnare la închisoare fără
suspendarea executării pedepsei, sau o altă măsură restrictivă de libertate, sau dacă
pedeapsa eventuală va fi de o durată mai scurtă decât detenţia provizorie (ibidem).
Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 7, cel de-al cincilea
alineat). Şeful unităţii raportează generalului orice caz de detenţie care depăşeşte
patru zile (articolul 7, alineatul şase).
Dacă detenţia a durat paisprezece zile, suspectul poate invita Curtea militară
competentă să fixeze un termen (susceptibil de prelungire) în care generalul va trebui
să se pronunţe fie asupra trimiterii în judecată fie asupra încetării detenţiei. Curtea se
pronunţă fără întârziere, după ce audiază autoritatea abilitată să o sesizeze, auditorul
militar (auditeur militair, paragraful 18 infra) şi suspectul, care poate beneficia de asis-
tenţa unui consilier (articolul 13).
14. Dacă, după ce a primit avizul auditorului militar şi, în măsura posibilităţii („zo
mogelijk”), a audiat suspectul, generalul sau un ofiţer superior (hoofd officier) delegat
de el consideră că cauza trebuie să fie transmisă Curţii militare, soldatul este trimis
pentu judecare în faţa ei (articolul 11). Generalul sau ofiţerul desemnat de el poate
totuşi, în anumite circumstanţe, că lase cauza să fie soluţionată pe cale disciplinară
(articolul 12). Directiva nr. 27/7 a Ministerului apărării explică efectul acestor dispoziţii
în felul următor (traducere din olandeză):
„Procedura penală militară diferă de procedura aplicabilă persoanelor civile prin faptul că decizia
de urmărire nu emană de la o autoritate de urmărire – auditorul militar – dar de la o autoritate mili-
tară: generalul sau ofiţerul superior desemnat de el pentru a acţiona în numele său (...). Auditorul
militar la această etapă este deci un simplu organ consultativ, deşi el trebuie să-l consulte şi este
obligat să-şi dea avizul”.

144
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Decizia de a sesiza jurisdicţia trebuie să fie formulată în scris şi să indice dacă


este sau nu cazul de a elibera interesatul; motivele detenţiei enunţate în al doilea
şi al patrulea alineate din articolul 7 (paragraful 13 supra) sunt aplicabile şi în acest
caz (articolul 14). Auditorul militar poate apela la Înalta Curte militară dacă, contrar
avizului său, generalul sau ofiţerul superior desemnat alege să nu trimită suspectul în
judecată (articolul 15); în caz contrar nu există căi de apel.
În opinia Guvernului, în prezent a devenit o procedură clasică de a aplica în
următoarea manieră clauzele precitate ale codului. Dacă suspectul se află în deten-
ţie provizorie, auditorul militar îl audiază întotdeauna şi sesizarea eventuală a Curţii
militare se produce puţin mai târziu, în mediu de la patru la cinci zile după arestare.
În lumina exigenţelor articolului 14 din cod, aprecierea circumstanţelor de către asis-
tentul militar şi avizul acestuia adresat generalului sau ofiţerului superior desemnat se
referă nu numai la trimiterea în judecată, dar şi la întrunirea condiţiilor detenţiei provi-
zorii prevăzute de articolul 7. Astfel, în formularul-tip utilizat de el pentru a-i comunica
avizul ofiţerului competent figurează un paragraf referitor la punctul dacă suspectul
trebuie eliberat sau menţinut în detenţie. Practica a evoluat astfel încât avizul său este
în mod invariabil urmat şi de obicei considerat ca obligatoriu.

2. Detenţia după trimiterea în judecată

15. Detenţia menţinută sau ordonată de către decizia de trimitere în judecată


nu poate depăşi paisprezece zile cu excepţia cazului dacă Curtea militară îl prelun-
geşte, pentru o perioadă de treizeci de zile, la cererea auditorului militar (articolul 31).
Orice inculpat deţinut în temeiul acestei decizii trebuie să fie audiat de către „ofiţerul
comisar” (officier-commissaris, paragraful 19 infra) într-un termen cât mai scurt şi în
orice caz în decurs de patru zile de la sesizare; cu această ocazie, el poate beneficia
de asistenţa unui consilier (articolul 33, primul alineat). Înainte de prelungirea detenţi-
ei, Curtea militară trebuie să ofere acuzatului sau consilierului lui posibilitatea de a-şi
prezenta argumentul (articolul 33, al doilea alineat).
Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 34, primul
alineat). După sesizare şi înainte de începutul procesului, decizia de eliberare ţine
de competenţa auditorului militar sau al Curţii militare, care acţionează fie la cererea
ofiţerului comisar fie la cererea personală a deţinutului (articolul 34, al doilea alineat);
înainte de a se pronunţa, Curtea militară audiază auditorul militar şi, dacă este vorba
de prima cerere a interesatului, îl audiază pe el sau pe consilierul lui (articolul 34,
alineatul trei).
16. Dacă acuzatul se află în detenţie în timpul deschiderii dezbaterilor, Curtea
militară decide, după ce audiază auditorul militar, dacă natura şi circumstanţele ca-
uzei dictează sau nu menţinerea lui în detenţie în timpul procesului (articolul 151).
Curtea poate ordona punerea lui în libertate la orice moment al procedurii ulterioare,
din oficiu sau la cererea auditorului militar sau a inculpatului (articolul 156).
17. Un militar deţinut poate solicita eliberarea sa sau suspendarea detenţiei sale în
temeiul articolului 219 din cod, în timpul procedurii în apel în faţa Înaltei Curţi militare.

145
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

3. Auditorul militar, ofiţerul comisar şi Curtea militară


18. Auditorul militar constituie autoritatea de urmărire în faţa Curţii milita-
re (articolul 126, primul alineat). Nici un membru activ al forţelor armate nu poate
ocupa funcţia de auditor militar sau să-l substituie (articolul 126, al treilea alineat).
Auditorul militar şi substitutul său sunt uneori înlocuiţi de către un auditor militar în
exerciţiu (plaatsvervanger – articolul 126, al doilea alineat) care poate fi un ofiţer,
dar în opinia Guvernului aceasta se întâmplă doar în circumstanţe excepţionale.
Numiţi şi revocaţi de către Coroană la propunerea comună a miniştrilor justiţiei şi
apărării, auditorii militari (inclusiv supleanţii sau cei în exerciţiu), trebuie să fie în
posesia unei diplome de drept (articolul 126, alineatele patru şi şase). Articolul 276,
al doilea alineat, din cod îi obligă să se conformeze instrucţiilor date în timpul în-
deplinirii sarcinii lor de către ministrul justiţiei. Potrivit Guvernului, în acelaşi timp,
această clauză serveşte în calitate de simplu temei juridic la publicarea directivelor
cu caracter general în materie de urmăriri; cel puţin în ultimii ani, nici un ministru al
justiţiei nu a utilizat-o într-un caz concret.
Obligat prin jurământ de a acţiona onest şi imparţial (articolele 368 şi 370), au-
ditorul militar trebuie să asiste la audierile Curţii militare (articolul 290) dar nu participă
la deliberări. El trebuie printre altele să acorde asistenţă Curţii militare şi generalului,
dacă i se solicită acest lucru, prin rapoarte, observaţii şi consiliere referitoare la justiţia
militară (articolul 278). În exercitarea atribuţiilor sale, el nu se află sub controlul Curţii
militare nici a Înaltei Curţi militare, care are artibuţia de a-i aplica mustrări în cazul
nerespectării termenilor legali (articolul 297).
19. Pe lângă fiecare Curte militară este ataşat cel puţin un ofiţer comisar îm-
puternicit cu investigarea peliminară a cauzelor (articolul 29). Se are în vedere un
ofiţer sau un fost ofiţer al forţelor armate, cu grad egal sau superior celui de căpitan,
desemnat de către general pentru o durată fixată de cel puţin un an (ibidem). El poate
fi în acelaşi timp un membru al Curţii militare, dar acesta nu este un caz obişnuit. El
are sarcina de a reconstitui faptele şi, în caz de necesitate, de a audia acuzatul şi
martorii (articolele 29, 48 şi 78). O audiere de către ofiţerul comisar are aceeaşi va-
loare juridică ca în cazul dacă s-ar fi desfăşurat în faţa Curţii militare (articolul 161).
În investigaţiile sale, ofiţerul comisar trebuie să se angajeze să stabilească atât ne-
vinovăţia inculpatului, cât şi să culeagă probe sau mărturii de culpabilitate (articolul
62). În calitate de auditor militar, jurământul său îl obligă să acţioneze cu onestitate şi
imparţialitate (articolele 368 şi 370).
20. Curtea militară este alcătuită dintr-un preşedinte şi doi membri militari (ar-
ticolul 120).
Ultimii sunt ofiţeri desemnaţi de general pe o perioadă de cel puţin un an, ire-
vocabili pe durata mandatului lor şi având o vârstă de cel puţin douăzeci şi cinci de
ani (articolul 120). În practică, cel mai des utilizat rang este cel de căpitan sau co-
mandant; nu este necesară vreo instruire juridică. În opinia Guvernului, cei care-şi
păstrează statutul de ofiţer sunt independenţi în calitate de judecători şi nimeni nu le
poate da ordine. Ca şi preşedintele, jurământul îi obligă să acţioneze cu onestitate şi
imparţialitate (articolele 368 şi 369).

146
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Preşedintele este un civil titular al unei diplome militare în drept; Coroana îl nu-
meşte pe viaţă, la recomandarea comună a miniştrilor justiţiei şi apărării (articolul 121).
Curtea deliberează în secret şi membrii săi nu-şi pot divulga opinia personală,
nici pe cea a colegilor lor (articolul 135).

II. ARESTAREA ŞI DETENŢIA RECLAMANŢILOR

A. Dl Duinhof

21. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul
penal militar), dl Duinhof a fost arestat la 18 noiembrie 1981. Transferat într-o cazar-
mă, el a refuzat să se expună unui examen medical, fapt pentru care a fost acuzat
şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat a doua zi
detenţia; motivul invocat consta în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi
(articolul 7 din codul, paragraful 13 supra).
La 20 noiembrie, reclamantul s-a înfăţişat în faţa auditorului militar. La 23, potri-
vit avizului conformat al acestuia, ofiţerul superior desemnat l-a trimis spre judecare în
faţa Curţii militare şi a decis să-l lase în detenţie pentru acelaşi motiv invocat anterior
(articolele 11, 14 şi 7, alineatul doi din cod; paragraful 14 supra).
22. La 24 noiembrie, ofiţerul comisar a audiat reclamantul (articolul 33, primul
alineat, din cod; paragraful 15 supra).
La 26, Curtea militară a examinat o cerere de eliberare prezentată de acesta din
urmă la 24 (articolul 34 din cod, paragraful 15 supra). La audiere, dl Duinhof a pretins în
special încălcara exigenţelor articolului 5 § 3 din Convenţie. Curtea militară a considerat
că termenul scurs între arest şi înfăţişarea în faţa unui „magistrat”, în circumstanţele
speţei - ofiţerul comisar, era „considerabil”, dar cu toate acestea „acceptabil” din cauza
unui sfârşit de săptămână pe care îl includea şi a distanţei care separa diverse autorităţi
implicate. El a respins deci cererea, considerând că detenţia era justificată.
Prin urmare, el a prelungit perioada acesteia.
23. La 28 ianuarie 1982, Curtea militară a declarat reclamantul vinovat de ne-
subordonare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului pe-
trecut în detenţie provizorie.
24. Condamnatul a atacat apelul în faţa Înaltei Curţi militare.
La 29 ianuarie, în timpul procesului, el a reclamat în faţa ei punerea sa în liber-
tate, având în vedere în particular articolele 5 § 3 din Convenţie, sau, cu titlu subsidiar,
suspendarea detenţiei sale (articolul 219 din cod, paragraful 17 supra).
La 17 martie, Înalta Curte militară a respins prima parte a plângerii, în schimb,
ea a acceptat-o pe a doua, cu efect imediat, cu condiţia ca reclamantul să accepte
– ceea ce a şi făcut – să-şi îndeplinească serviciul civil de alternativă timp de cel puţin
cincisprezece luni şi de a se supune unui examen medical. De asemenea, cu aceleaşi
condiţii, ea a suspendat urmăririle.

147
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

Ulterior, ea i-a aplicat 101 zile de închisoare cu deducerea duratei, identice, a


detenţiei provizorii.

B. Dl Duijf

25. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul
penal militar), dl Duijf a fost arestat la 15 ianuarie 1982. Transferat într-o casă militară
de detenţie, el a refuzat să preia uniforma militară şi arma, pentru ce a fost acuzat
şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat detenţia;
motivele invocate constau în pericolul serios de evadare şi în necesitatea de a păstra
disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 din cod, paragraful 13 supra).
La 18 ianuarie, în conformitate cu avizul verbal conform al auditorului militar,
ofiţerul superior desemnat a trimis reclamantul spre judecare în faţa Curţii militare şi a
decis de a-l lăsa în detenţie pentru aceleaşi motive invicate anterior (articolele 11, 14
şi 7, al doilea alineat, din cod; paragraful 14 supra).
26. În ziua următoare, reclamantul fusese audiat atât de către un ofiţer comisar
(articolul 33, primul alineat, din cod; paragraful 15 supra) cât şi de un auditor militar.
La 27 ianuarie, Curtea militară a examinat o cerere de menţinere a detenţiei
prezentată la 22 de către auditorul militar (articolul 31 din cod, paragraful 15 supra).
La audiere, reclamantul a pledat în special pentru nerespectarea articolului 5 § 3 din
Convenţie. Curtea a respins diversele sale argumente şi a prelungit detenţia pe un
termen de treizeci de zile, considerând că ea este justificată.
Ulterior, detenţia era prelungită periodic de Curtea militară.
27. La 15 aprilie, Curtea militară a recunoscut reclamantul vinovat de nesubor-
donare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului petrecut
în detenţie provizorie.
28. Condamnatul a introdus un apel în faţa Înaltei Curţi militare.
La 16 aprilie şi 2 iunie, el reclama în faţa acesteia punerea sa în libertate; el
pretindea, printre aletele, încălcarea articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie (articolul 219
din cod, paragraful 17 supra).
Înalta Curte militară a respins cererile sale la 23 iunie.
La 7 septembrie, modificând hotărârea atacată, ea a confirmat-o în ceea ce
priveşte declaraţia de culpabilitate şi pedeapsa pronunţată.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

29. Dl Duinhof a sesizat Comisia la 8 decembrie 1981, dl Duijf la 16 februarie


1982. Ambii afirmau că în pofida articolului 5 § 3 din Convenţie, ei nu au fost aduşi
prompt în faţa unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii
judiciare. Ei pretindeau în particular că nici auditorul militar, nici ofiţerul comisar, nu
puteau fi consideraţi magistraţi.

148
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Comisia a ordonat joncţiunea cererilor (nr. 9626/81 şi 9736/82) la 4 mai 1982 şi


la 9 decembrie le-a declarat admisibile. În raportul său din 13 iulie 1983 (articolul 31),
ea a ajuns, în unanimitate, la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3.
Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre1.

ÎN DREPT

I. EXCEPŢIA PRELIMINARĂ

30. După cum a confirmat în faţa Curţii la audierea din 22 noiembrie 1983,
Guvernul nu ridica în speţă nici o excepţie preliminară. El consideră totuşi că Comisia
trebuie să se convingă din oficiu de epuizarea căilor interne de recurs şi că, prin ur-
mare, Curtea de asemenea este obligată să examineze această chestiune în cauza
dlor Duinhof şi Duijf.
Curtea a respins acest argument, fără a examina orice consideraţiune referi-
toare la decăderea din drepturi sau nerespectarea articolului 47 din regulamentul său
(hotărârea Deweer din 27 februarie 1980, Seria A, pag. 15, § 26 in fine; hotărârea Foti
şi alţii din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 56, pag. 16 şi 17, §§ 46 şi 48; hotărârea De
Jong, Baljet şi van den Brink din aceeaşi dată, Seria A nr. 77, § 36 ).

II. FONDUL

A. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 3


31. Reclamanţii au pretins încălcarea primei părţi a articolului 5 § 3, care prevede:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul arti-
col, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare (...)”

32. În hotărârea sa Schiesse din 4 decembrie 1979, Curtea a interpretat detali-


at expresia „magistrat împuternicit prin lege cu executarea atribuţiilor judiciare” (Seria
A nr. 34, pag. 12-14, §§ 27-31). Ea reaminteşte aici doar principiile fundamentale
pe care le-a enunţat. Având în vedere obiectul şi scopul articolului 5 § 3 (paragraful
36 infra), ea a menţionat în particular că „magistratul” avut în vedere – care poate fi
un judecător aparţinând unei instanţe judecătoreşti sau un funcţionar al procuraturii
(ibidem, pag. 12, § 28) – „trebuie să furnizeze garanţii corespunzătoare atribuţiilor
„judiciare” pe care legea i le atribuie” (ibidem, pag. 13, § 30). Ea a rezumat concluziile
sale astfel (ibidem, pag. 13-14, § 319:
„(...) „magistratul” nu trebuie confundat cu „judecătorul”, dar trebuie să mai posede unele calităţi,
mai exact să îndeplinească condiţiile care constituie garanţii pentru persoana arestată.
Prima dintre aceste condiţii este independenţa faţă de executiv şi părţi (...). Ea nu exclude orice
subordonare altor judcători sau magistraţi care prevede că ei singuri beneficiază de o independen-
ţă similară.

Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 79 al Seriei A a publicaţiilor Curţii),
dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

149
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

La aceasta se adaugă, potrivit articolului 5 § 3, o exigenţă de procedură şi una de fond. În sarcina


„magistratului”, prima include obligaţia de a audia personal individul adus înaintea sa (...); cea de-a
doua - de a examina circumstanţele care pledează pro sau contra detenţiei, de a se pronunţa în
conformitate cu criteriile juridice cu privire la existenţa cauzelor care o justifică şi, în lipsa lor, de a
ordona eliberarea (...).”

Cu privire la aceată exigenţă de fond, Curtea deja a considerat, în cauza Irlan-


da contra Regatului Unit, că un comitet consultativ în materie de internare nu consti-
tuie o autoritate care corespunde scopurilor articolului 5 § 3 deoarece nu are atribuţia
de a ordona o măsură de liberare (hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag.
76, § 199).
1. Aducerea dlui Duinhof în faţa auditorului militar până la trimiterea în judecată
33. Dl Duinhof afirmă că auditorul militar, prima autoritate înaintea căreia a fost
adus după arestare (paragraful 21 supra), nu putea fi considerat ca un „magistrat” în
sensul articolului 5 § 3. Guvernul afirmă contrariul. El consideră în plus că înfăţişarea
a avut loc „imediat”, mai exact după două zile.
34. În conformitate cu litera regulilor de drept intern aplicabile, până la trimiterea
în judecată nu intra în atribuţiile auditorului militar să prescrie punerea în libertate a
reclamantului: articolul 11 din cod îi oferea un simplu rol de investigare şi de exprimare
a avizului care, în plus, nu se referea decât la chestiunea de sesizare a Curţii militare
(paragraful 14 supra, primul alineat). În opinia Guvernului, această limitare aparent ar
trebui să fie privită în lumina practicii: avizul se exindea şi asupra detenţiei şi ofiţerul
competent pentru trimitere l-ar urmat în mod invariabil (paragraful 14 supra, ultimul ali-
neat). Această „procedură clasică” însemna că în realitate detenţia avea valoarea unei
„recomandări coercitive” în viziunea ofiţerului investit în drept cu autoritatea de a-l solu-
ţiona. În concluzie, Guvernul afirma că temeiul trebuie să prevaleze asupra formei.
Curtea menţionează că, potrivit guvernului, această procedură a fost introdusă
pentru a respecta Convenţia până la revizuire totală a codului, dar ca şi Comisia (pa-
ragraful 83 din raport) ea nu putea accepta argumentul rezumat mai sus. Fără îndoială
deseori, pentru a se pronunţa asupra existenţei unei atingeri aduse drepturilor protejate
de Convenţie, ar trebui cercetată realitatea dincolo de aparenţe şi de vocabularul utilizat
(a se vedea spre exemplu, referitor la articolul 5 § 1, hotărârea Van Droogenbroeck din
24 iunie 1982, Seria A nr. 50, pag. 20, § 38). În egală măsură, exigenţele precizate „de
lege” denotă o importanţă particulară când este vorba de definirea autorităţii judiciare
competente pentru a se pronunţa asupra libertăţii individuale, având în vedere încre-
derea pe care trebuie s-o inspire justiţiabililor într-o societate democratică (a se vedea,
mutatis mutandis, paragraful 30 a) din hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, Seria
A nr. 53, pag. 14). Or, nici o directivă oficială, nici una circulară nu prescria auditorilor
militari şi ofiţerilor responsabili de trimiterea în judecată să interpreteze şi să aplice
astfel codul; exista o simplă practică internă , fără forţă obligatorie şi care putea la orice
moment să fie înlăturată. Ea nu echivala cu o autorizaţie, acordată „prin lege”, de a
exercita „atribuţiile judiciare” prevăzute de articolul 5 § 3 (a se vedea sfârşitul extrasului
din hotărârea Schiesser reprodus în paragraful 32 supra).
35. În consecinţă, procedura urmată în faţa auditorului militar înainte de trimite-
rea dlui Duinhof spre judecare nu a oferit garanţiile prevăzute de acest text.

150
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Trimiterea ambilor reclamanţi spre judecare în faţa Curţii militare


36. Sesizarea Curţii militare a avut loc după cinci zile de la arestarea dlui Du-
inhof şi după trei zile - a dlui Duijf (paragrafele 21 şi 23 supra). În opinia lor, ei nu au
beneficiat de independenţa necesară a unei autorităţi judiciare în temeiul articolului
5 § 3. Curtea nu a fost obligată se se pronunţe asupra chestiunii în acest context de-
oarece, oricum, primele cuvinte ale acestei dispoziţii nu se limitează doar la accesul
deţinutului la o asemenea autoritate; ele vizează asigurarea unui control judiciar rapid
şi automat al unei detenţii ordonate de către poliţie sau administraţie în condiţiile pa-
ragrafului 1 c). Textul paragrafului 3 („trebuie adusă imediat”), citit în lumina obiectului
şi scopului său, fac evidentă „exigenţa de procedură” : „judecătorul” sau „magistratul”
trebuie să audieze persoana deţinută şi să ia decizia corespunzătoare (a se vedea
extrasul din hotărârea Schiesser precitată în paragraful 32 supra).
Prin urmare, trimiterea reclamanţilor spre judecare nu le-a furnizat în sine ga-
ranţiile articolului 5 § 3.
3. Aducerea dlui Duijf în faţa auditorului militar până la trimiterea în judecată
37. Auditorul militar l-a audiat pe dl Duijf după patru zile după arestare şi a doua zi
după trimiterea în judecată (paragraful 26 supra). Peste trei zile, şi aparent fără a lua o
decizie expres de neeliberare, el a invitat Curtea militară să prelungească detenţia pes-
te limita de paisprezece zile fixată de articolul 31 din cod (paragrafele 15 şi 26 supra).
În opinia Guvernului, la momentul în care a audiat astfel reclamantul, auditorul
militar poseda toate atribuţiile unui „magistrat” şi s-a pronunţat în conformitate cu exi-
genţele articolului 5 § 3.
38. „Exigenţa de fond” enunţată în hotărârea Schiesser putea să fie satisfăcu-
tă prin competenţa auditorului militar de a ordona o punere în libertate (a se vedea
extrasul reprodus în paragraful 32 supra), dar rămâne de examinat dacă el beneficia
de independenţa necesară în lumina scopului particular în care trebuie să se exercite
„funcţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3.
Guvernul şi reclamanţii au disputat asupra punctului dacă el putea fi considerat
ca independent de autorităţile militare, din cauza conţinutului articolului 276 din cod
(paragraful 18 supra). În viziunea Curţii, chiar dacă ar accepta în acest context ar-
gumentul Guvernului, auditorul nu putea, după trimiterea dlui Duijf spre judecare, să
îndeplinească sarcina judecătorească foarte exact vizată în articolul 5 § 3 deoarece
îşi asumase simultan rolul autorităţii de urmările în faţa Curţii militare (articolul 126,
primul alineat; ibidem). Din acel moment el era angajat în procesul penal intentat îm-
potriva militarului cu privire la eliberarea căruia el era competent să se pronunţe. Pe
scurt, el nu putea fi „independent de părţi” (a se vedea extrasul din hotărârea Schies-
ser citată în paragraful 32 supra) deoacere, el era exact una din ele.
Procedura desfăşurată în faţa lui în cazul dlui Duijf nu a îndeplinit deci condiţiile
articolului 5 § 3.
4. Audierea ambilor reclamanţi de către ofiţerul comisar
39. În opinia reclamanţilor, ofiţerul comisar, responsabil de investigarea cauzei
lor şi în faţa căruia ei au fost aduşi după trimiterea în judecată (articolele 29 şi 33 din

151
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

cod, paragrafele 15, 19, 22 şi 26 supra), nu putea fi considerat ca un „magistrat împu-


ternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Guvernul susţine contrariul. Când audiază un militar deţinut, ofiţerul comisar
are, la fel ca auditorul militar, obligaţia de a examina legalitatea detenţiei într-o moda-
litate independentă şi imparţială. El ar putea după aceasta, în cazurile corespunză-
toare, să contribuie la eliberarea deţinuţilor solicitând aceasta Curţii militare în temeiul
articolului 34 din cod (paragraful 15 supra). În afară de aceasta, şi având în vedere
circumstanţele, deţinuţii au fost aduşi în faţa lui „imediat” după arestare: dl Duinhof
după şase zile, dl Duijf după patru (paragrafele 21-22 şi 25-26 supra).
40. Curtea nu subestimează valoarea protecţiei oferite în această materie de
ofiţerul comisar, dar ea totuşi nu acceptă argumentul Guvernului. După cum sublini-
ază Comisia (paragraful 90 din raport) şi reclamanţii, legea nu împuterniceşte aceşti
ofiţeri să exercite „atribuţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3 şi în special să
decidă asupra existenţei motivelor care justifică detenţia şi, în lipsa lor, să prescrie
punerea în libertate (a se vedea sfârşitul extrasului din hotărârea Schiesser reprodus
în paragraful 32 supra). Procedura desfăşurată în faţa sa era deci lipsită de una din
garanţiile implicit fundamentale ale articolului 5 § 3.
5. Audierea în faţa Curţii militare
41. Rămâne de a examina dacă etapele ulterioare ale procesului urmat în faţa
Curţii militare au fost conforme diverselor condiţii ale acestui text.
Curtea militară nu a examinat în şedinţă şi nu a soluţionat problema detenţiei
decât după opt zile după arestarea dlui Duinhof şi douăsprezece zile după cea a
dlui Duijf (paragrafele 21-22 şi 25-26 supra). Fără îndoială promptitudinea („imediat”)
acestei proceduri trebuie să fie apreciată în fiecare caz în dependenţă de circum-
stanţele cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Wemhoff din 27 iunie 1968,
Seria A nr. 7, pag. 24, § 10), dar termeni atât de lungi depăşesc cu mult limitele fixate
de articolul 5 § 3 chiar dacă ar fi să luăm în considerare imperativele vieţii şi justiţiei
militare (hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, pag. 23, § 54). Cur-
tea îşi exprimă acordul cu Comisia asupra acestui subiect (paragrafele 95 şi 97 din
raport), care totuşi nu au fost contestate de Guvern.
42. Având în vedere această concluzie, nu este cazul de a determina dacă, după
cum pretind reclamanţii, Curtea militară nu dădea dovadă de independenţa necesară
din cauza componenţei sale, cei doi membri militari desemnaţi de către general preva-
lând prin numărul lor preşedintele civil numit de către Coroană (paragraful 20 supra).
6. Recapitulare
43. În concluzie, cei doi reclamanţi au fost victimele unei încălcări a articolului 5 §3.
B. Cu privire la aplicarea articolului 50
44. Articolul 50 din Convenţie are următorul conţinut.
„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

152
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

La audierea din 22 noiembrie 1983 din faţa Curţii, avocatul reclamanţilor a in-
dicat, fără a furniza detalii, că cererile de satisfacţie echitabilă a clienţilor săi erau
similare cu cele ale dlor van der Sluis, Zuiderveld şi Klappe (hotărârea de la această
dată, Seria A nr. 78, § 50). În această ultimă cauză, el afirmase că reclamanţii au su-
ferit, pe parcursul şi din cauza detenţiei litigioase, un prejudiciu care lua forme diferite:
tulburări emotive şi psihologice, acces insuficient la cultură şi educaţie, atingeri aduse
vieţii private, pierderea perspectivelor de angajare şi a reputaţiei. El a precizat totuşi,
că şi în acest caz, dnii Duinhof şi Duijf niciodată nu au considerat indemnizaţia lor ca
o prioritate şi că ei doar invitau Curtea să le acorde o satisfacţie corespunzătoare.
În opinia Guvernului, prejudiciul care l-au putut suferi dl Duinhof sau dl Duijf a
fost reparat prin deducerea termenului de detenţie provizorie din pedeapsa aplicată
(paragrafele 24 şi 27-28 supra); această măsură constituie o satisfacţie adecvată
pentru orice încălcare a Convenţiei.
Unica încălcare pretinsă şi relevată în speţă se referă la prima parte a artico-
lului 5 § 3. Documentele dosarului nu permit să se înţeleagă că detenţia provizorie a
reclamanţilor avea probabil să înceteze dacă ei ar fi beneficiat de garanţiile acestei
dispoziţii (a se vedea de asemenea hotărârea Artico din 13 mai 1980, Seria A nr. 37,
pag. 20, § 42). Cu toate acestea, fiecare dintre ei a fost cel puţin privat de un control
judiciar rapid („imediat”) al detenţiei sale. Ei probabil au suferit, datorită lipsei acestor
garanţii, un anumit prejudiciu moral care nu se compensează în întregime prin con-
statarea încălcării şi chiar prin deducerea detenţiei provizorii şi pedeapsa finală (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea van Droogenbroeck din 25 aprilie 1983, Seria A
nr. 63, pag. 7, § 13). Având în vedere modestia pretenţiilor lor, Curtea a acordat fiecă-
ruia dintre ei o sumă globală de 300 forinţi olandezi în calitate de satisfacţie echitabilă
în sensul articolului 50.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Susţine, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 în privinţa fiecăruia dintre recla-


manţi;
2. Susţine, că statul reclamat trebuie să plătească fiecăruia dintre ei trei sute (300)
forinţi olandezi în baza articolului 50.

Redactată în franceză şi engleză, la Palatul Drepturilor Omului de la Stras-


bourg, douăzeci şi două mai una mie nouă sute optzeci şi patru.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

153
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

154
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÖZTÜRK contra GERMANIEI

HOTĂRÂRE1

21 februarie 1984

În cauza Öztürk,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în şedinţă plenară în confor-
mitate cu Regula 48 din Regulamentul Curţii2-3, într-o cameră alcătuită din următorul
complet:

Dnii G. Wiarda, preşedinte,


R Ryssdal,
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
W. Ganshof van der Meersch,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii D. Evrigenis,
L. Liesch,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
E. Garcia de Enterria,
L.-E. Pettiti,
B.Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,

Nota grefei:
1
Această hotărâre poate fi citată după cum urmează: Curt. Eur. D.O., hotărârea în cauza Öztürk din 21
februarie 1984, Seria A nr. 73.
2-3
În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele diferite Curţii după această dată.

