Culegere CEDO Vol 2

Institutul J
U
European din PRUDENTIA
R
România I
S
Culegere de jurisprudenţă CEDO — volumul II

Ne bucură iniţiativa Institutului European din România de a
Culegere
se implica în îmbunătăţirea accesului la jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi la dreptul românesc relevant,
precum şi de a sprijini creşterea nivelului de cunoştinţe şi abilităţi
ale funcţionarilor publici şi ale altor categorii socioprofesionale în
domeniul afacerilor europene.
de
Cel de-al doilea volum al Culegerii de jurisprudenţă CEDO
continuă, prin diversele repere jurisprudenţiale alese, să puncteze Jurisprudenţă
CEDO
motivele incertitudinii juridice naţionale, lipsa coerenţei legislative
şi jurisprudenţa contradictorie privind interpretarea anumitor
aspecte normative.
Judecător Nicolae Horatius Dumbravă

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
cauze recente împotriva României
Volumul II
ISBN 978-973-7736-90-1
ISBN 978-606-8202-16-7
2 2
INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA
Culegere de jurisprudenţă CEDO

(cauze recente împotriva României)
– vol. II –
BUCUREŞTI 2011
Coordonator lucrare: Costin Leonard Fălcuţă
Traducere şi revizie Gabriela Andreea Andreica, Oana Gherăsoiu-Roşu

lingvistică:
Revizie juridică: Costin Leonard Fălcuţă, Ana Maria Georgescu,

Daniela Livia Rădulescu
Tehnoredactare şi Vlad Mihai

copertă:
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA (Bucureşti)
Culegere de jurisprudenţă CEDO: (cauze recente împotriva României) /
Institutul European din România; coord. lucrare: Laura Ana-Maria Vrabie ; pref.:
Virgil Andreieş; cuv. înainte: Gabriela Drăgan; trad. şi rev. lingvistică: Gabriela
Andreea Andreica, Oana Gherăsoiu-Roşu. - Bucureşti: Institutul European din
România, 2009-
vol.
ISBN 978-973-7736-90-1
Vol. 2. / coord. lucrare: Costin Leonard Fălcuţă; trad. şi rev. lingvistică: Gabriela
Andreea Andreica, Oana Gherăsoiu-Roşu; pref.: Horatius Dumbravă; cuv. înainte:
Gabriela Drăgan; revizie juridică:
Costin Leonard Fălcuţă, Ana-Maria Georgescu, Daniela Livia Rădulescu. - 2011. -
Index. - ISBN 978-606-8202-16-7
I. Fălcuţă, Costin Leonard (coord.)
II. Andreica, Gabriela Andreea (trad.)
III. Gherăsoiu-Roşu, Oana (trad.)
IV. Georgescu, Ana-Maria
V. Rădulescu, Daniela Livia
341.24(4:498)”2008”
341.645.5(4:498)(094.9)
AVERTISMENT
Hotărârile din prezenta culegere pot suferi modificări în momentul publicării acestora
în Monitorul Oficial.
© 2011 INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA
Tipărire: Alpha Media Print SRL Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 313 www.amprint.ro
Prefaţă
În sistemul român de drept, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului

şi libertăţilor fundamentale are o aplicabilitate directă şi reprezintă legătura naturală
între drepturile şi libertăţile pe care le afirmă şi cerinţele unei societăţi democratice.
Competenţele Consiliului Superior al Magistraturii, „garantul independenţei justiţiei”,
includ, printre multe altele, cariera profesională a magistraţilor în ceea ce priveşte reputaţia
acestora, formarea iniţială şi continuă în materia legislaţiei şi a jurisprudenţei europene şi
comunitare, organizarea concursurilor de promovare a magistraţilor, aprobarea tematicii
activităţilor de formare a auditorilor de justiţie şi pregătirea continuă a judecătorilor şi
procurorilor.
Ne bucură, prin urmare, iniţiativa Institutului European din România de a se implica
în îmbunătăţirea accesului la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi
la dreptul românesc relevant, precum şi de a sprijini creşterea nivelului de cunoştinţe
şi abilităţi ale funcţionarilor publici şi ale altor categorii socioprofesionale în domeniul
afacerilor europene.
La 19 septembrie 2011, Curtea a publicat statistica hotărârilor pronunţate în perioada
1959-2010. În ceea ce priveşte România, din cele peste 26 000 de cereri formulate în
această perioadă, doar 791, adică aproximativ 3%, au fost declarate admisibile, restul de
97% fiind declarate inadmisibile ori radiate de pe rol într-un stadiu incipient.
În ceea ce priveşte tipul hotărârilor pronunţate, Curtea a reţinut următoarele procente:
91% – hotărâri prin care Curtea a constatat că statul român a încălcat un articol sau mai
multe din Convenţie şi/sau protocoalele acesteia; 3% – hotărâri prin care s-a constatat că
România nu a încălcat niciun articol al Convenţiei şi/sau al protocoalelor sale; 3% – alte
tipuri de hotărâri (ex.: reparaţie echitabilă); 3% – radiate de pe rol şi înţelegeri amiabile
între statul român şi reclamant.
Privitor la obiectul hotărârilor prin care Curtea a constatat o încălcare a convenţiei,
statisticile Curţii indică următoarele: 38% – protecţia proprietăţii, prevăzută la art. 1 din
Protocolul 1; 30% – dreptul la un proces echitabil (art. 6); 19% – alte drepturi, prevăzute
la diverse articole ale convenţiei; 7% – durata procedurii (art. 6); 6% – dreptul la libertate
şi siguranţă (art. 5).
Numeroasele cereri formulate şi soluţionate de Curtea europeană, precum şi
gravitatea acestora, ne fac să credem că demersul Institutului European din România de
a continua selecţia şi publicarea celor mai importante cauze recente pronunţate împotriva
III
României se va constitui într-un instrument util în interpretarea practicii judiciare în
materia drepturilor omului. Considerăm, de asemenea, că este inspirată includerea în
lucrarea de faţă a cauzei pilot Maria Atanasiu ş.a. împotriva României. Prima hotărâre
pilot împotriva României a suspendat practic cauzele asemănătoare de pe rolul CEDO
şi a obligat astfel statul român ca în termen de 18 luni să ia măsuri pentru remedierea
problemei retrocedărilor. Hotărârea pilot este importantă, întrucât determină statul
român să remedieze problema restituirilor, în sensul respectării drepturilor fundamentale
şi instituirii unui mecanism funcţional de retrocedare şi compensare.
Este, de asemenea, important ca, atunci când este posibil, în hotărârile în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a convenţiei, să fie identificată
problema structurală subiacentă şi sursa acestei probleme, în special dacă poate să
ducă la cereri numeroase, astfel încât Curtea să acorde asistenţă statelor pentru a găsi
soluţionarea adecvată. Pe de altă parte, astfel cum reiese din Recomandarea Rec(2004)6
a Comitetului de miniştri, după ce a fost pronunţată o hotărâre care prezintă deficienţe
structurale sau generale în dreptul sau practica statului, iar numeroase cereri privind
aceeaşi problemă sunt pendinte sau pot să fie introduse în faţa Curţii, statul pârât trebuie
să se asigure că potenţialii reclamanţi dispun de un recurs efectiv care le permite să se
adreseze unei autorităţi naţionale competente şi să obţină reparaţie la nivel intern.
În concluzie, cel de-al doilea volum al Culegerii de jurisprudenţă CEDO continuă,
prin diversele repere jurisprudenţiale alese, să puncteze motivele incertitudinii juridice
naţionale, lipsa coerenţei legislative şi jurisprudenţa contradictorie privind interpretarea
anumitor aspecte normative.
Judecător Nicolae Horatius Dumbravă
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
IV
Cuvânt înainte
Printre obiectivele Institutului European din România se numără şi sprijinirea,

fundamentarea şi punerea în aplicare a politicilor Guvernului României în domeniul
afacerilor europene, îmbunătăţirea accesului la dreptul comunitar, la jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la dreptul românesc relevant pentru materia
drepturilor omului.
Fidelă misiunii sale, echipa Institutului European din România, după aproape 2 ani
de la tipărirea primului volum, publică cel de-al doilea volum al Culegerii de jurisprudenţă
CEDO, lucrare de referinţă în peisajul juridic românesc.
Lucrarea continuă examinarea celor mai relevante hotărâri pronunţate recent de
Curtea europeană şi conţine un număr total de 17 hotărâri pronunţate în perioada
iunie 2010 – martie 2011. Hotărârile selectate abordează problematici diverse, precum
dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la libera exprimare, dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, libertatea
de întrunire şi asociere etc.
Culegerea de jurisprudenţă CEDO se adresează atât teoreticienilor şi practicienilor
dreptului, cât şi celor interesaţi în cunoaşterea soluţiilor Curţii europene pronunţate
împotriva României sau în materia drepturilor omului, în general. Utilitatea lucrării de
faţă rezultă din indexul alfabetic pe materii, articole, cuvinte cheie, sintagme, instituţii
juridice naţionale şi internaţionale, indice care permite identificarea rapidă a hotărârii
sau a hotărârilor Curţii incidente în materia căutată.
În contextul ultimelor statistici publicate de Curtea de la Strasbourg, din care
reţinem numărul mare de cereri transmise de către petiţionari români şi reţinute spre
soluţionare, precum şi gravitatea acestora, considerăm că este foarte utilă reunirea
jurisprudenţei relevante în acest volum, acesta constituindu-se într-un instrument util
atât în interpretarea soluţiilor instanţei europene, cât şi pentru o mai bună aplicare a
reglementărilor specifice domeniului drepturilor omului.

prof. univ. dr. Gabriela Drăgan
Director General
Institutul European din România
V
CUPRINS
Prefață p. III
Cuvânt înainte p. V
Cuprins p. VII
Cauza Andreescu împotriva României p. 11
Cauza Ahmed împotriva României p. 32
Cauza Carabulea împotriva României p. 46
Cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României p. 90
Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României p. 100
Cauza Marcu împotriva României p. 142
Cauza Raban împotriva României p. 161
Cauza Nistor împotriva României p. 172
Cauza Ștefănică și alții împotriva României p. 197
Cauza AGVPS Bacău împotriva României p. 207
Cauza Ali împotriva României p. 221
Cauza Marian Niță împotriva României p. 242
Cauza Geleri împotriva României p. 255
Cauza Soare și alții împotriva României p. 273
VII
Cauza Consiliul Consilierilor Juridici Argeș p. 331
împotriva României
Cauza Adrian Constantin împotriva României p. 343
Decizie cu privire la admisibilitatea cererii nr. 32596/04 p. 352

prezentată de Alois Farcaș împotriva României
Index p. 371
VIII
Culegere de jurisprudenţă CEDO
(cauze recente împotriva României)
– vol. II –
CAUZA ANDREESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 19452/02)
Hotărârea din 8 iunie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

poate suferi modificări de formă.1
În cauza Andreescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M.
Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 mai 2010,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 19452/02 îndreptată împotriva României, prin
care un resortisant al acestui stat, Gabriel Andreescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la
29 martie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Livia Cinteză, avocat în Bucureşti. Guvernul
român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan Horaţiu Radu,
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca
urmare a condamnării sale sub aspect penal şi civil pentru săvârşirea infracţiunii de
calomnie, precum şi de încălcarea dreptului la un proces echitabil, fiind condamnat de
instanţa de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat de prima instanţă.
4. La 15 ianuarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că
admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
1
Potrivit art. 43 din convenţie, într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice
parte în cauză poate, în cazuri excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o
problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a protocoalelor sale sau
o altă problemă gravă cu caracter general. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră
se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
11
Culegere de jurisprudenţă CEDO - vol. 2
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Originea cauzei
6. Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut în România,
membru fondator al Comitetului Helsinki Român şi iniţiatorul înfiinţării mai multor
asociaţii neguvernamentale ce militează pentru drepturile omului. Acesta este, de
asemenea, conferenţiar universitar în etică şi ştiinţe politice şi colaborează cu mai multe
ziare şi publicaţii.
7. În perioada regimului comunist, înainte de 1989, reclamantul a suferit persecuţii, a
fost arestat şi cu domiciliu forţat pentru că a criticat regimul cu privire la unele încălcări
ale drepturilor omului, pentru că a oferit interviuri presei occidentale şi pentru că a
organizat proteste pacifiste, precum greva foamei.
8. La 9 decembrie 1999, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 187/1999
privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. Conform
acestei legi, orice cetăţean român sau străin care, după 1945, a avut cetăţenie română
are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele poliţiei politice din timpul
fostului regim. Legea prevede, de asemenea, că orice persoană subiect al unui dosar,
din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul să afle
identitatea agenţilor de securitate şi a colaboratorilor, care au contribuit cu informaţii la
completarea acestui dosar. În cele din urmă, legea prevede că toţi cetăţenii români, presa
scrisă şi audiovizuală, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile şi autorităţile publice au
dreptul de a fi informate în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor
securităţii, a persoanelor care ocupă funcţii publice, precum Preşedinţia României, funcţii
guvernamentale sau parlamentare, funcţii de prefect, judecător sau de inspector general de
poliţie. Accesul la aceste informaţii de interes public îi priveşte, de asemenea, pe ierarhii şi
şefii cultelor religioase recunoscute de lege, cât şi pe membrii Academiei Române.
9. Pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 187/1999 a fost înfiinţat un organism public
numit Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS ).
10. Legea nr. 187/1999 şi aplicarea sa au dat naştere unor dezbateri politice
considerabile, iar acoperirea mediatică a fost şi este în continuare foarte importantă.
Reclamantul a fost unul dintre susţinătorii acestei legi între 1989 şi data la care a fost
adoptată în 1999.
11. În iunie 2000, reclamantul a sesizat CNSAS cu o solicitare privind accesul la
propriul dosar întocmit de fosta Securitate. Acesta nu a primit răspuns în termen de
treizeci de zile, conform art. 12 din Legea nr. 187/1999. În septembrie 2000, reclamantul
a adresat CNSAS o nouă solicitare în care a cerut informaţii cu privire la o eventuală
colaborare a unor membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu fosta Securitate.
Nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege.
12
Cauza Andreescu împotriva României
B. Conferinţa de presă ţinută de reclamant la 20 februarie 2001

12. Ca urmare a absenţei răspunsului la cele două solicitări pe care le adresase CNSAS,
reclamantul a anunţat organizarea unei conferinţe de presă la 20 februarie 2001, unde
intenţiona să îşi exprime preocupările referitoare la modul ineficient în care erau puse în
practică prevederile Legii nr. 187/1999.
13. În cursul conferinţei de presă, acesta a declarat jurnaliştilor prezenţi că era
dezamăgit de modul în care Legea nr. 187/1999 era aplicată şi a denunţat problemele
referitoare la aplicarea sa, care erau de natură să aducă atingere atât drepturilor individuale,
cât şi interesului public. A îndemnat autorităţile să respecte legea, iar publicul să fie
vigilent în această privinţă.
14. Răspunzând întrebărilor ziariştilor privind cauzele ineficacităţii activităţii
CNSAS, reclamantul a menţionat lipsa de profesionalism, indiferenţa şi comoditatea
membrilor colegiului CNSAS.
15. Chestionat de ziarişti referitor la îndoielile pe care le putea avea în privinţa
independenţei membrilor CNSAS, reclamantul a răspuns că o singură persoană îi
inspira neîncredere, din cauza presiunilor ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul
regimului comunist, presiuni menite să îi distrugă rezistenţa şi să îl determine să se
plieze dictatelor regimului. Acesta l-a desemnat în special pe A.P., membru al colegiului
CNSAS, personalitate publică cunoscută în domeniul culturii şi fost ministru al
culturii, apoi al afacerilor externe. Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale,
reclamantul a precizat că „desigur, acest lucru nu dovedeşte că domnul [A.P.] a colaborat
în mod obligatoriu cu Securitatea”. Acesta a reamintit, de asemenea, atât înaltele funcţii
acceptate de A.P în unul dintre primele guverne de după 1989, cât şi afirmaţiile făcute
public de acesta din urmă cu privire la „marile dileme morale ridicate de dosare” şi
reticenţa sa în privinţa deconspirării poliţiei politice, manifestată în cursul dezbaterilor
publice pe acest subiect.
16. Menţionând episodul referitor la mişcarea de meditaţie transcendentală şi grupul
de la Păltiniş la care o parte a intelectualilor români, printre care A.P., se afiliase înainte
de 1989, atrăgând astfel represalii, reclamantul a făcut referire la metodele folosite de
poliţia politică pentru a distruge rezistenţa fizică a persoanelor vizate, precum anchetele
abuzive, ameninţările, intimidările, maşinaţiile şi hărţuirile. Conform reclamatului,
persoanele care fuseseră deja subiectul unor anchete trebuia să continue să dea explicaţii
„în timpul unor interogatorii ulterioare” în prezenţa agenţilor Securităţii, fiind astfel
determinate să cedeze uşor presiunilor şi să acţioneze contrar conştiinţei lor.
17. Reclamantul şi-a exprimat, de asemenea, consideraţia faţă de A.P. şi înţelegerea
atitudinii de supunere faţă de fostul regim a acestuia, „care, deşi nu este un erou, nu are
totuşi un fond rău”.
18. Reclamantul a subliniat, la finalul intervenţiei sale, că nu existau probe care să-i
permită să afirme că A.P. cedase într-adevăr presiunilor Securităţii, dar că venise în
faţa jurnaliştilor pentru a-şi exprima suspiciunile şi pentru a prezenta argumentele sale,
13
„argumente care nu sunt probe absolute, dar care sunt în aşteptarea celor absolute. Însă
probele absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor.”
19. Partea relevantă a intervenţiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisă de
Judecătoria Bucureşti în hotărârea din 13 iulie 2001 (infra, pct. 31), era următoarea:
„Există un singur caz în privinţa căruia pot spune că am o bănuială […] – cred
că avem dreptul să ne exprimăm bănuielile – şi persoana la care mă gândesc este
domnul [A.P].
Domnul [A.P.] a fost numit ministrul culturii imediat după revoluţie. Dacă
luăm lista persoanelor care s-au infiltrat în structurile puterii imediat după 1990,
vedem că cei care au ocupat funcţii decizionale aveau ceva în spate. Desigur, acest
lucru nu dovedeşte că domnul [A.P.] a colaborat în mod obligatoriu cu Securitatea.
În afară de acest lucru, de-a lungul timpului, acesta a făcut dovada unei incredibile
obedienţe faţă de primul ministru de la vremea respectivă, [P.R.], care a devenit
preşedintele PD […] dar [proba] cea mai incontestabilă este faptul că [A.P] a
acceptat să figureze pe listele candidaţilor pentru colegiu. Cunosc problemele
pe care le-a avut înainte, la finalul foarte aşteptat - conform spuselor sale - al
mandatului său de ministru al afacerilor externe. Atunci când domnul [P.R.] l-a
solicitat încă o dată pentru acest post, a răspuns „da” şi nu numai că a răspuns „da”,
dar a dus o întreagă politică pentru a convinge opinia publică de faptul că avea acest
drept. Chiar dacă, conform legii privind la accesul la dosare, nu avea acest drept.
Îmi amintesc dezbaterile pe care le-am avut la GDS privind caracterul acceptabil al
numirilor lui [M.D.] şi a lui [A.P.], prezenţa lui A.P. acolo şi modul în care acesta
a argumentat în acea zi. Făcuse referire, cu patos, la marile dileme morale ridicate
de dosare şi la amploarea dramelor ascunse în aceste dosare. Nu puteam să luăm
acele afirmaţii ad literam, ca nişte copii; de acea, după mai multe săptămâni de
discuţii – ţin să spun acest lucru –, mai mulţi membri GDS au căpătat convingerea
că [A.P] are o problemă la dosar, că se comporta în acest fel din cauza dosarului
său. De ce ? Pentru că domnul [A.P.], o personalitate faţă de care am toate motivele
să dau dovada de consideraţie, colaborase cu Securitatea? Acest lucru este foarte
simplu şi explicabil în cazul unei persoane care, la vremea respectivă, deşi nu era un
erou cu o inteligenţă absolut de precisă şi elaborată pentru a se opune strategiilor
Securităţii, nu avea totuşi un fond rău. Precum ştiţi, a fost exclus din partid şi a
avut probleme cu Securitatea din cauza mişcării de meditaţie transcendentală. Şi în
acest caz era vorba de o înscenare a Securităţii, care angajase un agent străin pentru
grupul esoteric „Meditaţia transcendentală”. În orice caz, prin această activitate,
căzuseră în capcană mai mulţi intelectuali români de prestigiu şi acţiunea reuşise să
intimideze intelighenţia românească, cel puţin pentru un anumit timp. Una dintre
victime fusese [A.P.]. Or, este evident că într-o astfel de situaţie eşti convocat de
Securitate, ţi se bate cu pumnul în masă, eşti ameninţat, eşti forţat să faci multe
declaraţii – şi nu doar o dată, însă de nenumărate ori. În plus, există o tehnică
faimoasă ce constă în a pune pe hârtie şi a semna lucruri de care devii responsabil,
pe care ţi le asumi şi de care eşti conştient. La Rahova s-a întâmplat ca securiştii să
sosească în grupuri şi să bată cu pumnul în masă zicând: „Semnează! „Semnează!
„Semnează! Pentru a-ţi da seama că acest verb traduce un ordin şi nu o opţiune,
trebuie să ai un anumit sânge rece, o anumită furie interioară şi o anumită stăpânire
de sine. Nu cred că [A.P.] are aceste capacităţi… Şi nici nu cred că era suficient
14
de abil în ceea ce priveşte textele de lege pentru a rezista unei astfel de presiuni.
De-a lungul anilor, [A.P.] a făcut parte din „grupul de la Păltiniş”. Este de la sine
înţeles că, prin această activitate, era în centrul preocupărilor Securităţii. În orice
caz, cei care fuseseră subiectul unor anchete trebuia să continue să dea explicaţii cu
privire la discuţiile lor în cursul unor interogatorii ulterioare. Şi astfel, încet, încet,
ajungeam să facem greşeli şi fiecare greşeală conta în dosar şi te făceau să fii din ce
în ce mai slab; ajungeam să facem lucruri pe care nu ne-am fi imaginat vreodată
că le vom face într-o zi. Probabil că [A.P.] simte o jenă imensă şi că, din această
cauză nu a putut vorbi în 1990 despre fapte despre care consider că ar fi trebuit
să vorbească. O spun încă o dată: nu am probe. Am venit în faţa dumneavoastră
pentru a exprima unele bănuieli şi pseudo-argumente, adică argumente care nu
sunt probe absolute, dar care sunt în aşteptarea celor ce vor fi absolute. Însă probele
absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor.”
20. Discursul reclamantului a avut parte de o mare acoperire mediatică. De exemplu,

cotidianul naţional România liberă titra în ediţia sa din 21 februarie 2001: „Gabriel
Andreescu a lansat ieri acuzaţii grave: [A.P.] este bănuit că a colaborat cu fosta Securitate”.
C. Condamnarea penală a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de
calomnie
21. La 27 februarie 2001, A.P. a introdus o plângere penală împotriva reclamatului,
acuzându-l de insultă şi de calomnie pentru afirmaţii ce îl priveau, cu ocazia conferinţei
de presă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat, de asemenea, un miliard de lei vechi
(ROL) cu titlu de daune-interese şi ca reclamantul să fie obligat să prezinte scuze în
mod public.
1. Procedura în faţa Judecătoriei Bucureşti
22. La termenul de judecată din 3 iulie 2001, Judecătoria Bucureşti a ascultat
reclamantul, partea vătămată şi procurorul.
23. Procurorul a solicitat achitarea reclamantului pe motiv că discursul în litigiu
exprima o suspiciune şi nu o afirmaţie asupra unui fapt stabilit şi că nu exista niciun
element care să dovedească faptul că reclamantul acţionase cu intenţia de a calomnia
partea vătămată.
24. În concluziile sale scrise, reclamantul a făcut referire, printre altele, la o declaraţie
manuscrisă dată de A.P. la 19 mai 1982. Conform reclamantului, conţinutul acestei
declaraţii întărea suspiciunile sale conform cărora A.P. ar fi putut ceda presiunilor
Securităţii, furnizându-i informaţii de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale altora, precum libertăţii de exprimare şi libertăţii de întrunire. Acesta
se baza pe următorul pasaj din scrisoare:
„Precizez că, la ceva timp după [...], am informat un ofiţer din cadrul
Ministerului de Interne referitor la conferinţa de presă la care am participat,
exprimându-mi dezacordul în privinţa conţinutului acesteia şi uimirea că a putut
avea loc în condiţii oficiale”.
15
25. În concluziile scrise, reclamantul susţine că revelarea unor astfel de informaţii şi

exprimarea dezacordului într-o declaraţie dată în faţa unui reprezentat al fostului regim,
reprezenta o atitudine, dacă nu de colaborare cu regimul, cel puţin de discreditare, întrucât
o astfel de atitudine era „o invitaţie la reprimarea organizatorilor” acelor întruniri. În
această privinţă, reclamantul consideră că declaraţia lui A.P. din 19 mai 1982 era o probă
de natură să-i întărească suspiciunile, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 187/1999 oferea
o definiţie legală a noţiunii de „colaborator al organelor securităţii ca poliţie politică”,
incluzând „orice altă persoană care a dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere
nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, cu
excepţia declaraţiilor făcute în cursul anchetelor de persoane lipsite de libertate din
motive politice şi referitoare la fapte care le erau imputate.
26. Reclamantul a menţionat, de asemenea, două persoane ce făceau parte din GDS,
şi anume R.S. şi D.P., care în unele discuţii cu el îşi exprimaseră suspiciunile în privinţa
lui A.P.
27. Reclamantul a considerat, de asemenea, că în temeiul dreptului la libertatea de
exprimare avea dreptul să judece fapte ce erau evidente, dar şi altele doar aparente.
28. Din concluziile scrise ale reclamantului reiese că, la 15 mai 2001, oponentul său,
A.P., fusese audiat de judecătorie cu privire la declaraţia din 19 mai 1982. În această
privinţă, A.P. declarase că fusese constrâns de Securitate să dea declaraţia incriminată şi
că aceasta viza cetăţeni de naţionalitate elveţiană care participaseră la conferinţă şi nu
participanţi români.
29. În cele din urmă, reclamantul subliniază că, deşi şi-a exprimat îndoielile în ceea
ce priveşte integritatea lui A.P., realizase dintotdeauna că A.P. făcuse doar dovadă de
slăbiciune în faţa presiunilor securităţii şi că nu acţionase niciodată cu scopul de a face
rău sau de a obţine privilegii din partea regimului. A concluzionat că „afirmaţia conform
căreia o persoană nu este un erou nu poate fi considerată drept calomnie”.
30. Pe parcursul dezbaterilor, A.P. a prezentat în faţa instanţei un certificat eliberat
de CNSAS al cărui membru era, datat din 12 iunie 2001, care atesta că nu colaborase
cu Securitatea. De asemenea, acesta a depus la dosar o declaraţie extrajudiciară a lui D.P.
din 12 iunie 2001, în care acesta din urmă declara că nu afirmase niciodată că A.P. avea
legături cu fosta Securitate, că nu purtase discuţii cu reclamantul pe acest subiect şi că
nu îşi asuma nimic din ceea ce reclamantul afirmase în privinţa sa.
2. Hotărârea Judecătoriei Bucureşti din 13 iulie 2001
31. Prin hotărârea din 13 iulie 2001, Judecătoria Bucureşti a dispus achitarea
reclamantului, cu motivarea că elementele materiale şi intenţionale ale infracţiunilor de
care era acuzat nu existau în speţă şi a respins pretenţiile civile ale părţii vătămate.
32. Făcând referire la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de a avea acces
la informaţii de interes public şi la dreptul la protecţia reputaţiei altora, astfel cum sunt
garantate de Constituţie, instanţa a reţinut, în primul rând, că afirmaţiile reclamantului,
16
care descria partea vătămată ca fiind o persoană „care a dat dovadă de o incredibilă
obedienţă faţă de [P.R.]” şi o persoană slabă, incapabilă să se opună poliţiei politice a
regimului comunist, erau judecăţi de valoare şi nu depăşeau limitele criticii acceptabile faţă
de personalităţi publice, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu folosise expresii triviale
sau injurioase, iar afirmaţiile sale nu erau de ordinul absurdului sau al imposibilităţii
obiective. Prin urmare, instanţa a concluzionat în sensul absenţei infracţiunii de calomnie
în această privinţă.
33. Instanţa a considerat apoi că, din discursul reclamantului, se putea deduce că
acesta imputase părţii vătămate colaborarea cu fosta Securitate.
34. Aceasta a constat încă de la început interesul publicului faţă de acest subiect,
având în vedere calitatea lui A.P de persoană publică, învestită în funcţii oficiale, dintre
care îndeosebi cea de membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii. Interesul public era deosebit de vigilent în privinţa condiţiilor impuse de lege
pentru a deveni membru al colegiului CNSAS, în special condiţia de a nu fi făcut parte
din structurile Securităţii şi de a nu fi colaborat cu aceasta. În această privinţă, instanţa
a subliniat că reclamantul făcuse afirmaţiile litigioase în cadrul unei dezbateri publice a
cărei sferă de aplicare era mai mare şi viza eficacitatea CNSAS şi a soluţiilor oferite de
Legea nr. 187/1999.
35. Instanţa a considerat că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, întrucât nu
îşi exprimase niciodată certitudinea că partea civilă colaborase cu Securitatea, ci doar
supoziţiile sale în această privinţă, întemeiate pe anumite indicii de natură să dea
naştere unor bănuieli. Instanţa a observat că reclamantul insistase tot timpul asupra
subiectivităţii demersului său şi asupra lipsei probelor sigure, avertizând astfel publicul şi
îndemnându-l să facă o evaluare proprie a indiciilor existente.
36. În plus, în ceea ce priveşte certificatul care atesta că A.P. nu colaborase cu fosta
Securitate, instanţa a considerat că era posibil ca acest atestat să nu înlăture îndoielile
reclamantului, având în vedere că acesta le exprimase în contextul în care critica CNSAS
şi eficacitatea sa, ceea ce implica faptul că avea îndoieli şi asupra probelor emise de
această instituţie.
37. Instanţa a concluzionat astfel:
„[...] fie că ajunge sau nu la o concluzie eronată, demersul [reclamantului]
este făcut cu bună-credinţă – având în vedere că el însuşi a atras atenţia asupra
insuficienţei argumentelor sale – şi că reprezintă doar o interpretare a faptelor
obiective, prezentate în mod corect (şi anume prezenţa părţii vătămate în două
cabinete, faptul că fusese supusă presiunilor fostei securităţi, modul notoriu în
care fosta Securitate îşi forţa victimele să colaboreze, etc.) în contextul judecăţilor
de valoare care, eronate sau nu, scapă controlului instanţei şi interpretărilor care
nu sunt imposibile sau improbabile [...], acest demers se încadrează în limitele
libertăţii de exprimare.”
38. Respingând cererea părţii civile de acordare de daune-interese, cu motivarea
că reclamantul nu a comis fapte ilicite, ci îşi exercitase doar dreptul la libertatea de
17
exprimare garantat de Constituţie, instanţa a dispus, de asemenea, că toate cheltuielile

de judecată rămân în sarcina statului.
3. Recursul părţii vătămate în faţa Tribunalului Bucureşti
39. Partea civilă a introdus recurs în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva hotărârii
din 13 iulie 2001.
40. Parchetul a formulat, de asemenea, recurs, pe motiv că toate cheltuielile de
judecată ar fi trebuit să fie imputate părţii care a pierdut.
41. Cu ocazia primului termen de judecată din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti
a dispus amânarea şedinţei pentru o dată ulterioară, astfel încât motivele recursului să fie
comunicate reclamantului.
42. La 15 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a iniţiat dezbaterile asupra recursurilor
formulate de A.P. şi de parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat menţinerea
achitării reclamantului şi respingerea recursului părţii civile ca nefondat.
43. Au fost ascultate susţinerile orale ale avocatului reclamantului şi ale avocatului părţii
adverse. Reclamantul, care era prezent la şedinţă, nu a fost audiat personal de tribunal.
44. Prin hotărârea din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis recursul
formulat de A.P., a obligat reclamantul la plata unei amenzi penale de 5 000 000 ROL
şi la plata sumei de 50 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral către partea vătămată.
45. Instanţa a considerat că reclamantul nu reuşise să demonstreze veridicitatea
afirmaţiilor sale, conform cărora A.P. colaborase cu fosta Securitate, în timp ce certificatul
din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta că A.P. nu colaborase cu aceasta. Instanţa
nu a făcut nicio referire la considerentele judecătoriei în favoarea achitării reclamantului.
Aceasta a folosit următorii termeni:
„În speţă, inculpatul nu a putut face proba verităţii afirmaţiilor sale care au avut
o anumită rezonanţă în conştiinţa publicului şi ar fi putut duce la sancţionarea
părţii vătămate dacă s-ar fi dovedit reale, având în vedere funcţia pe care aceasta din
urmă o ocupa la vremea faptelor şi declaraţia prin care negase orice colaborare cu
Securitatea. Faptul că partea vătămată nu a avut statutul de colaborator al securităţii
reiese din certificatul nr. 5552/12 iunie 2001 depus la dosar, eliberat de CNSAS.
Având în vedere aceste consideraţii, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.,
tribunalul admite recursul părţii vătămate, casează hotărârea contestată şi, pe fond,
obligă reclamantul în temeiul art. 206 C. pen. coroborat cu art. 63 C. pen. la plata
unei amenzi penale de 5 000 000 lei.”
46. La 19 februarie 2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002,
reclamantul a plătit suma datorată cu titlu de daune-interese avocatului lui A.P.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dreptul şi practica interne relevante
47. Dispoziţiile Codului de procedură penală care reglementează domeniul de aplicare
al competenţei instanţelor ce se pronunţă ca urmare a unui recurs, astfel cum erau în
18
vigoare la vremea faptelor, cât şi modificările care au fost aduse prin Legea nr. 356 din
21 iulie 2006, sunt descrise în cauza Mihaiu împotriva României (nr. 42512/01, pct. 21
şi 22, 4 noiembrie 2008).
48. În ceea ce priveşte accesul la dosarele ce aparţineau serviciilor secrete şi deconspirării
fostei poliţii politice, dreptul intern relevant, şi anume Legea nr. 187/19992, este descris în
hotărârea Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28341/95, pct. 31-32, CEDO 2000-V)
şi în hotărârea Petrina împotriva României (nr. 78060, pct. 17-18, 14 octombrie 2008).
49. Dispoziţiile relevante din Codul penal român, în materie de calomnie, astfel
cum erau în vigoare la vremea faptelor şi modificările legislative ulterioare sunt descrise
în hotărârea Boldea împotriva României [nr. 1999/02, pct. 16-18, CEDO 2007-…
(fragmente)].
50. Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen., în vigoare la vremea faptelor, suma maximă a
amenzii penale prevăzută pentru infracţiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL.
51. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.
104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea
de abrogare a art. 205-207 C. pen. privind insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia
persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod imperativ
prin sancţiuni de drept penal.3
B. Rapoartele anuale ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii
52. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000 –
31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în
2
Legea nr. 187/1999 a fost abrogată prin art. 38 din OUG nr. 24/2008 privind accesul la propriul
dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial, nr. 182 din 10 martie 2008.
3
Dispoziţiile vechiului Cod penal care incriminau faptele de insultă şi calomnie au fost abrogate
prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, însă prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 (publicată
în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007) Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile
referitoare la abrogarea art. 205-207 C. pen. sunt neconstituţionale. În urma publicării deciziei
Curţii Constituţionale, în jurisprudenţă această situaţie a fost interpretată diferit de către
organele judiciare. Astfel, unele parchete şi instanţe au concluzionat că infracţiunile de insultă şi
calomnie sunt în continuare incriminate, iar alte parchete şi instanţe au apreciat că decizia Curţii
Constituţionale nu a avut nici un efect asupra dezincriminării celor două infracţiuni.
La 25 august 2010, Procurorul General al României a promovat un recurs în interesul legii,
în vederea stabilirii consecinţelor deciziei Curţii Constituţionale asupra efectelor dispoziţiilor
art. 205-207 C. pen. Prin Decizia nr. 8 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
s-a admis recursul în interesul legii, în sensul că normele de incriminare a insultei şi calomniei
precum şi prevederile din Codul penal privind proba verităţii, nu trebuie reincriminate, judecătorii
urmând a-şi motiva decizia dată după ce au fost sesizaţi de Procurorul General al României în
legătură cu soluţiile diferite ale instanţelor.
În noul Cod penal, neintrat încă în vigoare, adoptat prin Legea nr. 286/2009 – Codul penal,
publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, insulta şi calomnia nu sunt incriminate.
19
preambul dificultăţile întâlnite în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului

direct la arhivele deţinute de serviciile secrete, reticente să le predea. Acest preambul era
redactat după cum urmează:
„Accesul la dosarele personale create de fosta Securitate cu privire la cetăţenii
români este o temă care a preocupat opinia publică şi mediile politice începând din
decembrie 1989.
Au trecut zece ani de la momentul în care subiectul a început să fie dezbătut
până la promulgarea Legii nr. 187/1999. Alte patru luni au fost necesare pentru
ca Parlamentul României să poată vota pentru componenţa Colegiului CNSAS
şi încă un an până la închirierea unei clădiri ca sediu. La aceasta se adaugă faptul
că Legea nr. 187/1999 a reprezentat în final rezultatul negocierilor în urma
cărora textul iniţial a suferit numeroase modificări care au afectat coerenţa actului
legislativ în ansamblu, fapt care a marcat începutul activităţii CNSAS, perioadă
care face obiectul prezentului raport.
Un moment semnificativ al primilor doi ani de activitate l-a reprezentat mutarea
CNSAS într-un sediu care să fie corespunzător şi semnarea unui protocol adiţional
de colaborare cu SRI, care a permis începutul procesului efectiv al transferului
arhivelor fostei Securităţi către CNSAS şi îndeplinirea unui obiectiv major al legii,
şi anume accesul persoanelor la propriile dosare.
Principala dificultate [...] a constat în faptul că s-a lucrat sub presiunea
timpului şi a opiniei publice, ceea ce se poate explica, bineînţeles, prin cei zece ani
de întârziere pe care i-am înregistrat în raport cu Comisia Gauck din Germania,
de exemplu. De asemenea, faptul că fondul CNSAS se constituie în baza dosarelor
pe care arhivele SRI le-au transferat şi nu prin predarea in situ a acestor arhive este
un factor esenţial”.
53. Acest prim raport menţiona faptul că Serviciul Român de Informaţii a predat
CNSAS, în perioada relevantă, 3 573 dosare individuale. Serviciul de Informaţii Externe
i-a predat 65 dosare, iar instanţele militare, 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS
includeau, în total, 3 652 dosare individuale.
54. Conform ultimului raport anual al CNSAS publicat în 2008, Serviciul Român de
Informaţii a predat CNSAS, în 2007, 15 500 dosare individuale. În acelaşi an, Ministerul
Justiţiei a predat şi 104 907 dosare personale, clasate anterior în arhivele instanţelor
militare din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie
55. Reclamantul se plânge că, prin pronunţarea condamnării penale din
29 octombrie 2001 de către Tribunalul Bucureşti, fără a fi ascultat personal, a fost încălcat
dreptul său la un proces echitabil. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenţie, ale cărui
dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public
şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită
20
de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate
împotriva sa. [...]”
56. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate
57. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun
alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
58. Reclamantul subliniază că, în mod contrar dispoziţiilor Codului de procedură
penală, Tribunalul Bucureşti, prima instanţă ce l-a condamnat, nu l-a ascultat şi nu
i-a dat ocazia să ia ultimul cuvântul. Ca urmare, acesta nu a avut ocazia să precizeze
semnificaţia afirmaţiilor sale, făcute la conferinţa de presă din 20 februarie 2001, nici să
rectifice ceea ce a putut fi reţinut în mod eronat – în special modul şi timpul verbal folosit
în discursul său. Într-adevăr, reclamantul susţine că la conferinţa de presă folosise modul
condiţional în fraza „De ce domnul [A.P.] ar fi colaborat cu Securitatea?” şi nu modul
indicativ „colaborase”, astfel cum a reţinut judecătoria. Observă, în cele din urmă, că, în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, ultimul cuvânt al inculpatului
nu este un act procedural facultativ, nefiind lăsat la latitudinea instanţei, nici chiar a
inculpatului.
59. Guvernul consideră că, examinând acuzaţia penală îndreptată împotriva
reclamantului, instanţele naţionale au respectat pe deplin garanţiile de independenţă,
de imparţialitate, de publicitate şi de egalitatea armelor. În această privinţă, guvernul
subliniază că, în speţă, reclamantul a fost ascultat de judecătorie, declaraţia sa scrisă fiind
depusă la dosar. Mai mult decât atât, avocatul i-a apărat cauza în timpul procedurii de
recurs. În plus, reclamantul a avut posibilitatea să depună la dosar mijloacele de probă pe
care le-a considerat relevante pentru apărarea cauzei sale. De asemenea, partea în cauză
nu a solicitat în procedura de recurs administrarea de noi probe.
60. Guvernul subliniază că, în ceea ce priveşte interpretarea probelor, Tribunalul
Bucureşti a ţinut seama şi de motivarea judecătoriei. Tribunalul nu a făcut decât să
recalifice afirmaţiile imputate reclamantului ca fiind defăimătoare. Guvernul observă,
de asemenea, că tribunalul nu şi-a întemeiat decizia în întregime sau într-o proporţie
considerabilă pe declaraţia reclamantului, ci pe ansamblul pieselor aflate la dosar.
61. De asemenea, Guvernul reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii, instanţele
naţionale sunt cele care, în principiu, trebuie să evalueze elementele obţinute şi relevanţa
celor pe care părţile doresc să le prezinte, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie
analizat ţinând seama de ansamblul ei. Acesta atrage atenţia asupra ultimelor modificări
ale Codului de procedură penală care impun instanţelor de recurs să asculte inculpatul.
21
2. Motivarea Curţii
62. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 în procedura de recurs
depind de caracteristicile procedurii în cauză şi este necesar să se ţină seama de ansamblul
procedurii interne şi de rolul care revine instanţei de recurs în ordinea juridică naţională.
Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice
în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura
sistemului de recurs intern, de întinderea competenţelor instanţei de recurs, de modul
în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia,
şi mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Botten împotriva
Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).
63. În faţa unei instanţe de recurs care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, art. 6
nu garantează în mod necesar dreptul la o şedinţă publică şi nici, în cazul în care are
loc o astfel de şedinţă, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei,
29 octombrie 1991, pct. 33 seria A, nr. 212-C).
64. Pe de altă parte, Curtea a declarat că, atunci când o instanţă de recurs este
sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau a
nevinovăţiei, nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor
chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care
susţine că nu a săvârşit fapta considerată ca infracţiune (hotărârea Ekbatani împotriva
Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, şi hotărârea Constantinescu împotriva
României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).
65. În speţă, Curtea observă de la bun început că nu se contestă faptul că reclamantul
a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără să fi fost ascultat în persoană (supra,
pct. 43). Ca urmare, pentru a determina dacă a avut loc o încălcare a art. 6 din convenţie
este indicat să se examineze rolul Tribunalului Bucureşti şi natura chestiunilor pe care
trebuia să le analizeze.
66. Curtea reaminteşte că, în speţă, întinderea competenţelor Tribunalului Bucureşti,
în calitate de instanţă de recurs, este definită de art. 38515 şi 38516 C. proc. pen. Conform
art. 38515, Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de recurs, nu era obligat să judece din nou pe
fond, dar avea această posibilitate şi a folosit-o. Prin hotărârea din 29 octombrie 2001,
Tribunalul Bucureşti a anulat hotărârea din 13 iulie 2001 şi a pronunţat o nouă hotărâre
pe fond. Conform prevederilor legale citate, pronunţându-se din nou pe fond, Tribunalul
Bucureşti s-a bucurat de plenitudine de jurisdicţie şi a judecat cauza atât cu privire la
motivele de fapt, cât şi de drept. Tribunalul putea să decidă fie confirmarea achitării
reclamantului, fie să-l găsească vinovat, după ce realizase o apreciere completă asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii în cauză, administrând, după caz, probe noi.
67. În speţă, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronunţată de prima
instanţă, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat asupra temeiniciei acuzaţiei aduse
reclamantului, găsindu-l vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără a-l asculta
personal, în ciuda faptului că a fost prezent la şedinţa de judecată. În plus, astfel cum
22
reiese din dosar, instanţa a omis, de asemenea, să dea ultimul cuvânt reclamantului (a
contrario Constantinescu, citată anterior, pct. 27 şi 58). Or, în opinia Curţii, în pronunţarea
hotărârii, tribunalul nu s-a limitat la a efectua o interpretare diferită în drept de cea
a judecătoriei în ceea ce priveşte un ansamblu de elemente obiective, ci a efectuat o
nouă apreciere a faptelor considerate stabilite în prima instanţă şi le-a reîncadrat,
chestiune ce depăşeşte limitele consideraţiilor strict juridice (mutatis mutandis, Igual Coll
împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 36, 10 martie 2009). Într-adevăr, aspectele cauzei
pe care tribunalul a fost necesar să le analizeze pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei
reclamatului aveau un caracter faptic, având în vedere că acesta a reexaminat existenţa
elementelor constitutive ale infracţiunii de calomnie (supra, pct. 45).
68. Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la
dreptul său de a fi ascultat personal (Calmanovici împotriva României nr. 42250/02,
pct. 108, 1 iulie 2008, şi mutatis mutandis, Botten, citată anterior, pct. 53). Ca urmare,
Curtea consideră că instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive cu scopul de a-l
asculta pe reclamant la şedinţa de judecată, chiar dacă partea interesată nu a solicitat acest
lucru în mod expres (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 41, 8 martie 2007,
Spînu împotriva României, nr. 32030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008, şi mutatis mutandis,
Botten, citată anterior, pct. 53) sau cel puţin să îi dea posibilitatea să confirme sau să
completeze, dacă este cazul, concluziile avocatului său. Curtea reaminteşte, de asemenea,
că dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvântul are o importanţă incontestabilă, acesta
nu trebuie confundat cu dreptul de a fi ascultat, în timpul dezbaterilor, de către o instanţă
(Constantinescu, citată anterior, pct. 58 in fine).
69. În acest context, Curtea consideră că ascultarea reclamantului de către judecătorie
nu a eliberat tribunalul de obligaţia de a-l asculta, cu atât mai mult cu cât judecătoria îl
achitase. În plus, Curtea observă, de asemenea, că nu i se putea imputa reclamantului
o lipsă de interes faţă de proces, în măsura în care acesta a asistat la şedinţele în faţa
judecătoriei şi în faţa tribunalului [a se vedea supra, pct. 22 şi 43, şi a contrario, Ivanciuc
împotriva României (dec), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005].
70. Astfel, Curtea consideră că pronunţarea condamnării reclamantului, fără ca acesta
din urmă să fie audiat personal şi mai ales după achitarea sa de către judecătorie (a se
vedea, printre altele, Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 54, 29 martie 2007),
este contrarie cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din convenţie.
Ca urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
71. Reclamantul susţine că pronunţarea condamnării penale şi civile prin hotărârea
din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti reprezintă o ingerinţă disproporţionată
în libertatea sa de exprimare şi nu este necesară într-o societate democratică. Acesta
invocă art. 10 din convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include
libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul
23
autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere Prezentul articol nu împiedică

Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de
televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate

fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege
care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora,
pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

74. Reclamantul consideră că pronunţarea condamnării penale şi civile pentru
săvârşirea infracţiunii de calomnie reprezintă o ingerinţă în dreptul său la libertatea de
exprimare, ce nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. Acesta susţine că, pronunţând
discursul incriminat, exercitase în mod legitim dreptul său la libertatea de exprimare,
prezentând aprecierea sa subiectivă a faptelor şi a aparenţelor, formulând judecăţi de
valoare şi nu certitudini referitor la poziţia lui A.P. asupra chestiunii deconspirării fostei
poliţii politice şi bazându-se pe un temei faptic suficient. Reclamantul susţine în această
privinţă că discursul său a fost decent şi de bună-credinţă.
75. Acesta consideră, de asemenea, că motivele oferite de autorităţile naţionale
pentru a justifica ingerinţa nu erau relevante şi suficiente. Astfel, reclamantul observă
că Tribunalul Bucureşti şi-a formulat decizia având în vedere funcţia publică a lui
A.P., membru al colegiului CNSAS şi secretar de stat. Or, conform reclamantului, tocmai
acest statut permitea o limită mai mare a criticii formulate la adresa lui A.P. Reclamantul
mai subliniază că interesul public era deosebit de vigilent în privinţa condiţiilor impuse
de lege pentru a deveni membru al colegiului CNSAS şi respectarea acestor cerinţe de
către membrii respectivului colegiu. Reclamantul susţine că afirmaţiile sale plecau de la
faptul dovedit că, uneori, instituţiile statului pronunţaseră hotărâri contrare legii. Acesta
consideră că preluarea declaraţiilor sale în mod trunchiat de către presă nu poate atrage
după sine răspunderea sa civilă şi penală.
76. Reclamantul subliniază că suma pe care a trebuit să o plătească lui A.P. cu titlu de
prejudiciu moral cumulată cu amenda penală reprezenta, la vremea faptelor, mai mult de
treizeci de ori valoarea salariului minim lunar.
24
77. Guvernul admite că hotărârea Tribunalului Bucureşti din 29 octombrie 2001

putea fi interpretată ca o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
Cu toate acestea, consideră că este vorba despre o ingerinţă prevăzută de lege, şi anume
de art. 206 C. pen. în ceea ce priveşte condamnarea penală şi de art. 998 şi 999 C. civ.
în ceea ce priveşte condamnarea civilă. În plus, condamnarea avea un scop legitim, şi
anume protecţia reputaţiei altora, în speţă celei a lui A.P., care ocupa o funcţie publică
importantă.
78. În ceea ce priveşte necesitatea acestei ingerinţe într-o societate democratică,
Guvernul observă, în primul rând, că afirmaţiile incriminate ale reclamantului au fost
făcute cu ocazia unei conferinţe de presă şi că au fost preluate de mai multe ziare. Acesta
consideră că discursul reclamantului avea un caracter tendenţios, deşi partea în cauză
cunoştea realitatea verificărilor la care A.P. fusese supus pentru a fi numit în funcţiile
sale. Acesta observă, de asemenea, că deşi reclamantul a pronunţat numele lui pe D.P.
pentru a susţine unele dintre afirmaţiile sale, acesta din urmă neagă aceste susţineri
într-o declaraţie extrajudiciară depusă la dosar de către A.P.
79. Guvernul consideră, de asemenea, că declaraţiile reclamantului, în ansamblu,
includeau imputări de facto, lipsite de orice temei faptic. În această privinţă, Guvernul
reaminteşte că, astfel cum l-a indicat însăşi judecătoria, discursul reclamantului a avut
parte de o mare acoperire mediatică, de natură să lezeze demnitatea, prestigiul şi dreptul la
imagine al lui A.P. Or, în măsura în care reclamantul a depăşit limitele criticii admisibile
faţă de oficialităţi, Guvernul consideră că marja de apreciere de care dispun statele
nu a fost depăşită. Acesta apreciază, de asemenea, că motivele invocate de instanţele
naţionale erau relevante şi suficiente în sensul art. 10 § 2. Guvernul subliniază, în plus,
că reclamantul a fost obligat la plata unor sume modice prin raportare la cele reţinute în
cauze în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare.
80. Curtea consideră că pronunţarea condamnării în litigiu se analizează ca o
„ingerinţă” în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamant.
O asemenea ingerinţă încalcă art. 10 din convenţie, cu excepţia cazului în care este
„prevăzută prin lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute
la art. 10 § 2 şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea scopului
sau scopurilor respective.
a. „Prevăzută de lege”
81. Curtea remarcă că Tribunalul Bucureşti şi-a întemeiat hotărârea de condamnare
a reclamantului pe art. 206 C. pen. care pedepseşte calomnia şi pe art. 998 C. civ. care
reglementează răspunderea civilă delictuală. Ingerinţa era prin urmare „prevăzută prin
lege”
b. „Scop legitim”
82. Curtea observă că ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim în sensul art. 10 § 2
din convenţie şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a lui A.P., cunoscut ca
25
fiind un om de cultură, fost Ministru al Culturii şi al Afacerilor Externe şi fost membru

al colegiului CNSAS.
c. „Necesară într-o societate democratică”
83. Curţii îi revine să stabilească dacă această ingerinţă era „necesară” într-o societate
democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. În această privinţă, Curtea face
trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudenţa sa în materie
[a se vedea, printre multe altele, Tournancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53886/00,
pct. 64-68, 24 noiembrie 2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei
(MC), nr. 21279/02 şi 36448/02 pct. 45 şi 46, CEDO 2007-XI şi July şi Sarl Libération
împotriva Franţei, nr. 20893, CEDO 2008-… (fragmente), pct. 60-64].
84. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se
substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile
pe care le-au pronunţat conform puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să
se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu
grijă şi în mod rezonabil; ingerinţa în litigiu trebuie considerată în cadrul întregii cauze,
inclusiv afirmaţiile reclamantului şi contextul în care au fost pronunţate (News Verlags
GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I).
85. În special, este de competenţa Curţii să determine dacă motivele invocate de
autorităţile naţionale pentru a justifica această ingerinţă sunt considerate „relevante şi
suficiente” şi dacă măsura incriminată era „proporţională cu scopurile legitime urmărite”
(Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI). Prin urmare,
Curtea trebuie să se convingă de faptul că, bazându-se pe o apreciere acceptabilă
a faptelor relevante, autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor
consacrate de art. 10 (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, pct. 51, Culegere de
hotărâri şi decizii 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct.
171, 15 decembrie 2005].
86. În afară de aceasta, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat
un echilibru just între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de
art. 10, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţie al persoanelor în cauză, care,
ca element al vieţii private, este protejat la art. 8 din convenţie (Chauvy şi alţii, citată
anterior, pct. 70 in fine). Această ultimă dispoziţie poate necesita adoptarea unor măsuri
pozitive care să garanteze respectarea efectivă a vieţii private chiar şi în relaţiile dintre
persoane (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI;
Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 35, 14 octombrie 2008).
87. În speţă, remarcând calitatea de cronicar a reclamantului – care nu este de profesie
ziarist – şi cea de militant pentru drepturile omului, Curtea reaminteşte că, drept urmare
a „datoriilor şi răspunderilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia
oferită de art. 10 din convenţie, persoanelor care, precum reclamantul, se implică într-o
dezbatere publică, este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-
credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii
26
împotriva Franţei, nr. 53984/00, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 2004-II, şi Bladet
Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu
toate astea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare
(Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).
88. Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a considerat că, prin
afirmaţiile în litigiu făcute cu ocazia unei conferinţe de presă, reclamantul îl expusese
pe A.P. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, având în vedere funcţiile pe care le
ocupă. Ca urmare, este necesar să se examineze, având în vedere principiile menţionate
anterior, dacă motivele expuse de Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea
părţii interesate erau „relevante şi suficiente”.
89. Curtea reaminteşte în această privinţă că art. 10 § 2 din convenţie nu lasă loc
restricţiilor în privinţa libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al
chestiunilor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95,
pct. 61, CEDO 1999-IV]. Astfel, aceasta trebuie să ţină cont de întregul context în care
afirmaţiile în litigiu au fost formulate (Bladet Tromsø şi Stensaas împotria Norvegiei, citată
anterior, pct. 62).
90. Curtea observă de la bun început că discursul incriminat al reclamantului a avut
loc în contextul particular al unei dezbateri de ordin naţional pe un subiect de interes
general şi extrem de sensibil. Subiectul dezbaterii era aplicarea Legii nr. 187/1999
privind accesul la propriul dosar întocmit de securitate şi viza deconspirarea caracterului
de poliţie politică al acestei organizaţii, cât şi ineficacitatea activităţii CNSAS. În acest
context, reclamantul a exprimat unele bănuielile în privinţa colaborării lui A.P., figură
publică foarte cunoscută în România, cu securitatea.
91. Curtea reaminteşte că, deşi persoanele publice nu se expun întocmai în mod
conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici [Janowski
împotriva Poloniei (MC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999-I], limitele criticii admisibile
sunt mai mari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale decât în cazul persoanelor
fizice (Mamère, citată anterior, pct. 27). În speţă, afirmaţiile în litigiu îl vizau pe A.P.,
personalitate publică şi mediatică, în calitatea sa de membru al CNSAS (a contrario,
Petrina, citată anterior, pct. 46). Or, în opinia Curţii, interesul general manifestat faţă de
adoptarea Legii nr. 187/1999 şi faţă de aplicarea sa de către CNSAS, era de natură să
justifice dezbaterea publică asupra chestiunii dacă membrii acestui organism îndeplineau
criteriile impuse de lege pentru a ocupa o astfel de funcţie.
92. În această privinţă, trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform
căreia, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase” capabile să justifice
o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie
clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită,
exactitatea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată [De Haes şi Gijsels împotriva
Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 42, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, şi Harlanova
împotriva Letoniei (dec), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, dacă este vorba despre
susţineri privind conduita unui terţ, uneori poate fi dificil să se facă distincţia între
27
imputările de facto şi judecăţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare

se poate adeveri excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (Ierusalim împotriva
Austriei, nr. 26958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).
93. În speţă, examinând afirmaţiile în litigiu, prin prisma întregului discurs al
reclamantului, se constată o îmbinare între judecăţi de valoare şi anumite elemente cu
caracter faptic.
94. Curtea constată că reclamantul avertizase publicul că îşi exprima unele suspiciuni,
că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi a aparenţelor referitoare la situaţia lui A.P.
în ceea ce priveşte chestiunea deconspirării fostei poliţii politice. Afirmaţiile examinate
nu erau prezentate ca certitudini [a contrario, Cumpănă şi Mazăre împotriva României
(MC), pct. 100, CEDO-XI şi Petrina, citată anterior, pct. 44], ci ca suspiciuni, aşteptând
ca soluţiile oferite de Legea nr. 187/1999 – care era principala temă a discursului său
– să devină eficiente în ceea ce priveşte accesul publicului la dosarele fostei securităţi şi
să permită verificarea acestor bănuieli. În plus, reclamantul şi-a justificat suspiciunile
făcând referire la comportamentul lui A.P. şi la fapte, precum, de exemplu, apartenenţa
sa la mişcarea de meditaţie transcendentală, şi la modul de a acţiona al agenţilor
securităţii, realitate ce nu a fost contestată. Este necesar să se constate că certificatul
care atesta că A.P. nu colaborase cu securitatea nu a fost întocmit decât după conferinţa
de presă organizată de reclamant (supra, pct. 30). În acest context, Curtea consideră că
reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, scopul conferinţei fiind de a informa publicul
cu privire la un subiect de interes general (a contrario, Mihaiu, citată anterior, pct. 67).
95. În plus, Curtea constată că era vorba de afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei
conferinţe de presă, ceea ce nu i-a dat reclamantului posibilitatea de a le reformula, de
a le completa sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva
Spaniei, hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39293/98, pct. 46, şi Boldea, citată anterior,
pct. 58). În această privinţă, trebuie subliniat că reclamatul a ţinut să precizeze că folosise
modul condiţional şi nu cel indicativ, astfel cum reţinuse presa şi judecătoria (supra,
pct. 19 şi 20).
96. Curtea consideră, de asemenea, că buna-credinţă a reclamantului era atestată şi
de faptul că acesta participase la procedura penală îndreptată împotriva sa (a contrario,
Ivanciuc, citată anterior). Curtea observă că partea în cauză a dat dovadă de interes faţă de
acest proces prezentându-se la şedinţele de judecată în faţa judecătoriei şi a tribunalului.
Astfel, a fost posibil să fie ascultat personal de judecătorie, să depună concluzii scrise şi
să prezinte, la toate stadiile procedurii, probe care să îi susţină afirmaţiile (a contrario,
Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României,
31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, pct. 51 şi Petrina, citată anterior, pct. 50).
97. Acestea fiind spuse, este esenţial pentru protejarea intereselor concurente pe care le
reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor să fie asigurată într-o anumită
măsură o procedură echitabilă (Steel şi Morris împotriva Regatului-Unit, nr. 68416/01,
pct. 95, CEDO 2005-II ). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul
nu a beneficiat de un proces echitabil, încălcându-se art. 6 § 1, în măsura în care a fost
28
condamnat fără a fi audiat personal de instanţa care i-a stabilit vinovăţia. În plus, casând
această hotărâre pentru a condamna reclamantul sub aspect civil şi penal, tribunalul nu
a acordat atenţie contextului în care afirmaţiile respective fuseseră făcute sau intereselor
care erau în joc (mutatis mutandis, Desjardin împotriva Franţei, nr. 22567/03, pct. 39 şi
46, 22 noiembrie 2007), nici faptului că partea în cauză fusese achitată în prima instanţă.
98. În aceste condiţii, nu se poate afirma că tribunalul a furnizat motive „relevante
şi suficiente” pentru a concluziona că reclamatul adusese atingere reputaţiei lui A.P. şi
pentru a-l condamna.
99. În ceea ce priveşte proporţionalitatea atingerii aduse dreptului la libertatea de
exprimare, Curtea reaminteşte că natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente
care trebuie luate în considerare (Cumpănă şi Mazăre împotriva României citată
anterior, pct. 111, şi Brunet-Lecomte şi alţii împotriva Franţei, nr. 42117/04, pct. 51,
5 februarie 2009).
100. În această privinţă, trebuie amintit că, deşi statele contractante au posibilitatea
şi chiar îndatorirea de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare, astfel încât să fie
asigurată prin lege o protecţie corespunzătoare a reputaţiei indivizilor, acestea trebuie
să evite să adopte măsuri care pot determina presa şi formatorii de opinie să nu îşi
îndeplinească rolul de atenţionare a publicului cu o privire la chestiuni de interes general
– precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv de înainte de 1989.
Curtea observă astfel suma deosebit de mare a daunelor-interese care reprezenta mai
mult de cincisprezece ori valoarea salariului mediu la vremea faptelor.
101. Ţinând seama de consideraţiile precedente şi în mod special de importanţa
dezbaterii de interes general în contextul căreia au fost făcute afirmaţiile în litigiu,
Curtea consideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost,
în speţă, justificată prin motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu poate fi
considerată proporţională şi deci „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10
din convenţie.
Ca urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
102. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor
sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
103. Reclamantul solicită 5 500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumă ce
reprezintă cuantumul amenzii penale şi a prejudiciului moral plătit părţii vătămate ca
urmare a condamnării sale. Acesta consideră că suma trebuie reevaluată, ţinând seama
29
de evoluţia salariului mediu în perioada cuprinsă între data plăţii acestor sume (2002) şi
2009. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
104. Guvernul consideră că sumele plătite de reclamant, în urma condamnării
sale, trebuie reevaluate ţinând cont de metodele de reevaluare propuse de Institutul
Naţional de Statistică. Astfel, acesta apreciază că valoarea sumelor reactualizate este de
2 222 EUR. Guvernul consideră, de asemenea, că legătura de cauzalitate între prejudiciul
moral invocat şi suma solicitată cu acest titlu nu a fost dovedită şi că o eventuală
hotărâre judecătorească de condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru
prejudiciul moral pretins de reclamant.
105. Curtea consideră că baza care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii
echitabile, constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură
echitabilă şi în ingerinţa disproporţionată în dreptul său la libertatea de exprimare, pe
care a suferit-o prin condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. Aceasta
constată că reclamantul a plătit atât amenda penală, cât şi daunele-interese impuse ca
urmare a condamnării penale (a contrario, Anghel împotriva României, nr. 28183/03,
pct. 78, 4 octombrie 2007). Ca urmare, având în vedere ansamblul elementelor
prezentate de părţi cu privire la acest punct, Curtea consideră că este necesar să i se
acorde reclamantului 3 500 EUR cu titlu de prejudiciu material.
106. În plus, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un
prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie,
este necesar să i se acorde 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
107. Reclamantul solicită, de asemenea, 38 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa
instanţelor interne şi 5 000 RON, adică aproximativ 1 180 EUR pentru cele suportate
în faţa Curţii. Acesta a furnizat documente justificative pentru o parte a acestor sume.
108. Guvernul subliniază că reclamantul nu a depus la dosar decât un document
justificativ pentru suma de 5 000 RON.
109. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine
rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul
real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele care se află
în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se
acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 1 180 EUR.
C. Dobânzi moratorii
110. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata
dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană,
majorată cu trei puncte procentuale.
30
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la
care hotărârea rămâne definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenţie, suma
de 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de prejudiciu material, şi 5 000 EUR
(cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 1 180 EUR pentru cheltuieli de judecată,
care trebuie convertiţi în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă
la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul
acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 iun. 2010, în temeiul
art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
31
CAUZA AHMED ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 13 iulie 2010