155
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

C. Russo
R. Bernhardt,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise, la 21 septembrie1983 şi 25 ianuarie 1984,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul Republicii Federale Germania


(„Guvernul”) şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). La ori-
ginea cauzei se află o cerere (nr. 8544/79) introdusă contra Republicii Federale Ger-
mania, cu care un cetăţean turc, dl Abdulbaki Öuztürk, a sesizat Comisia la data de
14 februarie 1979 în temeiul articolul 25 din Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
2. Cererea guvernului şi cererea comisiei au fost depuse la grefa Curţii în termenul
de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 – cererea guvernului la 13 septem-
brie şi cea a Comisiei la 15 octombrie 1982. Prima, invocând articolul 48, invita Curtea să
decidă că nu a avut loc nici o încălcare. Scopul celei de-a doua cereri era obţinerea unei
decizii prin care să se stabilească dacă a existat vreo încălcare a obligaţiunilor asumate
de către Statul respondent în conformitate cu articolul 6 paragraful 3 (e).
3. Camera din şapte judecători, care urma să se constituie, includea ex officio
pe dl R. Bernhardt, judecător ales din partea Germaniei (articolul 43 din Convenţie)
şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 1
octombrie 1982, preşedintele Curţii a tras la sorţi, în prezenţa grefierului, numele
celorlalţi cinci membri, şi anume dl R. Ryssdal, dl M. Zekia, dl. F. Matscher, dl J. Pin-
heiro Farinha şi dl E. García de Enterría (articolul 43 in fine din Convenţie şi Regula
21 paragraful 4). Ulterior, dl Thór Vilhjálmsson şi dl W. Ganshof van der Meersch,
judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl Zekia şi dl García de Enterría, care nu au putut
participa la examinarea cauzei (regulile 22 paragraful 1 şi 24 paragraful 1).
4. În calitate de preşedinte al Camerei (Regula 21 paragraful 5), dl W. Wiarda,
acţionând prin grefier, i-a consultat pe agentul guvernamental („Guvernul”) şi delegaţii
Comisiei asupra organizării procedurii. La 19 octombrie 1982, el a decis că agentul
trebuie să prezinte un memoriu până la 31 ianuarie 1983, iar delegaţii aveau dreptul
să răspundă în scris în termenul de două luni de la data transmiterii memoriului gu-
vernului de către grefier.
Ca urmare a extinderii intervalului limită acordat guvernului la 18 ianuarie 1983,
memoriul său a parvenit la grefă la 24 februarie. La 10 martie, secretarul Comisiei i-a
comunicat grefierului că delegaţii urmau să-şi exprime observaţiile la audiere.
5. La 4 mai, după ce s-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, cu agen-
tul guvernamental şi delegaţii Comisiei, Preşedintele a stabilit că procedura verbală
urma să fie derulată la 25 mai.

156
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. Audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la


data stabilită. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară. Ea a autorizat agentul şi
avocaţii guvernului, precum şi persoana care asista delegaţii Comisiei să utilizez lim-
ba germană (regula 27 paragrafele 2 şi 3).
În faţa Curţii s-au înfăţişat:
- din partea guvernului

dna I. Maier, Ministerialdirigentin la Ministerul Federal de Justiţie, agent;

dl E. Göhler, Ministerialrat la Ministerul Federal de Justiţie, consultant;


- din partea Comisiei

dl S. Treschel,
dl G. Sperduti, delegaţi;

dl N. Wingerter, avocatul reclamantului în faţa Comisiei, asistă delegaţii (ar-


ticolul 29 paragraful 1, prima frază, din Regulamentul Curţii).
Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile dnei Maier, din partea guvernului, şi
a dlui Trechsel, dlui Sperduti şi dlui Wigerter, din partea Comisiei, precum şi răspun-
surile lor la întrebări. Comisia a furnizat grefierului anumite documente, care au fost
solicitate la cererea preşedintelui.
7. La sfârşitul deliberărilor din data de 27 mai, Camera a decis să se desizeze, în
conformitate cu articolul 48, în favoarea Curţii plenare. Ţinând cont de acordul agentului
guvernamental şi de opinia concurentă a delegaţilor, la 21 septembrie Curtea a decis că
procedura trebuie să continuie fără a redeschide procedura orală (regula 26).
8. La 4 octombrie, agentul guvernamental a transmis grefierului două docu-
mente şi răspunsurile sale la două întrebări adresate de către judecătorul Ganshof
van der Meersch în timpul audierii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Dl Öztürk, născut în 1934, este cetăţean turc şi locuieşte la Bad Rappe-


nau-Heinsheim, Republica Federală Germană. El a sosit în această ţară în 1964 şi
activează în industria automobilelor. După ce a trecut examenul necesar, el a primit
un permis de conducere german la 7 mai 1969.
În 1978, el a estimat venitul său lunar brut la aproximativ 2,000 DM.
10. La 27 ianuarie 1978, fiind la volanul automobilului său în localitatea Bad
Wimfen, reclamantul a lovit un alt automibil care staţiona, cauzând ambelor automo-
bile daune în sumă de 5, 000 DM. Proprietarul celuilalt automobil a raportat accidentul
la comisariatul de poliţie din Neckarsulm.

157
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Sosind la locul accidentului, ofiţerii de poliţie au informat reclamantul, prin inter-


mediul unui aviz scris, despre dreptul acestuia de a nu face declaraţii şi de a consulta
un avocat. El s-a folosit de aceste drepturi, fapt confirmat printr-un proces-verbal (Ver-
kehrs-Ordnungswidrigkiten-Anzeige) transmis de către poliţie autorităţilor administra-
tive din Heilbronn (Landratsamt).
11. Cele din urmă, prin decizia din 6 aprilie 1978, au impus dlui Öztürk o amen-
dă (Bussgeld) în sumă de 60 DM pentru provocarea unui accident rutier prin ciocnirea
cu un alt automobil în rezultatul conducerii imprudente („Ausserachtlassen der erfor-
derlichen Sorgfalt im Strassenverker”). Suplimentar, reclamantul trebuia să plătească
o sumă de 13 DM cu titlu de onorariu (Gebühr) şi costuri (Auslagen).
Decizia se baza pe articolul 17 din legea din 24 mai privind infracţiunile admi-
nistrative, în varianta sa consolidată din 1 ianuarie 1975 (Gesetz über Ordnungswidri-
gkeiten – „ legea din 1968/1975”; a se vedea paragraful 18), pe articolul 24 din legea
privind circulaţia rutieră (Strassenverkehrsgesetz) şi pe articolele 1§ 2 şi 49 § 1 nr. 1
din regulamentul relativ la circulaţia rutieră (Strassenverkehrs-Ordnung). Articolul 1
§ 2 prevede următoarele:
„Toţi utilizatorii drumurilor (Verkehrsteilnehmer) trebuie să se comporte astfel încât să nu cauzeze
prejudicii sau să pună în pericol alte persoane şi să nu-i împiedice sau să le cauzeze inconvenienţe
decât în circumstanţe inevitabile.”

Articolul 49 § 1 nr. 1 prevede că fiecare persoană care încalcă articolul 1 § 2 este


vinovat de comiterea unei „infracţiuni administrative” (Ordnungwidrigkeit). În termenii
articolului 24 §2 din legea cu privire la circulaţia rutieră, o astfel de infracţiune expune
autorul la plata unei amenzi.
12. La 11 aprilie 1978, reclamantul, fiind reprezentat de dl Wingerter, a introdus
un recurs (Einspruch) împotriva deciziei menţionate anterior (articolul 67 din legea din
1968/1975); el a declarat că nu a renunţat la dreptul lui la proces public în faţa unui
tribunal (articolul 72).
Parchetul (Staatsanwaltschaft) pe lângă tribunalul regional din Heilbronn (Land-
gericht), care a primit dosarul la 5 mai, a declarat cu şase zile mai târziu că nu se
opune unei proceduri scrise; în continuare, el a declarat că nu va participa la audiere
(articolele 69 şi 75).
13. Tribunalul cantonal Heilbronn (Amtsgeicht), întrunit în şedinţă publică la 3
august 1978, l-a audiat pe dl Öztürk, asistat de un traducător, şi ulterior trei martori.
Imediat după aceasta, reclamantul şi-a retras recursul. În consecinţă, decizia autori-
tăţilor administrative ale cantonului Heilbronn din 6 aprilie 1978 a devenit definitivă
(Rechtskräftig).
14. Tribunalul a dispus ca reclamantul să suporte costurile de judecată şi chel-
tuielile personale. La 12 septembrie 1978 grefa tribunalului (Gerichtskasse) a stabilit
că reclamantul trebuia să plătească suma de 184.70 DM cu titlu de costuri de judeca-
tă, dintre care 63.90 DM pentru onorariul interpretului.
15. La 4 octombrie, reclamantul a introdus un recurs (Erinnerung) împotriva
sumei fixate pentu onorariul interpretului. El a invocat dispoziţiile articolului 6 din Con-

158
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

venţie şi a făcut trimitere la raportul Comisiei din 18 mai 1977 în cauza Ludicke, Be-
lkacem şi Koç. În acea perioadă, cauză dată era în curs de examinare în faţa Curţii,
care şi-a pronunţat hotărârea asupra fondului la 28 noiembrie 1978 (Seria A nr. 29).
Tribunalul de district a respins recursul la 25 octombrie. El a subliniat că obli-
gaţiunea de a suporta cheltuielile pentru interpret era prevăzută de articolul 464 (a)
din codul de procedură penală (Strafprozessordnung) şi articolul 46 din legea din
1968/1975 (a se vedea paragrafele 21 şi 35). Bazându-se pe o decizie din 1975 adop-
tată de Curtea de Apel din Cologne, tribunalul a declarat această obligaţiune ca fiind
compatibilă cu dispoziţiile articolului 6 §3 din Convenţie. Potrivit tribunalului de district,
opinia precitată a Comisiei nu a schimbat situaţia, din moment ce, spre deosebire de
o hotărâre a Curţii, ea nu avea un caracter obligatoriu pentru state.
16. Conform probelor incontestabile furnizate de către guvern, costurile de ju-
decată, inclusiv onorariul interpretului, erau achitate de către o companie de asigurare
cu care reclamantul avea semnat un contract.

II. LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

A. Legea din 1968/1975


17. Scopul legii din 1968/1975 era de a înlătura infracţiunile minore din sfera
dreptului penal. În această categorie erau incluse şi contravenţiile prevăzute de legea
privind circulaţia rutieră. Conform articolului 21 din legea privind circulaţia rutieră (în
varianta veche), comiterea a astfel de contravenţii era sancţionată cu plata unei amenzi
(Geldstrafe) sau privaţiune de libertate (Haft). Articolul 3 nr. 6 din legea din 24 martie
1968 (Einführungswidrigkeiten zum Gesetz über Ordnungswidrigketen) le clasifica ca
„Ordnungswidrigkeiten” şi, prin urmare, le sancţiona numai cu impunerea unor amenzi
care nu erau considerate penale de către organul legislativ (Geldbussen).
Legea din 1968/1975 fusese conturată în republica federală de două ordonan-
ţe: legea din 25 martie 1952 cu privire la „contravenţiile adminisrative” (Gesetz über
Ordnungswidrigkeiten) şi, într-o anumită măsură, de legea privind crimele economice
din 26 iulie 1949 (Wirtschafsstrafgesetz).
1. Dispoziţii generale
18. Articolul 1, paragraful 1, din legea din 1968/1975 defineşte „contravenţia
administrativă” ca un act ilegal (rchtswidrig) şi condamnabil (vorwerfbar), care contra-
vine unei prevederi legale şi expune autorul la plata unei amenzi (Geldbusse). Amen-
da nu poate fi mai mică decât 5 DM sau să întreacă, de regulă, suma de 1,000 DM
(articolul 17 paragraful1). Cuantumul amenzii este fixat în fiecare caz în funcţie de
gravitatea infracţiunii, comportamentul incriminat autorului şi, cu excepţia infracţiunilor
minore (gringfügig), de situaţia financiară a autorului (articolulu 17, paragraful 3).
În cazul în care actul în litigiu constituie atât o infracţiune „administrativă” cât şi
una penală, se aplică numai prevederile dreptului penal; oricum, în cazul în care nu
se impune nici o sancţiune penală, actul poate fi sancţionat ca o „infracţiune adminis-
trativă” (articolul 21).

159
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Autorităţile de urmărire

19. Ordnungswidrigkeiten sunt examinate de către autorităţile de urmărire (Ver-


waltungsbehörde) desemnate prin lege, cu excepţia dacă legea din 1968/1975 con-
feră parchetului puterea de urmărire în justiţie a astfel de infracţiuni, iar judecarea şi
condamnarea lor tribunalelor (articolele 35 şi 36). În cazul în care parchetul este sesi-
zat print-o chestiune penală, el poate în egală măsură examina actul ca o „infracţiune
administrativă” (articolul 40).
20. În cazul în care există motive de a presupune că a fost comisă o infracţi-
une penală, autorităţile administrative urmează să remită chestiunea parchetului; el
va înapoia chestiunea spre reexaminare dacă nu va intenta un proces (articolul 41).
În cazul în care o „infracţiune administrativă” este conexată cu o infracţiune penală,
care este obiectul unei acţiunui instituite de către parchet, parchetul poate extinde
procedura penală de a cuprinde „infracţiunea administrativă”, din moment ce autorită-
ţile administrative nu au fixat nici o amendă (articolul 42).
Decizia parchetului de a examina sau nu un act în calitate de infracţiune penală
este obligatorie pentru autorităţile administrative (articolul 44).

3. Procedura în general

21. Sub rezerva excepţiilor enunţate în legea din 1968/1975, dispoziţiile


dreptului comun care reglementează procedura penală şi, în special, codul de pro-
cedură penală, codul judiciar (Gerichtsverfassungsgesetz) şi legea privind tribu-
nalele pentru minori (Jugendgerichtsgesetz), se aplică prin analogie (sinngemäss)
la procedura cu privire la „infracţiunile administrative” (articolul 46 paragraful 1).
Autorităţile de urmărire (a se vedea paragraful 19) dispun de aceleaşi drepturi şi
obligaţiuni într-o materie penală ca parchetul, decât dacă legea din 1968/1975 nu
prevede contrariul (articolul 46 paragraful 2). Oricum, diferite măsuri care sunt per-
mise în materie penală nu pot fi dispuse în ceea ce priveşte „infracţiunile adminis-
trative”, în special arestul, arestul provizoriu (vorläufige Festnahm) sau confiscarea
corespondenţei sau a telegramelor (articolul 46 paragraful 3). Luarea probelor de
sânge sau alte măsuri minore, în sensul articolului 81 (a) § din codul de procedură
penală, pot fi aplicate.
22. Urmărirea judiciară a „infracţiunilor administrative” este inerentă puterii di-
creţionare (pflichtgmässes Ermessen) a autorităţii competente; atâta timp cât cauza
este în curs de examinare, autoritatea competentă poate sista urmărirea în justiţie la
orice etapă (articolul 47 paragraful 1).
Odată cu sesizarea unui tribunal (a se vedea paragrafele 27-28), puterea de a
decide oprirea procedurii îi aparţine tribunalului; o astfel de decizie necesită acordul
parchetului şi este definitivă (articolul 47 paragraful 2).
23. Cât priveşte faza judiciară (eventuală) a proceduri (a se vedea paragrafele
28-30), articolul 46 paragraful 7 din legea din 1968/1975 conferă jurisdicţia în materie
secţiilor (Abteilungen) tribunalelor de district şi camerelor (Kammern; Senate) curţilor
de apel (Oberlandesgerichte) şi Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof).

160
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

4. Procedura preliminară
24. Anchetarea (Erforschung) „infracţiunilor administrative” este obligaţiunea
autorităţilor de poliţie. Autorităţile de poliţie se bucură în materie de o putere discreţio-
nară (pflichtgemässes Ermessen); decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel,
ele dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi la urmărirea în justiţie a infracţiunilor
penale (articolul 53 paragraful 1).
25. Anterior adoptării oricărei decizii, persoana vizată (Betroffener) trebuie să
beneficieze de posibilitatea de a se pronunţa, în faţa autorităţilor competente, asupra
acuzaţiilor aduse împotriva sa (articolul 55).
În cazul unei infracţiuni minore (geringfügig), autorităţile administrative pot emi-
te persoanei vizate o avertizare (Verwarnung) şi pot impune o amendă de avertisment
(Verwarnungsgeld) care, decât dacă există vreo excepţie prevăzută de legislaţia apli-
cabilă, poate varia de la 2 DM până la 10 DM (articolul 56 paragraful 1). Oricum, apli-
carea unor sancţiuni de acest gen este posibilă numai dacă persoana vizată acceptă
şi achită amenda imediat sau în termen de o săptămână (articolul 56 paragraful 2).
26. În caz de necesitate, autorităţile administrative desemnează un avocat din
oficiu pentru a reprezenta persoana vizată (articolul 60).
Măsurile luate de către autorităţile administrative în timpul procedurii prelimina-
re pot fi, în principiu, contestate în instanţele de judecată.
5. Decizia administrativă prin care se impune o amendă
27. Cu excepţia dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel – ca în cazul re-
zolvării unei chestiuni prin achitarea unei amenzi de avertisment -, „infracţiunile ad-
ministrative” sunt sancţionate printr-o decizie administrativă care impune o amendă
(Bussgeldbescheid; articolul 65).
Pesoana vizată are dreptul să introducă un recurs (Einsprunch) în intervalul de
o săptămână (articolul 67). În cazul în care nu-şi retrag decizia (articolul 69 paragraful
1 şi 68), autorităţile administrative transmit dosarul parchetului care îl va prezenta
tribunalului cantonal competent şi-şi asumă funcţia de autoritate de urmărire (articolul
69 paragraful 2).

6. Faza judiciară (eventuală) a procedurii

28. În termenii articolului 71, dacă tribunalul de district consideră recursul admisibil
(articolul 70), el urmează să examinze recursul în conformitate cu dispoziţiile aplicabile
unei „Einsprunch” împotriva unei ordonanţe penale (Strafbefehl), decât dacă legea din
1968/1975 nu prevede altfel: în principiu, el va ţine audieri şi va pronunţa o hotărâre (Ur-
teil) care poate impune o sentinţă mai gravă (articolul 41 din codul de procedură penală).
Oricum, tribunalul poate statua prin ordonanţă (Beschluss), în cazul în care nu
consideră necesar de a ţine o audiere şi în lipsa unui recurs din partea parchetului
sau a persoanei vizate (articolul 72 paragraful 1). În acest caz, el poate, printre altele,
să achite persoana vizată, să fixeze suma unei amenzi sau să oprească urmărirea în
justiţie, dar nu şi să amplifice pedeapsa (articolul 72 paragraful 2).

161
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

29. Persoana vizată beneficiază de oportunitatea de a participa la audire, fără


a fi obligată, decât dacă tribunalul o invită (articolul 73 paragrafele 1 şi 2); ea poate fi
prezentată de către un avocat (articolul 73 paragraful 4).
Parchetul poate participa la audiere; dacă tribunalul de district consideră opor-
tună prezenţa unui magistrat din parchet, el îl va informa în mod respectiv (articolul
75 paragraful 1).
Tribunalul de district va acorda autorităţilor administrative posibilitatea de a indica
elementele care, în opinia lor, sunt importante la adoptarea deciziei; în cazul în care
consideră necesar, ele se pot adresa tribunalului la audiere (articolul 76 paragraful 1).
30. Sub rezerva anumitor excepţii, articolul 79 permite introducerea unui recurs
în anulare (Rechtsbeschwerde) împotriva unei hotărâri sau a unei ordonanţe emise
în conformitate cu articolul 72; în cazul în care legea din 1968/1975 nu prevede altfel,
la examinarea recursului tribunalul vizat va respecta, prin analogie, dispoziţiile codului
de procedură penală relativ la procedura de casaţie (Revision).

7. Procedura administrativă şi procedura penală

31. Calificarea unui act de către autorităţile administrative ca „infracţiune admi-


nistrativă” nu este obligatorie pentru tribunalul care examinează recursul (Einsprunch);
oricum, această calificare poate aplica dispoziţiile dreptului penal numai dacă persoa-
na vizată a fost informată despre schimbarea clasificării şi beneficiază de posibilitatea
de a-şi pregăti apărarea (articolul 81 paragraful 1). Din moment ce această condiţie
este satisfăcută, atât din iniţiativa tribunalului cât şi la solicitarea parchetului, persoa-
na vizată dobândeşte statutul formal de acuzat (Angeklagter, articolul 81 paragraful 2)
şi procedura ulterioară nu se încadrează în câmpul de aplicare al legii din 1968/1975
(articolul 81 paragraful 3).

8. Executarea deciziilor prin care se impune o amendă

32. O decizie prin care se impune o amendă poate fi executată după ce devine
definitivă (articolele 89 şi 84). Executarea unei decizii adoptate de către autorităţile
administrative este reglementată de legea federală sau legea Land privind executa-
rea în materie administrativă (Verwaltungs-Vollstreckungsgesetze) (articolul 90 pa-
ragraful 1), decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel. În cazul unei decizii
adoptate de către un tribunal, anumite dispoziţii relevante, printre altele, din codul de
procedură penală pot fi aplicate (articolul 91).
33. Dacă, fără a demonstra (Dargetan) incapacitatea sa de a plăti, persoana
vizată nu a achitat amenda la timp, tribunalul poate ordona, la cererea autorităţilor
administrative sau, în cazul în care amenda fusese impusă printr-o decizie judiciară,
din propria iniţiativă privarea de libertate coercitivă (Erzwingungshaft- articolul 96 pa-
ragraful 1). Detenţia care rezultă nu substituie în dreptul penal plata amenzii în mani-
era unei Ersatzfreihtsstrafe, dar are ca scop forţarea plăţii. Durata detenţiei nu poate
depăşi limita de şase săptămâni pentru o amendă şi de trei luni pentru câteva amenzi
(articolul 96 paragraful 3). Executarea ordinului de detenţie este reglementată, printre
altele, de codul de procedură penală (articolul 97).

162
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

9. Costuri de interpretare şi alte costuri


34. Cât priveşte costurile procedurii administrative, autorităţile competente apli-
că prin analogie anumite dispoziţii ale codului de procedură penală (articolul 105).
35. În termenii articolului 109, pesoana vizată trebuie să suporte costurile pro-
cedurii judiciare în cazul în care îşi retrage „Einsprunch” sau dacă instanţa de judeca-
tă competentă îl respinge.
Costurile în litigiu sunt alcătuite din cheltuielile şi onorariile Trezoreriei (articolul
464 (a) § 1, prima frază, din codul de procedură penală). Aceste onorarii şi cheltuieli
sunt enumerate în legea privind costurile de judecată (Gerichtskostengesetz) care se
referă, printre altele, la Legea cu privire la martori şi experţi (Gesetz über die Entschä-
digung von Zeugen und Sachverständigen). Articolul 17 paragraful 1 din legea preci-
tată prevede că „interpreţii sunt remuneraţi la fel ca şi experţii”. Astfel, costurile de in-
terpretare (Dolmetscherkosten) sunt incluse în costurile procedurii judiciare. Oricum,
în ceea ce priveşte procedura penală, organul legislativ a amendat anexa (Kosten-
verzeichins) la legea cu privire la costurile de judecată ca urmare a hotărârii adoptate
în cauza Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978 (a se vedea paragraful
15; a se vedea, de asemenea, Rezoluţia DH (83) 4 din 23 martie 1983 a Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei). Conform nr. 1904 din această anexă, „sumele care
revin traducătorilor şi interpreţilor angajaţi în procedurile penale cu scopul de a asigu-
ra traducerea pentru un acuzat care este surd sau mut, sau care nu cunoaşte limba
germană, a declaraţiilor sau a documentelor pe care trebuie să le cunoască pentru a
se apăra” sunt scutite de taxe (legea din 18 august 1980).
36. În termenii articolului 109 din legea din 1968/1975, întrebarea achitării cos-
turilor de procedură, inclusiv a costurilor de interpretare, este ridicată numai în cazul
în care retragerea sau respingerea recursului a devenit definitivă. Persoana vizată
poate să nu fie solicitată să achite în avans plata pentru cheltuielile vizate.
B. Amenzile în materie de circulaţie rutieră
37. Legea privind circulaţia rutieră, regulamentul relativ la circulaţia rutieră şi
regulamentul care se referă la dreptul de conducere (Strassenverkehrs-Zulassungs-
Ordunung) conţine liste de „infracţiuni administrative” care sunt sancţionate prin plata
unei amenzi (articolul 24 din legea privind circulaţia rutieră).
În cazul unei „infracţiuni administrative” comise în rezultatul încălcării grosolane
(grob) şi persistentă (beharrlich) a obligaţiunilor impuse unui şofer, autorităţile admi-
nistrative sau, în eventualitatea introducerii unui recurs, tribunalul poate priva în ace-
laşi timp persoana vizată de permisul său de conducere (Fahverbot) pentru o perioa-
dă de la o lună până la trei luni (articolul 25 din legea privind circulaţia rutieră). Potrivit
guvernului, în 1982 o astfel de măsură a fost aplicată în 0.5 procente din cazuri.
38. Länder a cooperat în vederea adoptării de comun a regulilor (Verwalt-
ungs-vorschriften) care să stabilească o scară uniformă de amenzi (Bussgeldkatalog)
pentru diferite „infracţiuni administrative” de acest gen; legal, aceste reguli au un
caracter obligatoriu pentru autorităţile administrative abilitate să impună amenzi, dar
nu şi pentru tribunale.

163
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 26 (a) din legea privind circulaţia rutieră, care a fost inserat în legea din
28 decembrie 1982, dar nu şi pus în aplicare, prevede că Ministerul Transporturilor
trebuie să emită astfel de reguli cu acordul Bundesrat şi în formă de decret (Recht-
sverordnung).
39. În termenii articolului 28 din legea privind circulaţia rutieră, o amendă impu-
să pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră poate fi, în anumite cazuri, înclusă
într-un registru central de circulaţie (Verkehrszentralregister) în cazul în care depă-
şeşte un anumit nivel (39 DM la epoca faptelor în litigiu, 79 DM începând cu 1 iulie
1982); pe de altă parte, nici o înscriere nu este făcută în cazierul judiciar (Bundeszen-
tralregister). Înscrierea trebuie să fie radiată după cel mult doi ani, cu excepţia dacă,
între timp au fost făcute alte înscrieri (articolul 29).
Numai anumite autorităţi au acces la acest registru, în special în scopul unei
urmăriri penale în sau a unei acţiuni în judecată pentru o „infracţiune administrativă”
în materie de circulaţie rutieră (articolul 30).
40. În conformitate cu probele incontestabile furnizate de către guvern, legea
din 1968/1975 joacă, în practică, un rol deosebit de important în domeniul circulaţiei
rutiere; astfel, 90 de procente din amenzile impuse în 1982 vizau infracţiunile rutiere.
Guvernul a declarat că în fiecare an, în Republica Federală Germană se adoptau
de la 4, 700, 000 până la 5, 200, 000 decizii prin care se impunea o amendă (Gelus-
se) şi de la 15,500, 000 la 16, 000, 000 de avertismente însoţite de o amendă (Ver-
warnungsgelder). Conform statisticii Länder cu privire la infracţiunile în materie de
circulaţie rutieră în 1982 amenzile care depăşeau suma de 200 DM şi suma de 500
DM constituiau 1,5 procente şi 0,1 procente respectiv din numărul total, în comparaţie
cu 10,8 procente a amenzilor în sumă de 101-200 DM, 39,4 procente pentru cele de
41-100 DM şi 48,2 procente pentru cele de 40 DM sau mai puţin.
43,4 procente din infracţiunile rutiere cuprindeau încălcări ale interdicţiei de
oprire sau parcare, aproximativ 17.1 procente a celei de viteză, 6.5 pentru nerespec-
tarea indicaţiilor semafoarelor şi 5,9 procente pentru depăşiri ilegale. Alte infracţiuni
vizate de articolul 1§ 2 din regulamentul privind circulaţia rutieră, dispoziţie aplicată în
cauza Öztürk (a se vedea paragraful 11), au constituit aproximativ 2.8 procente.
41. În pofida absenţei unei statistici în această privinţă, guvernul a estimat că
de la 10 la 13 procente din cinci milioane de amenzi impuse în fiecare an vizau stră-
inii. Din numărul total de 4, 670, 000 de străini care locuiesc în Republica Federală,
aproximativ 2, 000,000 erau posesori ai unui automobil.

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII

42. În cererea sa din 14 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. 8544/79), dl


Öztürk s-a plâns de faptul că tribunalul de district Heilbronn i-a ordonat să achite ono-
rariul interpretului; el a invocat articolul 6 § 3 (e) din Convenţie.
43. Comisia a declarat cererea admisibilă la 15 decembrie 1981.

164
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În raportul său din 12 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia şi-a ex-
primat opinia, cu opt voturi contra patru, că articolul 6 § 3 (e)1 din Convenţie a fost
încălcat. Raportul conţine două opinii dizidente.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

44. La încheierea audierii din 25 mai 1983, guvernul a invitat Curtea „să decidă
că Republica Federală Germană nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei”.

ÎN DREPT

45. Conform articolului 6 din Convenţie:


„1. Orice pesoană are dreptul la judecată în mod echitabil a cauzei sale ....de către o instanţă
independentă şi imparţială...care va hotărî...asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată împotriva sa...
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.”

Potrivit reclamantului, tribunalul districtului Hilbronn a acţionat în contradicţie cu


articolul 6 § 3 (e), ordonându-i să achite costurile pentru recurgerea la serviciile unui
interpret în timpul audierii din 3 august 1978.

I. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 6 §3 (e)

46. Conform guvernului, articolul 6 §3 (e) nu se aplică în circumstanţele în litigiu


din moment ce dl Öztürk nu a fost „acuzat de comiterea unei infracţiuni penale”. În ter-
menii legii din 1968/1975, care „descriminaliza” infracţiunile minore, în special în ma-
terie de circulaţie rutieră, faptele invocate împotriva dlui Öztürk constituiau o simplă
„infracţiune administrativă” (Ordnungswidrigkeit). Astfel de infracţiuni erau diferite de
infracţiunile penale nu numai prin procedura prevăzută pentru urmărirea în judecată şi
penalizare, dar de asemenea prin caracteristicile şi consecinţele lor juridice.
Reclamantul a contestat temeinicia acestei analize. Comisia, de asemenea, nu
a fost de acord cu această analiză, considerând că infracţiunea de care a fost acuzat
dl Öztürk era într-adevăr o infracţiune penală în sensul articolului 6.
47. Conform versiunii franceze a articolului 6 § 3 (e), dreptul garantat este
aplicabil numai la un acuzat „accusé”. Expresia engleză corespunzătoare (person
„charged with a criminal offence”) şi paragraful 1 din articolul 6 („criminal charge/
”accusationa en matière penale”) – textul de bază din care paragrafele 2 şi 3 repre-
zintă aplicări specifice (a se vedea hotărârea din 27 februarie 1980, Seria A nr. 35,
1
Textul integral al opiniei Comisiei şi a opiniilor separate este anexat la acest volum al Seriei A.