În cauza Ahmed împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert
Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 iunie 2010,
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 34621/03 îndreptată împotriva României,
prin care un resortisant irakian, Hamdoon Ahmed Ahmed („reclamantul”), a sesizat
Curtea la 6 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de E. Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul
român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan‑Horaţiu Radu,
3. La 9 octombrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
În fapt
4. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte în Irak. Nu există informaţii precise cu
privire la domiciliul actual al reclamantului.
5. Prin ordonanţa procurorului din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoană
indezirabilă pentru o perioadă de zece ani de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti. În baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, procurorul lua act
4
Cu privire la retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, a se vedea supra, nota 1, pag. 11.
32
Cauza Ahmed împotriva României
de faptul că au existat suficiente elemente care să indice faptul că reclamantul, care locuia
din 1982 în România, a comis fapte care să pună în pericol siguranţa statului. În plus,
acesta a evidenţiat că dreptul reclamantului de a locui pe teritoriul României a încetat la
data adoptării ordonanţei citate anterior.
6. La 10 martie 2003, Autoritatea pentru Străini l-a informat pe reclamant că a fost
declarat indezirabil şi că trebuia să părăsească imediat teritoriul românesc.
7. În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul
art. 93 din OUG nr. 194/2002, luarea în custodie publică a reclamantului, timp de treizeci
de zile, în Centrul de primire, tranzit şi cazare Otopeni (denumit în continuare „centrul
de tranzit”), în vederea expulzării sale de pe teritoriul românesc. Părţile relevante ale
respectivei ordonanţe prevăd următoarele:
„Procurorul C.P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti [...]
Constată:
În temeiul ordonanţei din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat indezirabil
pentru o perioadă de zece ani, în conformitate cu art. 83 alin. (3) din OUG
194/2002, din motive de securitate naţională.
Ţinând seama de faptul că, la 10 martie 2003, cetăţeanul străin a fost informat
cu privire la această măsură şi că nu poate fi expulzat de pe teritoriul românesc,
trebuie să dispunem luarea sa în custodie publică […]”
8. Prin scrisoarea din 10 martie 2003, şeful Oficiului Naţional pentru Refugiaţi a
informat Autoritatea pentru Străini cu privire la procedura acordării statutului de
refugiat politic al reclamantului, care era pendinte, şi care nu permitea expulzarea
acestuia de pe teritoriu, din cauza dreptului său de şedere în România până la încheierea
perioadei de 15 zile de la pronunţarea unei hotărâri definitive cu privire la cererea sa de
acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a menţionat
OUG nr. 10/2000 ca temei legal.
1. Procedura de luare în custodie publică a reclamantului
9. La 10 martie 2003, cu ocazia primirii reclamantului în centrul de tranzit, acestuia
i-au fost înmânate regulamentul de ordine internă al centrului şi ordonanţa parchetului
din 10 martie 2003 şi a fost informat că putea face plângere împotriva acestei decizii,
fără ca plângerea să implice suspendarea executării. Ordonanţa parchetului menţiona ca
unic motiv pentru luarea sa în custodie publică faptul că acesta a fost declarat persoană
indezirabilă şi nu a părăsit teritoriul în termenul prevăzut de lege.
10. La 2 aprilie 2003, Ministerul de Interne a solicitat preşedintelui Curţii de Apel
Bucureşti prelungirea măsurii de luare în custodie publică a reclamantului în centrul
de tranzit pe motiv că autorităţile competente nu au fost în măsură să execute măsura
expulzării de pe teritoriul românesc, reclamantul nefiind în posesia unui document de
transport valid.
33
11. Prin hotărârea din 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea şi a
prelungit până la 8 iulie 2003 măsura luării în custodie publică a reclamantului. Curtea
de apel a considerat, pe de o parte, că ordonanţa din 10 martie 2003 era în continuare
valabilă, nefiind anulată de nicio hotărâre judecătorească şi, pe de altă parte, că reclamantul
nu avea documente de călătorie şi făcea obiectul unei proceduri de acordare a statutului
de refugiat. Această hotărâre a rămas definitivă la 12 februarie 2004, prin respingerea
recursului formulat de reclamant împotriva hotărârii curţii de apel.
2. Contestarea ordonanţei de expulzare de pe teritoriul românesc
12. La 17 martie 2003, reclamantul a contestat ordonanţa din 7 martie 2003, prin
care parchetul l-a declarat persoană indezirabilă şi l-a somat să părăsească teritoriul
românesc. Acesta evidenţia faptul că era pe deplin integrat în societatea românească:
locuia în România de douăzeci şi unu de ani, venise în România să studieze arhitectura,
se căsătorise cu o româncă (de care tocmai divorţase) şi era administratorul unei societăţi
comerciale înregistrate în România. Acesta invoca faptul că, dacă ar fi fost trimis în ţara
sa de origine, după terminarea studiilor, ar fi fost obligat să efectueze stagiul militar
obligatoriu, în temeiul legislaţiei irakiene; iar el era puternic împotriva politicii militare
a guvernului irakian, în special împotriva preşedintelui de la momentul respectiv. Acesta
s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform căreia reprezenta un pericol
pentru siguranţa naţională a României şi a solicitat instanţei să verifice informaţiile pe
care se bazase constatarea parchetului şi care aveau la origine decizia prin care a fost
declarat indezirabil, pe care o considera nedreaptă.
13. Prin hotărârea din 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia.
Aceasta a reţinut faptul că măsura în litigiu a fost adoptată de parchet în temeiul OUG
nr. 194/2002 şi că datele şi informaţiile care au stat la originea deciziei parchetului nu
puteau fi sub nicio formă aduse la cunoştinţa persoanei declarate indezirabile ţinând
seama de caracterul lor de secret de stat, potrivit dispoziţiilor OUG nr. 194/2002
coroborate cu cele ale Legii nr. 51/1991.
14. Reclamantul a introdus recurs împotriva acestei decizii, invocând faptul că
prima instanţă nu a examinat temeinicia contestaţiei sale deoarece a omis să îi solicite
parchetului informaţiile care au stat la originea deciziei de a-l declara indezirabil, ceea ce
i-a permis să exercite un control asupra motivelor pe care s-a întemeiat această decizie.
Pe de altă parte, acesta a evidenţiat faptul că nicio probă nu a fost prezentată în faţa
instanţei, care a susţinut argumentul parchetului şi că singurul document furnizat la
dosar era ordonanţa parchetului din 7 martie 2003; ori, acest document era lacunar şi
nu includea indicii sau informaţii care să le permită judecătorilor să verifice dacă acesta
comisese sau nu fapte care să pună în pericol siguranţa statului.
15. Conform susţinerilor Guvernului, la 26 iunie 2003 o nouă cerere care viza
prelungirea măsurii de luare în custodie publică a reclamantului a fost admisă prin
hotărârea din 2 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, dispunând prelungirea acestei
măsuri până la 8 septembrie 2003. Copii ale respectivelor hotărâri judecătoreşti nu au
fost furnizate la dosar.
34
16. Prin hotărârea din 1 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
reclamantului, pe care l-a considerat inadmisibil, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti era
definitivă şi nu putea face obiectul niciunei căi de atac.
3. Demersuri în vederea obţinerii unui titlu de călătorie
17. Reiese din dosar că, la o dată neprecizată, titlul de călătorie al reclamantului
nu mai era valabil. La 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la
Bucureşti un titlu de călătorie temporar, valabil până la 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai
fost prelungit de Ambasada Irakului.
18. Autorităţile române i-au eliberat reclamantului un nou titlu de călătorie, valabil
până la 25 iulie 2003, prelungit ulterior până la 4 septembrie 2003. Aceleaşi autorităţi
au solicitat ambasadelor Iordaniei şi Turciei emiterea unei vize de tranzit, dar au fost
refuzate.
4. Procedura privind obţinerea statutului de refugiat şi expulzarea reclamantului de pe
teritoriul României
19. Prin hotărârea din 21 aprilie 2003, Judecătoria Bucureşti a respins plângerea
reclamantului împotriva unei decizii a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi prin care
i-a fost refuzat statutul de refugiat în România. Instanţa a considerat că simplul refuz
al reclamantului de a se alătura armatei irakiene din cauză că se considera o persoană
pacifistă şi nu era de acord cu politica militară irakiană nu era un motiv suficient pentru
a-i acorda statutul de refugiat. Această hotărâre a devenit definitivă după ce a fost
confirmată în recurs prin hotărârea din 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti.
20. Reclamantul a părăsit teritoriul românesc la 26 septembrie 2003. Conform
informaţiilor furnizate de avocatul său, acesta se află în prezent în Irak, unde trăieşte
„o situaţie dramatică”. Nu a fost făcută nicio precizare pentru a susţine această alegaţie.
A. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul
străinilor în România (publicată în Monitorul Oficial din 27 decembrie 2002)5
21. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:
Art. 81
„(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului
României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale
teritoriale.
(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în
limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
5
OUG nr. 194/2002 a fost republicată succesiv, ultima dată în Monitorul Oficial nr. 421 din
5 iunie 2008, şi a fost modificată prin OUG nr. 12/2010, publicată în Monitorul Oficial nr.
136 din 1 martie 2010, şi prin Legea nr. 157/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 533 din
28 iulie 2011.
35
(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a

teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură [...]
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel:
a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că
locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini [...], în cazul în care nu se
cunoaşte adresa la care locuieşte străinul.”
Art. 83
„(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsura administrativă de autoritate,
dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii
temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol
siguranţa naţională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat
de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii
pentru străini sau a altor instituţii cu competente în domeniul ordinii publice şi
siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute
la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de la
primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia,
transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru
a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază
pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate
motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii
ordonanţei de declarare ca indezirabil.
5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15
ani […]”
Art. 84
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţa străinului de
către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.
Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza
deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate
face numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de
actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa
naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu
pot fi, sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat
indezirabil.”
Art. 85
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva
căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea
de Apel Bucureşti. Sentinţa instanţei este definitiva şi irevocabilă.
(2) Exercitarea caii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de
executare a ordonanţei […]”
36
Art. 93
Luarea în custodie publica a străinilor
„(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere a libertăţii de
mişcare dispusă de magistrat împotriva străinului care nu a putut fi returnat
în termenul prevăzut de prezenta ordonanţă de urgentă, precum şi împotriva
străinului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanţa a dispus
expulzarea.” […]
„(4) Luarea în custodie publică a străinilor declaraţi indezirabili se dispune
de către procurorul care a dispus măsura declarării ca indezirabil, prin ordonanţa
prevăzută la art. 83 alin. (3) [...]”
„(6) Perioada maximă de luare în custodie publică a străinilor împotriva cărora
s-a dispus măsura returnării nu poate depăşi 6 luni.”
„(8) Străinii împotriva cărora s-a dispus măsura returnării pot depune plângere
împotriva măsurii luării în custodie publică, dispusă de procuror în condiţiile
prevăzute la alin. (2), la Curtea de Apel Bucureşti, care este obligată să o rezolve în
termen de 5 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendă executarea
măsurii luării în custodie publica […]”
Art. 95
Drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în centre
„(3) Străinii cazaţi în centre au dreptul de a fi informaţi imediat după aducerea
lor în aceste locuri, în limba în care vorbesc sau într-o limbă înţeleasă, despre
motivele principale care au condus la luarea măsurii, drepturile şi obligaţiile pe care
le au în timpul şederii în aceste centre. Motivul luării în custodie publică, precum
şi drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi în centre le vor fi comunicate în scris de
către persoanele desemnate să conducă aceste centre.”
B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale

22. Într-o cauză similară celei a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat
cu privire la compatibilitatea art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 cu principiile
constituţionale de nediscriminare, a dreptului de acces la o instanţă şi a dreptului la
un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de un străin în
cadrul contestării ordonanţei parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motiv
că „existau informaţii suficiente şi întemeiate conform cărora desfăşura activităţi care
puneau în pericol securitatea naţională”.
23. Curtea Constituţională a considerat că articolul citat anterior era conform cu
Constituţia şi convenţia, din următoarele motive:
„Situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale
şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini,
ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru aceste
două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce principiul
egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii, justifică existenţa unor
reguli diferite.
37
Totodată, Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii

străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile
pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie
să prejudicieze [...] siguranţa naţională». […]
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu încalcă

principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece,
conform art. 85 alin. (1), împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca
indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie.
Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din
Constituţie referitor la independenţa judecătorilor, deoarece aceştia trebuie să
respecte legea care dă prioritate intereselor privind siguranţa naţională a României.
Instanţa urmează să soluţioneze contestaţia în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor
în România, verificând legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în
limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 § 1), […] Curtea reţine că textul
legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti,
de a fi aparate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează
într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în
cauza Maaouia contra Franţei) că deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea
străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii
de natura penală, în sensul art. 6 § 1 din convenţie.”
C. Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 din 31 august 2000 privind statutul şi regimul
refugiaţilor în România (publicată în Monitorul Oficial nr. 436 din 3 septembrie 2000)6
24. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:
Art.13
„(1) Până la soluţionarea cererii sale prin hotărâre definitivă şi irevocabilă
străinul care solicită acordarea statutului de refugiat are următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) dreptul de şedere în România, până la expirarea unui termen de 15 zile de la

rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii pronunţate asupra cererii de acordare
a statutului de refugiat, cu excepţia cererilor respinse ca evident nefondate în urma
soluţionării acestora în cadrul procedurilor accelerate […]”.
6
Abrogată prin art. 152 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 428 din 18 mai 2006.
38
În drept
25. Reclamantul se plânge de faptul că a fost plasat, în vederea expulzării sale de
pe teritoriul României, în centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod
nelegal de libertate. În esenţă, acesta invocă art. 5 § 1 din convenţie, ale cărui părţi
relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi
lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
f ) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane [...]
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
26. Guvernul arată faptul că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, din cauza
posibilităţii care îi era oferită, de dreptul intern, de a contesta măsura expulzării de pe
teritoriul românesc din 10 martie 2003. În acest sens, Guvernul a furnizat la dosar cinci
hotărâri judecătoreşti în susţinerea argumentului său. Pe de altă parte, acesta nu contestă
faptul că luarea în custodie publică a reclamantului a reprezentat o privare de libertate,
dar afirmă că această privare intra sub incidenţa situaţiilor limitativ prevăzute la art. 5
din convenţie. În opinia Guvernului, privarea de libertate era prevăzută de lege, şi anume
de OUG nr. 194/2002, şi nu era o măsură arbitrară, având în vedere că a fost luată de
autorităţile statului pentru a lupta împotriva migraţiei ilegale. În sfârşit, acesta adaugă că
prelungirea măsurii luării sale în custodie publică era justificată de absenţa unui titlu de
călătorie şi a unei vize pentru efectuarea expulzării.
27. Reclamantul afirmă că a contestat, fără succes, ordonanţa din 7 martie 2003, care
prevedea şi luare sa în custodie publică. Autorităţile au refuzat să îi comunice informaţiile
care stăteau la originea deciziei parchetului, fiind vorba de informaţii cu caracter de
secret de stat. Acesta afirmă că respectiva cale de atac invocată de guvernul pârât nu este
eficientă. El adaugă că durata luării sale în custodie publică a fost excesivă şi că motivele
luării sale în custodie publică, care nu au fost niciodată comunicate, nu justifică o astfel
de privare de libertate.
28. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 prezintă lista exhaustivă a circumstanţelor în
care indivizii pot fi privaţi de libertate în mod legal, subînţelegându-se faptul că aceste
circumstanţe impun o interpretare limitată, având în vedere faptul că este vorba de
excepţii de la o garantare fundamentală a libertăţii individuale (Quinn împotriva Franţei,
hotărârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, pct. 42).
29. În speţă, nimeni nu contestă faptul că, timp de peste şase luni, reclamantul a fost
în stare de detenţie în aşteptarea unei expulzări, în sensul art. 5 § 1 lit. f ) din convenţie.
Această dispoziţie impune doar ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs”; prin urmare,
nu este necesar să se stabilească dacă decizia de expulzare iniţială se justifică sau nu având
în vedere legislaţia internă sau convenţia. În această privinţă, art. 5 § 1 lit. f ) nu prevede
39
aceeaşi protecţie ca art. 5 § 1 lit. c) (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din
15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V, p. 1862-1863, pct. 112; Mohd
împotriva Greciei, nr. 11919/03, pct. 19, 27 aprilie 2006; Kaya, citată anterior, pct. 17).
30. Termenii „legal” şi „potrivit căilor legale”, prevăzuţi la art. 5 § 1, fac trimitere, în
mod esenţial, la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor de
fond, precum şi a celor de procedură. În plus, convenţia impune conformitatea oricărei
privări de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrariului (a se
vedea, printre multe altele, Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 54, CEDO 2001-
II; Mohd, citată anterior, pct. 20).
31. În speţă, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevede ca, până la punerea în executare a
măsurii de expulzare, străinii declaraţi indezirabili erau cazaţi în centre special amenajate
în vederea expulzării lor pentru o perioadă care nu poate depăşi şase luni. Curtea poate
accepta că măsura în litigiu avea o bază în dreptul intern. Rămâne să se stabilească dacă
dreptul intern răspundea cerinţelor de accesibilitate şi de previzibilitate pentru protejarea
persoanei în cauză de o privare arbitrară de libertate.
32. În ceea ce priveşte accesibilitatea, legea citată anterior a fost publicată în Monitorul
Oficial. Prin urmare, acest text răspundea criteriului accesibilităţii.
33. Cu privire la previzibilitate, Curtea reaminteşte că este evident că, în contextul
specific al măsurilor referitoare la securitatea naţională, cerinţa previzibilităţii nu poate fi
aceeaşi ca în numeroase alte domenii (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, pct. 51,
seria A nr. 116 şi Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50963/99, pct. 121, 20 iunie 2002).
Cu toate acestea, orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive
de securitate naţională nu trebuie privată de garanţii împotriva caracterului arbitrar.
Astfel, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva unor atingeri arbitrare
aduse de puterea publică drepturilor garantate de convenţie. În fapt, existenţa unor
garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care în special cele privind
procedurile de control eficient din partea puterii judecătoreşti, este cu atât mai necesară
cu cât, pretinzând că apără democraţia, astfel de măsuri riscă să o submineze şi chiar să
o distrugă [a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95,
pct. 55 şi 59, CEDO 2000-V].
34. În speţă, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită pe motiv că
acesta fusese declarat indezirabil şi că prezenta, conform autorităţilor, un pericol pentru
securitatea naţională (supra, pct. 15 şi 16). Or, după cum reiese din dosar, nu a fost
începută nicio urmărire penală împotriva reclamantului pentru participarea la săvârşirea
vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. Este suficient să se constate că, în afară
de motivul general menţionat anterior, făcând referire în special la OUG nr. 194/2002,
autorităţile nu au oferit reclamantului nicio altă precizare cu privire la faptele care i se
imputau şi care stăteau la baza privării sale de libertate.
35. În ceea ce priveşte datoria autorităţilor de a comunica motivele care stau la
baza luării în custodie publică a străinilor, dacă art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002
interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeaşi ordonanţă, reglementând drepturile
40
persoanelor astfel reţinute, include obligaţia autorităţilor de a informa străinii cazaţi în

astfel de centre cu privire la motivele luării lor în custodie publică (supra, pct. 21).
36. În speţă, deşi reclamantul a primit o comunicare în ziua luării sale în custodie
publică, aceasta includea trimiteri la ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, care îl
declara pe reclamant persoană indezirabilă pe teritoriul românesc, fără nicio trimitere la
faptele reproşate (supra, pct. 8). Or, reclamantul a contestat, fără succes ordonanţa din
7 martie 2003, care se întemeia pe aceleaşi motive (supra, pct. 12-14).
37. Curtea consideră că o a doua contestaţie care are ca obiect aceleaşi motive formale
ca cele invocate în ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, respinsă de instanţele interne
din cauza caracterului secret al informaţiilor, era sortită eşecului şi, astfel, nu reprezenta,
în speţă, o cale efectivă care să poată remedia situaţia denunţată. În această privinţă,
hotărârile interne prezentate de Guvern nu sunt de natură să confirme existenţa unei
jurisprudenţe bine stabilite cu privire la eficacitatea unor astfel de căi de atac.
38. Întrucât reclamantul nu a beneficiat nici în faţa autorităţilor administrative, nici
în faţa instanţelor naţionale, de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar
din partea autorităţilor, Curtea consideră că, la momentul prelungirilor succesive, nici
privarea sa de libertate nu avea o bază legală suficientă în dreptul intern, în măsura în
care nu era prevăzută de „o lege” în conformitate cu cerinţele convenţiei. De asemenea, la
aceasta se adaugă termenul de peste şase luni în care reclamantul a fost deţinut în centrul
de tranzit, contrar legislaţiei interne în vigoare la momentul faptelor, în special contrar
art. 93 alin. (6) din OUG nr. 194/2002.
39. În ceea ce priveşte dificultăţile invocate de guvernul român în ceea ce priveşte
eliberarea unui nou titlu de călătorie pe numele reclamantului, Curtea reţine că această
situaţie, în circumstanţele speţei, nu îi poate fi imputată reclamantului şi nu poate
justifica, având în vedere concluzia de la pct. 38 supra, luare sa în custodie publică timp
de peste şase luni.
40. În lumina celor de mai sus, aceasta concluzionează că privarea neîntreruptă de
libertate a reclamantului timp de peste şase luni nu era conformă cerinţelor art. 5 § 1
din convenţie.
Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7
41. În esenţă, reclamantul se plânge de faptul că parchetul nu a comunicat nici
avocatului său, nici instanţelor sesizate prin contestaţia sa împotriva ordonanţei prin care
era somat să părăsească teritoriul României, motivele care au justificat avizul acestuia
conform căruia reclamantul reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională. Art. 1 din
Protocolul nr. 7 la convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate
fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el
trebuie să poată:
41
a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b. să ceară examinarea cazului său; şi
c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a
uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în
paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul
ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.”
42. Guvernul contestă aplicabilitatea, în speţă, a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi indică
faptul că reclamantul nu deţinea un titlu de şedere valabil pe teritoriul României.
43. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi invocă procedura de acordare
a statutului de refugiat în România, pendinte, care, în temeiul art. 13 din Ordonanţa
Guvernului nr. 102/2000, îi conferea un drept de şedere pe teritoriul românesc de 15 zile
după pronunţarea unei hotărâri definitive referitoare la cererea sa de acordare a acestui
statut.
44. În primul rând, Curtea evidenţiază că, în caz de expulzare, în afară de protecţia
oferită în special de art. 3 şi art. 8 din convenţie, coroborate cu art. 13, străinii beneficiază
de garanţii specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis,
Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50963/99, pct. 132, 20 iunie 2002).
45. Pe de altă parte, garanţiile menţionate anterior se aplică doar străinilor care
locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest protocol [cf. Sejdovic şi
Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57575/00, 14 martie 2002].
46. În speţă, reclamantul a făcut obiectul mai multor proceduri interne şi, în temeiul
uneia dintre aceste proceduri, a obţinut un drept de şedere pe teritoriul României (supra,
pct. 24). În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul locuia în mod legal pe
teritoriul României. Prin urmare, trebuie respinsă excepţia Guvernului.
art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
48. Guvernul afirmă că expulzarea reclamantului a avut loc doar după respingerea
contestaţiei sale împotriva ordonanţei din 7 martie 2003. Acesta adaugă că, în faţa
Curţii de Apel Bucureşti, cu ocazia judecării contestaţiei sale, reclamantul a beneficiat
de garanţii de ordin procedural şi era reprezentat şi de un avocat.
49. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi invocă necomunicarea motivelor

care au stat la baza ordonanţei din 7 martie 2003 şi nerespectarea garanţiilor procedurale.
42
50. În speţă, Curtea reţine că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României
la momentul expulzării. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de securitate
naţională, caz autorizat de art. 1 alin. (2), acesta avea dreptul să se prevaleze de garanţiile
enunţate la alin. (1) (a se vedea raportul explicativ care însoţea Protocolul nr. 7).
51. Curtea evidenţiază că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol
prevede că acestea nu pot fi expulzate decât „prin executarea unei decizii adoptate
conform legii”.
52. Cuvântul „lege” desemnând legislaţia naţională, trimiterea la aceasta vizează, după
exemplul tuturor dispoziţiilor convenţiei, nu doar existenţa unei baze în dreptul intern,
ci şi calitatea legii: ea impune accesibilitatea şi previzibilitatea acestora, precum şi o
anumită protecţie împotriva unor atingeri arbitrare aduse de puterea publică drepturilor
garantate de convenţie.
53. Curtea reţine că, în cauzele Kaya împotriva României (nr. 33970/05, pct. 59,
12 octombrie 2006) şi Lupşa împotriva României (nr. 10337/04, pct. 59, 8 iunie 2006),
aceasta a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7 la convenţie, deoarece
autorităţile nu le-au furnizat reclamanţilor nici cel mai mic indiciu cu privire la
faptele de care erau învinuiţi şi, pe de altă parte, deoarece parchetul nu le-a comunicat
ordonanţele adoptate împotriva lor în timp util. În speţă, prin ordonanţa parchetului,
reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe
teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea
„informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi care să pună în pericol
securitatea naţională”. Spre deosebire de cele două cauze citate anterior, reclamantul a
primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua luării sale în custodie publică. Totuşi,
după exemplul celor două cauze citate anterior, Curtea observă că comunicarea trimisă
reclamantului nu includea nicio trimitere la faptele reproşate, având un caracter pur
formal (supra, pct. 8).
54. În absenţa oricărui indiciu care viza faptele de care reclamantul era învinuit,
Curtea reţine că situaţia din speţă este similară celei a reclamanţilor în cauzele Lupşa şi
Kaya citate. În aceste două ultime cauze, Curtea a stabilit şi că baza legală a expulzării
reclamanţilor nu oferea garanţiile minimale împotriva arbitrarului autorităţilor (cf. Lupşa
citată anterior, pct. 56, Kaya citată anterior, pct. 56).
55. În speţă, Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislaţiei
interne (supra, pct. 38) şi a stabilit că reclamantul nu a avut posibilitatea să exercite
drepturile prevăzute la art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 7 la convenţie.
56. Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 şi 4 din convenţie
57. Invocând art. 5 § 2 din convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost
informat, în cel mai scurt timp, cu privire la motivele luării sale în custodie publică.
Invocând, în esenţă, art. 5 § 4 din convenţie, acesta se plânge de imposibilitatea de
43
a introduce recurs împotriva măsurii de luare în custodie publică, din cauza lipsei de
comunicare a motivelor luării sale în custodie.
58. Ţinând seama de concluziile de la pct. 35-39 supra, Curtea consideră că nu
este necesar să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi temeinicia acestor capete de
cerere [a se vedea, mutatis mutandis şi printre altele, Laino împotriva Italiei (MC), nr.
33158/96, pct. 25, CEDO 1999‑I, Zanghì împotriva Italiei, 19 februarie 1991, pct. 23,
seria A nr. 194‑C, Église catholique de la Canée împotriva Greciei, 16 decembrie 1997,
pct. 50, Culegere 1997-VIII şi Denes şi alţii împotriva României nr. 25862/03, pct. 59,
3 martie 2009].
IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
59. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamant în cererea sa,
ţinând seama de toate elementele de care dispune, şi în măsura în care este competentă
pentru a se pronunţa cu privire la alegaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio
încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei şi trebuie respinse
ca fiind vădit nefondate conform art. 35 din convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
A. Prejudiciu
61. Reclamantul pretinde 25 000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a
luării sale în custodie publică şi expulzării sale de pe teritoriul României. De asemenea,
acesta invocă situaţia dificilă în care se află de la expulzarea sa, fiind obligat să îşi vândă
bunurile deţinute în România, să asiste la falimentarea societăţii sale şi să îşi stabilească
domiciliul într-o altă ţară şi să lucreze pentru a-şi întreţine familia.
62. Guvernul respinge cererea formulată de reclamant şi afirmă că prejudiciul invocat
nu este însoţit de niciun document justificativ. Guvernul consideră că unele dintre aceste
prejudicii sunt de ordin material şi nu are nicio legătură de cauzalitate cu încălcările
pretinse. În subsidiar, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală
hotărâre de condamnare ar reprezenta o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
63. Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările stabilite
şi prejudiciul material pretins. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit
în mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza încălcărilor constatate. Având în
vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându‑se în echitate, în conformitate
cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantului 8 000 EUR cu acest titlu.
44
64. Reclamantul nu solicită nicio sumă cu titlu de cheltuieli de judecată.
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5
§ 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte
capete de cerere;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7 la convenţie;
4. Hotărăşte că nu trebuie examinate capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 2 şi 4
din convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data
la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de
8 000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciul moral;
b) că suma în cauză va fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data
plăţii şi că este necesar să se adauge la aceasta orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă
trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de
acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 iulie 2010, în temeiul
Grefier Preşedinte
45
CAUZA CARABULEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 13 iulie 2010

În cauza Carabulea împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 iunie 2010,
Procedura
care un resortisant al acestui stat, Viorel Carabulea („reclamantul”), a sesizat Curtea la
2 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de
European Roma Rights Centre (Centrul European pentru Drepturile Romilor), o
asociaţie cu sediul în Budapesta, şi, ulterior, de M. Macovei, A. Dăgăliţă şi N. Popescu,
avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul
guvernamental, R. Rizoiu, şi, ulterior, de către R.-H. Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine că fratele său fusese victima unor rele tratamente aplicate de
agenţii de poliţie când se afla în arestul poliţiei, din cauza cărora a decedat, că poliţia nu
i-a asigurat un tratament adecvat fratelui său, că autorităţile nu au efectuat o anchetă
efectivă, că nu a beneficiat de o cale de atac efectivă şi că fratele său a fost discriminat din
cauza apartenenţei sale la etnia romă.
Acesta a făcut referire la art. 2, art. 3, art. 6, art. 13 şi art. 14 din convenţie.
4. Cauza a fost repartizată Secţiei a doua (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii).
Prin hotărârea din 21 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. La
1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 §1). Cauza a
fost repartizată Secţiei a treia, nou constituită (art. 52 § 1).
7
46
Cauza Carabulea împotriva României
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii scrise (art. 59 § 1).

În fapt
6. Reclamantul, Viorel Carabulea, este cetăţean român, născut în 1963. Acesta
locuieşte în Bucureşti.
7. La 3 mai 1996, fratele său, Gabiel Carabulea, de 27 de ani, a decedat în arestul
poliţiei din Bucureşti, în urma arestării sale sub suspiciunea de tâlhărie. Cercetările
ulterioare desfăşurate de organele de urmărire penală au condus la concluzia că Gabriel
Carabulea a decedat din cauze naturale, având în vedere antecedentele sale medicale.
8. Reclamantul contestă această concluzie. În declaraţia scrisă prezentată avocatului
său la 27 septembrie 1998, acesta preciza că, înainte de arestarea fratelui său, locuise cu
acesta şi cu familia lui – soţia fratelui său Nela şi fiica lor. Fratele său era sănătos. Soţia sa
Nela suferea de tuberculoză, ceea ce l-a făcut pe Gabriel să îşi facă o radiografie, al cărei
rezultat confirma faptul că era sănătos.
A. Arestarea lui Gabriel Carabulea şi decesul său ulterior
9. La 21 martie 1996, Secţia de Poliţie nr. 9 din Bucureşti a emis un ordin către
toate secţiile de poliţie din Bucureşti pentru arestarea lui Gabrel Carabulea, cunoscut de
poliţie, descriindu-l ca „autor al mai multor tâlhării”. Ordinul includea porecla domnului
Carabulea, adresa sa de domiciliu şi toate datele sale, inclusiv numele părinţilor. La
momentul respectiv, nu exista nicio acuzaţie oficială la adresa sa.
10. La 13 aprilie 1996, domnul Carabulea a fost prins de trei agenţi de poliţie din
cadrul Secţiei de Poliţie nr. 14 din Bucureşti. Aceştia au pretins că, în timp ce patrulau
în maşina de poliţie, l-au văzut pe domnul Carabulea la volanul unei maşini şi l-au
urmărit. După câteva minute, aceştia susţin că au fost martorii unui accident minor
între maşina acestuia şi o altă maşină. Susţin că domnul Carabulea a sărit din maşină şi
a fugit către un imobil cu apartamente din apropiere şi că ei l-au urmărit şi arestat. L-au
dus la Secţia de Poliţie nr. 14, unde a demarat ancheta pentru infracţiunea de conducere
pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat. Conform raportului poliţiei cu
privire la incident şi declaraţiilor celuilalt şofer în calitate de martor, nimeni nu a fost
rănit şi nu au fost înregistrate pagube în urma accidentului.
11. Reclamantul a susţinut că, la 13 aprilie 1996, Nela a primit un telefon din partea
Secţiei de Poliţie nr. 14, prin care era informată că soţul său fusese arestat şi că îi putea
duce haine şi mâncare. În jurul prânzului, reclamantul şi Nela au mers să îl vadă pe
Gabriel. Acesta era sănătos, nu s-a plâns de rele tratamente, iar hainele sale erau în stare
bună, nefiind nici rupte, nici şifonate. Gabriel le-a spus că urma să fie transferat la Secţia
de Poliţi nr. 9 şi i-a cerut reclamantului să aibă grijă de soţia şi fiica sa. Reclamantul a
plecat acasă, în timp ce Nela a rămas cu Gabriel până în jurul orei 4 după-amiaza, când
a fost transferat la Secţia de Poliţie nr. 9.
47
12. Conform raportului poliţiei din 13 aprilie 1996, domnul Carabulea a fost dus
la Secţia de Poliţie nr. 9 pentru a fi interogat în legătură cu o pretinsă tâlhărie pe care
ar fi comis-o la 20 martie 1996. Acolo, a fost informat că era „vinovat de complicitate
la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi de deţinere de monedă falsă” şi că urma să fie
„reţinut pentru următoarele 24 de ore”. Raportul a fost semnat de un agent de poliţie şi
de avocatul numit din oficiu, A.M., dar nu de domnul Carabulea.
13. În aceeaşi zi, la 13 aprilie 1996, domnul Carabulea a fost acuzat oficial de
infracţiunea de tâlhărie sus-menţionată. În declaraţia scrisă făcută în faţa procurorului,
se pretinde că acesta ar fi recunoscut infracţiunea atunci când a fost interogat cu privire
la acuzaţie. Guvernul a prezentat această declaraţie.
14. Un mandat de arestare valabil pentru 24 de ore a fost emis de I.P., agentul de
poliţie însărcinat cu arestarea. Mandatul nu menţiona ora la care a intrat în vigoare
mandatul de 24 de ore, contrar cerinţelor legale.
15. La momentul arestării la Secţia de Poliţie nr. 9, domnul Carabulea a fost
percheziţionat. Nu a fost examinat de un medic. Argumentul Guvernului este că domnul
Carabulea era sănătos la momentul arestării sale.
16. La 14 aprilie 1996, acesta a fost adus înaintea procurorului V.L., care a emis un
mandat de arestare pentru cinci zile.
17. Conform reclamantului, la 15 aprilie 1996, soţia domnului Carabulea a mers la
Secţia de Poliţie nr. 9 pentru a îi duce mâncare. Aceasta susţine că l-a mituit pe căpitanul
U. cu câteva ţigări pentru a-i permite să îi ducă mâncarea soţului ei şi pentru a discuta
cu acesta pentru câteva minute în prezenţa căpitanului U. Aceasta a observat că Gabriel
era ajutat de doi agenţi de poliţie să ajungă în biroul căpitanului U., abia mergând.
După această scurtă vizită, Nela i-a spus reclamantului că Gabriel „arăta rău”, dar că nu
îndrăznise să îşi întrebe soţul ce se întâmplase, din cauza prezenţei căpitanului U.
18. Poziţia Guvernului, care se baza pe două declaraţii, una din partea colegilor de
celulă ai domnului Carabulea şi cealaltă aparţinându-i agentului de poliţie I.P., era că,
în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1996, în timp ce îşi făcea duş, domnului Carabulea i s-a
făcut rău. Acesta a fost dus la bucătărie să ia aer şi i s-a făcut masaj. După o jumătate de
oră, domnul Carabulea s-a plâns din nou că nu se simţea bine şi a fost dus la dispensarul
secţiei de poliţie, unde o asistentă a consemnat „o stare generală proastă, cu dureri în
timpul respiraţiei şi stare de slăbiciune”.
19. La o dată neprecizată, domnul Carabulea a fost dus la spitalul Ministerului de
Interne, unde un medic a constatat că acesta avea tensiunea arterială de 5 mmHG şi un
puls de 100 bpm. I s-a pus diagnosticul de „infecţie respiratorie virală cu alterarea stării
generale de sănătate” şi, o pretinsă „imagine toracică normală”. S-a dispus internarea în
penitenciarul-spital Jilava.
20. Domnul Carabulea a fost dus înapoi în arestul poliţiei, unde a rămas până la 1.20
după-amiaza. Apoi, acesta a fost dus în faţa procurorului şi s-a emis un mou mandat de
arestare pentru 25 de zile.
48
21. La ora 5 după-amiaza, domnul Carabulea a fost admis la penitenciarul-spital

Jilava, unde, confom fişei medicale, i s-a pus diagnosticul „stare generală proastă, cu
dureri ascuţie în torace, dureri epigastrice şi dispnee la efort minim”. Având în vedere
că a fost diagnosticat şi cu tahicardie paroxistică (accelerarea bruscă a frecvenţei bătăilor
inimii), s-a decis transferul său la Spitalul clinic de urgenţă „Sf. Ion”.
22. În jurul orei 8 seara, acesta a fost transferat la Spitalul clinic de urgenţă „Sf. Ioan”,
unde i s-a pus diagnosticul de hemoragie digestivă superioară masivă. Conform fişei
medicale, domnul Carabulea era în „şoc”, cu tensiunea 5 şi pulsul 100. Reclamantul a
fost internat la Unitatea Primire Urgenţe a Secţiei de Cardiologie în şoc, cu extremităţi
cianotice şi reci, episoade repetate de vomă cu picături de sânge (de tipul „zaţ de cafea”)
şi dureri puternice în zona epigastrică. A fost nevoie de consultaţie chirurgicală. Medicii
au descris evoluţia bolii după cum urmează. „În urma anamnezei pacientului, reiese
că acesta a suferit şocul în cursul dimineţii, fără a se preciza vreo cauză probabilă –
ingerarea de substanţe toxice, droguri, corpuri străine sau traumatism”. Examinările
ulterioare bazate pe „informaţiile clinice şi paraclinice oferite de examenul cardiologic”
au infirmat diagnosticul iniţial de hemoragie digestivă superioară masivă, şi s-a constatat
că pacientul suferea de tromboembolie pulmonară. Prin urmare, acesta a fost transferat
la Spitalul Fundeni, specializat în cardiologie, la o oră nespecificată în cursul nopţii de
16 spre 17 aprilie.
23. A doua zi dimineaţa devreme (17 aprilie), la Spitalul Fundeni, diagnosticul
iniţial a fost „sincopă de cauză nedeterminată, tromboembolie pulmonară şi tahicardie
paroxistică” (insuficienţă a jumătăţii drepte a inimii) şi „un hematom sub capsula lui
Glisson”. S-a consemnat faptul că acesta era în şoc şi, ţinând seama de gravitatea stării
sale, s-a recomandat supraveghere medicală constantă.
24. Domnul Carabulea a rămas în spital, sub supravegherea constantă a poliţiei,
într‑un salon în care era singur. Toate examenele medicale au avut loc în prezenţa unui
agent de poliţie.
25. Reclamantul afirmă că, la 16 aprilie, în jurul orei 10 dimineaţa, împreună cu
verişorul său, Constantin Gheorghe, şi cu Nela, au fost să îl vadă pe Gabriel la secţia de
poliţie, dar li s-a spus că nu mai era acolo, fiind transferat la penitenciarul-spital Jilava.
Aceştia au mers la respectivul spital, unde li s-a spus că Gabriel nu era nici acolo. Apoi,
aceştia s-au întors la Secţia de Poliţie nr. 9, dar ofiţerul de serviciu nu le-a dat nicio
informaţie, astfel încât au plecat acasă. În acea seară, vecinii lor, Tudor şi Mariana, le-au
spus că o verişoară de-a lor, Mara, care lucra ca femeie de serviciu la Spitalul Fundeni,
le-a telefonat pentru că îl văzuse pe Gabriel, care fusese adus la spital şi internat la
terapie intensivă. Reclamantul, Constantin Gheorghe şi Nela au mers la Fundeni. La
recepţia spitalului li s-a spus că Gabriel era acolo, dar că nu îl puteau vedea, fiind sub
supravegherea poliţiei.
26. Într-o fişă de observaţie nesemnată din dosarul medical, presupus redactat la
16 sau 17 aprilie 1996, era notat faptul că domnul Carabulea „a explicat într-un moment
de luciditate” că, pe 13 aprilie 1996, fusese implicat într-un accident de maşină. De
49
asemenea, fişa consemnează „traumatism cranian, toracic pe care l-a neglijat” şi că

„începând cu 14 aprilie a avut dureri uşoare în zona superioară a abdomenului, tuse
seacă şi dispnee”.
O tomografie computerizată efectuată în aceeaşi zi a evidenţiat o hemoragie sub
capsula lui Glisson.
27. La 17 aprilie 1996, în timp ce era la terapie intersivă, domnul Carabulea a fost
interogat de procurorul M.P. Conform documentelor prezentate de Guvern, domnul
Carabulea şi-a retras declaraţia anterioară, dată la 13 aprilie 1996, în care acesta pretindea
că recunoscuse săvârşirea infracţiunii.
28. Domnul Carabulea a rămas la Spitalul Fundeni.
29. Reclamantul pretinde că, după internarea lui Gabriel la Spitalul Fundeni, soţia
acestuia, reclamantul, verişorul său, Constantin Gheorghe şi prietenul său, Dumitru
Dinu, au încercat să îl viziteze în fiecare zi. De fiecare dată, autorităţile le-au refuzat
accesul, pe motiv că domnul Carabulea era în arest. Cu toate acestea, ei au reuşit să îl
vadă rapid, uneori, şi au reuşit să obţină anumite informaţii de la el.
30. De exemplu, la 17 aprilie 1996, au încercat să îl vadă pe Gabriel, dar agentul de
poliţie din salon nu i-a lăsat să intre, pacientul fiind în arest, şi i-a prevenit că, pentru
binele lui, ar fi bine să nu mai vină. Niciun medic nu le-a oferit informaţii cu privire la
starea lui Gabriel, dar unele asistente medicale le-au spus că era „grav”. Abia în ziua
următoare, după lungi negocieri cu agentul de poliţie de serviciu, Nelei i s-a permis, în
cele din urmă, să îşi vadă soţul pentru câteva minute. După vizită, Nela a ieşit plângând
din salon şi i-a spus reclamantului, lui Constantin Gheorghe şi lui Dumitru Dinu, că
starea lui Gabriel nu părea deloc bună, dar că nu reuşise să obţină nicio informaţie de
la acesta din cauză că agentul de poliţie era prezent. După câteva zile, Nela şi Dumitru
Dinu au reuşit să intre în salonul lui Gabriel pentru câteva minute. Când au ieşit, le-
au spus reclamantului şi lui Constantin Gheorghe că Gabriel le-a spus că agenţii de
poliţie îl suspendaseră de un dulap folosind cătuşe şi că îl felicitaseră pentru depăşirea
recordului mondial la rezistat agăţat. De asemenea, aceştia îl înveliseră într-un covor
ud şi îl bătuseră. Cu altă ocazie, Dumitru Dinu a reuşit să îl vadă pe Gabriel prin
uşa salonului, fiind întredeschisă. Reclamantul şi Constantin Gheorghe, care erau la
câţiva metri, l-au auzit pe Gabriel strigându-i lui Dumitru Dinu: „M-au omorât, m-au
nenorocit!” Reclamantul, Nela, Constantin Gheorghe şi Dumitru Dinu au mers zilnic la
spital pentru a îl vedea pe Gabriel. Pe parcursul întregii perioade, personalul medical a
refuzat să vorbească cu ei. O singură dată, întrebat cu privire la diagnostic, un medic le-a
spus că medicii nu ştiau ce diagnostic să pună.
31. Domnul Carabulea a decedat în spital, în dimineaţa zilei de 3 mai 1996.
32. Spitalul a notificat parchetul cu privire la decesul acestuia, raportând că decesul
a survenit în urma „tromboembolismului pulmonar recurent (pe 17 aprilie, 24 aprilie şi
3 mai), hipertensiunii pulmonare grave, traumatismelor toracice şi abdominale cauzate
de accidentul de maşină din 13 aprilie 1996, insuficienţei cardiace în partea dreaptă,
tromboflebitei la piciorul stâng şi unui stop cardio-respirator ireversibil”.
50
33. Reclamantul susţinea că familia domnului Carabulea nu a fost notificată oficial

de decesul acestuia, aflând vestea pe 3 mai 1996, când au mers la spital să îl viziteze. Li
s-a spus la recepţie că domnul Carabulea murise şi au fost trimişi la morga spitalului.
Acolo, au văzut corpul lui Gabriel şi au observat că prezenta numeroase vânătăi în
diverse zone, inclusiv la coaste şi stomac, pe o coapsă şi în zona genitală. Aceştia au vrut
să ia corpul acasă, dar li s-a spus că era imposibil şi să revină luni, 5 mai.
34. Conform unui raport la faţa locului al lui I.C., procuror militar, din 3 mai 1996,
decesul domnului Carabulea a fost rezultatul unui accident de maşină survenit pe
13 aprilie 1996. Raportul preciza că cadavrul nu prezenta semne externe de leziuni şi
nici simptomele unor leziuni interne şi că, pe durata spitalizării, pacientul nu a făcut
referire la niciun pretins abuz din partea agenţilor de poliţie în timpul arestului. Raportul
menţiona faptul că o serie de medici fuseseră intervievaţi, că nicio rudă a victimei nu
era prezentă la momentul respectiv şi că alte informaţii nu erau disponibile. În ciuda
cerinţelor legale, niciunul dintre medicii pretins intervievaţi nu a semnat raportul.
35. Pe certificatul de deces emis în aceeaşi zi se menţionează „insuficienţă cardio-
respiratorie acută” ca o cauză principală a decesului şi „bronhopneumonie” ca o cauză
secundară.
36. Autopsia dispusă de procuror la momentul decesului a fost efectuată la 4 mai 1996
de dr. P.P. de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti. Familia victimei nu a fost
informată cu privire la autopsie.
37. Luni, 5 mai 1996, familia domnului Carabulea a revenit la Spitalul Fundeni, dar
li s-a spus că cadavrul fusese transferat la morga Institutului de Medicină Legală, unde
fusese deja efectuată o autopsie. Familiei i s-a permis să ridice corpul spre înhumare.
Înainte de înmormântare, aceştia au fotografiat partea dreaptă inferioară a corpului.
38. Două copii ale pozelor au fost prezentate instanţei pentru a arăta vânătăile şi
hematomul de pe mâna dreaptă a victimei, coapsa dreaptă, şoldul drept şi partea dreaptă
a zonei genitale.
39. La 7 mai 1996, Institutul de Pneumoftiziologie din Bucureşti a eliberat un
certificat medical conform căruia domnul Carabulea fusese examinat la acest institut cu
un an înainte, în mai 1995, şi că nu existase nici un semn al vreunei patologii asociate cu
afecţiunea sa pulmonară.
40. Raportul provizoriu al autopsiei din 10 mai 1996, semnat de dr. P.P., preciza că
decesul domnului Carabulea nu fusese „violent şi era rezultatul unei insuficienţe cardio-
respiratorii acute, cauzate de tromboembolism pulmonar, cu zone extinse afectate de
infarct pulmonar pe fondul unor afecţiuni cronice preexistente, scleroză miocardică şi
hepatită cronică agresivă cu început de ciroză. Vânătaia observată datează de 3–4 zile şi
putea fi produsă de impactul cu un obiect dur, dar nu a cauzat decesul.”
Nicio radiografie a toracelui nu fusese realizată în cursul autopsiei.
51
41. Raportul final al autopsiei a fost întocmit de dr. P.P. la 30 iulie 1996.
Conţinutul acestuia, bazat pe o examinare a cadavrului, menţiona o echimoză „ca
rezultat al unei lovituri la şoldul drept”, care nu avea vreo legătură cauzală cu decesul,
trei coaste fracturate „R3–R5 de-a lungul liniei claviculare medii, 100 ml de lichid seros
sanguin în cavitatea pleurală” şi „sânge negru” în plămâni. Raportul nu menţiona nimic
în legătură cu sursa sângerării. Organele genitale şi venele erau menţionate ca „normale”.
Concluzia sa era redactată în aceiaşi termeni ca şi cei folosiţi în raportul provizoriu
din 10 mai 1996.
B. Cercetarea penală a morţii domnului Carabulea
42. La 8 mai 1996, soţia domnului Carabulea a depus o plângere la Parchetul Militar
Bucureşti, susţinând că soţul ei, care era perfect sănătos la momentul arestării sale, a
decedat în urma bătăilor primite de la agenţii de poliţie U. şi B. (Secţia de Poliţie nr. 9).
Aceasta a solicitat deschiderea unei anchete cu privire la deces şi a ataşat cererii sale un
certificat medical emis în mai 1995, care atesta faptul că soţul său era sănătos din punct
de vedere pulmonar şi pleural.
43. În aceeaşi zi, căpitanul U. a unit două rapoarte separate privind circumstanţele
arestării şi detenţiei domnului Carabulea. Acesta a afirmat că, atunci când domnul
Carabulea a fost dezbrăcat pentru procedura percheziţiei corporale la momentul arestării
sale, nu existau urme de lovituri pe corpul său. Acesta a negat că s-ar fi recurs la violenţă
fizică în timpul interogatoriului domnului Carabulea. De asemenea, acesta a menţionat
că, la 16 aprilie 1996, Nela Carabulea a sosit la secţia de poliţie cu un pachet pentru soţul
său şi a solicitat să îl vadă, dar a fost refuzată.
44. Tot în aceeaşi zi, agentul de poliţie AM.M. din cadrul Secţiei de Poliţie nr. 9 a
depus un raport în care preciza că fusese de serviciu în ziua în care domnul Carabulea
fusese adus la secţie şi că nu auzise zgomote sau ţipete din celula în care era deţinut
domnul Carabulea.
45. La 8 mai 1996, ofiţerul de serviciu, I.P., a prezentat un raport scris superiorilor
săi, în care preciza faptul că, pe 13 aprilie 1996, domnul Carabulea fusese adus în arestul
secţiei de poliţie şi că, în momentul percheziţiei corporale dinaintea arestării, nu existau
urme de lovituri pe corp. Conform acestuia, la 16 aprilie 1996, domnul Carabulea şi
alţi doi suspecţi au fost examinaţi de o asistentă medicală, care a recomandat efectuarea
unei radiografii domnului Carabulea. Acesta a afirmat că radiografia a fost efectuată la
spitalul Ministerului de Interne şi că medicul de acolo a dispus ca domnul Carabulea să
fie tratat ca pacient deţinut la penitenciarul-spital Jilava.
46. La 9 mai 1996, S.S., un avocat angajat de familia domnului Carabulea, a depus
o nouă plângere la Parchetul Militar, prin care solicita anchetarea căpitanului U. pentru
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Plângerea susţinea faptul că tratamentul
inuman la care a fost supusă victima i-a fost aplicat în vederea obţinerii unei mărturisiri
a infracţiunii de care fusese acuzat şi că, pe durata spitalizării victimei, atât familia sa, cât
52
şi avocatul, au fost împiedicaţi să ia legătura cu el. De asemenea, avocatul s-a plâns de

faptul că toate documentele medicale care îl vizau pe domnul Carabulea fuseseră sigilate
şi trimise Institutului de Medicină Legală, fără ca familia să aibă acces la ele.
47. Procurorul militar S.C. a fost numit să se ocupe de anchetă.
48. La 9 mai 1996, agentul de poliţie G.B., care era subalternul căpitanului U., le-a
luat declaraţii lui N.B. şi lui E.B., care fuseseră plasaţi în aceeaşi celulă a poliţiei ca
domnul Carabulea. Aceştia erau arestaţi la momentul luării declaraţiilor. Ei au declarat
în termeni aproape identici că nu l-au auzit pe domnul Carabulea plângându-se de rele
tratamente din partea poliţiei.
49. La 17 mai 1996, procurorul militar le-a luat declaraţii lui F.F. şi lui M.T., doi
agenţi de poliţie care lucrau la penitenciarul-spital Jilava şi care asiguraseră paza în timpul
transferului domnului Carabulea la Spitalul clinic de urgenţă „Sf. Ioan” şi apoi la Spitalul
Fundeni. Aceştia au declarat în termeni identici că, în cursul transferului, victima, care
avusese dureri de stomac, s-a întins, dar nu le-a vorbit. Aceştia fuseseră prezenţi la toate
examenele medicale ale domnului Carabulea şi nu l-au auzit plângându-se medicilor că
ar fi fost lovit în arestul poliţiei.
50. La 14 august 1996, agenţii de poliţie U., I.P. şi G.B. au dat declaraţii procurorului
cu privire la detenţia şi decesul domnului Carabulea.
Declaraţia căpitanului U. corespundea în mare parte rapoartelor sale din 8 mai 1996
(supra, pct. 43).
I.P. a declarat că a participat la percheziţia corporală a domnului Carabulea şi că nu
observase urme de violenţă pe corpul acestuia. De asemenea, acesta a explicat că, având
în vedere că în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1996 domnul Carabulea s-a simţit rău, l-a
dus la asistenta medicală din cadrul secţiei de poliţie şi apoi la spitalul Ministerului de
Interne, unde a fost examinat şi trimis la penitenciarul-spital Jilava. Înainte de a-l duce
la penitenciarul-spital Jilava, I.P. a mers la Parchetul Sectorului 2, unde a fost emis un
mandat de arestare pentru treizeci de zile.
G.B. a declarat că, în perioada 13-15 aprilie 1996, fusese în concediu.
51. La 20 august 1996, procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale în
ceea ce îi privea pe agenţii de poliţie I.P. şi G.B. Acesta a stabilit că decesul domnului
Carabulea nu fusese violent şi că fusese cauzat de afecţiuni care se dezvoltaseră progresiv
şi care au dus la o deteriorare a stării sale generale de sănătate în urma accidentului din
13 aprilie 1996, când acesta suferise contuzii toracice, abdominale şi craniene.
52. La 21 ianuarie 1997, Comitetul Helsinki Român a trimis o scrisoare Secţiei
Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General, solicitând o nouă anchetă. Acesta
a evidenţiat, în special, faptul că domnul Carabulea nu s-a plâns niciodată de nicio
durere înainte de a fi arestat, că vânătăile din zona genitală nu puteau fi produse de un
accident de maşină şi că M.I., presupusul complice al domnului Carabulea la săvârşirea
53
infracţiunii de tâlhărie, şi şoferul maşinii cu care se pretindea că ar fi fost implicat în

accidentul din 13 aprilie nu au fost niciodată interogaţi.
53. La 12 februarie 1997, procurorul şef D.V., din cadrul Secţiei Parchetelor Militare
din cadrul Parchetului General, a anulat rezoluţia din 20 august 1996, ca insuficient
motivată. Acesta a retrimis dosarul procurorului însărcinat cu ancheta preliminară
în ceea ce priveşte pretinsa agresiune din partea agenţilor de poliţie, cu următoarele
instrucţiuni: o declaraţie trebuia să îi fie luată soţiei victimei; raportul referitor la
pretinsul accident de maşină din 13 aprilie 1996 trebuia examinat; toţi agenţii de
poliţie care participaseră la arestarea victimei la 13 aprilie 1996 şi toţi cei prezenţi la
interogatoriu, inclusiv procurorul V.L. şi avocatul numit din oficiu, A.M., trebuiau
interogaţi; diversele informaţii referitoare la interogatoriul domnului Carabulea, dar şi
al complicelui său, trebuiau examinate şi evaluate; procurorul M.P. şi avocatul numit
din oficiu, P.P. trebuiau interogaţi pentru a explica de ce, la 17 aprilie 1996, domnul
Carabulea şi-a retras declaraţiile făcute anterior şi dacă acesta a fost supus unor presiuni
în cursul primului interogatoriu. De asemenea, acesta a cerut ca un raport suplimentar
de expertiză medicală legală să fie întocmit pentru a se stabili dacă coastele fracturate şi
vânătăile din zona genitală erau rezultatul vreunei agresiuni.
54. La 19 februarie 1997, cazul a fost înregistrat la Secţia Parchetelor Militare din
cadrul Parchetului General şi un nou procuror, I.I., a fost numit.
În raportul din 3 martie 1997, I.I. a precizat că, în urma unui articol publicat în
Cotidianul la 24 februarie 1997, acesta i-a solicitat doamnei Nela Carabulea, soţia
victimei, să vină la parchet. În cursul şedinţei, s-a convenit ca aceasta să se întoarcă la o
dată ulterioară, cu avocatul ei, pentru a consulta dosarul referitor la decesul soţului său
pentru a putea depune obiecţii cu privire la modul de efectuare a anchetei.
55. Guvernul susţine că, după acea audienţă, doamna Carabulea a refuzat să meargă
la parchet. Acesta a prezentat două citaţii, din 6 mai 1997 şi 30 iunie 1997, prin care
doamna Carabulea era informată că, prin neprezentarea sa în faţa parchetului, avea să
încetaze urmărirea penală, şi la care se pretindea că doamna Carabulea nu a răspuns.
De asemenea, acesta a prezentat patru pretinse confirmări de primire a diferitelor citaţii
trimise doamnei Carabulea, niciuna prezentând semnătura sa.
56. În replică, reclamantul a susţinut că doamna Carabulea nu a primit nicio citaţie.
Acesta a declarat că doamna Carabulea a compărut în faţa procurorului la 3 martie 1997,
dar că nu i se puseseră întrebări.
57. La 25 august 1997, procurorul şef D.V. a solicitat printr-o adresă către Poliţia
Municipiului Bucureşti o copie a dosarului referitor la pretinsul accident de maşină
din 13 aprilie 1996 şi informaţii referitoare la raportul medical întocmit la momentul
arestării domnului Carabulea.
58. La 5 septembrie 1997, Poliţia Bucureşti a răspuns că dosarul referitor la accidentul
de maşină se afla la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4. De asemenea, acesta
54
preciza faptul că, în conformitate cu Instrucţiunile Ministerului de Interne nr. 410/1974,

orice urmă de violenţă fizică observată în momentul percheziţiei corporale trebuia
notificată medicului responsabil din arest, care trebuia să se pronunţe dacă deţinutul
trebuia primit în arest şi să facă pregătiri pentru un examen medical amănunţit şi că, în
orice caz, toţi deţinuţii trebuie examinaţi medical în termen de 24 de ore de la arestare.
59. La 12 septembrie 1997, procurorul militar a solicitat din nou raportul medical
întocmit la momentul arestării domnului Carabulea.
La 13 noiembrie 1997, Secţia de Poliţie nr. 9 a precizat că dosarul medical fusese
trimis la penitenciarul-spital Jilava. Din acest dosar medical reieşea că primele observaţii
fuseseră făcute la 16 aprilie 1996, cu puţin timp înainte de transferul domnului Carabulea la
penitenciarul-spital Jilava. Dosarul nu includea nicio referire la vreo radiografie efectuată.
60. Spre sfârşitul anului 1997, procurorul militar a primit dosarul de anchetă referitor
la accidentul auto din 13 aprilie 1996. Din dosar reieşea că, la data respectivă, domnul
Carabulea fusese acuzat doar de conducerea unui autovehicul neînmatriculat. Dosarul
nu menţiona nicio coliziune sau avarierea vreunui alt autovehicul sau rănirea vreunei
persoane.
61. La 7 ianuarie 1998, procurorul militar I.I. a dispus întocmirea unui raport de
expertiză medico legală după examinarea corpului persoanei decedate de către experţi
din cadrul Institutului de Medicină Legală din Bucureşti. De asemenea, experţilor li s-a
cerut să îşi exprime opiniile cu privire la cauza decesului şi dacă, în opinia lor, măsurile
luate de personalul medical care l-a îngrijit pe Gabriel Carabulea au fost corecte şi
adecvate având în vedere starea acestuia. În plus, li s-a cerut să se pronunţe dacă existau
urme evidente de leziuni în zona genitală a decedatului şi, în caz afirmativ, care era
natura acestora şi timpul necesar vindecării lor. O fotografie color, care arăta vânătăile
din zona genitală a victimei, care fusese prezentată de familie, a fost ataşată ordinului.
62. La 17 februarie 1998, ca răspuns la cererea procurorului, dr. P.P., care efectuase
autopsia din 4 mai 1996 (supra, pct. 36), a prezentat al doilea raport de expertiză medico-
legală, în care reitera constatările anterioare. În plus, acesta a declarat că coastele rupte
„nu erau de natură vitală” şi că fractura liniei claviculare medii „puteau fi produse post
mortem”, în cursul resuscitării cardiace efectuate, se pare, la Spitalul Fundeni. În plus, în
opinia sa, vânătăile din zona genitală, evidenţiate în fotografie, fuseseră produse tot post
mortem, acestea fiind foarte comune din experienţa sa.
63. La 4 martie 1998, în urma raportului de expertiză medico-legală suplimentar,
procurorul militar a decis neînceperea urmăririi penale în ceea ce priveşte acuzaţiile de
loviri cauzatoare de moarte şi de anchetă necorespunzătoare la adresa căpitanului U. şi lui
G.B. Rezoluţia sa, care a fost mult mai puţin motivată decât rezoluţia din 20 august 1996
(supra, pct. 51), a stabilit că decesul domnului Carabulea s-a datorat „unei cardiopatii cu
patologie viscerală preexistentă” şi că nu a fost vorba de o crimă.
55
C. Opiniile medicilor cu privire la decesul domnului Carabulea, prezentate de părţi