165
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

p. 30 § 56) – evidenţiază în mod clar că termenul „accusation” („charge”) utilizat în


varianta franceză a articolului 6 § 3 (e) viza o „infracţiune penală/criminal offence”
(a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 26 martie 1982 în cauza Adolf, Seria A.,
nr. 49, p. 15, § 30).
Conform dreptului german, infracţiunea comisă de dl Öztürk nu este examinată
ca o infracţiune penală (Straftat) dar ca o „contravenţie administrativă” (Ordnungswi-
drigkeit). Întrebarea care apare este dacă această clasificare costituie factorul decisiv
în ceea ce priveşte Convenţia.
48. Curtea s-a confruntat cu o întrebare similară în cauza Engel şi alţii, care a
fost citat în argumentul reprezentanţilor. Faptele cauzei vizau în mod evident sanc-
ţiunile impuse militarilor erau examinate ca sancţiuni disciplinare în conformitate cu
dreptul olandez. În hotărârea sa pronunţată la 8 iunie 1976, Curtea a specificat cu
precauţie că se limita la sfera serviciului militar (Seria A nr. 22, § 82). Cu toate aces-
tea, Curtea consideră că principiile enunţate în această hotărâre (ibidem, p. 33-35,
§§ 80 şi 82) sunt, de asemenea, relevante în cauza în litigiu.
49. Convenţia permite statelor, în îndeplinirea funcţiilor lor de apărători ai in-
teresului public, să menţină sau să stabilească o distincţie între diferite categorii de
infracţiuni definite de legislaţia internă şi să hotărască linia de demarcaţie dintre aces-
tea, ceea ce nu înseamnă că clasificarea făcută de către state este decisivă pentru
scopurile Convenţiei.
Înlăturând anumite forme de comportament din categoria infracţiunilor pena-
le, organul legislativ poate fi capabil să respecte interesele individului (a se vedea,
mutatis mutandis, hotărârea precitată în cauza Engel şi alţii, ibidem, p. 33, § 80) şi
necesităţile unei administrări adecvate a justiţiei, în special, dat fiind că autorităţile
judiciare sunt scutite de obligaţiunea de a urmări şi de a sancţiona contravenţiile nor-
melor circulaţiei rutiere, care sunt numeroase, dar de importanţă minoră. Convenţia
nu se opune tendinţei de „decriminalizare” care există – în forme variate- în statele
membre ale Consiliului Europei. Guvernul a insistat destul de corect asupra acestui
punct. Cu toate acestea, dacă statele contractante erau capabile să excludă la pro-
pria discreţie operarea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 prin clasificarea
unei infracţiuni ca fiind „administrativă” şi nu penală, aplicarea acestor dispoziţii ar fi
subordonată voinţei lor suverane. Libertatea de acţiune extinsă atât de mult ar putea
duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei.
50. Astfel, reafirmând „autonomia” noţiunii de „penal” aşa cum este conceput
de articolul 6, ceea ce Curtea trebuie să stabilească este dacă „infracţiunea adminis-
trativă” comisă de către reclamant era o infracţiune „penală” în sensul acestui articol.
În acest scop, Curtea se va baza pe criteriile adoptate în hotărârea precitată în cauza
Engel şi în alte hotărâri (ibidem, p. 34-35 § 82). Prima întrebare care trebuie exami-
nată este dacă textul care defineşte infracţiunea în litigiu aparţine, conform sistemului
juridic al statului respondent, dreptului penal; în continuare urmează a fi examinate,
natura infracţiunii şi, în final, natura şi gradul de severitate a sancţiunii care poate fi
impusă persoanei vizate, ţinând cont de obiectul şi scopul articolului 6, de semnificaţia
tradiţională a termenilor articolului dat şi de legile în vigoare în statele contractante.

166
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

51. În dreptul german, faptele invocate împotriva dlui Öztürk – încălcarea arti-
colului 1 § 2 din regulamentul relativ la circulaţia rutieră – au constituit o „infracţiune
administrativă” (articolul 49 § 1, nr. 1 din acelaşi regulament). Ele nu s-au încadrat
în câmpul dreptului penal, dar al articolului 17 din Ordnungswidrigkeitengesetz şi al
articolului 24 paragraful 2 din legea privind circulaţia rutieră (a se vedea paragraful
11). Legislaţia din 1968/1975 marchează un pas important în procesul de „decrimina-
lizare” a infracţiunilor minore în Republica Federală Germană. Deşi doctrina germană
nu pare a fi unanimă la considerarea faptului că legislaţia privind „infracţiunile admi-
nistrative”, în realitate, nu mai aparţine dreptului penal, lucrările preparatoare a legii
din 1968/1975 evidenţiază în mod clar că infracţiunile în litigiu au fost transferate din
sfera dreptului penal graţie acestei legi (a se vedea Deutscher Bundestag, Druckache
V/1269 şi, printre altele, hotărârea din 16 iulie 1969 adoptată de Curtea Constituţio-
nală, Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts, vol. 27, p. 18-36). Deşi Cur-
tea acceptă argumentele guvernului, ea nu neglijează faptul că nu există o divizare
absolută între dreptul german penal şi cel cu privire la „contravenţiile administrative”,
în special acolo unde există o legătură mai strânsă între o infracţiune penală şi o
„infracţiune administrativă” (a se vedea paragraful 20). De asemenea, Curtea a ţinut
cont şi de faptul că dispoziţiile dreptului comun care reglementează procedura penală
se aplică prin analogie la procedura „administrativă” (a se vedea paragraful 21), în
special la faza sa judiciară.
52. În orice caz, indicaţiile furnizate de dreptul intern al statului respondent au
o valoare relativă. Cel de-al doilea criteriu precitat – natura infracţiunii, examinată de
asemenea în raport cu natura sancţiunii corespunzătoare – reprezintă un factor de
apreciere al unei ponderi mai mari.
În opinia Comisiei – cu excepţia a cinci dintre membrii săi- şi a dlui Öztürk,
infracţiunea comisă de cel din urmă avea caracter penal.
Pentru guvern, din contra, infracţiunea în litigiu făcea parte din contravenţiile
de importanţă minoră – numărând în fiecare an aproximativ cinci milioane – care
au fost incluse într-o categorie de ordin destul de diferit de cea a infracţiunilor pe-
nale. Argumentele guvernului pot fi rezumate după cum urmează. Prin intermediul
dreptului penal, societatea lupta să-şi protejeze fundamentul, precum şi drepturile şi
interesele esenţiale pentru viaţa comunităţii. Pe de altă parte, legislaţia privind Or-
dnungswidrigkeit avea ca scop menţinerea ordinii publice. În mod general şi în orice
caz în speţă, comiterea unei „infracţiuni administrative” nu implica un caracter ethic
nedemn încât autorul ei să merite o judecată defavorabilă (Unwerturteil) caracteris-
tică pentru sancţiunea penală (Strafe). Direfenţa între infracţiunile „administrative” şi
cele penale se manifestă atât în domeniul procedural cât şi în domeniul sancţiunilor
şi al altor consecinţe.
În primul rând, potrivit argumentului guvernului, transferând „infracţiunile admi-
nistrative” din dreptul penal, organul legislativ german a introdus o procedură simpli-
ficată a urmăririi şi sancţionării derulată în faţa autorităţilor administrative în cazul
introducerii unui recurs ulterior la tribunal. Cu toate că legislaţia de ordin general pri-
vind procedura penală era, în principiu, aplicabilă prin analogie, procedura prevăzută
de legea din 1968/1975 se deosebeşte în mai multe privinţe de procedura penală.

167
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Spre exemplu, urmărirea a Ordnungswidrigkeit se încadra în puterea discreţionară a


autorităţilor competente şi legea din 1968/1975 a limitat în mare măsură posibilităţile
restrângerii libertăţii personale a unui individ la etapa anchetei preliminare (a se ve-
dea paragrafele 21, 22 şi 24).
În al doilea rând, amenda penală (Geldstrafe) şi privarea de libertate au fost
înlocuite de către legislativ cu o simplă amenda „administrativă” (Geldbusse- a se
vedea paragraful 17). Privarea de libertate nu este o alternativă (Ersatzfreiheitsstra-
fe) pentru ultimul tip de amenzi, la fel nici privarea coercitivă (Erzwingungshaft) nu
poate fi dispusă decât dacă persoana vizată nu a achitat suma necesară fără a fi
demonstrată incapacitatea lui financiară (a se vedea paragraful 33). Mai mult decât
atât, o „contravenţie administrativă” nu se înregistra în casierul judiciar dar, în anumite
circumstanţe, numai în registrul central de circulaţie (a se vedea paragraful 39).
Astfel, reformele realizate în 1968/1975 reflectă interesul de a „decriminaliza”
infracţiunile minore nu numai spre beneficiul individului, care nu va mai purta răspun-
dere pentru actul comis în plan penal şi care ar putea chiar evita toate procedurile
judiciare, dar de asemenea interesul în funcţionarea eficientă a instanţelor de jude-
cată, prin urmare scutite, în principiu, de sarcina de a examina marea majoritate a
infracţiunilor.
53. Curtea nu subestimează temeinicia acestui argument. Ea recunoaşte că
legislaţia în litigiu marchează o etapă importantă în istoria reformei dreptului penal
german şi că inovaţiile introduse în 1968/1975 constituie mai mult decât o simplă
schimbare a terminologiei.
Cu toate acestea, Curtea subliniază în primul rând că, conform semnificaţiei
tradiţionale a termenilor, infracţiunile care-şi expun autorul la sancţiuni care sunt me-
nite, printre altele, să exercite un efect de intimidare şi, de obicei, constând din amenzi
şi măsuri care privează persoana de libertate.
Suplimentar, infracţiunea comisă de reclamant continuă să fie clasificată ca
parte a dreptului penal în marea majoritate a statelor contractante, ca şi în Republica
Federală Germană până la intrarea în vigoare a legislaţiei din 1968/1975 în aceste
state, o astfel de infracţiune, considerată ilegală şi reprobabilă, este pedepsită prin
sancţiuni penale.
Mai mult decât atât, schimbările provocate de legislaţia din 1968/1975 vizează
în mod fundamental procedura şi varietatea sancţiunilor, prin urmare limitate la Gel-
bussen. În timp ce ultima sancţiune pare a fi mai puţin oneroasă în anumite aspecte
decât Geldstrafen, ea a reţinut caracterul punitiv, care este caracteristica distinctivă
de sancţiunile penale. Preeminenţa dreptului încălcată de către reclamant nu a suferit
nici o schimbare de conţinut. Ea este o regulă care nu se adresează unui grup cu
statut special – în maniera, spre exemplu, a dreptului disciplinar-, dar tuturor cetăţe-
nilor în capacitatea lor de utilizatori de drumuri; ea prescrie un conportament anumit
şi supune cerinţa care rezultă unei sancţiuni punitive. Într-adevăr, sancţiunea, urmă-
reşte scopul de a pedepsi şi de a intimida, fapt acceptat de guvern. Puţin contează
dacă prevederea legală încălcată de către reclamant are ca scop protecţia drepturilor
şi intereselor altora sau numai respectarea exigenţelor circulaţiei rutiere. Aceste două

168
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

finalităţi nu se exclud reciproc. Mai mult decât atât, caracterul general al regulii şi sco-
pul sancţiunii, având caracter de intimidare şi punitiv, este suficient pentru a demon-
stra, în sensul articolului 6 din Convenţie, natura penală a infracţiunii în litigiu.
Faptul că ea era în mod evident o infracţiune minoră care nu putea prejudicia
grav reputaţia autorului nu o scoate din domeniul articolului 6. Nimic nu sugerează
că infracţiunea penală, în sensul Convenţiei, implică în mod necesar un anumit grad
de gravitate. În această privinţă, un număr de state contractante continuă să facă
distincţie, ca şi Republica Federală la momentul deschiderii spre semnare a Conven-
ţiei, între crime, delicte şi contravenţii, cu toate că le califică ca infracţiuni penale. În
continuare, permiterea statelor de a transfera din câmpul de aplicare al articolului 6 o
categorie de infracţiuni numai pentru motivul de a fi mai legere ar contraveni obiectului
şi scopului acestui articol, care garantează „ acuzaţiilor” dreptul la judecată şi la un
proces echitabil. De asemenea, Republica Federală nu privează infractorii prezumaţi
de Ordnungswidrigkeit de acest drept din moment ce le conferă facultatea – de care
reclamantul s-a folosit – de a ataca în tribunal decizia administrativă.
54. Deoarece contravenţia comisă de dl Öztürk era penală în sensul articolului
6 din Convenţie, nu este necesar de a o examina în lumina ultimului criteriu precitat
(paragraful 50). Lipsa relativă a gravităţii penale (a se vedea paragraful 18) nu poate
priva o infracţiune de caracterul său penal inerent.
55. În continuare, guvernul a considerat că reclamantul nu avea statutul de per-
soană „acuzată de comiterea unei infracţiuni penale” deoarece legea din 1968/1975
nu prevede nici o „Beschuldigung” (acuzaţie) şi nu utilizează termenii „Angeschuldi-
gter” (persoană acuzată) sau „Angeklagter” (acuzat). La acest punct, Curtea ar face
referinţă la jurisprudenţa sa constantă declarând că „acuzaţia”, în sensul articolului 6,
poate fi definită în general ca „notificarea oficială a unui individ de către o autoritate
competentă că acesta a comis o infracţiune penală”, deşi, „în unele cazuri, ea poate
lua forma altor măsuri care implică o astfel de învinuire şi care este pasibilă de a
afecta în mod substanţial situaţia suspectului” (a se vedea, în special, hotărârea din
10 decembrie 1982 în cauza Foti şi alţii, Seria A nr. 56, p. 18, § 52 şi hotărârea din
aceeaşi dată în cauza Corigliano, Seria A nr. 57, p. 13, § 34). În cauza în litigiu, recla-
mantul a fost „acuzat” cel târziu la începutul lunii aprilie 1978 când decizia autorităţilor
administrative din Heilbronn i-a fost comunicată (a se vedea paragraful 11).
56. Prin urmare, articolul 6 §3 (e) era aplicabil în cauza în litigiu. Curtea ar dori
să sublinieze că din aceasta nu rezultă faptul că principiul sistemului adoptat în mate-
rie de către legislaţia germană este pus în dezbatere. Ţinând cont de numărul mare
de infracţiuni minore, în special în sfera circulaţiei rutiere, un stat contractant poate
avea motive solide de a scuti tribunalele de datoria de a le urmări şi sancţiona. Con-
ferirea puterii urmărire şi sancţionare a infracţiunilor minore autorităţilor administrative
nu este în acord cu Convenţia, dat fiind că persoana vizată are dreptul să atace orice
decizie adoptată împotriva sa în faţa unui tribunal care oferă garanţiile articolului 6 (a
se vedea, mutatis mutandis, hotărârea precitată în cauza Deweer, Seria A nr. 35, p. 25,
§ 49 şi hotărârea din 23 iunie 1981 în cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere,
Seria A nr. 43, p. 23, primul alineat).

169
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 § 3 (e)

57. Invocând hotărârea precitată din 28 noiembrie 1978 în cauza Luedicke,


Belkacem şi Koç (a se vedea paragrafele 15 şi 35), reclamantul a estimat decizia prin
care tribunalului cantomnului Heilbronn i-a impus să suporte cheltuielile cauzate de
recurgerea la serviciile unui interpret la audierea din 3 august 1978 ca fiind contrară
dispoziţiilor articolului 6 § 3 (e).
Comisia s-a subscris acestei opinii. Guvernul a susţinut că articolul în litigiu nu a
fost încălcat, dar şi-a concentrat argumentele asupra problemei aplicării articolului 6 § 3
(e), fără a discuta maniera în care Curtea a interpretat această dispoziţie în 1978.
58. Pe baza hotărârii precitate, Curtea constată că decizia reclamată a tribuna-
lului districtului Heilbronn a încălcat prevederile Convenţiei: ”dreptul protejat de arti-
colul 6 § 3 (e) comportă pentru fiecare persoană care nu vorbeşte sau cunoaşte limba
folosită la audiere, dreptul de a beneficia de asistenţa gratuită a unui interpret, fără
a-i reclama ulterior achitarea cheltuielilor cauzate de astfel de asistenţă” (Seria A
nr. 29, p. 19 § 46)

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

59. La audierea din 25 mai 1983, avocatul reclamantului a solicitat, cu titlu de


satisfacţie echitabilă, rambursarea cheltuielilor de traducere în sumă de 63,90 DM şi
a cheltuielilor de reprezentare suportate în faţa instituţiilor Convenţiei; fixarea cuan-
tumului acestor cheltuieli a fost lăsată la discreţia Curţii.
Agentul guvernamental nu s-a simţit obligat să se pronunţe imediat asupra
acestei revendicări; el a subliniat că ar fi de acord, în caz de necesitate, cu o simplă
procedură scrisă.
60. Curtea consideră că întrebarea încă nu este gata pentru decizie şi, prin
urmare, trebuie să fie rezervată (regula 50 § 3). Curtea deleghiază preşedintelui său
puterea de a fixa procedura ulterioară.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu treisprezece voturi contra cinci, că articolul 6 paragraful 3(e) din Con-
venţie se aplica în speţă;
2. Susţine, cu douăsprezece voturi contra şase, că articolul citat a fost încălcat;
3. Susţine, în unanimitate, că întrebarea aplicării articolului 50 nu este gata pentru
decizie;
respectiv,
(a) rezervă ansamblul întrebării;
(b) deleghează Preşedintelui Curţii puterea de a fixa procedura ulterioară.

170
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Redactată în limbile engleză şi franceză, varianta franceză fiind autentică,


apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 21
februarie 1984.

Opiniile separate ale următorilor judecători sunt anexate la prezenta hotărâre în


conformitate cu articolul 51 § 2 din Regulamentul Curţii.
- opinia dlui Thór Vilhjálmsson,
- opinia dnei D. Bindschedler-Robert,
- opinia dlui L. Liesch,
- opinia dlui F. Matscher,
- opinia dlui J. Pinheiro Farinha,
- opinia dlui R. Bernhardt.

Semnat: Gérard Wiarda,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI


THÓR VILHJÁLMSSON

După cum a explicat majoritatea Curţii, incălcările regulilor de circulaţie rutieră


comise de către dl Öuztürk ar fi fost tratate ca o infracţiune penală în Republica
Federală Germană înainte de promulgarea legii privind infracţiunile administrative
(„legea din 1968/1975) care a „decriminalizat” această infracţiune, precum şi mul-
te alte infracţiuni minore. Sunt de opinia că este necesar de a examina amploarea
schimbărilor introduse prin legea din 1968/1975. În cazul în care aceste schimbări se
vor dovedi a fi limitate, aceasta ar sprijini concluzia că reclamantul putea pretinde la
protecţia dreptului garantat de articolul 6 paragraful 3(e) din Convenţie.
Amenda (Geldusse) fusese impusă reclamantului de către o autoritate ad-
ministrativă (Landratsamt). Se pare că aceasta nu era posibil în sistemul vechi. Re-
clamantul a introdus un fel de recurs sau obiecţie (Einspruch). Aceasta a rezultat în
deferirea cauzei tribunalului de district (Amtsgericht), dosarul fiind trimis în prealabil
parchetului care şi-a asumat funcţia de autoritate de urmărire. Când a apărut în faţa

171
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tribunalului de district, reclamantul era asistat de un interpret. După cum se poate


observa, ambele instituţii care au examinat cauza reclamantului, parchetul şi tribu-
nalul de district, erau instituţiile care dispuneau de competenţă în vechiul sistem,
când cauza ar fi fost clasificată ca fiind penală. Normele procedurale aplicate de că-
tre tribunal erau în esenţă similare cu cele în vigoare în sistemul vechi, deşi formal
vorbind, ele erau norme de procedură penală aplicate prin analogie. În opinia mea,
observaţiile precedente indică că regimul juridic al infracţiunilor minore în sensul legii
din 1968/1975 nu este un sistem de procedură complet nou, dar mai curând similar
cu cel vechi în ceea ce priveşte cauzele penale. Acest fapt constituie în sine un
argument de o anumită pondere în favoarea aplicării articolului 6 paragraful 3(e)
din Convenţie în cazul în litigiu şi a încălcării acestei dispoziţii. Cu toate acestea, el
trebuie comparat cu alte argumente. În ceea ce priveşte cele din urmă, mă refer la
opinia dizidentă a judecătorului Bernhardt cu care în esenţă sunt de acord. Evaluarea
globală a argumentelor relevante m-a condus la concluzia că articolul 6 paragraful
3(e) din Convenţie nu este aplicabil în acest caz şi că, respectiv, acest articol nu a
fost încălcat. Această opinie este reflectată în votul meu.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI


BINDSCHEDLER–ROBERT
(Traducere)

În cauza în litgiu Curtea a recunoscut în mod corect că principiile identificate


în cauza Engel (Seria A nr. 22) privind infracţiunile disciplinare erau de asemenea
aplicabile la infracţiunile „administrative” . De fapt, Curtea trebuie să „se asigure că
caracterul disciplinar - în cauza în litigiu caracterul “administrativ”- nu violează în mod
inadecvat caracterul penal”; cu alte cuvinte, să se asigure că clasificarea infracţiunilor
de către stat în categoria ”administrative” în loc de penale nu contravine articolului 6.
Pe de altă parte, nu pot fi de acord cu analiza Curţii a naturii infracţiunii: ele-
mentele luate în consideraţie - „caracterul general al normei” şi „scopul sancţiunii,
fiind atât de intimidate cât şi punitiv” – sunt prea generale în esenţă. În acest fel,
Curtea se privează de posibilitatea de a accepta însăşi conceptul de decriminaliza-
re. Mai mult decât atât, Curtea subestimează semnificaţia adevărată a procesului de
decriminalizare operată de legislaţia germană când, de fapt, dacă nu teoretic, ad-
optă poziţia că la mijloc este doar o simplă schimbare a clasificării juridice, respec-
tiv o simplă schimbare a denumirilor. O examinare a diferitor dispoziţii a statutelor
germane relevante reflectă o schimbare radicală în condiţiile care reglementează
urmărirea şi condamnarea relativ la Ordnungswidrigkeiten; în special sancţiunile–
deoarece acest aspect este legat de cel al naturii infracţiunii - pot fi considerate ca
fiind nu numai mai legere decât sancţiunile dreptului penal, dar de asemenea şi ca
având un caracter diferit.

172
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Prin urmare, consider că nu este nimic inadecvat în calificarea Ordnung-


swidrigkeiten ca fiind separate de domeniul penal şi, respectiv, articolul 6 nu se
aplică. În continuare, consider rezonabil că garanţiile extrem de detaliate conferite
de articolul 6 nu erau menite să fie aplicate la infracţiunile minore, care nu implică
condamnarea morală caracteristică infracţiunilor penale: acest adevăr se amplifică
prin accea că în circumstanţele prezente este evident că decriminalizarea sau de-
penalizarea a astfel de infracţiuni este în interesul atât a individului cât şi a funcţio-
nării generale a justiţiei.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI LIESCH

1. „Dacă statele contractante ar putea clasifica la libera lor alegere un delict ca


fiind disciplinar, şi nu penal, sau ar putea urmări în justiţie autorul unui delict „mixt” la
nivel disciplinar mai curând decât la nivel penal, operarea clauzelor fundamentale ale
articolelor 6 şi 7 ar fi subordonată voinţei lor suverane. Libertatea de acţiune extinsă atât
de mult ar putea duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. Prin
urmare, Curtea are, în conformitate cu articolul 6, chiar şi fără a se referi la articolele 17
şi 18, jurisdicţia de a se convinge că aspectul disciplinar nu este în mod impropriu extins
asupra penalului” (Hotărârea în cauza Engel, Seria A nr. 22, p. 34, paragraful 81).
Pe baza acestui principiu care stabileşte autonomia conceptului de „penal”,
Curtea a precizat criteriile pentru circumscrierea conceptului de „penal”, şi anume
sistemul juridic naţional, natura infracţiunii şi gradul de gravitate a pedepsei.
2. Suplimentar la aceşti factori, pare a fi necesar de a examina întrebarea inte-
resului societăţii sau necesitatea intimidării.
3.O infracţiune poate fi definită ca un act sau omitere prevăzută de lege şi
sancţionată de lege pentru că este în contradicţie cu justiţia şi, în acelaţi timp, spre
folosul societăţii.
4. Din moment ce nedreptatea sau imoralitatea unui act şi interesul societăţii
de a-l sancţiona sunt două condiţii esenţiale pentru constituirea unui delict penal, se
subînţelege că legislativul nu trebuie să prescrie pedepse pentru anumite acte extrem
de imorale datorită lipsei oricărui beneficiu pentru societate în urma sancţionării lor
sau că, dimpotrivă, stimulate de interesul societăţii, ea poate sancţiona anumite acte
cu caracter imoral dubios.
5. Astfel, incestul, adulterul soţului, sinuciderea sau cel puţin tentativa de si-
nucidere, balsfemia şi prostituarea, de obicei, nu constituie obiectul aplicării dreptului
penal. Dimpotrivă, anumite acte sunt pedepsite de dreptul penal chiar dacă sunt con-
siderate imorale în mod neînsemnat sau nu sunt imorale.
6. Prin legea din 2 ianuarie 1975 privind Ordnungswidrigkeiten, legislativul, urmă-
rind scopul de a unamiza dreptul penal, a înlăturat în mod intenţionat anumite acte din

173
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

câmpul său de aplicare privindu-le astfel de calitatea de infracţiuni penale (a se vedea


articolele 21, 40, 41 şi 81 din lege). Aceasta s-a datorat faptului că excesul de sancţiuni
penale- în sensul limitat al termenului - putea să reducă efectul coercitiv al măsurii.
7. Este adevărat că sub forma de procedură „penală” însoţită de garanţii perti-
nente împotriva arbitrarului, „infracţiunile administrative” (Ordnungswidrigkeit), nu se în-
cadrează, în anumite aspecte fundamentale, în câmpul de aplicare al dreptului penal.
8. Astfel, sancţiunea cunoscută ca Geldbusse nu mai este înscrisă în casierul
judiciar; ea îşi pierde efectul stigmatic şi nu cauzează respingerea socială.
Agravarea sancţiunilor în dreptul comun în cazuri de recidivism nu este prevăzută.
Privarea de libertate în cazul neachitării unei amenzi „penale” nu este executa-
tă în conformitate cu regulile dreptului comun. Această măsură nu este un substituient
obligatoriu al unei amenzi neachitate. Departe de a avea un caracter de pedeapsă în
sensul penal, cu alte cuvinte o măsură care sancţionează un act penal, ea are doar
un caracter coercitiv fără vreun efect reprobator sau umilitor.
Dreptul de urmărire nu-i aparţine parchetului dar administraţiei care acţionează
în conformitate cu principiul urmăririi disciplinare, un principiu care, în mod normal, nu
se aplică în dreptul penal german (articolul 47 din lege).
9. Gravitatea „infracţiunii” este nesemnificativă; sancţiunea (Geldbusse), ne-
însoţită de privarea de libertate şi comparată cu un simplu avertisment, continuă să
nu constituie parte a sancţiunilor prevăzute pentru infracţiunile minore în legislaţia
în vigoare în unele state contractante. Pe scurt, sancţiunea nu constituie în mod
necesar un mijloc de protejare a sistemului valorilor fundamentale în societatea
democratică.
Prin urmare, pare a fi disproporţionat şi lipsit de necesitate, în sensul Convenţi-
ei, de a invoca conceptul de „drept penal” în privinţa unui apel la ordine care nu este
considerat de către individ a fi o măsură care afectează libertatea lui, conştiinţa şi
identitatea în oricare din atribuţiile sale fundamentale.
10. Ţinând cont de natura reacţiilor sociale, organul legislativ german a delimi-
tat clar limitele pedepsei prin decriminalizarea acestor tipuri de comportament anti-
social sau anormal.
Departe de a acţiona doar din propria voinţă, organul legislativ german a ţinut
cont de marja de apreciere şi gradul de necesitate ataşat restricţiilor care, în principiu,
sunt prevăzute în Convenţie.
Prin urmare, interpretată într-un sens restrâns, Ordnungswidrigkeiten poate fi
considerată ca fiind marginalizată sau chiar complet exclusă din câmpul de aplicare
al articolului 6 din Convenţie.
11. În pofida particularităţilor semnificative ale acestei instituţii legale, hotărâ-
rea Curţii pare a reflecta dorinţa de a include cu orice preţ „infracţiunea” în categoria
„infracţiunilor penale”, urmărind scopul de a pune în aplicare garanţiile procedurale
ale Convenţiei.

174
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Faptul că statul respondent oferă „fiecărei persoane acuzate de comiterea unei


infracţiuni penale” dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal nu trebuie să fie con-
siderat de a indica că Ordnungswidrigkeiten se încadrează în câmpul dreptului penal.
Caracteristicile judiciare ale dreptului penal nu derivă din posibilitatea de a in-
troduce un recurs la un tribunal.
12. Dreptul unei persoane, chiar şi dacă se bazează pe o normă juridică, nu
este în mod necesar un constituient al libertăţilor fundamentale, indispensabile per-
soanelor pentru a duce un mod de viaţă optim.
Respectiv, sistemul de protejare a libertăţilor fundamentale este justificat numai
dacă apare o relaţie inechitabilă între titularul libertăţii fundamentale şi autorităţile
publice care necesită, în lumina factorilor sociologici, garanţia conferită de Convenţie.
În cauza în litigiu, nu există un astfel de dezechilibru.
13. Ultima remarcă. În unele state membre, sentinţele sunt oarecum substituite
cu o măsură alternativă; poate apărea întrebarea dacă, în relaţie cu cauza în litigiu,
acest tip de „sancţiune” păstrează caracterul punitiv (paragraful 53 din hotărâre) şi
poate fi inclus în conceptul de „infracţiune penală”.
Spre exemplu, unii consideră că munca în folosul comunităţii este mai curând
o rambursare parţială a datoriei autorului infracţiunii societăţii decât o sancţiune, mun-
ca, în principiu, este un act de solidaritate util pentru alţii şi este destul de diferit de o
sancţiune tradiţională a dreptului penal.
În acest caz, utilizând argumentele Curţii „preeminenţa dreptului încălcată ...nu
(suferă) nici o schimbare a conţinutului... ea prescrie un anumit comportament şi su-
pune cerinţa care rezultă unei sancţiuni cu caracter punitiv” (paragraful 53). Prin ur-
mare, articolul 6 din Convenţie trebuie respectat.
Oricum, aceste măsuri alternative presupun adeseori decizia de a nu institui
proceduri penale sau judiciare oficiale. Chiar dacă, infractorul poate fi constrâns să se
corijeze, nici una din aceste alternative nu implică, în general, condamnare penală.
Această motivare este în special validă în cazul când instanţa naţională, în anu-
mite state membre, suspendează pronunţarea sentinţei. Unul din criteriile evidenţiate,
pedeapsa, lipseşte.
14. Care trebuie să fie soluţia în cazul în care un stat membru recurge la o
formă de procedură care rezultă în impunerea unei sancţiuni materiale infractorului
în afara unui tribunal?
Fără îndoială, astfel de proceduri similare cu cea de discalificarea infracţiunilor
cu scopul de a le scuti de stigmatul de condamnare sau de dejudicare a anumitor părţi
ale dreptului penal, aparţin unei politici penale comune, care are ca scop aplicarea
tipurilor de tratament care nu sunt acoperite de dreptul penal şi nu se încadrează în
câmpul de aplicare al Convenţiei.
Prin urmare, discalificarea infracţiunilor reflectă, în opinia mea, o tendinţă de
umanizare a dreptului penal, care, păstrând substanţa Convenţiei, restabileşte conte-
xul original fără a evita controlul Curţii (hotărârea în cauza Engel).