1. Rapoartele de expertiză prezentate de Guvern
64. Guvernul a prezentat două opinii ale experţilor, emise de experţi legişti, primul
fiind prof. dr. Dan Dermengiu, din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală
„Mina Minovici” din Bucureşti, din 20 iunie 2001, şi al doilea fiind prof. dr. Derrick
Pounder, un expert britanic în medicină legală, din 19 noiembrie 2004.
65. În raportul său, prof. Dermengiu explica faptul că tromboembolismul pulmonar
era un eveniment biologic care apărea brusc fără alte simptome. Acesta a reţinut că
domnul Carabulea avusese un copil care murise la vârsta de un an şi 8 luni din cauza unei
tromboze a venei cave inferioare, ca urmare a unei malformaţii congenitale a sistemului
venos, şi a concluzionat că, prin urmare, era logic să presupună că domnul Carabulea
prezenta malformaţii similare ale sistemului venos, care îl predispuneau la tromboză.
Raportul sublinia faptul că presupusul accident de maşină nu cauzase leziuni externe
sau interne şi că nu exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsul accident rutier
şi apariţia tromboembolismului pulmonar şi a tromboflebitei la piciorul stâng, primele
manifestări apărând pe 3 mai 1996.
66. Raportul profesorului Pounder descria istoria tratamentului domnului Carabulea
şi decesul său ulterior, astfel cum s-a notat în fişa medicală care îi fusese prezentată, pe
care o descria ca „precar păstrată”. Acesta a luat act de faptul că, la momentul sosirii
domnului Carabulea la policlinica Ministerului de Interne, acesta se simţea foarte rău
şi vomase sânge şi că, până la momentul transferului său la Spitalul „Sf. Ioan”, în jurul
orei 8 seara, starea lui generală de sănătate se înrăutăţise şi îi punea în pericol viaţa,
necesitând internare la secţia de terapie intensivă în vederea salvării imediate a vieţii
sale. După ce au fost luate măsuri de salvare a vieţii acestuia, domnul Carabulea a fost
apoi transferat la Spitalul Fundeni, la 17 aprilie, cu diagnosticul de tromboembolism
pulmonar. O tomografie computerizată efectuată acolo a evidenţiat o leziune la nivelul
ficatului, în timp ce o ecografie a evidenţiat emboli în micile artere periferice ale
plămânului. În urma acestor descoperiri, medicii se confruntau cu următoarea dilemă:
dacă tratamentul medical necesar pentru limitarea mecanismului normal de coagulare
a sângelui (emboli) trebuia administrat, aceasta ar fi dus la intensificarea hemoragiei
la ficat care, în consecinţă, i-ar fi putut pune viaţa în pericol. Prin urmare, medicii i-au
administrat anticoagulantul cu precauţie pentru a preveni o hemoragie şi mai mare
în jurul ficatului. La 24 aprilie, domnul Carabulea a suferit un al doilea episod grav
de tromboembolism pulmonar pentru care a necesitat tratament de urgenţă şi a fost
resuscitat cu succes. Recuperarea sa a fost lentă, iar medicii programaseră o flebografie,
însă, înainte de efectuarea acesteia, domnul Carabulea a suferit un al treilea episod de
tromboembolism pulmonar şi a decedat pe 3 mai, la ora 7.25 dimineaţa.
67. Dr. Pounder a considerat drept cauză fără echivoc a decesului tromboembolismul
pulmonar, consecinţă a unei lovituri puternice. Considerând că domnul Carabulea fusese
implicat în pretinsul accident rutier pe 13 aprilie, dr. Pounder a stabilit că era improbabil
ca leziunea la nivelul ficatului suferită cu acea ocazie să fi dus la deces. De asemenea,
56
dr. Pounder a considerat că domnul Carabulea prezenta risc mare de deces din cauza
tromboembolismului pulmonar, chiar şi cu cel mai bun tratament medical, „având în
vedere aducerea lui în şoc şi repetatele episoade ulterioare de tromboembolism pulmonar”.
68. Dr. Pounder a declarat că vânătaia galbenă de pe şoldul drept, menţionată în
raportul autopsiei, putea fi cauzată de o serie de factori, inclusiv de purtarea centurii
de siguranţă în momentul unui accident de maşină. Având în vedere fişa medicală care
menţiona încercarea de resuscitare, dr. Pounder a considerat că cele trei coaste fracturate
identificate la autopsie au fost cu siguranţă fracturate în cursul încercărilor de resuscitare
de la momentul decesului.
69. În ceea ce priveşte raportul autopsiei per ansamblu, dr. Pounder a recunoscut
că au existat grave omisiuni şi inadvertenţe în autopsia post mortem, identificate şi
de dr. Szentmariay în raportul său (infra, pct. 70-74). În opinia dr. Pounder, raportul
autopsiei era problematic în mai multe aspecte, atât generale, cât şi specifice. Acesta nu
corespundea „standardelor general acceptate în Europa”; fusese întocmit la un institut
de stat; ar fi trebuit să fie realizat cu promptitudine; nu era amănunţit şi era prea scurt;
includea o serie de omisiuni grave, precum lipsa unei analize a stării venelor la nivelul
membrelor inferioare, prezenţa sau absenţa trombelor la nivelul lor şi neprecizarea
greutăţii unor organe. Raportul autopsiei preciza cauza decesului ca fiind naturală, în
ciuda posibilităţii ca traumatismul la nivelul ficatului să fi provocat tromboembolismul
pulmonar. De asemenea, dr. Pounder a deplâns faptul că opiniile suplimentare obţinute
din partea Institutului de Medicină Legală „nu au profitat pentru a recunoaşte şi corecta
erorile” incluse în raportul anterior al autopsiei.
2. Rapoartele de expertiză prezentate de reclamant
70. Reclamantul a prezentat două opinii ale experţilor, unul din 29 august 2001, emis
de dr. I. Szentmariay, un expert în medicină legală din cadrul Institutului de Medicină
Legală din cadrul Universităţii Semmelweis din Budapesta (Ungaria), şi celălalt din 10
martie 2005, emis de prof. Sidsel Rogde, din cadrul Institutului de medicină Legală din
Oslo (Norvegia). Opiniile lor se bazau pe dosarul autorităţilor române despre domnul
Carabulea, inclusiv toate documentele medicale, raportul autopsiei şi câteva decizii ale
procurorilor.
71. Conform dr. Szentmariay, din dosarul medical prezentat lipseau informaţii
specifice şi adecvate, precum informaţii de laborator, de rutina medicală, inclusiv
circumstanţele decesului domnului Carabulea, medicamentele administrate pe perioada
spitalizării, dozele şi aplicarea lor. Ţinând seama de probabilitatea scăzută (1 la 50 000)
ca un pacient de vârsta domnului Carabulea să dezvolte un tromboembolism pulmonar
fatal, chiar şi după o operaţie chirurgicală necomplicată, apariţia unui astfel de embolism
necesita o analiză clinică foarte amănunţită a multor teste de laborator şi altor informaţii.
Totuşi, informaţii cruciale lipseau din dosarul medical, împiedicând astfel o evaluare
reală a cazului.
72. De asemenea, domnul Szentmariay a comentat inconsecvenţele identificate
în documentele medicale de la dosar. În primul rând, acesta a luat act de modificarea
57
diagnosticului din infecţie respiratorie (pulmonară) virală, stabilit la spitalul Jilava,

în „hemoragie digestivă superioară”, stabilit la Spitalul „Sf. Ion”, şi ulterior în
tromboembolism pulmonar, deşi nu au fost oferite explicaţii pentru aceste modificări. În
plus, diagnosticul de tromboembolie pulmonară stabilit la Spitalul „Sf. Ion”, la Spitalul
Fundeni şi menţionat ulterior în raportul autopsiei nu prevedea nicio explicaţie care să
justifice stabilirea diagnosticului, având în vedere că nu s-a menţionat găsirea de cheaguri
de sânge (emboli). De asemenea, el a luat act de faptul că, până pe 23 aprilie, nu i-a fost
administrată heparină, „tratamentul de urgenţă al tromboembolismului pulmonar”, în
ciuda stabilirii diagnosticului de tromboembolism pulmonar cu o săptămână înainte. În
ceea ce priveşte „tromboflebita membrelor inferioare”, menţionată ca una dintre cauzele
decesului în Comunicatul emis de Spitalul Fundeni la 3 mai 1996, dr. Szentmariay
a afirmat că „tromboflebita membrelor inferioare” nu era o afecţiune fatală şi nu ar fi
dus la o predispoziţie a pacientului la tromboembolism. Acesta nu a găsit cifre care să
cuantifice gravitatea hipertensiunii pulmonare menţionate în respectivul comunicat şi,
în opinia sa, „traumatismul toracic şi abdominal cauzat de accidentul de maşină” nu
reprezenta o explicaţie suficientă a cauzei decesului, având în vedere că nu s-a stabilit un
anumit diagnostic şi că nu se precizau eventuale organe afectate sau alte leziuni suferite
în pretinsul accident.
De asemenea, acesta a luat act de faptul că, la Spitalul Fundeni, s-a stabilit diagnosticul
de hemoragie în jurul ficatului. Având în vedere faptul că un astfel de diagnostic „indică
adesea posibilitatea unui traumatism abdominal puternic foarte recent”, dr. Szentmariay
a fost uimit de faptul că nu s-au făcut alte trimiteri sau observaţii cu privire la diagnostic.
În opinia sa, un astfel de diagnostic este, în mod normal, monitorizat îndeaproape „din
cauza unei posibile sângerări bruşte, rupturi hepatice şi multor altor complicaţii care
pot pune în pericol viaţa”. Acesta a indicat faptul că leziunea la nivelul scrotului, care
putea fi văzută în fotografia făcută de familie, nu a fost descrisă în raportul autopsiei,
deşi aceasta ar fi trebuit să facă parte din descrierea externă a corpului. De asemenea,
acesta a considerat descrierea fracturii la nivelul coastelor, din raportul autopsiei, ca fiind
lacunară, deoarece nu oferea informaţii cu privire la vechimea fracturii sau dacă aceasta
era situată pe partea dreaptă sau stângă, ambele elemente fiind importante pentru
stabilirea mecanismului cauzal al fracturii la nivelul coastelor (procedură de resuscitare
sau altele).
73. În ceea ce priveşte afirmaţia dr. Dermengiu, conform căruia domnul Carabulea
putea avea malformaţii ale sistemului venos, dr. Szentmariay a subliniat faptul că autopsia
preciza că sistemul venos al victimei era normal. De asemenea, acesta a subliniat faptul
că anomalia izolată a dezvoltării venei cave care a dus la decesul copilului domnului
Carabulea era o afecţiune foarte rară şi rata eredităţii era de aproximativ 1-2%; în plus,
niciunul dintre documentele medicale, inclusiv raportul autopsiei, nu au indicat vreodată
faptul că victima avea tromboflebită.
74. De asemenea, dr. Szentmariay a afirmat că, „din punct de vedere profesional, era
de neînţeles de ce a durat peste 100 de zile pentru a finaliza raportul autopsiei”, având în
vedere că intervalul general acceptat era de 3-4 săptămâni.
58
Pe scurt, acesta a descris raportul autopsiei ca „inutil, în esenţă, din punct de vedere
profesional, plin de descrieri superficiale şi incomplete şi cu concluzii eronate din punct
de vedere medical”. În consecinţă, acesta s-a declarat „incapabil să excludă în mod
rezonabil posibilitatea unui traumatism care să conducă la decesul său”.
În sfârşit, acesta a evidenţiat că, în cazuri similare, ar fi sugerat efectuarea unei noi
autopsii a persoanei decedate, „dar în acest caz, este puţin probabil ca o astfel de acţiune
să ofere informaţii utile, în funcţie de tehnica de conservare a corpului”.
75. Cel de-al doilea expert prezentat de reclamant, prof. Rogde, a luat act de faptul
că reexaminarea cadavrului nu ar fi trebuit efectuată de acelaşi legist care a emis primul
raport. De asemenea, acesta a considerat descrierile din rapoartele autopsiei ca rare şi
lacunare în multe privinţe. Acesta a deplâns faptul că nu au fost făcute fotografii post
mortem, care ar fi fost foarte utile pentru a stabili dacă existau vânătăi pe cadavru sau
doar lividitate post mortem, şi a afirmat că afecţiunile preexistente ale victimei, descrise în
rapoartele autopsiei, nu au prezentat importanţă în ceea ce priveşte decesul. De asemenea,
acesta a confirmat că cauza decesului a fost, cel mai probabil, tromboembolismul
pulmonar, care ar fi putut fi provocat de un traumatism grav. Totuşi, luând act de faptul
că sursa embolismului nu a fost identificată „şi că probabil nu [a fost] căutată”, acesta
a concluzionat că, având în vedere proasta calitate a rapoartelor autopsiei şi faptul că
acestea erau scurte, nu era posibilă stabilirea cauzelor trombozei.
3. Materialele prezentate de reclamant în sprijinul afirmaţiilor sale
76. La 27 septembrie 1998, Dumitru Dinu, un prieten al victimei, şi Constantin
Gheorghe, verişorul victimei, au prezentat declaraţii scrise avocatului reclamantului
privind circumstanţele decesului domnului Carabulea.
(a) Declaraţia lui Dumitru Dinu
77. Dumitru Dinu a afirmat că, odată, a reuşit să îl convingă pe agentul de poliţie să
îi permită să intre în salon împreună cu soţia victimei pentru a îl ajuta pe Gabriel să îşi
schimbe hainele. În şoaptă, Gabriel s-a plâns de faptul că a fost lovit cu brutalitate de
agenţii de poliţie, care l-au suspendat de un dulap, cu mâinile legate la spate, şi l-au bătut
în poziţia în care era. Când a refuzat să recunoască săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, a
fost învelit într-un covor, în timp ce agenţii călcau pe el şi îl băteau cu beţe. Gabriel l-a
identificat pe căpitanul U. ca principalul agent de poliţie care l-a abuzat. Agentul de
poliţie de serviciu a pus capăt întâlnirii în momentul în care a realizat că discutau despre
detenţia lui Gabriel. În timp ce Dumitru Dinu şi soţia lui Gabriel părăseau salonul,
o asistentă medicală le-a spus că un medic dorea să le vorbească. Aceştia au mers să
vorbească cu medicul, care i-a informat că Gabriel avea şanse minime de supravieţuire
şi că supravieţuia cu perfuzii. Aceasta le-a spus că Gabriel avea sânge în plămâni şi ficat,
o inimă mărită şi rinichii blocaţi. Dinu Dumitru a afirmat că s-a întors la spital pentru
a îl vedea pe Gabriel pentru a doua oară. Pentru că agentul de poliţie nu i-a permis să
intre în salon, acesta a forţat uşa şi l-a întrebat pe Gabriel dacă era bine. Acesta l-a auzit
ţipând „M-au omorât! Nu mă lăsa aici, scoate-mă de aici sau o să mor!” Reclamantul,
59
Nela Carabulea şi Constantin Gheorghe erau şi ei de faţă şi au auzit strigătele. Înainte de

înmormântare, Dumitru Dinu, care venise cu un fotograf care a făcut singurele fotografii
ale corpului lui Gabriel, a văzut diferite leziuni pe corpul lui, inclusiv vânătăi în zona
stomacului şi pe faţa, picioarele şi organele genitale ale decedatului.
(b) Declaraţia lui Constantin Gheorghe
78. În declaraţia sa, Constantin Gheorghe a confirmat faptul că Gabriel fusese ţinut
într-un salon sub supravegherea constantă a poliţiei. Deşi nu l-a văzut pe Gabriel pe
parcursul spitalizării sale, acesta i-a însoţit pe Nela Carabulea şi pe Dumitru Dan şi
l-a auzit pe Gabriel strigând „M-au omorât!” Acesta i-a văzut pe Nela Carabulea şi pe
Dumitru Dinu ieşind din salonul lui Gabriel, care i-au spus că Gabriel se plânsese că
fusese torturat de poliţie, la ordinele căpitanului U. I-a văzut corpul lui Gabriel după
ce acesta a decedat. Existau vânătăi pe picioare şi pe faţă, sub bărbie şi în zona genitală.
II. Dreptul şi documentele internaţionale relevante
A. Recomandarea 1159 (1991) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind
armonizarea regulilor în cazul autopsiilor
„1. Adunarea consideră ca practică necesară efectuarea de autopsii în toate
statele membre ale Consiliului Europei pentru stabilirea cauzelor morţii din motive
medico-legale sau de altă natură sau pentru stabilirea identităţii persoanei decedate.
2. Odată cu creşterea mobilităţii populaţiilor în Europa şi la nivel global,
adoptarea unor linii directoare uniforme cu privire la modalitatea de efectuare a
autopsiilor şi la modul de întocmire a rapoartelor autopsiilor devine imperativă.
3. Aceasta este valabilă în special în cazul dezastrelor de proporţii, naturale sau
de altă natură, când pot exista sute de victime de diferite naţionalităţi.
4. În plus, se consideră că trebuie efectuate autopsii în toate cazurile de moarte
suspectă sau când există dubii cu privire la cauza morţii şi că, dacă acestea sunt
efectuate sistematic, ele pot evidenţia cu uşurinţă execuţii ilegale şi omoruri
săvârşite de regimurile autoritare.
5. La nivel internaţional, reguli recunoscute şi aplicate cu privire la autopsii
pot contribui astfel la lupta pentru apărarea drepturilor omului, în special a acelor
drepturi precum interzicerea torturii şi a relelor tratamente, şi dreptul la viaţă. Aici,
Adunarea salută faptul că a fost ratificată Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante de către douăzeci
din cele douăzeci şi cinci de state membre ale Consiliului Europei.
6. Astfel, Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri:
i. să promoveze adoptarea unor reguli armonizate şi recunoscute la nivel
internaţional cu privire la modalitatea de efectuare a autopsiilor şi adoptarea unui
model standardizat de protocol de autopsii;
ii. să susţină propunerea conform căreia statele din întreaga lume să accepte
formal şi să implementeze obligaţia de efectuare de autopsii în toate cazurile de
moarte suspectă;
60
iii. să ceară statelor membre să aplice liniile directoare ale Interpolului cu privire
la identificarea victimelor dezastrelor;
iv. să ceară acelor state membre ale Consiliului Europei care nu au făcut încă
acest lucru, să ratifice Acordul Consiliului Europei privind Transportul Cadavrelor;
v. să ceară celor cinci state membre ale Consiliului Europei care nu au făcut
încă acest lucru, să ratifice Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
vi. să stabilească reguli internaţionale pentru simplificarea formalităţilor
prevăzute la alin. 6 pct. i, ii, iii, iv şi v din punct de vedere administrativ (transport,
trecerea frontierei, poliţie etc.) sau legal.”
B. Protocolul Naţiunilor Unite privind modelul de autopsie
79. „Manualul privind prevenirea şi investigarea eficientă a execuţiilor extrajudiciare,
arbitrare şi sumare”, adoptat de Naţiunile Unite în 1991, include un protool privind
modelul de autopsie al cărui scop era de a oferi linii directoare oficiale pentru efectuarea
autopsiilor de către procurori şi personalul medical. În introducere, acesta prevedea că
o examinare fugitivă sau un raport scurt nu sunt niciodată adecvate cazurilor care pot
genera controverse şi că, atât o examinare, cât şi un raport sistematice şi exhaustive sunt
necesare pentru a preveni omisiunea sau pierderea unor detalii importante: „Este vital
ca efectuarea unei autopsii după o moarte suspectă să aibă o sferă de aplicare completă.
Documentaţia şi rapoartele privind informaţiile identificate trebuie, la rândul lor, să fie
complete, astfel încât să permită o folosire semnificativă a rezultatelor autopsiei.”
80. La alin. 2 lit. c), se afirmă că fotografii corespunzătoare sunt vitale pentru o
documentare completă a rezultatelor autopsiei. Fotografiile trebuie să aibă o sferă de
aplicare exhaustivă şi trebuie să confirme prezenţa oricăror semne demonstrabile de
leziuni sau afecţiuni menţionate în raportul autopsiei.
III. Rapoartele internaţionale relevante referitoare la România
A. Raportul lui Sir Nigel Rodley, raportor special pe probleme de tortură,
prezentat în urma Rezoluţiei Comisiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Omului
nr. 1999/32
81. În urma vizitei sale în România, în raportul său din 23 noiembrie 1999, raportorul
special a constatat că existau cazuri repetate de abuz din partea poliţiei în vederea
obţinerii unor mărturii din partea suspecţilor şi că existau probe care să susţină acuzaţiile
conform cărora membrii etniei rome erau cu precădere victime ale abuzurilor poliţiei.
De asemenea, acesta a criticat ca ineficient sistemul de anchetă în care procurorii militari
aveau autoritatea exclusivă de a efectua anchete, ceea ce a dus la percepţia că procurorii
militari nu erau independenţi şi imparţiali. De asemenea, acesta a luat act de faptul
că a primit numeroase rapoarte conform cărora se emiteau adesea certificate medicale
false care să ascundă relele tratamente din partea poliţiei şi a subliniat că, în majoritatea
cazurilor, anchetele au dus la rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.
61
În ciuda unei cereri adresate autorităţilor române, raportorul special nu a primit

nicio statistică cu privire la numărul de plângeri depuse şi condamnări făcute în temeiul
art. 266 (Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă), art. 267 (Supunerea la rele tratamente)
şi art. 2671 (Tortura) C. pen.
Referindu-se la cazul lui Gabriel Carabulea, raportorul special a precizat că a fost
informat de procurorul militar că nu existau motive pentru redeschiderea dosarului, dar
că procurorul militar era dispus să reanalizeze din nou faptele. Luând act de faptul că
avocaţii victimei au depus o plângere în faţa instanţei, raportorul special a stabilit că nu
era în poziţia de a ajunge la o concluzie cu privire la fondul cauzei. Cu toate acestea, a
considerat că această cauză ridica îngrijorări serioase cu privire la eficienţa anchetării
cazurilor de tortură din partea reprezentanţilor poliţiei şi era conformă cu celelalte
rapoarte primite.
B. Raportul din 19 februarie 1998 al Comitetului European pentru Prevenirea
Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) referitor
la România
82. În raportul său, CPT a precizat că un număr mare de deţinuţi, intervievaţi în
arestul poliţiei sau în penitenciarele vizitate de delegaţia sa, pretindeau că au fost victimele
unor rele tratamente fizice din partea poliţiei. Următoarele tipuri de rele tratamente erau
constant invocate: palme, lovituri cu pumnii, picioarele, cu beţe (victima fiind uneori
înfăşurată într-un covor sau ceva similar). O parte dintre persoanele intervievate s-au
plâns de lovituri la tălpi, aplicate, se pare, în timp ce victima stătea în genunchi pe
un scaun, sau prinsă de o bară, în poziţia denumită „la rotisor”. Aceste acuzaţii vizau
momentul în care suspectul era prins şi etapele ulterioare ale interogatoriului poliţiei.
Delegaţia CPT a luat act de faptul că atunci când un procuror a fost întrebat cum ar
acţiona în prezenţa unui suspect care se plângea de rele tratamente din partea poliţiei,
acesta a răspuns: „Agenţii de poliţie sunt colegii mei. Aş considera acuzaţia o minciună
din partea unui recidivist…”
În drept
I. Excepţia preliminară a Guvernului
83. În etapa admisibilităţii, Guvernul a obiectat că reclamantul nu a epuizat căile
de atac interne în ceea ce priveşte acuzaţia sa conform căreia i-ar fi fost refuzat accesul
efectiv la o instanţă, prevăzut de art. 35 din convenţie. În special, acesta a susţinut că,
în ciuda deciziei procurorului de a nu îi pune sub acuzare pe agenţii de poliţie, pretinşi
autori ai relelor tratamente, reclamantul putea introduce o acţiune la instanţa civilă.
În decizia privind admisibilitatea din 21 septembrie 2004, instanţa a considerat că
aceasta era stâns legată de fondul capătului de cerere conform art. 6 din convenţie şi,
pentru a evita prejudicierea fondului, a decis că cele două vor fi examinate împreună.
Astfel, instanţa va examina excepţia preliminară a Guvernului împreună cu fondul
capătului de cerere conform art. 6 din convenţie.
62

84. Reclamantul s-a plâns de faptul că fratele său decedase ca urmare a unor rele
tratamente aplicate intenţionat de poliţie, că nefurnizarea unei asistenţe medicale
adecvate victimei în urma arestării acesteia a dus la decesul fratelui său şi că autorităţile
nu au efectuat o anchetă oficială promptă, imparţială şi efectivă pentru stabilirea cauzelor
morţii acestuia.
Acesta a făcut referire la art. 2 din convenţie, care prevede:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă
prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în

cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane

legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
85. Guvernul a susţinut că fratele reclamantului nu era perfect sănătos atunci când
a fost arestat de poliţie, la 13 aprilie 1996, după cum reieşea din comunicatul spitalului
către parchet, la 3 mai 1996. Cauza decesului nu a fost violentă şi avea legătură cu
afecţiunile preexistente de care suferea fratele reclamantului.
De asemenea, acesta a susţinut că nu existau probe medicale care să susţină o legătură
între tromboembolismul pulmonar şi orice traumatism posibil cauzat de accidentul de
maşină sau de orice violenţă aplicată de poliţie. În plus, tromboembolismul putea să
apară fără o cauză externă sau vreun simptom aparent, şi uneori un deces brusc poate să
aibă loc fără semne anterioare.
86. De asemenea, acesta a subliniat faptul că nu existau probe ale unor rele tratamente
din partea poliţiei suficient de grave încât să provoace tromboza care a cauzat decesul
domnului Carabulea şi că, în orice caz, acuzaţia conform căreia decesul său a fost provocat
de brutalitatea poliţiei nu a fost dovedită dincolo „de orice dubiu”.
87. Guvernul a reţinut că singurele probe care susţineau argumentul unui abuz din
partea poliţiei erau mărturiile extrajudiciare a trei persoane, dintre care, soţia victimei,
Nela Carabulea, a refuzat constant să ofere informaţii procurorului militar.
63
88. Guvernul a susţinut faptul că fractura la nivelul liniei claviculare medii nu

a fost cauzată de încercările de resuscitare, că vânătaia de pe şoldul drept a fost, cel
mai probabil, cauzată de un traumatism care a survenit în perioada spitalizării şi că
leziunile de la nivelul scrotului au fost cauzate, după cum explică cel de-al doilea raport
al autopsiei, de procesul normal de uscare post mortem. În ceea ce priveşte faptul că
atât raportul provioriu al autopsiei, cât şi cel final, au fost întocmite de acelaşi medic,
Guvernul a evidenţiat că o astfel de procedură a fost solicitată de Institutul de Medicină
Legală. Guvernul a recunoscut faptul că diagnosticul de bronhopneumonie, precizat în
certificatul de deces emis la 4 mai 1996, şi menţiunea referitoare la accidentul de maşină
din 13 aprilie 1996 puteau genera îndoieli justificate cu privire la cauza reală a decesului.
Deşi considera regretabile inconsecvenţele dintre diversele documente medicale, acesta
a considerat că referinţele din certificatul de deces emis la 4 mai 1996 nu trebuiau
considerate ca o dovadă certă a cauzei decesului, doar raportul autopsiei determinând
cauza reală a decesului.
89. De asemenea, Guvernul a negat faptul că autorităţile nu i-au asigurat fratelui
reclamantului asistenţa medicală adecvată. În arestul poliţiei, sănătatea victimei s-a
deteriorat treptat, ducând la situaţia din 16 aprilie, când a fost dus la mai multe spitale
unde a primit tratamentul medical adecvat, inclusiv o tomografie şi un cateterism
cardiac, după cum a confirmat raportul de expertiză medico-legală suplimentar din
17 februarie 1998.
90. Guvernul a considerat că faptul că fratele reclamantului nu a fost examinat de
un medic în primele 24 de ore de detenţie nu era relevant, având în vedere că cauza
decesului, tromboembolismul, s-a produs la 16 aprilie 1996.
91. Guvernul a susţinut că a fost efectuată o anchetă promptă, imparţială şi efectivă a
decesului victimei. Ancheta a durat doar trei luni şi a fost finalizată la 20 august 1996, când
procurorul a emis rezoluţia de netrimitere în judecată. Procurorul a decis să redeschidă
ancheta doar în urma acuzaţiilor reclamantului şi ale unui ONG. Noua anchetă s-a
finalizat la 4 martie 1998, prin rezoluţia procurorului de netrimitere în judecată.
92. De asemenea, Guvernul a susţinut că ancheta a fost efectivă şi imparţială.
Procurorul s-a bazat exclusiv pe concluziile raportului de expertiză medico-legală.
Având în vedere faptul că reclamantul nu a prezentat probe clare care să susţină ideea că
expertul avea un interes în încălcarea legii şi ascunderea adevărului, faptul că acesta s-a
bazat pe concluziile expertului în medicină legală nu trebuie să ridice dubii cu privire
la eficienţa întregii anchete. Este adevărat că rudele victimei nu au fost interogate, dar
procurorul nu a realizat faptul că acestea o văzuseră pe victimă în spital şi că, prin urmare,
deţineau informaţii relevante. În plus, procurorul i-a cerut în repetate rânduri soţiei
victimei, Nela Carabulea, să se prezinte la biroul său, dar aceasta a refuzat.
2. Reclamantul
93. În replică, reclamantul a susţinut faptul că fratele său nu prezenta urme de
violenţă fizică la momentul arestării sale şi că era sănătos. În special, acesta nu avusese
64
probleme cu plămânii, după cum confirmase Institutul de Pneumoftiziologie, care îl

examinase în 1995. Afecţiunea în urma căreia decedase copilul fratelui său la vârsta de
20 de luni nu avea nicio legătură cu starea fratelui său sau cu leziunile care au dus la
decesul său, având în vedere faptul că autopsia a arătat că venele sale erau normale. De
asemenea, reclamantul a subliniat faptul că, în opinia expertului, prezentată de Guvern,
şeful Institutului de Medicină Legală din Bucureşti a confirmat faptul că accidentul
rutier nu a cauzat leziuni externe sau interne.
94. Reclamantul a susţinut că fratele său a fost rănit în arestul poliţiei, în perioada
13-15 aprilie 1996, după cum reieşea în mod clar din constatările obiective ale medicilor
care îl examinaseră la acel moment. Aceste constatări includeau o hemoragie digestică
superioară, dureri epigastrice, episoade de vomă de tip „zaţ de cafea”, o profundă stare
de şoc, un „traumatism foarte recent”, hematom perihepatic, afecţiune post-traumatică
a părţii drepte a inimii, sânge în cavitatea pleurală etc. Deşi unele diagnostice au fost
ulterior modificate în tromboembolism pulmonar, anumite constatări tot au rămas fără
explicaţie, precum episoade de vomă „zaţ de cafea” sau hematom perihepatic, care indica
o probabilitate ridicată de traumatism. Unele dintre modificările de diagnostic au fost
generate de „informaţiile paraclinice”, dar nu au fost oferite explicaţii cu privire la ce
însemna această sintagmă. Având în vedere că singurele persoane prezente la examenul
medical, în afară de medici, au fost agenţii de poliţie care l-au păzit în mod constant pe
fratele său pe parcursul spitalizării, rezultă că aceştia au fost singurii martori care puteau
oferi astfel de informaţii „paraclinice”; prin urmare, această informaţie putea să nu fie
considerată de încredere.
95. De asemenea, reclamantul susţinea că cele trei coaste fracturate menţionate
în raportul autopsiei aveau legătură cu durerea toracică menţionată de documentele
medicale. Totuşi, raportul autopsiei nu oferea nicio explicaţie sau descriere a zonelor
din jur. Explicaţiile oferite ulterior erau diverse şi contradictorii, cu privire la accidentul
de maşină şi la procesul de resuscitare, deşi fişa de observaţie de la Spitalul Fundeni
menţiona că stopul cardiac a fost neresuscitabil, ceea ce însemna că procedura de
resuscitare nu a avut loc. Şi traumatismul de pe şoldul drept a rămas fără explicaţie, deşi,
conform raportului autopsiei din 10 mai 1996 (a se vedea pct. 40), acesta avea 3-4 zile şi
putea fi cauzat de impactul cu un obiect contondent. Pentru vânătăile din zona scrotului
s-a oferit o explicaţie tardivă şi nesatisfăcătoare, şi anume faptul că au survenit post
mortem, în ciuda constatărilor expertului legist, conform căruia cadavrul nu prezenta
„semne externe de putrefacţie”.
96. Reclamantul a subliniat faptul că fişa medicală a fratelui său nu includea nicio
precizare referitoare la tromboembolism, având în vedere că nici medicii care l-au
examinat pe fratele său, nici experţii legişti nu au găsit vreodată vreun cheag de sânge
care să producă o astfel de afecţiune.
97. Reclamantul a considerat că autopsia a fost defectuoasă, în esenţă, şi că expertul în
medicină legală a ignorat câteva cerinţe de bază ale profesiei, astfel cum este ea definită
la nivel internaţional (Manualul Naţiunilor Unite privind prevenirea şi investigarea
65
eficientă a execuţiilor extrajudiciare, arbitrare şi sumare) şi naţional. Principalele organe

ale cadavrului (cu excepţia ficatului) nu au fost cântărite, nu a fost făcută o descriere
completă a sistemului scheletic, nici a echimozelor şi fracturilor identificate, diagnosticul
pus nu a primit explicaţii, şi nicio analiză toxicologică nu a fost efectuată. În plus, nu
s-au făcut fotografii, deşi acest lucru era esenţial pentru o documentare amănunţită a
constatărilor autopsiei.
98. Reclamantul a stabilit că Guvernul nu a oferit nicio explicaţie plauzibilă sau
satisfăcătoare pentru decesul fratelui său, un tânăr sănătos de 27 de ani, în arestul poliţiei.
În această privinţă, reclamantul a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii [Tanli împotriva
Turciei, nr. 26129/95, CEDO 2001-III, şi Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93,
CEDO 2000-VII].
99. În continuare, reclamantul a susţinut că toate leziunile identificate pe corpul
fratelui său corespundeau acuzaţiilor acestuia – făcute membrilor familiei sale în spital –
de tortură şi alte violenţe fizice suferite în arestul poliţiei. Acesta a susţinut că tehnicile
de bătaie, descrise de fratele său, precum şi frecvenţa ridicată de rele tratamente în arestul
poliţiei, au fost confirmate de descoperirile Comitetului pentru Prevenirea Torturii
(CPT) în raportul referitor la România, publicat la 19 februarie 1998, în urma vizitei
din 1995 (supra, „Rapoarte internaţionale relevante”).
100. De asemenea, reclamantul a susţinut că autorităţile nu i-au oferit fratelui
său asistenţa medicală adecvată în urma arestării şi că aceasta a dus la moartea sa,
încălcându‑se astfel art. 2. Acesta a evidenţiat faptul că primul examen medical a fost
realizat la 72 de ore de la arestarea sa, încălcând legislaţia românească, care impunea
ca toţi deţinuţii să fie supuşi unui examen medical în primele 24 de ore de detenţie,
indiferent de starea sănătăţii lor sau de simptome. Până la momentul examinării
fratelui său, acesta era în stare de şoc, cu tensiunea arterială 5 şi pulsul 100 bpm. În
ciuda deteriorării stării sale de sănătate, acesta a fost mutat la cinci spitale într-o singură
zi. În plus, înaintea administrării oricărui tratament medical, la ora 5 după-amiaza la
penitenciarul-spital Jilava, acesta a fost adus în faţa procurorului, amânându-se, în mod
nelegal, tratamentul medical necesar timp de peste trei ore. Reclamantul a afirmat că,
diferit de afirmaţiile Guvernului, nu ar fi fost nevoie ca fratele său să fie dus la parchet
imediat după examenul medical la spitalul Ministerului de Interne la Jilava, având în
vedere că nu exista o ordonaţă de reţinere şi nu era necesară pentru internarea fratelui
său. În ciuda stării sale de sănătate, la 16 aprilie 1996, fratele său a fost transferat de la
o locaţie la alta într-o maşină a poliţiei fără asistenţă medicală sub formă de personal
calificat sau echipament medical.
101. Reclamantul a susţinut că diferenţele de diagnostic stabilit la fiecare unitate
medicală indicau imposibilitatea – intenţionată sau nu – de a identifica în mod adecvat
şi complet afecţiunea fratelui său şi de a îi asigura tratament urgent şi adecvat. Prezenţa
agenţilor de poliţie pe parcursul examenelor medicale şi al consultărilor dintre domnul
Carabulea şi medicii săi curanţi l-a împiedicat pe acesta să mărturisească cauzele
simptomelor sale şi au împiedicat astfel stabilirea unei anamneze complete. În schimb,
aceasta a contribuit în mod clar la stabilirea de diagnostice incorecte şi/sau incomplete.
66
102. De asemenea, reclamantul s-a plâns de faptul că atât agenţii de poliţie, cât şi
personalul medical l-au ţinut pe fratele său departe de familia sa şi că personalul medical
a evitat să discute şi a refuzat să informeze familia cu privire la starea de sănătate a
fratelui său.
103. Reclamantul a susţinut că autorităţile interne nu au efectuat o anchetă efectivă,
promptă şi imparţială. Procurorul avea datoria de a ancheta decesul fratelui său din
proprie iniţiativă, independent de plângerea penală depusă de familie.
104. Reclamantul a afirmat că procurorul nu a verificat toate discrepanţele din
documentele medicale, nu a examinat de ce i s-a făcut rău fratelui reclamantului în
arestul poliţiei, nu a interogat personalul medical din instituţiile unde acesta a fost dus,
nu a identificat motivele pentru care fratele său a fost dus la cinci spitale şi – lucru
cu atât mai agravant având în vedere starea sa de sănătate – în arestul poliţiei şi la
biroul procurorului înainte de a primi tratamentul medical necesar. În raportul său la
faţa locului din 3 mai 1996, procurorul a înregistrat informaţii medicale false cu privire
la absenţa leziunilor externe. Acesta nu a informat familia cu privire la decesul fratelui
său. În plus, acesta nu a interogat martori relevanţi, inclusiv toţi agenţii de poliţie care
l-au păzit pe fratele său în spital, membrii familiei, persoanele cu care acesta discutase
înaintea decesului, şoferul vehiculului cu care se pretinde că fratele său s-a ciocnit pe
13 aprilie 1996 şi toate persoanele cu care fratele său a venit în contact după arestare,
inclusiv agenţi de poliţie, procurori şi avocaţi.
Reclamantul a susţinut că ancheta nu a fost promptă, având în vedere că a fost iniţiată
în 1996 şi s-a finalizat abia în martie 1998.
105. În plus, acesta a susţinut că ancheta nu a fost imparţială. Experţii legişti, pe ale
căror rapoarte s-a bazat ancheta, aveau strânse legături cu poliţia, procurorii şi autorităţile
în general. Conform Decretului nr. 446/1996, în vigoare la momentul evenimentelor
în cauză, consiliile locale erau obligate să suporte cheltuielile şi costurile legate de
transportul medicilor legişti şi toate instrucţiunile emise de Ministerul Sănătăţii cu privire
la activităţile şi serviciile medico-legale trebuiau să primească aprobarea anterioară de
la Ministerul de Interne, Ministerul de Justiţie şi Parchetul General. Poliţia, procurorii
şi experţii legişti s-au considerat agenţi ai statului şi colegi. În general, anchetatorii şi
instanţele puteau apela doar la serviciile unor experţi legişti care lucrau pentru instituţiile
de medicină legală ale statului.
106. În baza hotărârii Hugh Jordan împotriva Regatului Unit (nr. 24746/94, CEDO
2001-III, anexa la hotărârea McKerr), reclamantul a susţinut şi lipsa de independenţă a
procurorilor.
În speţă, nu numai că procurorul militar nu era independent de agenţii de poliţie din
cauza asocierii sale instituţionale şi a legăturii cu aceştia, dar, în practică, nu a reuşit să îşi
demonstreze nici independenţa. Reclamantul a susţinut că, în temeiul Legii nr. 54/1993
pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, procurorii militari aveau grade
militare şi se bucurau de toate privilegiile ofiţerilor de armată. Promovarea lor era
67
conformă sistemului militar. Procurorii militari erau traşi la răspundere pentru încălcările
regulamentului disciplinei militare. Salariile acestora erau plătite de Ministerul Apărării
şi erau mai mari decât cele plătite procurorilor civili. În calitate de ofiţeri activi, aceştia
puteau fi promovaţi sau retrogradaţi de Ministerul Apărării care, în plus, putea pune
capăt carierei judiciare a unui procuror militar.
La momentul evenimentelor în cauză, poliţia avea şi un corp de armată şi, ca membri
ai familiei militare, procurorii militari dădeau adesea dovadă de solidaritate faţă de colegii
lor. În plus, poliţia asista procurorii militari în anchete referitoare la aceştia. Reclamantul
a susţinut că un astfel de sistem de anchetă ridica dubii cu privire la independenţa şi
imparţialitatea procurorilor şi, în această privinţă, făcea trimitere la raportul lui Sir
Nigel Rodley, raportor special al Comisiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Omului
referitor la tortură (supra, pct. 81).
B. Motivarea Curţii
1. Decesul lui Gabriel Carabulea
(a) Principii generale
107. Art. 2 din convenţie, care protejează dreptul la viaţă, este considerat una dintre
dispoziţiile fundamentale ale convenţiei. Împreună cu art. 3, acesta consacră una dintre
valorile de bază ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei. Obiectul
şi scopul convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune şi ca art. 2 să fie
interpretat şi aplicat astfel încât apărarea acestuia să fie practică şi efectivă [a se vedea,
McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 146-47, seria A
nr. 324; Salman împotriva Turciei (MC), citată anterior, pct. 97, şi Velikova împotriva
Bulgariei, nr. 41488/98, CEDO 2000-VI].
108. În lumina importanţei protecţiei oferite de art. 2, instanţa trebuie să supună
plângerile referitoare la pierderea vieţii unei examinări cât mai atente, luând în considerare
toate circumstanţele relevante.
Persoanele reţinute sunt într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, iar autorităţile sunt
obligate să răspundă pentru tratamentul aplicat. În consecinţă, când o persoană este
sănătoasă la momentul arestării, dar moare ulterior, statul trebuie să ofere o explicaţie
plauzibilă pentru evenimentele care au dus la decesul acesteia [a se vedea, mutatis
mutandis, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999-V, şi
Salman şi Velikova, citată anterior].
109. În evaluarea probelor, instanţa adoptă standardul probei „dincolo de orice
îndoială” (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A
nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot rezulta din coexistenţa unor inferenţe suficient de
puternice, clare şi concordante sau a unor prezumţii similare de fapt irefutabile. În cazul
în care evenimentele în cauză sunt cunoscute integral, sau într-o mare măsură, exclusiv
de autorităţi, precum în cazul persoanelor aflate în custodia lor, vor exista prezumţii
de fapt puternice privind leziunile sau decesul survenit în cursul detenţiei. Într-adevăr,
68
sarcina probei poate fi considerată ca depinzând de autorităţi pentru a oferi o explicaţie

satisfăcătoare şi suficientă (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Anguelova împotriva
Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 109-11, CEDO 2002‑IV).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta speţă
110. Curtea observă că Gabriel Carabulea a decedat la vârsta de 27 de ani, după ce a
fost arestat la 13 aprilie 1996, şi că nu existau indicaţii cum că ar fi fost rănit sau ar fi avut
probleme de sănătate la momentul respectiv (supra, pct. 10, 11 şi 15).
111. Curtea constată că examinarea medicală a domnului Carabulea înainte de
reţinerea sa a fost corespunzătoare. Aceasta era cu atât mai necesară având în vedere
faptul că unii dintre procurorii militari implicaţi în ancheta privind decesul său au pretins
că acesta fusese rănit cu puţin timp înainte de arestarea sa într-un pretins accident rutier,
la 13 aprilie (supra, pct. 34 şi 51). Într-adevăr, aceasta a fost considerată drept cauză a
decesului în raportul emis de spital la 3 mai 1996 (supra, pct. 32). Un astfel de examen
medical ar fi oferit lămuriri privind posibilitatea ca un terţ să fi contribuit la starea
reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa consideră inacceptabil faptul că domnul
Carabulea nu a fost supus unui examen medical înainte de a fi arestat.
112. În plus, în astfel de cazuri, examinarea medicală a unei persoane arestate înainte
de intrarea sa în arest este importantă şi din alte motive. Nu numai că garantează
că persoana poate fi interogată în arestul poliţiei, dar îi permite Guvernului pârât să
scape de obligaţia de a oferi o explicaţie plauzibilă pentru orice leziuni constatate. În
această privinţă, instanţa afirmă că un examen medical, împreună cu dreptul la un
avocat şi dreptul de a informa terţii cu privire la faptele detenţiei, reprezintă elemente
fundamentale de apărare împotriva relelor tratamente aplicate deţinuţilor, care se aplică
din primul moment al privării de libertate, indiferent de modalitatea de descriere în
respectiva ordine juridică [reţinere, arestare etc. – a se vedea Cel de-al doilea Raport
General al Comitetului pentru Prevenirea Torturii, CPT/Inf/E (2002) 1 - Rev. 2006,
pct. 36].
Instanţa observă faptul că, la momentul evenimentelor în cauză, legislaţia românească
era în conformitate cu standardele CPT; prin urmare, neefectuarea unui examen medical
în ceea ce îl privea pe domnul Carabulea la începutul detenţiei sale era contrară legii.
113. Prin urmare, având în vedere neefectuarea de către statul pârât a unei astfel
de examinări înainte de arestarea reclamamtului, Guvernul nu se poate baza pe
aceeaşi neregulă în apărarea sa şi susţine că leziunile în cauză erau anterioare intrării
reclamantului în arestul poliţiei.
114. În orice caz, unul dintre rapoartele experţilor prezentate de Guvern stabilea că
pretinsul accident rutier nu a provocat leziuni externe sau interne şi că nu exista o legătură
de cauzalitate între accidentul rutier şi apariţia tromboflebitei pulmonare (supra, pct. 65).
Celălalt raport, care presupunea că accidentul rutier avusese loc, îl considera doar o cauză
contributivă posibilă (supra, pct. 67). În lumina acestor rapoarte, instanţa nu consideră că
69
au existat probe conform cărora moartea domnului Carabulea avea legătură cu pretinsul
accident rutier şi, într-adevăr, Guvernul nu susţine aceasta în observaţiile sale.
115. În aceste circumstanţe, Guvernul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă pentru
decesul domnului Carabulea.
116. Explicaţia Guvernului este că decesul domnului Carabulea a survenit în urma
unui embolism, provocat de o afecţiune cronică preexistentă.
117. Totuşi, instanţa observă că probele de la dosar nu susţin afirmaţia conform căreia
domnul Carabulea suferea de o afecţiune cronică sau că exista o malformaţie a sistemului
venos la momentul intrării sale în arest.
118. Ambele rapoarte ale experţilor, prezentate de Guvern, au stabilit că decesul
domnului Carabulea a fost cauzat de embolism. Raportul din 2001 a considerat că
embolismul a fost provocat de o malformaţie a sistemului venos. Totuşi, raportul din
2004 susţinea în mod clar faptul că embolismul a fost provocat de o lovitură puternică.
Cu privire la presupunerea că domnul Carabulea a fost implicat într-un accident rutier
înaintea arestării sale, raportul din 2004 preciza că leziunea la nivelul ficatului, suferită
cu această ocazie, a dus la decesul său. Instanţa reaminteşte la acest moment faptul
că dosarul anchetei referitoare la pretinsul accident rutier precizează doar acuzaţia de
conducere fără plăcuţe de înmatriculare valabule şi nu face nicio referire la vreo coliziune
sau la vreun prejudiciu sau vătămare suferită de vreo persoană (supra, pct. 60).
119. Toate rapoartele de autopsie şi toate rapoartele experţilor au identificat o
echimoză „cauzată de un act de violenţă” la şoldul drept şi toate au confirmat trei coaste
fracturate. Rapoartele experţilor, prezentate de Guvern, au identificat şi un hematom pe
ficat, cauzat de „o lovitură puternică”. Fişa medicală confirmă faptul că starea de sănătate
a domnului Carabulea la momentul sosirii la spital, pe 16 aprilie, era critică, că era în şoc,
că avea dureri puternice şi vomita sânge (supra, pct. 22). Fotografiile făcute de familie au
arătat vânătăi în zona genitală şi pe piciorul drept.
120. Nu au fost oferite explicaţii convingătoare pentru starea critică în care domnul
Carabulea a fost adus la spital la 16 aprilie 1996 sau pentru leziunile de pe corpul său. Nu
există documente care să susţină acuzaţiile conform cărora vânătăile din jurul organelor
genitale au fost provocate post mortem. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie nici pentru
vânătările de pe picior, nici pentru leziunea la nivelul ficatului care, conform propriului
raport al experţilor, ar fi fost puţin probabilă să ducă la decesul său.
121. Având în vedere cele de mai sus, instanţa constată că nu s-a stabilit faptul că
Gabriel Carabulea a decedat în urma unui embolism provocat de afecţiuni preexistente.
Din contră, Guvernul acceptă faptul că decesul său a fost rezultatul unei lovituri puternice
aplicate după arestarea sa.
122. În plus, instanţa observă, din documentele de la dosar, că domnul Carabulea a
început să se simtă rău cel târziu pe 16 aprilie, dacă nu chiar mai devreme (supra, pct. 18
şi 26). Acesta nu numai că nu a fost examinat de un medic la momentul arestării sale,
70
la 13 aprilie, dar a fost dus la un medic abia în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1996. La acel
moment, „starea sănătăţii sale era alterată” şi acesta era în „şoc”, după cum au constatat
atât asistenta medicală de la dispensarul poliţiei, cât şi medicul de la spitalul Ministrului
de Interne.
123. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, medicul de la spitalul Ministerului de Interne a
dispus internarea domnului Carabulea pentru tratament imediat la penitenciarul-spital
Jilava. În ciuda acestui sfat şi a stării grave în care se afla domnul Carabulea, acesta a
fost dus de agenţii de poliţie la spitalul menţionat abia la ora 5 după-amiaza. În schimb,
acesta a fost dus înapoi în arestul poliţiei şi, apoi, din arestul poliţiei la parchet.
Abia la primele ore ale zilei de 17 aprilie, domnul Carabulea a fost internat la Spitalul
Fundeni, unde a fost dus la terapie intensivă. În ciuda stării sale critice, i s-a permis unui
procuror să îl interogheze în acea zi. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie cu privire la
necesitatea interogării sale în acele circumstanţe şi în timp ce se afla la terapie intensivă.
124. Instanţa consideră ca importantă opinia de expert a dr. Pounder, prezentată de
Guvern, conform căruia starea de şoc în care se afla domnul Carabulea la momentul
sosirii sale la Spitalul Fundeni i-a provocat decesul.
125. De asemenea, instanţa ia act cu îngrijorare profundă şi consideră complet
inacceptabil faptul că, în ciuda stării sale critice, toate examenele medicale şi consultaţiile
domnului Carabulea au fost efectuate în prezenţa poliţiei. Aceasta reţine, tot cu
îngrijorare, că, în ciuda stării foarte evidente şi foarte grave a domnului Carabulea, nu i-a
fost permis deloc un contact semnificativ cu membrii familiei sale, iar membrii familiei
sale nu au fost sfătuiţi şi nici nu li s-a permis să discute cu medicii curanţi.
126. În lumina tuturor circumstanţelor relevante, instanţa constată că autorităţile nu
numai că nu i-au oferit o asistenţă medicală adecvată domnului Carabulea, dar nu au
oferit nicio explicaţie plauzibilă sau satisfăcătoare pentru decesul său, decesul unui tânăr
sănătos de 27 de ani, la vreme respectivă, în arestul poliţiei.
Prin urmare, aceasta constată că a fost încălcat art. 2 din convenţie pe fond.
2. Pretinsul caracter inadecvat al anchetei
127. Curtea reiterează faptul că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă, conform art. 2
din convenţie, coroborat cu obligaţia generală a statului, conform art. 1 din convenţie,
prin care se „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [lor] drepturile şi libertăţile
definite în [Titlul I] al prezentei convenţii”, impune, prin implicare, efectuarea unui
tip de anchetă oficială efectivă în cazul persoanelor ucise prin acte de violenţă. Printre
altele, ancheta trebuie să fie amănunţită, imparţială şi minuţioasă [a se vedea, McCann
şi alţii, citată anterior, pct. 161-63, Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 105,
Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, şi Çakıcı împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94,
pct. 86, CEDO 1999-IV].
71
128. Principalul scop al unei astfel de anchete este de a asigura implementarea eficientă
a legislaţiei interne care protejează dreptul la viaţă, în acele cazuri care implică agenţii
sau organismele statului, pentru a asigura anjagarea răspunderii lor pentru decesele care
intră sub jurisdicţia lor [a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, İlhan împotriva Turciei
(MC), nr. 22277/93, pct. 63, CEDO 2000-VII].
129. Pentru ca anchetarea unor crime pretins săvârşite de agenţi ai statului să fie
efectivă, se consideră necesar, în general, ca persoanele responsabile şi însărcinate cu
efectuarea anchetei să fie independente de cele implicate în evenimente [a se vedea,
de exemplu, Güleç împotriva Turciei, pct. 81-82, Culegere 1998-IV, şi Oğur împotriva
Turciei (MC), nr. 21594/93, pct. 91-92, CEDO 1999-III]. Aceasta presupune nu doar
lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se
vedea, de exemplu, Ergi împotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 83-84, Culegere de hotărâri şi
decizii 1998‑IV, în care procurorul care ancheta decesul unei fete survenit în timpul unei
pretinse altercaţii nu a dat dovadă de independenţă, bazându-se în special pe informaţiile
oferite de jandarmii implicaţi în incident).
130. De asemenea, ancheta trebuie să fie efectivă în sensul că poate duce la identificarea
şi pedepsirea responsabililor. Aceasta nu este un rezultat, ci un mijloc. Autorităţile
trebuie să urmeze toţi paşii rezonabili pentru a obţine toate probele disponibile privind
incidentul, inclusiv, intrer alia, declaraţiile martorilor oculari, probe legale şi, după caz,
un raport de autopsie, care oferă o prezentare completă şi exactă a leziunilor şi o analiză
obiectivă a constatărilor clinice, inclusiv cauza decesului [a se vedea, de exemplu, în
ceea ce priveşte autopsiile, Salman, citată anterior, pct. 106, în ceea ce priveşte martorii,
Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 109, CEDO 1999-IV, în ceea ce
priveşte probele legale, Gül împotriva Turciei, nr. 22676/93, pct. 89, 14 decembrie 2000].
Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea stabilirii cauzei decesului sau
a persoanei responsabile riscă să contravină acestui standard.
131. Trebuie să existe suficiente elemente de control public în ceea ce priveşte
ancheta sau rezultatele acesteia pentru a garanta asumarea răspunderii în practică, dar
şi în teorie, menţinerea încrederii publicului în respectarea, de către autorităţi, a ordinii
de drept şi prevenirea oricărui acord sau a tolerării actelor care contravin legii. Nivelul
de control public impus poate varia de la caz la caz. Totuşi, în toate cazurile, rudele cele
mai apropiate ale victimei trebuie implicate în procedură în măsura în care este necesară
protejarea intereselor legitime ale acesteia (a se vedea, Güleç, citată anterior, pct. 82, în
care tatăl victimei nu a fost informat cu privire la rezoluţia de neîncepere a urmăririi
penale, Oğur, citată anterior, pct. 92, în care familia victimei nu a avut acces la anchetă
şi la documentele instanţei, şi Gül, citată anterior, pct. 93, pentru un rezumat complet
al jurisprudenţei relevante, a se vedea McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95,
pct. 111-15, CEDO 2001-III).
(b) Aplicarea acestor principii prezentei speţe
132. Referindu-se la circumstanţele prezentei speţe, în lumina principiilor de mai
sus, instanţa constată că art. 2 din convenţie prevede obligaţia procedurală de anchetare
72
a circumstanţelor decesului fratelui reclamantului (a se vedea, Slimani împotriva Franţei,

citată anterior, pct. 29-34). Aceasta consideră că ancheta penală privind decesul domnului
Carabulea a evidenţiat grave inconsecvenţe şi nereguli.
133. Procurorul militar I.C., care a întocmit raportul la faţa locului la 3 mai, a
considerat că decesul domnului Carabulea a fost cauzat de accidentul de maşină şi a
dispus efectuarea unei autopsii, fără a informa familia victimei care se afla, de fapt, la
morga spitalului în acea zi.
134. În ciuda acuzaţiilor formulate de familie la 8 mai 1996, conform cărora domnul
Carabulea decedase din cauza loviturilor aplicate de agenţii de poliţie, nici raportul
provizoriu al autopsiei, din 10 mai, nici raportul final, din 30 iulie, nu au încercat să
adreseze, să ia în considerare sau să răspundă la vreuna dintre aceste acuzaţii.
135. Instanţa observă faptul că autopsia avea o importanţă crucială în stabilirea
faptelor referitoare la decesul domnului Carabulea. Dificultăţile în stabilirea faptelor
rezultă în mare parte din neregulile înregistrate la examenul medical post mortem, nereguli
subliniate de rapaortele experţilor prezentate de ambele părţi. Astfel de nereguli includ
absenţa fotografiilor corpului pe cursul autopsiei şi o radiografie post mortem a toracelui,
un raport prea scurt şi numeroase erori şi omisiuni în acesta. Descrierile incomplete ale
diferitelor constatări, inclusiv a embolismului, precum şi lipsa unui examen histopatologic
al leziunilor şi semnelor de pe corp, au împiedicat o analiză precisă a datării şi originii
acelor semne.
136. Deşi un nou procuror militar, S.C., a fost însărcinat cu ancheta la 8 mai, acesta
nu a luat nicio măsură pentru a obţine răspunsuri de la expertul legist prin răspunsuri la
acuzaţiile de rele tratamente care fuseseră făcute. Acesta s-a rezumat la a lua declaraţii
scrise, care erau formulate în termeni similari, diverşilor agenţi de poliţie implicaţi în
interogarea domnului Carabulea şi în transferul său la spital. Acesta nu a luat declaraţii
soţiei victimei, care a depus plângerea împotriva agenţilor de poliţie, şi celorlalte rude
şi prieteni ai persoanei decedate, care au auzit plângerile de rele tratamente din partea
domnului Carabulea. În plus, acesta nu a profitat de ocazie pentru a recunoaşte şi corecta
erorile din autopsie sau pentru a recomanda o a doua autopsie. De asemenea, acesta nu
a verificat veridicitatea acuzaţiilor conform cărora domnul Carabulea a fost implicat
într‑un accident de maşină la 13 aprilie şi a fost rănit în urma acestuia.
137. Instanţa reţine că toate neregulile de mai sus au fost recunoscute de procurorul
şef D.V., care a anulat rezoluţia lui S.C. de neîncepere a urmării penale şi a retrimis cauza
pentru cercetări preliminare suplimentare, cu numeroase instrucţiuni clare referitoare la
ce probe trebuie obţinute şi la ce circumstanţe trebuie stabilite (supra, pct. 53).
Cu toate acestea, noul procuror, I.I., căruia i-a fost încredinţat cazul la 19 februarie 1997,
nu numai că nu s-a ocupat de chestiunile evidenţiate de superiorul său, D.V., astfel
cum reiese din ordonanţa din 4 martie 1998, dar a şi întârziat în mod necorespunzător
ancheta şi nu a dispus efectuarea unei noi autopsii până la 7 ianuarie 1998, deci după un
an. Acesta nu a încercat să intervieveze noi martori sau pe agenţii de poliţie care au dat
declaraţii scrise aproape identice procurorului militar S.C.
73
Pe scurt, concluzia deciziei din 4 martie 1998, conform căreia domnul Carabulea a
decedat din cauza unei „boli de inimă” provocate de „patologia viscerală preexistentă”,
era uimitor de concisă şi se limita doar la constatările noului raport de autopsie din
17 februarie 1998.
138. În lumina acestor elemente, instanţa a concluzionat că autorităţile nu au anchetat
în mod eficient circumstanţele decesului domnului Carabulea.
Prin urmare, aceasta constată că art. 2 din convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
139. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 3 din convenţie, că fratele său a fost supus
torturii şi unor tratamente inumane şi degradante în arestul poliţiei, de la momentul
arestării sale la 13 aprilie 1996 până la internarea sa la 16 aprilie 1996. De asemenea,
acesta s-a plâns de faptul că fratele său fusese supus unor tratamente inumane şi
degradante pe perioada spitalizării, între 16 aprilie şi 3 mai 1996, când, având dureri
puternice şi având nevoie de grijă şi susţinere, a fost împiedicat să intre în contact cu
familia sa, agenţi de poliţie fiind postaţi în permanenţă în salonul său. Având în vedere
că decesul său a fost cauzat de leziuni extrem de grave, tratamentul la care a fost supus
echivala cu tortura. De asemenea, reclamantul a susţinut că fratele său a fost torturat
pentru a mărturisi săvârşirea unor infracţiuni.
În plus, acesta susţinea că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a efectua
o anchetă promptă, imparţială şi efectivă privind acuzaţiile conform cărora victima fusese
supusă torturii şi altor forme de rele tratamente când se afla în arestul poliţiei.
Art. 3 are următorul text:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane
ori degradante.”
140. Guvernul a afirmat că ancheta pentru stabilirea cauzei decesului a eliminat
posibilitatea unor lovituri din partea poliţiei. În ceea ce priveşte acuzaţia privind lipsa
unei anchete eficiente, acesta a susţinut că raţionamentul prezentat supra, conform art. 2,
era adevărat şi pentru art. 3.
141. Guvernul a negat orice intenţie de izolare a victimei de familia sa pe parcursul
spitalizării sale şi a subliniat că, având în vedere că victima era arestată, vizitele trebuiau
aprobate de autorităţile de anchetă şi consemnate în dosarul penitenciarului. În cazul
domnului Carabulea nu a fost consemnată nicio cerere de vizită. Prin urmare, autorităţile
au refuzat în mod legal să le permită membrilor familiei sale să îl viziteze.
142. Reclamantul a susţinut că leziunile traumatice constatate pe corpul victimei şi
menţionate supra, în temeiul art. 2, precum şi faptul că Guvernul nu a oferit o explicaţie
credibilă pentru decesul victimei dovedeau că fratele său a fost supus unor violenţe fizice
în arestul poliţiei şi că relele tratamente la care a fost supus echivalau cu tortura.
74
143. De asemenea, reclamantul a susţinut că prezenţa permanentă a agenţilor de

poliţie în salonul de spital al victimei, în ciuda durerilor puternice ale acestuia, şi lipsa
unui contact neîngrădit cu familia sa într-un moment în care avea nevoie de grija şi
susţinerea lor echivalau cu tratamente inumane şi degradante. Reclamantul a contestat
argumentul Guvernului conform căruia nu au fost făcute cereri oficiale de vizită. Acesta
a susţinut că cererile orale ale membrilor familiei şi ale prietenilor care au mers la Spitalul
Fundeni pentru a o vizita pe victimă trebuiau considerate cereri oficiale.
144. Curtea reiterează faptul că relele tratamente trebuie să atingă un minim de
gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Evaluarea acestui nivel depinde de toate
circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice şi/sau psihice ale
acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea,
Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, pct. 162, seria A nr. 25).
145. În cazul în care o persoană este rănită pe parcursul detenţiei sau altfel în
arestul poliţiei, orice astfel de leziune poate duce la prezumţia că persoana a fost supusă
unor rele tratamente (a se vedea, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 80,
12 octombrie 2004). De asemenea, instanţa subliniază faptul că, în cazul în care o
persoană este sănătoasă în momentul intrării sale în arestul poliţiei, dar se constată că
la momentul eliberării prezintă leziuni, statul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă
cu privire la modul în care au apărut acele leziuni, în caz contrar chestiunea intrând
sub incidenţa art. 3 din convenţie [a se vedea, Tomasi împotriva Franţei, hotărârea din
27 august 1992, pct. 108-11, seria A nr. 241-A, şi Selmouni împotriva Franţei (MC),
citată anterior, pct. 87].
146. Referindu-se la circumstanţele prezentei speţe, instanţa a stabilit deja că
Guvernul nu a oferit o explicaţie plauzibilă pentru leziunile constatate pe corpul
domnului Carabulea (supra, pct. 110-121 şi 126).
147. În plus, instanţa trebuie să stabilească tipul de rele tratamente la care a fost supus
reclamantul. În acest caz, instanţa trebuie să ţină seama de distincţia, prezentată la art. 3,
între noţiunea de tortură şi cea de tratament inuman sau degradant. Reiese că intenţia
convenţiei a fost să ataşeze, prin intermediul unei diferenţieri, un stigmat deosebit
tratamentelor inumane deliberate care provoacă suferinţe foarte grave şi crude. Instanţa
s-a mai confruntat cu cauze în care s-a constatat aplicarea unor tratamente care puteau fi
descrise ca tortură [a se vedea Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996,
pct. 64, Culegere 1996-VI, Aydın împotriva Turciei, hotărârea din 25 septembrie 1997,
pct. 83-84 şi 86, Culegere 1997-VI, Selmouni împotriva Franţei (MC), citată anterior,
Dikme împotriva Turciei, nr. 20869/92, pct. 94-96, CEDO 2000-VIII, şi, printre cauzele
recente, Batı şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 116, CEDO 2004‑VI
(fragmente)]. Actele reclamate i-au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă
şi inferioritate, îl puteau umili şi dezechilibra şi chiar să îi distrugă rezistenţa fizică şi
morală. Pe lângă gravitatea tratamentului aplicat, există un element deliberat, astfel cum
se recunoaşte în Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
75
tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, şi care,
la art. 1, defineşte tortura ca provocarea în mod intenţionat a unei dureri sau suferinţe
puternice cu scopul, inter alia, de a obţine informaţii, aplica pedepse sau intimida (a se
vedea, Salman, citată anterior, pct. 114, şi Dikme, citată anterior, pct. 94-95).
148. În speţă, nu există dubii că relele tratamente la care a fost supus domnul
Carabulea au fost extrem de crude şi grave având în vedere că au dus la decesul acestuia.
În continuare, instanţa observă faptul că durerea şi suferinţa suportate par să îi fi fost
provocate în mod intenţionat pentru a recunoaşte săvârşirea infracţiunii de care era
suspectat (supra, pct. 10, 12, 13 şi 27).
În plus, instanţa consideră că refuzul autorităţilor de a le permite membrilor familiei
de a îl vizita pe domnul Carabulea înainte de decesul acestuia în spital, împreună cu
refuzul lor de a le oferi informaţii referitoare la starea sa de sănătate au fost flagrant de
nedrepte şi excesiv de crude în toate circumstanţele predominante.
149. În aceste circumstanţe, instanţa a concluzionat că, în ansamblu, tratamentul la
care a fost supus domnul Carabulea echivala cu tortură în sensul art. 3 din convenţie.
150. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.
151. În ceea ce priveşte pretinsul caracter inadecvat al anchetei, instanţa se referă la
constatările sale de la pct. 132 – 137, supra, şi la concluzia prevăzută la pct. 138. Aceasta
constată, pe aceleaşi temeiuri, că art. 3 a fost încălcat şi în această privinţă.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi 13 din convenţie
152. Reclamantul a susţinut că ancheta efectuată de autorităţi a fost insuficientă
pentru a se conforma standardelor convenţiei. În această privinţă, reclamantul a invocat
art. 6 § 1 din convenţie, redactat după cum urmează în părţile sale relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de
către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil [...]”
Acesta a făcut referire şi la art. 13 din convenţie, care prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie
au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar
şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale.”
153. Guvernul a susţinut că decesul domnului Carabulea a fost investigat în mod
adecvat şi că, prin urmare, ordinea juridică românească i-a oferit reclamantului o cale de
atac eficientă.
A. Art. 6 § 1 din convenţie
154. Curtea observă că acest capăt de cerere al reclamantului, în temeiul art. 6 § 1
din convenţie, este strâns legat de capătul de cerere mai general referitor la modul în
76
care autorităţile de anchetă s-au ocupat de plângerea sa conform căreia fratele său fusese
supus unor rele tratamente de agenţii de poliţie şi repercusiunile pe care acestea le-au
avut asupra accesului său la căi de atac eficiente. Prin urmare, aceasta consideră adecvat
să examineze acest capăt de cerere în raport cu obligaţia mai generală a statelor, conform
art. 13, de a oferi o cale de atac eficientă în ceea ce priveşte încălcările convenţiei (a se
vedea, printre multe altele, Kaya împotriva Turciei, citată anterior, pct. 105).
155. Prin urmare, instanţa nu consideră necesar să stabilească dacă art. 6 § 1 a fost
sau nu încălcat.
B. Art. 13 din convenţie
156. Guvernul a afirmat că procurorul a efectuat o anchetă efectivă în ceea ce priveşte
circumstanţele decesului domnului Carabulea şi a susţinut că rudele victimei au avut
posibilitatea iniţierii unor pretenţii de despăgubire în faţa unei instanţe civile.
În ciuda rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale împotriva agenţilor
de poliţie acuzaţi de rele tratamente la adresa fratelui său, reclamantul putea iniţia o
acţiune civilă în temeiul art. 999 şi art. 1000 C. civ. împotriva lor în cazul în care se
dovedea că au provocat prejudicii pentru care puteau fi traşi la răspundere. De asemenea,
Guvernul a susţinut că art. 22 C. proc. pen. nu era un obstacol care îl împiedica pe
reclamant să introducă o astfel de acţiune civilă.
157. Guvernul a subliniat faptul că legislaţia românească face diferenţa între
răspunderea penală şi cea civilă şi a evidenţiat că dacă neatenţia sau neglijenţa puteau
angaja răspunderea civilă, răspunderea penală viza doar formele mai grave de încălcări.
Spre deosebire de această situaţie, răspunderea civilă putea fi angajată chiar şi în cazul
unor greşeli mai puţin grave. Guvernul a prezentat câteva exemple din jurisprudenţa
internă în care, în ciuda achitării de către o instanţă penală, instanţele civile au analizat
răspunderea civilă în raport cu prejudiciul suferit, răspunderea persoanei care l-a cauzat
şi legătura de cauzalitate între aceste elemente.
158. Invocând hotărârea Salman împotriva Turciei citată anterior, reclamantul a
susţinut că autorităţile române nu au efectuat o anchetă amănunţită şi efectivă care să
conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare pentru decesul fratelui
său şi astfel, i s-a refuzat accesul la orice alte căi de atac disponibile, inclusiv la pretenţiile
de despăgubire.
159. Reclamantul a susţinut că, în conformitate cu legislaţia românească, o victimă
putea avea acces doar în circumstanţe limitate la pretenţii civile de despăgubire într-un
proces separat de procesul penal şi că, în cazul acestuia, în lipsa unei decizii prin care se
dispunea iniţierea unei anchete penale sau rechizitoriul persoanelor acuzate, acesta nu îşi
putea prezenta pretenţiile civile în faţa unei instanţe.
160. Acesta a afirmat că introducerea unei acţiuni civile în conformitate cu art. 998-
999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. nu era o cale de atac accesibilă şi efectivă. Rezoluţia de
77
neîncepere a urmăririi penale împotriva agenţilor de poliţie s-a bazat pe art. 10 lit. a)
(fapta nu există) şi b) (fapta nu este prevăzută de legea penală) C. proc. pen. şi prevedea
în mod explicit că decesul victimei s-a datorat unor cauze naturale şi nonviolente, pentru
care nimeni nu putea fi tras la răspundere. Având în vedere faptul că agenţii de poliţie
au fost găsiţi nevinovaţi pe temeiul legal că faptele „nu există”, nu au existat fapte care să
justifice pretenţiile civile.
161. Reclamantul a susţinut că jurisprudenţa internă invocată de Guvern era
irelevantă. Spre deosebire de prezenta speţă în care procurorul a considerat că „faptele
nu există”, cauzele prezentate de Guvern erau cauze în care „faptele” suficiente au fost
confirmate în rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale împotriva agenţilor de poliţie,
iar persoanele împotriva cărora puteau fi introduse pretenţii au fost identificate.
162. Reclamantul a subliniat faptul că Guvernul a admis în observaţiile sale din cauza
Notar împotriva României (nr. 42860/98, decizia din 13 noiembrie 2003) că chestiunea
răspunderii civile putea fi invocată doar dacă faptele existau. El a precizat că aceasta
era şi opinia diverşilor specialişti în procedură penală şi a făcut trimitere la „Tratatul de
procedură penală” de N. Volonciu, profesor la Universitatea de Drept Bucureşti.
163. În sfârşit, reclamantul a susţinut că, în cauzele Hamer împotriva Franţei
(7 august 1996, Culegere 1996-III) şi Assenov şi alţii împotriva Bulgariei (MC)
(28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII), constatările Curţii nu se aplicau prezentei
speţe. Dreptul român era diferit de dreptul francez şi, în speţă, reclamantul nu a avut
posibilitatea de a solicita reparaţii în cursul procesului, având în vedere faptul că rezoluţia
de neîncepere a urmării penale împotriva agenţilor de poliţie a exclus orice proces. Spre
deosebire de ordinea juridică a Bulgariei, în care legea privind răspunderea statului în
materie de prejudicii prevede dreptul de a da în judecată poliţia în faţa instanţelor civile
din cauza unor pretinse rele tratamente, ordinea juridică românească nu includea o astfel
de dispoziţie legislativă.
164. Curtea reiterează faptul că art. 13 din convenţie garantează disponibilitatea, la
nivel naţional, a unei căi legale de atac pentru punerea în aplicare în forma substanţială
a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de convenţie, indiferent sub ce formă sunt protejate
în ordinea juridică internă. Efectul art. 13 este acela că impune prevederea unei căi legale
de atac care să vizeze substanţa unei „plângeri admisibile” în conformitate cu convenţia
şi să ofere soluţionarea adecvată, deşi, în conformitate cu această dispoziţie, statelor
contractante li se permite o anumită discreţie în ceea ce priveşte modalitatea de a se
conforma obligaţiilor convenţiei.
165. Totuşi, sfera de aplicare a obligaţiei statului în conformitate cu art. 13 diferă în
funcţie de natura plângerii reclamantului şi, în anumite situaţii, convenţia presupune ca o
anumită cale de atac să fie prevăzută. Astfel, în cazul unei morţi suspecte sau al unor rele
tratamente, având în vedere importanţa fundamentală a drepturilor protejate de art. 2
şi art. 3, art. 13 impune, pe lângă plata despăgubirii, după caz, o anchetă amănunţită şi
78
efectivă, care să poată duce la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare de

relele tratamente (a se vedea, Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 161‑162,
CEDO 2002‑IV, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 114 şi
următoarele, şi Süheyla Aydın împotriva Turciei, nr. 25660/94, pct. 208, 24 mai 2005).
În plus, instanţa reiterează faptul că cerinţele art. 13 sunt mai vaste decât obligaţia
statelor contractante în conformitate cu art. 2 de a desfăşura o investigaţie efectivă
(a se vedea Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 384, 18 iunie 2002, şi Khashiyev şi
Akayeva împotriva Rusiei, nr. 57942/00 şi 57945/00, pct. 183, 24 februarie 2005).
166. Pe baza probelor administrate în speţă, instanţa a stabilit că autorităţile statului
erau răspunzătoare de decesul domnului Carabulea în timp ce se afla în arestul poliţiei.
Plângerile reclamantului la autorităţile interne în această privinţă se bazau pe aceleaşi
probe şi, prin urmare erau „admisibile” în sensul art. 13 (a se vedea, Boyle şi Rice împotriva
Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 52, seria A nr. 131). Astfel, autorităţile aveau obligaţia
de a efectua o anchetă efectivă în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse agenţilor de poliţie.
Din motivele prezentate anterior (supra, pct. 132-138), nicio anchetă penală nu poate
fi considerată ca fiind efectuată în conformitate cu art. 13 (a se vedea, mutatis mutandis,
Buldan împotriva Turciei, nr. 28298/95, pct. 105, 20 aprilie 2004, Tanrıkulu împotriva
Turciei, citată anterior, pct. 119, şi Tekdağ, nr. 27699/95, pct. 98, 15 ianuarie 2004).
În plus, instanţa a stabilit deja în cauze similare că orice altă cale de atac, inclusiv
cererile de despăgubire, sunt teoretice şi iluzorii şi nu oferă o reparaţie reclamantului
[Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 83, 26 iulie 2007, şi Rupa împotriva
României (nr. 1), nr. 58478/00, pct. 189-91, 16 decembrie 2008].
Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument suplimentar care să poată conduce la
o altă concluzie în speţă.
167. Curtea constată că reclamantului i s-a refuzat o cale de atac efectivă în ceea ce
priveşte decesul fratelui său şi, prin urmare, i s-a refuzat accesul la orice alte căi de atac
disponibile, inclusiv o cerere de despăgubire.
În consecinţă, acesta a respins excepţia preliminară a Guvernului şi a concluzionat că
a fost încălcat art. 13 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14, coroborat cu art. 2, art. 3 şi
art. 13 din convenţie
168. Reclamantul a denunţat faptul că decesul fratelui său în arestul poliţiei, relele
tratamente la care a fost supus şi refuzul parchetului militar de a iniţia o anchetă în
ceea ce îi privea pe agenţii de poliţie răspunzători se datora, parţial, apartenenţei sale la
etnia romă şi, prin urmare, era contrar cerinţei de nediscriminare prevăzute la art. 14,
coroborat cu art. 2, art. 3 şi art. 13 din convenţie.
Totuşi, având în vedere constatările anterioare (supra, pct. 126, 138, 149-150 şi 167),
instanţa consideră că nu este necesară examinarea separată a acestui capăt de cerere.
79
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

A. Prejudiciu material
170. Reclamantul a solicitat suma de 3 030 EUR în numele său şi al fiicei minore a
fratelui său, Mihaela-Denisa Carabulea, cu titlu de cheltuieli efectuate cu înmormântarea
fratelui său şi de sprijin material pentru fiica minoră a fratelui său. Reclamantul a
susţinut că, la momentul decesului, Gabriel Carabulea avea o fiică de trei luni, care este
acum crescută în casa reclamantului. De asemenea, reclamantul îi oferă sprijin material
văduvei fratelui său în creşterea copilului.
171. Guvernul a considerat aceste pretenţii ca nefondate. Acesta a subliniat faptul
că reclamantul nu era singurul care avea grijă de fiica decedatului, având în vedere că
mama acesteia (văduva decedatului) locuia şi ea în acelaşi apartament. În consecinţă,
reclamantul nu avea alte drepturi decât cele ale mamei.
172. Curtea reiterează faptul că trebuie să fie o legătură de cauzalitate clară între
prejudiciul pretins de reclamant şi încălcarea convenţiei, iar aceasta poate, într-o situaţie
adecvată, include compensaţii în ceea ce priveşte beneficiile nerealizate. În ceea ce
priveşte concluziile sale de mai sus, aceasta constată că există o legătură de cauzalitate
directă între încălcarea art. 2 în măsura în care reclamantul se plânge de decesul fratelui
său şi pierderea de către fiica fratelui său a sprijinului financiar pe care acesta i-l oferea
[a se vedea, printre alte cauze, Çakıcı împotria Turciei (MC), citată anterior, şi Imakayeva
împotriva Rusiei, nr. 7615/02, pct. 213, CEDO 2006‑XIII (fragmente)].
173. Având în vedere cererile reclamantului şi principiile prezentate pe scurt mai sus,
instanţa îi acordă reclamantului suma solicitată.
B. Prejudiciu moral
174. Reclamantul a solicitat 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral în numele său
şi al fiicei minore a fratelui său, Mihaela-Denisa Carabulea.
175. Guvernul a solicitat Curţii să respingă cererea reclamantului ca excesivă.
176. Instanţa constată că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu din cauza
încălcărilor constatate de Curte şi că poate fi considerat ca „parte vătămată” în sensul
art. 41. Ţinând seama de circumstanţele deosebit de grave ale speţei şi de natura
numeroaselor încălcări constatate, aceasta îi acordă 10 000 EUR pentru prejudiciul
moral suferit. În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de fiica minoră a fratelui său,
Curtea îi acordă minorei 35 000 EUR, sumă care urma să îi fie administrată de un
tutore până la atingerea majoratului, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei interne
80
[a se vedea, mutatis mutandis, Çelikbilek împotriva Turciei, nr. 27693/95, pct. 118-19,
31 mai 2005, Çakıcı împotriva Turciei (MC), citată anterior, pct. 127].
C. Cheltuieli de judecată
177. Reclamantul a solicitat alţi 16 362 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate
pe parcursul procedurii în faţa Curţii şi a menţionat reprezentarea sa de către doamna
M. Macovei până în martie 2005, şi a prezentat o listă detaliată a acestor cheltuieli.
178. Guvernul nu a contestat detaliile calculelor prezentate de reclamant, ţinând
seama de complexitatea cauzei, dar a susţinut faptul că sumele solicitate erau excesive.
179. Curtea reiterează faptul că, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată, în
temeiul art. 41, trebuie să se stabilească caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora
(a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93,
pct. 62, CEDO 1999-VIII, şi Boicenco împotriva Moldovei, nr. 41088/05, pct. 176, 11
iulie 2006]. În conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curţii, cererile trebuie
însoţite de documentele justificative pertinente, în caz contrar Curtea poate respinge
intregal sau parţial pretenţiile sale.
180. În sfârşit, Curtea reţine că, în conformitate cu practica sa curentă, sumele
aferente cheltuielilor de judecată vor fi vărsate direct în conturile reprezentanţilor
reclamantului [a se vedea, de exemplu, Toğcu împotriva Turciei, nr. 27601/95, pct. 162, 31
mai 2005, Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 175,
CEDO 2005‑VII, şi Imakayeva, citată anterior).
181. În speţă, având în vedere criteriile menţionate mai sus, lista detaliată prezentată
de reclamant şi numărul şi complexitatea elementelor de fapt şi de drept analizate şi
informaţiile substanţiale ale avocatului, instanţa îi acordă reclamantului 15 000 EUR,
din care se scad 660 EUR primiţi sub formă de asistenţă judiciară din partea Consiliului
Europei, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, care
urmează a fi viraţi în contul bancar al avocatului, astfel cum a specificat acesta.
D. Dobânzi moratorii
1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din convenţie, atât pe fond, cât şi sub aspect
procedural;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie, atât pe fond, cât şi sub aspect
procedural;
81
4. Hotărăşte că nu este necesar să se stabilească dacă a fost încălcat art. 6 din convenţie;
5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din convenţie din cauza lipsei de căi de atac
interne efective cu privire la decesul fratelui reclamantului în arestul poliţiei;
6. Hotărăşte, cu patru voturi la trei, că nu este necesar să se stabilească dacă a fost
încălcat art. 14 din convenţie, coroborat cu art. 2, art. 3 şi art. 13 din convenţie;
7. Hotărăşte în unanimitate:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume
care trebuie convertite în lei româneşti (RON) la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) cu titlu de prejudiciu material: 3 030 EUR (trei mii treizeci euro), plus orice sumă
ce poate fi datorată cu titlu de impozit, reclamantului;
(ii) cu titlu de prejudiciu moral:
10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit,
reclamantului;
35 000 EUR (treizeci şi cinci mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu
de impozit, fiicei minore a fratelui reclamantului, sumă care va fi administrată de un
tutore până la atingerea majoratului, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei interne;
(iii) cu titlu de cheltuieli de judecată: 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), din care
se scad 660 EUR (şase sute şaizeci euro) primiţi sub formă de asistenţă judiciară, plus
orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, care urmează a fi viraţi
în contul bancar al avocatului, astfel cum a specificat aceasta;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această
sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul
cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 13 iulie 2010, în temeiul art.
77 § 2 şi 3 din regulament.
Grefier Preşedinte
82
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii,

următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre.
(a) opinia comună parţial separată a judecătorilor Gyulumyan şi Power;
(b) opinia parţial separată a judecătorului Ziemele.
J.C.M. S.Q
Opinia comună parţial separată a judecătorilor Alvina Gyulumyan şi Ann

Power
1. Suntem de acord cu constatările majorităţii, conform cărora art. 2, art. 3 şi art. 13
au fost încălcate în speţă. Totuşi, nu suntem de acord cu faptul că nu este necesar să
se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 14, coroborat cu art. 2 şi art. 3 din
convenţie. Fratele reclamantului era un tânăr de etnie romă în vârstă de 27 de ani, care
a intrat în arestul poliţiei perfect sănătos, care a suferit îngrozitor din cauza brutalităţii
agenţilor de poliţie şi care a decedat sub supravegherea poliţiei, fără alinarea sau prezenţa
rudelor sale. Reclamantul susţine că etnia romă a fratelui său a dus la relele tratamente şi
deces, iar neiniţierea unei anchete în ceea ce îi privea pe agenţii de poliţie răspunzători
pentru decesul acestuia încalcă cerinţa de nediscriminare prevăzută de art. 14, coroborat
cu art. 2 şi art. 3.
2. Considerăm că, ţinând seama de circumstanţele deosebite ale speţei, autorităţile
aveau obligaţia pozitivă de a verifica dacă au existat motive rasiale în spatele relelelor
tratamente la care a fost supus Gabriel Carabulea şi al decesului lui. Neefectuarea unei
astfel de anchete ne duce la concluzia că art. 14 a fost încălcat sub aspect procedural,
coroborat cu art. 2 şi art. 3 din convenţie.
3. Două considerente distincte susţin opinia noastră. În primul rând, suntem
conştiente de multitudinea de probe care confirmă o problemă recunoscută la nivel
internaţional: discriminarea etniei rome în România. Considerată individual, aceasta ar
fi trebuit să determine o obligaţie din partea autorităţilor de a iniţia o anchetă cu privire
la agenţii de poliţie răspunzători pentru decesul acestui tânăr de etnie romă. În plus,
realizăm dificultăţile întâmpinate de reclamant în a stabili că discriminarea generată
de etnia fratelui său a stat la baza evenimentelor care au ieşit la iveală. În consecinţă,
considerăm că, în cazul în care un stat este puternic criticat la nivel internaţional pentru
modul în care tratează o minoritate etnică, justiţia poate impune ca sarcina să îi revină
acelui stat în a dovedi că discriminarea nu a avut nicio legătură cu evenimentele care stau
la baza capetelor de cerere. Cu alte cuvinte, ca parte a obligaţiei generale de a răspunde şi
de a cerceta plângerile de discriminare a romilor aflaţi în arest, statul român trebuie să fie
în postura de a răspunde acuzaţiilor reclamantului prin referinţa la informaţii relevante
şi autentice, care să dovedească că membrii etniei rome nu sunt trataţi diferit de ceilalţi
membri ai societăţii româneşti atunci când sunt arestaţi. În acest caz, neîndeplinirea
respectivei obligaţii constituie, în opinia noastră, o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 2
şi art. 3 din convenţie.
83
Recunoaşterea la nivel internaţional a discriminării la adresa etniei rome din România

4. Nu există dubii că statul pârât este conştient de îngrijorarea exprimată în mod
repetat la nivel internaţional cu privire la discriminarea etniei rome în România. Există
numeroase rapoarte internaţionale bine documentate, emise de o serie de organisme,
în care se exprimă îngrijorarea cu privire la incapacitatea autorităţilor române de a
soluţiona problema cazurilor de violenţă împotriva etniei rome şi de a oferi reparaţii
pentru discriminare.8
5. De exemplu, rapoartele şi observaţiile Comitetului pentru eliminarea discriminării
rasiale care monitorizează implementarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi-a exprimat extrema îngrijorare cu
privire la situaţia romilor din România. În plus, Comisia europeană împotriva rasismului
şi intoleranţei (ECRI) din cadrul Consiliului Europei a emis primul raport referitor
la România în 1999 şi a constatat că acte de violenţă erau comise public împotriva
membrilor diferitelor grupuri minoritare, în special împotriva romilor/ţiganilor. Comisia
a făcut apel la o intensificare a instruirii în ceea ce priveşte stabilirea ţintelor administrării
justiţiei, în special, a profesorilor în academiile militare şi de poliţie. În rapoartele sale
ulterioare din 2001 şi 2005, ECRI a luat act de faptul că existau în continuare probleme
grave la nivel naţional în ceea ce privea atitudinea şi comportamentul agenţilor de poliţie
faţă de membrii etniei rome. Mai exact, aceasta deplângea faptul că cazurile de violenţă
din partea poliţiei la adresa comunităţii rome existau în continuare şi că, uneori, acestea
au dus la leziuni fatale şi pleda pentru un mecanism independent de anchetă care să
examineze abuzurile poliţiei. Deşi, oficial, raportul său din 2005 lua act de o reducere
a incidenţei violenţei împotriva membrilor comunităţii rome, acesta sublinia faptul că
etnia romă era în continuare discriminată la nivel general.
6. În afară de îngrijorarea exprimată la nivel internaţional, instanţa a luat act de
conştientizarea problemei discriminării romilor la nivel intern. În Cobzaru împotriva
României (nr. 48254/99, pct. 97, 26 iulie 2007), de exemplu, Curtea a observat faptul
că numeroase incidente care îi vizau pe romi şi care implicau adesea agenţi ai statului,
după căderea regimului comunist în 1990, erau cunoscute opiniei publice, fiind în mod
regulat muşamalizate de presă. De asemenea, aceasta a observat faptul că alte probe
documentate ale incapacităţii repetate a autorităţilor de a soluţiona problema unor astfel
de cazuri de violenţă erau cunoscute la nivel intern.
7. În plus, hotărârile acestei Curţi includ trimiteri repetate, iar guvernul pârât a
recunoscut, într-adevăr, faptul că oameni ai legii au rănit romi, au participat la acţiuni
8
A se vedea, de exemplu, rapoartele şi observaţiile comitetului care monitorizează implementarea
Convenţiei Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi, în
special, observaţiile referitoare la România ale Comitetului pentru eliminarea discriminării
rasiale din 22 septembrie 1995. A se vedea, de asemenea, observaţiile referitoare la România
ale Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale din 19 august 1999, raportul lui Sir
Nigel Rodley, raportor special pe probleme de tortură, prezentat în urma Rezoluţiei Comisiei
Naţiunilor Unite privind Drepturile Omului nr. 1999/32 şi rapoartele Comisiei europene
împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI) a Consiliului Europei.
84
care presupuneau violenţă şi distrugere pe motive rasiale, au folosit un limbaj rasist şi nu

au efectuat anchete semnificative în ceea ce priveşte aceste incidente [a se vedea, printre
altele, Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 80, 81 şi 132, 4 martie 2008, Gergely
împotriva României, nr. 57885/00, pct. 16 şi 25, 26 aprilie 2007, Cobzaru, citată anterior,
pct. 101, şi Moldovan şi alţii (nr. 2), nr. 1138/98 şi 4320/01, pct. 140, 2 iulie 2005].
8. Având în vedere informaţiile incluse în rapoartele internaţionale, conştientizarea
problemei la nivel intern şi constatările anterioare ale Curţii în jurisprudenţa sa,
considerăm că, în circumstanţele speţei, autorităţile trebuiau să stabilească dacă
discriminarea bazată pe apartenenţa la etnia romă a jucat sau nu un rol în evenimentele
care au dus la decesul fratelui reclamantului. Într-adevăr, reţinem că, în cauza Cobzaru
(citată anterior, pct. 98), faptul că procurorii nu au verificat dacă agenţii de poliţie care
au săvârşit actele de violenţă au fost implicaţi în incidente similare sau dacă au mai fost
acuzaţi că au dat dovadă de resentimente faţă de etnia romă, împreună cu incapacitatea
statului de a prezenta o justificare a acestei omisiuni, a reprezentat un element important
la care Curtea s-a raport în determinarea încălcării art. 14. Este dificil de înţeles de ce în
acest caz nu s-a folosit aceeaşi abordare, iar împotrivirea majorităţii de a face acest lucru
este regretabilă.
Sarcina oscilantă a probei şi discriminarea etniei rome
9. Discriminarea pe baza apartenenţei unei persoane la o etnie este o formă de
discriminare rasială, deosebit de jignitoare care, având în vedere consecinţele sale
periculoase, impune o vigilenţă deosebită şi o reacţie puternică din partea autorităţilor.
Din acest motiv, autorităţile trebuie să folosească toate modalităţile de combatere a
rasismului şi a violenţei rasiale disponibile [a se vedea, Nachova şi alţii împotriva Bulgariei
(MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 145, CEDO 2005‑VII, şi Timishev împotriva
Rusiei, nr. 55762/00 şi 55974/00, pct. 56, CEDO 2005‑XII]. Faptul că membrii etniei
rome reprezintă o minoritate deosebit de vulnerabilă a fost deja reţinut de instanţă,
care a considerat că trebuie să se acorde o atenţie deosebită nevoilor acestora, atât în
ceea ce priveşte cadrul de reglementare relevant şi în pronunţarea de decizii în cauze
deosebite [a se vedea, Chapman împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27238/95, pct. 96,
CEDO 2001‑I, şi Connors împotriva Regatului Unit, nr. 66746/01, pct. 84, 27 mai 2004].
10. În lipsa probelor folosirii efective a unui limbaj rasist, o persoană în poziţia
reclamantului este în situaţia aproape imposibilă de a demonstra că discriminarea
bazată pe etnia fratelui său a fost unul din factorii care au determinat evenimentele
care au ieşit la iveală. Într-o situaţie normală, persoana care face acuzaţia trebuie să
dovedească. Totuşi, Curtea a recunoscut anterior faptul că dispoziţiile convenţiei nu
duc în toate cazurile la o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio
[Aktaş împotriva Turciei (fragmente), nr. 24351/94, pct. 272, CEDO 2003‑V]. În cazul
în care drepturile fundamentale ale omului sunt în joc, Curtea nu a ezitat să îşi dezvolte
dispoziţii probatorii pentru a contribui la aflarea adevărului, determinând, atunci când
este necesar, un transfer al sarcinii probei de la reclamant la Guvern (a se vedea, Tomasi
împotriva Franţei, 27 august 1992, pct. 108-111, seria A nr. 241‑A). În opinia noastră, un
85
astfel de transfer este adecvat în circumstanţele speţei tocmai din cauză că autorităţile, şi
nu reclamantul, sunt cele care pot avea acces la informaţiile relevante care pot confirma
sau infirma acuzaţiile reclamantului conform cărora discriminarea bazată pe apartenenţa
fratelui său la etnia romă a jucat un rol în tratamentul la care a fost supus când se afla
în arestul poliţiei. Informaţiile referitoare la plângeri de rele tratamente şi/sau deces al
persoanelor aflate în arestul poliţiei şi, în special, al romilor aflaţi în arestul poliţiei, sunt
cunoscute şi controlate integral sau în mare parte de autorităţile române.
11. La 4 septembrie 2009, Curtea i-a solicitat statului pârât să ofere informaţii cu
privire la numărul de acuzaţii de violenţă din partea poliţiei în ceea ce priveşte persoanele
aflate în arestul poliţiei şi la numărul de decese care au survenit în arestul poliţiei din
1990 până la acel moment. De asemenea, i s-a cerut acestuia să precizeze ce procent, în
cazul în care exista, din datele relevante reprezentau în mod expres membrii comunităţii
rome. La 30 octombrie 2009, Guvernul a informat Curtea că autorităţile române nu
deţineau date statistice nici cu privire la numărul de acuzaţii de violenţă din partea
poliţiei în ceea ce privea persoanele aflate în arestul poliţiei şi nici la numărul de decese
care au survenit în arestul poliţiei în perioada menţionată. Prin urmare, statul pârât a
afirmat că nu existau date statistice disponibile cu privire la numărul unor astfel de
plângeri care să vizeze, în mod expres, membrii comunităţii rome.
12. În jurisprudenţa anterioară, Curtea a susţinut că statisticile ca atare nu puteau
indica o practică ce putea fi considerată discriminatorie [a se vedea, Hugh Jordan
împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct. 154, CEDO 2001‑III (fragmente)].
Totuşi, în cauze mai recente privind problema discriminării, instanţa s-a bazat intens
pe statisticile prezentate de părţi pentru a stabili diferenţa de tratament între două
grupuri (bărbaţi şi femei) în situaţii similare [a se vedea, Hoogendijk împotriva Ţărilor de
Jos (dec.), nr. 58461/00, 6 ianuarie 2005 şi Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02,
pct. 77-78, CEDO 2006‑VIII]. De exemplu, în Opuz împotriva Turciei (nr. 33401/02,
pt. 198, CEDO 2009-…), Curtea a constatat că, bazându-se pe date statistice
necontestate, reclamantul a putut demonstra existenţa unui indiciu prima facie a unui
tipar discriminatoriu în ceea ce privea violenţa domestică, în măsura în care afecta în
special femei. Prin urmare, în opinia noastră, deşi statisticile generale singure nu pot face
Curtea să stabilească încălcarea pe fond a art. 14 într-o anumită cauză, acestea pot indica
un tipar discriminatoriu suficient încât să genereze obligaţia de a ancheta acuzaţiile de
discriminare.
13. După cum s-a reţinut anterior, statul pârât nu a putut oferi date statistice
relevante, realiste şi centralizate cu privire la informaţiile solicitate de Curte în ceea ce
priveşte violenţa, inclusiv decesul provocat de agenţii de poliţie persoanelor aflate în
arest şi, în special, membrilor comunităţii rome. Bazându-se pe drepturile personale ale
romilor şi pe dispoziţiile legale interne referitoare la protecţia datelor ca o justificare a
incapacităţii sale de a oferi informaţiile solicitate, acesta a susţinut în continuare că chiar
dacă romii şi-ar preciza etnia la momentul depunerii plângerilor, statul ar fi supus unei
sarcini disproporţionate de corelare a acestor informaţii.
86
14. Considerăm că un astfel de răspuns reprezintă o încălcare a art. 14. În primul rând,
este complet inadecvat în lumina îngrijorării exprimate la nivel internaţional privind
discriminarea romilor în România şi, în special, în lumina apelurilor la crearea unui
mecanism independent de anchetă care să examineze abuzurile poliţiei.9 În plus, este
contrar efortului autorităţilor române de a oferi mijloace adecvate de protecţie legală în
cazul discriminărilor directe sau indirecte şi de a permite constatarea acestei discriminări
folosind orice mijloace, inclusiv prin probe statistice.10 În această privinţă, suntem atenţi
la ceea ce Comisia europeană privind situaţia romilor a descris ca „o mare idee falsă în
rândul cercetătorilor, dar şi a decidenţilor politici şi a membrilor Guvernului, conform
căreia colectarea de date despre romi şi alte minorităţi etnice încalcă legislaţia referitoare
la protecţia datelor şi, prin urmare, nu este legală.” De asemenea, aceasta reţine că, în
legislaţia sa referitoare la protecţia datelor, UE a afirmat în mod constant că astfel de
reguli se aplică doar datelor cu caracter personal şi nu tuturor datelor referitoare la diverse
grupuri sau datelor desconsiderate pe motive de etnie sau alte criterii.11
15. În măsura în care corelarea unor astfel de informaţii impune o sarcină
disproporţionată statului pârât, suntem de părere că dreptul fundamental la libertate
independent de etnie, precum şi celelalte drepturi prevăzute de convenţie, nu sunt nici
teoretice, nici iluzorii. Pentru ca acest drept să fie real şi eficient, victima care susţine
discriminarea rasială, coroborat cu art. 2 şi 3, trebuie să fie în poziţia de a-şi dovedi
acuzaţia făcând trimitere la date obiective şi impersonale12, precum genul de informaţii
solicitate Guvernului în speţă. În opinia noastră, este important faptul că Centrul
European pentru Drepturile Romilor a fost printre cei mai activi susţinători ai colectării
de date etnice în scopul combaterii rasismului şi discriminării şi a întocmirii de programe
viabile de promovare a egalităţii.13
16. Incapacitatea autorităţilor române de a corela şi furniza date cu privire la
numărul de romi care s-au plâns de rele tratamente sau care au decedat în arestul poliţiei
sugerează incapacitatea de respecta, cu atât mai puţin de a răspunde îngrijorărilor la nivel
internaţional. În opinia noastră, o astfel de incapacitate constituie o încălcare a art. 14,
coroborat cu art. 2 şi art. 3 din convenţie. Mai precis, incapacitatea statului de a iniţia
o anchetă împotriva agenţilor de poliţie răspunzători de decesul lui Gabriel Carabulea,
pe fondul unei largi conştientizări a problemei discriminării romilor în România (supra,
pct. 5-8) era contrară cerinţei de nediscriminare stipulate la art. 14, coroborat cu art. 2
şi art. 3.
9
A se vedea, cu titlu de exemplu, Raportul ECRI din 22 iunie 2001.
10
A se vedea art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 6 din Convenţia internaţională a Naţiunilor Unite privind
eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, ratificată de România în 1970.
11
A se vedea Raportul Comisiei Europene privind situaţia persoanelor de etnie romă din Uniunea
Europeană lărgită (2004) şi, în special, alin. (3) din capitolul „Schimbări politice”.
12
Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului
egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, include în mod
explicit datele statistice ca fiind mijloace de stabilire a discriminării indirecte.
13
A se vedea Dimitrina Petrova, Statistici etnice, publicată la Centrul european pentru Drepturile
Omului, 21 iulie 2004.
87
Opinia parţial separată a judecătorului Ineta Ziemele

1. Am votat împotriva constatărilor majorităţii conform cărora nu este necesar să se
stabilească dacă a fost încălcat art. 14 din convenţie, coroborat cu art. 2, art. 3 şi art. 13.
2. Trebuie reamintit că, în cauza Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 43577/98 şi
43579/98, 26 februarie 2004), Camera a stabilit un principiu fundamental, care a fost
ulterior confirmat de Marea Cameră în cea ce priveşte obligaţia de a ancheta posibile
motive rasiale la baza actelor de violenţă din partea agenţilor statului. Astfel, principiul
prevede:
„[...] [Î]n cazul unei anchete a unor incidente violente şi, în special, a deceselor
din cauza agenţilor statului, autorităţile statului au obligaţia suplimentară de a
urma toţi paşii rezonabili pentru a demasca motive rasiste şi a determina dacă
ura etnică sau prejudecăţile etnice au avut un rol în evenimente. În caz contrar
şi examinând violenţa şi brutalitatea pe motive de rasă de pe poziţii egale cu
cauze care nu au accente rasiste ar însemna ignorarea naturii specifice a unor acte
deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. A nu face diferenţa între
modul în care situaţii fundamental diferite sunt abordate poate reprezenta un
tratament nejustificat care contravine art. 14 din convenţie. Oficial, demonstrarea
unei motivaţii rasiale este adesea extrem de dificilă în practică. Obligaţia statului
pârât de a examina posibilele accente rasiale ale unui act de violenţă este obligaţia
de a folosi cele mai bune metode, dar nu metodele absolute.”
[a se vedea, Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98,

pct. 160, CEDO 2005‑VII].
3. Reclamantul în speţă a susţinut că brutalitatea extremă cu care a fost tratată victima
se datora parţial originii sale rome. Într-adevăr, Camera a constatat o încălcare a art. 2
(atât pe fond, cât şi sub aspect procedural) şi a art. 3. În ceea ce priveşte art. 3, instanţa
a concluzionat că victima a fost supusă torturii. Circumstanţele în care tânărul sănătos
de 27 de ani a decedat din cauza autorităţilor statului, astfel cum a stabilit Curtea (a se
vedea pct. 111-125), sunt extrem de grave. În circumstanţele cauzei Nachova, Marea
Cameră a reţinut cel puţin două motive pentru ca obligaţia de a ancheta posibile motive
rasiste să apară: presupusul limbaj rasist şi complet disproporţionata folosire a forţei.
Este adevărat că, în speţă, nu există informaţii cu privire la folosirea unui limbaj rasist
de către agenţii de poliţie. Cu toate acestea, este foarte evident faptul că forţa folosită şi
lipsa unei anchete privind un deces evident suspicios erau complet disproporţionate în
raport cu circumstanţele cauzei în care era implicat un tânăr rom suspectat de tâlhărie.
4. În plus, Curtea nu poate ignora faptul că diferite organisme internaţionale au
subliniat problema abuzurilor din partea poliţiei faţă de comunitatea romă în România
şi că două organisme internaţionale au menţionat în mod expres cazul victimei ca
exemplu al unui astfel de abuz faţă de romi (Raportul lui Sir Nigel Rodley, Raportor
special pe probleme de tortură, prezentat Comisiei Naţiunilor Unite pentru drepturile
omului, Rezoluţia nr. 1999/32; Raportul Amnesty International referitor la România,
2002). De asemenea, am reţinut faptul că dosarul include un răspuns al Guvernului
88
României la întrebările specifice ale Curţii cu privire la datele statistice în sensul că

Guvernul nu a putut oferi niciun fel de date privind anchetele în cazuri de violenţă din
partea unor agenţi de poliţie asupra unor persoane de etnie romă. Guvernul a susţinut
că prin colectarea unor astfel de informaţii ar încălca legislaţia privind protecţia datelor.
Reţinând faptul că violenţa pe motive de rasă este o problemă la nivel naţional, în
mod evident la momentul evenimentelor din prezenta speţă, răspunsul Guvernului în
sine încalcă obligaţiile sale de a combate rasismul, atât în conformitate cu Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cu standardele Naţiunilor Unite.
5. Consider că instanţa s-a exprimat foarte clar cu privire la datoria specială
de demascare a motivelor rasiste care au stat la baza acţiunilor agenţilor statului. În
cauza Nachova, aceasta a explicat foarte clar faptul că era vorba de o datorie aparte, iar
neîndeplinirea acesteia sau examinarea violenţei pe motive de rasă de pe poziţii egale cu
alte cauze ar însemna ignorarea naturii deosebit de distructive a formelor de rasism. De
asemenea, instanţa a afirmat că această obligaţie făcea parte din art. 2, dar şi din art. 14.
Prin urmare, regret decizia majorităţii, în ciuda plângerilor reclamantului referitoare la
posibile motive rasiste la baza evenimentelor care au dus la decesul lui Gabriel Carabulea,
de a nu examina aceste acuzaţii sau îndeplinirea de către România a datoriei sale de
anchetare a unor astfel de motive în circumstanţele speţei. Consider că această decizie
încalcă propria jurisprudenţă a Curţii.
89
CAUZA SC PLACEBO CONSULT SRL ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI14
Hotărârea din 21 septembrie 2010
Hotărâre devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

În cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României,

Gyulumyan, Egbert Myjer,Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 31 august 2010,
Procedura

prin care o societate comercială românească, S.C. Placebo Consult SRL („reclamanta”),
a sesizat Curtea la 7 iunie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental,

Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Societatea reclamantă
este reprezentată în faţa Curţii prin administrator, Irinel Cătălin Bîcă.
3. La 4 septembrie 2006, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului

14
La 15 februarie 2011, Guvernul României a solicitat revizuirea hotărârii, în temeiul art. 80
din convenţie, informând Curtea că societatea Placebo Consult a fost lichidată, iar directorul
şi singurul acţionar al acesteia a murit înainte de pronunţarea hotărârii. Prin hotărârea din
21 iunie 2011, Curtea a admis cererea de revizuire şi a decis să şteargă cererea societăţii de pe rol.
S-a reţinut că, după decesul unicului asociat al societăţii reclamante, nicio persoană nu a depus
observaţii ca răspuns la hotărârea din 21 septembrie 2010 şi, eventual, să justifice vreo calitate
pentru continuarea procedurii.
15
90
Cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României
În fapt
A. Acţiunea în daune-interese
4. Reclamanta are sediul la Craiova.
5. La 25 octombrie 1996, reclamanta a sesizat Judecătoria Călăraşi cu o acţiune în
daune-interese împotriva societăţii Sidetrans SA, cu titlu de pierderi suferite şi de foloase
nerealizate, ţinând seama de neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligaţiilor care îi reveneau
în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare de bucăţi de cale ferată, contract pe care
cele două societăţi îl încheiaseră la 6 mai 1996.
6. După mai multe amânări ale cauzei, dintre care câteva au fost solicitate de
reclamantă, prin hotărârea din 30 martie 1998, instanţa a admis parţial cererea
reclamantei. Această hotărâre a fost confirmată, în urma apelului pârâtei, de hotărârea
Curţii de Apel Bucureşti din 10 noiembrie 1998.
7. Prin hotărârea din 10 noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile
instanţelor inferioare şi a trimis cauza în faţa judecătoriei, pentru rejudecare.
8. Prin hotărârea din 29 iunie 2000, Judecătoria Călăraşi a dispus anularea parţială a
contractului încheiat de părţi şi a respins cererea de daune-interese a reclamantei, pe care
a considerat-o neîntemeiată.
9. Prin hotărârea din 19 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul
reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să îi plătească 20 416 029 828 ROL cu titlu de
pierderi suferite şi foloase nerealizate, confirmând, în acelaşi timp, decizia primei instanţe
privind anularea parţială a contractului.
10. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002, bazându-se în special pe o expertiză contabilă,
Curtea Supremă de Justiţie a redus la 2 284 893 000 ROL valoarea daunelor‑interese pe
care pârâta era obligată să le plătească reclamantei cu titlu de pierderi suferite şi foloase
nerealizate. Această hotărâre a devenit definitivă şi a fost executată, după ce reclamanta
a încasat suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească.
11. La 8 decembrie 2003, după ce a fost sesizat de societatea Sidetrans SA, Procurorul
general al României a introdus recurs în anulare împotriva hotărârilor din 19 martie şi
29 noiembrie 2002, pretinzând o greşită interpretare a probelor de către instanţele care
au pronunţat aceste hotărâri.
12. Prin hotărârea din 16 februarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Completul de nouă judecători, a admis recursul Procurorului general, a anulat hotărârile
din 19 martie şi 29 noiembrie 2002 şi a dispus trimiterea cauzei în faţa Curţii de Apel
Bucureşti, spre rejudecarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei. Înalta Curte a stabilit
că instanţele inferioare au omis să stabilească în mod cert dacă neexecutarea obligaţiei
de livrare îi era imputabilă sau nu pârâtei Sidetrans SA, în timp ce doar în primul caz
aceasta din urmă putea fi obligată la plata daunelor-interese compensatorii.
91
13. La 15 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a trimis cauza Tribunalului

Călăraşi, considerându-se necompetentă pentru a examina cauza în primă instanţă. La
18 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în cauză, competenţa
îi aparţinea Curţii de Apel Bucureşti.
14. În perioada 21 aprilie 2004 – 20 aprilie 2006, Tribunalul Călăraşi, apoi Curtea
de Apel Bucureşti, au amânat în repetate rânduri cauza, atât la cererea reclamantei, cât
şi la cea a pârâtei.
15. Prin hotărârea din 25 mai 2006, Curtea de Apel a respins apelul reclamantei.
Aceasta a constatat că reclamanta nu era obligată să plătească despăgubiri clienţilor săi
pentru nelivrarea bucăţilor de cale ferată. Având în vedere că nici reclamanta nu plătise
preţul bucăţilor firmei Sidetrans SA, aceasta nu putea pretinde despăgubiri.
16. La 26 iulie 2006, reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii citate anterior.
Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
anulat recursul, pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
B. Acţiunea în restabilirea situaţiei anterioare
17. La 14 decembrie 2004, societatea Sidetrans SA a solicitat în faţa Tribunalului
Călăraşi să fie repusă în situaţia anterioară, în urma respingerii pretenţiilor reclamantei.
18. Prin hotărârea din 20 mai 2005, tribunalul a admis această cerere.
19. La 20 mai 2005, reclamanta a introdus recurs împotriva acestei hotărâri, dar nu a
plătit integral taxele de timbru aferente acestei căi de recurs.
20. Prin hotărârea definitivă din 16 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a
anulat recursul reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru.
21. Reclamanta nu a făcut nicio precizare cu privire la suma de 2 284 893 000 ROL
care reprezenta daunele-interese încasate în urma hotărârii din 29 noiembrie 2002 a
Curţii Supreme de Justiţie.
22. Articolele relevante ale Codului de procedură civilă în vigoare la momentul
faptelor prevedeau următoarele:
Art. 330
„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea
Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a
determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit
netemeinică.”
92
Art. 3301
„În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate declara
în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.”
23. Art. 330 şi 330¹, citate anterior, au fost abrogate de art. I alin. (17) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie (Principiul
securităţii raporturilor juridice)
24. Reclamanta se plânge de faptul că anularea hotărârii definitive a Curţii Supreme
de Justiţie din 29 noiembrie 2002 prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, garantat
de art. 6 § 1 din convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de
către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil […]”
art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt
26. Făcând trimitere la cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (nr. 48553/99,
pct. 72, CEDO 2002-VII), Riabykh împotriva Rusiei (nr. 52854/99, pct. 52, CEDO
2003‑IX), şi Brumărescu împotriva României [(MC), nr. 28342/95, pct. 62, CEDO
1999-VII], Guvernul recunoaşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii,
admiterea unei căi extraordinare de atac care contestă o hotărâre definitivă printr-o
procedură de supervizare este considerată drept o încălcare a principiului securităţii
raporturilor juridice. Totuşi, acesta remarcă faptul că prezenta cauză este diferită de
cauzele SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03,
hotărârea din 1 decembrie 2005) şi Brumărescu, citată anterior, în măsura în care, în speţă,
cele două părţi la litigiu erau persoane particulare ce puteau, fiecare, demara procedura
la Procurorul general.
27. De asemenea, Guvernul invocă faptul că, spre deosebire de hotărârea Brumărescu
împotriva României, citată anterior, pe de o parte, admiterea căii extraordinare a recursului
în anulare nu a anulat în întregime procedura anterioară, ci a condus la reluarea cauzei
cu menţinerea soluţiei instanţei de fond şi, pe de altă parte, a fost justificată de faptul că
instanţele nu au ţinut seama de un anumit aspect al comportamentului contractual al
reclamantei.
93
28. Reclamanta contestă argumentul Guvernului.
29. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe,

garantat de art. 6 § 1 din convenţie, trebuie interpretat în cadrul părţii introductive
a convenţiei care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al
statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului
este principiul securităţii raporturilor juridice, care urmăreşte, printre altele, ca soluţia
definitivă pronunţată de instanţe în orice litigiu să nu mai fie contestată (Brumărescu
citat anterior, pct. 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să
solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o
reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în ceea ce o priveşte. Supervizarea nu trebuie
să devină o cale de atac mascată şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere cu
privire la subiect nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu pot exista
derogări de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun
acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 52).
30. În speţă, anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive nu a fost motivată de

existenţa unor probe noi care nu au fost disponibile anterior părţilor şi care erau de
natură să influenţeze rezultatul procedurii (Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69529/01,
pct. 27, 18 noiembrie 2004). În speţă, această anulare se baza numai pe pretinsa neluare în
considerare a obligaţiei contractuale în litigiu de către instanţa de ultim grad de jurisdicţie.
Acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei hotărâri definitive, în
ciuda faptului că persoane particulare erau, de asemenea, părţi la procedură (a se vedea,
printre multe altele, Popea împotriva României, nr. 6248/03, pct. 37, 5 octombrie 2006, şi
Belasin împotriva României, nr. 15402/04, pct. 21, 15 noiembrie 2007).
31. În baza concluziilor sale şi a observaţiilor părţilor, Curtea nu identifică niciun

motiv ca să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind în mod
evident aceeaşi (a se vedea, de asemenea, SC Maşinexportimport Industrial Group SA
împotriva României, citată anterior, pct. 36).
32. Pe de altă parte, nici faptul că societatea Sidetrans SA a stat la originea recursului
în anulare, nici faptul că examinarea cauzei a fost reluată nu pot determina Curtea
să se îndepărteze de abordarea urmată în alte cauze similare, situaţia de fapt fiind în
mod evident aceeaşi (a se vedea, printre altele, Gâgă împotriva României, nr. 42792/02,
pct. 19, 7 februarie 2008 şi Stoişor şi alţii împotriva României, nr. 16900/03, pct. 24,
7 aprilie 2009).
33. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea de

către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002, în urma
exercitării recursului în anulare, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice,
aducând astfel atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
94
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie (Durata

procedurii)
34. Reclamanta susţine că durata procedurii a încălcat principiul „termenului
rezonabil”, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din convenţie, redactat după cum
urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei
sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
36. Guvernul precizează că durata procedurii este justificată atât prin complexitatea
cauzei, cât şi prin comportamentul reclamantei, care, pe de o parte, a solicitat în repetate
rânduri amânarea cauzei, şi, pe de altă parte, a folosit toate mijloacele procedurale pe care
legea i le pune la dispoziţie. De asemenea, acesta invocă faptul că instanţele au acţionat
cu promptitudine şi că, în cadrul procedurii, nu au existat perioade lungi de inactivitate
care să poată fi imputate.
37. Reclamanta contestă acest argument.
38. Curtea reţine că perioada care trebuie luată în considerare a început la
25 octombrie 1996 şi s-a încheiat la 26 septembrie 2007, prin hotărârea definitivă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, se iau în considerare doar perioadele
în cursul cărora cauza a fost efectiv pe rolul instanţelor, excluzând astfel perioada dintre
adoptarea hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 şi anularea sa în urma unei căi de
atac extraordinare [Seregina împotriva Rusiei, nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006,
şi Cerăceanu împotriva României (nr. 1), nr. 31250/02, pct. 47, 4 martie 2008]. Astfel,
aceasta a durat aproximativ nouă ani şi opt luni, pentru două etape procesuale, incluzând
fiecare trei grade de jurisdicţie, urmate de un recurs în anulare şi de o altă etapă procesuală
cu două grade de jurisdicţie.
39. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se
apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de
jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel
al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se
vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43,
CEDO 2000-VII]. Aceasta reaminteşte că, chiar dacă o procedură este reglementată
de principiul disponibilităţii, astfel cum este cazul în prezenta speţă, care constă în a le
acorda părţilor puteri de iniţiativă şi de impulsionare, statele contractante trebuie să îşi
95
organizeze propriul sistem judiciar astfel încât instanţele acestora să poată garanta oricui
dreptul de a obţine o hotărâre definitivă în urma unor contestaţii referitoare la drepturile
şi obligaţiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Nicolai de Gorhez împotriva
Belgiei, nr. 11013/05, pct. 35, 16 octombrie 2007).
40. În speţă, cauza nu era de o complexitate deosebită, fiind vorba de stabilirea unei
obligaţii contractuale relativ simple. În orice caz, circumstanţele cauzei nu justificau,
doar prin ele, numărul ridicat de casări cu trimitere şi durata globală a procedurii, de
aproape zece ani, pentru trei grade de jurisdicţie.
41. Ţinând seama de cele de mai sus şi de durata totală a procedurii în cauză, Curtea
consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu îndeplineşte cerinţa „termenului
rezonabil”.
42. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
convenţie
43. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare
a anulării hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002 de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi
în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
44. În observaţiile sale din 22 decembrie 2006, Guvernul invocă excepţia de neepuizare
a căilor de atac interne, din cauza faptului că recursul introdus de reclamantă împotriva
hotărârii din 25 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti era în continuare pendinte la
momentul faptelor. În subsidiar, Guvernul susţine că ingerinţa în dreptul reclamantei
la respectarea bunurilor sale, care rezulta din anularea de către Înalta Curtea de Casaţie
şi Justiţie a hotărârii definitive din 29 noiembrie 2002, era compatibilă cu dispoziţiile
art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere că urmărea un scop legitim, şi anume aplicarea
corectă a legii, precum şi faptul că nu a distrus justul echilibru care trebuia păstrat între
interesul general şi respectarea dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea,
Guvernul invocă faptul că, spre deosebire de cauza Brumărescu, citată anterior, în care
recursul în anulare a anulat în mod definitiv procedura anterioară în întregime, în
cazul de faţă reclamanta a avut posibilitatea de a relua procedura în faţa Curţii de Apel
Bucureşti, în vederea examinării capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul
nr. 1 la convenţie.
În observaţiile sale suplimentare din 29 octombrie 2007, Guvernul invocă faptul că,
în lumina hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 26 septembrie 2007, care anula
96
recursul reclamantei pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu poate face speculaţii
cu privire la rezultatul procedurii.
45. Reclamanta consideră că anularea hotărârii în cauză în urma unui recurs în anulare
a reprezentat o privare de bunuri, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.
46. Curtea reaminteşte că o creanţă constatată printr-o hotărâre poate reprezenta un
„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, în special, Bourdov împotriva Rusiei,
nr. 59498/00, pct. 40, CEDO 2002-III, şi cauzele citate de aceasta). În plus, casarea unei
astfel de hotărâri după ce a devenit definitivă şi nu poate fi supusă apelului reprezintă
o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor aparţinând persoanei în favoarea căreia a
fost pronunţată hotărârea (Brumărescu, citată anterior, pct. 74).
47. Cu toate acestea, reclamantei i-au fost acordate daune-interese în valoare de
2 284 893 000 ROL prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 29 noiembrie 2002,
sumă pe care a încasat-o. După admiterea recursului în anulare, cauza a fost reexaminată
în faţa celor două instanţe, prin două căi de atac ordinare, apelul şi recursul (a se
vedea, mutatis mutandis, Riabykh, citată anterior, pct. 62). Prin hotărârea definitivă din
26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat recursul reclamantei,
pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Cu toate acestea, nu reiese din documentele
de la dosar dacă, în urma hotărârii definitive citate anterior, reclamanta a restituit suma
menţionată anterior societăţii Sidetrans SA.
48. În lumina celor de mai sus şi având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din
convenţie, Curtea consideră că capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1
la convenţie trebuie declarat admisibil, dar că nu este necesar să se examineze dacă, în
speţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii (a se vedea, printre altele, Glod împotriva
României, nr. 41134/98, pct. 46, 16 septembrie 2003, şi Albina împotriva României,
nr. 57808/00, pct. 43, 28 aprilie 2005, şi cauzele citate de aceasta).
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
A. Prejudiciu
50. Reclamanta solicită 1 050 627 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi
30 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
51. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul reaminteşte că, prin hotărârea
definitivă din 26 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat recursul
reclamantei, pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Prin urmare, Guvernul consideră
că nu trebuie să i se acorde nicio sumă cu acest titlu. În ceea ce priveşte cererea privind
97
prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat de

o eventuală constatare a încălcării.
52. Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a
încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi a duratei procedurii.
53. În ceea ce priveşte prejudiciul material, nu există nicio legătură de cauzalitate
directă şi pe suficient individualizată între prejudiciul material pretins şi încălcările
stabilite.
54. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, în special din
cauza frustrării provocate de anularea hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa şi de
durata procedurii. Curtea consideră că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin
constatarea încălcării.
55. Având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate,
în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantei 6 240 EUR pentru
prejudiciul moral.
56. Reclamanta solicită 67 182,34 RON cu titlu de onorarii ale avocatului şi cheltuieli
de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii. Aceasta a oferit documente
justificative pentru cheltuielile de transport, pentru corespondenţa poştală trimisă Curţii
şi pentru traduceri.
57. Guvernul observă faptul că legătura anumitor cheltuieli de judecată cu procedura
în faţa Curţii nu rezultă din documentele justificative trimise. Acesta invocă faptul
că reclamanta nu a trimis documente justificative pentru a dovedi onorariile plătite
avocatului. Guvernul nu se opune să i se acorde reclamantei o sumă care să corespundă
cheltuielilor de judecată necesare, legate de procedura judiciară internă şi de cea în faţa
Curţii şi care au fost dovedite suficient.
58. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea
cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi
rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de elementele pe care le deţine şi criteriile
menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantei, pentru
toate cheltuielile, suma de 250 EUR.
98
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie prin încălcarea principiului

securităţii raporturilor juridice;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie din cauza duratei nerezonabile
a procedurii;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1
din Protocolul nr. 1 la convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 6 240 EUR
(şase mii două sute patruzeci euro) pentru prejudiciu moral şi 250 EUR (două sute
cincizeci euro) pentru cheltuieli de judecată;
b) că sumele respective trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb
aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la acestea orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 septembrie 2010, în
temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Grefier Preşedinte
99
CAUZA MARIA ATANASIU ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererile nr. 30767/05 şi 33800/06)
Hotărârea din 12 octombrie 2010

În cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 iunie şi 21 septembrie 2010,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
Procedura
1. La originea cauzei se află două cereri, nr. 30767/05 şi 33800/06, îndreptate
împotriva României, prin care trei resortisanţi ai acestui stat („reclamantele”), doamnele
Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru (cererea nr. 30767/05) şi doamna Ileana Florica
Solon (cererea nr. 33800/06), au sesizat Curtea la 11 august 2005 (cererea nr. 30767/05)
şi, respectiv, la 4 august 2006 (cererea nr. 33800/06) în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Doamnele Atanasiu şi Poenaru sunt reprezentate de C.-L. Popescu şi C.-R.
Popescu, avocaţi în Bucureşti. Doamna Solon este reprezentată de R.‑A. Niculescu-
Gorpin şi M. Niculescu-Gorpin, avocaţi în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este
reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. Cererile au fost comunicate Guvernului la 26 mai 2006 (cererea nr. 30767/05) şi la
27 noiembrie 2008 (cererea nr. 33800/06). Atât reclamantele, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise (art. 59 § 1 din regulament). Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii
scrise cu privire la observaţiile celeilalte părţi. De asemenea, au fost primite observaţii
de la Asociaţia pentru Proprietatea Privată şi de la Asociaţia ResRo Interessenvertretung
Restitution in Rumänien, pe care preşedintele le autorizase să intervină în procedura
scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 3 din regulament).
4. La 8 iunie 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la
Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
16
100
Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României
S-au prezentat:
- pentru Guvern
R.-H. Radu, agent,
I. Cambrea,
A.-M. Valica,
M. D. Dumitrache, consilieri;
– pentru reclamante
C.-L. Popescu,
C.-R. Popescu,
R-A. Niculescu-Gorpin,
M. Niculescu-Gorpin, consilieri.
5. Curtea a ascultat declaraţiile prezentate de către C.‑L. Popescu, R.‑A. Niculescu-
Gorpin, M. Niculescu-Gorpin, pentru reclamante, şi de către R.-H. Radu, pentru
Guvern. Reclamanta Ileana Iuliana Poenaru era, de asemenea, prezentă la şedinţă.
În fapt
6. Primele două reclamante, doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru, s-au
născut în 1912 şi, respectiv, 1937 şi locuiesc în Bucureşti. A treia reclamantă, doamna
Ileana Florica Solon, s-a născut în 1935 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Contextul general
7. După instaurarea regimului comunist în România în 1947, statul a recurs la
naţionalizări la scară largă ale unor imobile şi terenuri agricole.
8. Unul din decretele de naţionalizare aplicate în materia imobilelor a fost
Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia au fost naţionalizate imobilele care aparţineau
unor foşti industriaşi, mari proprietari de terenuri, bancheri şi mari comercianţi. Deşi
acest decret nu se referea la imobilele muncitorilor, funcţionarilor, intelectualilor
şi pensionarilor, numeroase imobile aparţinând acestor categorii sociale au fost, de
asemenea, naţionalizate. Între 1949 şi 1962, terenurile agricole au fost transferate,
aproape în totalitate, în patrimoniul cooperativelor agricole.
9. După prăbuşirea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi cu scopul de a
repara încălcările drepturilor de proprietate cauzate de acest regim.
10. Legile nr. 112/1995 şi 10/2001 au consacrat principiul restituirii imobilelor
naţionalizate şi al despăgubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibilă. Legea
nr. 112/1995 a introdus plafonarea despăgubirii, eliminată prin Legea nr. 10/2001.
101
11. În ceea ce priveşte terenurile agricole, Legile nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi
nr. 1/2000 au majorat în mod succesiv suprafaţa terenurilor care puteau fi restituite.
Această ultimă lege a conferit dreptul la o despăgubire pentru terenurile a căror restituire
nu mai era posibilă.
12. Legea nr. 247/2005 a unificat procedurile administrative pentru restituirea
bunurilor prevăzute de legile menţionate.
13. Potrivit unui calcul parţial întocmit de Guvern, au fost înregistrate peste două
milioane de cereri formulate în temeiul legilor de reparaţie, suma estimată pentru
finanţarea despăgubirilor prevăzute de aceste legi ridicându-se la 21 de miliarde de euro.
B. Circumstanţele specifice cererilor prezente
1. Fapte privind cererea nr. 30767/05 formulată de doamnele Maria Atanasiu şi Ileana
Iuliana Poenaru
14. În 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950, statul a naţionalizat mai multe imobile
aparţinând domnului Atanasiu, soţul primei reclamante şi tatăl celei de a doua. Printre
aceste imobile se afla unul situat în Bucureşti, pe Calea Dorobanţilor nr. 189.
a) Demersuri în vederea obţinerii restituirii imobilului situat pe Calea Dorobanţilor
15. La 15 mai 1996, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, domnul Atanasiu a
solicitat restituirea imobilului comisiei locale responsabile cu aplicarea acestei legi.
Cererea a rămas fără răspuns. La 25 octombrie 1996, domnul Atanasiu a decedat, iar
reclamantele au fost recunoscute drept singurele moştenitoare ale acestuia.
16. Prin contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administra
imobilul a vândut chiriaşilor cele nouă apartamente situate în imobil.
17. Prin acţiunea introdusă la 15 noiembrie 1999, reclamantele au solicitat în faţa
instanţelor interne restituirea imobilului. Acestea invocau dispoziţiile de drept comun
privind respectarea dreptului de proprietate şi susţineau că naţionalizarea fusese nelegală
în privinţa domnului Atanasiu. Ulterior, în baza unei comunicări a Primăriei Municipiului
Bucureşti în care se afirma că trei apartamente nu fuseseră vândute, reclamantele şi-au
restrâns solicitarea la această parte a imobilului.
18. Prin hotărârea din 24 martie 2000, Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea şi a
dispus restituirea părţii menţionate anterior din imobil. Instanţa a apreciat că imobilul
fusese naţionalizat nelegal întrucât domnul Atanasiu nu făcea parte din categoriile
sociale prevăzute de decretul de naţionalizare şi că, în consecinţă, statul nu putea să
se prevaleze de un titlu de proprietate valabil. În urma apelului, iar apoi a recursului
primăriei, această hotărâre a fost confirmată şi a rămas definitivă.
19. Prin acţiuni în justiţie separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte
apartamente. În total, în favoarea acestora s-au pronunţat cinci hotărâri definitive, şi
anume hotărârile Curţii de Apel Bucureşti din 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005,
102
5 mai 2005 şi 30 octombrie 2007, prin care se dispunea cumpărătorilor şi autorităţilor

locale restituirea a şapte apartamente. Pentru un alt apartament, Tribunalul Bucureşti
a pronunţat, la 30 noiembrie 2009, o hotărâre în favoarea acestora, care poate să fie
încă atacată cu apel, prin care autorităţile locale au fost obligate să le plătească o
despăgubire. Ultimul apartament al imobilului face obiectul prezentei cereri. Fiecare
dintre hotărârile menţionate anterior era întemeiată pe constatarea nelegalităţii
naţionalizării imobilului.
b) Demersuri efectuate în temeiul dreptului comun şi vizând restituirea apartamentului
nr. 1
20. La 6 aprilie 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în
revendicarea apartamentului nr. 1, îndreptată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti,
a societăţii care administra imobilul şi a soţilor G., care cumpăraseră apartamentul.
De asemenea, acestea au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat
la 19 decembrie 1996.
21. Prin hotărârea din 4 iunie 2002, instanţa a admis acţiunea, a constatat nulitatea
vânzării şi a dispus pârâţilor să restituie apartamentul reclamantelor. Aceasta a considerat
că naţionalizarea imobilului fusese nelegală şi că respectivul contract de vânzare-
cumpărare nu era valabil.
22. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile
declarate de primărie şi de soţii G. Astfel, aceasta a respins acţiunea reclamantelor,
considerând că naţionalizarea fusese legală şi că respectivul contract de vânzare‑cumpărare
era valabil în măsura în care respectase condiţiile impuse de Legea nr. 112/1995.
Reclamantele au formulat recurs.
23. Prin hotărârea definitivă din 11 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
admis recursul pentru examinare, dar a respins argumentele reclamantelor şi a declarat
inadmisibilă acţiunea acestora. Instanţa a considerat că reclamantele introduseseră
acţiunea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (infra, pct. 25-27) şi că, după
această dată, nu puteau solicita restituirea apartamentului în litigiu decât în condiţiile şi
conform procedurii impuse de Legea nr. 10/2001.
24. În ceea ce priveşte cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare,
Înalta Curte a confirmat motivarea curţii de apel, dar a hotărât că, din cauza respingerii
capătului de cerere principal privind restituirea apartamentului, cererea era, de asemenea,
inadmisibilă.
c) Demersuri efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi vizând restituirea
apartamentului nr. 1
25. La 9 august 2001, invocând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantele au
solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea integrală a imobilului situat pe
Calea Dorobanţilor.
103
26. În absenţa unui răspuns în termenul legal de şaizeci de zile, acestea au introdus,
la 26 iulie 2002, o acţiune împotriva primăriei. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2003,
Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat primăria să pronunţe o decizie
cu privire la cererea reclamantelor. În urma recursului introdus de primărie, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a respins argumentul acesteia, conform căruia întârzierea se
datora atitudinii reclamantelor, care omiseseră să îşi completeze dosarul. Prin hotărârea
definitivă din 18 aprilie 2005, aceasta a confirmat obligarea primăriei şi a considerat
că nu putea fi reţinută împotriva reclamantelor nicio culpă care să justifice această
întârziere.
27. În comunicarea din 23 martie 2010 adresată agentului guvernamental român,
primăria a precizat că examinarea cererii era suspendată până la primirea înscrisurilor
lipsă.
2. Fapte privind cererea nr. 33800/06 formulată de doamna Ileana Florica Solon
28. În 1950, a fost naţionalizat un teren aparţinând părinţilor reclamantei şi situat
în Craiova. Ulterior, o parte a terenului a fost amenajată ca grădină botanică şi atribuită
Universităţii din Craiova, instituţie publică de învăţământ superior.
29. La 28 iunie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universităţii
din Craiova să o despăgubească pentru terenul naţionalizat. Aceasta preciza că grădina
botanică a Universităţii acoperea 1 950 m² din suprafaţa totală de 2 140 m² a terenului
în cauză.
30. Prin decizia nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea din Craiova a respins
cererea reclamantei, pe motiv că bugetul său nu dispunea de fonduri care să poată fi
destinate acestui tip de despăgubire. Aceasta a trimis cererea reclamantei Prefecturii
Judeţului Dolj.
a) Acţiunea în justiţie iniţiată de reclamantă
31. La 18 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecată Universitatea din Craiova şi a
solicitat să fie despăgubită pentru terenul cu suprafaţa de 2 140 m², pe care îl evalua la
70 de dolari americani (USD) pe metru pătrat.
32. La solicitarea universităţii, Tribunalul Dolj a dispus, prin încheierea din
5 decembrie 2002, ca statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, să fie, de
asemenea, introdus în procedură în calitate de pârât.
33. Prin hotărârea din 13 februarie 2003, tribunalul a respins pretenţiile reclamantei
ca premature, motivând că persoana în cauză ar fi trebuit să aştepte ca prefectura să se
pronunţe cu privire la cererea de despăgubire. Cu toate acestea, instanţa a considerat
că reclamanta făcuse dovada dreptului de proprietate al părinţilor săi, precum şi a
naţionalizării abuzive.
34. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
104
35. La 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a

infirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a anulat decizia nr. 600/A/2001.
Aceasta se baza pe comunicarea din 13 noiembrie 2003, adresată de Universitatea din
Craiova Prefecturii Judeţului Dolj, în care prima preciza că era de acord cu acordarea
unei despăgubiri în favoarea reclamantei. În dispozitivul deciziei sale, aceasta a evaluat
despăgubirea datorată reclamantei la 70 USD pe metru pătrat, în conformitate cu
convenţia încheiată de către părţi în timpul procedurii. De asemenea, în considerentele
deciziei sale, a menţionat că reclamanta urma să beneficieze de această reparaţie de
îndată ce era adoptată legea specială de reglementare a modalităţilor, a sumelor şi a
procedurii de despăgubire.
36. Atât reclamanta, cât şi Universitatea din Craiova şi Ministerul Finanţelor Publice
au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, pe motiv că nu fusese încheiată nicio
convenţie între părţi. De asemenea, reclamanta pretindea că hotărârea atacată nu preciza
căruia dintre pârâţi – universităţii sau statului român – îi revenea obligaţia de plată.
37. Prin hotărârea definitivă din 30 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
respins recursurile şi a confirmat hotărârea Curţii de Apel Craiova din 21 noiembrie 2003.
Aceasta a considerat că, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, universitatea, care
utiliza terenul revendicat de reclamantă, avea obligaţia, în cazul în care nu putea restitui
terenul, să prezinte o ofertă de despăgubire care să corespundă valorii imobilului şi să
comunice decizia sa Prefecturii Judeţului Dolj.
38. În continuare, Înalta Curte a reţinut că, în timpul procedurii, Universitatea din
Craiova prezentase comunicarea din 13 noiembrie 2003 prin care informase Prefectura
Judeţului Dolj că era de acord cu plata unei despăgubiri către reclamantă în limita sumei
solicitate de aceasta din urmă. Instanţa a apreciat că, prin conţinutul său, comunicarea
respectivă reprezenta o ofertă de restituire prin echivalent făcută în conformitate cu
art. 24 şi 36 din Legea nr. 10/2001, ofertă pe care, de altfel, reclamanta o acceptase.
Conform Înaltei Curţi, o asemenea ofertă din partea universităţii echivala drept
o acceptare a pretenţiilor reclamantei de către pârâtă. Prin urmare, curtea de apel se
limitase să constate faptul că, în cursul procedurii, universitatea luase măsuri pentru
respectarea obligaţiilor sale care decurgeau din lege.
39. De asemenea, Înalta Curte a precizat că nu fusese stabilită nicio obligaţie concretă,
impusă statului român, parte la procedură, acordarea efectivă a unei reparaţii la valoarea
stabilită trebuind să se facă în conformitate cu procedura specială reglementată de Legea
nr. 247/2005.
b) Urmările administrative ale procedurii judiciare
40. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2006, Universitatea din Craiova a propus
Prefecturii Judeţului Dolj să acorde reclamantei, pentru terenul cu suprafaţa de 2 140 m²,
despăgubirea stabilită prin decizia din 21 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Decizia era întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
105
41. Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor („ANRP”)

a solicitat, prin comunicarea din 24 decembrie 2008, să ia o decizie întemeiată pe
Legea nr. 247/2005, la 24 martie 2009, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii
Judeţului Dolj să acorde reclamantei despăgubirea în cauză. Aceasta a precizat că dosarul
urma să fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor („comisia
centrală”).
42. Comisia centrală nu a informat reclamanta cu privire la urmările acestei decizii.
Până în prezent, nicio despăgubire nu a fost plătită persoanei în cauză.
43. La şedinţa din 8 iunie 2010, Guvernul a indicat faptul că cererea reclamantei
urma să fie examinată cu prioritate.
II. Dreptul şi practica relevante
A. Rezumat al principalelor dispoziţii legislative privind restituirea bunurilor
naţionalizate înainte de 1989 sau, în caz contrar, despăgubirea aferentă
44. Principalele dispoziţii legislative în materie au fost descrise în hotărârile
Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28342/95, pct. 34-35, CEDO 1999-VII,
Străin şi alţii împotriva României, nr. 57001/00, pct. 19, CEDO 2005-VII, Păduraru
împotriva României, nr. 63252/00, pct. 23-53, CEDO 2005‑XII (extrase), Viaşu împotriva
României, nr. 75951/01, pct. 30-49, 9 decembrie 2008, Faimblat împotriva României, nr.
23066/02, pct. 16-17, 13 ianuarie 2009, Katz împotriva României, nr. 29739/03, pct. 11,
20 ianuarie 2009, Tudor Tudor împotriva României, nr. 21911/03, pct. 21, 24 martie 2009,
şi Matieş împotriva României, nr. 13202/03, pct. 13-17, 8 iunie 2010. Acestea pot fi
rezumate după cum urmează.
1. Cadru general
45. Legea fondului funciar nr. 18 din 19 februarie 1991 a recunoscut foştilor
proprietari şi moştenitorilor acestora dreptul la restituirea parţială a terenurilor agricole.
Modificarea cea mai importantă a acestei legi a fost introdusă prin Legea nr. 1 din
11 ianuarie 2000 care a recunoscut dreptul la restituirea unei suprafeţe de 50 ha de
proprietar pentru terenurile arabile şi de 100 ha de proprietar pentru păşuni. În caz de
nerestituire, beneficiarii aveau dreptul la o despăgubire.
46. În ceea ce priveşte imobilele naţionalizate, în absenţa unei legislaţii speciale care să
definească regimul juridic al acestor bunuri, instanţele s-au considerat iniţial competente
pentru a examina chestiunea legalităţii actelor de naţionalizare şi pentru a dispune, în
cazul constatării nelegalităţii, restituirea bunurilor în cauză.
47. Intrarea în vigoare a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea
situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe a autorizat vânzarea acestor imobile
chiriaşilor. Restituirea lor către foştii proprietari sau moştenitorilor acestora nu era posibilă
decât dacă aceştia locuiau în acestea în calitate de chiriaşi sau dacă locuinţele erau libere. În
caz de nerestituire, foştii proprietari puteau solicita o despăgubire care era plafonată.
106
48. În ceea ce priveşte imobilele şi terenurile care au aparţinut organizaţiilor

minorităţilor naţionale şi instituţiilor confesionale, OUG nr. 83 din 8 iunie 1999 şi
OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea
unei reparaţii.
49. Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a consacrat principiul
restituirii imobilelor respective. În cazul în care restituirea nu mai era posibilă, foştii
proprietari sau moştenitorii lor puteau solicita o reparaţie neplafonată.
50. Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 prevede că imobilele vândute în temeiul
Legii nr. 112/1995 nu pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor măsuri de
reparaţie. Alegerea între acţiunea în revendicare şi procedura specială de restituire
prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acestei ultime proceduri.
51. Pe lângă bunurile vizate de dispoziţiile legislative menţionate anterior, statul se
angajează să despăgubească foştii proprietari sau moştenitorii acestora care au pierdut
imobile, terenuri sau recolte abandonate pe anumite teritorii în urma schimbărilor de
frontiere înaintea şi în timpul celui de al doilea război mondial. Prevăzută de legile
nr. 9/1998, 290/2003 şi 393/2006 şi coordonată de ANRP, procedura administrativă de
despăgubire pentru aceste bunuri este diferită de cea prevăzută pentru bunurile imobile
naţionalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat.
2. Procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea valorii despăgubirilor
52. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, în
vigoare, a modificat în mod semnificativ legile anterioare privind despăgubirea, stabilind
în special o procedură administrativă unificată pentru cererile cu privire la bunurile
prevăzute de Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 10/2000, precum şi de OUG nr. 83/1999 şi
OUG nr. 94/2000.
53. Aceasta prevede că, în caz de nerestituire, beneficiarii măsurilor de reparaţie pot
alege între compensarea creanţei lor prin bunuri şi servicii şi plata unei despăgubiri
calculate conform „practicii şi standardelor interne şi internaţionale în materie de
despăgubire pentru imobilele şi casele preluate în mod abuziv de stat”.
54. Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a revenit în sarcina a două
structuri nou create: Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor („comisia
centrală”) şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor („ANRP”).
55. Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de
despăgubire, şi anume şaizeci de zile pentru terenurile agricole şi şase luni pentru bunurile
imobile care au aparţinut instituţiilor confesionale şi organizaţiilor minorităţilor naţionale.
56. Deciziile autorităţilor locale prin care se acordă despăgubiri sau se propune
acordarea acestora trebuie să facă obiectul unui control de legalitate din partea prefectului,
care este însărcinat cu transmiterea ulterioară a acestora către comisia centrală.
107
57. Dispoziţiile de reglementare a controlului de legalitate au fost precizate prin

Hotărârea Guvernului nr. 128 din 6 februarie 2008. Potrivit acestor dispoziţii, în cazul
în care prefectul apreciază că decizia primarului sau a celorlalte autorităţi administrative
locale este nelegală, acesta poate să o conteste pe calea contenciosului administrativ în
termen de un an de la pronunţarea deciziei.
58. La primirea dosarului, comisia centrală trebuie să verifice legalitatea refuzului de
restituire a bunului imobil, iar apoi să transmită dosarul unor „evaluatori agreaţi” pentru
ca aceştia din urmă să stabilească valoarea despăgubirii. În baza raportului de evaluare,
comisia centrală emite un „titlu de despăgubire” sau trimite dosarul autorităţilor locale
pentru reexaminare.
59. Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nici termenele, nici ordinea în care Comisia
Centrală trebuie să examineze dosarele. La 28 februarie 2006, Comisia Centrală a decis
că ordinea de examinare a dosarelor urma să fie una aleatorie. La 16 septembrie 2008,
aceasta a revenit asupra deciziei sale şi a hotărât să examineze dosarele în ordinea
înregistrării lor.
3. Mecanismul introdus de Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor
60. Pentru plata despăgubirilor stabilite de comisia centrală a fost înfiinţat organismul
de plasament colectiv în valori mobiliare denumit Fondul Proprietatea. Capitalul său
este format majoritar din activele statului la diverse societăţi comerciale.
61. Legea nr. 247/2005 a precizat că Fondul Proprietatea trebuia să adopte, în termen
de 30 de zile de la constituire, măsurile necesare în vederea tranzacţionării pe piaţa
bursieră a acţiunilor sale, astfel încât beneficiarii deciziilor de despăgubire emise în
temeiul legilor de restituire să-şi poată vinde acţiunile şi să primească preţul, în orice
moment.
62. Din iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost modificată în mai multe rânduri, atât în
ceea ce priveşte funcţionarea şi finanţarea Fondului Proprietatea, cât şi în ceea ce priveşte
modalităţile de calcul şi procedurile de acordare a despăgubirilor.
63. La 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 81/2007, care a
modificat organizarea şi funcţionarea Fondului Proprietatea. Printre alte măsuri, această
ordonanţă, aprobată ulterior prin Legea nr. 142 din 12 iulie 2010, acordă titularilor de
titluri la Fondul Proprietatea posibilitatea de a primi o parte din sumă în numerar.
64. Conform Hotărârii Guvernului nr. 128 din 6 februarie 2008 privind modificarea
şi completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii şi
plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005,
după emiterea „titlului de despăgubire” de către comisia centrală, persoana în cauză
poate opta între a primi o parte din sumă în numerar [până la concurenţa sumei de
500 000 lei (RON)], iar restul sumei rămasă în acţiuni, şi a primi întreaga sumă în
acţiuni. Această opţiune trebuie efectuată pe lângă ANRP care trebuie să înlocuiască
„titlul de despăgubire” cu un „titlu de plată” corespunzător valorii sumei care trebuie
108
plătită în numerar şi cu un „titlu de conversie” corespunzător sumei rămase care trebuie

convertită în acţiuni la Fondul Proprietatea.
65. Această opţiune poate fi exprimată în termen de trei ani de la emiterea de către
comisia centrală a „titlului de despăgubire”. Cererile de opţiune trebuie examinate în
ordine cronologică, dar nu este prevăzut în mod expres niciun termen în acest sens.
66. Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250 000 RON trebuie efectuată
în termen de un an de la data emiterii titlului de plată şi în termen de doi ani pentru
sumele cuprinse între 250 000 şi 500 000 RON.
67. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62 din 30 iunie 2010, plata sumelor în
numerar a fost suspendată pentru o perioadă de doi ani în vederea menţinerii echilibrului
bugetar. În timpul acestei perioade, „titlurile de despăgubire” nu pot fi convertite decât în
acţiuni la Fondul Proprietatea.
B. Prezentare generală a practicii judecătoreşti interne relevante
1. Poziţia Curţii Constituţionale
68. La cererea parlamentarilor, Curtea Constituţională a examinat conformitatea cu
Constituţia a legilor nr. 112/1995, nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, în cadrul
controlului constituţionalităţii prealabil anterior promulgării lor. Prin deciziile pronunţate
la 19 iulie 1995, 27 decembrie 1999, 7 februarie 2001 şi 6 iulie 2005, a hotărât că aceste
legi erau conforme cu Constituţia17, cu excepţia dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care
confirmau dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor transferate în patrimoniul
său fără titlu şi care subordonau acordarea măsurilor de reparaţie probării faptului că
reclamantul avea reşedinţa permanentă în România.
69. În cadrul controlului constituţionalităţii posterior promulgării lor, Curtea
Constituţională a fost chemată să se pronunţe din nou cu privire la constituţionalitatea
unora dintre dispoziţiile lor. Aceasta a respins majoritatea excepţiilor de
neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor interne şi a confirmat conformitatea
acestor legi cu Constituţia.
70. Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constituţională a hotărât că toate
persoanele care introduseseră, în termenul legal, o cerere, în temeiul Legii nr. 10/2001,
puteau pretinde măsuri de reparaţie, în special restituirea propriilor bunuri, în cazul în
care naţionalizarea fusese nelegală.
17
A se vedea şi, mai recent, Decizia nr. 220 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial
nr. 522 din 25 iulie 2011, unde Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 182 lit. a) şi c) din titlul VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată din oficiu de ICCJ –
Secţia contencios administrativ şi fiscal. Curtea a reţinut că este opţiunea exclusivă a legiuitorului
de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile
de lege criticate fiind în acord cu art. 44 din Constituţie, potrivit căruia conţinutul şi limitele
dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
109
2. Jurisprudenţa instanţelor interne, printre care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

71. După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, practica instanţelor interne a avut
de suferit de pe urma absenţei unui cadru legislativ stabil. Jurisprudenţa a oferit mai multe
interpretări privind noţiuni precum „titlu de proprietate” al statului, „bună‑credinţă” a
cumpărătorului, „aparenţă în drept”, precum şi raporturi între acţiunea în revendicare şi
procedurile de restituire prevăzute de legile speciale (a se vedea Păduraru, citată anterior,
pct. 96).
72. În ceea ce priveşte poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la
competenţa instanţelor interne de a se pronunţa cu privire la cererile de restituire
a bunurilor naţionalizate în cazul absenţei unui răspuns din partea autorităţilor
administrative la notificările adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, pronunţându-se în
recurs în interesul legii, Secţiile Unite au decis, prin hotărârea nr. 20 din 19 martie 2007,
publicată în Monitorul Oficial din 12 noiembrie 2007, că instanţele interne erau
competente să se pronunţe pe fond referitor la cereri şi să dispună, după caz, restituirea
bunurilor sau acordarea despăgubirilor prevăzute de lege.
73. Prin două hotărâri, nr. 53 şi 33, din 4 iunie 2007 şi, respectiv, 9 iunie 2008, publicate
în Monitorul Oficial din 13 noiembrie 2007 şi 23 februarie 2009, pronunţându-se,
de asemenea, în recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie au decis că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicarea
bunurilor expropriate sau naţionalizate înainte de 1989, introduse în paralel cu procedura
de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, erau inadmisibile. Cu toate acestea, cu
titlu de excepţie, Înalta Curte a hotărât că persoana care deţinea un „bun”, în sensul
art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, putea introduce o acţiune în revendicare, cu
condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de
bună‑credinţă.
74. Prin hotărârea nr. 52 din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din
22 februarie 2008, pronunţându-se, de asemenea, în recurs în interesul legii, Secţiile Unite
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat că procedura administrativă prevăzută de
Legea nr. 247/2005 nu se aplica cererilor de restituire sau de despăgubire deja soluţionate
de autorităţile administrative locale în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
75. În ceea ce priveşte deciziile autorităţilor administrative locale prin care era admisă
o cerere de restituire sau de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte a
hotărât că acestea generaseră drepturi patrimoniale pentru titularul de drepturi şi că, în
consecinţă, nu mai puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativă locală
sau de comisia centrală (hotărârea nr. 6723 din 17 octombrie 2007 şi hotărârea nr. 6812
din 10 noiembrie 2008, pronunţate de Secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
76. Cu privire la cererile transmise comisiei centrale în temeiul Legii nr. 247/2005 şi
care nu au făcut obiectul unei decizii, Înalta Curte a declarat că instanţele nu se puteau
substitui comisiei centrale pentru calcularea despăgubirilor (hotărârea nr. 4894 din
27 aprilie 2009 şi hotărârea nr. 5392 din 11 mai 2009, pronunţate de Secţia civilă a
110
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). În schimb, aceasta a considerat că, în ciuda lipsei
unui termen legal impus comisiei centrale pentru pronunţarea deciziei, aceasta din urmă
avea obligaţia de a se pronunţa cu privire la cererile de restituire sau de despăgubire
în „termen rezonabil”, astfel cum se interpretează în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (hotărârile nr. 3857 şi 3870 din 4 noiembrie 2008, pronunţate de
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
C. Date statistice privind Fondul Proprietatea şi plata despăgubirilor
77. Statisticile comunicate de ANRP în mai 2010 şi prezentate de Guvern sunt
următoarele:
– în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001, au fost înregistrate 202 782 de cereri la
autorităţile locale. Au fost examinate 119 022 de dosare, iar în 56 000 de cazuri s-a
propus acordarea unei despăgubiri;
– 46 701 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi 375 de dosare constituite
în temeiul OUG nr. 83/1999 şi OUG 94/2000 au fost transmise comisiei centrale, care
a emis 10 345 de „titluri de despăgubire”. Celelalte dosare sunt în curs de examinare;
– în ceea ce priveşte legile nr. 18/1991 şi 1/2000 privind terenurile agricole, potrivit
unui calcul parţial, care se referă la 8 judeţe din 41, aproape un milion şi jumătate de
cereri de restituire sau de despăgubire au fost adresate autorităţilor locale. 55 271 de
dosare constituite în temeiul acestor legi au fost transmise comisiei centrale, care a
reţinut, din acestea, 21 279 şi a emis 10 915 „titluri de despăgubire”. Celelalte dosare
sunt în curs de examinare;
– în ceea ce priveşte cererile de restituire de terenuri sau de despăgubire în temeiul
Legii nr. 247/2005, peste 800 000 de cereri au fost înregistrate la autorităţile locale, din
care aproximativ 172 000 au primit răspuns favorabil cu propunere de despăgubire;
– din totalul beneficiarilor de „titluri de despăgubire”, 15 059 şi-au exercitat
opţiunea de a primi o parte din sumă în numerar, în valoare totală de aproximativ
2 miliarde de RON, şi anume aproximativ 400 de milioane de euro. 3 850 de persoane
au perceput plăţi în valoare totală de aproximativ 350 de milioane de RON, şi anume
aproximativ 80 de milioane de euro.
78. Create în decembrie 2005, acţiunile Fondului Proprietatea nu au fost încă
tranzacţionate pe piaţa bursieră.18 Cu toate acestea, din 2007, Fondul Proprietatea plăteşte
dividende acţionarilor săi şi, începând cu luna martie 2008, vânzarea acţiunilor fondului
este autorizată pe calea tranzacţiilor directe controlate de autoritatea de reglementare
bursieră. Cu titlu de exemplu, 206 de cesiuni au fost înregistrate în luna mai 2010.
79. Potrivit informaţiilor publicate la 4 iunie 2010 de Fondul Proprietatea, Ministerul
Finanţelor Publice este acţionarul majoritar, deţinând 56% din acţiunile fondului. În plus,
18
Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori la 25 ianuarie 2011, valoarea nominală a
unei acţiuni fiind un leu.
111
103 de acţionari sunt persoane juridice care deţin, în total, 12% din acţiunile fondului,
iar 3 622 de acţionari sunt persoane particulare care deţin, în total, 31,4% din acţiunile
fondului.
80. Potrivit unei estimări prezentate de Guvern, suma necesară pentru a plăti
despăgubirile prevăzute de legile de despăgubire se ridică la 21 de miliarde de euro.
D. Textele Consiliului Europei
81. În rezoluţia Res(2004)3 privind hotărârile care prezintă o deficienţă structurală
subiacentă, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a indicat după cum urmează:
„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15 (b) din Statutul Consiliului
Europei, […]
Solicită Curţii:
I. în toată măsura posibilului, să identifice în hotărârile în care aceasta constată
o încălcare a convenţiei ceea ce, potrivit acesteia, prezintă o problemă structurală
subiacentă şi sursa acestei probleme, în special atunci când poate să conducă la
cereri numeroase, astfel încât să acorde asistenţă statelor pentru a găsi soluţionarea
adecvată şi Comitetului de Miniştri pentru a supraveghea executarea hotărârilor;
II. să semnaleze în special orice hotărâre care indică existenţa unei probleme
structurale şi sursa acestei probleme nu numai statului respectiv şi Comitetului
de Miniştri, ci şi Parlamentului, Secretarului General al Consiliului Europei şi
Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, şi să semnaleze în
mod corespunzător aceste hotărâri în baza de date a Curţii.”
82. Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniştri privind îmbunătăţirea

recursurilor interne, adoptată la 12 mai 2004, se citeşte după cum urmează:
„Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15 (b) din Statutul Consiliului
Europei, […]
Recomandă statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici
menţionate în anexă:
I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii,
că există recursuri interne pentru orice persoană care reclamă, în mod justificat,
o încălcare a convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care pot
conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare
încălcare constatată;
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe
structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficienţa remediilor interne
existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii efective pentru a evita
prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;
III. să acorde o atenţie particulară, în legătură cu punctele I şi II de mai sus,
existenţei recursurilor efective în caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă
a procedurilor jurisdicţionale […]”
112
83. Dispoziţiile relevante ale anexei la Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de

Miniştri sunt redactate după cum urmează:
„[...] 13. După ce a fost pronunţată o hotărâre a Curţii care prezintă deficienţe
structurale sau generale în dreptul sau practica statului («hotărâre-pilot»), iar
numeroase cereri privind aceeaşi problemă («cauze repetitive») sunt pendinte sau
pot să fie introduse în faţa Curţii, statul pârât ar trebui să se asigure că potenţialii
reclamanţi dispun de un recurs efectiv care le permite să se adreseze unei autorităţi
naţionale competente, recurs care ar putea fi utilizat şi de actualii reclamanţi. Un
astfel de recurs rapid şi eficient le-ar permite să obţină deja reparaţie la nivel intern,
în conformitate cu principiul subsidiarităţii sistemului, prevăzut în convenţie.
14. De asemenea, introducerea unui asemenea recurs ar putea contribui în mod
semnificativ la reducerea volumului de muncă al Curţii. Deşi aplicarea rapidă a
hotărârii-pilot rămâne esenţială pentru a rezolva problema structurală şi pentru a
evita, astfel, viitoare cereri cu privire la aceeaşi chestiune, poate exista o categorie
de persoane care au fost deja afectate de această problemă înainte de soluţionarea
acesteia din urmă. Pentru aceste persoane, existenţa unui recurs destinat să
garanteze o reparaţie la nivel intern ar permite Curţii să le solicite să utilizeze noul
recurs şi, după caz, să declare inadmisibile cererile acestora.
15. În acest sens sunt posibile mai multe opţiuni, în funcţie, printre altele, de
natura problemei structurale în cauză şi dacă persoana afectată de această problemă
a introdus deja o cerere în faţa Curţii sau nu.
16. În special, în urma unei hotărâri-pilot care a evidenţiat o problemă
structurală specifică, ar putea fi adoptată, de exemplu, o abordare ad-hoc, prin care
statul implicat să examineze posibilitatea de a introduce un recurs specific sau de a
extinde un recurs existent pe cale legislativă sau jurisprudenţială.
17. În cadrul acestei examinări, de la caz la caz, statele ar putea prevedea, dacă
acest lucru se dovedeşte necesar, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare
cu cele ale unei «cauze‑pilot» în care s‑a constatat o încălcare a convenţiei,
pentru a evita soluţionarea acestor cauze de Curte şi pentru a oferi, după caz, o
reparaţie mai rapidă persoanei implicate. În această privinţă, criteriile enumerate
în Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului de Miniştri ar putea servi drept sursă
de inspiraţie.
18. Atunci când au fost introduse asemenea recursuri specifice în urma unei
hotărâri‑pilot, guvernele ar trebui să informeze rapid Curtea cu privire la acest
lucru, astfel încât ea să poată ţine seama de aceasta în examinarea cauzelor repetitive.
19. Cu toate acestea, nu este necesar sau adecvat să se creeze noi recursuri
pentru fiecare cauză în care o hotărâre a Curţii a identificat o problemă structurală
sau să li se acorde un anumit efect retroactiv. În anumite cazuri, poate fi de dorit
să se lase în sarcina Curţii examinarea acestor cauze, în special pentru a evita să
se impună reclamantului sarcina suplimentară de a fi obligat să epuizeze din nou
recursuri interne care, de altfel, nu ar putea fi create decât după adoptarea unor
modificări legislative [...]”
84. La 2 martie 2010, cu ocazia celei de a 1078-a reuniuni, Delegaţii Miniştrilor, care
supraveghează executarea hotărârilor Curţii, au reamintit, în privinţa cauzelor Străin,
113
Viaşu şi a peste o sută de alte cauze româneşti de acest tip, că aspectele care erau evidenţiate
în acestea aveau legătură cu o importantă problemă de sistem referitoare, în special,
la absenţa restituirii sau a despăgubirii unor bunuri naţionalizate, care au fost ulterior
revândute unor terţi de către stat. Aceştia au luat act de un plan de acţiune prezentat,
la 25 februarie 2010, de autorităţile române, cărora le-au solicitat să întocmească un
calendar previzional pentru adoptarea măsurilor avute în vedere.
E. Drept comparat în materie de restituire sau de despăgubire pentru bunurile
naţionalizate înainte de 1989 în Europa Centrală şi de Est
85. În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, regimurile comuniste
din numeroase ţări din Europa Centrală şi de Est au naţionalizat şi au expropriat masiv
imobilele, precum şi structurile industriale, bancare, comerciale şi, cu excepţia Poloniei,
agricole.
86. La începutul anilor 1990, au fost adoptate măsuri de restituire în multe dintre
aceste ţări, a căror situaţie politică şi juridică era diferită. Modalităţile şi amploarea
restituirilor erau diferite şi a fost observată o mare diversitate a formelor de despăgubire
definite de state.
87. Unele state nu au adoptat măsuri legislative privind restituirea sau despăgubirea
bunurilor naţionalizate sau confiscate (Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina şi Georgia).
88. Legislaţia poloneză nu prevede restituirea sau despăgubirea generală a bunurilor
confiscate sau naţionalizate. Singura excepţie se referă la regiunea Bug şi se limitează
la a prevedea un drept la despăgubire. Acest drept se poate concretiza, la alegerea
titularului creanţei: prin deducerea valorii indexate a bunurilor abandonate din preţul
bunurilor publice dobândite prin intermediul unei proceduri de licitaţie sau prin plata
unei despăgubiri pecuniare provenite din fondul de despăgubire. Valoarea despăgubirii
care poate fi plătită titularului creanţei este plafonată de lege la 20% din valoarea actuală
a bunurilor pierdute în regiunea Bug.
89. Legislaţia maghiară privind compensarea parţială a prejudiciilor cauzate de stat
bunurilor cetăţenilor prevede o despăgubire sub forma unei sume de bani sau a unor
cupoane compensatorii. De asemenea, legea stabileşte un plafon.
90. Majoritatea ţărilor în cauză limitează dreptul la restituire sau la despăgubire
la anumite categorii de bunuri sau de persoane. Unele state stabilesc, în legislaţia lor,
termene, uneori foarte scurte, pentru prezentarea cererilor.
91. Unele ţări (Albania, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi
Lituania) prevăd diverse forme de restituire şi/sau de despăgubire prin legi denumite
„de restituire”. Altele au inclus chestiunea restituirii bunurilor în legi privind reabilitarea
(Germania, Moldova, Republica Cehă, Rusia, Slovacia şi Ucraina). În cele din urmă,
chestiunea este abordată, de asemenea, în legi privind proprietatea (Germania, Bulgaria,
Estonia, Republica Cehă şi Slovenia).
114
92. În toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut şi poate fi supusă unor
numeroase condiţii sau limitări. Acelaşi lucru este valabil pentru dreptul la despăgubire.
1. Condiţiile ratione personae
93. Restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate sau o despăgubire se poate referi
fie la foştii proprietari, fie la succesorii acestora (moştenitori legali în Albania). Anumite
legislaţii, precum cele din Estonia, Lituania, Moldova, Republica Cehă, Slovacia şi
Slovenia, impun ca reclamanţii să aibă calitatea de cetăţeni la momentul confiscării sau
al cererii de restituire, şi uneori chiar al ambelor momente. În plus, legislaţiile Slovaciei
şi Estoniei impuneau condiţia ca reclamantul să fi avut reşedinţa permanentă în ţara în
cauză la momentul intrării în vigoare a legii şi al cererii de restituire sau de despăgubire.
Pentru sistemele care prevăd procedura de reabilitare, numai persoanele reabilitate în
conformitate cu legea pot solicita restituirea propriilor bunuri. Este cazul în Germania,
Moldova, Republica Cehă, Rusia, Slovacia şi Ucraina, ţări în care dreptul la restituire
sau la despăgubire decurge, integral sau parţial, din reabilitarea victimelor represiunii
politice.
2. Categoriile de bunuri excluse de la restituire
94. Unele legislaţii exclud mai multe categorii de bunuri de la restituire sau de la
despăgubire.
95. În anumite state sunt excluse pământurile şi clădirile a căror natură a fost
modificată (Germania), în altele, bunurile care şi-au pierdut caracterul de origine
(Estonia) sau bunurile care au dispărut ori care au fost distruse, precum şi bunurile care
au fost privatizate (Moldova, Rusia şi Ucraina).
96. Pe de altă parte, în Estonia, obiectivele militare, bunurile culturale sau sociale ori
obiectivele aflate sub protecţia statului, precum şi clădirile administrative ale autorităţilor
statului sau locale nu pot fi restituite. Potrivit legislaţiei din Moldova, pământurile,
pădurile, plantaţiile multianuale sau bunurile care au fost confiscate din motive care nu
au nicio legătură cu represiunea politică sunt, de asemenea, excluse de la restituire.
97. În Rusia şi în Ucraina, bunurile care au fost naţionalizate în conformitate cu
legislaţia în vigoare la momentul respectiv sunt excluse de la restituire sau de la
despăgubire.
98. În Lituania, restituirea este posibilă doar pentru imobilele cu destinaţie de
locuinţe. În Serbia, legea nu prevede decât restituirea parţială a terenurilor agricole. În
cele din urmă, în Republica Cehă şi în Bulgaria, legile de restituire precizează bunurile
care fac obiectul acestora.
3. Limitările temporale
99. Unele legislaţii impun limitări temporale în cazul introducerii unei cereri de
restituire sau de despăgubire. Este cazul Albaniei şi al Estoniei (în care foştii proprietari
115
au beneficiat de mai puţin de un an pentru a-şi depune cererea), al Fostei Republici

Iugoslave a Macedoniei, al Republicii Cehe şi al Slovaciei (un an de la data intrării în
vigoare a legii privind reabilitarea).
100. Alte legislaţii limitează restituirea sau despăgubirea la bunurile naţionalizate
sau confiscate în timpul unei anumite perioade. Cu titlu de exemplu, legislaţia germană
limitează despăgubirea la bunurile naţionalizate după 1949, dar prevede o despăgubire
pentru bunuri naţionalizate între 1945 şi 1949 în zona de ocupaţie sovietică.
4. Formele de compensare si limitările lor
101. Mai multe ţări au ales o despăgubire sub forma unui bun echivalent, de aceeaşi
natură cu bunul naţionalizat sau confiscat (Albania, Germania, Bulgaria, Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei şi Muntenegru).
102. Atunci când schimbul este imposibil, legislaţiile prevăd posibilitatea de a acorda
un bun de altă natură, o sumă de bani, cupoane de compensare (Bulgaria şi Ungaria),
titluri sau obligaţiuni de stat (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Slovenia) sau
părţi sociale într-o întreprindere publică (Albania şi Bulgaria).
103. Calcularea valorii despăgubirii plătite se bazează în principal pe valoarea de
piaţă a bunului la momentul deciziei de restituire sau de despăgubire (Albania, Lituania,
Moldova, Muntenegru, Polonia şi Serbia) sau la momentul confiscării (Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei) ori cum a fost stabilită printr-o lege.
104. Unele ţări adaugă alte considerente la cel privind preţul pieţei. Dacă despăgubirea
constă în părţi sociale, suma este egală cu valoarea bunului la momentul deciziei sau cu
valoarea bunului public privatizat (Albania).
105. De asemenea, pot interveni alţi factori în stabilirea valorii despăgubirii. De
exemplu, în Germania, se ţine seama de valoarea bunului înainte de expropriere, care va
fi multiplicată printr-un coeficient prevăzut de lege.
106. Unele legislaţii stabilesc plafoane pentru despăgubire (Germania, Rusia, Ucraina)
sau plăţi eşalonate (Moldova).
5. Autorităţile competente pentru a decide cu privire la restituire sau la despăgubire
107. Autorităţile responsabile să se pronunţe cu privire la restituire sau la despăgubire
pot să fie de natură judiciară sau de natură administrativă. Printre cele mai frecvente se
numără comisii speciale de restituire şi de despăgubire (Albania, Bulgaria, Moldova,
Muntenegru), organe administrative (Lituania), Ministerul de Finanţe sau Ministerul
Justiţiei şi chiar instanţe (Republica Cehă). În toate statele, deciziile organelor
administrative pot fi contestate în faţa instanţelor administrative sau civile.
116
În drept
I. Cu privire la conexarea cererilor
108. În primul rând, Curtea consideră că, în interesul unei bune administrări a justiţiei,
este necesar, în temeiul art. 42 § 1 din regulament, să conexeze cererile înregistrate cu
nr. 30767/05 şi 33800/06, faptele de la originea celor două cauze prezentând puncte
comune. Cadrul legislativ şi practicile administrative fiind similare, Curtea apreciază că
o mai bună analiză a acestora este permisă prin conexarea celor două cereri.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie
109. Primele două reclamante, doamnele Atanasiu şi Poenaru, pretind că, prin
respingerea acţiunii lor în revendicarea apartamentului nr. 1 şi anularea contractului de
vânzare‑cumpărare a acestuia, le-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă. A treia
reclamantă, doamna Solon, susţine că durata procedurii de restituire a fost excesivă.
Toate trei invocă art. 6 § 1 din convenţie care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi
în termen rezonabil, de către o instanţă […], care va hotărî [...] asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
110. Mai întâi, Curtea observă că plângerea principală a doamnei Solon se referă la
ineficacitatea mecanismului de despăgubire, care ar fi contribuit şi mai mult la prelungirea
procedurii de despăgubire. Întrucât chestiunea privind durata procedurii este subiacentă
celei privind eficacitatea mecanismului de despăgubire, Curtea va examina acest capăt de
cerere din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (infra, pct. 150-194).
111. Curtea constată că respectivul capăt de cerere, invocat de doamnele Atanasiu şi
Poenaru în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, privind pretinsa lipsă de acces la o instanţă
nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. Curtea subliniază că
acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie
declarat admisibil.
a) Reclamantele
112. Doamnele Atanasiu şi Poenaru consideră că, prin refuzul de examinare a acţiunii
lor în revendicarea apartamentului în litigiu, pe motiv că trebuiau să urmeze, în prealabil,
procedura administrativă prevăzută în acest sens de Legea nr. 10/2001, instanţele interne
le-au încălcat dreptul de acces la o instanţă. Acestea adaugă că, pentru a obţine restituirea
apartamentului, au utilizat toate căile de atac oferite de dreptul intern, şi anume acţiunea
în revendicare şi procedurile administrative introduse de legile nr. 112/1995 şi 10/2001,
fără să se pronunţe vreodată o decizie pe fond.
117
b) Guvernul
113. Guvernul susţine că respingerea acţiunii doamnelor Atanasiu şi Poenaru nu a
adus atingere dreptului de acces la o instanţă al persoanelor interesate, ci a fost motivată de
preocuparea instanţelor interne de a păstra coerenţa procedurilor de restituire introduse
de Legea nr. 10/2001. Acesta apreciază că, în orice caz, reclamantele puteau beneficia
pe deplin de dreptul de acces la o instanţă în cadrul căilor de atac puse la dispoziţia lor
prin Legea nr. 10/2001.
114. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă
să se pronunţe cu privire la orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil. El consacră, astfel, „dreptul la instanţă”, din care dreptul de acces, şi anume
dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect.
115. Dreptul de acces la instanţe, recunoscut prin art. 6 § 1 din convenţie, nu este
absolut: acesta are limite admise implicit, deoarece prin însăşi natura sa vizează o
reglementare din partea statului. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de
apreciere în materie. Cu toate acestea, Curtea trebuie să se pronunţe în ultimă instanţă
cu privire la respectarea cerinţelor convenţiei; aceasta trebuie să se convingă de faptul
că limitările aplicate nu restrâng accesul oferit individului astfel încât sau în asemenea
măsură încât dreptul să fie încălcat în însăşi esenţa sa. În plus, astfel de limitări nu
sunt conforme cu art. 6 § 1 decât dacă vizează un scop legitim şi dacă există un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
116. În această privinţă, este necesar să se reamintească faptul că scopul convenţiei nu
este acela de a proteja drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Remarca este
valabilă, în special, pentru dreptul de acces la instanţă, având în vedere locul important
pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică [Prinţul
Hans‑Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (MC), nr. 42527/98, pct. 43‑45,
CEDO 2001‑VIII].
117. În privinţa doamnelor Atanasiu şi Poenaru, Curtea constată că acestea au
utilizat o cale de atac întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar că hotărârea
definitivă din 18 aprilie 2005 prin care primăria era obligată să le răspundă nu a fost
niciodată executată, cu toate că cererea acestora data din 2001. Prin urmare, Curtea nu
poate accepta argumentul Guvernului care constă în a afirma că reclamantele au putut
beneficia pe deplin de dreptul de acces la instanţă în cadrul căilor de atac prevăzute de
legile speciale de reparaţie.
118. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile civile de
drept comun, Curtea apreciază că respingerea sa, motivată prin necesitatea de a asigura
aplicarea coerentă a legilor de reparaţie, nu arată, în sine, o problemă din perspectiva
dreptului de acces la instanţă, garantat la art. 6 § 1 din convenţie, cu condiţia ca procedura
prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie o cale de atac efectivă (Faimblat, citată anterior,
pct. 33).
118
119. Or, din practica naţională reiese că, la momentul faptelor, autorităţile competente
îşi încălcau în mod frecvent obligaţia care le revenea de a răspunde cererilor de restituire
sau de despăgubire în termenul legal de şaizeci de zile. Problema sistemică ce a împiedicat
funcţionarea procedurii introduse de Legea nr. 10/2001 a pus persoanele în cauză în
imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicţional prevăzut
de lege.
120. Cu privire la posibilitatea de sancţionare a întârzierii autorităţilor administrative
în examinarea cererilor, Curtea observă că, prin hotărârea din 19 martie 2007, Secţiile
Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au decis că, în absenţa unui răspuns din
partea autorităţilor administrative în termenul legal, instanţele erau îndreptăţite să se
pronunţe în locul lor cu privire la fondul cererilor şi să dispună, după caz, restituirea
bunurilor. Acest recurs a rămas definitiv la 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în
Monitorul Oficial (Faimblat, citată anterior, pct. 42).
121. În lumina considerentelor precedente, Curtea constată că, înainte ca recursul
introdus prin hotărârea din 19 martie 2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, să devină efectiv, doamnele Atanasiu şi Poenaru s-au aflat în
imposibilitatea de a solicita în faţa instanţelor interne restituirea apartamentului în litigiu.
122. Curtea admite că, în contextul complex şi sensibil din punct de vedere social,
însoţit de consecinţe economice grave cauzate de tranziţia României la un regim
democratic şi de reparaţia nedreptăţilor trecutului, introducerea cadrului legislativ
a putut să se confrunte cu dificultăţi şi să înregistreze întârzieri [a se vedea, mutatis
mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 162, CEDO 2004‑V].
123. Cu toate acestea, lipsa unui răspuns din partea autorităţilor administrative la
cererile de restituire introduse în temeiul Legilor nr. 112/1995 şi 10/2001, la care se
adaugă absenţa, în timpul perioadei menţionate anterior, a unei căi de atac, a cauzat
doamnelor Atanasiu şi Poenaru un prejudiciu disproporţionat, aducând, astfel, atingere
chiar esenţei dreptului lor de acces la o instanţă.
124. Reiese că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în privinţa doamnelor Atanasiu
şi Poenaru.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
convenţie
125. Reclamantele consideră că imposibilitatea în care se află de a obţine restituirea
bunurilor lor imobile naţionalizate sau de a fi despăgubite constituie o atingere adusă
dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul
nr. 1 după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi
în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
119
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile

pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la excepţia preliminară întemeiată pe incompatibilitatea ratione

materiae cu dispoziţiile convenţiei a capătului de cerere invocat de doamnele
Atanasiu şi Poenaru
a) Guvernul
126. Guvernul susţine că doamnele Atanasiu şi Poenaru nu deţin un „bun”, în sensul
definit de jurisprudenţa Curţii.
127. În ceea ce priveşte dreptul de a obţine restituirea imobilelor naţionalizate sau de
a fi despăgubite în temeiul legislaţiei interne, Guvernul subliniază că legile de reparaţie
nu au reconstituit în mod automat dreptul de proprietate al foştilor proprietari asupra
imobilelor naţionalizate.
128. Acesta susţine că nici constatarea nelegalităţii naţionalizării unui imobil, nici
depunerea unei cereri de restituire sau de despăgubire nu sunt suficiente pentru a se
concluziona existenţa unei creanţe ce presupune protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu acest titlu, afirmă că dreptul de a fi despăgubit este condiţionat de respectarea
cerinţelor procedurale şi materiale, enunţate de legile de reparaţie şi, în special, de
Legea nr. 10/2001.
129. Or, potrivit Guvernului, examinarea conformităţii cererilor cu cerinţele
menţionate anterior este sarcina exclusivă a autorităţilor competente, administrative şi
jurisdicţionale. În mod mai specific, Guvernul consideră că recunoaşterea unei creanţe
irevocabile şi individualizate în dreptul intern nu intervine decât la încheierea controlului
de legalitate exercitat de instituţia prefectului asupra deciziilor autorităţilor locale care au
examinat în primă instanţă cererile de reparaţie introduse în temeiul Legii nr. 10/2001.
130. Subliniind că autorităţile administrative sau instanţele interne nu au recunoscut
niciodată doamnelor Atanasiu şi Poenaru dreptul la restituirea apartamentului în litigiu
sau la o despăgubire, Guvernul constată că aceste reclamante nu erau titulare nici ale
unui bun, nici ale unei creanţe faţă de stat, în temeiul căreia să fi putut pretinde că au cel
puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui bun.
b) Reclamantele
131. Doamnele Atanasiu şi Poenaru contestă argumentul Guvernului.
132. Acestea consideră că, în circumstanţele specifice ale legislaţiei româneşti
privind restituirea imobilelor naţionalizate, existenţa unui „bun”, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 la convenţie, decurge din întrunirea a trei elemente: intrarea în vigoare
a Legii nr. 10/2001, voinţa persoanei interesate de a beneficia de aceasta, exprimată
120
prin depunerea unei cereri administrative, şi absenţa unui răspuns din partea autorităţii
administrative în termenul legal.
133. Cu privire la situaţia lor specifică, doamnele Atanasiu şi Poenaru reamintesc
faptul că numeroase hotărâri definitive au constatat nelegalitatea naţionalizării întregului
imobil şi au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, acestea consideră că
respectiva constatare a nelegalităţii naţionalizării este valabilă şi pentru apartamentul
nr. 1. Ele susţin că, în prezent, deţin un bun actual sau, cel puţin, o „speranţă legitimă” de
a obţine restituirea acestuia sau o despăgubire.
a) Principii care decurg din jurisprudenţa Curţii
134. Curtea reaminteşte că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează
la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât
„bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pe baza cărora un reclamant
poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a unui
drept de proprietate [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC),
nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002‑VII].
135. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi
interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile
care le-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei de către acestea (Jantner
împotriva Slovaciei, nr. 39050/97, pct. 34, 4 martie 2003).
136. În schimb, atunci când, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, un
stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor
confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca
generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul
persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire [Kopecký împotriva Slovaciei (MC),
nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX].
137. Dacă interesul patrimonial în cauză este din clasa creanţei, acesta nu poate
fi considerat drept o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în
dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă consacrată a
instanţelor (Kopecky, citată anterior, pct. 52).
b) Aplicarea acestor principii
138. Curtea constată că părţile au puncte de vedere divergente cu privire la
interpretarea dispoziţiilor legilor de reparaţie, în special cu privire la momentul de la care
persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titulara unui drept la restituirea bunului
sau la o despăgubire.
139. Curtea nu consideră necesară soluţionarea acestei controverse, care intră sub
incidenţa teoriei şi a practicii interne.
121
140. Într-adevăr, este suficient să constate, având în vedere semnificaţia autonomă

a noţiunii de „bunuri” şi criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui
„bun actual” în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre
definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă,
în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest
context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri reprezintă o ingerinţă în
dreptul la respectarea bunurilor, care intră sub incidenţa primei teze de la art. 1 primul
paragraf din Protocolul nr. 1 la convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, citată
anterior, pct. 65 şi 75).
141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi 10/2001
şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să
conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142. În consecinţă, Curtea consideră că transformarea într-o „valoare patrimonială”,
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla
constatare a nelegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către persoana
în cauză a cerinţelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie, şi de
epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În cauză, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă
nu a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, dreptul la restituirea
apartamentului în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (supra, pct. 19) nu constituie
un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament, deşi se constată în toate că
naţionalizarea întregului imobil era nelegală.
144. Reiese că acest apartament nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1, de care reclamantele ar putea să se prevaleze.
145. Cu toate acestea, deşi constatarea judecătorească a naţionalizării abuzive a
imobilului nu generează în mod automat dreptul la restituirea bunului, Curtea observă
că aceasta conferă dreptul la o despăgubire, din moment ce, din hotărârile instanţelor
interne având autoritate de lucru judecat, reiese că erau întrunite condiţiile legale
necesare pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea nelegală
a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar. De asemenea, Curtea
acordă importanţă faptului că Primăria Municipiului Bucureşti refuză în continuare să
execute hotărârea definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 aprilie 2005, fără
să ofere o justificare valabilă.
146. Prin urmare, este necesar să se constate că, în ciuda nepronunţării, până în
prezent, a unei decizii de către primărie, reclamantele sunt, cel puţin, beneficiarele unui
drept la despăgubire. Având în vedere hotărârile judecătoreşti interne, care reprezintă,
în sensul precedentelor hotărâri ale Curţii, „o jurisprudenţă consacrată a instanţelor”,
această creanţă constituie un „interes patrimonial” suficient recunoscut în dreptul intern
şi care intră sub incidenţa noţiunii de „bunuri”, reglementată la art. 1 din Protocolul nr. 1
(a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, citată anterior, pct. 52).
122
147. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.

148. În cele din urmă, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit
nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta
nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat
admisibil.
B. Cu privire la admisibilitatea capătului de cerere invocat de doamna Solon
art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt
C. Cu privire la fond
a) Guvernul
150. Guvernul arată că reclamantele s-au folosit de posibilitatea de a se adresa
autorităţilor administrative pentru a obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001,
astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
151. Potrivit Guvernului, mecanismul, introdus de această ultimă lege, vizând
înfiinţarea Fondului Proprietatea, este de natură să ofere titularilor de drepturi nişte
despăgubiri la valoarea de piaţă a bunurilor. Conform ultimelor modificări ale
Legii nr. 247/2005, o parte a despăgubirii ar putea fi plătită în numerar, în cazul în care
creanţa nu depăşeşte 500 000 RON. Guvernul susţine că este inevitabilă o oarecare
întârziere a plăţii, având în vedere complexitatea procesului de despăgubire.
152. În ceea ce priveşte progresele care au fost realizate pentru ca Fondul Proprietatea
să devină funcţional, Guvernul indică, în observaţiile sale scrise din 24 aprilie 2009, că
procedura de evaluare a activelor fondului se apropie de finalizare, la fel ca procedura de
selecţie a administratorului fondului.
153. În observaţiile sale prezentate în cadrul şedinţei, Guvernul precizează că,
începând cu anul 2007, Fondul Proprietatea plăteşte dividende acţionarilor săi. De altfel,
la 9 septembrie 2010, Guvernul a precizat că acţionarii Fondului Proprietatea au decis
distribuirea dividendelor pentru perioada 2008-2009 şi că administratorul fondului a
fost împuternicit să efectueze demersurile necesare în vederea cotării acţiunilor la bursă
înainte de 22 decembrie 2010.
154. Guvernul face trimitere la planul de acţiuni prezentat Comitetului de Miniştri,
la 25 februarie 2010, şi care trebuie să permită identificarea celor mai bune soluţii pentru
a face mai eficient procesul de restituire. Printre soluţiile avute în vedere se numără
înfiinţarea unei comisii interministeriale, modificarea legislaţiei relevante şi organizarea
unor reuniuni cu asociaţii şi societatea civilă.
123
155. Bazându-se pe statisticile prezentate, Guvernul arată că cererile de despăgubire

sunt numeroase (supra, pct. 77) şi că valoarea totală a despăgubirilor aprobate reprezintă
o sarcină bugetară importantă.
156. În ceea ce priveşte cauza Solon, Guvernul consideră că, în urma contestaţiei
îndreptate împotriva deciziei administrative, dreptul reclamantei de a fi despăgubită nu
a putut fi validat decât la 30 martie 2006 (supra, pct. 37); de asemenea, acesta susţine că
nu a fost excesivă perioada scursă până la pronunţarea deciziei administrative de către
Universitatea din Craiova, la 24 martie 2009.
157. În plus, Guvernul susţine că nu este relevant în cauza Solon caracterul efectiv al
mecanismului de despăgubire prin intermediul Fondului Proprietatea, ţinând seama de
valoarea despăgubirii, care nu ar depăşi plafonul de 500 000 RON.
b) Reclamantele
158. Reclamantele susţin că absenţa restituirii sau a despăgubirii, în prezent, este
de natură să încalce dreptul la respectarea propriilor bunuri. Acestea consideră că
mecanismul de despăgubire introdus de legislaţia internă nu este eficace.
i. Argumentele doamnelor Atanasiu şi Poenaru
159. Reclamantele insistă asupra complexităţii legilor de restituire şi asupra
incoerenţelor din legislaţie şi jurisprudenţă care ar fi consecinţa numeroaselor modificări
intervenite în timpul unei perioade de aproape douăzeci de ani.
160. Acestea pretind o dublă încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pe de o parte,
consideră că a existat o încălcare substanţială a acestei dispoziţii ca urmare a vânzării
nelegale şi cu rea‑credinţă a apartamentului nr. 1, deşi statul era informat cu privire la
cererea de restituire introdusă de proprietarul legitim. Pe de altă parte, reclamantele susţin
că a existat o încălcare procedurală a dreptului la respectarea bunurilor, din moment ce
toate procedurile administrative şi judiciare, utilizate pentru recuperarea bunului, s-au
dovedit ineficiente din cauza deficienţelor mecanismului de restituire şi de despăgubire
introdus de stat.
ii. Argumentele doamnei Solon
161. Reclamanta insistă asupra absenţei totale a despăgubirii. Potrivit acesteia,
Guvernul nu a demonstrat existenţa niciunei circumstanţe excepţionale de natură să
justifice întârzierea în punerea în aplicare a legilor de reparaţie. Aceasta declară că
Fondul Proprietatea nu funcţionează nici până în prezent în mod corespunzător pentru a
ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Reclamanta consideră că această situaţie
i se datorează numai statului care întârzie în mod nejustificat să ia măsurile legale şi
administrative necesare pentru ca realizarea dreptului la restituire sau la despăgubire să
fie efectivă şi rapidă.
124
a) Principiile generale care decurg din jurisprudenţa Curţii
162. Curtea consideră necesar să reamintească, în primul rând, principiile care reies
din jurisprudenţa sa în materie.
163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu,
un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de „privare de un drept” [Malhous
împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII].
164. După cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi
bunuri, acesta nu impune statelor contractante nicio restricţie privind libertatea lor de a
stabili domeniul de aplicare a legislaţiilor pe care le pot adopta în materie de restituire a
bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să reconstituie drepturile de proprietate
ale persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983,
pct. 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) (MC), nr. 48321/99, pct. 121,
CEDO 2002-II, şi Jantner, citată anterior, pct. 34].
165. În schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca ingerinţa autorităţii publice
în folosinţa dreptului la respectarea bunurilor să fie legală [Fostul rege al Greciei şi alţii
împotriva Greciei (MC) nr. 25701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII, şi Iatridis împotriva
Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999‑II]. Principiul legalităţii presupune,
de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi
previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 109-110,
CEDO 2000-I].
166. În plus, orice ingerinţă în folosinţa unui drept sau a unei libertăţi recunoscute
de convenţie trebuie să aibă un scop legitim. În egală măsură, în cauzele care implică
o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acţiune din
partea statului. Principiul „justului echilibru”, inerent art. 1 din Protocolul nr. 1 în sine,
presupune existenţa unui interes general al comunităţii. Datorită unei cunoaşteri directe
a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai
bine plasate decât instanţa internaţională pentru a stabili ce este „de utilitate publică”. În
mecanismul de protecţie creat de convenţie este de competenţa acestora, în consecinţă, să
se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general care justifică
măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri care
implică privări şi restituiri de bunuri. Prin urmare, beneficiază, în această privinţă, de o
anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii reglementate de garanţiile convenţiei.
În plus, noţiunea de „utilitate publică” este o noţiune amplă în sine. În special, decizia
de a adopta legi care se referă la privarea de proprietate sau care prevăd o despăgubire
asigurată din fondul public pentru bunuri expropriate implică, în mod normal, examinarea
unor chestiuni politice, economice şi sociale. Considerând normal ca legiuitorul să dispună
de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea a declarat că
respectă modul în care acesta percepe imperativele „utilităţii publice”, cu excepţia cazului
125
în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (James
şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, Fostul rege al
Greciei şi alţii, citată anterior, pct. 87, şi Broniowski, citată anterior, pct. 149).
167. Atingerea adusă respectării bunurilor, precum şi abţinerea în a acţiona trebuie să
păstreze un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele
apărării drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură
aplicată de stat, inclusiv măsurile prin care o persoană este privată de proprietatea sa. În
fiecare cauză care implică pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, Curtea trebuie să verifice
dacă, în urma acţiunii sau a lipsei de acţiune a statului, persoana în cauză a trebuit să
suporte un prejudiciu disproporţionat şi excesiv (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei,
23 septembrie 1982, pct. 73, seria A nr. 52).
168. Pentru a aprecia conformitatea dintre conduita statului şi art. 1 din Protocolul nr. 1,
Curtea trebuie să recurgă la o examinare globală a diverselor interese în cauză, ţinând
seama de faptul că scopul convenţiei este protejarea unor drepturi „concrete şi efective”.
Aceasta trebuie să vadă dincolo de aparenţe şi să caute realitatea situaţiei în litigiu.
Această apreciere se poate referi nu numai la modalităţile de despăgubire aplicabile
– în cazul în care situaţia este legată de o privare de proprietate –, ci şi la conduita
părţilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat şi punerea în aplicare a acestora. În această
privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea – fie că este legislativă, administrativă sau
ţine de practicile aplicate de autorităţi – este un factor de care trebuie să se ţină seama
în aprecierea conduitei statului. Într-adevăr, atunci când miza este o problemă de interes
general, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu
cea mai mare coerenţă (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 51, Culegere de
hotărâri şi decizii 1998‑III).
b) Aplicarea acestor principii în cauzele privind măsuri de reparaţie într-un context
de reformă politică şi economică
169. Curtea a stabilit că principiile menţionate sunt valabile şi pentru modificări
fundamentale ale sistemului unei ţări, ca cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim
totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi
economice a statului, fenomene care conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice
şi sociale la scară largă (Broniowski, citată anterior, pct. 149).
170. În materie de restituire a proprietăţii, o legislaţie de mare anvergură, în special
dacă pune în aplicare un program de reformă economică şi socială, nu prea poate să
conducă la o justiţie completă faţă de varietatea situaţiilor în care se află persoanele
interesate, extrem de numeroase. Este, în primul rând, de competenţa autorităţilor
interne, în special a Parlamentului, să analizeze avantajele şi dezavantajele inerente
diverselor soluţii, dintre care trebuie să aleagă, conştiente în acelaşi timp că este vorba de
o alegere politică (a se vedea James şi alţii, citată anterior, pct. 68-69, şi, mutatis mutandis,
Olaru şi alţii împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 şi 13136/07, pct. 55,
28 iulie 2009).
126
171. Curtea a recunoscut deja că păstrarea unui echilibru între drepturile în cauză şi
câştigurile şi pierderile diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei
şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o excepţională dificultate.
172. În asemenea circumstanţe, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o
amplă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care vizează reglementarea
raporturilor de proprietate în ţară, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare.
173. Totuşi, această marjă, oricât ar fi de importantă, nu este nelimitată, iar exercitarea
puterii discreţionare a statului, chiar şi în cadrul celei mai complexe reforme a statului,
nu poate genera consecinţe incompatibile cu normele stabilite de convenţie (Broniowski,
citată anterior, pct. 182).
174. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri
– incluzând şi toate drepturile la despăgubire consacrate de lege – şi de a reduce,
chiar semnificativ, nivelurile de despăgubire prin mijloace legislative. Ceea ce impune
art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de
proprietate efectuată de stat să fie „în raport rezonabil” cu valoarea bunului. O lipsă totală
a despăgubirii nu poate fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
cazuri excepţionale (Broniowski, citată anterior, pct. 186).
175. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensare integrală în
orice circumstanţe, iar o compensare doar parţială nu face ca privarea de proprietate să
fie nelegală eo ipso în toate cazurile. În special, obiectivele legitime „de utilitate publică”,
astfel cum urmăresc măsurile de reformă economică sau de justiţie socială, pot milita
pentru o rambursare inferioară în raport cu valoarea de piaţă integrală [James şi alţii,
citată anterior, pct. 54; Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, pct. 120,
seria A nr. 102, şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 95 şi urm.,
CEDO 2006-V].
176. Astfel, Curtea a admis în mod explicit, în cauzele Broniowski şi Wolkenberg, că
reforma radicală a sistemului politic şi economic al Poloniei, precum şi starea finanţelor
sale puteau justifica limitări excesive ale despăgubirii repatriaţilor din exteriorul regiunii
Bug [Broniowski, citată anterior, pct. 183, şi Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei (dec.),
nr. 50003/99, pct. 63, CEDO 2007-XIV (extrase)].
177. În plus, reiese în mod clar din jurisprudenţa sa că, deşi Curtea a putut aprecia
că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecinţele unor atingeri masive
aduse drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau
un scop legitim, aceasta a considerat totuşi necesar să procedeze astfel încât atenuarea
fostelor atingeri să nu creeze noi prejudicii disproporţionate (a se vedea, de exemplu,
Pincová şi Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36548/97, pct. 58, CEDO 2002‑VIII).
c) Aplicarea în cauză a principiilor menţionate
178. În primul rând, Curtea observă că, prin introducerea unei legislaţii speciale
de restituire şi despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au
127
suferit o modificare similară de regim politic în 1989 (supra, pct. 85-107) – în favoarea

principiului despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în
perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite în urmă
cu şaizeci de ani, precum în cazul reclamantelor, legislaţia română prevede, în lipsa
posibilităţii de restituire, acordarea unei despăgubiri la valoarea de piaţă pe care bunul
naţionalizat ar avea-o în prezent.
179. Curtea face trimitere la jurisprudenţa privind atingerile aduse dreptului la
respectarea bunurilor persoanelor care au dreptul la o reparaţie pentru imobile a căror
restituire nu mai este posibilă (a se vedea, în special, Străin, citată anterior; Matache şi
alţii împotriva României, nr. 38113/02, 19 octombrie 2006; Viaşu, citată anterior şi Katz,
citată anterior).
180. Aceasta reaminteşte, în special, că a apreciat, în cauza Viaşu (hotărâre citată
anterior, pct. 59-60), că o decizie administrativă a autorităţii locale competente, prin
care i se recunoaşte persoanei în cauză un drept la reparaţie, este suficientă pentru a
crea un „interes patrimonial” protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, în consecinţă,
neexecutarea unei asemenea decizii reprezintă o ingerinţă în sensul primei teze de la
primul paragraf al primului articol (a se vedea, de asemenea, Marin şi Gheorghe Rădulescu
împotriva României, nr. 15851/06, pct. 20-22, 27 mai 2010).
181. În egală măsură, neexecutarea unei decizii administrative, prin care se recunoaşte
un drept la o despăgubire a cărei valoare o stabileşte, reprezintă o ingerinţă în sensul primei
teze de la primul paragraf al primului articol (Elias împotriva României, nr. 32800/02,
pct. 21, 12 mai 2009).
182. Cu atât mai mult, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care se
recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă valoarea nu a fost stabilită, reprezintă
o ingerinţă în dreptul de proprietate, în sensul primei teze de la primul paragraf al
art. 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş şi alţii împotriva României, nr. 25862/03, pct. 46-47,
3 martie 2009).
183. Curtea a ajuns la o constatare de încălcare a dreptului de proprietate al
reclamantului în cauza Viaşu, ţinând seama de ineficacitatea sistemului de restituire şi,
mai ales, de întârzierea în procedura de plată a despăgubirii.
184. În special, Curtea a constatat că nu era oferită nicio garanţie părţilor în cauză în
ceea ce priveşte durata sau rezultatul procedurii în faţa Comisiei Centrale. De asemenea,
aceasta a observat că Fondul Proprietatea nu funcţiona astfel încât să se considere că
permitea acordarea efectivă a unei despăgubiri către toţi beneficiarii legilor de reparaţie
care aleseseră să primească acţiuni (a se vedea, printre altele, Viaşu, pct. 71-72, şi Matache
şi alţii, pct. 42, citate anterior). Astfel, această lipsă de acţiune a statului nu era justificată
în mod legitim ca urmărind un scop de interes public, în conformitate cu principiile
enunţate anterior la pct. 162-168.
185. În cauză, Curtea observă, în privinţa doamnelor Atanasiu şi Poenaru, că, în ciuda
faptului că în favoarea acestora s-a pronunţat, prin mai multe hotărâri judecătoreşti
128
definitive (supra, pct. 19), o constatare de nelegalitate a privării lor de proprietate şi

că, prin hotărârea definitivă din 18 aprilie 2005, autoritatea administrativă locală a fost
obligată să pronunţe o decizie cu privire la cererea lor, până în prezent, aceste hotărâri
nu au fost puse în aplicare.
186. De asemenea, Curtea observă, în privinţa doamnei Solon, că, în ciuda faptului că
în favoarea acesteia s-a pronunţat, la 30 martie 2006, o hotărâre judecătorească definitivă
prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii şi că, ulterior, la 24 martie 2009, acest drept a
fost confirmat printr-o decizie administrativă, până în prezent, aceste hotărâri nu au fost
puse în aplicare.
187. În principal, Guvernul invocă numărul important de cereri de despăgubire
similare celor introduse de reclamante, care a condus la îngreunarea procedurilor
administrative, la prelungirea termenelor de examinare şi de plată, precum şi la o
importantă sarcină bugetară.
188. Prin urmare, Curtea se confruntă cu cauze având o complexitate politică, istorică
şi factuală referitoare la o problemă care ar fi trebuit să fie soluţionată de toate autorităţile
cu responsabilitate deplină în găsirea unei soluţii adecvate. Această realitate trebuie să
ofere Curţii o orientare în interpretarea şi aplicarea convenţiei, care nu pot fi nici statice,
nici indiferente faţă de circumstanţele factuale concrete.
189. Motivele de ordin factual prezentate de Guvern nu pot fi puse la îndoială. Totuşi,
Curtea apreciază că aceste constatări nu au fost suficient asociate cu măsuri legislative şi
administrative care să ofere tuturor părţilor implicate în procesul de restituire o soluţie
coerentă, previzibilă şi proporţională cu scopurile de interes public urmărite.
190. În ceea ce priveşte planul de acţiune prezentat de Guvern, Curtea observă că
acesta nu a fost transmis Comitetului de Miniştri decât la începutul anului 2010. Deşi
are în vedere unele soluţii interesante, acestea nu sunt însoţite încă de un calendar de
adoptare (supra, pct. 154).
191. Cu privire la recentele progrese înregistrate în privinţa Fondului Proprietatea,
invocate de Guvern, Curtea observă că, la ora actuală, din peste 68 000 de creditori
înregistraţi la Comisia Centrală, numai aproximativ 3 500 au obţinut transformarea
creanţei lor în acţiuni la acest fond, a căror tranzacţionare pe piaţa bursieră nu este, nici
până în prezent, posibilă.
192. După ce a examinat toate elementele pe care le deţine, în lumina principiilor
enunţate în jurisprudenţa sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt
sau argument care să justifice nerespectarea dreptului reclamantelor la o despăgubire.
193. În cauză, Curtea consideră că faptul că reclamantele nu au primit încă o
despăgubire şi nu au nicio certitudine cu privire la data la care o vor putea primi le-a
cauzat acestora un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la
respectarea bunurilor lor, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.
194. Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată în cauză.
129