175
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

15. Pentru aceste motive, consider că statul respondent, recurgând la procedu-


ra de amenzi „administrative” nu a încălcat dispoziţiile articolului 6 din Convenţie.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MATSCHER


(Traducere)

A. Interpretarea autonomă
1. Nu cred că autorii Convenţiei au prevăzut, la redactarea articolului 6, pro-
blemele de interpretare cauzate de această dispoziţie şi schimbările suferite pe par-
cursul deceniilor. Mai mult decât atât, când utilizau sintagma „ judecarea asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiunilor civile sau a acuzaţiei în materie penală îndreptate
împotriva sa”, se pare că ei se gândeau numai la chestiunile care, în baza concepţiilor
care predominau în epoca de atunci, se încadrau în câmpul „dreptului civil - sau privat
şi a dreptului „penal” şi competenţa era atribuită, în principiu, tribunalelor ordinare.
De fapt, garanţiile procedurale incluse în articolul 6 din Convenţie sunt cele care se
aplică în cazurile, care pentru motivul importanţei lor pentru indivizi şi societate, sunt
examinate de tribunale.
2. După o perioadă iniţială de ezitare, instituţiile Convenţiei au depăşit con-
ceptele formale de „drepturi civile” şi „acuzaţii în materie penală”, optând în schimb
pentru o abordare mai materială. În acelaşi timp, ei tot mai mult se orientau spre o
interpretare autonomă a acestor concepte. Este cert faptul că interpretarea autonomă
este o metodă optimă pentru convenţiile multilaterale şi, în special, instrumentele cu
caracter normativ, aşa cum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate
acestea, utilizarea acestei metode de interpretare cauzează probleme de hermeneuti-
că juridică care sunt cu mult mai complexe decât se poate presupune. Aceste proble-
me vizează „valoarea” care trebuie atribuită legislaşiei statului în litigiu şi sistemelor
juridice ale altor state contractante în efortul lor de a ajunge, ţinând cont de obiectul şi
scopul Convenţiei- la o interpretare comună a conceptelor inserate în text.
Spre exemplu, prezenta hotărâre pare a se baza la interpretarea conceptului
de „infracţiune penală” (în care caută să includă în dreptul german infracţiunile „admi-
nistrative”), printre altele, pe rezultatele unei analize a legislaţiei respective a statelor
contractante (a se vedea paragraful 50 in fine). Oricum, o examinare minuţioasă a
dreptului comparativ ar demonstra că în prezent nu există un „numitor comun” în
sensul examinat de hotărâre: în dreptul Republicii Federale Germane – statul vizat
- infracţiunile „administrative” (Ordnungswidrigkeiten) nu se încadrează în mod clar
în câmpul dreptului penal, fapt care este relevant şi pentru legislaţia austriacă (Ver-
waltungsstraftaten); legislaţia franceză şi cea olandeză (şi posibil sistemele juridice
ale altor state europene) se dezvoltă în aceeaşi direcţie. În opinia mea, interpretarea
autonomă ar implica studii comparative mai detaliate decât cele efectuate până în
prezent de către instituţiile Convenţiei (am menţionat pe scurt problema metodologi-

176
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

că a interpretării autonome în opinia separată cu privire la hotărârea în cauza Köning,


Seria A nr. 22, p. 46; a se vedea de asemenea Schlosser în Praxis des Internationalen
Privat – und Verfahrensrechts 1981, p. 154).
De asemenea, mă întreb dacă scopul şi obiectul Convenţiei, care constituie
baza interpretării autonome, impune respectarea garanţiilor procedurale instituite de
articolul 6 § 3 (e) în cazuri similare cu cel în litigiu (celelalte garanţii ale articolului 6
nu sunt în litigiu), aceasta fiind unica condiţie în baza căreia acest caz poate fi în mod
legitim descris ca „penal” în termenii „obiectului şi scopului Convenţiei”. Din nou, hotă-
rârea nu furnizează argumente convingătoare în sprijinul concluziilor adoptate.
B. Conceptul de acuzaţie în materie penală şi infracţiuni „penale”
1. Bazându-se pe hotărârea în cauza Elgel, prezenta hotărâre evidenţiază trei
criterii pentru a determina dacă o infracţiune este acoperită de dreptul penal: sistemul
juridic al statului vizat, natura infracţiunii şi gravitatea sancţiunii pe care o comportă.
Aprob această abordare, dar, cu regret, nu pot fi totalmente de acord cu evaluarea a
acestor criterii făcută de către Curte.
Aplicarea primului criteriu nu a fost contestată în faţa instituţiilor Convenţiei;
prin urmare nu am nimic de adăugat la acest subiect.
Dezacordul meu vizează în special modalitatea în care hotărârea evaluează
cel de-al doilea criteriu şi faptul că cel de-al treilea nu a fost examinat (o omitere care
este coerentă structurii generale ale hotărârii).
2. Evaluarea unei instituţii juridice pe baza „naturii” acesteia şi „semnificaţiei
tradiţionale a termenilor” utilizaţi pentru descrierea ei (cu toate că ultimul criteriu este
examinat în articolul 31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor ca una din
indicaţiile primare pentru a stabili sensul unei expresii echivoce într-un tratat interna-
ţional) este de obicei o chestiune extrem de delicată.
Respectiv, am anumite dubii în ceea ce priveşte temeinicia unor argumente
utilizate în prezenta hotărâre (a se vedea paragraful 53) pentru a explica caracterul
penal al unei infracţiuni (efectul de intimidare al sancţiunii pe care îl comportă), al unei
sancţiuni (caracterul ei punitiv) şi al preeminenţei dreptului (ea prescrie un comporta-
ment anumit şi impune o sancţiune punitivă; suplimentar, ea este adresată publicului
larg). Oricum, toate aceste criterii se aplică în egală măsură infracţiunilor împotriva
derulării adecvate a audierilor judiciare şi sancţiunilor pe care le comportă în confor-
mitate cu normele procedurii. Cu toate acestea, pare a fi clar că astfel de infracţiuni nu
au un caracter penal în sensul articolului 6 din Convenţie (a se vedea de asemenea
Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1982, p. 159).
Astfel, aceste argumente sunt insuficiente pentru a justifica calificarea unei
infracţiuni, a unei sancţiuni sau a preeminenţei dreptului ca fiind penale în sensul
articolului 6.
Chiar şi în caz de necesitate, pentru a ajunge la o calificare autonomă a con-
ceptului într-o convenţie internaţională, pentru a se depărta de calificarea formală atri-
buită unei instituţii în legislaţia unui stat dat şi pentru a analiza natura sa reală, acest

177
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

proces trebuie să depăşească anumite limite – altfel, există un pericol de a ajunge la


o calificare abstractă care poate fi valabilă din punct de vedere filozofic, dar lipsită de
o bază juridică. De fapt, „natura reală” a unei instituţii juridice este condiţionată în
primul rând de efectele juridice pe care le cauzează sub aspectul legislaţiei vizate.
Oricum, anume în cadrul acestui proces de analizare a naturii adevărate a
infracţiunilor „administrative” hotărârea nu ţine cont suficient de legislaşia pertinentă
– în exemplul în cauză, legislaţia germană – şi, în măsura în care o ia în consideraţie,
nu reuşeşte să aprecieze corect întinderea ei.
2. Cuvântul „ decriminalizare” sau „depenalizare” poate avea diferite semnifi-
caţii. Aici, preocuparea primară este de a înlătura o infracţiune din sfera penală şi de
a o clasifica în alt domeniu de drept, în cazul de faţă dreptul administrativ. În acest
sens, decriminalizarea corespunde unei tendinţe extrem de răspândite în sistemele
juridice europene, care este încurajată de Consiliul Europei. Nu este momentul opor-
tun pentru o descriere detaliată a acestui fenomen, iar o astfel de explicaţie nu este
necesară pentru a justifica opinia dizidentă. Voi sublinia numai că decriminalizarea
presupune nu numai o simplă schimbare a denumirilor. Schimbările sociale şi noile
atitudini, precum şi circumstanţele de ordin economic şi social, stimulează statele să
reevaluieze elementele constituiente ale unei infracţiuni penale, astfel, anumite in-
fracţiuni comparativ minore, care în prezent sunt destul de comune, au fost înlăturate
din sfera penală şi clasificate în categoria infracţiunilor „administrative”. Aceasta are
consecinţe importante care ne obligă, în opinia mea, să conchidem că însăşi natura
infracţiunii s-a schimbat. Aprecierea morală s-a schimbat, cu alte cuvinte, o infracţi-
une „administrativă” nu mai poartă vina proprie crimelor; decizia tribunalului nu este
inscrisă în cazierul penal; de asemenea, infracţiunile „administrative” nu presupun o
sancţiune mai severă în caz de recidivă, aceasta constituind o altă caracteristică a
dreptului penal; măsurile de anchetare sunt de asemenea limitate – spre exemplu, ele
pot fi diferite de restricţiile libertăţii unei persoane aplicate în procedura penală (atât
arestul preventiv cât şi detenţia preventivă sau interceptarea comunicărilor nu poate
fi dispusă). Sancţiunile sunt de asemenea diferite în mod fundamental. Este exclusă
privarea de libertate. Din categoria sancţiunilor posibile fac parte avertismentul (Ver-
warnung), o amendă de avertisment (Verwarnungsgeld) şi o amendă administrativă
(Geldbusse). Ultima sancţiune de asemenea diferă de amenda penală (Geldstrafe)
prin accea că persoana vizată, în cazul în care poate dovedi incapacitatea sa finan-
ciară, nu este obligată să achite amenda şi nu este plasată sub arest în caz contrar.
În cazul infracţiunilor în materie de circulaţie rutieră, permisul de conducere poate fi
de asemenea suspendat sau retras, o măsură care poate, dar nu şi în mod necesar,
constitui o sancţiune. În continuare, trebuie să se ţină cont de un alt aspect: în timp ce
perioada de limitare pentru infracţiunile penale variază de la 3 la 30 ani, ea niciodată
nu depăşeşte intervalul de 3 ani pentru infracţiunile „administrative”; în practică, ea
variază de la 6 luni la 3 ani; în cauza în litigiu, care vizează o infracţiune în materie de
circulaţie rutieră, ea a constituit 6 luni (a se vedea studiul bine documentat al Vogler
în Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1979, p. 645 şi următoarele).
Nu se poate pretinde că comentariile de mai sus se referă numai la diferenţele
„cantitative” în efectele juridice ale infracţiunilor penale şi „administrative”. Este un

178
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

fapt acceptat că „cantitatea” poate deveni „calitate”, ceea ce este în special adevărat
în domeniul juridic.
Rezumat: diferenţele în concepţiile care definesc infracţiunile penale şi „admi-
nistrative” în legislaţia germană şi diferenţele relative la efectele lor juridice (de fond şi
de procedură) afectează natura lor - un punct care nu este examinat în mod adecvat
în hotărâre când se declară că diferenţele în litigiu se referă în special la chestiunile
procedurale şi la varietatea sancţiunilor (a se vedea paragraful 53). Dacă infracţiu-
nile „administrative” urmează diferite proceduri şi presupun diferite sancţiuni, aceasta
se datorează naturii lor care este diferită de cea a infracţiunilor penale.
Analiza precedentă nu este în nici un fel invalidată de faptul că încă există
anumite legături între infracţiunile „administrative şi cele penale. Aceste legături, fiind
descrise în detaliu în hotărâre, nu afectează esenţialul; de fapt, ele vizează în special
procedura – cu alte cuvinte, ele vizează aspecte formale esenţiale care, după cum
a declarat în repetate rânduri Curtea, nu trebuie să determine modul în care „natura”
unei instituţii juridice trebuie să fie calificată. Mai mult decât atât, aplicarea comple-
mentară prin analogie a anumitor norme procedurale (în acest exemplu, după cum
subliniază hotărârea, aplicarea regulilor procedurii penale la infracţiunile „administra-
tive” nu este suficientă pentru a justifica concluziile privind natura juridică a litigiului
dat; multe exemple din dreptul comparativ pot fi citate în sprijinul acestei teze. Prin ur-
mare, aceste legături nu sunt de genul să radieze diferenţele fundamentale care exis-
tă în legislaţia germană între infracţiunile „administrative” şi cele penale. Respectiv,
datorită naturii sale, infracţiunile „administrative” în general şi infracţiunile de circulaţie
în special – cele din urmă fiind în litigiu în prezentul caz - trebuie să nu fie considerate
drept infracţiuni penale în sensul Convenţiei.
4. Concluzia diferită la care a ajuns Curtea în hotărâre privind natura infracţi-
unilor „administrative” reduce relevanţa celui de-al treilea criteriu – gravitatea sanc-
ţiunilor comportate. Oricum, trebuie de subliniat faptul că aici de asemenea există
diferenţe majore între sancţiunile penale şi cele administrative (a se vedea paragraful
precedent). În cauza în litigiu obiectul căreia este o infracţiune de circulaţie rutieră, re-
clamantului i s-a impus o amendă administrativă, teroretic, în sumă de până la 1,000
DM. De fapt, el a fost sancţionat cu o amendă de 60 DM şi nu este puţin probabil ca,
examinând recursul lui, tribunalul cantonal i-ar fi putut impune o amendă mai mare de
200 DM. Toate acestea sunt cu mult mai jos de nivelul de gravitate care a determinat
Curtea să conchidă că anumite sancţiuni disciplinare impuse în cauza Engel aveau
un caracter penal.

C. Concluzii

1. Observaţiile precedente m-au determinat să concluzionez că infracţiunile


rutiere în dreptul german – unicele infracţiuni sub judice în cazul de faţă – rămân în
afara domeniului acuzaţiilor penale în sensul articolului 6 din Convenţie.
În opinia mea, nu există motive de politică juridică care ar putea, prin interme-
diul unei interpretări teleologice a dispoziţiei menţionate, să militeze în favoarea unei
concluzii diferite în cauza în litigiu. De fapt, nu cred că dispoziţia generală şi abstractă

179
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

a interpretării libere în cazul unei infracţiuni administrative de importanţă minimă pen-


tru individ, şi indiferent de resursele acestuia, este un drept care merită a fi protejat.
Mai mult decât atât, la aplicarea articolului 6 la cauzele de acest gen se implică în
mod necesar şi dreptul la o „hotărâre...pronunţată public”. Consider că examinarea
adecvată a tuturor consecinţelor aplicării articolului 6 la acest caz evidenţiază în mod
clar faptul că hotărârea ne îndepărtează de ceea ce în mod normal este considerat
ca fiind „drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale, care trebuie garantate de către
Convenţie.
2. Un raţionament diferit pare a sta la baza acestei hotărâri. În primul rând, exis-
tă frica că prin transformarea anumitor infracţiuni, chiar şi a celor grave, din domeniul
penal în cel administrativ, statele ar putea evita garanţiile procedurale prevăzute de
Convenţie în cauze penale; în al doilea rând, există o preocupare că anumite garanţii
procedurale pot fi de asemenea necesare pentru infracţiunile”administrative” minore.
Deşi apreciez ideile care sprijină acest raţionament, nu pot subscrie lui. Aceas-
tă frică – care este mai mult la modă decât reală – procedând la decriminalizarea
anumitor infracţiuni, statele vizate urmăresc scopuri totalmente în acord cu dispoziţiile
Convenţiei – este de asemenea nefondată. Mai mult decât atât, jurisprudenţa inaugu-
rată de hotărârea în cauza Engel furnizează instituţiilor Convenţiei o putere de control
suficient de amplă în cazuri adecvate.
Preocuparea la care m-am referit este mai gravă. Ea îşi are originea în natura
incompletă şi deficientă a garanţiilor procedurale incluse în Convenţie. Aici, situaţia
este similară cu cea care predomină în alte domenii (cauzele administrativ-civile, ca-
uzele disciplinare) în care individul necesită în mod cert anumite garanţii procedurale,
dar nu în mod necesar ansamblul garanţiilor prevăzute de articolul 6 în ceea ce
priveşte cauzele civile şi penale.
După cum am subliniat în repetate rânduri, este la discreţia statelor europe-
ne de a asigura – prin intermediul unui protocol la Convenţie – garanţii procedurale
adecvate pentru aceste cazuri de asemenea, importanţa cărora creşte în prezent în
întreaga lume. O interpretare excesiv de largă a noţiunilor de „penal” şi”civil” în sco-
pul extinderii garanţiilor incluse în articolul 6 asupra cazurilor pentru care ele nu sunt
prevăzute nu mi se pare o soluţie inadecvată.

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI


PINHEIRO FARINHA
(Traducere)

1. Sunt de părerea că statul dispune de puterea de a transfera anumite acte din


domeniul penal în cel administrativ. Cu toate acestea, este necesar ca în caz de contes-
taţie introdusă de către persoana vizată, cauza trebuie să fie examinată de un tribunal.

180
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Cu toate acestea, în cauza în litigiu dl Öuztürk şi-a retras recursul şi a accep-


tat amenda „administrativă” (a se vedea paragraful 13 din hotărâre).
Renunţarea la recursul introdus şi acceptarea amenzii „administrative” elimină
chestiunea din câmpul de aplicare al articolului 6 şi pentru acest motiv consider că
articolul 6 paragraful 3 (e) din Convenţie nu a fost încălcat.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BERNHARDT

Prezenta cauza, cu toate că prezintă o importanţă minoră, ridică întrebări fun-


damentale privind interpretarea şi aplicarea corectă a Convenţiei Europene a Drep-
turilor Omului. Din moment ce nu ma subscriu la opinia majorităţii Curţii exprimată în
cauza în litigiu, mă simt obligat să-mi explic punctele de vedere din această opinie
dizidentă.
Conform jurisprudenţei constante ale Curţii trei criterii sunt importante în cazul
în care apare întrebarea dacă o persoană „este acuzată de o infracţiune penală în
sensul articolului 6 §3 din Convenţie: calificarea unui act sau omiteri în sistemul juridic
al statului vizat, „natura infracţiunii” şi „natura şi gradul de severitate a sancţiunii” (cf.
§ 50 din prezenta hotărâre care adoptă raţionamentul din cauza Engel). Sunt de acord
cu acest punct de plecare, dar ajung la concluzii diferite la aplicarea şi evaluarea
acestor criterii.
a. Este indiscutabil faptul că legea privind infracţiunile administrative din
1968/1975 a operat o decriminalizare a diferitor infracţiuni minore înlăturându-le din
codul penal şi creând un sistem care le sancţiona prin amenzi împuse de autorităţi
administrative. Decizia administrativă devine definitivă numai dacă persoana vizată
nu sesizează un tribunal; excluderea absolută a deciziei unui tribunal ar fi incompati-
bilă cu sistemul constituţional german.
Acest gen de decriminalizare implică supoziţii privind domeniul oportun al drep-
tului penal şi un număr mare de aspecte practice. Unul din scopurile fundamenta-
le este ameliorarea situaţiei individului prin eliminarea oricărei judecăţi morale şi a
inconvenienţelor tradiţional legate de procedura penală. În acelaşi timp, tribunalele
penale nu mai sunt suprasolicitate cu examinarea a unui număr mare – în prezent
milioane- de infracţiuni minore; acesta este interesul statului şi al societăţii şi eficaci-
tatea sistemului judiciar.
Implicaţiile şi consecinţele practice a acestui sistem nou sunt descrise în pre-
zenta hotărâre; ele trebuie să fie repetate în mod detaliat. Autoritatea administrativă
impune amenda; numai dacă infractorul introduce recurs, tribunalele adoptă decizia
definitivă; tribunalele pot anula decizia, pot impune o amendă mai mică – sau în anu-
mite circumstanţe – una mai gravă. Tribunalele penale ordinare au jurisdicţia (în cazul
în care infractorul introduce un recurs) în cauzele care vizează infracţiunile minore şi

181
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

aplică prin analogie o parte considerabilă a codului de procedură penală; o astfel de


situaţie se explică în mod evident prin motive practice, din moment ce alte tribunale
nu sunt competente să decidă asupra sancţiunilor oportune pentru contravenţii. În
cauze cu adevărat penale, aceste tribunale pot impune sancţiunea de privare de li-
bertate, dar nu şi în conformitate cu legea privind infracţiunile administrative; privarea
coercitivă de libertate este posibilă numai dacă infractorul nu plăteşte amenda sau nu
demonstrează insolvabilitatea.
Faptul că acest sistem vizează stabilirea diferenţei între chestiuni şi acuza-
ţii penale, pe de-o parte, şi contravenţiile administrative, pe de altă parte, nu a fost
contestat. Sistemul german este în acord cu tendinţele moderne din anumite ţări;
decriminalizarea în diferitele sale aspecte este, de asemenea, un subiect discutat la
Consiliul Europei.
b. Mă subscriu prezentei hotărâri şi jurisprudenţei stabilite a acestei Curţi că
calificarea anumitor noţiuni şi proceduri în dreptul naţional nu poate fi decisivă. Ca-
racterul autonom al Convenţiei şi al prevederilor sale exclud orice calificare unilaterală
care nu poate fi revizuită. Aceasta nu înseamnă că calificarea naţională nu are nici o
importanţă. Întrebarea pe care o examinăm este sarcina dificilă şi precară de stabilire
a hotarului între calificarea făcută de sistemul juridic naţional şi marja naţională de
apreciere, şi autonomia prevederilor Convenţiei.
În această privinţă, trebuie de menţionat în primul rând că frica că decrimina-
lizarea în sensul discutat în cauza în litigiu poate duce la inaplicabilitatea articolului
6 din Convenţie aproape în toate cauzele care se încadrează în câmpul de aplicare
al acestei dispoziţii, este neîntemeiată. Unica întrebare este dacă anumite infracţiuni
minore pot fi transferate din domeniul dreptului penal şi al acuzaţiilor penale, şi numai
sub rezerva supravegherii organelor Convenţiei.
De asemenea, nu poate fi considerat decisiv faptul că anumite acte sau omi-
teri fusese anterior considerate ”penale”, în special în perioada redactării şi intrării în
vigoare a Convenţiei. Pentru motive plauzibile Curtea a acceptat în multe cazuri şi a
practicat o interpretare evolutivă a Convenţiei, ţinând cont de dezvoltarea societăţii şi
a opiniei publice. În cauza Dungeon, Curtea a declarat că anumite comportamente
sexuale, sancţionate anterior cu aspectul dreptului penal în toate statele, nu trebuie
să fie tratate în continuare ca penale şi sancţionate în mediul social dat. Dezvoltarea
socială şi concepţiile în schimbare a politicii publice trebuie luate în consideraţie şi în
alte domenii de relevanţă similară. Curtea şi Comisia trebuie să ţină cont de astfel de
dezvoltări.
În final, faptul că anumite acte sau omiteri sunt în continuare considerate în
unele state de a avea un caracter penal şi în altele nu este decisiv. Este esenţa
„marjei de apreciere” şi dreptul limitat al calificării unilaterale posedat de către state că
există diferenţe între ele, relevante pentru aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, consider că problema reală este dacă „decriminalizarea” examinată în
cauza în litigiu este un exerciţiu legitim de determinare naţională şi în conformitate cu
obiectul şi scopul articolului 6 din Convenţie. Răspunsul meu este afirmativ. Motivele

182
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

pentru transferarea unor infracţiuni minore din domeniul dreptului penal şi pentru pre-
vederea unor sancţiuni şi proceduri speciale pentru acestea, nu poate fi considerată
neîntemeiată sau ascunsă. Şi se poate oare spune că obiectul şi scopul articolului 6
din Convenţie necesită aceleaşi garanţii (inclusiv asistenţa gratuită a unui interpret)
pentru infracţiuni rutiere neînsemnate sau infracţiuni minore similare, garanţii care
sunt absolut necesare în cauze penale reale? Răspunsul meu este negativ.
Din aceste considerente, „natura infracţiunii” în dezbatere în prezenta cauză –
cel de-al doilea criteriu privind existenţa unei acuzaţii în materie penală – nu exclude
sau înlocuieşte calificarea naţională şi nu justifică concluzia că articolul 6 §3 (e) din
Convenţie este aplicabil şi încălcat.
(3) Nu există nici un dubiu că „gradul de severitate al sancţiunii” era minim în
cauza în litigiu, fapt care nu alterează concluziile precedente.

183
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

184
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

FELDBRUGGE contra OLANDEI


(Cererea nr. 8562/79)

HOTĂRÂRE

29 mai 1986

În cauza Feldbrugge1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând într-o sesiune plenară potrivit
articolului 50 din regulamentul său şi fiind constituită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


G. Wiarda
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
W. Ganshof van der Meersch,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii C. Russo,
R. Bernhardt,
J. Gersing,
A. Spielmann,
Nota grefei
1
Cauza are nr. 8/1984/80/127. Primele două cifre indică numărul de ordine în anul introducerii, iar ultimele
două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) cores-
punzătoare.

185
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,


După ce a deliberat cu uşile închise la 31 mai, 1 şi 2 octombrie 1985, apoi în
perioada 21 - 23 aprilie 1986,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 12 octombrie 1984, în termen de trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi
47 (art.32-1, art.47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale („Convenţia”). La originea sa se află o cerere (nr. 8562/79) introdusă
contra Olandei şi cu care o cetăţeancă a acestui stat, dna Geziena Hendrika Maria
Feldbrugge, a sesizat Comisia la 16 februarie 1979 în temeiul articolului 25 (art.25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi
la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art.
46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei denunţă o
omisiune a statului reclamat potrivit exigenţilor prevăzute de articolul 6 § 1 (art. 6-1).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută în articolul 33 § 3 d) din regulament, dna
Feldbrugge şi-a manifestat dorinţa de a participa în instanţă, desemnându-şi repre-
zentantul său (articolul 30).
3. Vicepreşedintele Curţii, exercitând funcţia de preşedinte, la 15 octombrie
1984 a decis că în interesul unei bune administrări a justiţiei examinarea prezentei
cauze, precum şi a cauzei van Marle şi alţii să fie încredinţate aceleiaşi camere (arti-
colul 21 § 6 din regulament). Camera din şapte judecători se constituie de plin drept
din dl G. Wiarda, judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie) (art.
43), şi dl R. Ryssdal, vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 22
octombrie 1984, dl Wiarda, în calitate de preşedinte al Curţii, i-a desemnat prin trage-
re la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume dl J. Cremona, dl
J. Pinheiro Farinha, Sir Vincent Evans, dl R. Bernhardt şi dl J. Gersing (articolele 43
in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43).
4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal a permis reprezentantului reclamantului să utilizeze limba olandeză în timpul
procedurii (articolul 27 § 3).
5. Preşedintele l-a consultat prin intermediul grefierului pe agentul guverna-
mental al Olandei („Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul recla-
mantului cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolele 37 § 1 din regu-
lament). La 11 decembrie 1984, el a decis ca agentul şi reprezentatul reclamantului
să prezinte până la 31 ianuarie 1985 memorii la care delegatul ar trebui să răspundă
în scris în termen de două luni din ziua când grefierul îi va comunica ultimul din cele
două memorii primite. La 12 februarie 1985, el a prelungit termenul limită până la
29 martie 1985.

186
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. La 27 februarie 1985, Camera a hotărât să se desesizeze cu efect imediat în


favoarea Curţii plenare (articolul 50 din regulament).
7. Grefa a primit memoriul reclamantului la 21 ianuarie, iar cel al Guvernului
la 9 aprilie. La 24 aprilie, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul îşi va
exprima observaţiile în cadrul audierii.
8. La 8 martie, preşedintele a fixat pentru 29 mai 1985 data deschiderii proce-
durii orale după ce l-a consultat pe agentul guvernamental, delegatul Comisiei şi pe
reprezentantul reclamantului prin intermediul grefierului (articolul 38 din regulament).
9. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pre-
gătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
Dl G. W. Maas Geesteranus, jurisconsult,
Ministerul afacerilor externe agent,

Dl E. Korthals Altes, Landsadvocaat, consilier,


Dl J. A. van Angeren, Ministerul justiţiei,
Dl C. J. van den Berg, Ministerul afacerilor sociale şi angajare consilieri,
- din partea Comisiei
Dl B. Kiernan, delegat,
- din partea reclamantului
Dna L. K. F. Schuitemaker, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile, precum şi răspunsurile la întrebările


sale şi ale celorlalţi membri, date de dnii Maas Geesteranus, Korthals Altes şi van
Angeren din partea Guvernului, de dl Kiernan din partea Comisiei şi de dna Schuite-
maker din partea reclamantului.
10. Printr-o scrisoare primită la 11 iulie, agentul guvernamental a prezentat
informaţii cu privire la chestiunile de fapt ridicate în cadrul audierii.

FAPTELE

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
11. Dna Geziena Hendrika Maria Feldbrugge, cetăţeancă olandeză, s-a născut
în 1945 şi locuieşte în Anna Paulowna.
Către anul 1978, ea era şomeră de ceva timp şi încetase să se mai înscrie în
calitate de solicitant pentru angajare pe lângă Oficiul regional al muncii (Gewestelijk

187
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

Arbeidsdureau). Aceasta se datora faptului că se îmbolnăvise şi considera că nu mai


este în stare să exercite vreo activitate.
La 11 aprilie 1978, consiliul administrativ al asociaţiei profesionale a băncilor şi
asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi (Bedrijfsvereniging
voor Bank-en Verzekeringswezen, Groothandel en Vrije Beroepen) din Amsterdam
a decis că începând cu 24 martie 1978 reclamanta nu mai are dreptul la alocaţii de
asigurări de sănătate primite până atunci, deoarece medicul-consultant a conchis că
din această dată ea era aptă de a relua o activitate.
12. Reclamanta a sesizat comisia de recurs (Raad van Beroep) din Haarlem.
Preşedintele acesteia a solicitat avizul unui expert medical permanent pe lângă
această comisie, a unui ginecolog practician la Alkmaar, care a examinat pacienta
şi i-a acordat oportunitatea să-şi prezinte observaţiile. După ce a mai consultat trei
medici (un ginecolog şi doi generalişti, inclusiv al dnei Feldbrugge), expertul a conchis
la 1 iunie 1978 că ea era, din punct de vedere ginecologic, aptă să lucreze de la 24
martie; totodată, el a considerat necesar să consulte şi un specialist în ortopedie.
La 18 august 1978, un alt expert medical permanent, chirurgul-ortopedist, a
examinat reclamanta şi i-a oferit posibilitatea să-şi formuleze remarcile. Astfel, pre-
şedintele primise opinia a trei practicieni menţionaţi anterior. În raportul său din 22
august 1978, el a recunoscut, la rândul său, capacitatea dnei Feldbrugge de a-şi relua
activitatea profesională începând cu 24 martie al aceluiaşi an.
La 4 septembrie 1978 preşedintele comisiei de recurs în temeiul celor două
rapoarte s-a pronunţat contra reclamantei.
13. Invocând faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, reclamanta a
formulat o obiecţie (verzet).
La 17 noiembrie 1978, comisia de recurs a declarat obiecţia inadmisibilă, din
cauza că nu a întrunit cel puţin unul din criteriile enunţate în articolul 142 § 1 din legea
cu privire la recursuri (Beroepswet – paragraful 19 infra). In an obiter dictum, ea indi-
case că a fost examinată cauza în mod echitabil: doi experţi medicali permanenţi au
examinat persoana în cauză şi i-au permis să-şi exprime oral obiecţiile.
14. Dna Feldbrugge a atacat decizia în faţa comisiei centrale de recurs (Cen-
trale Raad van Boroep) din Utrecht. În particular, ea susţinea că limitările impuse de
articolele 141 şi 142 din legea menţionată anterior, aduceau atingere principiului pro-
cesului echitabil proclamat de articolul 6 (art. 6) din Convenţie.
La 13 februarie 1980, comisia centrală de recurs a declarat apelul inadmisibil,
în temeiul articolului 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii (paragraful 20
de mai jos).

188
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

1. Generalităţi
15. În Olanda, în materie de asigurare a sănătăţii gestionarea protecţiei sociale
revine de comun statului – care se reduce în general la fixarea regimului juridic şi la
rolul de coordonator - patronilor şi salariaţilor.
Ramurile economiei, inclusiv cele ale profesiilor liberale, se repartizează pe
sectoare dintre care fiecare posedă o asociaţie profesională (bedrijfsvereniging), îm-
puternicită să supravegheze aplicarea legislaţiei cu privire la asigurarea sănătăţii.
Este vorba de persoane juridice în sensul articolului 1 din Cartea II a codului
civil; modalitatea lor de creare, precum şi structurile şi atribuţiile lor sunt definite de
legea din 1952 cu privire la organizarea protecţiei sociale (organisatiewet Sociale
Verzekeringen). Ele sunt acceptate de ministrul pentru afaceri sociale şi angajare în
funcţie de caracterul lor reprezentativ. Ministrul de asemenea poate decide singur
asupra constituirii lor; în acest caz, el fixează şi modifică după necesitate statutul şi
denumirea lor, suspendează şi revocă membrii consiliului lor administrativ. În plus,
el determină garanţiile îndeplinirii corecte a obligaţiilor asociaţiilor profesionale şi pri-
meşte în fiecare an din partea fiecăreia dintre ele câte două rapoarte, un raport anual
şi unul financiar.
Instituţiile semi-publice, asociaţiile profesionale activează în calitate de compa-
nii private de asigurare.
Ele pot încredinţa unui birou comun (Gemeenschappelijk Administratiekanto-
or), recunoscut de minister, sarcini administrative care rezultă din punerea în aplicare
a dreptului protecţiei sociale.
Un consiliul de asigurare socială (Sociale Verzeringsraad), creat de guvern şi
alcătuit din reprezentanţii statului şi din parteneri sociali, supraveghează aplicarea
corectă a legislaţiei în cauză.
2. Legea din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii
16. Potrivit legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii (Ziektewet), modifi-
cată în 1967, sunt obligatoriu asigurate persoanele cu o vârstă de până la 65 de ani şi
legate printr-un contract de muncă cu un patron – privat sau public – sau care poate fi
asimilat acestei categorii (articolele 3 şi 20). De asemenea sunt consideraţi în calitate
de salariaţi cei care, fiind legaţi printr-un asemenea contract, sunt şomeri şi primesc
în această calitate alocaţii. Lucrătorii independenţi, personal, pot obţine poliţe la una
din companiile private.
Boala include accidentele, care au vreo legătură sau nu cu angajarea.
În caz de incapacitate de muncă datorate unei asemenea cauze, salariatul pri-
meşte 80 % din remunerarea sa zilnică. El prezintă cererea la asociaţia profesională
de care aparţine patronul său.
Dreptul la alocaţii reiese direct din lege (articolul 19).

189
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

17. Administrat de asociaţiile profesionale (paragraful 15 supra), sistemul este


finanţat în exclusivitate de partenerii sociali. Legea prevede taxa cotizaţiilor; ea se
ridică în prezent la 1% pentru salariaţi şi 5,05 % pentru patroni, în baza unui salariu
zilnic maximal de 262 forinţi.

3. Legea din 1955 cu privire la recursuri

18. Litigiile apărute prin aplicarea legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii
sunt reglementate de legea din 1955 cu privire la recursuri (amendată ultima dată la
17 octombrie 1978). Pentru disputele privind capacitatea sau incapacitatea de muncă,
există o procedură simplificată, cunoscută ca procedură a unui expert medical perma-
nent (vaste deskundige procedure, articolele 131-144). Expertul – un medic specialist
sau generalist – este numit pentru un an de ministrul justiţiei şi depune jurământul.
Fiind sesizat cu o plângere de acest fel, preşedintele unei comisii de recurs – în
Olanda există douăsprezece – poate imediat împuternici expertul medical permanent
de pe lângă această instituţie să examineze problema (onderzoek, articolul 135).
În trei zile de la notificarea cererii, organismul care a luat decizia contestată
trebuie să transmită întregul dosar al cazului (articolul 136).
Expertul medical permanent consultă medicul care a tratat persoana interesată
şi medicul din domeniul profesional vizat, cu excepţia în care la dosar este anexat
avizul său (articolul 137 § 2); El convoacă şi examinează plângerea (articolul 137
§ 3); el poate obţine opinia unui alt practician (articolul 138). În sfârşit, el adresează
un raport scris preşedintelui comisiei de recurs (articolul 140).
Ultimul – judecător numit pe viaţă – pronunţă o decizie (beschikking) motivată
în care sunt menţionate concluziile expertizei.
19. Decizia preşedintelui poate fi atacată în faţa comisiei de recurs, dar nu-
mai pentru cel puţin unul din următoarele patru motive (articolul 142 § 1): expertul
cunoştea pacientul într-o altă calitate, sau nu a îndeplinit prevederile articolului 137
(paragraful 18 supra); decizia preşedintelui nu se referă la litigiu, sau nu corespunde
cu avizul expertului.
Dacă comisia de recurs nu a declarat recursul inadmisibil sau neîntemeiat, se
aplică procedura obişnuită. Părţile au astfel posibilitatea de a studia dosarul în incinta
localului comisiei de recurs la o dată fixată de grefier sau de a primi o copie. Preşedin-
tele poate totuşi decide, în interesul moral sau fizic al reclamantului, ca acesta să nu
aibă acces la rapoartele medicale dar să fie informat despre conţinutul lor şi să poată
desemna o persoană competentă care să-l consulte la faţa locului, cum ar fi medicul
sau avocatul său (articolul 142 § 2 combinat cu articolul 114 §§ 4 şi 5).
Comisia de recurs adoptă decizia după depunerea memoriilor şi audierea ple-
doariilor.
20. Decizia sa nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs
(articolul 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii). Jurisprudenţa constantă
a acesteia permite totodată o excepţie în caz de încălcare a regulilor de formă.

190
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

21. În cererea sa din 16 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. 8562/79), dna
Feldbrugge invocă articolul 6 § 1 din Convenţie: ea nu a beneficiat, în faţa preşedin-
telui comisiei de recurs din Haarlem, de un proces echitabil pentru a-şi determina
dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii.
22. Comisia a acceptat cererea la 15 noiembrie 1983. În raportul său din 9
mai 1984 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu
se aplică în cazul acestei speţe, că nu este necesar de a determina dacă procedura
litigioasă l-a respectat şi, cu opt voturi contra la şase, că această dispoziţie nu a fost
încălcată.
Textul integral al avizului său şi celor două opinii separate sunt anexate la pre-
zenta hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE GUVERN

23. În memoriul său, Guvernul a rugat Curtea „să decidă că în speţă nu a avut
loc o încălare a Convenţiei”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


§ 1 (art. 6-1)

24. Articolul 6 § 1 (art.6-1) din Convenţie prevede:


„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).”

În opinia reclamantei, cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instan-


ţă împuternicită să rezolve contestaţia cu privire la dreptul său la alocaţii de asigurare
a sănătăţii.
Având în vedere tezele respective ale celor înfăţişaţi, prima problemă ce urma
a fi rezolvată de Curte se referea la aplicabilitatea paragrafului 1 din articolul 6, fapt
negat de majoritatea Comisiei şi de Guvern.
A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. 6-1)
1. Cu privire la existenţa unei contestaţii asupra unui drept
25. Cât priveşte existenţa unei contestaţii cu privire la un drept, Curtea face
trimitere la principiile adoptate în jurisprudenţa sa şi reamintite în hotărârea Benthem
din 23 octombrie 1985 (seria A nr. 97, pag. 14-15, § 32).
În circumstanţele speţei, pare a fi clar că o „contestaţie” a survenit după decizia
adoptată la 11 aprilie 1978 de consiliul de administrare al Asociaţiei profesionale a

191
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

băncilor şi asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a lucrătorilor independenţi din Am-


sterdam (paragraful 11 supra). Reală şi importantă, ea ţinea chiar de existenţa drep-
tului revendicat de reclamantă, de a continua să primească alocaţiile de asigurarea
sănătăţii. Rezultatul procesului litigios putea conduce – şi până la urmă a condus – la
menţinerea deciziei atacate, mai special la refuzul preşedintelui comisiei de recurs de
la Haarlem de a acorda aşa-numitele alocaţii; ea era astfel la modul direct determi-
nantă pentru dreptul pus în cauză.
Prin urmare, preşedintele comisiei de recurs s-a pronunţat asupra unei contes-
taţii cu privire la un drept la care pretindea dna Feldbrugge.

2. Cu privire la caracterul civil al dreptului contestat

a) Introducere
26. Potrivit jurisprudenţei Curţii, „noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter
civil” nu poate fi interpretată” printr-o simplă „referinţă la dreptul intern al statului pârât”
(hotărârea König din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, pag. 29-30, §§ 88-89).
În plus, articolul 6 nu vizează doar „contestaţiile de drept privat în sensul clasic,
cu alte cuvinte între persoane particulare, sau între o persoană particulară şi statul
în măsura în care ultimul a acţionat ca persoană privată, supusă dreptului privat”, şi
nu ca „deţinătorul puterii publice” (aceeaşi hotărâre, loc. Cit., pag. 30, § 90). Puţin
importă atât „natura legii potrivit căreia trebuie să fie tranşată contestarea” cât şi „cea
a autorităţii competente în materie”; poate fi vorba de o „jurisdicţie de drept comun”,
de un „organ administrativ, etc.” (hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, seria A nr. 13,
pag. 39, § 94). „Contează doar caracterul dreptului” în cauză (hotărârea König preci-
tată, seria A, nr. 27, pag. 30, § 90).
27. Ca şi în hotărârile precedente, Curtea nu crede că în speţă ar trebui să dea
o definiţie abstractă noţiunii de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”.
Examinând pentru prima dată domeniul protecţiei sociale şi, în special regimul
de asigurare a sănătăţii în Olanda, Curtea trebuia să separe elementele care ar pre-
ciza sau completa principiile amintite mai sus.
b) Elemente suplimentare degajate din materia litigioasă
28. Legislaţia olandeză atribuie dreptului în cauză un caracter public (paragra-
fele 16-17 supra). O asemenea calificare nu oferă totuşi decât un punct de plecare (a
se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A
nr. 22, pag. 35, § 82); ea ar trebui să fie impusă Curţii doar dacă era susţinută de alte
elemente. În hotărârea König din 28 iunie 1978, Curtea în special a indicat:
„Dacă un drept să fie sau nu considerat ca având (...) caracter civil (...) trebuie să se determine
referindu-se nu la calificarea juridică, dar din punct de vedere material şi al efectelor pe care i le
conferă dreptul intern al statului în cauză. În exercitarea funcţiilor sale de control, Curtea trebuie de
asemenea să ţină cont şi de obiectul şi scopul Convenţiei, precum şi de sistemele de drept intern
ale altor state contractante (...)” (seria A nr. 27, pag. 30, § 89).

29. Între statele membre ale Consiliului Europei există o mare diversitate în
ceea ce priveşte modalitatea în care legislaţia şi jurisprudenţa lor creează natura

192
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

juridică a dreptului la prestaţii sociale de asigurare a sănătăţii, altfel spus categoria în


care ele îl clasează pe acesta din urmă. Unele – printre care şi Olanda – îi conferă un
caracter public, altele din contra un caracter privat; altele pare să fi adoptat un sistem
mixt. În plus, divergenţele jurisprudenţiale apar uneori în interiorul aceluiaşi ordin ju-
ridic: în statele unde prevalează caracterul public, deciziile judecătoreşti afirmă totuşi
aplicabilitatea articolului 6 (art. 6) litigiilor similare celui despre care se vorbeşte în
speţă (spre exemplu, Curtea pentru litigiile de muncă din Bruxelles, 11 mai 1984, Jo-
urnal des tribunaux 1985, pag. 168-169). Astfel, nu există un punct de plecare comun
pentru o noţiune europeană unificată.
30. Examinarea particularităţilor sistemului olandez de asigurare socială de să-
nătate evidenţiază în acelaşi timp aspecte de drept public şi de drept privat.
i. Aspectele dreptului public
31. Mai multe elemente ar putea incita să se considere că este vorba de o con-
testare ce ţine de domeniul dreptului public.
(1) Caracterul legislaţiei
32. În primul rând un asemenea factor constă în caracterul legislaţiei. Normele
juridice referitoare la prestaţiile sociale de asigurare a sănătăţii diferă în multe privinţe
de cele care se aplică asigurărilor în general şi care se referă la dreptul civil. Statul
olandez singur a fixat cadrul regimului de asigurare a sănătăţii şi controlează func-
ţionarea acestuia. În acest scop, el desemnează categoriile de beneficiari, trasează
limitele protecţiei, stabileşte nivelul contribuţiilor şi al prestaţiilor, etc.
Intervenţia puterii publice printr-o lege sau un regulament nu a împiedicat totuşi
Curtea, în numeroase cauze (în special König; Le Compte, Van Leuven şi De Meyer;
Benthem), să ajungă la concluzia că dreptul litigios poartă un carcater privat, adică
civil. De asemenea, în circumstanţele speţei o asemenea intervenţie nu era suficientă
pentru a include în sfera dreptului public dreptul revendicat de reclamantă.
(2) Caracterul obligatoriu al asigurării
33. Cel de-al doilea factor este obligaţia de asigurare a sănătăţii, sau mai exact
faptul de a fi protejat de asigurare atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege (paragraful 38 infra). Cu alte cuvinte, cel interesat nu poate nici să renunţe la
avantaje, nici să se abţină de la plata contribuţiilor relevante.
Situaţii similare pot fi întâlnite uneori şi în alte domenii. Asemănător este şi cazul
regulilor care prescriu contractarea unei poliţe pentru a exercita o activitate – condu-
cerea unui vehicul, spre exemplu – sau pentru a ocupa o locuinţă. Nu ar trebui pentru
aceasta să calificăm ca fiind de domeniul dreptului public prestaţiile care se nasc din
contracte de acest fel. De asemenea, Curtea nu vede de ce apartenenţa obligatorie la
un regim de asigurare a sănătăţii ar schimba natura dreptului corespunzător.
(3) Asumarea responsabilităţii pentru protecţia socială de autoritatea publică
34. Ultimul factor care rămâne a fi examinat este asumarea responsabilităţii, de
stat sau organisme publice sau semipublice, a întregii sau a unei părţi a protecţiei socia-

193
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

le. Acesta este cazul speţei, pentru asigurarea sănătăţii de asociaţia profesională a băn-
cilor şi asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi din Amster-
dam. Considerat ca un punct culminant sau ca o etapă a unei evoluţii a rolului statului, o
asemenea situaţie implică în primul rând o extindere a domeniului dreptului public.
Pe de altă parte – Curtea va reveni (paragraful 39 infra) -, este vorba în pre-
zenta speţă de o materie care prezintă afinităţi cu asigurarea de drept comun, în mod
tradiţional reglementată de dreptul privat. Pare deci a fi dificil de a exprima o opinie
categorică cu privire la consecinţele amplorii intervenţiei statului cât priveşte natura
dreptului litigios.
35. În concluzie, chiar cumularea acestor trei elemente astfel analizate nu este
suficientă pentru a stabili inaplicabilitatea articolului 6 (art. 6).

ii. Aspecte de drept privat

36. Din contra, diferite consideraţiuni militează în favoarea unei concluzii opuse.

(1) Natura personală şi patrimonială a dreptului contestat

37. Mai întâi de toate, dna Feldbrugge nu a fost afectată în relaţiile sale cu au-
torităţile publice ca atare, utilizând prerogative discreţionare, dar în capacitatea sa de
simplă persoană particulară. Suportând o atingere adusă mijloacelor sale de existen-
ţă, ea revendica un drept ce rezulta din normele precise ale legislaţiei în vigoare.
Un asemenea drept are pentru persoana interesată o importanţă deseori ca-
pitală; aceasta se referă mai ales la alocaţiile de asigurare a sănătăţii, atunci când
salariatul, incapabil să lucreze din motive de sănătate, nu dispune de nici o altă sursă
de venit. Pe scurt, dreptul în cauză poartă un caracter personal, patrimonial şi obiectiv
care îl apropie mult de materia civilă.

(2) Corelaţia cu contractul de muncă

38. Într-al doilea rând, situaţia dnei Feldbrugge avea o corelaţie strânsă cu
calitatea sa de muncitoare, altfel spus salariată a unei întreprinderi. Reclamanta cu
siguranţă era şomeră la momentul faptelor, dar statutul său referitor la prestaţiile so-
ciale era fixat în funcţie de termenii vechiului său contract de muncă, precum şi de
legislaţia aplicabilă acesteia din urmă.
Or, funcţia pe care ea o acceptase se baza din punct de vedere juridic pe un
contract de muncă reglementat de dreptul privat. Fără îndoială asigurarea reieşea
direct din lege şi nu dintr-o clauză expres prevăzută în contract, dar ea se baza într-un
fel pe el. Ea figura deci printre modalităţile de relaţie dintre patron şi angajat.
În afară de aceasta, alocaţiile reclamate de dna Feldbrugge substituiau remu-
nerarea – al cărei caracter civil este în afara oricărui dubiu – pentru lucrul ce urma să
fie plătit în temeiul contractului. Alocaţiile aveau aceeaşi natură ca şi contractul şi de
asemenea aveau un caracter civil în termenii Convenţiei.

(3) Afinităţile cu o asigurare de drept comun

194
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

39. În ultimul rând, asigurarea sănătăţii în Olanda este asemănătoare în câteva


aspecte cu o asigurare de drept comun, deoarece recurge la tehnici de protecţie şi
la modalităţi de gestionare care se inspiră din cele ale asigurărilor private. În Olan-
da, asociaţiile profesionale activează în fapt, în special faţă de asiguraţi, în acelaşi
mod ca şi o companie de asigurare de drept comun, spre exemplu pentru încasarea
primelor, calculul riscurilor, verificarea condiţiilor ce urmează a fi satisfăcute pentru a
beneficia de prestaţii, plata alocaţiilor.
Un alt aspect merită să fie reţinut. Poliţele suplimentare de asigurare, obţinute
de la societăţi amicale sau companii private de asigurare, permit salariaţilor de a-şi
ameliora protecţia socială prin intermediul unui efort financiar sporit sau nou; aseme-
nea poliţe constituie în sumă o prelungire facultativă a unei asigurări obligatorii. Dife-
rendele care le vizează se referă incontestabil la materia civilă. Or în ambele cazuri
există o identitate de risc – spre exemplu o îmbolnăvire – şi dacă extinderea acoperirii
sporeşte, natura acesteia nu se modifică.
Cât priveşte diferenţele care ar putea exista între o asigurare privată şi o asi-
gurare care ţine de protecţia socială, ele nu afectează caracterul esenţial al legăturii
dintre asigurat şi asigurator.
În final, Curtea notează că în Olanda ca şi în alte ţări, asiguraţii participă perso-
nal la finanţarea regimurilor de protecţie socială sau a unora dintre ele. Remunerarea
lor este supusă unor deducţii care creează un raport strâns între contribuţiile solicitate
şi prestaţiile alocate. Astfel dacă dna Feldbrugge exercita o activitate profesională,
patronul său efectua o reţinere din salariu în profitul Asociaţiei competente (paragraful
17 supra). Suplimentar, patronul suporta o fracţiune din cotizaţiile de asigurare, pe
care el le integra în cheltuielile sociale. Statul olandez, nu era implicat deloc în finan-
ţarea sistemului.
c) Concluzie
40. După ce a evaluat ponderea respectivă a aspectelor de drept public şi cele
de drept privat prezente în speţă, Curtea a relevat predominaţia celor din urmă. Nici
una dintre ele separat nu păreau a fi decisive, dar privite împreună şi combinate ele
confereau dreptului revendicat un caracter civil în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie, care era deci aplicabil.
B. Conformitatea cu articolul 6 § 1 (art. 6-1)
41. Astfel, Curtea trebuia să cerceteze dacă procedura desfăşurată în faţa or-
ganelor chemate să soluţioneze contestaţia referitoare la dreptul dnei Feldbrugge
întrunea condiţiile articolului 6 § 1.
1. Preşedintele comisiei de recurs
42. Reclamanta a recunoscut că preşedintele comisiei de recurs era o „instan-
ţă”, „instituită de lege”, „independentă” şi „imparţială”, şi care a statuat „într-un termen
rezonabil”. Ea a admis în plus că regula publicităţii procedurii trebuie, în litigiile cu ca-
racter medical, să se încline spre respectul vieţii private a pacientului, dacă jurisdicţia
consideră că este cazul.

195
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

Pe de altă parte, ea susţine că preşedintele comisiei de recurs nu a examinat


cauza „în mod echitabil”. În susţinerea acestei plângeri, ea a denunţat o dublă atingere
adusă principiului egalităţii armelor cu Asociaţia profesională. La început, ea nu a avut
ocazia de a se înfăţişa – personal sau prin intermediul unui avocat – pentru a-şi apăra
poziţia. Apoi, ea nu a primit comunicarea rapoartelor celoi doi experţi medicali perma-
nenţi (paragraful 12 supra), astfel ea nu şi-a putut formula observaţiile la conţinutul lor
nici, după caz, nu putea pretinde la o contraexpertiză; or aceste documente reprezen-
tau în realitate pentru preşedintele comisiei de recurs singura bază pentru decizie.
43. Guvernul a răspuns că preşedintele nu poate aprecia personal fondul liti-
giului de natură medicală: sarcina lui constă doar să verifice dacă expertul medical
permanent a examinat procedura definită prin lege cu privire la recursuri, în special
obligaţia de a consulta medicii celor două părţi şi de a examina persoana interesată.
Numai un astfel de expert era în măsură să se pronunţe asupra inaptitudinii de mun-
că a unui salariat din cauza stării lui de sănătate. Constituind un fel de extindere a
jurisdicţiei şi dotat cu o imparţialitate în afara oricăror dubii, el exercita funcţii quasi
judiciare. De altfel, dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 (art. 6-1)
nu ar putea implica faptul ca cineva să prezinte observaţii asupra raportului medical
elaborat de un expert după examinarea pacientului şi consultarea medicului său, nici
de a solicita sau a realiza o contra-expertiză.
44. Curtea nu a apreciat ca atare sistemul olandez al „expertului medical per-
manent” (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Bönisch din 6 mai 1985, seria A nr.
92, pag. 14, § 27). Ea s-a limitat la constatarea faptului că expertul medical permanent
nu poate soluţiona de unul singur o contestaţie cu privire la un drept cu caracter civil.
Decizia îi revine doar preşedintelui comisiei de recurs, chiar dacă – după cum este
cazul speţei – el s-a redus doar la confirmarea avizului expertului menţionat.
Pe de altă parte, nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii armelor care
decurge din noţiunea de proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea
Delcourt din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pag. 15, § 28). Asociaţia profesională
nu a beneficiat de un statut mai favorabil decât al dnei Feldbrugge: dacă experţii au
exprimat un aviz contrar punctelor ei de vedere, ea cu atât mai mult nu putea, să se
apere verbal sau în scris, nici să combată acest aviz. În această privinţă nu a avut loc
nici un dezechilibru între părţi.
În egală măsură, procedura desfăşurată în faţa preşedintelui comisiei de recurs
în aplicarea legislaţiei olandeze nu a purtat în mod evident un caracter contradictoriu,
cel puţin la ultima etapă şi cea mai decisivă. Pe de o parte, preşedintele nu a audiat
reclamanta, nici nu a invitat-o să depună observaţii scrise. Pe de altă parte, el nu i-a
oferit, ei sau reprezentantului său, vreo ocazie să consulte şi să formuleze obiecţii
referitoare la dosarul cauzei, în special privind cele două rapoarte – care au stat la
baza deciziei – elaborate de experţii permanenţi. Fără îndoială, experţii au examinat
reclamanta şi i-au oferit posibilitatea să-şi prezinte opinia, dar lacuna constatată nu
depăşeşte limita ca atare. Pe scurt, procedura desfăşurată în faţa preşedintelui co-
misiei de recurs nu a oferit la un nivel suficient una din principalele garanţii ale unei
proceduri judiciare.

196
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Comisia de recurs şi comisia centrală de recurs


45. Dna Feldbrugge a încercat să sesizeze comisia de recurs, apoi comisia
centrală de recurs dar nu a reuşit: ambele au adoptat decizii de inadmisibilitate (pa-
ragrafele 13 şi 14 supra).
Potrivit procedurii expertului medical permanent, o cerere introdusă în faţa unei
comisii de recurs şi dirijată împotriva deciziei preşedintelui acestui organ nu se poate
întemeia decât pe unul din următoarele patru motive: expertul cunoştea pacientul într-
o altă calitate, sau nu a îndeplinit unele prevederi; decizia preşedintelui nu se referă la
litigiu, sau nu corespunde cu avizul expertului (paragarful 19 supra).
Cât priveşte decizia unei comisii de recurs în cadrul unui asemenea proces, ea
nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs cu excepţia, potrivit ju-
risprudenţei acesteia, cazului de încălcare a regulilor de formă (paragraful 20 supra).
46. Formulate în termeni extrem de restrictivi, condiţiile de acces la cele două
instituţii în cauză au împiedicat-o pe dna Felbrugge să conteste în fond decizia pre-
şedintelui comisiei de recurs din Haarlem. Astfel, omisiunea constatată în legătură cu
procedura în faţa acestui magistrat nu a putut fi corijată ulterior.
3. Concluzie
47. În concluzie, a fost stabilită o încălcare a articolului 6 § 1 (art.6-1).

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (ART. 50)

48. În cadrul audierilor, avocatul reclamantei şi consilierul Guvernului au rugat


Curtea, dacă ea va constata vreo încălcare, să suspende adoptarea deciziei cu privire
la acordarea eventuală a unei satisfacţii echitabile.
Deoarece chestiunea aplicării articolului 50 nu a fost ridicată în cauză, a fost ne-
cesar de a o rezerva şi de a fixa o procedură ulterioară având în vedere eventualitatea
unui acord între statul reclamat şi reclamantă (articolul 53 §§ 1 şi 4 din regulament).

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu zece voturi contra şapte, că articolul 6 § 1 (art. 6-1) este aplicabil speţei;
2. Susţine, cu zece voturi contra şapte, că această dispoziţie a fost încălcată;
3. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 (art. 50)
nu este tranşată;
prin urmare,
a) o rezervă în totalitate;
b) invită Guvernul şi reclamanta să-i adreseze, într-un termen de două luni în-
cepând cu această dată, observaţiile lor scrise asupra acestei chestiuni şi în special
să-i comunice orice acord la care au ajuns părţile;

197
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

c) rezervă aplicarea procedurii ulterioare şi delegă preşedintelui Curţii compe-


tenţa de a o fixa dacă va fi necesar.

Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul


Drepturilor Omului din Strasbourg, la 29 mai 1986.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

La prezenta hotărâre se anexează o declaraţie a dlui M. Pinheiro Farinha şi, în


conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament, expunerea
unei opinii separate comune a dlui Ryssdal, dnei Bindschedler-Robert, dlui Lager-
gren, dlui Matscher, Sir Vincent Evans, dlui Bernhardt şi dlui Gersing.

Parafat: R. R.
Parafat: M. -A. E.

DECLARAŢIA DLUI PINHEIRO FARINHA, JUDECĂTOR

În opinia mea, urmează a fi distinse două situaţii:


a) Dacă beneficiarul a participat sau a contribuit la finanţarea asigurării sociale,
drepturile ce reies din aceasta au un caracter civil şi contestaţiile cu privire la acestea
cad sub incidenţa articolului 6 (art. 6) din Convenţie.
De altfel ca şi în cazul speţei.
b) Din contra, dacă beneficiarul nu a participat sau nu a contribuit la situaţia ţine
de dreptul public, nici articolul 6 (art. 6) nu se aplică (a se vedea opinia mea disidentă
în speţa Deumeland).

198
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL,


DNEI BINDSCHEDLER-ROBERT, DLUI LAGERGREN,
DLUI MATSCHER, SIR VINCENT EVANS, DLUI BERNHARDT
ŞI DLUI GERSING, JUDECĂTORI
(Traducere)

1. Noi suntem de acord cu majoritatea Curţii care afirmă că în această speţă


există o „contestaţie” cu privire la un drept pretins de reclamantă, dna Feldbrugge.
Totodată în opinia noastră, contestaţia nu se referă la „drepturi şi obligaţii cu ca-
racter civil” („civil rights and obligations”), în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie. Concluzia noastră este că articolul 6 § 1 (art.6-1) nu este aplicabil în
prezenta cauză.
2. În opinia majorităţii, diverse „aspecte de drept privat”, care caracterizează
prestaţia socială pretinsă de dna Felbrugge, erau predominante în punctele cu privire
la „aspectele de drept public”, care confereau dreptului revendicat caracterul de „drept
civil” în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1) (paragraful 40 din hotărâre). Aspectele de
drept civil identificate de majoritate sunt, în primul rând, de natură personală şi patri-
monială a dreptului alegat, într-al doilea rând raportul său cu contractul de muncă, şi
într-al treilea rând afinităţile sistemului cu cel al asigurării de drept comun. În opinia
noastră, vulnerabilitatea acestui raţionament rezidă pe faptul că majoritatea consideră
ca factori determinanţi elementele, care pot varia de la un sistem de protecţie socială
la altul şi chiar de la o categorie de drepturi la alta în cadrul aceluiaşi sistem. Avem
temeri că un asemenea raţionament va avea drept consecinţă de a face incerte obli-
gaţiile care decurg pentru state din articolul 6 § 1 (art.6-1).
3. Motivele pentru care noi considerăm că articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu este apli-
cabil acestui tip de drept revendicat de dna Feldbrugge sunt următoarele.
1. „Drepturi şi obligaţii cu caracter civil” – o noţiune restrictivă
4. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) conţine o garanţie a procedurii pentru reglemen-
tarea anumitor litigii. Recurgând la expresia „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”,
autorii Convenţiei au intenţionat să fixeze o limită în aplicarea acestui articol (art.
6). Nu ar trebui să citim expresia în cauză ca vizând diferenduri care survin referitor
la totalitatea „drepturilor şi obligaţiilor” recunoscute de dreptul intern: dreptul sau
obligaţia litigioasă trebuie să fie inclusă printre acele care pot fi calificate ca „civile”.
Acest adjectiv este totodată susceptibil de a avea mai multe semnificaţii. Textul ar-
ticolului (art. 6) nu este suficient de clar pentru a indica, nici mai mult, decât sensul
pe care l-a avut în vedere.
2. Jurisprudenţa Curţii
5. Jurisprudenţa Curţii oferă unele repere în ceea ce priveşte locul unde ar
trebui trasată linia de demarcare.