195. Această dispoziţie prevede:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor
definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care
supraveghează executarea ei.”
A. Argumentele părţilor şi ale terţilor intervenienţi

196. Reclamantele susţin că, deşi procesul de adoptare a măsurilor reparatorii în
temeiul privărilor de proprietate suferite înainte de 1989 a început în urmă cu douăzeci
de ani, acesta nu este încă finalizat. În această privinţă, observă că legislaţia relevantă
a fost modificată în numeroase rânduri, ceea ce a avut drept consecinţă complicarea
progresivă a procesului.
197. Prin urmare, acestea consideră că lipsa de reacţie adecvată din partea autorităţilor
naţionale după constatările făcute de Curte în hotărârile Viaşu, Katz şi Faimblat, citate
anterior, este de natură să aducă atingere caracterului subsidiar al mecanismului de
control introdus de convenţie.
198. Guvernul arată că o serie de probleme foarte grave a condus la încetinirea
procesului de restituire sau de despăgubire pentru bunurile naţionalizate. Acesta
subliniază amploarea fenomenului naţionalizărilor în regimul comunist, precum şi
varietatea bunurilor care fac obiectul legilor de restituire.
199. De asemenea, precizează că se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire
sau de despăgubire de la foştii proprietari sau de la moştenitorii acestora.
200. În continuare, acesta subliniază că la numărul semnificativ de cereri de despăgubire
se adaugă cerinţa unei despăgubiri integrale, impusă de legile în vigoare. Potrivit unei
evaluări estimative, suma necesară pentru a plăti aceste despăgubiri se ridică la 21 de
miliarde de euro. În această privinţă, Guvernul precizează că PIB-ul României pentru
anul 2009 a fost de 120 de miliarde de euro. Valoarea despăgubirilor plătite efectiv ar fi,
în prezent, de aproximativ 84 de milioane de euro.
201. În ceea ce priveşte posibilitatea prevăzută de lege de a acorda bunuri sau servicii
cu titlu de compensare, Guvernul susţine că aceasta nu poate avea decât o aplicare foarte
restrânsă din cauza penuriei de bunuri şi a caracterului limitat al rezervelor publice de
terenuri aparţinând comunelor.
202. De asemenea, Guvernul semnalează ca surse de dificultate pentru punerea în
aplicare a mecanismului de restituire şi de despăgubire lipsa de informaţii cadastrale şi
lipsa inventarierii bunurilor statului.
130
203. Cu privire la măsurile care trebuie luate din perspectiva art. 46 din convenţie,
Guvernul admite că este necesar ca sistemul de restituire să devină mai eficace. Cu
acest titlu, precizează că, în 2009, a fost creat un grup de lucru format din reprezentanţi
ai agentului guvernamental, ai Fondului Proprietatea, ai ANRP şi ai Ministerului
Finanţelor Publice şi Ministerului Justiţiei. De asemenea, la 25 februarie 2010, a fost
prezentat un plan de acţiune Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Acesta
include următoarele puncte:
– înfiinţarea unei comisii interministeriale având ca obiectiv identificarea celor mai
bune soluţii pentru finalizarea procesului de restituire a proprietăţilor;
– modificarea legislaţiei în materie de restituire a bunurilor naţionalizate în sensul
unei simplificări şi în vederea unei mai mari eficacităţi. Propunerile cele mai importante
se referă la stabilirea unor termene pentru toate etapele administrative ale procedurii şi la
prevederea unor sancţiuni în cazul nerespectării acestor termene, la mărirea suprafeţelor
terenurilor care ar putea fi restituite şi la creşterea numărului de personal administrativ
implicat în procedurile de restituire;
– aprobarea de Parlament a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru
accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor:
– organizarea unor reuniuni cu asociaţiile foştilor proprietari şi reprezentanţii
societăţii civile.
204. În ceea ce priveşte o eventuală reformă a nivelului de compensaţii, Guvernul se
declară conştient că „soluţia poloneză” adoptată după pronunţarea hotărârii Broniowski
poate reprezenta o ipoteză de lucru, ţinând seama în acelaşi timp de faptul că o asemenea
abordare ar putea provoca nemulţumiri printre persoanele în cauză.
205. În cele din urmă, Guvernul consideră că, în situaţii precum cea din România,
care se referă la un dispozitiv legislativ cu consecinţe grave şi al cărui impact economic
asupra întregii ţări este considerabil, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o
mare putere discreţionară pentru a alege măsurile care au drept obiectiv să garanteze
respectarea drepturilor patrimoniale şi trebuie să poată avea timpul necesar pentru
punerea în aplicare a acestora. În cauză, se pare că statul a devenit victima propriilor
bune intenţii.
206. În consecinţă, Guvernul solicită Curţii să îi acorde asistenţă pentru rezolvarea
acestei probleme, indicându-i în mod cât se poate de clar direcţiile care trebuie urmate
şi hotărând să suspende examinarea tuturor cauzelor pendinte având un obiect similar
pentru a-i permite să pună în aplicare măsuri corespunzătoare.
2. Argumentele terţilor intervenienţi
207. Asociaţia pentru Proprietatea Privată consideră că sistemul de reparaţie introdus
de statul român pentru bunurile imobile naţionalizate înainte de 1989 prezintă deficienţe
majore atât la nivel legislativ, cât şi la nivel judiciar, administrativ şi bugetar. Aceasta
131
consideră că legile de „reparaţie” sunt inutile în măsura în care dreptul comun, şi anume
acţiunea în revendicare, a oferit întotdeauna soluţii mai simple şi previzibile.
208. Asociaţia consideră că o reducere a nivelului de despăgubiri nu se poate
justifica prin resursele bugetare aparent insuficiente şi ar fi de natură să compromită
speranţa legitimă pe care legislaţia actuală o oferă persoanelor în cauză. În egală măsură,
această reducere ar aduce atingere principiului neretroactivităţii legii şi principiului
nediscriminării, dat fiind că mii de persoane a căror situaţie este similară cu cea a
persoanelor care aşteaptă încă să fie despăgubite au fost deja despăgubite la valoarea de
piaţă a bunurilor care le aparţinuseră.
209. În plus, Asociaţia ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumänien, care
prezintă argumente în mare parte similare, arată că mecanismul de despăgubire şi
de restituire actual este foarte lent, ceea ce îl face ineficient. De asemenea, susţine că
autorităţile administrative implicate în acest proces refuză să publice rapoarte de
activitate, astfel încât procesul este lipsit de transparenţă.
1. Principii generale
210. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 46, înaltele părţi contractante se
angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt
părţi, iar Comitetul de Miniştri este responsabil pentru supravegherea executării acestor
hotărâri. Rezultă, în special, că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât
are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de
reparaţie echitabilă, prevăzută la art. 41, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea
Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le
includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte
şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări.
211. Statul pârât este liber, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă
mijloacele prin care se va achita de obligaţia sa legală potrivit art. 46 din convenţie, cu
condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile indicate în hotărârea Curţii
[Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO
2000‑VIII, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 120,
CEDO 2002‑VI, Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23032/02, pct. 94, CEDO 2005‑X,
şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 134,
4 decembrie 2008].
212. Hotărând ca o anumită cauză trebuie să fie examinată conform „procedurii
hotărârii-pilot”, Curtea încearcă să faciliteze rezolvarea cea mai rapidă şi cea mai
eficientă cu putinţă a unei disfuncţionalităţi care afectează protecţia, în ordinea juridică
internă, a dreptului respectiv din convenţie. Unul dintre factorii luaţi în considerare de
aceasta atunci când a conceput şi a aplicat această procedură este ameninţarea din ce în
ce mai mare pe care o reprezintă pentru sistemul convenţiei volumul important de cauze
132
repetitive, având în vedere că unele grupuri de hotărâri rezultă din aceeaşi problemă
structurală sau sistemică.
213. Procedura hotărârii-pilot are drept obiectiv, mai presus de orice, să ajute statele
contractante să îşi îndeplinească rolul care le revine în sistemul convenţiei, rezolvând acest
gen de probleme la nivel naţional, recunoscând astfel persoanelor implicate drepturile
şi libertăţile definite în convenţie, în conformitate cu art. 1, oferindu-le o reparaţie
mai rapidă şi reducând în acelaşi timp sarcina Curţii [Broniowski împotriva Poloniei
(soluţionare amiabilă) (MC), nr. 31443/96, pct. 35, CEDO 2005‑IX, şi Hutten‑Czapska
împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 231-234, CEDO 2006‑VIII].
214. Procedura hotărârii-pilot implică faptul că motivarea Curţii privind situaţia
denunţată într-o asemenea cauză se extinde în mod obligatoriu dincolo de interesele
exclusive ale reclamantului în cauză. Aceasta impune Curţii să identifice, pe cât posibil,
cauzele problemei structurale şi să examineze cauza din perspectiva măsurilor generale
care trebuie luate în interesul celorlalte persoane care au fost probabil afectate (Wolkenberg
şi alţii, citată anterior, pct. 35, şi, mutatis mutandis, Olaru şi alţii, citată anterior, pct. 54).
2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
a) Aplicarea procedurii hotărârii-pilot în cauză
215. Curtea observă că, spre deosebire de cauzele Broniowski şi Hutten‑Czapska,
citate anterior, în care deficienţa în ordinea juridică internă a fost identificată pentru
prima dată, Curtea se pronunţă în prezentele cauze după ce au fost pronunţate mai
multe hotărâri în care s-a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din convenţie şi a art. 1
din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despăgubire sau de
restituire [a se vedea, în acelaşi sens, Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33509/04,
pct. 129, CEDO 2009‑..., Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 40450/04,
pct. 83, CEDO 2009‑... (extrase)].
216. Curtea constată că din prezentele cauze reiese că ineficacitatea mecanismului
de despăgubire sau de restituire este în continuare o problemă recurentă şi la scară mare
a României. Această situaţie persistă în ciuda pronunţării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi
Katz, citate anterior, în care Curtea a indicat Guvernului că se impuneau măsuri generale
pentru a permite aplicarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire.
217. De la pronunţarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a convenţiei
cu acest titlu nu a încetat să crească şi mai multe sute de alte cereri similare sunt pe rolul
Curţii. Acestea ar putea genera, în viitor, noi hotărâri în care să se constate încălcarea
convenţiei. Acest lucru este nu numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea
statului în ceea ce priveşte convenţia, ca urmare a unei situaţii trecute sau prezente,
ci şi o ameninţare pentru efectivitatea viitoare a dispozitivului de control instituit de
convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 129-130, şi
Yuriy Nikolayevich Ivanov, citată anterior, pct. 86].
133
218. Cu privire la această situaţie, Curtea consideră că prezentelor cauze li se poate

aplica procedura hotărârii-pilot, astfel cum este definită în hotărârile Broniowski,
Hutten-Czapska, citate anterior, precum şi în hotărârea Bourdov (nr. 2), citată anterior la
pct. 129-130, hotărârea Yuriy Nikolayevich Ivanov, citată anterior la pct. 81, şi hotărârea
Olaru şi alţii, citată anterior la pct. 59.
b) Existenţa unei practici incompatibile cu convenţia
219. Hotărârile pronunţate permit identificarea anumitor cauze ale
disfuncţionalităţilor legislaţiei şi ale practicii administrative care, adăugate la dificultăţile
prezentate de Guvern, au afectat şi pot să afecteze în viitor un mare număr de persoane
(supra, pct. 198-202).
220. Printre acestea, principala cauză pare să fie extinderea progresivă a aplicării
legilor de reparaţie la cvasi-totalitatea bunurilor imobile naţionalizate, la care se adaugă
lipsa plafonării despăgubirilor.
221. Complexitatea dispoziţiilor legislative şi modificările ce le-au fost aduse s-au
tradus printr‑o practică judiciară inconstantă şi au generat o incertitudine juridică
generală cu privire la interpretarea noţiunilor esenţiale privind drepturile foştilor
proprietari, ale statului şi ale terţilor dobânditori ale bunurilor imobile naţionalizate
(Păduraru, citată anterior, pct. 94 şi urm.).
222. Curtea observă că, fiind confruntate cu diversitatea procedurilor de restituire,
autorităţile interne au reacţionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005, care a stabilit o
procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
223. Această unificare, care merge într-un sens bun prin faptul că introduce proceduri
simplificate, ar fi eficientă dacă autorităţile competente, în special comisia centrală, ar fi
dotate cu mijloace umane şi materiale care să corespundă nivelului sarcinilor care trebuie
îndeplinite.
224. În această privinţă, Curtea reţine că, fiind confruntată, încă de la înfiinţare, cu un
important volum de lucru, comisia centrală a examinat dosarele în mod aleatoriu. Deşi
criteriul examinării a fost modificat, în mai 2010, dintr-un total de 68 355 de dosare
înregistrate la Comisie, numai 21 260 au condus la o decizie prin care s-a acordat un
„titlu de despăgubire” şi au fost efectuate mai puţin de 4 000 de plăţi (supra, pct. 77).
225. Lipsa termenelor pentru examinarea dosarelor de către Comisia Centrală
reprezintă un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire, care a fost identificat
deja de Curte în hotărârea Faimblat, citată anterior, şi a fost recunoscut de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. Aceasta din urmă a criticat lipsa de promptitudine a comisiei
centrale şi a obligat-o pe aceasta să examineze dosarele care i-au fost înaintate într-un
„termen rezonabil” (supra, pct. 76).
226. Totuşi, în lipsa unui termen legal obligatoriu, Curtea consideră că obligaţia
menţionată anterior riscă să fie teoretică şi iluzorie şi că dreptul de acces la instanţă pentru
a denunţa întârzierea acumulată de comisia centrală riscă să fie golit de conţinutul său.
134
227. În cele din urmă, Curtea reţine sarcina foarte importantă pe care legislaţia în
materie de bunuri imobile naţionalizate o impune asupra bugetului de stat şi despre care
Guvernul recunoaşte că este greu de suportat. Cu toate acestea, Curtea este frapată de
lentoarea cu care avansează procedura de tranzacţionare pe piaţa bursieră a Fondului
Proprietatea, deşi aceasta fusese prevăzută din 2005, iar demararea tranzacţiilor ar fi de
natură să îndrepte o parte din beneficiarii „titlurilor de despăgubire” către piaţa bursieră,
ceea ce ar reduce presiunea bugetară.
228. Având în vedere acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire
sau de despăgubire, care persistă după adoptarea hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz,
Curtea consideră că este imperativ ca statul să ia urgent măsuri cu caracter general care
să poată conduce la aplicarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând
un echilibru just între diferitele interese în cauză.
c) Măsuri cu caracter general
229. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure caracterul efectiv al mecanismului
stabilit de convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Res (2004)3] şi asupra
recomandării [Rec (2004)6] a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptate
la 12 mai 2004 (supra, pct. 81-83).
230. Deşi, în principiu, nu este de competenţa Curţii să definească posibilele măsuri
de reparaţie adecvate pentru ca statul pârât să îşi îndeplinească obligaţiile care îi revin
din perspectiva art. 46 din convenţie, pentru a acorda ajutorul solicitat de statul pârât,
aceasta trebuie să sugereze, cu titlu pur indicativ, tipul de măsuri pe care statul român ar
putea să le adopte pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate.
231. Astfel cum s-a pronunţat deja Curtea în hotărârea Viaşu, citată anterior, statul
pârât trebuie, înainte de toate, fie să elimine orice obstacol din calea exercitării efective
a dreptului unui număr mare de persoane afectate de situaţia pe care Curtea o consideră
contrară convenţiei, după cum este cazul reclamantelor, fie, în absenţa sa, să ofere o
reparaţie corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich Ivanov, citată
anterior, pct. 94).
232. Prin urmare, statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri legale şi administrative
corespunzătoare, respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor care se află
într-o situaţie similară celei a reclamantelor, având în vedere principiile enunţate de
jurisprudenţa Curţii privind aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 162‑177).
Aceste obiective ar putea fi îndeplinite, de exemplu, prin modificarea mecanismului de
restituire actual, în privinţa căruia Curtea a subliniat anumite deficienţe, şi stabilirea de
urgenţă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o
practică judiciară şi administrativă coerente, care să poată menţine un echilibru just între
diferitele interese în cauză (Viaşu, citată anterior, pct. 83).
233. Păstrarea unui echilibru între drepturile în cauză şi câştigurile şi pierderile
diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului
135
juridic al statului constituie un exerciţiu de o excepţională dificultate, implicând

intervenţia unor autorităţi interne diverse. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar
să se lase statului pârât o largă marjă de apreciere pentru a alege măsurile destinate
să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de
proprietate în ţară şi pentru a le pune în aplicare (supra, pct. 169-177).
234. Curtea reţine cu interes propunerea prezentată de Guvern în planul său de
acţiune vizând stabilirea unor termene obligatorii pentru toate etapele administrative.
Cu condiţia să fie realistă şi dublată de un control jurisdicţional efectiv, o asemenea
măsură ar putea avea un impact pozitiv asupra eficacităţii mecanismului de despăgubire.
235. În acelaşi timp, Curtea consideră că şi alte exemple de bune practici şi de măsuri
de ajustare legislativă, care respectă principiile enunţate de convenţie şi de protocoalele
la aceasta, oferite de alte state semnatare ale convenţiei, ar putea constitui o sursă de
inspiraţie pentru Guvernul pârât (a se vedea, în special, cauzele Broniowski şi Wolkenberg,
citate anterior). Astfel, reformularea legislaţiei, care să conducă la norme de procedură
clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre
deosebire de sistemul actual, ale cărui dispoziţii sunt răspândite între mai multe legi,
ordonanţe şi decrete. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă
ar putea, de asemenea, să reprezinte măsuri care să poată menţine un echilibru just între
interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.
236. Ţinând seama de numărul mare de persoane implicate şi de consecinţele grave
ale unui asemenea dispozitiv, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil,
autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege, sub supravegherea Comitetului de
Miniştri, măsurile generale care trebuie integrate în ordinea juridică internă, pentru a
pune capăt încălcărilor constatate de Curte.
d) Procedura care trebuie urmată în cauzele similare
237. Curtea reaminteşte că procedura hotărârii-pilot are ca obiectiv să permită ca
reparaţia cea mai rapidă cu putinţă să fie oferită la nivel naţional tuturor persoanelor
afectate de problema structurală identificată de hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea‑pilot,
se poate decide să se amâne toate cererile asemănătoare în esenţă pentru a acorda timpul
necesar introducerii unor măsuri cu caracter general care să rezolve respectiva problemă
structurală (Yuriy Nikolayevich Ivanov, citată anterior, pct. 95, Broniowski, citată anterior,
pct. 198, şi Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, pct. 50, 22 decembrie 2005).
238. În această privinţă, Curtea a considerat necesar, în unele dintre precedentele sale
hotărâri‑pilot, să adopte o abordare diferenţiată în funcţie de introducerea în faţa sa a
cererilor după sau înainte de pronunţarea hotărârilor respective [Bourdov (nr. 2), citată
anterior, pct. 143-146, şi Olaru şi alţii, citată anterior, pct. 60].
239. Pentru prima categorie, Curtea a considerat că reclamanţilor li s-ar putea cere să
îşi prezinte capetele de cerere mai întâi autorităţilor naţionale. În ceea ce priveşte a doua
categorie, aceasta a considerat că ar fi nedrept să se solicite reclamanţilor să îşi prezinte
136
din nou capetele de cerere autorităţilor naţionale, ţinând seama de faptul că suportau
deja de mai mulţi ani consecinţele încălcării drepturilor lor garantate de convenţie.
240. În toate situaţiile, examinarea cauzelor similare a fost amânată până la
introducerea măsurilor cu caracter general, pentru un an [Bourdov (nr. 2), citată anterior,
pct. 143, Yuriy Nikolayevich Ivanov, citată anterior, pct. 96, şi Olaru şi alţii, citată anterior,
pct. 61] sau pentru şase luni (Suljagić împotriva Bosniei şi Herţegovinei, nr. 27912/02,
pct. 65, 3 noiembrie 2009).
241. Ţinând seama de numărul foarte important de cereri îndreptate împotriva
României privind acelaşi tip de litigiu, Curtea decide să amâne pentru o perioadă de
optsprezece luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, examinarea
tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, până la adoptarea de către
autorităţile române a unor măsuri care să ofere o reparaţie adecvată tuturor persoanelor
vizate de legile de reparaţie.
242. Decizia de amânare nu aduce atingere competenţei Curţii de a declara
inadmisibilă orice cauză de acest tip sau de a lua act de o soluţionare pe cale amiabilă la
care ar putea ajunge părţile, în temeiul art. 37 sau art. 39 din convenţie [Bourdov (nr. 2),
citată anterior la pct. 144-146, şi Olaru şi alţii, citată anterior la pct. 61].
A. Prejudiciu
244. Primele două reclamante, doamnele Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru,
solicită restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea sumei de 82 000 de euro (EUR)
cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, reprezentând valoarea apartamentului,
stabilită în octombrie 2006 de un expert imobiliar. Cu titlu de prejudiciu moral, acestea
solicită 8 200 EUR.
245. A treia reclamantă, doamna Ileana Florica Solon, solicită, cu titlu de prejudiciu
material, suma de 832 684 EUR, şi anume echivalentul valorii de piaţă a terenului la care
se referă cererea sa de reparaţie. În sprijinul pretenţiilor sale, aceasta a prezentat Curţii
două rapoarte de evaluare redactate de doi experţi imobiliari, din ianuarie-februarie 2009.
Primul raport estimează valoarea de piaţă a bunului la 3 397 785 lei româneşti (RON), şi
anume 802 500 EUR, potrivit conversiei realizate de acelaşi raport, în timp ce al doilea
estimează bunul la 3 699 852 RON, şi anume 860 280 EUR. Persoana în cauză susţine
că încălcările pretinse i-au cauzat un sentiment de incertitudine şi de frustrare. Aceasta
reclamă 7 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
137
246. Guvernul contestă aceste pretenţii.

247. În ceea ce priveşte cererea doamnelor Atanasiu şi Poenaru, acesta subliniază că
nicio instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut persoanelor în cauză un drept
la restituirea apartamentului în litigiu. În ceea ce priveşte valoarea acestui apartament,
bazându-se pe concluziile unei expertize imobiliare efectuate în noiembrie 2006, acesta
susţine că valoarea sa de piaţă este de 39 603 EUR.
248. Cu privire la cererea doamnei Solon, Guvernul reaminteşte că despăgubirea
stabilită prin hotărârea din 21 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, iar ulterior prin
hotărârea din 30 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, era de 70 de dolari
americani (USD) pe metru pătrat. De asemenea, acesta observă că, deşi aceste hotărâri
făceau referire la un teren cu o suprafaţă de 2 140 m², reclamanta a indicat în formularul
său de cerere că terenul în cauză avea o suprafaţă de doar 1 932 m². În consecinţă,
Guvernul consideră că reclamanta limitase, astfel, obiectul cererii sale la valoarea unui
teren de 1 932 m².
249. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pe care îl invocă cele trei reclamante,
Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie echitabilă
suficientă.
250. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din convenţie şi a art. 1 din
Protocolul nr. 1, din cauză că autorităţile nu s-au pronunţat cu promptitudine cu privire
la cererile reclamantelor, calculând şi plătind despăgubirile datorate. Ţinând seama de
natura încălcărilor constatate, Curtea consideră că reclamantele au suferit un prejudiciu
material şi moral.
251. În ceea ce priveşte cererea doamnelor Atanasiu şi Poenaru, Curtea observă
diferenţa dintre estimarea reclamantelor şi cea prezentată de Guvern cu privire la
valoarea apartamentului.
252. În privinţa cererii doamnei Solon, Curtea constată că reclamanta a obţinut
recunoaşterea prin hotărâre definitivă a unei creanţe calculate pe baza a 70 USD pe
metru pătrat, cu titlu de despăgubire pentru terenul de 2 140 m².
253. Având în vedere ineficacitatea sistemului actual de restituire şi ţinând seama,
în special, de vârsta reclamantelor şi de faptul că acestea au demarat procedurile
administrative în urmă cu mai mult de nouă ani, Curtea, fără să anticipeze evoluţia pe
care ar putea să o cunoască în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să
aloce persoanelor în cauză o sumă care să constituie o soluţionare definitivă şi completă
a prezentelor cauze.
254. Pe baza elementelor de care dispune şi pronunţându-se în echitate, în conformitate
cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă, pentru toate prejudiciile, 65 000 EUR, doamnelor
Atanasiu şi Poenaru, şi 115 000 EUR, doamnei Solon.
138
255. Doamnele Atanasiu şi Poenaru solicitaseră 1 350 RON cu titlu de cheltuieli de
judecată efectuate în faţa Curţii, din care onorariul simbolic de aproximativ 100 EUR
al avocatului lor, C.-L. Popescu, care le apără pro bono. La 5 aprilie 2010, acestea au
solicitat, de asemenea, rambursarea sumei de 677,26 RON, reprezentând cheltuielile
poştale efectuate cu ocazia trimiterii observaţiilor complementare în vederea şedinţei
din 8 iunie 2010.
256. Doamna Solon solicitase 6 696,18 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate
în faţa Curţii. Aceasta prezintă documente justificative pentru onorariul avocatului său,
în valoare de 6 000 EUR, precum şi pentru cheltuielile poştale şi de traducere şi pentru
onorariul experţilor imobiliari, în valoare totală de 696,18 EUR. La 2 iunie 2010, aceasta
a solicitat, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru şedinţa
ţinută de Curte la 8 iunie 2010, şi anume 2 150 EUR pentru onorariul avocatului său
şi un total de 1 331,52 EUR pentru a acoperi cheltuielile de deplasare şi de cazare ale
acesteia.
257. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca
acestea să fie reale, justificate, necesare şi rezonabile.
258. Totuşi, consideră excesiv onorariul avocatului doamnei Solon şi susţine că acesta
nu a prezentat un centralizator care să permită evaluarea numărului de ore lucrate de
avocatul său. În plus, consideră că onorariul plătit experţilor imobiliari nu are legătură cu
obiectul prezentei cauze, dat fiind că reclamanta nu putea invoca un drept de creanţă al
cărui mod de calcul fusese deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
259. În conformitate cu propria jurisprudenţă, Curtea trebuie să verifice dacă
cheltuielile de judecată, a căror rambursare este solicitată, au fost într-adevăr efectuate,
dacă acestea corespundeau unei necesităţi şi dacă sunt rezonabile [a se vedea, de exemplu,
Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999-VIII].
260. În ceea ce priveşte suma solicitată de doamnele Atanasiu şi Poenaru, suma
de 1 770,66 EUR, plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară acoperă
cheltuielile de judecată reclamate. Prin urmare, Curtea decide să respingă cererea
reclamantelor cu acest titlu.
261. În privinţa doamnei Solon, ţinând seama de criteriile stabilite de jurisprudenţa
sa şi în lipsa centralizatorului detaliat al orelor lucrate de avocatul care a reprezentat-o,
Curtea îi acordă 5 000 EUR pentru cheltuielile de judecată. Din această sumă trebuie
să se deducă suma de 1 848,16 EUR, plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă
judiciară, ceea ce face ca suma de plată rămasă să fie de 3 151,84 EUR.
139

1. Decide să conexeze cererile;
2. Declară cererile admisibile;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte reclamantele
Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru;
4. Hotărăşte că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe
art. 6 § 1 din convenţie, în privinţa reclamantei Ileana Florica Solon;
5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie în privinţa
tuturor reclamantelor;
6. Hotărăşte că statul pârât trebuie să adopte măsuri care să garanteze protecţia
efectivă a drepturilor enunţate la art. 6 § 1 din convenţie şi la art. 1 din Protocolul nr. 1,
în contextul tuturor cauzelor similare prezentei cauze, în conformitate cu principiile
consacrate de convenţie (supra, pct. 229-236). Aceste măsuri vor trebui puse în aplicare
în termen de optsprezece luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri;
7. Decide să amâne, pentru o perioadă de optsprezece luni de la data rămânerii
definitive a prezentei hotărâri, examinarea tuturor cererilor rezultate din aceeaşi
problematică generală, fără a aduce atingere competenţei Curţii de a declara inadmisibilă
orice cauză de acest tip sau de a lua act de o soluţionare pe cale amiabilă la care ar putea
ajunge părţile, în temeiul art. 37 sau art. 39 din convenţie;
8. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantelor Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana
Poenaru, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate
cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 65 000 EUR (şaizeci şi cinci de mii de euro), pentru
toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie
convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei Ileana Florica Solon, în termen
de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din
convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât
la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 115 000 EUR (o sută cincisprezece mii de euro), pentru toate prejudiciile, plus orice
sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 3 151,84 EUR (trei mii o sută cincizeci şi unu de euro şi optzeci şi patru de cenţi),
plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru
cheltuielile de judecată;
c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
140

cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 octombrie 2010, în
Grefier Preşedinte
141
CAUZA MARCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Marcu împotriva României,
Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago
după ce a deliberat în camera de consiliu la 5 octombrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
care un resortisant al acestui stat, Valentin Marcu („reclamantul”), a sesizat Curtea la
13 noiembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental,
Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul
Bucureşti-Jilava, de imposibilitatea de a avea acces la dosarul său medical din închisoare,
precum şi de retragerea automată a drepturilor părinteşti, ca urmare a condamnării sale
penale.
4. La 3 decembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
În fapt
5. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte în Quakenbrück (Germania).
19 Cu privire la retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, a se vedea supra, nota 1, pag. 11.
142
Cauza Marcu împotriva României
A. Contextul cauzei
6. La 9 mai 2000, reclamantul a fost arestat preventiv fiind suspectat de săvârşirea
tentativei la infracţiunea de omor calificat. La 2 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti a
prelungit această măsură.
7. Prin hotărârea din 12 aprilie 2001, după audierea mai multor martori şi a
victimei, după confruntarea acestora cu reclamantul şi după administrarea altor probe,
Tribunalul Bucureşti a condamnat reclamantul la o pedeapsă de zece ani de închisoare
pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat. I-a fost aplicată pedeapsa
complementară şi accesorie de retragere a drepturilor părinteşti, prevăzută la art. 64
lit. d) C. pen.
8. Reclamantul a introdus apel, solicitând reîncadrarea juridică a faptelor şi, în
subsidiar, reducerea pedepsei. Prin hotărârea din 10 iulie 2001, Curtea de Apel Bucureşti
a respins apelul acestuia şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. În urma
recursului reclamantului, care a reiterat motivele din apel, prin hotărârea definitivă din
14 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat deciziile instanţelor inferioare.
B. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava
9. După arestarea sa preventivă, reclamantul a fost transferat, la 10 august 2000, la
Penitenciarul Bucureşti-Jilava. A fost închis aici între 10 august 2000 şi 22 iunie 2002,
între 7 decembrie 2002 şi 10 aprilie 2003 şi între 15 aprilie 2003 şi 10 septembrie 2004.
10. După această ultimă dată, a fost transferat la Penitenciarul Rahova, iar apoi la
penitenciarele Giurgiu şi Tulcea de unde a fost eliberat condiţionat, la 6 septembrie
2006.
1. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, astfel cum au fost descrise de
reclamant
11. Reclamantul pretinde că, pe perioada detenţiei sale în acest penitenciar, a fost
plasat în celule a căror suprafaţă era de aproximativ 35 m², pentru treizeci de paturi şi
aproximativ cincizeci de deţinuţi. Celulele nu erau racordate la reţeaua de apă potabilă.
Apa curentă disponibilă conţinea nisip, rugină şi, uneori, viermi.
12. În ceea ce priveşte igiena, celulele erau infestate cu paraziţi, în special ploşniţe,
urechelniţe, purici şi şobolani. Potrivit reclamantului, celulele nu au fost dezinfectate pe
perioada detenţiei sale. Acesta atrage atenţia asupra faptului că nu exista lavabou sau
chiuvetă în celule şi că era obligat, asemenea celorlalţi deţinuţi, să îşi clătească ceaşca în
vasul de toaletă. Administraţia penitenciarului nu oferea lenjerie de pat. Programul de
duş era stabilit o dată pe săptămână şi dura cinci minute pentru aproximativ patruzeci de
deţinuţi care aveau la dispoziţie şapte sau opt duşuri de unde apa de-abia curgea.
13. Acesta precizează că celulele nu erau încălzite în timpul iernii şi că era foarte cald
în timpul verii. De asemenea, exista mucegai pe pereţi.
143
14. În penitenciar, nu exista un spaţiu special amenajat pentru a lua masa, reclamantul
fiind obligat să mănânce în celulă, unde nu exista alt mobilier în afară de paturi. Hrana
era de proastă calitate şi conţinea adesea insecte sau diferite obiecte.
15. Reclamantul declară că a fost închis în celulă cu deţinuţi, ale căror nume le
menţionează, care sufereau de boli contagioase, precum tuberculoza, hepatita sau boli
venerice, sau de boli mentale. Acesta pretinde că nu putea ieşi în fiecare zi la plimbare
şi că administraţia penitenciarului nu organiza nicio activitate educativă, culturală sau
sportivă. Reclamantul subliniază că atât el, cât şi ceilalţi deţinuţi erau ameninţaţi în mod
constant de gardieni cu cagule şi uneori chiar bătuţi, fără motiv.
16. În sprijinul acuzaţiilor sale, reclamantul prezintă treizeci şi două de declaraţii ale
unor deţinuţi care îi confirmă afirmaţiile. Acesta a păstrat paraziţii pe care îi găsise în
celula sa şi în mâncare şi i-a trimis prin poştă unei rude apropiate în afara penitenciarului.
Acesta din urmă a făcut poze pe care le-a trimis reclamantului pentru ca acesta să le
poată utiliza ca dovadă în sprijinul afirmaţiilor sale.
2. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, astfel cum au fost descrise de
Guvern
17. Guvernul precizează că, în timpul detenţiei sale în Penitenciarul Bucureşti-Jilava,
reclamantul a stat în celulele nr. 301 (2000-2001, 32,99 m² pentru un număr mediu de
32-40 de deţinuţi), 303 (2001, 34,78 m² pentru un număr mediu de 23-35 de deţinuţi),
317 (2001, 40,42 m² pentru un număr mediu de 39-42 de deţinuţi), 215 (2002, 36,19 m²
pentru un număr mediu de 42-44 de deţinuţi), 216 (2002, 40,42 m² pentru un număr
mediu de 35-41 de deţinuţi), 207 (2003, 47,94 m² pentru un număr mediu de 39-61
de deţinuţi), 618 (între 16 februarie şi 1 iunie 2004, 42,30 m² pentru un număr mediu
de 35-41 de deţinuţi) şi 309 (între 1 iunie şi 10 septembrie 2004, 32,99 m² pentru un
număr mediu de 22-34 de deţinuţi). De asemenea, observă că, din cauza fluctuaţiei mari
a deţinuţilor în penitenciar, administraţia penitenciarului nu poate indica numărul de
paturi existent în fiecare celulă.
18. Guvernul adaugă că celulele dispuneau de mai multe piese de mobilă (bancă,
mese dintre care una pentru a mânca, cuier, scaune). În aceste celule existau apă curentă
rece, toalete separate de restul celulei (perete şi uşă) şi două lavabouri din beton.
19. Accesul deţinuţilor din fiecare celulă la sala de baie comună (apă caldă), echipată
cu nouăsprezece-douăzeci şi trei de duşuri, era asigurat o dată pe săptămână, pentru o
durată cuprinsă între 15-30 de minute. Celulele erau încălzite de la 1 noiembrie până
la 31 martie. Cu toate acestea, datorită vechimii reţelei de distribuţie a căldurii, existau
pierderi importante pe circuit, astfel încât apa caldă ajungea în caloriferele celulelor la o
temperatură de aproximativ treizeci de grade. În timpul anilor 2000-2004, administraţia
penitenciarului a efectuat lucrări de ameliorare a instalaţiei de apă potabilă şi de evacuare
a apelor uzate, precum şi lucrări de modernizare a cazanului.
20. În ceea ce priveşte igiena în celule, Guvernul evidenţiază că aceasta era
responsabilitatea deţinuţilor, care primeau produse de curăţenie. Pubelele cu capac
144
existente în fiecare celulă erau ridicate de trei ori pe zi. La fiecare trei luni aveau loc
acţiuni de dezinsecţie şi de deratizare, procese-verbale (netrimise) fiind redactate la
încheierea acestor acţiuni.
21. Durata plimbărilor zilnice era de treizeci de minute. În timpul perioadelor de
plimbare, deţinuţii puteau efectua exerciţii fizice. De asemenea, aveau acces la cărţile din
cele două biblioteci ale închisorii, la activităţile sportive sau religioase şi se puteau uita
la televizor.
22. În timpul anilor 2003-2004, deţinuţii aveau dreptul la cel puţin un apel telefonic
pe săptămână, iar reclamantul utilizase această posibilitate de patruzeci şi trei de ori în
timpul acestei perioade.
3. Plângerile reclamantului referitoare la condiţiile de detenţie
23. În 2003, întemeindu-se în special pe probele menţionate mai sus (pct. 16),
reclamantul a sesizat mai multe autorităţi pentru a se plânge de condiţiile de detenţie
din Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
24. Prin comunicarea din 8 octombrie 2003, Direcţia Naţională Anticorupţie a
informat Penitenciarul Bucureşti-Jilava că plângerea reclamantului fusese transmisă
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru desfăşurarea unei anchete.
Reclamantul nu a fost informat cu privire la rezultatul acestei anchete.
25. Reclamantul a trimis plângeri similare Parlamentului, Preşedintelui Republicii,
Ministerului Justiţiei,Tribunalului Bucureşti şi Patriarhiei Ortodoxe. În general, plângerile
sale erau transmise Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care, prin comunicarea
din 24 noiembrie 2003, a informat reclamantul că nu existau resurse financiare pentru
modernizarea condiţiilor de detenţie din Penitenciarul Bucureşti‑Jilava.
26. Ca răspuns la ancheta realizată cu privire la condiţiile de detenţie de Comisia
pentru drepturile omului din Camera Deputaţilor, la 20 noiembrie 2003, Administraţia
Penitenciarului Bucureşti-Jilava a informat Administraţia Naţională a Penitenciarelor că
niciuna dintre acuzaţiile reclamantului nu corespundea realităţii. Mai precis, se menţiona
că probele prezentate de reclamant nu puteau proveni din Penitenciarul Bucureşti-Jilava,
dat fiind că reclamantul nu era în posesia unui aparat foto.
C. Asistenţa medicală acordată reclamantului şi accesul la dosarul său medical în
închisoare
1. Versiunea reclamantului
27. Reclamantul pretinde că, în timpul executării pedepsei, i-au căzut dinţi, dar că
cererea sa pentru obţinerea unei proteze dentare nu a fost examinată de autorităţi, deşi
dispunea de o anumită sumă de bani. De asemenea, pretinde că nu a primit un tratament
medical adecvat pentru insuficienţa renală de care suferea. În plus, în timpul detenţiei
sale, ar fi avut hemoroizi, afecţiune care nu fusese tratată în mod corespunzător de
medicul penitenciarului.
145
28. La 3 iulie 2003, reclamantul a solicitat medicului penitenciarului un raport scris

privind starea sa de sănătate şi informaţii cu privire la rezultatele analizelor efectuate în
timpul detenţiei sale. Potrivit afirmaţiilor sale, reclamantul nu a primit niciun răspuns
la cererea sa.
2. Versiunea Guvernului
29. De la 5 iulie până la 10 august 2000, reclamantul a fost spitalizat la
Penitenciarul‑Spital Bucureşti-Jilava cu diagnosticul de tulburare de personalitate de
tip instabil-impulsiv. I-a fost administrat un tratament, iar starea sa de sănătate s-a
ameliorat la sfârşitul tratamentului. În perioada 10-15 aprilie 2003, reclamantul a fost
spitalizat la secţia de pneumologie a aceluiaşi spital, deoarece era suspect de tuberculoză.
În urma examenelor de specialitate, diagnosticul nu a fost confirmat.
30. Guvernul observă că din fişa medicală a reclamantului nu reiese că acesta avea
nevoie de o proteză dentară. Reclamantul ar fi solicitat de mai multe ori realizarea unor
lucrări protetice fără să fi plătit suma de 150 de lei româneşti (RON), deşi a afirmat că
dispunea de suma de bani necesară.
31. Reclamantul era menţionat în registrele cabinetului medical al penitenciarului
ca suferind de sindrom disleptic, de o posibilă infecţie urinară, de infecţie acută a căilor
respiratorii superioare. La 27 august 2003, reclamantul a fost diagnosticat ca suferind de
hemoroizi şi a primit un tratament conform prescripţiilor medicului.
32. La momentul transferului său de la Penitenciarul Rahova la cel din Tulcea,
analizele medicale ale reclamantului au concluzionat că era „clinic sănătos”, deşi persoana
în cauză afirmă că suferea de litiază renală. Diagnosticul de insuficienţă renală nu a fost
confirmat.
33. La 13 februarie 2004, reclamantul a solicitat din partea medicului penitenciarului
un raport scris privind starea sa de sănătate. La 18 februarie 2004, i-a fost înmânat
un raport medical, în care erau descrise bolile sale şi tratamentul prescris, după cum
confirmă semnătura sa. Din acest raport depus la dosar nu reiese că reclamantul avea
nevoie de o proteză dentară.
D. Refuzul administraţiei penitenciarului de a înmâna reclamantului copii după
documentele din dosarul său
34. La 9 iulie 2003, reclamantul a solicitat administraţiei penitenciarului o copie
după un răspuns pe care l-ar fi primit la una din plângerile sale adresate parchetului.
Cererea sa a fost respinsă fără justificare. Reclamantul pretinde că, de mai multe ori,
administraţia penitenciarului a refuzat să îi înmâneze copii după documentele care se
aflau în dosarul său de penitenciar.
E. Retragerea drepturilor părinteşti ale reclamantului
35. În urma divorţului reclamantului, la 22 decembrie 1999, cei doi copii minori ai săi
au fost încredinţaţi fostei sale soţii. În pofida divorţului, soţii şi cei doi copii au continuat
146
să locuiască împreună în casa reclamantului. În urma arestării preventive a reclamantului,

cei doi copii, în vârstă de zece şi, respectiv, unsprezece ani, au rămas singuri în casă,
deoarece mama lor i-a părăsit timp de doi ani. Bunica lor (mama reclamantului) îi vizita
din când în când şi le aducea de mâncare.
36. Autorităţile au fost informate de situaţia copiilor de către reclamant care le
solicitase de mai multe ori să îl elibereze, în timpul arestării preventive, pentru a avea
grijă de ei. Autoritatea tutelară a realizat o anchetă la domiciliul reclamantului. În
raportul din 30 noiembrie 2001, aceasta a constatat că respectivii copii erau singuri în
casă şi a informat Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu privire la
acest fapt. Aceasta din urmă a decis că era în interesul copiilor să rămână în casă. Cererile
reclamantului pentru a fi eliberat în timpul arestării preventive au fost respinse.
37. Prin hotărârea definitivă din 14 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat
condamnarea reclamantului la o pedeapsă de zece ani de închisoare şi retragerea
drepturilor părinteşti ale acestuia, cu titlu de pedeapsă accesorie.
38. În timpul executării pedepsei, reclamantul s-a interesat la poliţie de soarta
copiilor săi de mai multe ori. La 10 decembrie 2003, poliţia a informat reclamantul că, la
26 septembrie 2002, copiii săi plecaseră din România împreună cu mama lor.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
A. Rapoartele internaţionale privind condiţiile de detenţie
39. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT)
pronunţate în urma vizitelor efectuate în închisorile din România, precum şi observaţiile
cu caracter general ale CPT, sunt prezentate pe scurt în hotărârea Bragadireanu împotriva
României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007).
40. Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei sale din februarie 1999 în
mai multe închisori, printre care se număra Penitenciarul Bucureşti-Jilava, concluziona:
„Condiţiile de detenţie pentru majoritatea deţinuţilor în aceste instituţii erau
mizere. […] Gradul de suprapopulare a dus la condiţii de detenţie care reprezentau
o atingere, chiar un afront, adus demnităţii umane. De fapt, marea majoritate a
deţinuţilor erau supuşi unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiţii
materiale precare, lipsă de activităţi – ceea ce ar merita cu uşurinţă calificativul de
tratament inuman şi degradant. […] Lipsa drastică de spaţiu vital şi insuficienţa
paturilor generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a
deţinuţilor. Cu titlu de exemplu, [în Penitenciarul Jilava] un număr de până la
8 deţinuţi trebuiau să împartă celule de 13 m2, şi între 35 şi 40, celule între 20 m2
şi 35 m2. În plus, lenjeria de pat era cel mai adesea de proastă calitate, murdară şi
uzată. În plus, numeroase celule erau murdare […]”
41. Redactat în urma unei vizite efectuate în România de către membrii din Biroul
Comisarului pentru Drepturile Omului între 13 şi 17 septembrie 2004, raportul de
monitorizare a României de către Comisarul pentru Drepturile Omului, publicat la
147
29 martie 2006, prezintă informaţii cu privire la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Acest

raport califică condiţiile de detenţie în această unitate ca fiind „deosebit de dificile”, iar
situaţia ca fiind „alarmantă”. În plus, se subliniază în raport că „toate instalaţiile erau
uzate, ferestrele incapabile să filtreze frigul, iar mobilierul dintr-o altă epocă”.
B. Dreptul şi practica interne în materie de drepturi şi de asistenţă medicală
acordate deţinuţilor
42. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele
drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate prevedea,
de manieră generală, interdicţia torturii, a tratamentelor inumane sau degradante
şi a relelor tratamente de oricare altă natură. Aceasta garanta în mod expres dreptul
la informaţie, dreptul de petiţionare, dreptul la corespondenţă, dreptul la convorbiri
telefonice, dreptul de a primi vizite, dreptul de a primi bunuri şi dreptul la asistenţă
medicală. OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, publicată
în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006, care a
adus precizări cu privire la drepturile persoanelor private de libertate. Art. 33 din lege,
intitulat „cazarea persoanelor condamnate”, prevede că fiecărei persoane condamnate i se
pune la dispoziţie un pat, iar camerele de cazare trebuie să dispună de iluminat natural şi
de instalaţiile necesare asigurării iluminatului artificial corespunzător.
43. În ceea ce priveşte, în special, dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală, dispoziţiile
relevante ale Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor şi cele ale OUG nr. 56/2003
sunt descrise în cauza Măciucă împotriva României (nr. 25763/02, pct. 14, 26 mai 2009).
Legislaţia relevantă în materie de asigurări de sănătate pentru deţinuţi este descrisă în
cauza V.D. împotriva României (nr. 7078/02, pct. 73-79, 16 februarie 2010).
44. Guvernul prezintă Curţii exemple de jurisprudenţă ale instanţelor naţionale
privind drepturile deţinuţilor; astfel, prezintă 12 hotărâri definitive din 2005, 2006
şi 2007, întemeiate pe OUG nr. 56/2003, privind dreptul la un tratament medical,
accesul la dosar, dreptul la corespondenţă şi necesitatea de a beneficia de o alimentaţie
corespunzătoare în funcţie de starea de sănătate a persoanei în cauză. De asemenea,
acestea se referă la contestaţii ale sancţiunilor disciplinare, la plângeri împotriva
condiţiilor de transport necorespunzătoare sau a transferului într-o celulă cu fumători,
precum şi împotriva refuzului administraţiei de a înregistra perioadele de grevă a foamei.
Una din deciziile prezentate de Guvern datează din septembrie 2004 şi se referă la lipsa
de asistenţă medicală şi respectarea dreptului la corespondenţă.
45. Într-una din deciziile prezentate în faţa Curţii, un deţinut se plângea că a fost
obligat să doarmă în acelaşi pat cu alţi doi deţinuţi, fapt în urma căruia a început să sufere
de insomnie. În hotărârea din 16 iunie 2006, sesizat cu o plângere întemeiată pe OUG
nr. 56/2003, Tribunalul Dolj a examinat aceste acuzaţii din perspectiva dreptului la un
tratament medical. După ce a constatat că un anumit tratament a fost administrat persoanei
în cauză şi că starea de sănătate a acesteia se ameliorase, instanţa i-a respins cererea. De
asemenea, sesizată de un deţinut cu privire la acuzaţiile privind condiţiile de igienă şi
lipsa alimentaţiei corespunzătoare pentru diabetul său, în hotărârea din 31 ianuarie 2006,
Judecătoria Bucureşti a examinat tratamentul medical administrat persoanei în cauză.
148
46. De asemenea, Guvernul a depus la dosar trei hotărâri ale instanţelor naţionale,
pronunţate în 2007 şi 2008, întemeiate pe Legea nr. 275/2006, şi două hotărâri întemeiate
pe dispoziţiile din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală. Aceste
hotărâri se referă, mai precis, la dreptul la tratament medical.
47. Dispoziţiile din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală, şi anume
art. 998‑999, sunt descrise în hotărârea Iambor împotriva României (nr. 1), (nr. 64536/01,
pct. 142, 24 iunie 2008).
48. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei din 1991, precum şi ale Constituţiei
revizuite în 2003, privind aplicabilitatea directă a convenţiei în drept intern, sunt descrise
în cauza Abramiuc împotriva României (nr. 37411/02, pct. 61-62, 24 februarie 2009).
C. Dreptul intern care reglementează pedepsele accesorii
49. Dispoziţiile relevante din Codul penal, care reglementează pedepsele
complementare şi accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale, astfel cum erau în
vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Sabou şi Pircalab împotriva României
(nr. 46572/99, pct. 21, 28 septembrie 2004).
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
50. Reclamantul se plânge de condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul
Bucureşti-Jilava, în special de suprapopularea din celulele în care a stat şi de condiţiile
de igienă deplorabile. De asemenea, acesta se plânge de lipsa unui tratament medical
adecvat. În această privinţă, invocă art. 3 din convenţie, care prevede următoarele:
ori degradante.”
1. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
51. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pe motiv că reclamantul
ar fi putut introduce o acţiune în despăgubire în temeiul dispoziţiilor de drept comun
privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sau o plângere împotriva
administraţiei centrului penitenciar Jilava în temeiul OUG nr. 56/2003, care garantează,
în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate,
printre care dreptul de a primi asistenţă medicală gratuită. Reclamantul nu s-a pronunţat
cu privire la acest aspect.
52. Curtea reaminteşte că, în cauza Petrea împotriva României, (nr. 4792/03, pct. 36‑37,
29 aprilie 2008), a constatat că un recurs întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003
reprezenta un recurs efectiv în sensul art. 35 § 1 din convenţie, în ceea ce priveşte acuzaţiile
referitoare la lipsa de asistenţă medicală adecvată, acordată deţinuţilor. În speţă, Curtea
149
nu identifică nicio circumstanţă care să poată infirma o astfel de concluzie. Aceasta

constată că afecţiunile în privinţa cărora reclamantul pretinde o lipsă de tratament
medical adecvat (hemoroizii şi insuficienţa renală) au fost fie diagnosticate, fie aduse
la cunoştinţa autorităţilor după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, şi anume la
25 iunie 2003 (supra, pct. 31 şi 32). Deoarece reclamantul a omis să introducă un recurs
întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003, capătul de cerere privind pretinsul caracter
inadecvat al tratamentului său medical, după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003,
trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1
şi 4 din convenţie.
53. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte cererea sa pentru o proteză dentară, ţinând
seama de caracterul efectiv al acoperirii sistemului public al asigurărilor sociale de sănătate
pentru deţinuţi în această privinţă, Curtea a considerat că acest tratament medical specific
seamănă mai degrabă cu situaţia condiţiilor materiale de detenţie, pentru care nu existau
căi de atac efective care trebuiau epuizate în baza OUG nr. 56/2003 (V.D. citată anterior,
pct. 86). În plus, în ceea ce priveşte caracterul specific al capătului de cerere întemeiat
pe condiţiile materiale de detenţie, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că respectivele
căi de atac propuse de Guvern nu reprezentau recursuri efective care trebuiau epuizate
de reclamant (Petrea citată anterior, pct. 37, Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03,
pct. 37 şi 40, 7 aprilie 2009, şi Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04,
pct. 23, 13 octombrie 2009). Argumentele Guvernului nu pot conduce, în cauză, la o
concluzie diferită.
54. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepţia Guvernului în ceea ce priveşte
capătul de cerere al reclamantului privind lipsa tratamentului medical adecvat după
intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003 şi ca acesta să fie respins pentru neepuizarea
căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. Cu toate
acestea, excepţia Guvernului nu poate fi reţinută în ceea ce priveşte capătul de cerere al
reclamantului privind lipsa tratamentului dentar şi condiţiile materiale de detenţie.
2. Alte motive de inadmisibilitate
55. Curtea observă că, pretinzând lipsa unui tratament medical adecvat, reclamantul
se plânge de faptul că cererile sale pentru obţinerea unei proteze dentare nu au fost
examinate de autorităţi, deşi dispunea de o anumită sumă de bani.
56. În această privinţă, Curtea observă că, spre deosebire de cauza V.D., citată anterior,
în speţă, necesitatea unui tratament dentar specific nu a fost constatată de personalul
medical specializat în fişa medicală a reclamantului (supra, pct. 33), iar reclamantul nu a
prezentat nicio dovadă privind necesitatea unui asemenea tratament, după ieşirea sa din
închisoare în 2006 [Solovyev împotriva Rusiei (dec.), nr. 76114/01, 27 septembrie 2007
şi a contrario V.D., citată anterior, pct. 85]. În plus, din dosar nu reiese că nu ar fi putut
să îşi pună o proteză dentară din moment ce, conform propriilor sale afirmaţii, dispunea
de partea pe care trebuia să o suporte din suma necesară, potrivit legii, pentru realizarea
unei proteze dentare (a contrario V.D. citată anterior, pct. 85). Având în vedere cele de
150
mai sus şi elementele pe care le deţine, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în
mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
3. Cu privire la temeinicie
57. Curtea constată că celălalt capăt de cerere al reclamantului, întemeiat pe condiţiile
materiale de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, nu este în mod vădit nefondat, în
sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
58. Făcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie pe care le-a prezentat şi
la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul susţine că, în speţă, condiţiile de detenţie
ale reclamantului erau conforme cu cerinţele art. 3 din convenţie. Acesta observă că, în
limitele posibilităţilor sale financiare, statul s-a angajat să renoveze constant închisoarea.
59. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns.
60. În primul rând, Curtea reaminteşte că art. 3 din convenţie impune statului să se
asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii
umane, că modalităţile de executare nu supun partea interesată unei suferinţe sau unei
încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent
detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul
prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (MC),
nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000‑XI]. În cazul evaluării condiţiilor de detenţie,
trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice
ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).
61. Curtea subliniază că reclamantul se plânge de condiţiile materiale, în special
de condiţiile de igienă şi de suprapopulare, în timpul detenţiei sale din Penitenciarul
Bucureşti-Jilava pe o perioadă de mai mulţi ani (din 10 august 2000 până la
22 iunie 2002, din 7 decembrie 2002 până la 10 aprilie 2003 şi din 15 aprilie 2003
până la 10 septembrie 2004). De asemenea, Curtea observă că, în conformitate cu
informaţiile prezentate de către părţi şi pe baza rapoartelor din partea CPT, a constatat
deja încălcări ale art. 3 din convenţie în cauze similare în care reclamanţii denunţau
condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, în special în ceea ce
priveşte suprapopularea şi, în subsidiar, condiţiile de igienă (a se vedea Măciucă, citată
anterior, pct. 24-27, Jiga împotriva României, nr. 14352/04, pct. 65-66, 16 martie 2010,
Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 100, 30 iunie 2009 şi
Eugen Gabriel Radu citată anterior, pct. 29-33).
62. În speţă, Curtea constată că anumite aspecte ale condiţiilor de detenţie a
reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Jilava fac obiectul unei dispute între părţi. Cu
toate acestea, Curtea consideră că, chiar şi astfel, este în măsură să facă o apreciere a cauzei
întemeindu-se pe argumentele părţilor şi pe rapoartele în care sunt descrise condiţiile de
detenţie din penitenciarul în cauză (supra, pct. 39-41). Cu privire la acest aspect, observă
151
că rapoartele rezultate din vizitele CPT din februarie 1999 şi ale Biroului Comisarului
pentru Drepturile Omului din septembrie 2004 califică, în mod unanim, drept „mizere”
sau „alarmante” şi cu instalaţii învechite condiţiile de detenţie. Astfel cum observă CPT
în raportul său, Curtea nu poate să nu ţină seama de faptul că această situaţie sanitară
era exacerbată de o puternică suprapopulare, ceea ce reiese, de altfel, şi din informaţiile
prezentate de Guvern. În afară de aceasta, nu se contestă faptul că reclamantul era închis
în celulă mare parte a zilei, beneficiind de o plimbare în curtea închisorii numai pentru
o perioadă foarte scurtă de timp şi de acces la duşurile penitenciarului doar o dată pe
săptămână. Această stare de fapt ridică în sine o întrebare din perspectiva art. 3 din
convenţie.
63. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia
de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu
poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea apreciază că respectivele condiţii de
detenţie, pe care reclamantul a trebuit să le suporte timp de mai mulţi ani, l‑au supus pe
acesta unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent
detenţiei. Faptul că persoana în cauză avea acces la cărţile din biblioteca închisorii şi că
dispunea de un post de televiziune, deşi lăudabil, nu schimbă situaţia (Măciucă, citată
anterior, pct. 26).
64. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că respectivele condiţii de
detenţie a reclamantului, în special suprapopularea din celulele în care a stat şi condiţiile
de igienă, combinate cu durata detenţiei sale în asemenea condiţii, trebuie analizate ca
un tratament degradant.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 3 din convenţie
65. Reclamantul susţine absenţa unui recurs efectiv în dreptul român, prin care să
fi putut invoca un capăt de cerere întemeiat pe condiţiile materiale de detenţie din
Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Acesta invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum
urmează:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au
fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă
încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor oficiale.”
art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv
de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
67. Guvernul face trimitere la argumentele sale, prezentate în cadrul excepţiei
întemeiate pe neepuizarea căilor de atac interne. Mai specific, acesta consideră că
152
reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanţele naţionale fie cu o acţiune întemeiată pe