199
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

6. Punctul de plecare trebuie în tot cazul să fie caracterul pe care sistemul


juridic al statului reclamat îl atribuie drepturilor şi obligaţiilor în cauză. O asemenea
calificare nu oferă totuşi decât un prim indice deoarece noţiunea de „drepturi şi obli-
gaţii cu caracter civil” este „autonomă” în sensul Convenţiei şi „nu poate fi interpretată
separat prin referire la dreptul intern al statului reclamat”: „în rezultat nu depinde de
calificarea juridică, dar de conţinutul material al efectelor care i le oferă dreptul intern
al statului în cauză, faptul că un drept trebuie să fie sau nu considerat ca purtând un
caracter civil în sensul acestei expresii din Convenţie (hotărârea König din 28 iunie
1978, seria A nr. 27, pag. 29-30, §§ 88-89).
În acest scop, ar trebui să se ţină cont şi de sistemele de drept ale altor state
contractante, în special pentru a vedea dacă există o noţiune uniformă a „drepturilor
şi obligaţiunilor cu caracter civil”, care cuprind sau exclud faptele prezentei cauze
(hotărârea König precitată, seria A nr. 27, pag. 30, § 89).
7. Curtea a hotărât că fraza „contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu ca-
racter civil” se referă la orice procedură a cărui rezultat este decisiv pentru drepturi
şi obligaţii cu caracter privat, chiar dacă ea se referă la o dispută între o persoană
particulară şi o autoritate deţinătoare a puterii publice, şi puţin contează dacă sistemul
juridic intern al statului reclamat include această procedură în sfera dreptului privat
sau cea a dreptului public, sau îi conferă un caracter mixt (hotărârea Ringeisen din
16 iulie 1971, seria A nr. 13, pag. 39, § 94; hotărârea König precitată, seria A nr. 27,
pag. 30 şi 32, §§ 90 şi 94). În plus, nu este suficient ca litigiul sau procedura să aibă
o legătură mică cu drepturi şi obligaţii cu caracter civil sau repercusiuni îndepărtate
asupra lor: „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul – sau
unul din obiectele – „contestaţiei”, rezultatul procedurii fiind direct decisiv pentru un
asemenea drept” (hotărârea Le Compte, van Leuven şi De Meyer din 23 iunie 1981,
seria A nr. 43, pag. 21, § 47).
Pornind de la aceasta, Curtea în mod expres a rezervat chestiunea de a şti
dacă noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, în sensul articolului 6 § 1, o
depăşeşte pe cea de drepturi cu caracter privat (hotărârea König precitată, seria A nr.
27, pag. 32, § 95; hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyer precitată, seria A
nr. 43, pag. 22, § 48 in fine).
8. Astfel, jurisprudenţa Curţii a identificat unele domenii, la care se aplică
articolul 6 § 1 (art. 6-1), lăsând totodată deschis punctul de a şti dacă nu ar putea
exista şi altele.
3. Aplicarea în speţă a jurisprudenţei Curţii
9. În dreptul olandez, dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii revendicat
de dna Feldbrugge nu poartă un caracter privat dar figurează printre drepturile de
natură publică.
Incontestabil, în regimul de protecţie socială la care aparţine dna Feldbrugge
există unele legături între dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii şi contractul de
muncă – actual sau trecut – al asiguratului, contract care se află incontestabil în sfera
dreptului privat. Nu rămâne decât faptul ca dispoziţiile, care reglementează aceste

200
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

alocaţii, să constituie clauze incorporate de lege în contractul de muncă sau să fie de-


rivatele acestuia; cererea de adresare către o terţă persoană şi felul său nu afectează
direct relaţia juridică privată între patron şi salariat, deşi ea poate avea o anumită inci-
denţă asupra executării contractului lor. Suplimentar, în cazul dnei Feldbrugge la mo-
mentul faptelor nu mai exista nici un contract de muncă (paragraful 11 din hotărâre).
Astfel, nu am putea afirma că procedura angajată de dna Feldbrugge pentru a
beneficia de alocaţii de asigurare a sănătăţii se referea la un drept privat, recunoscut
prin legislaţia olandeză sau antrena un rezultat în mod direct decisiv pentru un ase-
menea drept. Eventualele consecinţe asupra drepturilor private ar fi, în opinia noastră,
prea îndepărtate şi neînsemnate pentru a pune în joc articolul 6 § 1(art. 6-1) doar în
acest temei.
10. Noi suntem de acord cu majoritatea care afirmă că clasificarea oferită de
dreptul olandez, deşi constituie un indice iniţial, nu ar putea fi decisivă, mai ales dacă
ea se abate de la sistemele juridice ale altor state contractante. Totodată, după cum
majoritatea a constatat în paragraful 29 din hotărâre, nu există o noţiune europeană
comună în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului la prestaţii sociale de asigurare
a sănătăţii. În particular, un asemenea drept în general nu este recunoscut ca având
un caracter privat.
11. În consecinţă, circumstanţele cauzei depăşesc criteriile de aplicare a arti-
colului 6 § 1 (art. 6-1) stabilite de jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte drepturile cu
caracter privat. Rămâne să cercetăm dacă ele cad sub incidenţa articolului 6 § 1 (art.
6-1) din alte considerente.

4. Principiile de interpretare aplicabile

12. Pentru a desprinde sensul noţiunii „autonom” de „drepturi şi obligaţii cu


caracter civil” care figurează în articolul 6 § 1 (art.6-1), ar trebui să se ţină cont de
obiectul şi scopul Convenţiei (hotărârea König precitată, seria A nr. 27, p. 30, § 89).
La modul general, Curtea ar trebui la interpretarea Convenţiei, care este un tratat
internaţional, să se inspire din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tra-
tatelor (hotărârea Golder din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 14, § 29). „Regula
generală de interpretare”, care figurează în articolul 31 § 1 din această Convenţie,
prevede următoarele:
„Un tratat trebuie să fie interpretat de bună credinţă, urmând sensul ordinar atribuit termenilor tra-
tatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”.

Articolul 32 din Convenţia de la Viena precizează:


„Se poate recurge la mijloace suplimentare de interpretare, şi în special la lucrări de pregătire şi la
circumstanţele în care tratatul a fost încheiat, în vederea (...) de a confirma sensul care rezultă din
aplicarea articolului 31 (...).”

Astfel, Curtea a recunoscut că este necesar de a interpreta Convenţia europea-


nă a drepturilor omului în lumina condiţiilor existente în prezent în societăţile demo-
cratice a statelor contractante, şi nu doar în conformitate cu ceea ce puteau presupu-
ne intenţiile autorilor Convenţiei (a se vedea, printre altele, hotărârea Marckx din 13
iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 19, § 41).

201
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

5. Caracteristicile dreptului revendicat


13. Dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii reclamat de dna Feldbrugge
era un drept patrimonial, care decurgea nu din contractul privat dintre ea şi patronul
său, dar dintr-un regim colectiv de protecţie a populaţiei salariate instituit de legisla-
tor. Prin faptul că legislatorul naţional a decis asupra repartizării resurselor societăţii
generate de munca salariată, reclamanta, în calitate de membru al acestei societăţi,
a fost constrânsă să participe la acest regim. Astfel de regimuri reprezintă îndepli-
nirea de societate a obligaţiei sale de a proteja sănătatea şi bunăstarea membrilor
săi; ele nu constituie simple ilustrări ale modalităţii în care statul îşi poate asuma
sau reglementa o activitate de asigurare pe care sectorul privat ar putea la fel de
bine să şi-o asume.
Având legătură cu domeniul angajării, regimul social olandez de asigurare a
sănătăţii nu se poate lipsi, este adevărat, de a avea unele repercusiuni asupra „drep-
turilor şi obligaţiilor cu caracter civil” care decurg în acest domeniu al dreptului comun,
sau de a prezenta legături sau puncte comune între ele. Astfel, capacitatea de a primi
alocaţii de asigurare a sănătăţii în temeiul dispoziţiilor aplicabile ale legii din 1913 cu
privire la asigurarea sănătăţii depinde de existenţa la un moment dat a unui contract
de muncă; alocaţia în sine poate fi analizată ca un fel de substituire a salariului plătit
de către patron în virtutea contractului de muncă; am putea spune că regimul social
de asigurare a sănătăţii prezintă o anumită afinitate cu asigurarea clasică din sectorul
privat. În egală măsură, în opinia noastră nici unul din aceste elemente nu modifică în
esenţă caracterul public al raportului între individ şi colectivitate, raport care se află în
centul dreptului revendicat de reclamantă în baza legii.
6. Contextul, obiectul şi scopul
14. Prin urmare, ar trebui să cercetăm, în contextul dispoziţiei şi în lumina
obiectului şi scopului Convenţiei, dacă un drept de acest gen, în pofida caracterului
său public în esenţă, este inclus în noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”,
în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1).
15. Obiectivul şi scopul Convenţiei, aşa cum sunt urmărite de articolul 6 § 1 (art.
6-1), se desprind, într-o anumită măsură, de natura garanţiilor oferite.
Confirmarea judiciară a procedurilor de reglementare, garantată prin articolul 6
§ 1 (art. 6-1), cu siguranţă este indicată în domeniul relaţiilor între indivizi; nu se referă
acelaşi lucru la sfera administrativă, unde consideraţiunile de ordin organizaţional,
economic şi social pot în mod legitim justifica procedurile de tip mai puţin judiciar şi
formal. Prezentul caz se referă la funcţionarea unui regim public colectiv de prestaţii
sociale. Ca exemplu de particularităţi ale regimurilor similare, putem menţiona numă-
rul mare de decizii adoptate, aspectele medicale, lipsa resurselor sau cunoştinţelor
tehnice ale persoanelor interesate, necesitatea de a menţine un echilibru între intere-
sul public al unei administrări eficiente şi interesul privat. Confirmarea judiciară a pro-
cedurilor de acordare a prestaţiilor sociale necesită într-o bună parte a cazurilor ca cel
interesat să se adreseze la jurişti şi la experţi medicali, şi să se ajungă la o creştere a
cheltuielilor şi la o mărire a duratei proceselor.

202
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Natura garanţiilor procurate tind astfel să demonstreze că obiectul şi scopul ar-


ticolului 6 § 1 (art. 6-1) nu ajung până la punctul de a impune un control judiciar asupra
funcţionării regimurilor legale colective de acordare a prestaţiilor sociale.
16. Să ţinem cont de faptul că obiectul general al Convenţiei este unul umani-
tar, de protecţie a individului şi că, pentru un simplu cetăţean, accesul la prestaţiile de
protecţie socială este de cea mai mare importanţă pentru viaţa cotidiană. În egală mă-
sură, după cum afirmă delegatul Comisiei, interesul economic al alocaţiei reclamate,
având în vedere mijloacele de existenţă ale dnei Feldbrugge, nu este suficient, doar
el, pentru a face aplicabile articolul 6 § 1 (art. 6-1) şi garanţiile sale judiciare specifi-
ce. Desigur, este esenţial ca în materie administrativă de asemenea să fie înfăptuită
justiţia şi ca cererile indivizilor să fie examinate într-o modalitate serioasă şi obiectivă
în conformitate cu regulile stabile; aceasta nu semnifică totuşi că se vor aplica toate
exigenţele articolului 6 § 1 (art. 6-1). Astfel, după cum deja am relevat (paragraful
15 precitat), există consideraţiuni fundamentale care justifică procedurile speciale în
cauzele de protecţie socială.
17. În aceste condiţii, justa poziţie de „civil” şi de „penal” în contextul articolului
6 § 1 (art. 6-1) nu pot fi în mod rezonabil examinate ca cuprinzând toate sistemele de
reglementare jurisdicţională a litigiilor în conformitate cu dreptul intern. Potrivit acestei
interpretări, utilizarea expresiei „cu caracter civil” nu va implica deci aplicabilitatea ar-
ticolului 6 § 1 (art. 6-1) litigiilor privind toate chestiunile ce nu au caracter „penal” chiar
dacă, ca în cazul diferendelor de protecţie socială, rezultatul este crucial pentru viaţa
personală a celui interesat.
18. Aceste reflecţii duc la concluzia că în principiu caracteristicile colective şi
publice ale regimului social de asigurare în cauză sunt predominante în comparaţie
cu drepturile şi obligaţiile în chestiune care nu fac parte din domeniul „civil” în sensul
articolului 6 § 1 (art. 6-1).
7. Mijloacele suplimentare de interpretare
19. Analiza precedentă este confirmată de faptul că legislaţia în cauză antici-
pează cu câteva decenii elaborarea Convenţiei; în numeroase alte state contractante
exista o legislaţie similară înaintea Convenţiei. Este deci rezonabil să presupunem că
autorii articolului 6 § 1 (art. 6-1) nu intenţionau să includă în domeniul său sisteme de
tipul protecţiei sociale colective. La examinare, lucrările de pregătire confirmă această
lectură a textului.
20. Adjectivul „civil” fusese adăugat la versiunea engleză a articolului 6 § 1
(art. 6-1) în noiembrie 1950, în ajunul deschiderii Convenţiei spre semnare, când un
comitet de experţi examina pentru ultima dată textul Convenţiei şi „a făcut anumite
corectări de formă şi de traducere” (Culegerea Travaux Préparatoires de la Con-
vention Européenne des Droits de l’Homme, vol. VII, pag. 13, § 6). Nici o explicaţie
nu fusese prezentată în ceea ce priveşte modificarea în ultimul minut a articolului 6
§ 1, dar ar fi cazul să credem că se avea în vedere o simplă aliniere a textului en-
glez la cel francez: înaintea acestei modificări, versiunea franceză prevedea, ca în
prezent, „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, iar versiunea engleză se citea ”rights

203
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

and obligations in a suit of law” [„drepturi şi obligaţii potrivit legislaţiei”] (ibidem, vol.
V, pag. 148).
Aceste două expresii au fost introduse pentru prima dată în cadrul unei reuniuni
(martie 1950) a Comitetului de experţi ai drepturilor omului al Consiliului Europei; evi-
dent, ele erau direct reluate din articolul care corespundea proiectului Pactului inter-
naţional al Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice în varianta existentă
la acea etapă (ibidem, vol. II, pag. 297; vol. III, pag. 31, 161, 285, 291, 317; vol. IV,
pag. 61). Prin urmare, ar fi cazul să ne amintim de istoria lor în lucrările de pregătire
ale acestui Pact.
21. Discuţia crucială asupra proiectului Pactului internaţional avuse loc la 1
iunie 1949 în timpul celei de-a cincizecea sesiuni a Comisiei pentru Drepturile Omu-
lui a Naţiunilor Unite. Delegaţiile franceză şi egipteană au prezentat un amenda-
ment care se referea la „drepturi şi obligaţii” / „rights and obligations”, fără restricţii.
Reacţia reprezentantului danez (dl Sørensen) la acest amendament era raportată
în felul următor:
„Reprezentanţii Franţei şi Egiptului propun ca orice persoană să aibă dreptul ca o instanţă să deci-
dă asupra drepturilor şi obligaţiilor. Dl Sørensen a considerat că această dispoziţie are un conţinut
prea vast; ea tinde să supună unei decizii judiciare orice măsură luată de organele administrative
care exercită o putere discreţională care le este oferită prin lege. El recunoaşte că s-ar cuveni de a
asigura protecţia individului împotriva oricărui abuz de putere din partea organelor administrative,
dar problema este extrem de delicată şi este puţin probabil ca Comisia să fie în măsură să o re-
zolve acum. Mai târziu ar putea fi abordată studierea problemei referitoare la repartizarea puterilor
între organele administartive şi organele judiciare. (...) Dl Sørensen cere reprezentanţilor Franţei şi
Egiptului dacă nu este posibil să se restrângă înţelesul dispoziţiei în cauză astfel încât să fie indicat
că nu este vorba de soluţionarea cazului între individ şi stat, dar pur şi simplu între indivizi.” (proces
verbal analitic al celei de-a 109-a şedinţe, doc. E/CN.4/SR.109, pag. 3-4).
Reprezentantul francez (dl Cassin), exprimându-se în franceză, a răspuns că „declaraţia repre-
zentantului Danemarcei l-a convins că este foarte dificil de a reglementa, în acest articol, toate
chestiunile de exercitare a justiţiei în raporturile între particulari şi guverne” (ibidem, pag. 9). El era
deci dispus să accepte ca expresia „fie a drepturilor şi obligaţiilor sale” care figurează în prima frază
din amendamentul franco-egiptean să fie înlocuit cu formula „fie contestaţiile cu privire la drepturile
şi obligaţiile sale cu caracter civil”. El a recunoscut că problema „nu era bine chibzuită şi ar trebui
să fie studiată mai profundat”.

Ulterior în aceeaşi zi un comitet de redactare a elaborat un text care conţinea


expresiile „cu caracter civil” [„de caractère civil”] în franceză şi „drepturi şi obligaţii po-
trivit legislaţiei” [„in a suit of law”] în engleză (doc. E/CN.4/286). Prin urmare, formula
utilizată este acea care în final a fost adoptată pentru articolul 14 din Pactul interna-
ţional din 1966.
22. S-ar părea să fie clar în mod rezonabil că introducerea calificativului „cu
caracter civil” în textul francez al proiectului pactului internaţional viza în mod deliberat
excluderea din câmpul de aplicare a dispoziţiei unele categorii de litigii referitoare la
domeniul administrativ şi referitoare la „exercitarea justiţiei în raporturile dintre parti-
culari şi guverne”.
8. Practica statală şi interpretarea evolutivă
23. După intrarea în vigoare a Convenţiei, practica statală nu s-a dezvoltat
până la punctul de a putea afirma că statele contractante tratează dreptul la prestaţii

204
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

de asigurare a sănătăţii în temeiul regimurilor legale de protecţie socială ca sursă de


„drepturi şi obligaţii cu caracter civil” în scopul articolului 6 § 1 (art. 6-1). În realitate,
noi deja am menţionat (paragraful 10 precitat) că, nu poate fi identificat nici un numitor
comun în sistemele juridice ale statelor contractante în ceea ce priveşte carcaterul
„civil” sau altul al unui asemenea drept. În concluzie, nu există în această privinţă
o viziune europeană uniformă de natură să contrazică interpretarea la care noi am
ajuns bazându-ne pe consideraţiunile menţionate. Din contra, diversitatea soluţiilor
adoptate în prezent tind să demonstreze următoarele: decizia de a acorda sau nu soli-
citanţilor alocaţii de asigurare a sănătăţii, cum este cazul dnei Feldbrugge, o protecţie
judiciară de genul celei garantate de articolul 6 § 1 (art. 6-1) este pentru statele con-
tractante o decizie de natură politică care trebuie să fie adoptată în lumina avantajelor
şi inconvenienţelor pe care le implică fiecare soluţie; o asemenea protecţie judiciară
nu este necesară în sine potrivit articolului 6 § 1 (art. 6-1).
24. O interpretare evolutivă a articolului 6 § 1 (art. 6-1) cu atât mai mult nu
ajunge la o concluzie diferită. Convenţia operează o alegere în protecţia pe care o
oferă, după cum demonstrează afirmaţiile din preambul unde guvernele semnatare
îşi exprimă rezoluţia de „a lua primele măsuri pentru a asigura garantarea colectivă
a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” (hotărârea
Golder precitată, seria A nr. 18, p. 16, § 34). O interpretare evolutivă permite de a
examina în lumina condiţiilor de viaţă actuale (a se vedea, spre exemplu, hotărârea
Tyrer din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pag. 15-16, § 31; hotărârea Marckx menţio-
nată mai sus, seria A nr. 31, pag. 19-20, § 41; hotărârea Dudgeon din 22 octombrie
1981, seria A nr. 45, pag. 23-24, § 60) noţiuni variate şi schimbătoare deja incluse
în Convenţie; în schimb, ea nu permite introducerea în Convenţie a noţiunilor sau
materiilor absolut noi deoarece aici este vorba de o funcţie legislativă care aparţine
statelor membre ale Consiliului Europei. Este evident faptul că ar fi de dorit de a
acorda garanţii adecvate pentru reglementarea litigiilor în domenii predominante
ale protecţiei sociale. Cu toate acestea, există limite ale interpretării evolutive şi
faptele acestei cauze sunt în afara acestor limite în partea ce ţine de aplicabilitatea
articolului 6 § 1 (art. 6-1).
Noi nu credem că dezvoltările considerabile observate în materie de protecţie
socială după elaborarea Convenţiei sunt de natură să modifice caracterul esenţial al
drepturilor şi obligaţiilor puse în joc în cauza dnei Feldbrugge.

9. Concluzie

25. Având în vedere textul articolului 6 § 1 (art. 6-1), obiectul şi scopul său
precum şi lucrările pregătitoare, noi am ajuns la următoarea concluzie de princi-
piu: există domenii relevante ale administraţiei şi supuse regimurilor instituţionale
particulare, după cum sunt cele cu privire la protecţia socială, unde drepturile şi
obligaţiile individului care nu sunt de natură privată pot în mod legitim, din diferite
considerente (paragraful 15 precitat), să fie determinate de proceduri speciale de
reglementare mai curând decât de jurisdicţiile care corespund întru totul exigenţelor
articolului 6 § 1 (art. 6-1). În opinia noastră, garanţiile impuse de acesta din urmă în
caz de „contestaţie” cu privire la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” nu se aplică la

205
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

litigiile apărute în astfel de domenii cu excepţia, potrivit jurisprudenţei Curţii (para-


graful 7 precitat) cazului, când rezultatul procedurii este în mod direct decisiv pentru
drepturile private.
În lumina totalităţii consideraţiunilor menţionate, noi conchidem că procedura
antrenată de dna Feldbrugge în faţa comisiei de recurs din Haarlem nu părea fi de-
cisivă pentru „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”, în sensul articolului 6 § 1 (art.
6-1), şi că prin urmare garanţiile judiciare ale acestuia din urmă nu sunt aplicabile în
această speţă.

206
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LITHGOW contra REGATULUI UNIT


(Cererile nr. 9006/80, 9262/81, 9263/81, 9265/81,
9266/81, 9313/81 şi 9405/81)

HOTĂRÂRE

8 iulie 1986

În cauza Lithgow şi alţii1


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară, potrivit
articolului 50 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
W. Ganshof van der Meersch,
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
D. Bindschedler-Robert,
G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
J. Gersing,
A. Spielmann,
Nota grefei
1
Cauza poartă nr. 2/1984/74/112-118. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul de introducere,
ultimele două - locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

207
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

precum şi M.-A. Eissen, grefier, H. Petzold, grefier adjunct.


După ce a deliberat cu uşile închise la 28 iunie, 24-26 şi 28 septembrie, 23 şi
25 octombrie 1985, 27-30 mai şi 24 iunie 1986,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(“Comisia”) la 18 mai 1984, în termenul de trei luni prevăzut de articole 32 § 1 şi 47 (art.
32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale (“Convenţia”). La originea cauzei se află următoarele şapte cereri îndreptate
contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi introduse în faţa Comisiei în
perioada anilor 1977-1981, potrivit articolului 25 (art. 25), de următoarele persoane:
- nr. 9006/80: Sir William Lithgow;
- nr. 9262/81: Vosper Ltd. (în prezent Vosper PLC1 - (“Vosper”);
- nr. 9263/81: English Electric Company, Ltd. (“English Electric”) şi Vickers Ltd. (în
prezent Vickers PLC - “Vickers”);
- nr. 9265/81: Banstonian Company – (“Banstonian”) şi Northern Shipbuilding & In-
dustrial Holdings Ltd. (“Northern Shipbuilding”);
- nr. 9266/81: Yarrow PLC (fosta Yarrow and Company Ltd. - “Yarrow”), Sir Eric Yar-
row, M & G. Securities Ltd. şi Monique Augustin-Normand;
- nr. 9313/81: Vickers;
- nr. 9405/81: Dowsett Securities Ltd. – (“Dowsett”), FFI (UK Finance) PLC (în pre-
zent Investors in Industry PLC - “Investors”) şi Prudential Assurance Company Ltd.
(“Prudential”).
Sir William Lithgow şi Sir Eric Yarrow sunt cetăţeni britanici, iar dna Augustin-
Normand este cetăţeană franceză; toţi ceilalţi reclamanţi sunt companii constituite şi
înregistrate în Marea Britanie.
Expresia “reclamanţi” desemnează în continuare toate persoanele enunţate
supra, cu excepţia dlui Sir Eric Yarrow, M & G Securities Ltd. şi a dnei Augustin-Nor-
mand, cererile cărora au fost declarate de către Comisie ca fiind inadmisibile (a se
vedea § 102 infra).
2. Sesizarea Curţii de către Comisie a fost operată potrivit articolelor 44 şi 48
(art. 44, art. 48) şi potrivit declaraţiei britanice de recunoaştere a jurisdicţiei obligato-
rii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Cererea are ca scop obţinerea unei decizii asupra
existenţei încălcărilor articolelor 6 § 1, 13, 17 sau 18 (art. 6-1, art. 13, art. 17 sau art.
18) din Convenţie sau a articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) (examinate separat sau
combinat cu articolul 14 din Convenţie) (art. 14+P1-1).
3. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 § 3 litera d) din regulament,
toţi reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a participa la procedura pendinte în faţa Cur-

1
PLC - Companie cu Răspundere Publică

208
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ţii, desemnându-şi în vederea reprezentării consilierii legali, iar cu referire la cererea


Vickers, fiind desemnat directorul comercial al companiei (articolul 30).
4. Camera din şapte judecători se compunea, în calitate de membri ex officio,
din Sir Vincent Evans, judecător ales, de naţionalitate britanică (articolul 43 din Con-
venţie) (art. 43) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii la acel moment (articolul 21 § 3
litera b) din regulament). La 22 mai 1984, acesta din urmă i-a desemnat prin tragere
la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume dnii R. Ryssdal, Thór
Vilhjálmsson, W. Ganshof van der Meersch, L. Liesch şi E. García de Enterría (artico-
lul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § 4 din Regulament) (art. 43).
În aceeaşi zi, potrivit articolului 50 din regulament, Camera s-a desesizat cu
efect imediat în favoarea Curţii Plenare.
5. Preşedintele Curţii, i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul gu-
vernamental al Regatului Unit (“Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentanţii
legali ai reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii unei proceduri scrise (articole-
le 37 § 1 şi 50 § 3 din regulament). Potrivit ordonanţelor astfel adoptate, grefa a primit
următoarele documente:
- la 30 octombrie 1984, memoriul individual al dlui Sir William Lithgow;
- la 31 octombrie 1984, memoriul comun al reclamanţilor şi memoriile individuale ale
companiilor Vosper, English Electric Company şi Vickers, Yarrow şi Vickers;
- la 5 noiembrie 1984, memoriul Guvernului şi memoriul individual al dlui Dowsett,
Investors şi Prudential;
- la 15 noiembrie 1984, memoriul individual al companiilor Banstonian şi Northern
Shipbuilding.
Prin scrisoarea din 15 ianuarie 1985, secretarul Comisiei a notificat că delega-
tul acesteia nu şi-a exprimat dorinţa să răspundă în scris la aceste memorii.
6. La 18 decembrie 1984, preşedintele a fixat pentru 24 iunie 1985 data deschiderii
procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefierului.
7. La 30 mai 1985 Curtea (sub preşedinţia dlui R. Ryssdal, care în aceeaşi zi
l-a succedat pe dl G. Wiarda) a ţinut o reuniune pregătitoare, în cadrul căreia a fost
stabilită o listă de cereri şi întrebări pe care într-un scurt timp grefierul le-a comunicat
Guvernului, Comisiei şi reclamanţilor.
8. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului
din Strasbourg, în perioada 24-26 iunie 1985.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului:

Dnii M. Eaton, consilier juridic al Ministerul Afacerilor Externe


şi Commonwealth-lui, agent,

R. Alexander, Q. C.,
Dna R. Higgins, profesoară şi avocat,
209
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

DniiN. Bratza, avocat, consilieri,


H. Whitaker,
J. Keeling,
Dr. G. Davis,
J. Knox, Ministerul Comerţului şi Industriei,
R. Gardiner, Law Officers’ Department, consultanţi;
- din partea Comisiei:
Dl J. A. Frowein, delegat;
- din partea dlui Sir William Lithgow:

Dnii J. Macdonald, Q. C.,


N. Maryan-Green, avocat,
J. McNeill, avocat, consilieri,
D. Ross Macdonald, jurisconsult,
C. Hardcastle,
C. Gladstone,
D. Brock, Hardcastle & Co. Ltd., consultanţi;
- din partea Vosper:

Dnii A. Lester, Q. C.,


M. Mendelson, avocat,
D. Pannick, avocat, consilieri,
J. Howison, jurisconsult;
- din partea English Electric şi Vickers:

Dl R. Southwell, Q. C.,
Dra M. Simmons, avocat,
Profesorul I. Delupis, Q.C., consilieri;
- din partea English Electric:

Dl M. Lester, director al afacerilor juridice, jurisconsult;


- din partea Vickers:

Dnii C. Foreman, director comercial, reprezentant legal,


N. Bevins, secretar general, consilier;
- din partea Banstonian şi Northern Shipbuilding:

Dnii R. Graupner, jurisconsult,


T. Edwards, Rea Brothers PLC, consultant;

210
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea Yarrow:

Profesorul F. Jacobs, Q. C., consilier,


Dnii A. Mallinson,
D. Rowe, jurisconsulţi;
- din partea Dowsett, Investors şi Prudential:

Dnii A. Lester, Q. C.,


D. Pannick, avocat, consilier,
A. Foyle, jurisconsult.

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la cele


ale unor judecători, date de dl Alexander din partea Guvernului, de dl Frowein din par-
tea Comisiei şi de dnii J. Macdonald, A. Lester, Southwell, Graupner şi de profesorul
Jacobs din partea reclamanţilor.
Pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii şi Guvernul au depus o serie de docu-
mente, incluzând şi răspunsurile scrise la întrebările Curţii (§ 7 supra).

ÎN FAPT

9. Reclamanţilor le-au fost naţionalizate unele bunuri potrivit legii din 1977 cu
privire la industriile aeronautice şi navale (“legea din 1977”). Fără a contesta princi-
piul naţionalizării în sine, ei susţin că compensaţiile pe care le-au primit erau vădit
insuficiente şi discriminatorii; reclamanţii se pretind victime ale încălcărilor articolului
1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie examinat separat şi combinat cu articolul 14
(art. 14+P1-1) din Convenţie. De asemenea ei invocă articolul 6 (art. 6) şi, într-un caz,
articolul 13 (art. 13) din Convenţie. Pretenţiile invocate în faţa Comisiei în temeiul arti-
colelor 17 şi 18 (art. 17, art. 18) din Convenţie nu au fost repetate în faţa Curţii.

I. DREPTUL PERTINENT

A. Evoluţia legii din 1977


1. Proiectele de naţionalizare
10. În manifestul său electoral din 8 februarie 1974, Partidul laburist a evidenţiat
că programul său politic includea naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale din
Marea Britanie. Acesta formulase deja declaraţii similare în anii 1971, 1972 şi 1973.
La alegerile generale din 28 februarie 1974, laburiştii au câştigat în faţa con-
servatorilor şi au format guvernul, la acel moment neîntrunind majoritatea absolută în
Camera Comunilor. La 31 iulie 1974, Ministrul Industriei a anunţat că industria con-
strucţiei şi reparaţiei navale va trece în gestiunea sectorului public şi aplicarea preve-
derilor legislative privind salvgardarea bunurilor respective va avea efect din aceeaşi
dată; propunerile detaliate ale Guvernului de naţionalizare a industriilor precitate au
fost expuse într-un document de reflectare din aceeaşi zi.

211
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

Următoarele alegeri generale, desfăşurate la 10 octombrie 1974, i-au asigurat


majoritatea absolută Partidului laburist. La 29 octombrie, discursul reginei la deschiderea
sesiunii parlamentare a adus la cunoştinţă intenţia Guvernului de a transfera sectorului
public industria aerospaţială, iar la 4 noiembrie în Camera Comunilor s-a făcut o declara-
ţie cu privire la clauzele de salvgardare a bunurilor astfel vizate. La 15 ianuarie 1975, Gu-
vernul a publicat o notă consacrată planurilor sale de naţionalizare a acestei industrii.
11. Discursul şi nota precitate conţineau indicii cu privire la companiile ce ur-
mau a fi naţionalizate şi afirmau că va fi plătită o “compensaţia echitabilă”, însă fără a
preciza modalităţile despăgubirii. Ambele documente explicau considerentele politice,
economice şi sociale care motivau naţionalizarea preconizată; în esenţă, Guvernul
estima că naţionalizarea va acorda industriilor vizate - care au primit din partea sta-
tului o asistenţă importantă şi depindeau în mare măsură de comenzile publice - o
asistenţă administrativă şi economică mai eficientă şi va permite, un lucru dorit, şi
anume, controlul mai adecvat asupra acestora din partea autorităţilor, precum şi o
mai mare transparenţă.
2. Procedurile parlamentare şi evenimente ulterioare
12. La 17 martie 1975, Ministrul Industriei a anunţat Camera Comunilor despre
viitoarea introducere a unui proiect de lege cu privire la naţionalizarea industriilor
aeronautice şi navale. Ministrul a indicat, pentru prima dată, baza în conformitate cu
care va fi determinată compensaţia, şi anume, valoarea titlurilor de valoare ale com-
paniilor ce urmau a fi naţionalizate: titlurile de valoare cotate la o bursă oficială vor fi
evaluate la preţul mediu al acestora pe parcursul a şase luni care au precedat data
de 28 februarie 1974, în ceea ce priveşte titlurilor necotate, evaluarea acestora urma
să fie determinată, prin acord sau prin arbitraj, precum ar fi fost cotate pe parcursul
perioadei respective. În plus, ministrul a furnizat informaţii detaliate cu privire la clau-
zele de salvgardare.
13. Un asemenea proiect de lege a fost într-adevăr publicat, prin care se dispu-
nea transferul titlurilor de valoare a patruzeci şi trei de companii în proprietatea corpo-
raţiilor publice. Cu toate că proiectul trece în prima lectură la 30 aprilie 1975, acesta
devine caduc la finele sesiunii parlamentare, din cauza lipsă de timp. Prin urmare,
Guvernul a reexaminat condiţiile de compensare propuse (inclusiv alegerea perioa-
dei de referinţă) în lumina observaţiilor prezentate, însă a decis să nu le modifice, în
special, din cauza incertitudinii care a rezultat din numeroasele tranzacţii operate în
funcţiune de cele anunţate şi din perspectiva unei naţionalizări care denaturase cursul
acţiunilor în timpul altor perioade de referinţă propuse.
14. Un al doilea proiect, similar în substanţă celui dintâi, a fost introdus în no-
iembrie 1975. Acesta a provocat dezbateri îndelungate în Camera Comunilor, abor-
dând astfel de chestiuni ca principiul şi amploarea măsurii de naţionalizare, precum
şi modalităţile compensaţiei. În februarie 1976, însuşi Guvernul a anunţat excluderea
din conţinutul proiectului a companiei Drypool Group Ltd.; această companie de con-
strucţie navală a devenit insolvabilă după februarie 1974 şi Guvernul a considerat ca
fiind nejustificată plătirea unei valori depline a cotelor părţi acţionarilor acesteia pe
parcursul perioadei de referinţă fixată pentru compensare.

212
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

După a treia lectură în Camera Comunilor la 29 iulie 1976, proiectul a fost


transmis Camerei Lorzilor, în care, după dezbateri îndelungate, au fost operate di-
verse modificări inacceptabile pentru Guvern; de exemplu, au fost excluse anumite
întreprinderi de reparaţie navală şi de construcţie a navelor de război şi a fost introdu-
să o prevedere potrivit căreia Tribunalul Arbitral - instituit să determine compensaţia
în absenţa unui acord - va fi competent să acorde o “compensaţie echitabilă”, dacă
în opinia lui aceasta nu ar fi prevăzută de vreo formulă legală. Până la finele sesiunii
parlamentare, divergenţele de păreri dintre cele două Camere Parlamentare asupra
amendamentelor nu au putut fi soluţionate, astfel încât şi cel de-al doilea proiect a
devenit caduc.
15. Al treilea proiect, similar în substanţă celui de-al doilea, a fost depus la
Camera Comunilor la 26 noiembrie 1976. După ce proiectul până la 7 decembrie
a trecut toate etapele procedurale, acesta a fost prezentat Camerei Lorzilor potrivit
unei proceduri speciale care permitea eludarea consimţământului acestei camere.
Primind sancţionare regală, proiectul a intrat în vigoare la 17 martie 1977. Modalităţile
compensaţiei coincideau în mare parte cu cele prevăzute în primul proiect; aceleaşi
modalităţi erau aplicate bunurilor ce urmau a fi naţionalizate, sub rezerva excluderii
companiei Drypool Group Ltd. şi - urmare a unui amendament acceptat de Guvern în
timpul examinării celui de al treilea proiect - a anumitor companii preocupate doar de
reparaţia navală. În cele din urmă, legea din 1977 enumera treizeci şi una de compa-
nii: patru de construcţie aeronautică şi celelalte de construcţie navală, de mecanică
navală sau de instruire în construcţia navală.
16. Dezbaterile parlamentare s-au caracterizat pe toată durata lor de o opoziţie
concentrată, în special, pe caracterul pretins a fi inechitabil a modalităţilor de compen-
saţie. Criticele - identice în esenţă celor formulate de către reclamanţi, toate retrase
sau respinse după dezbateri - se refereau, inter alia, la utilizarea unei metode ipoteti-
ce de evaluare bursieră pentru titlurile de valoare necotate; la alegerea perioadei de
referinţă de evaluare; la absenţa unei clauze referitoare la expansiunea companiilor
în cauză sau la devalorizarea monetară după perioada de referinţă; la neincluderea în
formula de compensaţie a oricărui echivalent al “primei pentru preluarea controlului”
(a se vedea § 98 infra); şi la faptul că evaluarea anumitor companii filiale naţionalizate
putea depinde de cotarea la bursă a acţiunilor companiilor fondatoare ale acestora.
La rândul lor, reprezentanţii Guvernului afirmau că modalităţile răspundeau exi-
genţilor echităţii. Aceştia susţineau, inter alia, că este justă evaluarea titlurilor de valoare
la o dată anterioară posibilităţii afectării acestora de naţionalizare; că performanţele
viitoare ale unei companii concrete pot fi prevăzute în mod normal în perioada de re-
ferinţă şi reflectate în preţul prezumat al acţiunilor; că era logic ca Guvernul, odată ce
a acceptat riscul oricărei înrăutăţiri, cu excepţia falimentului, să beneficieze de orice
ameliorări înregistrate în companii după sfârşitul perioadei de referinţă; că ar fi greşit a
presupune existenţa unei corelaţii între valoarea cotelor părţi şi rata inflaţiei; că alegerea
perioadei de referinţă apăra acţionarii de fluctuaţiile ulterioare ale preţurilor pe piaţă; că
modalităţile compensaţiei oferite nu coincideau cu condiţiile în care un vânzător ceda
liber unui cumpărător controlul asupra unei companii, din cauza că nu era vorba despre
o tranzacţie consensuală ci despre un act de naţionalizare pe cale legală; şi, că se va

213
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

ţine cont de cotarea acţiunilor unei companii fondatoare doar în ipoteza în care activele
filialei naţionalizate constituiau o parte “semnificativă” din ansamblul consorţiului. Prin-
tre altele, Guvernul a recunoscut că achitarea compensaţiei necesită ceva timp, dar şi-a
exprimat intenţia de a plăti sumele în acont cât de curând şi complet posibil în decursul
a şase luni de la transferarea companiilor în proprietate publică.
17. În mai 1979 - în timp ce negocierile asupra compensaţiei erau în plină
desfăşurare (a se vedea §§ 33-35 infra) - au avut loc alte alegeri legislative, care
au readus la conducere Partidul conservator. În lumina observaţiilor prezentate, noul
Guvern a reexaminat modalităţile compensaţiei prevăzute de legea din 1977, însă a
decis să nu le modifice. Noul Ministru al Industriei a informat despre acest lucru Ca-
mera Comunilor la 7 august 1980 printr-un răspuns în scris, în următorii termeni:
“Suntem în cunoştinţă de cauză că anumiţi foşti proprietari, numeroşi membri ai Camerei date pre-
cum şi publicul consideră că modalităţile compensaţiei impuse prin legea din 1977 au fost extrem
de injuste faţă de unele companii şi noi împărtăşim această opinie. Am studiat orice posibilitate de
reparare a nedreptăţii comise de către Guvernul precedent, dar spre marele nostru regret am ajuns
la concluzia că modificarea legislaţiei în mod retroactiv, în vederea stabilirii unor noi modalităţi de
compensaţie, ar fi incorectă faţă de numeroasele persoane ce şi-au vândut acţiunile în temeiul
condiţiilor anterioare”.

De asemenea, noul Guvern a examinat, dar a respins, posibilitatea oricăror


imediate denaţionalizări ale anumitor companii transferate în proprietate publică.
B. Legea din 1977
18. Potrivit prevederilor articolelor 19 şi 20 din legea din 1977, titlurile de valoa-
re ale companiilor de construcţie aeronautică şi navală enumerate în anexele 1 şi 2,
precum şi anumite active aparţinând activităţilor acestora, trebuiau să fie transferate
corporaţiilor publice create prin lege, “British Aerospace” sau “British Shipbuilders”, la
o dată ce urma a fi specificată de către Ministrul Industriei (“ziua transferului). Datele
astfel fixate au fost 29 aprilie 1977 pentru companiile aerospaţiale şi 1 iulie 1977 pen-
tru companiile de construcţie navală.
Legea prevedea, printre altele, plata unei compensaţii foştilor acţionari ale com-
paniilor naţionalizate, salvgardarea bunurilor companiilor naţionalizate, desemnarea
reprezentanţilor acţionarilor şi crearea unui Tribunal Arbitral.
1. Compensaţia
19. Potrivit articolului 35 § 3, compensaţia ce urma a fi plătită ar constitui, în
general, o sumă echivalentă “valorii de bază” a titlurilor de valoare naţionalizate, cu
excepţia, dacă e cazul, a oricăror deduceri operate în temeiul articolului 39 (a se
vedea §§ 23-24 supra). Pentru titlurile de valoare cotate la Bursa din Londra, “va-
loarea de bază” era, potrivit alineatului 1 din articolul 37, cursul mediu săptămânal al
acestora în decursul a şase luni ce au precedat perioada de 1 septembrie 1973 şi 28
februarie 1974 (“perioada de referinţă”, cea de a doua dată fiind ziua alegerilor ge-
nerale amintite la alineatul 2 al § 10 supra). Pentru titlurile de valoare necotate emise
anterior sfârşitului perioadei de referinţă, “valoarea de bază” era “astfel precum putea
fi determinată de comun acord de ministru şi reprezentantul acţionarilor” (a se vedea
§ 28 infra), “sau, în lipsa unui astfel de acord, precum putea fi determinată de arbitraj
potrivit prezentei legi, ca fiind valoarea pe care titlurile respective ar fi avut-o potrivit

214
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

articolului 37 … dacă ar fi fost cotate” la bursă în decursul perioadei de referinţă (ali-


neatul 1 al articolului 38). “Valoarea de bază” a titlurilor de valoare necotate emise
ulterior perioadei de referinţă corespundea, în principiu, cursului de emisie (alineatul
10 al articolului 38).
Printre motivele prezentate de Guvern la alegerea acestei perioade de referinţă
au figurat următoarele: necesitatea evitării unei perioade în care valoarea acţiunilor a
fost denaturată de perspectiva naţionalizării; sub rezerva acesteia, necesitatea reţine-
rii unei perioade cât de recentă posibilă; în cele din urmă, declinul general al acţiunilor
începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1972 şi până la anunţarea, în martie
1975, a modalităţilor compensaţiei, au determinat alegerea unei perioade de reflecta-
re a situaţiei medii a pieţei bursiere pe durata acelor ani.
La determinarea “valorii de bază” a titlurilor de valoare necotate, Tribunalul Ar-
bitral (a se vedea §§ 29-32 infra) trebuia să ţină cont de “toate elementele pertinente”;
dacă compania naţionalizată era o filială a unei companii acţiunile căreia, în tot sau în
parte, erau cotate la bursă şi dacă activele sale “formau o parte importantă din aface-
rile consorţiului, din care făceau parte filiala şi compania fondatoare”, cotarea la bursă
a acţiunilor companiei fondatoare constituia unul dintre aceste elemente de referinţă
(a se vedea §§ 3 şi 6 ale articolului 38).
În cursul negocierilor, ministrul nu putea, în pofida unei anumite marje de apre-
ciere, propune o compensaţie mai mare decât cea prevăzută de lege. Cu referire la
Tribunalul Arbitral, acesta nu era legat în nici o măsură de suma propusă sau formu-
lată la negocieri. La stabilirea compensaţiei nu s-a ţinut cont de subvenţiile publice
acordate companiilor naţionalizate.
20. Potrivit articolului 36, compensaţia nu se plătea decât după fixarea “valorii
de bază” a acţiunilor naţionalizate şi a sumei oricărei deduceri ce urma a fi operată
potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 23-24 infra). Cu toate acestea, s-a prevăzut că,
în orice moment ulterior “zilei transferului”, “o astfel de sumă poate fi plătită cu titlu
de compensaţie … dacă este considerată de ministru ca fiind oportună …”. Plăţile în
acont efectuate reclamanţilor în situaţia dată nu au fost condiţionate.
21. (a) Compensaţia trebuia să ia forma unei obligaţii de stat, denumită “titlu
compensatoriu” (articolului 35 § 1). Dobânda urma să fie acumulată din “ziua transfe-
rului” (anexa 5). Rata unei astfel de dobânzi trebuia să fie determinată de Trezorerie,
precum şi de condiţiile plăţii, răscumpărării, etc. (articolul 40).
(b) Compensaţia la primire nu era supusă impozitării, în timp ce dispunerea
sau vinderea titlurilor respective era supusă unei taxe pe plus-valoare, calculate prin
referinţă la preţul de achiziţie de către acţionar a acţiunilor naţionalizate. Potrivit arti-
colului 54 din legea despre finanţe din 1976, înlocuirea titlurilor compensatorii prin noi
elemente de active economice acordă dreptul la o “degrevare”, măsură prin care s-ar
fi amânat impozitarea până la realizarea acestor elemente noi sau a activelor care
le-au succedat. O astfel de degrevare era posibilă doar în situaţia unei companii, şi
anume, atunci când întreprinderea naţionalizată fusese sau o filială aflată în proprieta-
tea companiei respective în proporţie de cel puţin 75 %, sau o filială aflată în proprie-
tatea absolută a consorţiului constituit din cel mult cinci companii; această măsura nu

215
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

putea fi pretinsă de către o persoană fizică, indiferent de amploarea participării sale


în această întreprindere. Aceste criterii vizau limitarea sferei degrevării la cazurile în
care acţiunile companiei naţionalizate constituiau pentru deţinător un activ economic
şi nu o simplă investiţie financiară.
2. Clauzele de salvgardare
22. În timpul dezbaterilor parlamentare cu privire la diversele proiecte de lege,
reprezentanţii Guvernului au declarat că companiile ce urmau a fi naţionalizate vor
continua să funcţioneze în mod normal până în ziua transferului. Ceea ce de fapt au
şi continuat să facă toate companiile vizate de prezenta cauză.
Cu toate că companiile au rămas proprietate privată până în ziua transferului,
legea din 1977 conţinea un anumit număr de clauze de salvgardare destinate în gene-
ral să împiedice, între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi această dată,
întreprinderea din partea proprietarilor sau a conducerii a oricărei acţiuni incorecte
susceptibile să lezeze sectorul public. Prevederile respective, repercusiunea esenţi-
ală ale cărora este rezumată mai jos, nu se aplicau în situaţia în care acţiunea a fost
aprobată de Ministrul Industriei; o aprobare retroactivă era posibilă doar în anumite
circumstanţe, în special, în legătură cu “tranzacţiile materiale” (a se vedea § 24 infra).
Guvernul a garantat că clauzele de salvgardare nu se vor aplica pentru penalizarea
măsurilor rezonabile întreprinse cu bună credinţă în cursul normal al afacerilor.
23. Deţinătorii titlurilor de valoare în companiile naţionalizate aveau dreptul la
dividende şi la dobânda acestora pentru toate perioadele până în ziua transferului.
Cu toate acestea, în realitate legea a impus limitări în privinţa sumei dividendelor şi
a dobânzii plătite potrivit rezoluţiilor votate între finele perioadei de referinţă şi “ziua
transferului”: dacă rezoluţia se situa între 28 februarie 1974 şi “ziua salvgardării” (în
general ziua de 17 martie 1975, fiind data declarării în Parlament în termeni generali
a modalităţilor compensaţiei şi a clauzelor de salvgardare; a se vedea § 12 supra),
suma oricăror plăţi ce exceda plafonul permis, potrivit articolului 39, se deducea din
compensaţia plătită pentru acţiuni potrivit articolului 35; dacă data rezoluţiei se situa
după ziua salvgardării şi înainte de ziua transferului, membrii consiliului de adminis-
trare ai companiei naţionalizate purtau răspundere personală pentru orice abatere de
acest gen în faţa respectivei corporaţii publice (articolul 23). Pentru un dividend, ma-
ximul admisibil era, în general, sau venitul net al companiei pentru perioada ce cores-
pundea dividendului indicat sau suma celui mai recent dividend ordinar plătit anterior
(oricare ar fi fost ultima); pentru dobândă, limita era fixată la minimul necesar pentru
a se evita încălcarea obligaţiilor sau realizarea dobânzii pentru suma subsecventă.
Pe parcursul dezbaterilor parlamentare, Guvernul a garantat că vor fi autorizate plăţi
superioare dacă acestea vor fi justificate de circumstanţe.
24. British Aerospace şi British Shipbuilders erau apărate împotriva eventuale-
lor pierderi rezultate din tranzacţii “materiale” şi “oneroase” operate de către o compa-
nie naţionalizată între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului. În general, prin
adjectivul “materială” se desemna tranzacţia - de exemplu cea a unui dividend special
- care includea direct sau indirect transferul activelor unei companii acţionarilor săi, iar
prin cel de “oneroasă” - tranzacţia ce nu era obişnuită sau rezonabilă şi antrena, într-

216
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

un mod previzibil, pierderi pentru companie (articolele 30 şi 31). Dacă tranzacţia s-a
petrecut între 28 februarie 1974 şi data salvgardării - sau în anumite cazuri “data iniţi-
ală” (data de 31 iulie 1974 pentru industria de construcţie navală sau de 4 noiembrie
1974 pentru industria aeronautică) - pierderea netă provocată de aceasta respectivei
corporaţii publice trebuia, potrivit articolului 39, să fie dedusă din compensaţia plătită
acţionarilor potrivit articolului 35; dacă tranzacţia s-a petrecut ulterior datei salvgardă-
rii sau a datei iniţiale şi anterior zilei transferului, corporaţia menţionată putea sesiza
Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) în vederea recuperării de la consiliul de
administrare sau de la părţile interesate în tranzacţie suma prejudiciului suportat, iar
în cazul “tranzacţiei oneroase”, pentru a o anula (articolele 30 şi 31).
25. Printre altele, exista o interdicţie generală de a transfera anumite active ale
companiei naţionalizate, împreună cu facultatea respectivei corporaţii publice de a
cita în Tribunalul Arbitral membrii consiliului de administrare sau părţile interesate în
repararea prejudiciului rezultat din tranzacţie (articolul 28). Dacă transferul s-a efectu-
at ulterior datei iniţiale, corporaţia publică putea recupera activele sau prin achiziţiona-
re de companii noi, sau prin nemijlocită achiziţionare de active (articolele 26 şi 29).
26. Ministrul putea, în anumite circumstanţe (în special precum falimentul), ra-
dia compania de pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate (articolul 27).
27. Chestiunile cu privire la suma ce urma a fi dedusă din compensaţie potrivit
articolului 39 trebuiau să fie reglementate prin acordul încheiat între ministru şi repre-
zentantul acţionarilor (a se vedea § 28 infra) sau, în absenţa acestuia, prin decizia
Tribunalului Arbitral. De asemenea, cel din urmă dispunea de o competenţa de a exa-
mina şi alte diferite probleme apărute în legătură cu clauzele de salvgardare.
3. Reprezentantul acţionarilor
28. Potrivit articolului 41 § 1 din legea din 1977 pentru fiecare companie na-
ţionalizată trebuia să fie desemnat câte un reprezentant al acţionarilor “în vederea
reprezentării intereselor deţinătorilor titlurilor de valoare ale companiei în legătură cu
determinarea valorii de bază a acestor titluri”. Desemnat de către deţinătorii titlurilor
de valoare în cadrul unei reuniuni desfăşurate în decursul termenului prescris, iar în
caz contrar de către ministru, el putea fi revocat printr-o rezoluţie votată de adunarea
deţinătorilor titlurilor de valoare (anexa 6). Remunerarea şi cheltuielile acestuia erau
puse în sarcina ministrului.
Raţiunea existenţei instituţiei reprezentantului acţionarilor se fundamenta pe
ideea necesităţii conferirii unui delegat al foştilor proprietari, care le-ar reprezenta in-
teresele colective, sarcina exclusivă de a purta în numele lor negocierile şi procedurile
arbitrale, în scopul evitării unei paralizii a acestora, generată de o abundenţă de cereri
individuale. În consecinţă, cu toate că acţionarii individual beneficiau de anumite
drepturi la vot în cadrul întrunirilor acestora, ei nu participau direct la negocierile cu
privire la compensaţie.
Potrivit celor relatate de Sir William Lithgow, reprezentantul nu era obligat să
obţină acordul acţionarilor înainte de a accepta o ofertă de compensaţie în cadrul
negocierilor, nici să sesizeze Tribunalul Arbitral la solicitarea acestora; astfel potrivit

217
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

reclamantului, în practică un acţionar nu dispunea de nici un mijloc ce ar fi asigurat


conformarea reprezentantului dorinţelor sale, sub rezerva posibilităţii revocării aces-
tuia menţionate supra. Potrivit Guvernului, acţionarii dispuneau în faţa instanţelor ju-
decătoreşti naţionale de recursul împotriva reprezentantului pentru neconformarea
acestuia obligaţiilor sale potrivit legii din 1977 sau, potrivit obligaţiilor sale de common
law, în calitate de mandatar. El mai susţine că reprezentantul nu putea refuza anga-
jarea unei proceduri arbitrale solicitate de către acţionari sau, eventual, de un număr
majoritar al acestora, şi că, în practică, reprezentantul nu încheia un acord cu privire
la suma compensaţiei fără acordul prealabil al acestora.
4. Tribunalul Arbitral
29. Articolul 42 din legea din 1977 instituia un Tribunal Arbitral al industriilor
aeronautice şi navale. Pentru examinarea unei cauze, Tribunalul trebuia să se con-
stituie dintr-un preşedinte jurist (desemnat de Lordul Cancelar (Lord Chancellor) sau,
în cazul litigiilor scoţiene, de Preşedintele Curţii Sesiunilor (Court of Session), şi alţi
doi membri (desemnaţi de ministru după consultarea în prealabil a reprezentanţilor
acţionarilor), unul dintre aceştia având experienţă în domeniul afacerilor, iar celălalt
în domeniul finanţelor.
Criteriile pentru selectarea membrilor Tribunalului - cu referire la reputaţia, ex-
perienţa şi absenţa oricărei legături dintre aceştia şi companiile naţionalizate - erau
elaborate cu consultarea reprezentanţilor acţionarilor, care în acelaşi timp erau invitaţi
să propună candidaturi.
Fiecare membru al Tribunalului trebuia să rămâne în funcţie “pe parcursul pe-
rioadei fixate la momentul desemnării sale”. Autoritatea care l-a desemnat putea de-
clara postul vacant “pe motivul incapacităţii acestuia de a-şi onora obligaţiile”, însă
potrivit articolului 8 § 1 al unei legi din 1971 (Tribunals and Inquiries Act), această
prerogativă putea fi exercitată doar cu acordul Lordului Cancelar (Lord Chancellor)
sau al Preşedintelui Curţii Sesiunilor (Court of Session). Alte dispoziţii se refereau la
demisionare, la postul vacant în caz de faliment sau de înlocuire în caz de boală.
30. Competenţa Tribunalului se limita la chestiunile enumerate în legea din
1977; acestea includeau diferite pretenţii şi chestiuni referitoare la clauzele de salv-
gardare şi, în contextul compensaţiei, determinarea “valorii de bază” vizată la articolul
38 § 1 şi la sumele ce urmau a fi deduse potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 19 şi
23-24 supra). La aprecierea “valorii de bază”, Тribunalul putea asculta argumentele
părţilor cu privire la importanţa acordată oricărui element pertinent, însă nu şi asupra
caracterului neechitabil al formulei legale, de care acesta era legat.
Competenţa referitoare la “valoarea de bază” şi la deduceri se instituia doar
“în lipsa acordului” dintre ministru şi reprezentantul acţionarilor, sub rezerva că cel
din urmă, în orice moment ce urma zilei transferului, era liber să defere chestiunea
compensării Tribunalului. Potrivit Guvernului, contrazis de Sir William Lithgow, nici o
prevedere legală nu-i interzicea unui acţionar să se adreseze Tribunalului atât timp
cât în cadrul negocierilor nu s-a ajuns la un numitor comun. Prin urmare, acesta nu
putea sesiza Tribunalul chiar dacă considera că suma stabilită potrivit formulei legale
era prea mică.

218
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

31. Procedura în faţa Tribunalului era reglementată de două regulamente din


1977, Aircraft and Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal Rules şi Aircraft and
Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal (în cadrul procedurilor scoţiene), adoptate
respectiv de Lordul Cancelar şi de Lordul Advocate. Aceste instrumente legale preve-
deau proceduri similare celor ale unei instanţe judecătoreşti; în particular, audierile în
principiu se desfăşurau în şedinţă publică.
32. Împotriva deciziilor Tribunalului, un apel pe orice chestiune de drept, însă nu
şi în privinţa cuantumului compensaţiei, se înainta la Curtea de Apel (Court of Appeal)
în Anglia sau la Curtea Sesiunilor (Court of Session) în Scoţia (anexa 7). Mai mult ca
atât, reprezentantul acţionarilor putea, potrivit Guvernului, să invite o instanţă judecă-
torească să examineze dacă ministrul, la formularea ofertei sale de compensaţie, n-a
comis o eroare de drept prin interpretarea sau aplicarea greşită a legii din 1977.
C. Procedura de punere în aplicare a legii din 1977
33. De la adoptarea legii din 1977, Dnii Whinney Murray & Co., o firmă notorie
de contabili-experţi desemnată de Guvern în vederea consultării acestuia în procedurile
de compensaţie, a început evaluarea companiilor vizate prin eliberarea unui chestionar
pentru fiecare dintre acestea. Potrivit Guvernului, obţinerea unei cooperări din partea
companiilor sau a acţionarilor acestora la o dată mai recentă a fost imposibilă din cauza
incertitudinii când şi sub ce formă va fi adoptat acest text extrem de controversat.
34. Pentru acţiunile companiilor naţionalizate cotate la bursă, compensaţia conve-
nită anterior a fost plătită la 1 iulie 1977, ziua transferului acestora. Cu referire la celelalte
acţiuni, necotate, Dnii Whinney Murray & Co. au furnizat Ministerului Industriei evaluările
preliminare în ianuarie 1978 pentru majoritatea companiilor, iar aprilie 1978 pentru com-
paniile rămase, în vederea calculării aconturilor plătite pe parcursul acestor luni.
La diverse date cuprinse între decembrie 1977 şi mai 1978, contabilii au furnizat
ministerului rapoarte de evaluare completă, informaţia faptică conţinută de acestea fiind
comunicată, pentru eventuale comentarii, companiei vizate şi reprezentantului acţiona-
rilor (a se vedea § 28 supra). Ministerul şi reprezentanţii au făcut schimb de memorii la
diferite date cuprinse între martie şi octombrie 1978, după care au urmat negocierile. Noi
plăţi în acont au fost anunţate în iulie şi noiembrie 1978 şi, în unele cazuri, în 1979.
35. Între iulie 1978 şi 7 august 1980 (data anunţării, de către noul Guvern, a
deciziei sale de a nu modifica modalităţile compensaţiei, a se vedea § 17 supra) au
fost încheiate diferite acorduri, însă nici unul dintre acestea nu viza companiile naţio-
nalizate în speţă, cu excepţia companiei Kincaid (a se vedea §§ 40-45 infra). La puţin
timp după anunţarea declaraţiei amintite supra, Secretarul de Stat (Minister of State)
indica, în cadrul unor reuniuni cu reprezentanţii acţionarilor, că în limitele formulei
legale Ministerul Industriei va autoriza reglementarea cauzelor rămase pentru sume
puţin superioare ofertelor deja prezentate în timpul negocierilor. Pentru alte companii
vizate în speţă astfel de acorduri au fost încheiate la finele anului 1980.
36. În cadrul negocierilor cu privire la compensaţie Ministerul Industriei şi con-
silierii acestuia utilizau următoarele patru metode în vederea atingerii unei cotări bur-
siere ipotetice a acţiunilor necotate.

219
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

(a) Pentru majoritatea companiilor rentabile a fost aplicată evaluarea pe venit.


Această metodă, a fost aplicată tuturor cauzelor cu care a fost sesizată Curtea cu ex-
cepţia Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders (a se vedea §§ 46-53 şi 70-75 infra);
ea consta în considerarea veniturilor obţinute şi aşteptate ale companiei, subsecven-
te impozitării (în perioada de referinţă), precum şi aplicarea faţă de acestea a unui
multiplicator adecvat (rata de capitalizare bursieră a veniturilor) apreciat în raport cu
companiile cotate la bursă. Din considerentul că cotările la bursă nu depind în exclu-
sivitate de venituri, contabilii Guvernului la pregătirea evaluărilor sale reexaminau, în
caz de necesitate, în lumina activelor cu acoperire bancară şi a dividendelor la acţiuni,
cifra obţinută prin metoda menţionată supra.
(b) În situaţia în care compania naţionalizată era o filială activităţile căreia con-
stituiau o parte substanţială din afacerile unei companii, acţiunile căreia în tot sau în
parte erau cotate la bursă, potrivit articolului 38 § 6 din legea din 1977, se aplica o me-
todă de evaluare referitoare la compania fondatoare (a se vedea § 19 supra). Această
metodă, ce consta în deducerea din capitalul mediu al companiei fondatoare pentru
perioada de referinţă a evaluării pecuniare a elementelor netransferate ale grupului,
sau distribuirea proporţională a capitalului în conformitate cu beneficiile grupului ob-
ţinute de pe urma elementelor transferate şi netransferate, a fost utilizată în cazurile
Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders.
(c) În anumite cazuri, în care compania naţionalizată nu obţinea venituri, se
proceda la o metodă de evaluare bazată pe active, fundamentată pe ipoteza vinderii
pe piaţa liberă a activelor pe parcursul perioadei de referinţă.
(d) O altă companie nerentabilă a fost evaluată prin utilizarea metodei legate de
capitalul social, şi anume de scontarea valorii nominale ale capitalului acţiunilor emise.

II. NAŢIONALIZĂRILE LA ORIGINEA PREZENTELOR


PROCEDURI

A. Introducere
37. Prezentele proceduri sunt rezultatul naţionalizării, în temeiul legii din 1977,
a şapte companii descrise mai jos. Cu excepţia acţiunilor privilegiate ale companiei
Kincaid (a se vedea § 40 infra), nici o acţiune ale companiilor vizate nu era cotată la
Bursa de la Londra, astfel încât, sub acea rezervă, compensaţia trebuie să se facă în
baza unei cotări ipotetice la bursă (a se vedea § 19 supra).
38. Descrierile acestor şapte companii includ precizări vizavi de veniturile şi
activele, care, sub rezerva unei alte prevederi, sunt provenite din bilanţurile contabile
ale companiei. Veniturile pre-impozitate au fost indicate din considerentul că Curtea
nu deţine cifrele post-impozitare în fiecare caz. Cifrele pentru activele nete nu includ
sumele relatate la impozitarea amânată şi din acest considerent se disting de cifrele
ce apar în raportul Comisiei. Referinţele la lichidităţi sau quasi-lichidităţi sunt în sume
brute, făcând abstracţie de orice creanţe în acest sens.
39. De asemenea, mai jos se face referinţă la diverse evaluări, comunicate de
către reclamanţi Comisiei iar apoi Curţii, cu privire la valoarea bunurilor lor naţiona-

220
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

lizate. În general, acest material nu a fost contestat sau comentat de către Guvern.
Astfel, s-a procedat nu din considerentul că Guvernul l-ar fi acceptat ca fiind corect,
ci deoarece a considerat inoportună referinţa, din moment ce evaluările nu reflectau
formula legală, care după părerea lor era compatibilă cu exigenţele Convenţiei.
B. Cauza Kincaid
1. Compania naţionalizată
40. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile privilegi-
ate şi ordinare John G. Kincaid & Company Ltd. “Kincaid”), care fabrica la Greenock
motoare diesel pentru marină. Acţiunile privilegiate erau cotate la bursă şi nu motivau,
în speţă, înaintarea vreunei pretenţii legate de compensaţie. Sir William Lithgow, care
este constructor naval (armator) de meserie şi unicul acţionar majoritar al companiei,
deţinea 186 320 - puţin mai mult de 28 % - din 662 500 acţiuni ordinare emise.
41. (a) Veniturile pre-impozitate ale lui Kincaid pentru următorii ani, finisându-
se la 31 decembrie, erau:
1971 - 860 000 £
1972 - 595 000 £
1973 - 387 000 £
1974 - 1 258 000 £
1975 - 1 740 000 £
1976 - 1 356 000 £.
În prima jumătate a anului până la 30 iunie 1977, veniturile înainte de impozita-
re erau, potrivit raportului Comisiei, aproximativ de 700 000 £.
Kincaid nu primea comenzi publice şi nu avea nevoie de subvenţii speciale din
partea Guvernului.
Din 1974 până la ziua transferului, o sumă totală de 513 000 £ cu titlu de dividen-
de au fost plătite pentru acţiunile ordinare; potrivit lui Sir William Lithgow, limitele impuse
dividendelor de către Guvern au avut ca efect sporirea fondurilor companiei în perioada
cuprinsă între perioada de referinţă şi ziua transferului la o sumă de 1 953 000 £.
(b) Activele nete Kincaid se ridicau la:
31 decembrie 1972 la 3 679 530 £
31 decembrie 1973 la 3 723 528 £
30 iunie 1977 la 5 988 096 £.
Sir William Lithgow a declarat în faţa Curţii că Kincaid dispunea la 30 iunie 1977
de un efectiv în bani lichizi de 5 058 000 £.
42. Cu toate acestea, Sir William Lithgow a indicat că în perioada de referinţă
Kincaid avea active nete în valoare de aproximativ 9 500 000 £ şi a prezentat o eva-
luare, elaborată după procedurile în faţa Comisiei, potrivit căreia valoarea companiei
la 28 februarie 1974, calculată în conformitate cu legea din 1977 în baza unei ipote-

221
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

tice cote bursiere, se situa între 8 750 000 £ şi 10 250 000 £. Acesta, în continuare,
a estimat că activele nete ale acţionarilor ordinari la ziua transferului valorau cel
puţin £ 18 000 000. Toate aceste cifre ţineau cont de reevaluările localurilor şi echipa-
mentelor companiei, efectuate de către o firmă de experţi, dând cifre net superioare
sumelor ce apăreau în bilanţ. Potrivit lui Sir William Lithgow efectivul lichid la 30 iunie
1977 depăşea necesităţile companiei Kincaid.

2. Negocierile compensaţiei

43. Prezentat Ministerului Industriei în februarie 1978, raportul de evaluare al


dlor Whinney Murray & Co. vizavi de compania Kincaid sugera o cifră variind între
3 000 000 £ şi 3 300 000 £; el a fost prezentat; el se întemeia pe venituri (a se vedea
litera (a) al § 36 supra). Raportul nu a ţinut cont de reevaluarea activelor imobiliare,
operată după perioada de referinţă. După ce în august 1978 ministerul şi reprezentan-
tul acţionarilor au făcut schimb de memorii, au început negocierile oficiale. Ministerul
a propus 2 750 000 £, iar reprezentantul pretindea 5 500 000 £. Discuţiile subsecven-
te purtate îndeosebi în legătură cu întrebarea dacă s-ar fi aplicat un tratament contabil
diferit în situaţia în care acţiunile ordinare Kincaid erau cotate la bursă. În februarie
1979 divergenţele dintre părţi s-au redus (3 500 000 £ fiind acordate de minister şi
4 700 000 £ pretinse de către reprezentant) şi în urma unei noi negocieri, s-a ajuns
la un acord comun, încheiat sub rezerva aprobării din partea foştilor acţionari, asupra
unei cifre de 3 809 375 £.
44. După ce reprezentantul acţionarilor a recomandat acceptarea acestei sume,
la 21 noiembrie 1979 s-a desfăşurat o întrunire a acţionarilor în vederea examinării
unei rezoluţiei de acceptare a acordului. Sir William Lithgow şi alţi opt acţionari au
fost prezenţi, dar el s-a abţinut să voteze, pe motiv că informaţia disponibilă cu privire
la acord era insuficientă şi că suma prezentată nu reprezenta valoarea companiei
Kincaid pe parcursul perioadei de referinţă sau la ziua transferului. Toate voturile ex-
primate au fost favorabile şi rezoluţia a fost adoptată. Reprezentantul acţionarilor a
ratificat acordul în ziua următoare, iar la 4 decembrie 1979 British Shipbuilders a adre-
sat un aviz tuturor foştilor acţionari, informându-i asupra compensaţiei convenite.
45. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile ordinare ale companiei Kincaid
s-au efectuat după cum urmează:
- în ianuarie 1978, un prim acont (articolul 36 § 6 din legea din 1977; a se vedea
§ 20 supra) de 1 450 000 £;
- în noiembrie 1978, un al doilea acont de 800 000 £;
- puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1979, soldul final de
1559375 £.
Toate aceste plăţi au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezo-
rierale, cu un venit de 10 % pe an, compensaţia per totalum primită de Sir William
Lithgow pentru acţiunile sale ordinare a fost de 1 071 340 £. El a declarat că a plătit
din suma respectivă, cheltuită de acesta pentru procurarea de active, un impozit pe
venit de 207 752 £.

222
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

C. Cauza Vosper Thornycroft

1. Compania naţionalizată

46. La 1 iulie 1976 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Vosper


Thornycroft (UK) Ltd. şi Vosper Shiprepairers Ltd. (în continuare ambele desemnate
sub denumirea de “Vosper Thornycroft”), care erau în special antrenate în construc-
ţia navală şi, de asemenea, administrau o afacere în reparaţia navală. Aceste două
companii erau filiale 100 % a companiei Vosper, activele cărora formau o parte impor-
tantă din afacerea celei din urmă. Cu toate că, acţiunile Vosper erau cotate la bursă,
compania constituia o filială, controlată strict de o companie privată ne-cotată, David
Brown Holdings Ltd.
Între 1974 şi 1977, grupul Vosper a suferit diverse modificări de structură. Pe
scurt, activele sale comerciale, până atunci administrate îndeosebi de o filială, au fost
mai întâi transferate companiei fondatoare, iar apoi, la 15 martie 1977, transferate
înapoi la două filiale, dintre care una - Vosper Thornycroft (UK) Ltd. - se ocupa de con-
strucţie navală, iar cea de-a doua - Vosper Shiprepairers Ltd. - de reparaţia navală.
Cel de al doilea transfer avea ca scop (care însă nu s-a realizat) evitarea naţionalizării
afacerii de reparaţie navală.
47. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vosper Thornycroft sau ale pre-
decesorilor acesteia, pentru următorii ani la data de 31 octombrie, erau în:

1971 de 622 000 £;


1972 de 1 321 000 £;
1973 de 1 658 000 £;
1974 de 3 262 000 £
1975 de 4 059 000 £
1976 de 5 536 000 £.

Potrivit raportului Comisiei, în cele opt luni ale anului până la 30 iunie 1977,
veniturile pre-impozitate constituiau 5 236 000 £, constituind o cotă anuală a profitului
pre-impozitat la ziua transferului de 7 850 000 £.
Între 1972 şi 1974, Vosper Thornycroft a primit din partea Guvernului cu titlu de
subvenţii în construcţie navală suma de 2 108 000 £.
Vosper Thornycroft a primit importante comenzi din partea Ministerului Apărării
al Regatului Unit; totuşi, potrivit raportului de evaluare menţionat la paragraful de mai
jos, pe parcursul perioadei 1971-1976 contractele Guvernului Regatului Unit nu repre-
zentau decât 17 % din profituri, 83 % provenind din exporturi şi alte afaceri, exporturile
constituind 64 % din circuitul afacerilor.
(b) Potrivit raportului Comisiei, activele nete Vosper Thornycroft, aşa precum
rezulta din registrele contabile, constituiau 5 857 000 £ la 31 octombrie 1972 şi 25 633 000
la 30 iunie 1977. Vosper a declarat în faţa Curţii că activele nete Vosper Thornycroft
includeau la ziua transferului 5 500 000 £ bani cash (lichidităţi).

223
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

(c) Capitalizarea bursieră medie a acţiunilor ordinare Vosper în decursul perioadei


de referinţă era de 4 500 000 £; la 30 iunie 1977, capitalizarea constituia 5 500 000 £.
48. Vosper a prezentat un raport de evaluare referitor la Vosper Thornycroft,
pregătit de către un expert contabil, care în acelaşi timp era şi reprezentantul acţio-
narilor în cazul dat, raport ce se fonda pe ipoteza unei vânzări libere consensuale pe
piaţă a afacerii ce continua să fie considerată funcţională la ziua transferului. Raportul
analiza veniturile, аctivul, pasivul, limita brută a autofinanţării şi perspectivele com-
paniei Vosper Thornycroft, estimând la ziua transferului valoarea companiei Vosper
Thornycroft la suma de 37 700 000 £. Această sumă a fost obţinută prin evaluarea
nivelului veniturilor post-impozitate cu aplicarea la acesta a unui multiplicator (rata ca-
pitalizării bursiere a profitului net (preţ/profit)), ajustat pentru a viza “prima de control”
(a se vedea § 98 infra); ajustarea era sub-mediu, deoarece s-a considerat, că nu ar
exista un număr mare de potenţiali cumpărători.
Pe parcursul negocierilor cu privire la compensaţie, reprezentantul acţionarilor a
pregătit o altă evaluare, bazată de această dată pe ipoteza, că acţiunile Vosper Thorny-
croft au făcut obiectul unei oferte publice de vânzare la data transferului, care a ajuns
la cifra de 35 400 000 £. El a ţinut cont de faptul că acţiunile astfel oferite ar fi la un preţ
inferior cursului prezumat în cazul dacă ele ar fi figurat deja pe lista Stock Exchange.
2. Negocierile
49. Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Vosper Thor-
nycroft - sugerând o cifră cuprinsă între 4 200 000 £ şi 4 600 000 £, supusă deduceri-
lor în valoare de 1 139 200 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977 - a fost prezentat
Ministerului Industriei în decembrie 1977; din considerentele expuse în litera (b) al
§ 36 supra, acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei Vosper, compania
fondatoare, în timpul perioadei de referinţă. În martie 1978, aceştia au prezentat mi-
nisterului un alt raport referitor la reorganizarea grupului, iar în iunie s-a făcut schimb
de memorii între minister şi reprezentantul acţionarilor. În memoriul său, ministerul a
indicat că a evaluat compania Vosper Thornycroft la suma de 3 757 000 £, fără a ţine
cont de deduceri, care potrivit acestuia, trebuiau să fie efectuate în conformitate cu
articolul 39 referitor la dividendele ce urmau a fi plătite pe parcursul anilor 1973-1974
excedând maximumul legal şi referitoare la reorganizarea grupului în 1976-1977, care
se presupuneau a fi o “tranzacţie materială” (a se vedea §§ 23 şi 24 supra). Din cauza
incertitudinii în legătură cu suma deducerilor, aceştia au amânat formularea ofertei
compensaţiei. Reprezentantul acţionarilor, în memoriul său, cerea compensaţia de
35 400 000 £, bazându-se pe evaluarea acţiunilor la ziua transferului.
50. În perioada iulie 1978 - martie 1979 s-au petrecut patru întruniri în vederea
negocierilor. Părţile au fost de acord asupra sumei deducerilor pentru dividendele
excesive, iar Ministerul Industriei a acceptat, în contextul unei reglementări amiabile,
să renunţe la pretenţia unei deduceri rezultate din reorganizare. Pe această bază, la
1 martie 1979, ministerul a formulat prima sa ofertă oficială a compensaţiei, şi anume
suma netă de 3 500 000 £.
51. În urma alegerilor electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra) şi după
prezentarea observaţiilor noului Guvern, Ministerul Industriei, în septembrie 1979, a

224
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

formulat o ofertă revăzută de 4 500 000 £. Aceasta antrena alte noi observaţii şi
pregătirea recurgerii la arbitraj. La o întrunire din august 1980, Secretarul de Stat a
majorat oferta la 4 800 000 £, fără careva deduceri, şi a indicat posibilitatea unei sub-
secvente sporiri de 10 %.
În cadrul unei întruniri ulterioare din 17 septembrie 1980, reprezentantul acţiona-
rilor, care aparent iniţial şi-a fundamentat cazul în primul rând pe faptul că compensaţia
trebuia să se bazeze pe valoarea la ziua transferului, şi-a formulat pentru prima dată
părerea sa vizavi de evaluarea perioadei de referinţă, în cadrul formulei prevăzute de
lege. El a indicat o cifră de 10 000 000 £ şi a adăugat că se aşteaptă că Tribunalul Ar-
bitral va acorda o sumă în jur de 6 000 000 £. La această întrunire Secretarul de Stat in
fine a acceptat să majoreze oferta Guvernului cel mult la 5 300 000 £.
52. La 19 septembrie 1980, reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare
Secretarului de Stat, prin care îşi exprima regretul faţă de decizia Guvernului de a
nu oferi mai mult sau de a nu modifica modalităţile legale ale compensaţiei în pofida
faptului recunoaşterii acestora ca fiind inechitabile, dar recunoscând că oferta finală
corespundea la maximum celei aşteptate a fi acordată pe cale arbitrală. Pentru a ate-
nua efectele unei ulterioare amânări, el era gata să recomande acceptarea ofertei. La
7 octombrie 1980, Vosper l-a autorizat să o accepte.
53. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Vosper Thornycroft s-au făcut
după cum urmează:
- în aprilie 1978, un prim acont de 650 000 £;
- în noiembrie 1978, un al doilea acont de 700 000 £;
- puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1980, soldul final de
3950000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri tre-
zorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a
10% bonuri trezorierale, cu un spor per annum nu mai mic de 11 %.
D. Cauza BAC
1. Compania naţionalizată
54. La 29 аprilie 1977 au fost transferate în British Aerospace acţiunile Aircraft
Corporation (Holdings) Ltd. (“BAC”), principalul constructor aeronautic din Regatul
Unit. Jumătate din acţiunile acesteia erau deţinute de compania English Electric, o
filială 100 % aflată în proprietatea companiei General Electric Company PLC (“GEC”),
iar cealaltă jumătate de compania Vickers. Acţiunile GEC şi Vickers sunt cotate la
bursă, însă BAC nu juca un rol important în afacerile celei din urmă. Însăşi BAC, în
legea din 1977, nu figura pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate, însă a trecut
în proprietate publică în contul filialei British Aircraft Corporation Ltd., care se găsea
pe lista menţionată, pe motiv că deţinea anumite uzine posedate anterior de către
această filială (articolele 26 şi 27; a se vedea §§ 25 şi 26 supra).
55. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei BAC, pentru următorii ani, la
date de 31 decembrie, erau în:

225
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

1972 de 6 571 000 £


1973 de 13 742 000 £
1974 de 24 207 000 £
1975 de 30 003 000 £
1976 de 39 912 000 £
1977 de 53 644 000 £.
BAC nu a primit careva subvenţii speciale din partea Guvernului. Mai mult de
70 % din producţia acesteia din anul 1977 a fost exportată.
(b) Activele nete ale BAC se ridicau la 32.4 milioane £ la finele anului 1972,
75 620 000 £ la finele anului 1976 şi 80 575 000 £ la finele anului 1977. Foştii acţio-
nari ai acesteia au declarat în faţa Curţii, că valoarea totală a încasărilor era de 57.8
milioane la finele anului 1976 şi de 98.7 milioane la finele anului 1977.
56. English Electric şi Vickers au afirmat că BAC era una dintre cele mai prospere
companii ale anilor ’70 din Regatul Unit. Acestea au indicat, spre exemplu, creşterea
vânzărilor, profiturilor, activelor şi comenzilor între 1973 şi 1977, precum şi perspective-
le viitoare ale acesteia şi au susţinut că, o companie în care veniturile creşteau într-un
astfel de ritm va cunoaşte la bursă o substanţială rată de capitalizare a venitului net şi
o valoare pe piaţă superioară valorii activelor nete. Aceştia au prezentat o evaluare po-
trivit căreia BAC avea la ziua transferului o valoare de cel puţin 275 000 000 £, această
cifră trebuia să fie majorată cu nu mai puţin de 30 % vizând “prima de control” (a se
vedea § 98 infra), ajungând la o valoare totală de cel puţin 350 000 000 £.
2. Negocierile compensaţiei
57. Negocierile în speţă au fost marcate pe toată durata lor de o diferenţă fun-
damentală de abordare între reprezentantul acţionarilor şi Ministerul Industriei. Re-
prezentantul a adoptat “concepţia discreţionară”, potrivit căreia Secretarul de Stat s-a
bucurat de o anumită discreţie la stabilirea sumei compensaţiei care putea fi consim-
ţită în timpul negocierilor, formula legală a compensaţiei fiind obligatorie doar pentru
Tribunalul Arbitral; din această cauză, perioada de referinţă nu era relevantă nego-
cierilor, iar compensaţia putea şi trebuia să se bazeze pe valoarea de piaţă la ziua
transferului. Pe de altă parte, ministerul a adoptat “concepţia legală”, potrivit căreia
negocierile se puteau desfăşura doar în termenii prescrişi de lege; din această cauză,
compensaţia negociată depindea de valoarea pe care ar fi avut-o acţiunile BAC dacă
ar fi fost cotate în perioada de referinţă şi rezultatele ulterioare ale companiei consti-
tuiau un element nepertinent, cu excepţia situaţiei dacă un investitor prudent s-ar fi
putut aştepta la aşa ceva.
58. La 15 aprilie 1977, reprezentantul acţionarilor a indicat Ministerului Indus-
triei, cu titlu preliminar, că în baza profiturilor din anul 1976, capitalizarea bursieră a
BAC se va situa între 150 000 000 £ şi 165 000 000 £, excluzând oricare “primă de
control”, care ar fi adus această sumă până la valoarea de cel puţin 200 000 000 £. La
15 august 1977 acesta a modificat această cifră la suma de 250 000 000 £. A urmat
o corespondenţă în care Ministerul Industriei şi reprezentantul îşi apărau, respectiv,

226
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

“concepţia discreţionară” şi “concepţia legală”. Ministerul a adăugat că întârzierea


începerii negocierilor a fost condiţionată de amploarea şi minuţiozitatea muncii nece-
sare pentru obţinerea unei prezentări argumentate a valorii de bază a acţiunilor pe
parcursul perioadei de referinţă.
59. Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. vizavi de BAC, sugerând
o cifră cuprinsă între 31 000 000 £ şi 35 000 000 £, supusă deducerilor în valoare de
13 736 000 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977, a fost prezentat Ministerului
Industriei în ianuarie 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36
supra). La 25 ianuarie 1978, Guvernul a anunţat plata celui dintâi acont de 6 100 000
£ în contul compensaţiei; GEC şi Vickers au publicat o declaraţie comună, în care
criticau, în substanţă, valoarea mică a sumei plătite. După primirea părţii descriptive a
raportului de evaluare, reprezentantul acţionarilor a adresat o scrisoare, la 9 februarie
1978, ministerului, în care se indica că încercând să ajungă la o cifră “echitabilă şi
rezonabilă în lumina tuturor circumstanţelor” şi ţinând cont, printre altele, de tendinţa
profiturilor, de majorarea comenzilor, de exporturile şi de marja brută a autofinanţării,
acesta evalua BAC la 255 100 000 £, o cifră care trebuia să fie mult mai mare dacă
s-ar fi ţinut cont de “prima de control”.
În mai 1978, ministerul a transmis reprezentantului acţionarilor un memoriu
indicând că în opinia sa o metodă bună de evaluare constă în capitalizarea, prin
intermediul utilizării coeficientului corespunzător al capitalizării profiturilor nete, a pro-
fiturilor de după impozitare în decursul anului la data de 31 decembrie 1972 (şi
anume 3 300 000 £); valoarea de bază astfel stabilită, potrivit articolului 39 din legea
din 1977 (a se vedea §§ 23-24 supra), urma să fie supusă deducerilor pentru anumite
dividende plătite în 1974. Memoriul nu formula nici o ofertă de compensare, deoa-
rece, potrivit Guvernului, “concepţia discreţionară” susţinută în continuare de către
reprezentantul acţionarilor în corespondenţa purtată, nu era în limitele legii.
Menţinând această concepţie, reprezentantul a remis ministerului, la 6 iulie
1978, un raport în care estima valoarea pe piaţă a BAC la ziua transferului şi anu-
me de 275 000 000 £. Cu referinţă la English Electric şi Vickers, un reprezentant al
ministerului a recunoscut că acestea probabil ar fi atins un rezultat similar dacă ar fi
încercat o evaluare bursieră la data transferului şi a calificat ca fiind “spectaculoasă”
expansiunea BAC din 1973 şi până în 1977. Totuşi, ministerul a reafirmat că, urmând
sfatul consilierilor săi juridici, ei pot negocia doar în baza “concepţiei legale”.
60. La 7 august 1978, reprezentantul acţionarilor, fără a renunţa la “concepţia
discreţionară”, i-a adresat o scrisoare ministerului expunându-şi viziunea cu privire
la ipotetica valoarea bursieră a BAC în anul 1974. A fost prezentată o sumă de
255 000 000 £ care ar fi dat în perspectivă un dividend scontat la nu mai puţin de
4%, cu un coeficient de acoperire a dividendului de 1.7 ori şi un coeficient scontat al
capitalizării profitului net puţin mai mare de 20, cifre ce nu ar fi fost anormale pentru o
acţiune cu o rată de creştere a BAC. El a adăugat că evaluarea acţiunilor la 200 000 000 £
ar fi fost destul de rezonabilă.
Au continuat apoi discuţii vizavi de faptul dacă profiturile BAC după perioada de
referinţă au fost previzibile. La 29 septembrie 1978, reprezentantul acţionarilor a declarat

227
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

că chiar dacă s-ar opera o reducere a evaluării în perioada de referinţă până la extreme,
totuşi suma ar fi de 175 000 000 £. Ministerul a recunoscut că profiturile din anul 1973
puteau servi ca bază a estimării profiturilor viitoare pe parcursul perioadei de referinţă.
61. La 16 noiembrie 1978, Ministerul Industriei a lansat o ofertă preliminară în
sumă de 51 000 000 £ după deducerea, potrivit articolului 39 din legea din 1977, a
sumei de 19 700 000 £ pentru dividende, în total 31 810 000 £ plătite de BAC pentru
anii 1973 - 1976, în principal un dividend special de 15 000 000 £ plătit în februarie
1974 din rezerve şi considerat ca fiind o “tranzacţie materială” potrivit articolului 30
(a se vedea § 24 infra). Acesta a indicat că, în cazul în care chestiunea va fi deferită
arbitrajului, se va pleda pentru suma de 51 000 000 £ ca constituind o evaluare adec-
vată. Cu toate acestea, în decembrie 1978 acesta a propus suma de 81 000 000 £;
în martie 1979, reprezentantul acţionarilor a declarat că suma de 127 000 000 £ ar fi
acceptată ca un compromis.
62. După alegerile electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra), au urmat
noi discuţii. În septembrie 1979, ministerul a indicat că, în contextul unei reglementări
amiabile, ar fi posibil să se reducă deducerea, efectuată potrivit articolului 39, la
15 000 000 £ şi că ar putea majora oferta sa la 85 000 000 £. Reprezentantul acţiona-
rilor a sugerat o sumă de 115 000 000 £ ca fiind un rezultat al compromisului.
În noiembrie 1979, totuşi, el prezintă memoriul în care se reîntorcea la “con-
cepţia discreţionară”. El a adăugat că consilierii financiari (merchant bankers) ai acţi-
onarilor au exprimat o opinie categorică, potrivit căreia “valoarea de bază” a titlurilor
de valoare BAC pe parcursul perioadei “de referinţă”, calculată astfel de un arbitru
potrivit legii ar fi de cel puţin 140 000 000 £. El afirma printre altele că ministerul, în
limitarea distribuirii dividendelor în perioada din 1974 şi până la ziua transferului, a
depăşit limitele necesarului şi rezonabilului; aprobarea retroactivă de către Secretarul
de Stat a dividendului special din 1974 se justifica prin faptul că acesta nu era dedus
din compensaţie (a se vedea §§ 22-24 supra). Această cerere nu a avut un rezultat
favorabil, în final suma de 19 700 000 £ a fost dedusă potrivit articolului 39.
63. După o corespondenţă suplimentară şi noi discuţii, ministerul în august
1980 a formulat o ofertă finală de 95 000 000 £, în afara oricăror deduceri. La 18
august 1980, reprezentantul acţionarilor a declarat că este gata să recomande accep-
tarea şi a fost încheiat un acord în privinţa cifrei în discuţie.
64. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile BAC s-au efectuat după cum
urmează:
- la 10 februarie 1978, un prim acont de 6 100 000 £;
- la 2 august 1978, un al doilea acont de 3 550 000 £;
- la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 30 350 000 £;
- la 28 august 1980, soldul final de 55 000 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri tre-
zorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a
10% bonuri trezorierale, cu un spor per annum în jur de 11 %.

228
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

E. Cauza Hall Russell


1. Compania naţionalizată
65. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Hall Rus-
sell & Company Ltd. (“Hall Russell”), o societate cu răspundere limitată înregistrată
în Scoţia, ce se ocupa de construcţia şi reparaţia navală în Aberdeen şi era 100 %
proprietate a companiei nelimitate Banstonian. Banstonian era o filială în tot deţinută
de Northern Shipbuilder, care număra patru acţionari.
66. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Hall Russell, pentru următorii
ani, finisându-se la 31 decembrie, potrivit raportului Comisiei, erau în:
1972 de 425 000 £
1973 de 480 000 £
1974 de 151 000 £
1975 de 177 000 £
1976 de 498 000 £
1977 de 825 000 £.
Pentru cel de-al doilea semestru profiturile pre-impozitate erau de 292 374 £.
În perioada dintre 1973 şi 1975 Hall Russell a primit suma de 657 000 £ cu titlu
de subvenţii publice (din partea Guvernului) pentru construcţia navală.
(b) Activele nete ale Hall Russell se ridicau la 1 358 000 £ la 31 decembrie 1973
şi 1 622 573 £ la 30 iunie 1977. În memoriul lor la Curte, foştii acţionari ai acesteia au
declarat că valoarea totală a încasărilor la ziua transferului era de 3 355 000 £.
67. Banstonian şi Northern Shipbuilder au afirmat că Hall Russell era una dintre
cele mai cunoscute, prospere şi în expansiune companii, acest lucru fiind confirmat
de rezultatele companiei de după naţionalizare. Citând un raport de evaluare pregă-
tit în octombrie 1978 în vederea negocierilor asupra compensaţiei şi ţinând cont de
profiturile anterioare, de valoarea netă a imobilelor corporale şi de randamentul divi-
dendelor, ei au susţinut, că dacă Hall Russell ar fi fost evaluată la ziua transferului, ar
fi trebuit să primească o compensaţie de 3 500 000 £.
2. Negocierile asupra compensaţiei
68. Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Hall Russell,
sugerând o cifră cuprinsă între 900 000 £ şi 1 000 000 £, a fost prezentat Ministeru-
lui Industriei în martie 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36
supra). În octombrie 1978, ministerul şi reprezentantul acţionarilor au făcut schimb
de memorii. Cel dintâi oferea 800 000 £. Cel de al doilea susţinea că articolul 38 din
legea din 1977 (§ 19 supra) acorda Secretarului de Stat o anumită marjă discreţionară
la stabilirea compensaţiei şi că valoarea la ziua transferului de 3 500 000 £, constituia
unica bază echitabilă.
În noiembrie 1978, reprezentantul acţionarilor a prezentat pentru perioada de
referinţă o evaluare între 2 500 000 £ - 3 000 000 £. În martie 1979 Guvernul a oferit

229
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

suma de 1 000 000 £. Această ofertă a fost substanţial majorată până la 1 500 000 £,
iar acordul în privinţa acestei sume a fost încheiat în noiembrie 1980.
69. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Hall Russell s-au făcut după
cum urmează:
- la 7 februarie 1978, un prim acont de 300 000 £;
- la 1 august 1978, un al doilea acont de 100 000 £;
- la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 250 000 £;
- la 21 noiembrie 1980, soldul final de 850 000 £.