OUG nr. 56/2003, fie cu o acţiune în răspundere civilă. În plus, consideră că instanţele
naţionale ar fi putut examina acţiunea reclamantului în lumina principiilor stabilite de
convenţie şi punând direct în aplicare jurisprudenţa Curţii în materie. Reclamantul nu a
prezentat observaţii ca răspuns.
68. Curtea reaminteşte că art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern
a unei acţiuni prin care există posibilitatea prevalării de drepturile şi libertăţile consacrate
de convenţie. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o acţiune internă care
să permită examinarea conţinutului unei „plângeri credibile”, bazate pe convenţie, şi care
să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare.
69. Caracterul „efectiv” al unui „recurs”, în sensul art. 13, nu depinde de certitudinea
unei soluţii favorabile pentru reclamant. De asemenea, nu este nevoie ca „instanţa”
menţionată în această dispoziţie să fie o instituţie judiciară, dar în acest caz competenţele
sale şi garanţiile pe care le prezintă sunt luate în considerare în aprecierea caracterului
efectiv al recursului exercitat în faţa sa. De asemenea, toate recursurile oferite de dreptul
intern pot răspunde cerinţelor de la art. 13, chiar dacă nici unul dintre acestea nu
corespunde în întregime cerinţelor acestuia.
70. Prin urmare, acesta trebuie să stabilească de fiecare dată dacă respectivele căi
de atac de care dispun justiţiabilii în dreptul intern sunt „efective”, în sensul că pot
împiedica apariţia sau continuarea unei încălcări pretinse sau pot furniza persoanei
interesate o măsură de reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă.
Prin urmare, o acţiune este efectivă atunci când permite fie o intervenţie mai rapidă a
instanţelor sesizate, fie furnizarea către justiţiabil a unei reparaţii corespunzătoare pentru
întârzierile deja semnalate [Kudła citată anterior, pct. 157-158, şi Sürmeli împotriva
Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 98-99, CEDO 2006‑VII]. În afară de aceasta, Curtea
reaminteşte că este de competenţa Guvernului să convingă Curtea că recursul era efectiv
şi disponibil atât în teorie, cât şi în practică, la momentul faptelor. Odată demonstrat
acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă recursul invocat de Guvern
a fost într‑adevăr utilizat sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici
efectiv în circumstanţele specifice ale cauzei, sau dacă anumite circumstanţe speciale îl
dispensau de această obligaţie [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 76,
CEDO 1999‑V].
71. Ţinând seama de concluzia de la pct. 64 supra, Curtea consideră că plângerea
reclamantului poate fi susţinută cu probe. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă,
în circumstanţele speţei, dreptul român oferea un recurs care să îi permită persoanei
interesate obţinerea unei măsuri de reparaţie cu privire la condiţiile materiale de detenţie.
72. În speţă, Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamantul a prezentat în
mod repetat plângeri către diverse autorităţi, printre care Tribunalul Bucureşti, în care
a evocat condiţiile detenţiei sale (pct. 25). Aceasta apreciază că autorităţile erau, astfel,
suficient de informate cu privire la situaţia reclamantului şi că au avut posibilitatea de
a examina condiţiile de detenţie a persoanei interesate sau, cel puţin, de a-i indica să
153
urmeze o cale de atac şi, după caz, de a-i propune o reparaţie. În plus, Administraţia
Naţională a Penitenciarelor l-a informat despre lipsa resurselor pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava (pct. 25 in fine).
73. În continuare, Curtea observă că Guvernul evocă trei căi de atac pe care
reclamantul le avea la dispoziţie pentru a se plânge de condiţiile materiale proaste de
detenţie: o acţiune întemeiată pe OUG nr. 56/2003, o altă acţiune în răspundere civilă
delictuală şi, în cele din urmă, o acţiune întemeiată direct pe dispoziţiile convenţiei.
74. În ceea ce priveşte primele două căi de atac, Curtea reaminteşte că a hotărât
deja că, având în vedere caracterul specific al respectivului capăt de cerere întemeiat
pe condiţiile materiale de detenţie, acestea nu reprezentau recursuri efective care
trebuiau epuizate (Petrea citată anterior, pct. 37, şi Marian Stoicescu împotriva României,
nr. 12934/02, pct. 18, 16 iulie 2009; supra, pct. 53). De asemenea, subliniază că, din
dispoziţiile legale menţionate de Guvern (OUG nr. 56/2003 şi articolele din Codul
civil), nu reiese că acestea se refereau în mod explicit la soluţionarea unei probleme
privind condiţii materiale de detenţie în faţa instanţelor interne. În plus, problemele care
decurgeau din suprapopularea în penitenciare aveau în aparenţă un caracter structural şi
nu se refereau doar la situaţia personală a reclamantului [Kalachnikov împotriva Rusiei
(dec.), nr. 47095/99, 18 septembrie 2001 şi supra, pct. 40]. În afară de aceasta, Guvernul
nu a demonstrat ce reparaţie ar fi putut oferi reclamantului organele statului.
75. În plus, Curtea observă că deciziile prezentate de Guvern, întemeiate pe
dispoziţiile legale menţionate, se referă mai specific la plângerile unor deţinuţi cu privire
la alte probleme decât condiţiile materiale de detenţie. În afară de aceasta, atunci când
persoanele în cauză invocau suprapopularea sau condiţiile de igienă, instanţele examinau
aceste afirmaţii din perspectiva dreptului la tratament medical (supra, pct. 45). De
asemenea, aceasta observă că majoritatea deciziilor în cauză fuseseră pronunţate după
2005 şi că numai una dintre ele data din septembrie 2004 (supra, pct. 44 in fine). În
orice caz, această ultimă decizie se referea la lipsa de asistenţă medicală şi la respectarea
dreptului la corespondenţă şi, prin urmare, nu era relevantă în speţă.
76. Curtea reţine că OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de
Legea nr. 275/2006, intrată în vigoare la 20 octombrie 2006. Totuşi, această modificare
legislativă este ulterioară eliberării condiţionate a reclamantului din 6 septembrie 2006.
77. În ceea ce priveşte ultima cale de atac indicată de Guvern, Curtea evidenţiază că,
de fapt, convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de
drept naţional care ar putea fi contrare acesteia (supra, pct. 48). De asemenea, s-a reţinut
deja faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra
legislaţiilor naţionale este cel mai în măsură să asigure buna funcţionare a mecanismului
de protecţie creat de convenţie şi de protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu
împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007]. Totuşi, Guvernul nu
a prezentat cazuri relevante de jurisprudenţă cu privire la acest punct.
78. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a dovedit în
mod suficient în speţă că reclamantul dispunea de o acţiune efectivă în sensul art. 13 din
154
convenţie care să-i fi permis introducerea unei plângeri întemeiate pe condiţiile proaste
de detenţie în faţa instanţelor naţionale. Această concluzie nu aduce atingere în niciun
fel oricărei evoluţii pozitive pe care o pot înregistra, în viitor, dreptul şi jurisprudenţa
interne cu privire la acest punct.
79. Prin urmare, a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 3 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi art. 13 din convenţie,
întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti
80. Invocând în esenţă art. 8 şi art. 13 din convenţie, reclamantul pretinde că retragerea
autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie la condamnarea sa penală, a adus atingere
dreptului său la respectarea vieţii sale de familie şi că nu a dispus de un recurs efectiv în
faţa unei instanţe naţionale pentru remedierea acestei situaţii. Acesta subliniază că, în
timpul executării pedepsei, copiii săi au dispărut. El invocă art. 13, citat anterior, şi art. 8
din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică,
o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii,
a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
81. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în
sensul art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
82. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie, Guvernul
consideră că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi urmărea un scop
legitim, în special protecţia intereselor superioare ale copilului. Potrivit acestuia, spre
deosebire de cauza Sabou şi Pîrcalab, gravitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat
reclamantul justifică măsura luată de instanţe.
83. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 13, Guvernul susţine că, în urma
pronunţării hotărârii Sabou şi Pîrcalab, instanţele naţionale au aplicat direct această
jurisprudenţă a Curţii, în temeiul art. 20 din Constituţia României. De asemenea,
acesta evidenţiază modificarea Codului penal, potrivit căreia aplicarea pedepsei accesorii
constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) era mai departe lăsată la
aprecierea instanţelor desemnate cu procedura penală împotriva acuzatului.
84. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
155
85. Curtea constată că, după adoptarea hotărârii din 14 mai 2002, reclamantul
nu a avut nicio posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Desigur, la
momentul respectiv, copiii îi fuseseră deja încredinţaţi mamei în temeiul hotărârii de
divorţ (supra, pct. 35). Totuşi, Curtea observă că, în septembrie 2002, copiii au părăsit
teritoriul României, fără ca reclamantul să fie informat şi fără consimţământul acestuia
(supra, pct. 38).
86. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că aplicarea interdicţiei totale şi absolute a
exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor
al genului de infracţiune săvârşită şi al interesului minorilor, nu poate să răspundă unei
cerinţe primordiale legate de interesele copiilor şi, prin urmare, să urmărească un scop
legitim, cum ar fi protecţia sănătăţii, a eticii sau a educaţiei minorilor. Astfel, aceasta
a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din
convenţie (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, pct. 48-49). De asemenea, a apreciat că o
persoană aflată într-o situaţie asemănătoare celei a reclamantului nu dispunea de nicio
cale de atac eficace pentru a-şi apăra drepturile care decurgeau din art. 8 în faţa instanţelor
competente, ceea ce contravine art. 13 (Sabou şi Pîrcalab, citată anterior, pct. 56).
87. Având în vedere probele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul
nu a expus nicio faptă şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în
prezenta cauză. În special, consideră că, deşi infracţiunea pentru care a fost condamnat
reclamantul era gravă şi chiar dacă ar fi putut justifica retragerea drepturilor părinteşti,
instanţele au aplicat interdicţia în mod automat (Iordache împotriva României, nr. 6817/02,
pct. 58, 14 octombrie 2008). Într-adevăr, nu au susţinut niciodată că reclamantul
era responsabil de o lipsă de îngrijire a copiilor săi minori sau că îi supusese la rele
tratamente şi nu au utilizat nici faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea
măsurii luate. Instanţele nu au avut în vedere nici interesul copiilor, nici nedemnitatea
pretinsă a reclamantului pentru a interzice acestuia exercitarea drepturilor sale părinteşti.
88. Curtea admite că, după adoptarea hotărârii Sabou şi Pîrcalab, instanţele interne
au aplicat în mod direct această hotărâre, ceea ce, potrivit Guvernului, ar fi modificat
jurisprudenţa instanţelor în materie. Totuşi, hotărârea respectivă nu a fost adoptată de
Curte decât la 28 septembrie 2004, şi anume la mai mult de doi ani de la data la care
interdicţia a fost aplicată reclamantului. Cel puţin până la data respectivă, acesta nu a
dispus de nicio cale de atac efectivă împotriva interdicţiei automate care i-a fost aplicată.
În plus, dacă trebuie salutată modificarea Codului penal, acest element ulterior faptelor
relevante nu poate convinge Curtea să concluzioneze altfel în speţă.
89. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea constată că, în speţă, au fost încălcate
art. 8 din convenţie şi art. 13 coroborat cu art. 8 din convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie, întemeiată pe
lipsa de acces la dosarul medical din închisoare
90. Reclamantul se plânge de lipsa de acces la dosarul său medical din închisoare,
invocând art. 8 din convenţie.
156
91. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, afirmând că reclamantul

ar fi putut introduce o acţiune întemeiată pe OUG nr. 56/2003, care garantează dreptul
de a avea acces la dosarul medical din închisoare. Reclamantul nu s-a pronunţat cu
privire la acest aspect.
92. Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea eficacităţii în speţă a unei
eventuale acţiuni întemeiate pe OUG nr. 56/2003 deoarece, în orice caz, capătul de
cerere al reclamantului este inadmisibil din următoarele motive.
93. Potrivit Curţii, chestiunea accesului la informaţiile conţinute în dosarul medical
al reclamantului, deţinut în condiţii precare de igienă cu alte persoane bolnave, prezintă
o legătură suficient de strânsă cu viaţa sa privată în sensul art. 8 pentru a constitui o
problemă din perspectiva acestei dispoziţii [mutatis mutandis, Roche împotriva Regatului
Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 155, CEDO 2005‑X şi McGinley şi Egan împotriva
Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 97, Culegeri de hotărâri şi decizii 1998‑III]. Cu toate
acestea, observă că, după pretinsul refuz primit iniţial de reclamant din partea medicului
din închisoare de a-i furniza un raport privind starea sa sănătate, la scurt timp după
aceea, acestuia i s-a eliberat documentul în cauză (supra, pct. 34 şi mutatis mutandis, V.D.,
94. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în
temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din convenţie, întemeiată pe
lipsa de acces la dosarul personal din închisoare
95. Reclamantul se plânge de refuzul administraţiei penitenciarului de a-i furniza
copii ale documentelor care se aflau în dosarul său personal. Acesta invocă art. 34 din
convenţie, redactat după cum urmează:
„Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări
de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie
sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice
prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
96. Guvernul subliniază că reclamantul a avut acces la documente care se aflau în
dosarul său, întrucât persoana în cauză le-a depus în faţa Curţii în sprijinul cererii sale.
În plus, autorităţile nu au acţionat cu intenţia de a aduce atingere dreptului său de recurs
individual, nicio presiune ilicită nefiind exercitată asupra persoanei în cauză. Reclamantul
nu a prezentat observaţii în această privinţă.
97. Curtea evidenţiază că, în speţă, reclamantul a putut obţine copii ale documentelor
sale pe care le-a putut trimite Curţii de la primele etape ale procedurii, după introducerea
cererii sale. În ceea ce priveşte refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i furniza o copie
a unui răspuns pe care l-ar fi primit la una din plângerile sale adresate parchetului,
acest capăt de cerere vizează o eventuală omisiune a autorităţilor, ulterioară datei de
25 iunie 2003, dată la care a intrat în vigoare OUG nr. 56/2003. În cauza Petrea, citată
157
anterior, Curtea a concluzionat că un recurs întemeiat pe dispoziţiile ordonanţei citate

reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din convenţie, în ceea ce priveşte
obstrucţionările dreptului deţinuţilor la liberă corespondenţă (Petrea, citată anterior,
pct. 36, Măciucă, citată anterior, pct. 31, şi V.D., citată anterior, 129). Or, în speţă, Curtea
constată că reclamantul nu s-a prevalat de un astfel de recurs.
98. În orice caz, Curtea observă că incidentul denunţat de reclamant nu a împiedicat
introducerea prezentei cereri şi că acesta a putut să îşi susţină plângerile. În aceste
circumstanţe, nu se poate deduce din pretinsul refuz al autorităţilor o voinţă deliberată de
a împiedica exercitarea dreptului reclamanţilor la recurs individual (Damian‑Burueană şi
Damian împotriva României, nr. 6773/02, pct. 120, 26 mai 2009).
VI. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
100. Invocând art. 5 § 3 din convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a
fost adus de îndată în faţa unui judecător pentru examinarea temeiniciei arestării sale
preventive. Din perspectiva art. 6 § 1, 2 şi 3 lit. d) din convenţie, reclamantul se plânge
de inechitatea procedurii penale declanşate împotriva sa, în special de faptul că martorii
şi partea vătămată nu au fost interogaţi în timpul anchetei.
101. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din convenţie,
Curtea constată că acesta a fost formulat la mai mult de şase luni de la controlul arestării
reclamantului de către o instanţă [Mujea împotriva României (dec.) nr. 44696/98,
10 septembrie 2002]. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1, 2 şi 3 lit. d)
din convenţie, având în vedere toate elementele pe care le deţine şi în măsura în care este
competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio
încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei, iar acestea trebuie
respinse ca fiind în mod vădit nefondate în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie. Prin
urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este fie tardiv, fie în mod vădit
nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 din convenţie.
VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
A. Prejudiciu
103. Reclamantul solicită 450 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi
158
104. Guvernul observă că reclamantul nu şi-a justificat în niciun fel cererea privind
prejudiciul material şi consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este
excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
105. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea reţine că cererea reclamantului nu
este justificată. Prin urmare, nicio sumă nu va fi acordată cu acest titlu. Cu toate acestea,
Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat,
ţinând seama de încălcările pe care le-a constatat. Prin urmare, pronunţându-se în
echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde
reclamantului 15 600 EUR cu titlu de prejudiciul moral.
106. De asemenea, reclamantul solicită 600 000 EUR pentru cheltuielile de judecată
suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
107. Guvernul consideră că suma solicitată nu pare să aibă o legătură de cauzalitate
cu prezenta cauză şi observă că niciun document justificativ nu a fost depus la dosar.
rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul
real, necesar şi rezonabil al acestora. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a
prezentat documente justificative în sprijinul cererii sale, Curtea respinge cererea privind
cheltuielile de judecată.
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe
art. 3 din convenţie cu privire la condiţiile materiale de detenţie şi pe art. 8 din convenţie
cu privire la retragerea automată a drepturilor părinteşti, considerate individual şi
coroborate cu art. 13 din convenţie, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din convenţie, coroborat cu art. 3 din convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi art. 13 coroborat cu art. 8 din
convenţie;
5. Hotărăşte:
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de
15 600 EUR (cincisprezece mii şase sute de euro), care va fi convertită în moneda statului
159
pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă
ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această
sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 octombrie 2010, în
Grefier Preşedinte
160
CAUZA RABAN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Raban împotriva României,
Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 5 octombrie 2010,
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25437/08, îndreptată împotriva României,
prin care un resortisant cu dublă cetăţenie, israeliană şi olandeză, David Raban (primul
reclamant), a sesizat Curtea, în numele său şi al copiilor săi, Ela şi Ilan Matzliah Raban
(al doilea şi al treilea reclamant) la 28 mai 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către E. Freedman, avocat în Tel Aviv. Guvernul
român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu
Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Guvernul olandez, căruia i s-a transmis o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 lit. a)
din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
3. Primul reclamant, acţionând în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal
al copiilor săi (al doilea şi al treilea reclamant), a invocat, în special, încălcarea art. 8 şi
art. 6 din convenţie.
4. La 11 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de
asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
20
161
În fapt
5. Primul reclamant, David Raban, este cetăţean israelian şi olandez, născut în 1957 şi
locuieşte în Yehud, Israel. Al doilea şi al treilea reclamant sunt copiii acestuia, Ela Raban,
născută în 2003, şi Ilan Matzliah Raban, născut în 2004. În prezent, aceştia locuiesc în
România cu mama lor, A.R.
6. Primul reclamant şi A.R. s-au căsătorit în 2002 în Cipru. Cei doi locuiseră deja
împreună în Israel ca un cuplu şase luni înainte de nuntă. În 2003 şi, respectiv, 2004, s-au
născut în Israel cei doi copii ai acestora, Ela şi Ilan Matzliah. Ultimul loc unde au locuit
în Israel a fost Bat Hefer.
7. În 2006, după cum explică reclamantul, cuplul, care îşi exercitase împreună dreptul
de încredinţare, a acceptat ca mama împreună cu cei doi copii să viziteze familia mamei
în România pentru şase luni. La 27 aprilie 2006, mama şi copiii au plecat spre România;
potrivit biletelor de avion dus-întors, aceştia trebuiau să se întoarcă la 24 octombrie 2006.
Totuşi, aceştia nu s-au mai înapoiat în Israel; la 3 noiembrie 2006, mama lui A.R. l-a
informat pe primul reclamant că A.R. şi copiii vor rămâne în România.
8. Ulterior, primul reclamant a depus cerere de înapoiere a copiilor, în baza Convenţiei
de la Haga (infra, procedura descrisă la secţiunea nr. 1), iar A.R. a iniţiat acţiunea de
divorţ şi de încredinţare a copiilor în faţa instanţelor din România (infra, procedura
descrisă la secţiunea nr. 2).
A. Procedura de înapoiere a copiilor întemeiată pe Convenţia de la Haga
9. La 8 noiembrie 2006, primul reclamant a depus cerere de înapoiere a copiilor săi în
temeiul Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii. Cererea a fost depusă prin intermediul Ministerului Justiţiei din
Israel şi adresată Ministerului Justiţiei din România („ministerul”). Primul reclamant a
susţinut că soţia sa îi reţinea în mod nelegal pe copii în România, fără consimţământul său.
La 14 februarie 2007, ministerul, în calitate de autoritate centrală pentru
implementarea Convenţiei de la Haga, a iniţiat acţiunea în numele primului reclamant
la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
10. În baza probelor prezentate în cauză, care includeau o „evaluare psihologică a
copiilor”, la 11 octombrie 2007 judecătoria a constatat că neînapoierea copiilor din
România era ilegală, conform art. 3 din Convenţia de la Haga, de vreme ce, la data
neînapoierii, tatăl avea dreptul legal de încredinţare. De asemenea, a decis că susţinerile
lui A.R. potrivit cărora primul reclamant acceptase ca copiii să rămână în România
pentru că situaţia sa financiară în Israel era precară, confirmate de martorul M.-A. T.,
care a declarat că nici reclamantul, nici A.R. nu aveau un loc de muncă în Israel, erau
totuşi nefondate, având în vedere că primul reclamant a demonstrat că încercase să
închirieze o casă pentru familie, înscrisese copiii la o grădiniţă locală şi menţinea regulat
legătura cu aceştia la telefon.
162
Cauza Raban împotriva României
De asemenea, apărarea invocată de A.R. în temeiul art. 13 alin. 1 lit. b) din Convenţia

de la Haga a fost respinsă de Curte; aceasta a considerat că „starea de insecuritate”
invocată şi „ameninţarea generală a atacurilor teroriste” din Israel nu s-au dovedit a fi
un obstacol în calea şederii familiei în Israel pentru o perioadă de peste cinci ani înainte
de deplasarea copiilor şi nu se poate considera că au atins un nivel ridicat de pericol la
momentul respectiv. Curtea a dispus înapoierea copiilor la locuinţa lor din Israel în cel
mult trei săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
11. A.R a formulat apel împotriva acestei decizii, care a fost admis de Curtea de Apel
Bucureşti prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2008. Din completul de trei judecători,
judecătorul M.H. a formulat o opinie separată, în favoarea motivării judecătoriei.
Decizia majorităţii s-a bazat pe două concluzii: în primul rând, că art. 3 din Convenţia
de la Haga nu a fost aplicabil în speţă, în măsura în care copiii, cetăţeni români, au părăsit
Israelul şi au rămas în România cu consimţământul părinţilor; în al doilea rând, că, în
orice caz, excepţia prevăzută de art. 13 alin. 1 lit. b) din convenţie era justificată, deoarece
s-a demonstrat că, dacă s-ar înapoia în Israel, copiii ar fi expuşi la pericol fizic sau psihic.
12. Astfel, curtea de apel a considerat că copiii au părăsit Israelul şi au rămas în
România cu consimţământul tatălui, din cauza înrăutăţirii situaţiei financiare a acestuia.
Conform înţelegerii părinţilor, copiii urmau să stea în România până se îmbunătăţea
situaţia financiară a primului reclamant – astfel, chiar şi faptul că aceştia au cumpărat
bilete dus-întors, care erau mai ieftine decât biletele dus, subliniază dificultăţile
financiare cu care se confrunta familia; totuşi, odată cu trecerea timpului, probele au
arătat că această situaţie a continuat să se înrăutăţească, din moment ce primul reclamant
a vândut casa în care locuiseră ca familie, după plecarea lui A.R. cu copiii, şi s-a dus să
locuiască împreună cu mama sa. De asemenea, primul reclamant nu a adus nicio probă
în sprijinul declaraţiei sale că a trimis bani copiilor. În plus, instanţa a hotărât că primul
reclamant nu a demonstrat că a păstrat contactul cu copiii lui; la dosar exista o singură
probă a unei vizite făcute de primul reclamant copiilor, la 3 octombrie 2007; convorbirile
telefonice pe care primul reclamant susţine că le-a avut cu copiii săi în România au fost
efectuate din casa mamei primului reclamant, acestea fiind interpretate drept convorbiri
între copii şi bunica din partea tatălui.
Astfel, înţelegerea dintre soţi privind rămânerea copiilor în România s-a dovedit a
fi reală, iar o asemenea înţelegere nu poate fi interpretată ca reprezentând o încălcare a
art. 3 din Convenţia de la Haga.
13. În plus, probele din dosar au arătat că cei doi copii s-au integrat foarte bine în
comunitatea românească – au avut rezultate bune la grădiniţă şi evaluări psihologice
pozitive – argumente ce au dus la respingerea acţiunii primului reclamant. De asemenea,
instanţa a hotărât că „evaluarea copiilor realizată de Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului în prezenţa unui consilier a arătat că nu se putea face o
evaluare a posibilelor efecte ale separării tatălui de copii, în măsura în care nu existau
suficiente informaţii cu privire la relaţia dintre tată şi copii”.
163
14. De asemenea, a fost admisă apărarea în temeiul art. 13 alin. 1 lit. b) din Convenţia

de la Haga, şi anume că exista un risc serios de expunere a copiilor la un pericol fizic
intolerabil în cazul înapoierii acestora în Israel. Instanţa şi-a bazat motivarea, inter alia,
pe „rapoartele prezentate de Amnesty International”, care au afirmat, conform instanţei,
că Bat Heffer era situat într-o zonă de conflict, unde cetăţenii se temeau pentru siguranţa
lor. În acelaşi timp, instanţa şi-a întemeiat motivarea pe recomandarea în caz de călătorie,
emisă în ianuarie 2008 de Departamentul de Stat al S.U.A., în care se făceau atenţionări
despre „potenţiale conflicte ce puteau izbucni între israelieni şi palestinieni” şi se făceau
referiri la „semnele unui posibil atac terorist în zonă”.
Într-o opinie separată a hotărârii, judecătorul H.M. a subliniat că documentele
menţionate anterior „nu se refereau de fapt la Bat Hefer, ci la alte regiuni din Israel”.
15. Reclamantului nu i s-a dat niciodată o copie a rapoartelor menţionate. Într-un
certificat emis de Ministerul Justiţiei la 29 mai 2008 către reclamant se menţiona că nici
rapoartele Amnesty International, nici comunicatul Departamentului de Stat al S.U.A.
nu au fost găsite în acest dosar.
B. Procedura de divorţ şi de încredinţare a copiilor în conformitate cu dreptul român
16. La 6 martie 2007, A.R. a iniţiat acţiunea de divorţ la Judecătoria Sectorului 4,
cerând încredinţarea copiilor şi pensie de întreţinere.
17. La 24 septembrie 2008, primul reclamant (pârâtul în acţiunea principală),
reprezentat printr-un avocat numit, şi-a prezentat observaţiile ca răspuns la pretenţiile
lui A.R. Acesta a susţinut că instanţele româneşti nu aveau competenţe generale într-o
astfel de procedură, în măsura în care căsătoria a fost înregistrată în Cipru, pârâtul era
cetăţean israelian şi olandez, copiii cuplului erau cetăţeni israelieni, iar ultima locuinţă a
cuplului a fost în Israel. De asemenea, acesta a depus o cerere reconvenţională, solicitând
instanţelor să îi încredinţeze ambii copii sau să dispună înapoierea acestora la reşedinţa
lor obişnuită din Israel.
18. La 18 noiembrie 2008, instanţa a respins cererea primului reclamant cu
privire la necompetenţă, considerând că „instanţele româneşti au competenţe depline
în aceste cazuri, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din
27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti”.
19. În hotărârea din 19 decembrie 2008, judecătoria a pronunţat divorţul lui A.R., pe
motiv de vină exclusivă a primului reclamant.
Bazându-se pe concluziile unui raport de anchetă socială privind situaţia concretă
a copiilor, care a constatat că aceştia erau bine îngrijiţi şi beneficiau de un nivel de trai
bun, şi luând în considerare vârsta acestora (5 şi 4 ani, la acea dată), instanţa a încredinţat
copiii mamei. Instanţa a considerat că era în interesul copiilor să rămână cu mama, grija
şi prezenţa acesteia fiind un factor psihologic care era absolut esenţial pentru dezvoltarea
lor intelectuală, morală şi fizică.
164
În lipsa oricărei dovezi privind locul de muncă şi/sau venitul primului reclamant,
instanţa s‑a referit la salariul minim pe economie şi l-a obligat pe acesta să plătească
pensie lunară de întreţinere în cuantum de 90 RON pentru fiecare copil, începând din
6 martie 2007 până vârsta majoratului.
Nici primul reclamant, nici A.R. nu au introdus recurs împotriva acestei hotărâri,
care a rămas, astfel, definitivă şi executorie.
II. Dreptul intern şi internaţional relevant
20. Dispoziţiile legale relevante ale Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale
răpirii internaţionale de copii sunt descrise în Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04,
27 iulie 2006 şi în Deak împotriva României şi a Regatului Unit, nr. 19055/05, pct. 58,
3 iunie 2008.
Convenţia de la Haga a fost ratificată de România prin Legea nr. 100/1992 din
16 septembrie 1992.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi art. 8 din convenţie
21. Reclamanţii s‑au plâns că dreptul la respectarea vieţii lor de familie a fost încălcat
de curtea de apel care a soluţionat procedura întemeiată pe Convenţia de la Haga. Astfel,
aceştia s‑au plâns de rezultatul procedurii pe care l-au considerat contrar Convenţiei
de la Haga. În plus, întrucât instanţa internă şi-a bazat motivarea finală pe documente
care nu au fost puse la dispoziţia părţilor (supra, pct. 15) şi în măsura în care instanţa
a interpretat în mod eronat atât dispoziţiile legale aplicabile, cât şi probele care i-au
fost prezentate, aceştia pretind că întregul proces a fost inechitabil. Reclamanţii invocă
art. 8 şi art. 6 § 1 din convenţie, care prevăd:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de
sale cu caracter civil [...]”.
Art. 8
22. În primul rând, instanţa observă că primul reclamant a introdus cauza şi în
numele celor doi copii, al doilea şi al treilea reclamant. În conformitate cu jurisprudenţa
165
extinsă a Curţii, statutul de părinte natural este suficient pentru a-i da dreptul
să se adreseze Curţii şi în numele copiilor, pentru a apăra interesele acestora [a se
vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 138,
CEDO 2000‑VIII, Sylvester împotriva Austriei (dec.), nr. 36812/97 şi 40104/98
(conexate), 26 septembrie 2002 şi Iosub Caras, citată anterior, pct. 21).
23. În al doilea rând, Curtea observă că cererile prezentate de reclamanţi sunt
îndreptate în principal împotriva fondului hotărârii incriminate, cu privire la problema
unei pretinse răpiri internaţionale de copii. Astfel, Curtea apreciază că principala
problemă legală invocată prin această cerere se referă la dreptul reclamantului la viaţa de
familie, prevăzut de art. 8 din convenţie. Prin urmare, aceasta consideră că examinarea
trebuie să vizeze exclusiv problema invocată în temeiul art. 8 din convenţie şi că, prin
urmare, nu este necesar să se examineze dacă a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie
(mutatis mutandis, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007;
Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 63, 26 mai 2009; Macready
împotriva Republicii Cehe, nr. 4824/06 şi 15512/08, pct. 67, 22 aprilie 2010). Curtea
constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3
din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
24. Guvernul a susţinut că hotărârea pronunţată la 7 ianuarie 2008 respecta dispoziţiile
Convenţiei de la Haga, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei. În special,
curtea de apel a constatat că deplasarea copiilor cu consimţământul tatălui nu intra în
domeniul de aplicare a art. 3 şi art. 14 din Convenţia de la Haga; de asemenea, a considerat
că mama, A.R., a demonstrat că copiii s‑au stabilit şi s-au integrat în noul mediu.
În plus, la 19 decembrie 2008, instanţele interne au admis cererea de divorţ introdusă
de A.R., încredinţându‑i acesteia ambii copii (al doilea şi al treilea reclamant).
25. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea ar constata că a avut loc o ingerinţă în
dreptul reclamanţilor la viaţa de familie, Guvernul consideră că, din motivele enumerate
mai jos, ingerinţa era prescrisă de lege, avea un scop legitim şi nu era excesivă.
Ingerinţa a avut o bază legală în Convenţia de la Haga, şi anume art. 13 alin. 1 lit. b).
Scopul legitim al măsurii era protejarea drepturilor şi intereselor minorilor, în măsura în
care, atunci când s-a pronunţat hotărârea incriminată, curtea de apel a luat în considerare
nivelul efectiv de trai pe care l‑ar fi avut copiii dacă s‑ar fi înapoiat în Israel să locuiască
împreună cu tatăl lor (a se vedea, mutatis mutandis, Bianchi împotriva Elveţiei, nr. 7548/04,
pct. 78, 80, 22 iunie 2006).
Măsura impusă era proporţională şi necesară într-o societate democratică, având în
vedere şi faptul că Curtea de Apel Bucureşti a considerat că art. 3 din Convenţia de la
Haga nu era aplicabil circumstanţelor din cauză.
166
26. Primul reclamant a respins punctul de vedere al Guvernului. În primul rând,

acesta a subliniat că acordul dat pentru ca al doilea şi al treilea reclamant să călătorească
în România nu era echivalent cu acordul ca aceştia să se stabilească aici, ceea ce înseamnă
că art. 3 din Convenţia de la Haga, ce reglementează deplasarea şi neînapoierea ilegală
a copiilor, era aplicabil.
În plus, art. 12 din Convenţia de la Haga prevede că instanţele pot lua în considerare
argumente privind stabilirea copiilor într-un nou mediu numai dacă a trecut un an între
data presupusei răpiri şi data începerii procedurilor în temeiul Convenţiei de la Haga.
Totuşi, reclamantul a introdus cererea la un an de la răpire, ceea ce înseamnă că respectivul
argument de apărare folosit de instanţele interne şi de Guvern era inadmisibil.
27. În acelaşi timp, reclamantul a pretins că, potrivit Convenţiei de la Haga, interesele
copiilor erau protejate prin descurajarea răpirilor şi asigurarea înapoierii prompte a celor
care au fost răpiţi, instanţele implicate în procedură în temeiul Convenţiei de la Haga
fiind responsabile pentru stabilirea jurisdicţiei care ar rezolva chestiunea privind cele
mai bune interese ale copilului. În plus, reclamantul a susţinut că, în temeiul art. 17
din Convenţia de la Haga, nicio decizie de încredinţare ulterioară, nici circumstanţele
economice ale petiţionarului nu pot constitui un motiv de refuzare a înapoierii.
a) Principii generale
28. În hotărârea recentă pronunţată în cauza Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei
[(MC), nr. 41615/07, pct. 131 – 140, 6 iulie 2010, cu referinţe ulterioare] Curtea a
afirmat şi a rezumat un număr de principii ce reies din jurisprudenţa sa cu privire la
răpirea internaţională de copii, după cum urmează:
(i) Convenţia nu poate fi interpretată în vid, ci, în temeiul art. 31 alin. 3 lit. c) din
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), trebuie luate în considerare toate
normele relevante ale dreptului internaţional, aplicabile părţilor contractante [Streletz,
Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, pct. 90,
CEDO 2001-II.
(ii) Prin urmare, obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 din convenţie cu privire
la întâlnirea părinţilor cu copiii lor trebuie să fie interpretate în temeiul Convenţiei
cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 şi a Convenţiei de la Haga
asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980 (Maire
împotriva Portugaliei, nr. 48206/99, pct. 72, CEDO 2003-VII şi Ignaccolo‑Zenide
împotriva României, nr. 31679/96, pct. 95, CEDO 2000‑I).
(iii) Curtea este competentă să examineze procedura urmată de instanţele interne,
în special să constate dacă aceste instanţe, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor
Convenţiei de la Haga, au protejat drepturile garantate de convenţie, în special pe cele
ale art. 8 (a se vedea, în acest sens, Bianchi, citată anterior, pct. 92 şi Carlson împotriva
Elveţiei, nr. 49492/06, pct. 73, 6 noiembrie 2008).
167
(iv) În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil
între interesele concurente în speţă – al copilului, al celor doi părinţi şi al ordinii publice,
în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii (a se vedea Maumousseau şi
Washington împotriva Franţei, nr. 39388/05, pct. 62, CEDO 2007-XIII), ţinând seama
totuşi de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului (a
se vedea, în acest sens, Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX).
(v) „Interesele copilului” sunt considerate a fi următoarele: să păstreze legăturile cu
familia sa, cu excepţia cazului în care acestea nu se dovedesc a fi indezirabile şi să i
se asigure dezvoltarea într-un mediu sănătos [a se vedea, printre multe altele, Elsholz
împotriva Germaniei (MC), nr. 25735/94, pct. 50, CEDO 2000‑VIII, şi Maršálek
împotriva Republicii Cehe, nr. 8153/04, pct. 71, 4 aprilie 2006]. Din perspectiva dezvoltării
personale, interesul copilului depinde de diverse circumstanţe individuale, în special
vârsta şi nivelul de maturizare, prezenţa sau absenţa părinţilor, mediul şi experienţele.
(vi) Nu se poate dispune înapoierea copilului în mod automat sau mecanic atunci
când este aplicabilă Convenţia de la Haga, fapt indicat de recunoaşterea în această
convenţie a unei serii de excepţii de la obligaţia de înapoiere a copilului (a se vedea, în
special, art. 12, art. 13 şi art. 20), bazându-se pe argumente privind persoana efectivă a
copilului şi mediul acestuia, arătând, astfel, că instanţei care examinează cauza îi revine
sarcina de a adopta o abordare in concreto (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată
anterior, pct. 72).
(vii) Astfel, sarcina de a evalua acest interes în fiecare caz le revine în principal
autorităţilor interne, care au adesea beneficiul contactului direct cu persoanele implicate.
În acest sens, dispun de o anumită marjă de apreciere, care este supusă totuşi supravegherii
europene prin faptul că, în temeiul convenţiei, Curtea examinează deciziile adoptate
de autorităţi atunci când îşi exercită această putere [a se vedea, de exemplu, Hokkanen
împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299‑A şi Kutzner împotriva
Germaniei, nr. 46544/99, pct. 65-66, CEDO 2002‑I.; a se vedea, de asemenea, Tiemann
împotriva Franţei şi Germaniei (dec.), nr. 47457/99 şi 47458/99, CEDO 2000‑IV;
Bianchi, citată anterior, pct. 92; şi Carlson, citată anterior, pct. 69].
(vii) De asemenea, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional ce a dus la
adoptarea de către instanţa internă a măsurilor incriminate a fost echitabil şi a permis
persoanelor implicate să îşi prezinte toate probele [a se vedea Tiemann, citată anterior,
şi Eskinazi şi Chelouche împotriva Turciei (dec.), nr. 14600/05, CEDO 2005‑XIII
(extrase)]. În acest sens, Curtea trebuie să constate dacă instanţele interne au realizat
o analiză în profunzime a situaţiei întregii familii şi a unei serii complete de factori,
în special de natură factuală, emoţională, psihologică, materială şi medicală, şi dacă au
realizat o evaluare echilibrată şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane,
cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copilul răpit, în contextul
dispunerii înapoierii sale în ţara de origine (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată
anterior, pct. 74).
29. De asemenea, astfel cum s-a afirmat deja în Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC),
168
nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90

şi 16073/90, pct. 164, CEDO 2009 –…: „conform principiului subsidiarităţii, este cel mai
bine ca faptele cauzei să fie analizate, iar plângerile să fie soluţionate pe cât posibil la nivel
intern. Este în interesul reclamantului, precum şi pentru eficienţa sistemului convenţiei,
ca autorităţile interne, care sunt cele mai în măsură să facă acest lucru, să acţioneze pentru
remedierea oricăror pretinse încălcări ale convenţiei”.
b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
30. În primul rând, Curtea observă că este de la sine înţeles că relaţia dintre reclamant
şi copiii săi, ceilalţi doi reclamanţi, intră sub incidenţa vieţii de familie în sensul art. 8
din convenţie.
31. Curtea reiterează faptul că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul
de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile
naţionale care împiedică acest drept constituie o ingerinţă în dreptul garantat de art. 8
(a se vedea Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005
şi Iosub Caras, citată anterior, pct. 29).
32. Evenimentele aflate în discuţie în prezenta cauză au constituit o ingerinţă în
dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie, deoarece le-a restrâns dreptul de
a se bucura unul de compania celuilalt.
33. În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară
într‑o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din convenţie, interpretat în lumina
instrumentelor internaţionale menţionate anterior, problema decisivă fiind dacă s-a
păstrat un echilibru echitabil şi proporţional între interesele concurente – ale copiilor, ale
celor doi părinţi şi ale ordinii publice, în marja de apreciere acordată statelor în asemenea
situaţii [supra, pct. 27 (iv)].
34. Potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga, deplasarea sau neînapoierea unui copil
este considerată ilegală când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea,
atribuit unei persoane, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită,
imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale.
În speţă, copiii s‑au născut şi au crescut în Israel, stat ce poate fi considerat, prin
urmare, reşedinţa obişnuită a acestora în sensul Convenţiei de la Haga. Primul reclamant
şi soţia îşi exercitau împreună, în baza legislaţiei israeliene, răspunderea părintească şi
drepturile de încredinţare a copiilor.
Totuşi, în baza probelor aduse în prezenta cauză, curtea de apel a considerat că s-a
demonstrat că primul reclamant şi-a dat acordul pentru deplasarea şi neînapoierea
copiilor din România până la îmbunătăţirea situaţiei sale financiare, ceea ce face ca art. 3
din Convenţia de la Haga să fie inaplicabil în circumstanţele respective (supra, pct. 12).
35. În plus, neaplicarea art. 3 din Convenţia de la Haga nu a fost singurul argument
care a determinat refuzul instanţei naţionale de a dispune înapoierea copiilor. Celelalte
argumente prezentate de curtea de apel, bazate pe interesele copiilor şi pe dovada, adusă
169
de mamă şi de instituţiile sociale interne, conform căreia aceştia s-au integrat foarte
bine în noul mediu, contrastau cu dovada existentă că aceştia ar fi expuşi unui risc grav
sau unui pericol psihic dacă s-ar întoarce în Israel, fapt ce a determinat aplicabilitatea
excepţiei prevăzute la art. 13 alin. 1 din Convenţia de la Haga (supra, pct. 14).
36. Curtea reiterează că principiul privind interesul copilului trebuie să fie fundamental
în procedurile introduse în temeiul Convenţiei de la Haga. Prin urmare, în astfel de cazuri
se acordă o importanţă crucială pentru ceea ce este în interesul copilului. În acest context,
trebuie să se ţină seama de faptul că autorităţile naţionale au beneficiul contactului direct
cu toate persoanele implicate, instanţei care examinează cauza revenindu-i sarcina de a
adopta o abordare in concreto (supra, pct. 27).
37. În speţă, Curtea observă că curtea de apel a luat într-adevăr în considerare
argumentele părţilor privind acordul tatălui pentru neînapoiere şi, de asemenea, a
prezentat o motivare pentru interpretarea oferită dispoziţiilor art. 3 şi art. 13 alin. 1 b)
din Convenţia de la Haga.
Probele au fost incluse la dosar în numele ambelor părţi la procedură. Bazându-se
pe documentele prezentate de părţi, cu privire la evaluarea psihologică a copiilor şi la
mărturiile din dosar, instanţa internă a evaluat circumstanţele de fapt ale cauzei; aceasta
a considerat că, de fapt, tatăl şi‑a dat acordul pentru mutarea copiilor, în măsura în care
situaţia sa financiară era precară; de asemenea, instanţa a constatat că cei doi copii s-au
integrat foarte bine în noul mediu social şi că erau foarte bine îngrijiţi de mamă; s-a
stabilit şi că primul reclamant nu şi‑a vizitat copiii decât o singură dată (pct. 12) şi că nu
le‑a trimis acestora bani.
Aceste constatări au fost reiterate, mutatis mutandis, în procedurile ulterioare privind
divorţul şi încredinţarea (a se vedea concluziile instanţelor interne rezumate la pct. 19 de
mai sus) şi, în acest context, se observă că primul reclamant nu a contestat în niciun fel
constatările instanţei interne şi nici nu a formulat o acţiune civilă privind drepturile de
vizită sau drepturile de a avea o relaţie personală cu copiii lui.
38. Astfel cum s-a pronunţat deja în mai multe rânduri, Curtea nu poate contesta
evaluarea autorităţilor interne decât în cazul în care există o dovadă clară a caracterului
arbitrar (a se vedea, printre altele, Perlala împotriva Greciei, nr. 17721/04, pct. 25,
22 februarie 2007, şi Sisojeva şi alţii împotriva Letoniei (MC), nr. 60654/00, pct. 89,
CEDO 2007‑II).
Nicio astfel de dovadă a caracterului arbitrar nu a fost prezentată în această cauză; din
contră, curtea de apel a examinat cauza şi s-a pronunţat luând în considerare în special
principiul intereselor supreme ale copiilor – care erau foarte mici (3 şi, respectiv, 2 ani) la
momentul plecării din Israel, şi care acum erau foarte bine integraţi în noul mediu (a se
vedea, mutatis mutandis, Neulinger şi Shuruk, citată anterior, pct. 145, 148).
Prin urmare, Curtea hotărăşte că nu există un motiv imperativ pentru a nu ţine seama
de hotărârile instanţelor interne în speţă (a se vedea, de asemenea, Iosub Caras, citată
anterior, pct. 37).
170
39. Curtea concluzionează că, având în vedere în special marja de apreciere a statului
în această situaţie şi abordarea in concreto necesară pentru soluţionarea cauzelor în care
sunt implicaţi copii, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât, în temeiul cerinţelor Convenţiei
de la Haga, că nu a fost încălcat art. 8 din convenţia europeană (a se vedea, Monory, citată
anterior, pct. 81‑83), ca fiind proporţional cu scopul legitim urmărit.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 26 octombrie 2010, în temeiul
Grefier Preşedinte
171
CAUZA NISTOR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 2 noiembrie 2010

În cauza Nistor împotriva României,
grefier,
Procedura
care trei resortisanţi ai acestui stat, doamna Olimpia Doina Nistor („prima reclamantă”),
Doina Nistor şi Romulus Vasile Nistor („al doilea şi al treilea reclamant”) au sesizat
Curtea la 15 aprilie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Vasile Jurj, avocat în Baia Mare. Guvernul român
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan‑Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii, mama şi bunicii materni ai minorului H.P., pretind în special o
atingere adusă dreptului la respectarea vieţii de familie din cauza refuzului instanţelor
naţionale de a le încredinţa copilul, a limitării dreptului de vizită a copilului, precum şi
a imposibilităţii în care se află de a-şi exercita acest drept de vizită din cauza pretinsei
pasivităţi a autorităţilor naţionale.
capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie referitor la limitarea dreptului de vizită
şi la imposibilitatea pretinsă a reclamanţilor de a lua contact cu copilul. În conformitate
cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul
cauzei vor fi examinate împreună.
21
172
Cauza Nistor împotriva României
În fapt
5. Reclamanţii s-au născut în 1973, 1949 şi, respectiv, 1949 şi au domiciliul la Crucişor.
6. Reclamanţii sunt mama şi bunicii materni ai minorului H.P.
7. În 1996, prima reclamantă s‑a căsătorit cu H.C. Cuplul a avut un copil, H.P.,
născut la 8 decembrie 1998.
8. În 2000, H.C. a plecat în Italia să îşi găsească un loc de muncă. Câteva luni mai
târziu, prima reclamantă i s-a alăturat.
9. La 22 ianuarie 2002, în urma unei anchete sociale realizate de autoritatea tutelară a
Primăriei Târgu Lăpuş, H.V., bunica paternă a copilului, a fost numită tutore al acestuia în
absenţa părinţilor din ţară. Ancheta socială a arătat că soţii locuiau, la naşterea copilului,
cu al doilea şi al treilea reclamant şi că, la plecarea lui H.C. în Italia, în octombrie 2000,
minorul fusese încredinţat bunicilor paterni.
1. Divorţul şi încredinţarea copilului
10. La 29 mai 2002, Judecătoria Târgu Lăpuş a pronunţat divorţul primei reclamante
de H.C. din culpă comună. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a încredinţat copilul lui H.C.
şi a obligat‑o pe prima reclamantă să plătească o pensie alimentară de 400 000 lei vechi
româneşti (ROL) până la majoratul copilului.
11. Ancheta socială realizată în cadrul procedurii de divorţ a arătat fapte similare celor
reţinute de ancheta realizată în procedura tutelei (supra, pct 9). Aceasta a adăugat că soţii
locuiseră, împreună cu copilul, la părinţii lui H.C., începând cu 3 noiembrie 1999, că
H.C. plecase să muncească în Italia şi că prima reclamantă, care continuase să locuiască
împreună cu socrii, i se alăturase, copilul rămânând cu bunicii săi paterni.
12. Bazându‑se pe depoziţiile martorilor propuşi de cele două părţi la litigiu, precum
şi pe concluziile anchetei sociale, instanţa a constatat că prima reclamantă nu păstrase
legătura cu copilul după plecarea sa în Italia, spre deosebire de H.C., care telefona în
mod regulat şi avea grijă să păstreze legătura cu copilul şi să îi asigure acestuia necesarul
pentru educaţie şi dezvoltare. De asemenea, instanţa a constatat că copilul era mai ataşat
de tată şi de bunicii paterni decât de mamă şi de bunicii materni, pe care nu îi cunoştea
aproape deloc, şi că bunicii paterni erau cei care îl creşteau, asigurându‑i condiţiile
corespunzătoare dezvoltării şi educaţiei sale. În plus, instanţa a constatat că Primăria
Târgu Lăpuş încredinţase copilul lui H.V.
13. Prima reclamantă a solicitat ca o anchetă socială să fie realizată la domiciliul său,
de la părinţii săi. Instanţa a respins cererea acesteia pe motiv că nici soţii, nici copilul
nu locuiseră niciodată acolo şi că, având în vedere că minorul trebuia încredinţat unuia
dintre părinţi şi nu bunicilor, o anchetă socială la domiciliul bunicilor materni nu era
necesară.
173
14. Prima reclamantă a introdus apel, care a fost respins ca nefondat prin hotărârea
din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Maramureş.
15. Prima reclamantă nu a formulat recurs.
2. Acţiunea privind modificarea încredinţării copilului
16. La o dată neprecizată, prima reclamantă a solicitat modificarea încredinţării
copilului, pe motiv că H.C. lucra în Italia, iar copilul era crescut de bunicii paterni,
vârstnici şi bolnavi, care, conform acesteia, nu îi asigurau climatul afectiv corespunzător
dezvoltării.
17. Ceilalţi doi reclamanţi şi bunicii paterni au formulat o cerere de intervenţie în
procedură, solicitând şi încredinţarea copilului, primii invocând refuzul lui H.V. de a
le permite să menţină legătura cu copilul, iar H.V., bunica paternă, pe motiv că a fost
numită tutore al acestuia şi că doar H.C., tatăl, se interesa de soarta copilului. Bunicii
paterni au adăugat că prima reclamantă nu se interesa de copil, refuzând să îi plătească
pensia alimentară stabilită prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care formulaseră o
plângere penală împotriva acesteia pentru abandonul de familie.
18. Prima reclamantă a solicitat instanţei, prin intermediul unui consilier, să dispună
efectuarea de către autoritatea tutelară a unei noi anchete la domiciliul copilului şi să îi
ofere informaţii referitoare la demersurile făcute pentru a-i asigura legătura cu copilul. De
asemenea, aceasta a solicitat să se admită ca probă o înregistrare audio realizată cu acordul
bunicii paterne care ar dovedi atitudinea negativă a acesteia din urmă în ceea ce priveşte
relaţiile care trebuiau să existe între copil şi mamă. Conform dosarului, această ultimă
probă nu a fost depusă la dosarul cauzei. De asemenea, reclamanta a solicitat audierea
martorilor B.L., P.M., F.F. şi B.A. Martorii B.L., I.M. şi B.A. au fost audiaţi de instanţă.
19. Prin hotărârea din 28 octombrie 2003, Judecătoria Târgu Lăpuş a respins toate
acţiunile părţilor, motivând astfel:
„Prin hotărârea […] din 29 mai 2002, Judecătoria Târgu Lăpuş a pronunţat
divorţul [primei reclamante de H.C.], încredinţând copilul [lui H.C.].
Această hotărâre a rămas definitivă la 17 octombrie 2002, în urma respingerii
apelului şi în lipsa formulării unui recurs.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că, la plecarea sa în străinătate,
reclamanta [prima reclamantă] încredinţase minorul bunicilor paterni, inclusiv lui
H.V., faţă de care acesta s‑a ataşat, fiind crescut de aceştia de la o vârstă fragedă, fără
ca reclamanta să menţină legătura cu el cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor şi
fără ca aceasta să contribuie material la îngrijirea lui, în timp ce pârâtul [H.C.] s‑a
preocupat să îi asigure tot ce era necesar pentru îngrijirea şi educaţia lui.
De asemenea, instanţa a reţinut că minorul era foarte ataşat de pârât şi de
bunicii paterni, necunoscându‑i aproape deloc pe bunicii materni.
Toate aceste circumstanţe, de care instanţa a ţinut seama la pronunţarea
hotărârii menţionate anterior, se menţin şi în prezent, după cum reiese din
174
declaraţiile martorilor audiaţi, precum şi din concluziile anchetei sociale realizate

la domiciliul pârâtului.
Martorul B.A., educatoarea minorului […], declară că de doi ani de când
minorul merge la grădiniţă, doar pârâtul şi părinţii acestuia s‑au interesat de el,
minorul frecventând în mod regulat cursurile şi fiind bine îngrijit.
Reclamanta a vizitat minorul o singură dată şi a încercat să vorbească cu acesta
la telefon, dar el nu a acceptat întotdeauna […].
Martorul I.M. confirmă atenţia cu care bunicii paterni se ocupau de îngrijirea şi
educaţia minorului, precum şi conflictele dintre aceştia şi bunicii materni provocate
de dorinţa acestora din urmă de a reînnoda legăturile personale cu minorul.
De asemenea, martorul B.L. confirmă existenţa unei tensiuni, bunicii paterni
permiţând cu dificultate bunicilor materni să menţină legătura cu minorul, precum
şi refuzul minorului de a vorbi la telefon cu reclamanta. [...]
Conform declaraţiilor [lui H.C. şi lui H.V.], primul are intenţia de a se întoarce
în ţară, unde, de altfel, a construit o casă, şi trimite în continuare minorului bani,
haine şi tot ce este necesar.
Ancheta socială realizată la domiciliul acestuia confirmă existenţa aceloraşi
condiţii de viaţă constatate de instanţă cu ocazia încredinţării copilului, ceea ce
duce la menţinerea acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât H.V. a fost numită tutore
al minorului de la plecarea părinţilor în străinătate, iar între ea şi copil s‑a legat o
relaţie strânsă […], având în vedere că reclamanta nu a vizitat niciodată minorul
după pronunţarea definitivă a divorţului.
Ancheta socială realizată la domiciliul reclamantei subliniază că aceasta şi
bunicii materni dispun de condiţii adecvate pentru creşterea copilului […], precum
şi faptul că reclamanta s‑a ocupat de copil [înainte ca acesta să fie încredinţat
tatălui]; totuşi, aceasta omite să facă referire la relaţiile dintre minor şi cei care
solicită ca acesta să fie luat din mediul în care trăieşte în prezent, precum şi la
posibilele repercusiuni în ceea ce priveşte dezvoltarea acestuia.
Lipsa de interes a reclamantei pentru minor după încredinţarea acestuia
tatălui (soluţie acceptată prin omisiunea de a formula recurs împotriva hotărârii
pronunţate în apel) rezultă, de asemenea, din neexecutarea voluntară a obligaţiei
de plată a pensiei alimentare, ceea ce l‑a determinat pe [H.C.] să depună plângere
penală pentru abandon de familie. Reclamanta nu s‑a [conformat acestei obligaţii]
decât ulterior […].
Reclamanta nu a solicitat, nici cu ocazia apelului formulat [împotriva hotărârii
din 29 mai 2002], nici ulterior, prin intermediul unei cereri distincte, în temeiul
art. 43 alin. (3) C. fam., un drept de vizită a minorului pentru a menţine legăturile
personale cu acesta.
Ţinând seama de consideraţiile precedente, instanţa constată că circumstanţele
care au condus la încredinţarea copilului pârâtului nu s‑au modificat semnificativ,
plecarea pârâtului din ţară fiind temporară, la fel ca cea a reclamantei, având la
bază exclusiv motive economice, pentru a obţine venituri mai mari, ceea ce este şi
în avantajul minorului.
175
Nici relaţia minorului cu bunicii paterni, nici comportamentul acestora din

urmă, în familie şi în societate, nu s‑au modificat în defavoarea minorului în raport
cu data la care acesta a fost încredinţat [lui H.C.], legiuitorul prevăzând la art. 42
alin. (2) [din Codul familiei] posibilitatea de încredinţare a minorilor altor rude
apropiate pentru motive temeinice.
Conform art. 44 C. fam., modificarea măsurilor privind încredinţarea minorilor
nu se poate face decât în cazul în care împrejurările de care instanţa a ţinut cont
la pronunţarea divorţului s‑au schimbat, aceasta nefiind situaţia în speţă, ceea ce
justifică atât respingerea cererii principale, cât şi a cererilor de intervenţie.”
20. Reclamanţii au formulat apel, solicitând ca încredinţarea copilului să fie acordată

primei reclamante şi, în perioada în care aceasta se afla în străinătate, celorlalţi doi
reclamanţi. Aceştia invocau faptul că H.C. se afla în imposibilitatea obiectivă de a se
ocupa de copil din cauza plecării sale în Italia, că cei care se ocupau de copil erau părinţii
săi şi nu el, că atât H.C., cât şi H.V. au împiedicat‑o pe prima reclamantă să menţină
legături personale cu copilul, refuzând să primească cadourile pe care aceasta i le trimitea
şi interzicându‑i să îl viziteze la grădiniţă, că prima reclamanta s‑a ocupat de educaţia
copilului în perioada în care locuia cu acesta la bunicii materni şi că aceasta nu a lăsat
copilul cu bunicii paterni decât în urma ameninţării lui H.C., pentru a-l urma în Italia.
În plus, aceştia au subliniat că ancheta socială realizată la domiciliul lor arăta faptul că
dispuneau de condiţii materiale adecvate pentru creşterea copilului, că H.V. avea un
comportament inadecvat în relaţiile cu acesta şi că H.G., bunicul patern, fusese internat
în 1999 într‑un spital psihiatric.
21. Din această anchetă socială (supra, pct. 20 in fine) reiese că, după plecarea lui
H.C. în Italia, prima reclamantă locuise aproximativ şase luni cu copilul la părinţii săi,
că apoi aceasta plecase la H.C., lăsând copilul la bunicii paterni la cererea lui H.C., şi că
bunicii paterni se opuseseră de mai multe ori ca reclamanţii să intre în contact cu copilul.
22. Prin hotărârea din 28 iunie 2004, pronunţată de un complet de judecată format
din judecătorii A.I. şi A.T., Tribunalul Cluj a respins apelul, motivând astfel:
„Pentru pronunţarea hotărârii contestate în apel, instanţa a reţinut nu doar
faptul că circumstanţele [care au determinat încredinţarea copilului lui H.C.] nu
se modificaseră, dar şi lipsa interesului reclamantei […], dovedită prin omisiunea
de a formula apel împotriva hotărârii [din 17 octombrie 2002 a Tribunalului
Maramureş], precum şi prin neexecutarea voluntară a obligaţiei de plată a pensiei
alimentare.
Motivele instanţei de fond sunt întemeiate pentru că măsura schimbării

încredinţării copilului de la un părinte la altul nu poate fi luată decât atunci când
interesele copilului necesită acest lucru, adică atunci când părintele căruia îi este
încredinţat copilul nu se mai poate ocupa de acesta în mod adecvat. Prin urmare,
schimbarea încredinţării copilului trebuie să fie justificată în mod corespunzător,
prin motive care să poată demonstra că menţinerea încredinţării copilului părintelui
căruia i-a fost încredinţat poate avea consecinţe negative asupra dezvoltării şi
educaţiei acestuia.
176
Probele examinate în speţă de instanţa de fond şi de cea de apel nu justifică

modificarea circumstanţelor [examinate de instanţa care a pronunţat hotărârea din
29 mai 2002]. Nici motivul privind bunicul patern nu reprezintă un element nou,
dat fiind faptul că minorul locuieşte cu bunicii paterni din luna noiembrie 1999.
Curtea consideră că schimbarea încredinţării copilului ar reprezenta o

modificare forţată a modului său de viaţă actual, […]”
23. Reclamanţii, reprezentaţi de avocat, au formulat recurs, reiterând, în esenţă,

aceleaşi motive ca la apel. În plus, aceştia au contestat faptul că instanţa de apel reţinuse
în mod eronat lipsa de interes a primei reclamante, deoarece aceasta nu fusese înştiinţată
despre obligaţia de a plăti pensie alimentară din cauza unei erori a avocatului său, care
omisese să formuleze recurs în procedura de divorţ. De asemenea, aceştia au invocat
faptul că bunicii paterni refuzau să se conformeze hotărârii pronunţate la 6 mai 2004
de Judecătoria Târgu Lăpuş, care le recunoscuse dreptul de vizită a copilului (infra,
pct. 30‑33).
24. Prin hotărârea definitivă din 14 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Cluj
într‑un complet de judecată format din judecătorii A.A., C.C. şi S.N., recursul a fost
respins, cu următoatea motivare:
„[...] schimbarea încredinţării copilului nu poate fi dispusă decât atunci când
noile circumstanţe demonstrează că părintele căruia i‑a fost încredinţat copilul nu
mai este în măsură să îi asigure o dezvoltare adecvată […], aceasta trebuie să fie
justificată în mod corespunzător printr-o mai bună protecţie a intereselor copilului,
schimbările forţate în modul de viaţă obişnuit al copilului nefiind de dorit.
[Reclamanţii] se contrazic în afirmaţii, deoarece, pe de o parte, aceştia subliniază

dreptul prioritar al mamei în raport cu dreptul subsidiar al bunicilor de a-şi exercita
drepturile părinteşti, dar, pe de altă parte, aceştia au solicitat ca minorul să fie
încredinţat bunicilor materni în timpul absenţei mamei din România. Prin urmare,
aceştia nu propun o soluţie definitivă şi favorabilă minorului, prin care acesta sa fie
încredinţat exclusiv unuia din părinţi, ci oferă soluţii temporare, ca cele actuale, în
funcţie de perioadele în care cei doi părinţi se află în străinătate. Afirmaţia [primei
reclamante] conform căreia ar vrea să rămână în ţară, pentru a se ocupa de minor, în
timp ce tatăl acestuia este în Italia, este contrazisă de […] cererea sa de a încredinţa
copilul bunicilor materni în timpul absenţei sale din România.
Nu se poate reţine faptul că bunicii paterni reţin în mod nelegal minorul,

deoarece decizia [luată de Primăria Târgu Lăpuş], în temeiul art. 152 C. fam., a
desemnat‑o pe H.V. tutore al copilului în absenţa tatălui acestuia.[...]
Criticile referitoare la comportamentul lui H.C. şi al bunicilor paterni […]

nu constituie critici pertinente pentru stabilirea situaţiei de fapt, deoarece mama
copilului […] nu a formulat o acţiune de acordare a dreptului de vizită a copilului
[…] decât după introducerea prezentei acţiuni şi ulterior hotărârii pronunţate de
judecătorie. Prin urmare, neînţelegerile şi conflictele dintre părţi nu pot constitui
un motiv suficient pentru a justifica schimbarea încredinţării copilului.”
177
3. Demersurile reclamanţilor pentru a păstra legătura cu copilul

25. Prin adresa din 9 mai 2003, prima reclamantă a informat autoritatea tutelară că
bunicii paterni, a căror capacitate de a se ocupa de copil o contesta, o împiedicau, atât pe
ea, cât şi pe ceilalţi doi reclamanţi, să vadă copilul şi să îi ofere cadouri. Aceasta a solicitat
să fie luate măsuri pentru soluţionarea acestei situaţii. La 10 iunie 2003, autoritatea
tutelară i‑a sugerat primei reclamante să ia la cunoştinţă conţinutul anchetei sociale
dispuse de Judecătoria Târgu Lăpuş în a doua acţiune privind încredinţarea copilului.
26. Prin noua adresă din 15 iunie 2003, prima reclamantă a solicitat autorităţii
tutelare să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei, invocând obligaţia de control
care îi revenea în temeiul art. 108 şi art. 109 C. fam. La 10 iulie 2003, autoritatea tutelară
a informat‑o pe reclamantă că faptele pretinse nu reieşeau din constatările făcute la
domiciliul copilului şi că, prin urmare, nu era necesar să fie luate alte măsuri de protecţie.
27. La 6 august 2003, la cererea reclamanţilor, doi reprezentanţi ai departamentului
de asistenţă socială şi ai autorităţii tutelare i‑au dus lui H.V. un pachet care conţinea
patru cutii cu jucării.
4. Cerere de ordonanţă preşedinţială pentru recunoaşterea dreptului de vizită
28. La o dată neprecizată în 2004, bazându‑se pe refuzul lui H.C. şi H.V. de
a le permite să viziteze copilul, reclamanţii, asistaţi de avocat, au introdus o cerere
de ordonanţă preşedinţială pentru acordarea dreptului de vizită. Aceştia au solicitat
permisiunea de a lua copilul la domiciliul lor în prima şi a treia săptămână din fiecare
lună, de vineri până duminică, precum şi o săptămână în timpul vacanţelor de iarnă şi de
primăvară şi o lună în timpul vacanţei de vară.
29. La şedinţa din 6 mai 2004, reclamanţii au solicitat interogarea martorului F.F.
Totuşi, aceştia au renunţat ulterior la interogarea martorului respectiv şi au declarat că
nu intenţionau să aducă alte probe. Instanţa a observat că audierea unei înregistrări
propuse de reclamanţi nu era necesară, dat fiind acordul pârâţilor de a accepta dreptul de
vizită în favoarea persoanelor în cauză.
30. Prin hotărârea din 6 mai 2004, Judecătoria Târgu Lăpuş le‑a admis parţial
acţiunea, ţinând seama de faptul că H.C. şi H.V. exprimaseră un acord de principiu
privind dreptul de vizită la domiciliul copilului. Instanţa a dispus ca H.C. şi H.V. să le
permită reclamanţilor să păstreze legături cu copilul la domiciliul acestuia din urmă
„în prima şi a treia săptămână din lună, vineri, sâmbătă sau duminică, între
orele 10:00 şi 18:00, cu posibilitatea de a duce minorul în oraş sau în spaţii de
petrecere a timpului liber.”
31. Instanţa şi‑a motivat decizia astfel:

„Conform art. 43 alin. (3) C. fam., părintele divorţat păstrează dreptul de a
avea legături personale [cu copilul], precum şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională, iar art. 42 alin. (3) prevede posibilitatea
178
încredinţării copilului altor rude, din motive întemeiate, astfel încât cererea
bunicilor materni este întemeiată, ca şi cea a mamei. [...]
Minorul a rămas de la vârsta de opt luni în grija pârâţilor, deci timp de peste
cinci ani, ceea ce a dus la stabilirea unei relaţii afective speciale cu aceştia […]
Această perioadă de cinci ani de întrerupere a legăturilor afective naturale între

reclamanţi şi minor, indiferent de motive […] [duce] la adoptarea unei soluţii
care reprezintă un echilibru între dorinţa reclamanţilor de a obţine recunoaşterea
dreptului lor şi interesul superior al minorului de a nu fi expus la traume psihice în
urma plecării din domiciliul unde acesta a început să perceapă realitatea, restabilirea
legăturilor între acesta şi reclamanţi trebuind să se facă lent, cu atât mai mult cu cât
minorul nu poate alege el însuşi în prezent soluţia care i‑ar fi cea mai favorabilă.
Prin urmare, legiuitorul a prevăzut, la art. 97 alin. (2) C. fam., că drepturile

părinteşti trebuie exercitate numai în interesul copiilor minori, după ce a prevăzut
la alin. (1) că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori.
[...].
Din cauza relaţiilor încordate între părţi, instanţa consideră că posibilitatea de

a duce minorul în oraş sau în spaţii de petrecere a timpului liber în zilele solicitate
este de natură, pe de o parte, să evite conflictele, şi, pe de altă parte, să satisfacă
dorinţa reclamanţilor de a reînnoda legăturile afective cu minorul”.
32. Reclamanţii au formulat recurs, invocând faptul că H.V. îi împiedica să menţină

legătura cu minorul şi că aceasta îi întreţinea o atitudine ostilă faţă de ei. Aceştia au
adăugat faptul că dreptul de vizită stabilit de judecătorie era dificil de aplicat în măsura
în care vinerea copilul mergea la grădiniţă, iar programul de aplicare a dreptului de vizită
ar fi perturbat programul şcolar. În plus, suprafaţa mică a oraşului şi absenţa spaţiilor de
petrecere a timpului liber făceau ca dreptul primei reclamante de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională să fie dificil de exercitat şi impuneau
reclamanţilor, în special în anotimpul rece, să viziteze copilul la domiciliul bunicilor
paterni, cu care aceştia erau în conflict.
33. Prin hotărârea definitivă din 3 noiembrie 2004, Tribunalul Maramureş a respins
ca nefondat recursul, reţinând că
„Prin formularea acestei cereri, reclamanţii urmăresc obţinerea unei măsuri
definitive şi care să nu fie temporară, în conformitate cu art. 581 C. proc. civ.
Pe de altă parte, obţinerea unei asemenea măsuri nu este urgentă, reclamanţii

arătând că fac demersuri de un an pentru a stabili legături personale […] cu
minorul […]
În consecinţă, cererea de ordonanţă preşedinţială nu îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege, având în vedere că judecătoria a admis‑o doar parţial, ţinând
seama de poziţia adoptată de pârâţi”.
179
5. Demersurile reclamanţilor în vederea executării hotărârii privind stabilirea

dreptului de vizită
34. Conform observaţiilor părţilor, din 2003 până în 2009, prima reclamantă venise în
România de nouă ori, pentru perioade de trei până la patru săptămâni. Cu aceste ocazii,
a încercat să îşi viziteze copilul, la început la domiciliul bunicilor paterni şi, ulterior, la
şcoală, din cauza degradării relaţiilor cu aceştia din urmă.
a) Plângere penală pentru nerespectarea hotărârii din 6 mai 2004
35. La 3 iulie 2004, al doilea şi al treilea reclamant au mers la domiciliul copilului
pentru a-şi exercita dreptul de vizită. Au avut loc discuţii între bunicii materni şi cei
paterni, în urma cărora aceştia din urmă au cerut copilului să meargă la reclamanţi.
Speriat, copilul a refuzat să iasă din casă.
36. În aceeaşi zi, al doilea şi al treilea reclamant au sesizat Parchetul de pe lângă
Judecătoria Târgu Lăpuş cu o plângere penală împotriva bunicii paterne pentru
nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti, şi anume a hotărârii din 6 mai 2004.
37. La 31 august 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş a dispus
neînceperea urmăririi penale în favoarea bunicii paterne. În această rezoluţie de
neîncepere a urmăririi penale se preciza că putea fi vorba de un incident izolat, opoziţia
sistematică, condiţie cerută de lege pentru existenţa unei asemenea infracţiuni, nefiind
demonstrată.
38. În rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale se menţiona faptul că aceasta
trebuia comunicată ultimilor doi reclamanţi. Totuşi, aceştia din urmă susţin că au intrat
în posesia unei copii a rezoluţiei, în urma demersurilor proprii, la 6 mai 2010. Aceştia
prezintă Curţii o copie a chitanţei pentru cheltuielile pe care au trebuit să le plătească
autorităţilor pentru a obţine o copie a respectivei rezoluţii.
b) Alte încercări ale ultimilor doi reclamanţi pentru a lua legătura cu copilul
39. La 16 iulie 2004, ultimii doi reclamanţi au mers la domiciliul copilului pentru
a-i oferi cadouri şi pentru a-l duce în oraş. De îndată ce au intrat ultimii doi reclamanţi
în curtea casei, bunica paternă a început să le facă reproşuri şi să le adreseze cuvinte
jignitoare. Copilul a refuzat să iasă din casă.
40. La 1 august 2004, cei trei reclamanţi însoţiţi de poliţie au mers la domiciliul
copilului. Din declaraţia martorului B.A. făcută în faţa unui notar public reiese că a avut
loc o ceartă cu această ocazie, în urma căreia bunica paternă a fost lovită, iar hainele
i‑au fost rupte. Copilul a fost luat cu forţa de reclamanţi. Conform martorului, poliţia
nu a intervenit. În urma acestor evenimente, o amendă contravenţională a fost aplicată
ultimului reclamant pentru deranjarea liniştii publice.
c) Demersuri efectuate prin intermediul unui executor judecătoresc
41. La 14 iulie 2004, cei trei reclamanţi au mandatat un executor judecătoresc pentru
a pune în executare hotărârea din 6 mai 2004.
180
42. La 29 iulie 2004, dând curs cererii executorului judecătoresc, Judecătoria Târgu

Lăpuş a dispus punerea în executare a hotărârii din 6 mai 2004 menţionată.
43. La 13 august 2004, executorul judecătoresc, însoţit de reclamanţi şi de poliţie,
a încercat să pună în executare hotărârea. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie
menţiona declaraţia bunicilor paterni conform căreia copilul ar fi plâns şi ar fi ameninţat
că se va arunca pe fereastră dacă va fi luat cu forţa de reclamanţi. De asemenea, acesta
menţiona că reclamanţii căutaseră copilul la domiciliul unui vecin, unde se afla acesta,
şi că reclamanţii aveau obligaţia de a-l aduce bunicilor paterni în aceeaşi zi la ora 18:00.
44. La 3 şi 8 noiembrie 2004, executorul judecătoresc a dispus reţinerea unei treimi
din pensia bunicii paterne pentru a acoperi cheltuielile de executare efectuate cu ocazia
punerii în executare a hotărârii din 6 mai 2004. Cheltuielile de executare au fost plătite la
27 decembrie 2004. Prin procesul-verbal din 10 ianuarie 2005, executorul judecătoresc a
constatat că dosarul de executare fusese finalizat prin plata cheltuielilor de executare. Prin
procesul-verbal din 27 ianuarie 2005, după ce a constatat că reclamanţii nu depuseseră
contestaţie împotriva actelor de executare în termenul prevăzut de lege, executorul
judecătoresc a dispus arhivarea dosarului.
d) Examenul psihologic al copilului
45. La cererea tatălui său, la 19 octombrie 2004, H.P. a fost supus unui examen
psihologic pentru a se stabili cauzele stării de stres şi de anxietate. Din certificatul medical
întocmit în urma acestui examen reiese că minorul suferea de tulburări emoţionale din
cauza conflictelor familiale. Se recomanda ca minorul să nu mai fie expus la conflictele
familiale şi să nu mai fie vizitat.
e) Demersuri efectuate pin intermediul autorităţii tutelare
46. La 30 noiembrie 2004, cei trei reclamanţi au informat autoritatea tutelară despre
dificultăţile întâmpinate în exercitarea dreptului lor de vizită recunoscut prin hotărârea
din 6 mai 2004. Aceştia au informat‑o în special de faptul că, la 19 noiembrie 2004,
într‑o zi de vineri, merseseră la ora 10 la şcoala unde învăţa copilul, fără să îl poată lua
totuşi cu ei, directoarea şcolii opunându‑se pe motiv că acesta trebuia să urmeze cursurile
între 8 şi 13 şi că la ora 13 trebuia să fie încredinţat bunicilor paterni. Cu această ocazie,
aceştia ar fi constatat că minorul era agitat şi speriat de prezenţa lor, comportament pe
care îl explicau prin interdicţia bunicii paterne de a avea legături cu ei.
47. Aceştia au solicitat autorităţii tutelare să intervină pentru a pune capăt
comportamentului ostil al lui H.V. care le interzicea reclamanţilor să viziteze copilul şi
refuza să primească jucăriile, hainele şi alte cadouri pe care aceştia doreau să i le ofere,
precum şi să supună copilul unui examen psihologic care să poată determina cauzele
comportamentului său în ceea ce îi priveşte. La 3 decembrie 2004, un pachet cu haine,
jucării şi bomboane a fost încredinţat aceluiaşi departament de al doilea şi al treilea
reclamant pentru a fi oferit copilului.
48. La 29 decembrie 2004, autoritatea tutelară le‑a răspuns că, în timpul vizitelor
efectuate la domiciliul bunicilor paterni, se constatase că minorul trăia într‑un climat
181
familial adecvat dezvoltării sale, fiind înconjurat de afecţiunea tatălui şi a bunicilor; în

plus, aceasta a considerat că minorul, în vârstă de cinci ani în perioada respectivă, era
prea mic pentru a putea fi influenţat în mod negativ în ceea ce îi priveşte pe bunicii
materni; de asemenea, i‑a informat pe reclamanţi că nu putea interveni în legătură
cu comportamentul ostil al lui H.V., pe motiv că aceasta avusese întotdeauna un
comportament adecvat în relaţiile cu reprezentanţii autorităţii tutelare; de asemenea,
a făcut referire la iniţiativa sa de a trimite un reprezentant să îi însoţească pe bunicii
materni la domiciliul copilului, pentru a-i oferi personal cadourile, dar aceştia ar fi
refuzat, invocând relaţiile încordate cu bunicii paterni, cadourile fiind transmise, prin
urmare, doar prin intermediul reprezentanţilor autorităţii tutelare. Autoritatea tutelară
a considerat că intervenţia sa nu era în măsură să rezolve singură conflictele între părţi,
intervenţia „altor autorităţi” fiind necesară în acest sens.
49. Prin adresele din 24 mai 2008 şi 16 mai 2009, reclamanţii au informat Curtea că,
din mai 2007, nu l‑au mai văzut pe copil pentru a nu-l face să sufere şi pentru a evita
conflictele.
II. Dreptul intern relevant
50. Articolele relevante ale Codului familiei prevăd următoarele:
Art. 42
„Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia
dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta
părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, […] va hotărî,
pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude, ori unor alte
persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de ocrotire.
Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor”.
Art. 43
„Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta
drepturile părinteşti. [...]
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea
legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura
şi pregătirea lui profesională.”
Art. 44
„În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi […],
a autorităţii tutelare […], instanţa judecătorească va putea modifica măsurile
privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii
divorţaţi şi copii. Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1)
şi (2) se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii”.
182
Art. 99
„De câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor
sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară, după ce ascultă pe
părinţi, hotărăşte potrivit cu interesul copilului.”
Art. 108
„Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu
asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi
bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se
informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte
sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea [...]; la nevoie, ei vor da îndrumările
necesare.”
51. Art. 581 C. proc. civ. privind cererea de ordonanţă preşedinţială, astfel cum era
în vigoare la momentul faptelor, este prezentat în hotărârea Costreie împotriva României
(nr. 31703/05, pct. 56, 13 octombrie 2009).
În drept
52. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieţii de
familie, pe de o parte, din cauza respingerii acţiunii lor privind modificarea încredinţării
copilului şi, pe de altă parte, din cauza deciziilor pronunţate de instanţele interne care
le‑au limitat dreptul de vizită. De asemenea, aceştia se plâng de faptul că autorităţile
române nu au luat măsurile adecvate pentru a asigura aplicarea rapidă a hotărârii din
6 mai 2004 a Judecătoriei Târgu Lăpuş care le acorda dreptul de vizită a copilului.
Aceştia invocă art. 8 din convenţie, formulat după cum urmează:


54. Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamanţilor presupune trei aspecte:
1) respingerea acţiunii reclamanţilor privind încredinţarea copilului; 2) sfera de aplicare
a dreptului de vizită stabilit de instanţele naţionale în cadrul cererii de ordonanţă
preşedinţială; 3) pretinsa lipsă de asistenţă din partea autorităţilor naţionale la punerea
în executare a hotărârii din 6 mai 2004 care stabilea un drept de vizită în favoarea
reclamanţilor. Curtea le va analiza separat (a se vedea, în acelaşi sens, Hokkanen împotriva
Finlandei, 23 septembrie 1994, seria A nr. 299‑A, pct. 59).
183
1. Cu privire la încredinţarea copilului
55. Reclamanţii se plâng de respingerea cererii lor privind schimbarea încredinţării
copilului. Aceştia pretind că procedura care a condus la această decizie nu a fost echitabilă,
pe motiv că instanţele interne ar fi ignorat probele depuse de ei la dosar. În plus, aceştia
denunţă subiectivitatea instanţelor interne, pe motiv că acestea au acceptat ca minorul să fie
încredinţat tatălui şi nu mamei, de vreme ce, în realitate, bunicii paterni exercitau acest drept.
56. Curtea observă că deciziile pronunţate de instanţele interne refuzând să îi
încredinţeze copilul primei reclamante se interpretează ca fiind o ingerinţă în exercitarea
dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat la art. 8 § 1 din convenţie.
Presupunând că aceste decizii constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii
de familie al celui de-al doilea şi al treilea reclamant, Curtea observă că, în principiu,
ingerinţa invocată presupune încălcarea art. 8 cu excepţia cazului în care aceasta este
„prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime în sensul § 2 al
acestei dispoziţii şi poate fi considerată drept „necesară într‑o societate democratică”.
57. În speţă, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de Codul familiei, şi urmărea
evident un scop legitim în sensul art. 8 § 2, şi anume protecţia interesului superior al
copilului.
58. Pentru a cerceta dacă măsura în litigiu era „necesară într-o societate democratică”,
Curtea va examina, având în vedere întreaga cauză, dacă motivele invocate pentru a o
justifica erau pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 din convenţie. De asemenea,
sarcina Curţii nu este aceea de a se substitui autorităţilor interne pentru a reglementa
problemele legate de încredinţarea şi vizitarea copilului, deoarece instanţele naţionale sunt,
în principiu, mai competente decât instanţa internaţională pentru a evalua elementele de
care dispun şi beneficiază, prin urmare, de o mare libertate în materie [Elsholz împotriva
Germaniei (MC), nr. 25735/94, pct. 48, CEDO 2000‑VIII]. În schimb, acesteia îi revine
sarcina de a aprecia, din perspectiva convenţiei, hotărârile pe care aceste instanţe le‑au
pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen, citată anterior, pct. 55) şi de
a verifica dacă ingerinţa incriminată era „necesară”, şi anume dacă era proporţională cu
scopul legitim urmărit.
59. În speţă, după divorţul părinţilor, copilul a fost de la început încredinţat tatălui,
prin hotărârea din 29 mai 2002 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, rămasă definitivă în urma
respingerii apelului primei reclamante şi a neintroducerii unui recurs de către aceasta.
60. Ulterior, instanţele naţionale au considerat că nu era necesar să se modifice
încredinţarea copilului, având în vedere că situaţia faptică nu se modificase substanţial
în comparaţie cu perioada în care această hotărâre fusese pronunţată, că se părea că
minorul s‑a integrat bine în familia bunicilor paterni de care acesta era foarte ataşat, că
o schimbare a încredinţării nu ar fi fost în interesul acestuia, dat fiind, în special, faptul
că prima reclamantă şi soţul acesteia intenţionau să rămână să lucreze în străinătate şi să
încredinţeze minorul bunicilor respectivi.
184
61. Curtea observă că hotărârile în litigiu au fost luate în conformitate cu dispoziţiile

pertinente ale art. 44 C. fam. şi că acestea urmăreau un scop legitim, şi anume protecţia
drepturilor copilului; în această privinţă, nu există îndoială că autorităţile competente au
ţinut seama de interesele minorului, stabilite în rapoartele anchetelor sociale realizate
la domiciliul părţilor şi rezultate, de asemenea, din declaraţiile martorilor. Admiţând
că cei doi părinţi, precum şi bunicii dispuneau de condiţii adecvate pentru a asigura
educaţia fiului şi nepotului lor, instanţele au constatat că acesta era foarte ataşat de tatăl
şi de bunicii paterni şi că nu exista niciun motiv imperativ care să justifice schimbarea
încredinţării în interesul copilului. În plus, pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele
naţionale au fost în contact direct cu experţii şi cu martorii, aflându‑se, prin urmare,
într‑o poziţie mai bună decât instanţa europeană pentru a găsi echilibrul just între
interesele în cauză (mutatis mutandis, Hoppe împotriva Germaniei, nr. 28422/95, pct. 50
in fine, 5 decembrie 2002).
62. În plus, Curtea observă că reclamanţii, reprezentaţi de un avocat, au avut
posibilitatea de a-şi susţine argumentele, precum şi de a lua la cunoştinţă argumentele
prezentate de cealaltă parte şi de a le discuta, şi au putut prezenta probe. Trebuie reamintit
că sarcina de a interpreta probele depuse la dosar revine în primul rând autorităţilor
naţionale. În speţă, Curtea nu identifică niciun element arbitrar în modul în care
instanţele naţionale au interpretat probele şi şi‑au motivat hotărârile. Prin urmare, nimic
nu conduce la constatarea conform căreia procesul decizional nu a fost echitabil sau nu
a permis reclamanţilor să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor interese.
Astfel, Curtea deduce că decizia de a nu schimba încredinţarea minorului era necesară
pentru protecţia intereselor acestuia şi nu poate fi considerată ca fiind disproporţionată.
63. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că instanţele interne şi‑au întemeiat
hotărârile pe motive pertinente şi suficiente, în sensul art. 8 § 2 din convenţie, şi nu şi‑au
depăşit marja de apreciere. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi
trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
2. Cu privire la sfera de aplicare a dreptului de vizită stabilit în cadrul cererii de ordonanţă
preşedinţială
a) Argumentele părţilor
64. Reclamanţii consideră că hotărârile pronunţate de instanţele interne, care le
limitează dreptul de vizită, sunt dificil de aplicat în practică şi nu le permit să dezvolte
relaţii personale cu copilul. Aceştia evidenţiază că, pentru a le limita dreptul de vizită,
instanţele naţionale au acordat o pondere excesivă condiţiilor materiale de viaţă ale tatălui.
Astfel, acestea au ignorat interesul copilului şi nu au urmărit să asigure un echilibru
emoţional şi psihologic copilului ameninţat de conflictul familial. Reclamanţii consideră
că afirmaţiile autorităţii tutelare şi ale corpului profesoral audiate în procedură sunt
invalidate de un certificat medical din 2 iunie 2001, care atestă că minorul, încredinţat
bunicilor paterni, a fost bolnav de mai multe ori, boli care, conform reclamanţilor, ar fi
putut fi evitate printr‑un comportament prompt din partea bunicii paterne.
185
65. Reclamanţii subliniază că nu le poate fi reproşat niciun comportament abuziv,

care să poată justifica limitarea dreptului de vizită a copilului. De asemenea, aceştia
menţionează că vineri copilul merge la grădiniţă până la ora 13, ceea ce restrânge în
realitate durata vizitei, că vizitele la domiciliul acestuia, care este în realitate al bunicilor
paterni, nu sunt posibile din cauza relaţiilor conflictuale cu aceştia din urmă şi că
posibilitatea de a duce copilul în spaţii de petrecere a timpului liber în oraş este lipsită de
aplicabilitate în măsura în care oraşul nu este dotat cu spaţii de agrement acoperite, iar
temperaturile foarte scăzute în anotimpul rece nu îi permit copilului să iasă.
66. Reclamanţii adaugă că, în procedura care s-a finalizat prin hotărârea din
6 mai 2004, cererile lor de probe nu au fost admise, iar argumentele lor nu au fost
examinate de instanţă.
67. Cu titlu introductiv, Guvernul observă că modul în care instanţele naţionale au
stabilit programul de vizitare nu constituie per se o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la
respectarea vieţii lor de familie.
68. Cu titlu subsidiar, acesta consideră că hotărârile instanţelor naţionale, care
determină sfera de aplicare a dreptului de vizită al reclamanţilor, constituie o măsură
conformă cu dispoziţiile convenţiei, în măsura în care aceasta este prevăzută de
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, urmăreşte un
scop legitim, şi anume protejarea interesului superior al copilului, şi este necesară într‑o
societate democratică.
69. De asemenea, Guvernul observă că motivele reţinute de instanţele naţionale
pentru stabilirea dreptului de vizită sunt pertinente şi suficiente. Conform acestuia,
plecând de la circumstanţele concrete ale cauzei, instanţele naţionale au ţinut seama de
interesul superior al copilului şi au asigurat un echilibru just între interesele acestuia din
urmă şi cele ale reclamanţilor. Acesta adaugă că, în procedură, reclamanţii au avut un rol
suficient de important pentru a‑şi apăra interesele.
b) Motivarea Curţii
70. Curtea reaminteşte că, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă
un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi că
măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul
protejat la art. 8 din convenţie (a se vedea, printre altele, Johansen împotriva Norvegiei,
7 august 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, şi Bronda împotriva Italiei,
9 iunie 1998, pct. 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV). În general, după divorţ,
este în interesul copilului ca legăturile dintre acesta şi familia sa să se păstreze (Gnahoré
împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX).
71. În circumstanţele cauzei, hotărârile care stabilesc programul de vizitare al
reclamanţilor la opt ore pe săptămână reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului lor la
respectarea vieţii de familie. Acelaşi lucru este valabil şi atunci când este vorba, ca în speţă,
de relaţiile dintre un copil care a locuit un anumit timp cu bunicii săi (Bronda împotriva
Italiei, 9 iunie 1998, pct. 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV şi supra, pct. 20).
186
72. Ingerinţa este prevăzută de lege. Întemeiată pe dispoziţiile din Codul familiei,
măsura contestată de reclamanţi viza în mod evident protecţia intereselor copilului. Prin
urmare, aceasta urmărea un scop legitim în sensul art. 8 § 2 din convenţie.
73. Pentru a cerceta dacă măsura în litigiu este „necesară într-o societate democratică”,
Curtea va examina, având în vedere întreaga cauză, dacă motivele invocate pentru a o
justifica erau pertinente şi suficiente în sensul art. 8 § 2 citat anterior. Fără îndoială,
examinarea a ceea ce foloseşte cel mai bine interesului copilului este întotdeauna de o
importanţă crucială în toate cauzele de acest fel. Bineînţeles, un echilibru just trebuie să
fie păstrat între interesele copilului şi cele ale părintelui [a se vedea, de exemplu, Olsson
împotriva Suediei (nr. 2), 27 noiembrie 1992, pct. 90, seria A nr. 250]. Astfel, Curtea va
acorda o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura
şi gravitatea sa, poate să primeze asupra celui al părintelui. În special, art. 8 din convenţie
nu poate fi interpretat ca autorizând părintele să ia măsuri care să prejudicieze sănătatea
şi dezvoltarea copilului (Johansen, citată anterior, pct. 78).
74. În speţă, instanţele naţionale şi‑au întemeiat deciziile pe interesul superior al
copilului. Acestea s-au sprijinit pe faptul că încredinţarea copilului fusese acordată tatălui
său şi că minorul continua să locuiască cu bunicii săi paterni, cu care locuia de mult timp,
fiind încredinţat bunicii. Cu siguranţă, acestea au luat în considerare vârsta foarte mică
a copilului şi consecinţele pe care schimbările acestui program le‑ar putea avea asupra
lui. În plus, acestea au considerat că restabilirea legăturilor dintre copil şi reclamanţi
trebuia să se facă lent. Ţinând seama de relaţiile încordate dintre reclamanţi şi bunicii
paterni, instanţele naţionale au stabilit programul de vizitare astfel încât să permită celor
interesaţi să se întâlnească singuri cu copilul.
75. Ţinând seama de faptul că autorităţile naţionale beneficiază de raporturi directe
cu toate persoanele interesate (Elsholz, citată anterior, pct. 48), Curtea nu se îndoieşte
de pertinenţa motivelor reţinute de instanţele naţionale. Totuşi, este necesar să se
determine, în funcţie de circumstanţele cauzei şi, în special, de gravitatea deciziilor
care trebuie luate, dacă reclamanţii au putut juca un rol suficient de important în
procesul decizional, considerat ca un întreg, pentru a le asigura protecţia necesară
a intereselor lor [W. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 64, seria A nr. 121,
Elsholz, citată anterior, pct. 52, şi Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96,
pct. 68, CEDO 2003‑VIII].
76. În acest sens, Curtea observă că reclamanţii, reprezentaţi de avocat, au avut
posibilitatea de a-şi susţine argumentele în procedură şi de a prezenta probe. Persoanele
interesate au renunţat la audierea unui martor şi, prin intermediul avocatului, au afirmat
că nu intenţionau să prezinte alte probe. În plus, judecătoria a respins motivat cererea
acestora de probe privind o înregistrare audio (supra, pct. 29).
77. În ceea ce priveşte acuzaţia reclamanţilor cu privire la lipsa examinării
argumentelor lor de către instanţele naţionale, reiese din dosar că judecătoria a examinat
cererea acestora în detaliu. În ceea ce priveşte procedura de revizuire introdusă de
reclamanţi, tribunalul a confirmat hotărârea instanţei inferioare. Curtea consideră că,
187
pronunţându‑se astfel, tribunalul a integrat motivele reţinute de judecătorie (a contrario,

Albina împotriva României, 28 aprilie 2005, nr. 57808/00, pct. 34).
78. În concluzie, nimic nu conduce la constatarea conform căreia procesul decizional

care a determinat instanţele naţionale să ia măsura în litigiu nu a fost echitabil sau nu a
permis reclamanţilor să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor interese [R.R.
împotriva României (nr. 1) (dec.), nr. 1188/05, 12 februarie 2008].
3. Cu privire la aplicarea dreptului de vizită stabilit în cererea de ordonanţă preşedinţială
80. Curtea constată că acest capăt de cerere privind imposibilitatea reclamanţilor de a

pune în aplicare hotărârea din 6 mai 2004 referitoare la dreptul de vizită nu este în mod
vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În plus, subliniază că acesta nu prezintă
81. Reclamanţii se plâng de faptul că autorităţile naţionale nu le-au acordat asistenţă

în executarea hotărârii definitive din 6 mai 2004 a Judecătoriei Târgu Lăpuş. Aceştia
pretind că autorităţile au rămas pasive în faţa refuzului bunicilor paterni de a respecta
dreptul de vizită a copilului.
82. În perioadele în care s-a întors în România, prima reclamantă subliniază că a

încercat să îşi viziteze copilul, la început la domiciliul bunicilor paterni, şi, ulterior, din
cauza degradării relaţiilor cu aceştia din urmă, la şcoală. În această perioadă, autorităţile
locale competente nu au jucat un rol activ în medierea disputei existente între aceasta şi
bunicii paterni pentru a face posibile întâlnirile cu copilul. Presupunând chiar că, după
anul 2004, nu a solicitat asistenţa autorităţilor pentru punerea în aplicare a hotărârii din
6 mai 2004, aceasta consideră că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţiile
pozitive de a exercita un control efectiv şi continuu asupra modului în care drepturile
copilului au fost respectate. Aceasta subliniază că, în 2003 şi 2004, a solicitat de mai
multe ori în scris autorităţilor locale să îi acorde asistenţă, dar demersurile sale nu au
avut nicio urmare.
83. Ultimii doi reclamanţi subliniază că au fost împiedicaţi să aibă contact cu nepotul
lor, cum li se permitea prin hotărârea din 6 mai 2004, din cauza opunerii bunicilor paterni.
Aceştia adaugă că au depus o plângere penală la poliţia locală pentru a se constata refuzul
bunicilor paterni de a respecta hotărârea citată anterior şi că s-a dispus neînceperea
urmăririi penale în cauză, iar această decizie nu le‑a fost comunicată decât la 6 mai 2010,
dată la care răspunderea penală a bunicilor paterni era deja prescrisă. Aceştia adaugă
faptul că, deşi s‑au prezentat de mai multe ori la domiciliul nepotului, nu au putut intra
în contact cu acesta. Aceştia consideră că, prin atitudinea lor, autorităţile locale, poliţia
şi instanţele naţionale i‑au susţinut pe bunicii paterni. În plus, acestea l‑au descurajat
188
pe ultimul reclamant în demersurile sale aplicându‑i o amendă contravenţională pentru

tulburarea ordinii publice, cu ocazia vizitei din 1 august 2004 la domiciliul copilului
(supra, pct. 40 in fine).
84. În cele din urmă, reclamanţii consideră că, ţinând seama de hotărârile definitive
pronunţate deja în cauză, o nouă procedură întemeiată pe dreptul comun pentru a
obţine un drept de vizită definitiv nu ar modifica situaţia. De asemenea, aceştia adaugă
că minorul este manipulat de tatăl şi de bunicii paterni şi că declaraţiile acestuia cu
ocazia unui interogatoriu în cadrul unei noi proceduri ar fi previzibile. Aceştia afirmă că,
pentru a evita o traumă suplimentară a copilului, nu au întreprins alte măsuri de punere
în aplicare, acceptând să îl viziteze pe copil la şcoală, în speranţa de a ameliora în timp
relaţiile cu H.P.
85. Guvernul remarcă faptul că dreptul de vizită al reclamanţilor a fost stabilit în
urma unei cereri de ordonanţă preşedinţială, cu caracter provizoriu, până la soluţionarea
acţiunii pe fond. Acesta subliniază că cererea de ordonanţă preşedinţială a fost examinată
cu promptitudine de instanţele naţionale.
86. Guvernul consideră că statul a pus la dispoziţia reclamanţilor mijloace suficiente şi
eficiente pentru punerea în aplicare a hotărârii din 6 mai 2004. Prin urmare, reclamanţii
erau cei care trebuiau să acţioneze cu promptitudine şi să utilizeze mijloacele puse la
dispoziţia lor pentru a obţine punerea în aplicare a hotărârii, ceea ce, conform Guvernului,
nu au făcut.
87. În această privinţă, Guvernul subliniază că, deşi reclamanţii au apelat la un executor
judecătoresc pentru a le acorda asistenţă în executarea hotărârii din 6 mai 2004, aceştia
nu au depus contestaţie la executare sau o acţiune disciplinară împotriva executorului
pentru a contesta actele de executare. În plus, aceştia nu au făcut alte demersuri pe
lângă executor pentru a solicita continuarea executării hotărârii în cauză. În afară de
aceasta, după noiembrie 2004, reclamanţii nu au informat autoritatea tutelară despre
imposibilitatea de a vedea copilul. În orice caz, aceste autorităţi, care au urmărit
situaţia copilului, au observat că ultima întâlnire între reclamanţi şi H.P. ar fi avut loc
la 24 aprilie 2009, la şcoală. În ceea ce priveşte prima reclamantă, era dificil pentru
autorităţi să ia măsurile necesare, în măsura în care aceasta era plecată în străinătate.
88. În cele din urmă, Guvernul observă că, în urma unui examen psihologic, s‑a
stabilit că H.P. suferea de tulburări emoţionale din cauza conflictelor în familie. În plus,
s-a recomandat ca minorul să nu mai fie expus la conflictele familiale şi să nu mai fie luat
de către reclamanţi împotriva voinţei sale.
a) Principii generale
89. Curtea face trimitere mai întâi la principiile fundamentale care rezultă din
jurisprudenţa sa, aplicabile în cauză, pe care le-a menţionat deja la pct. 70 de mai sus.
Aceasta reaminteşte că acelaşi lucru este valabil şi atunci când este vorba, ca în speţă, de
189
relaţiile dintre un copil şi bunicii săi, cu atât mai mult cu cât în favoarea acestora din
urmă a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care le era recunoscut dreptul de a
avea contact cu copilul (mutatis mutandis, Bronda, citată anterior, pct. 51).
90. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 tinde în principal să protejeze
individul împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta generează, de
asemenea, obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Într‑un
caz ca şi în celălalt, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între
interesele în cauză ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în
ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Keegan împotriva
Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).
91. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a declarat
în numeroase rânduri că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească
pe el şi pe copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua astfel de măsuri (a se vedea,
de exemplu, Ignaccolo‑Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I,
şi Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000‑VIII).
92. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest sens
nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai
mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative.
Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi
cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important.
Dacă autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea
colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât
limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele, drepturile şi libertăţile acestor
persoane şi, în special, de interesele superioare ale copilului şi de drepturile pe care
i le recunoaşte art. 8 din convenţie. În situaţia în care contactele cu părinţii riscă să
ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, autorităţile naţionale
trebuie să asigure un echilibru just între acestea (Hokkanen citată anterior, pct. 58, şi
Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 94).
b) Aplicarea principiilor generale în speţă
93. În primul rând, Curtea observă că nu se contestă în speţă că legătura dintre
reclamanţi şi H.P. intră sub incidenţa vieţii de familie în sensul art. 8 din convenţie.
i) Perioada care trebuie luată în considerare
94. În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată, în privinţa cererii de ordonanţă
preşedinţială, la 6 mai 2004, astfel cum a fost confirmată prin hotărârea din
3 noiembrie 2004, Guvernul consideră că aceasta a încetat să producă efecte la
14 martie 2005, data pronunţării hotărârii definitive în procedura de încredinţare a
copilului. Potrivit acestuia, după această dată, reclamanţii ar fi trebuit să introducă o
nouă cerere pentru stabilirea dreptului definitiv de vizită.
95. Curtea a observat deja că, deşi defineşte caracterul temporar al ordonanţelor
preşedinţiale, dreptul intern nu oferă nicio precizare cu privire la procedura care trebuie
190
urmată în cazul în care hotărârea definitivă pronunţată în procedura de încredinţare a

copilului nu conţine nicio dispoziţie privind dreptul de vizită al părintelui căruia nu
i-a fost încredinţat copilul (Costreie, citată anterior, pct. 76). În speţă, decizia pe fond
a hotărât numai cu privire la încredinţarea copilului şi nu s-a pronunţat cu privire la
dreptul de vizită al reclamanţilor.
96.Totuşi, Curtea consideră că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Costreie împotriva
României, citată anterior. În speţă, spre deosebire de cauza Costreie, autorităţile naţionale
nu au mai recunoscut caracterul executoriu al hotărârii privind cererea de ordonanţă
preşedinţială din 6 mai 2004, prin deciziile sau demersurile lor, după pronunţarea
hotărârii definitive în procedura de încredinţare a copilului (Costreie, citată anterior,
pct. 75 şi 77). În plus, Curtea reaminteşte că a ajuns la concluzia că, în cadrul procedurii
de încredinţare a copilului şi a celei privind dreptul de vizită, procesul decizional a fost
echitabil şi a permis reclamanţilor să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor
interese (a contrario Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 99‑100; supra, pct. 62 şi 76‑78).
97. Prin urmare, ţinând seama de cele de mai sus, Curtea nu va lua în considerare
perioada ulterioară datei de 14 martie 2005, dată la care acţiunea a fost soluţionată pe
fond. După această dată, reclamanţii şi-ar fi putut revendica drepturile prin iniţierea
unei acţiuni în justiţie pentru a se stabili în favoarea lor un drept definitiv de vizită.
ii) Cu privire la punerea în aplicare a dreptului de vizită al reclamanţilor
98. Punctul decisiv în speţă constă în a şti dacă autorităţile române au luat toate
măsurile care se impuneau în mod rezonabil pentru a facilita executarea hotărârii
pronunţate la 6 mai 2004 de Judecătoria Târgu Lăpuş prin care li se acorda reclamanţilor
dreptul de vizită a copilului (Hokkanen, citată anterior, pct. 58).
99. Este necesar să se reamintească faptul că, într-o cauză de acest gen, caracterul
adecvat al unei măsuri este stabilit în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare. Într-
adevăr, procedurile privind dreptul de vizită, inclusiv executarea hotărârii pronunţate
la încheierea acestora, necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate
avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte
împreună cu el (Costreie, citată anterior, pct. 81). În speţă, acest lucru este justificat
cu atât mai mult cu cât acţiunea introdusă de reclamanţi este o cerere de ordonanţă
preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a proteja individul împotriva
oricărui prejudiciu care poate rezulta din simpla scurgere a timpului (Ignaccolo‑Zenide,
100. Cu titlu introductiv, Curtea observă că Guvernul indică faptul că prima reclamantă
se afla pentru perioade lungi în străinătate. În mod similar Guvernului, Curtea admite
că, având în vedere că realizarea dreptului de vizită implică în sine prezenţa mamei
copilului, se înţelege că, în speţă, nu se poate impune autorităţilor obligaţia de a pune în
aplicare hotărârea din 6 mai 2004 în absenţa persoanei în cauză. Totuşi, aceasta observă
că părţile nu au informat‑o cu privire la perioadele în care prima reclamantă se afla în
România în timpul perioadei cuprinse între 6 mai 2004 şi 14 martie 2005. Conform
191
dosarului, aceasta a mandatat executorul judecătoresc în vederea executării şi, după

1 august 2004, a participat la actele de executare.
101. În concluzie, Curtea consideră că nu este de competenţa sa să facă speculaţii cu
privire la perioadele în care prima reclamantă a fost în România. Aceasta va examina
modul în care autorităţile au luat măsurile necesare şi adecvate pentru a facilita executarea
hotărârii în cauză, ţinând seama de faptul că şi persoanele interesate trebuie să aibă un
comportament activ în executarea hotărârii [D. împotriva Poloniei (dec.), nr. 8215/02,
14 martie 2006].
102. În acest sens, Curtea observă că, deşi la 14 iulie 2004 reclamanţii au mandatat
un executor judecătoresc pentru a pune în aplicare hotărârea din 6 mai 2004, acesta
nu a fost învestit cu formulă executorie decât două săptămâni mai târziu, şi anume la
29 iulie 2004 (supra, pct. 42), împiedicându‑i astfel pe reclamanţi să îşi exercite dreptul
de vizită stabilit prin hotărârea în cauză. În contextul cauzei, Curtea nu este convinsă
că un asemenea interval de timp, care nu este în niciun fel imputabil reclamanţilor,
corespunde esenţei unei astfel de acţiuni care implică urgenţa.
103. Ulterior, deşi hotărârea în cauză a acordat reclamanţilor dreptul de vizită la
fiecare două săptămâni, executorul judecătoresc a făcut tot ce era necesar pentru a pune
în aplicare dreptul de vizită al reclamanţilor o singură dată, şi anume la 13 august 2004,
fără ca, după această dată, să mai organizeze alte întâlniri. În plus, acesta a închis dosarul
de executare înainte ca acţiunea pe fond să fie soluţionată (supra, pct. 44). De asemenea,
în măsura în care Guvernul le reproşează reclamanţilor că nu au introdus o acţiune
disciplinară împotriva executorului sau o contestaţie la executare, Curtea consideră că
asemenea acţiuni nu pot fi considerate suficiente, deoarece este vorba de căi indirecte
de executare (mutatis mutandis, Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 111). Astfel, după
13 august 2004, reclamanţii nu şi‑au putut exercita dreptul de vizită, astfel cum era
prevăzut de hotărârea din 6 mai 2004 pronunţată de Judecătoria Târgu Lăpuş.
104. Luând act de modul în care reclamanţii au reuşit să obţină punerea în aplicare
a dreptului lor de vizită, şi anume obligând copilul să respecte hotărârea judecătorească
(supra, pct. 40 şi 43), Curtea doreşte să sublinieze că măsurile coercitive în privinţa
copiilor nu sunt recomandate în acest domeniu delicat (Ignaccolo-Zenide, citată anterior,
pct. 106). În această privinţă, poliţia şi executorul judecătoresc care erau prezenţi la
executare nu au considerat necesară intervenţia autorităţii specializate în protecţia
copilului, şi anume a autorităţii tutelare. În plus, această ultimă autoritate era deja
informată de prima reclamantă cu privire la relaţiile încordate existente între părţi
(supra, pct. 25‑26).
105. În cadrul demersurilor lor, în noiembrie 2004, reclamanţii au informat autoritatea
tutelară cu privire la dificultăţile întâmpinate pentru punerea în aplicare a dreptului lor
de vizită stabilit prin hotărârea din 6 mai 2004. Or, această autoritate s‑a limitat să
transmită reclamanţilor o comunicare în care erau descrise relaţiile existente între părţi,
asigurându‑i de comportamentul adecvat al bunicii paterne în relaţia cu autorităţile
(supra, pct. 48), ceea ce nu răspundea în niciun fel dificultăţilor legate de punerea în
192
aplicare a dreptului de vizită, invocate de persoanele în cauză. Autoritatea tutelară a

considerat că intervenţia sa nu era în măsură să rezolve singură conflictele între părţi,
intervenţia „altor autorităţi” fiind necesară în acest sens. Totuşi, aceasta nu i‑a informat
pe reclamanţi despre natura sau numele „celorlalte autorităţi” competente.
106. Deşi este adevărat că autoritatea tutelară a propus celui de‑al doilea şi al treilea
reclamant să îi însoţească pentru a oferi cadouri copilului, este adevărat şi faptul că
nicio măsură nu a fost propusă pentru aplicarea efectivă a dreptului de vizită care nu
fusese exercitat de mai multe luni. Or, după cum a menţionat deja Curtea, autorităţile
naţionale, beneficiind de un contact direct cu toate persoanele implicate, sunt cele mai în
măsură să stabilească şi să aplice măsurile cele mai adecvate pentru protejarea interesului
superior al copilului.
107. Dată fiind vârsta fragedă a copilului, intervenţia autorităţii tutelare era în speţă cu
atât mai necesară cu cât, în urma examenului psihologic efectuat la 19 octombrie 2004,
s‑a stabilit că H.P. suferea de tulburări emoţionale ca urmare a conflictelor din familie şi
se recomanda ca acesta să nu mai fie constrâns la realizarea dreptului de vizită. Această
constatare alarmantă nu ar fi trebuit să oprească autorităţile competente în demersurile
acestora, ci să le motiveze pentru a organiza contacte pregătitoare între părţi şi copil şi să
solicite în plus ajutorul pedopsihiatrilor sau al psihologilor în vederea remedierii situaţiei
(a se vedea, mutatis mutandis, Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 101,
26 mai 2009). Autoritatea tutelară, căreia art. 108 C. fam. îi conferea totuşi competenţe
suficiente în materie, s‑a limitat să constate că minorul era bine la tatăl şi bunicii paterni
şi să acţioneze ca intermediar pentru a-i transmite acestuia pachete. Astfel, au fost puse
bazele unei degradări posibil iremediabile a relaţiilor dintre reclamanţi şi copil.
108. Curtea observă că, după 13 august 2004, autorităţile nu au luat nicio măsură
pentru a pune în aplicare dreptul de vizită al reclamanţilor, astfel cum este definit în
hotărârea din 6 mai 2004. În plus, după comunicarea adresată de autoritatea tutelară
reclamanţilor în decembrie 2004 (supra, pct. 48) şi până la soluţionarea acţiunii pe fond
privind încredinţarea, autorităţile române sesizate cu executarea hotărârii citate anterior
au dat dovadă de inactivitate totală. Or, în măsura în care reclamanţii au sesizat în mod
valabil autorităţile cu privire la executarea hotărârii în cauză şi cu privire la dificultăţile
întâmpinate la punerea în aplicare a acesteia, inactivitatea reclamanţilor nu putea scuti
autorităţile de obligaţiile ce le reveneau, în calitate de depozitari ai forţei publice, în
materie de executare (Ignaccolo‑Zenide, citată anterior, pct. 111).
109. Curtea este conştientă de faptul că dificultăţile întâmpinate în executarea
hotărârii din 6 mai 2004 prin care era conferit reclamanţilor dreptul de vizită proveneau
în mare parte din animozitatea existentă între cei doi părinţi şi familiile acestora. Totuşi,
autorităţile trebuie să intervină în special atunci când situaţia este conflictuală între părţi,
fără să le revină, bineînţeles, o obligaţie în privinţa rezultatului. Cu toate acestea, Curtea
nu poate admite, în circumstanţele cauzei, ca reclamanţii să fie consideraţi răspunzători
de ineficienţa hotărârilor sau a măsurilor relevante în vederea stabilirii unor contacte
efective (mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 60).
193
110. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile competente
nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contactele regulate între reclamanţi şi
H.P., în condiţiile prevăzute de hotărârea din 6 mai 2004. În consecinţă, în pofida marjei
de apreciere de care beneficiază autorităţile competente în materie, imposibilitatea
reclamanţilor de a-şi exercita dreptul de vizită se interpretează, în cazul de faţă, ca o
atingere disproporţionată adusă dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de
111. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
112. Invocând art. 6 din convenţie, reclamanţii se plâng de inechitatea procedurii
privind modificarea încredinţării copilului. Din perspectiva art. 13 din convenţie, aceştia
se plâng că nu au beneficiat de un recurs efectiv, în măsura în care apelul şi recursul în a
doua procedură privind încredinţarea copilului au fost judecate de aceeaşi curte de apel.
Din perspectiva art. 14 din convenţie şi a art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenţie, aceştia
pretind în cele din urmă că au suferit o discriminare nejustificată din partea instanţelor
interne, care ar fi încălcat, potrivit susţinerilor acestora, principiul egalităţii între soţi.
113. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie, Curtea
observă că reclamanţii au beneficiat de o procedură contradictorie. Aceştia au putut să
prezinte, în diverse etape ale procedurii, argumentele pe care le considerau relevante
pentru apărarea intereselor lor, iar deciziile de respingere a acţiunii lor au fost motivate
de instanţele naţionale. În procedura în litigiu, considerată în ansamblul său, Curtea nu
identifică niciun aspect inechitabil sau arbitrar care poate cauza probleme din perspectiva
art. 6 § 1 din convenţie. Ţinând seama, de asemenea, de concluziile la care a ajuns din
perspectiva art. 8 cu privire la acest subiect (supra, pct. 62), Curtea constată că acest
capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4
din convenţie.
observă că acesta se referă în realitate la pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţelor
interne şi că trebuie analizat din perspectiva art. 6 din convenţie. Or, aceasta reaminteşte
că a hotărât deja că faptul că aceeaşi instanţă se pronunţă asupra a două căi de recurs
în cadrul aceleiaşi proceduri nu constituie un motiv legitim de suspiciune cu privire
la imparţialitatea instanţei respective, cu condiţia ca completele de judecată care
s‑au pronunţat succesiv cu privire la cauză să fi fost diferite, cum era cazul în speţă
[Parohia Greco‑Catolică Ticvaniul Mare împotriva României (dec.), nr. 2534/02,
24 octombrie 2006]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi
trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
115. În cele din urmă, Curtea observă că nu sunt justificate capetele de cerere
întemeiate pe art. 14 din convenţie şi pe art. 5 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Ţinând
seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă
să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a evidenţiat nicio încălcare
194
aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele citate. De asemenea, în

privinţa ultimilor doi reclamanţi, aceştia nu pot pretinde că au suferit un prejudiciu
ca urmare a pretinsei inegalităţi de tratament între prima reclamantă şi fostul său soţ,
care să le permită să se considere victimele unei încălcări a art. 5 din Protocolul nr. 7
la convenţie. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie
respinse în temeiul art. 34 şi al art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
A. Prejudiciu
117. Prima reclamantă solicită 25 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.
Al doilea şi al treilea reclamant solicită împreună 15 000 EUR cu titlu de prejudiciu
moral.
118. Guvernul consideră că legătura de cauzalitate între pretinsa încălcare a convenţiei
şi prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită şi că sumele solicitate sunt excesive în
raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu. Conform acestuia, o eventuală hotărâre de
condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
119. Curtea consideră că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei
reparaţii echitabile constă, în speţă, în constatarea încălcării art. 8 din convenţie ca
urmare a imposibilităţii reclamanţilor de a obţine aplicarea dreptului de vizită prevăzut
în favoarea lor de hotărârea din 6 mai 2004 a Judecătoriei Târgu Lăpuş. Aceasta consideră
că trebuie să i se acorde primei reclamante suma de 5 000 EUR şi 5 000 EUR celui de‑al
doilea şi al treilea reclamant împreună, cu titlu de prejudiciu moral.
120. De asemenea, prima reclamanta solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile de
judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
121. Guvernul subliniază că doar cheltuielile suportate în procedurile interne care
au generat o încălcare pot fi rambursate. Acesta subliniază că reclamanta nu şi‑a însoţit
cererea de documente justificative pertinente.
rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real,
necesar şi rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le
deţine şi de jurisprudenţa sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată din
procedura naţională, consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru procedura în faţa
Curţii şi acordă suma respectivă primei reclamante.
195
1. Declară cererea admisibilă cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din
convenţie în ceea ce priveşte punerea în aplicare a dreptului de vizită al reclamanţilor,
recunoscut prin hotărârea din 6 mai 2004 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, şi inadmisibilă
pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume,
care trebuie convertite în moneda naţională, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, primei reclamante, pentru prejudiciul moral;
ii. 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, celui de‑al doilea şi al treilea reclamant împreună, pentru prejudiciul moral;
iii. 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu
titlu de impozit, primei reclamante, pentru cheltuielile de judecată;
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul
Grefier Preşedinte
196
CAUZA ŞTEFĂNICĂ ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Ştefănică şi alţii împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte,Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert
grefier de secţie,
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 38155/02 îndreptată împotriva României, prin
care optsprezece resortisanţi ai acestui stat („reclamanţii”), ale căror informaţii personale
sunt prezentate în anexa la această hotărâre23, au sesizat Curtea la 7 octombrie 2002
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale („convenţia”). Doi dintre reclamanţi au decedat după depunerea cererii în
faţa Curţii, iar moştenitorii acestora şi‑au exprimat intenţia de a continua examinarea
cererii. Informaţiile personale ale acestora sunt prezentate, de asemenea, în anexă.
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de G. Teodorescu, avocat în Bucureşti. Guvernul
român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu,
3. Reclamanţii s‑au plâns de jurisprudenţa contradictorie a instanţelor din România
în ceea ce priveşte acordarea plăţilor compensatorii în cazul concedierii colective de la
aceeaşi bancă de stat.
4. La 4 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de
asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
22
Cu privire la retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, a se vedea supra, nota 1, pag, 11.
23
Pentru lista detaliată a reclamanţilor, a se vedea hotărârea in extenso pe site-ul www.ier.ro.
197
În fapt
5. Toţi reclamanţii sunt cetăţeni români.
6. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum
urmează.
7. Toţi reclamanţii sunt foşti angajaţi ai B., bancă supusă unui proces complex de
restructurare a companiilor de stat din România, care a presupus concedieri colective.
8. Concedierea colectivă a angajaţilor B. a avut loc în diferite etape între
septembrie 1998 şi octombrie 1999. Aceasta a afectat sute de persoane din România
care lucrau fie în sediul central, fie în filialele locale ale băncii după cum urmează: 632
de persoane au fost concediate în septembrie 1998, 70 de persoane au fost concediate
în februarie 1999 şi 725 de persoane au fost concediate în mai 1999. Nu se cunoşte un
număr precis pentru etapele finale ale procesului de concediere. Din dosar reiese că
reclamanţii au fost concediaţi în perioada septembrie 1998–octombrie 1999.
9. Reclamanţii au făcut mai multe încercări de a primi sumele compensatorii
pentru concedierea colectivă (infra, pct. 14) de la Agenţia pentru Ocupare şi Formare
Profesională a Municipiului Bucureşti, agenţie de stat responsabilă cu achitarea acestor
plăţi, dar nu au avut succes.
10. La 3 decembrie 2000, aceştia au introdus o acţiune împotriva agenţiei pentru a
li se acorda plăţile compensatorii. Aceştia au susţinut că, în conformitate cu legislaţia
aplicabilă, drepturile lor au luat naştere la data încetării contractelor lor. Faptul că B. nu
a prezentat agenţiei lista persoanelor ale căror contracte au încetat nu poate fi imputat
angajaţilor. În plus, în jurisprudenţa consacrată, au fost aprobate cererile prezentate de alţi
foşti angajaţi aflaţi într‑o situaţie similară prin hotărâri pronunţate de aceeaşi judecătorie
din Bucureşti şi prin hotărâri definitive ale instanţelor de grad superior din ţară.
11. Prin hotărârea din 9 august 2001, Judecătoria Bucureşti a admis cererea
reclamanţilor. Acesta a stabilit că B. a prezentat agenţiei locale doar o listă a persoanelor
concediate după 8 octombrie 1999 şi nu a trimis lista persoanelor concediate înainte de
această dată, chiar dacă făceau parte din acelaşi proces de concediere colectivă. Instanţa
consideră că acest fapt a dat naştere unor inegalităţi în rândul persoanelor concediate.
12. Admiţând apelul introdus de agenţie, prin hotărârea definitivă din 25 martie 2002
(redactată la 1 iulie 2002), Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea judecătoriei şi a
concluzionat că reclamanţii nu îndeplineau cerinţele pentru a primi plăţile compensatorii.
Pentru reclamanţii concediaţi între septembrie 1998 şi mai 1999, instanţa de apel a făcut
referire la altă condiţie prevăzută de legislaţia naţională, şi anume că Fondul Proprietăţii
de Stat (FPS) ar fi trebuit să îşi mandateze reprezentanţii speciali din consiliul
acţionarilor pentru a se ocupa de reorganizare, în special de concedierea colectivă.
În prezenta cauză, instanţa de apel a stabilit că un astfel de mandat nu exista la data
198
Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României
concedierii reclamanţilor şi, prin urmare, aceştia nu aveau dreptul la plăţi compensatorii.
Pentru reclamanţii concediaţi în perioada august – octombrie 1999, tribunalul a stabilit
că aceştia nu îndeplineau o altă condiţie, şi anume că aceştia nu au demonstrat că
luaseră parte la procedura de preconcediere. Instanţa a concluzionat că reclamanţii nu
îndeplineau aceste condiţii specifice şi a respins cererile acestora.
13. Reclamanţii au prezentat cererile Procurorului general pentru a introduce recurs
în anulare împotriva hotărârii definitive, invocând, inter alia, existenţa unor hotărâri
definitive contradictorii în cazul altor foşti angajaţi în aceeaşi situaţie cu ei, şi anume cei
concediaţi înainte de octombrie 1999. Cererile lor au fost respinse.
A. Legislaţia relevantă privind plăţile compensatorii pentru concedierea colectivă
14. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/1997, modificată prin OUG nr. 52/1998,
prevedea că persoanele ale căror contracte de muncă au încetat din cauza procedurilor
de concediere colectivă aveau dreptul la plăţi compensatorii în cuantum de şase până la
doisprezece ori salariul mediu net naţional. La 24 iunie 1999, OUG nr. 98/1999, recent
adoptată, a schimbat metoda de stabilire a cuantumului plăţilor compensatorii, care din
acel moment a fost de şase până la doisprezece ori salariul mediu net pe unitate.
15. Art. 46 din OUG nr. 98/1999 a obligat angajatorii să înştiinţeze în scris agenţiile
implicate în procesul de concediere colectivă, aprobat în programul de restructurare, şi
să trimită lista personalului ce urmează a fi concediat. În baza acestor liste, agenţiilor
competente li s‑a solicitat să acorde servicii de preconcediere, inclusiv consiliere şi
reorientare profesională. Pentru a avea dreptul la plăţi compensatorii, persoanele afectate
de concedierea colectivă erau obligate să participe la aceste programe de preconcediere.
B. Jurisprudenţa privind cereri similare
16. În cauze similare, foşti angajaţi ai B., concediaţi înainte de octombrie 1999,
au solicitat recunoaşterea dreptului lor la plăţi compensatorii. Ca urmare a refuzului
agenţiei de a plăti despăgubiri, aceştia au depus plângeri la instanţele interne competente.
Dreptul acestora la plăţi compensatorii a fost recunoscut prin diferite hotărâri definitive
pronunţate de instanţe între iunie 2000 şi septembrie 2001. Motivarea a fost diferită:
unele instanţe au considerat că a fost îndeplinită condiţia FPS privind mandatul special,
altele nici nu au luat în considerare această condiţie specială.
Condiţia cu privire la participarea la procedurile de preconcediere a fost luată în
considerare în mod indirect în unele hotărâri. În hotărârile respective s‑a făcut referire
la faptul că angajatorul nu a prezentat agenţiilor competente lista personalului concediat
înainte de octombrie 1999.
Unele hotărâri subliniază faptul că procesul concedierii colective s‑a desfăşurat în
mai multe etape şi că persoanele concediate înainte de octombrie 1999 au fost private de
protecţia socială oferită de plăţile compensatorii, chiar dacă condiţiile de concediere au
fost identice şi nu a existat niciun motiv obiectiv pentru această discriminare.
199
17. Un alt grup de foşti angajaţi, care au fost concediaţi între august 1998 şi mai 1999
şi care au pierdut în instanţă prin hotărârea definitivă a Tribunalului Bucureşti din
31 ianuarie 2002, au formulat o cerere către Procurorul general pentru a formula un
recurs în anulare în favoarea lor. Acesta din urmă a acceptat cererea lor şi a depus o cerere
în acest sens la Cutea Supremă de Justiţie.
Prin hotărârea definitivă din 1 octombrie 2003, Curtea Supremă a admis recursul
în anulare şi a casat hotărârea definitivă pronunţată în cauza respectivă. Instanţa a
concluzionat că lipsa mandatului special al FPS (emis în august 1999) nu a afectat
dreptul persoanelor ale căror contracte de muncă au încetat în cadrul unei concedieri
colective de a primi plăţi compensatorii. De asemenea, aceasta a explicat că, în cazul
unei interpretări contrare, efectele ar fi inacceptabile pentru că ar crea discriminare între
persoane situate pe aceeaşi poziţie sau pe poziţii similare. Aceasta a adăugat şi că, în
cazul în care foştii angajaţi nu au fost implicaţi în procedurile de preconcediere colectivă
din cauza neglijenţei angajatorului, aceştia aveau în continuare dreptul de a primi plăţi
compensatorii.
18. Hotărârile definitive ulterioare ale Curţii de Apel Bucureşti din 30 iunie 2003
şi din 3 septembrie 2004 au urmat aceeaşi abordare şi au recunoscut dreptul la plăţi
compensatorii foştilor angajaţi concediaţi în aceeaşi perioadă ca reclamanţii.
C. Dreptul intern cu privire la recursul în anulare
19. Art. 330 C. proc. civ., în vigoare la momentul respectiv, prevedea că Procurorul
general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, putea ataca cu recurs în anulare, la
Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile. Acest recurs în anulare
a fost abrogat de dreptul intern prin OUG nr. 58/2003, publicată în Monitorul Oficial
la 26 iunie 2003.
20. Art. 329 C. proc. civ. reglementează un alt tip de cale de atac extraordinară
(„recurs în interesul legii”). Dispoziţiile în vigoare la momentul respectiv prevedeau că,
procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, avea dreptul, pentru a
se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, să ceară Curţii Supreme de Justiţie
să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din
partea instanţelor judecătoreşti. Soluţiile nu aveau efect asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate. În urma modificărilor aduse codului în 2005, a devenit posibilă recunoaşterea
dreptului colegiilor de conducere ale curţilor de apel de a sesiza Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu o astfel de cerere.
21. Art. 322 pct. 9. C. proc. civ. prevede că o cauză poate fi revizuită în faţa instanţelor
interne în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti.
În drept
22. În temeiul art. 6 § 1, art. 2 § 1, art. 13 şi a art. 17 din convenţie, reclamanţii s‑au
plâns că respingerea cererii lor de Tribunalul Bucureşti era contrară soluţiei adoptate în
200
ultimă instanţă de alte instanţe interne şi că au fost, astfel, privaţi de plăţile compensatorii
la care aveau dreptul. De asemenea, aceştia s‑au plâns că instanţele interne nu au fost
imparţiale sau independente şi s-au pronunţat, în acest caz, în mod greşit.
23. Curtea poate face o caracterizare în drept a faptelor cauzei şi nu se limitează
la caracterizarea făcută de reclamant sau de Guvern. O cerere se caracterizează şi prin
faptele pretinse şi nu doar prin motivele legale sau argumentele prezentate (a se vedea
Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, pct. 29, seria A nr. 172, şi
Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii
1998‑I). Având în vedere acest lucru, Curtea consideră că cererile reclamantului vor fi
examinate în temeiul art. 6 § 1 din convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat
cu art. 14 din convenţie.
24. Reclamanţii s‑au plâns că instanţele interne au adoptat soluţii contradictorii în
probleme legale similare. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 se citesc după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de
sale cu caracter civil [...].”
26. Guvernul consideră că practica judiciară contradictorie în cadrul unui sistem juridic
bazat pe jurisdicţia din anumite zone geografice specifice nu este în sine incompatibilă
cu cerinţele art. 6 § 1. Potrivit acestuia, reclamanţii nu au dovedit că jurisprudenţa
divergentă este adoptată în mod consecvent la nivel naţional sau de instanţele cu grad
superior de jurisdicţie şi au prezentat doar un număr limitat de exemple de hotărâri
divergente.
27. În continuare, Guvernul subliniază că, spre deosebire de situaţia de fapt din
cauza Beian împotriva României (nr. 1) [nr. 30658/05, CEDO 2007‑XIII (extrase)],
jurisprudenţa divergentă în prezenta cauză nu provine de la instanţa cu cel mai înalt
grad de jurisdicţie. Acesta consideră că era de competenţa instanţelor naţionale să
interpreteze legea şi că, în absenţa unei hotărâri a Curţii Supreme destinate să creeze o
practică comună, existenţa unor interpretări diferite ale dispoziţiilor legale aplicabile nu
încalcă principiul certitudinii juridice.
28. În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la
1 octombrie 2003, Guvernul observă că aceasta nu era destinată unificării practicii
201
instanţelor inferioare, ci se referea la o anumită cauză. Totuşi, acesta a atras atenţia

asupra faptului că, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o soluţie în cazul
jurisprudenţei divergente, şi anume un recurs în interesul legii (supra, pct. 20).
29. Reclamanţii au respins argumentul Guvernului şi au reiterat că s‑au pronunţat
hotărâri definitive contradictorii în cauze similare cu cea a lor.
30. Curtea observă că a concluzionat anterior că anumite divergenţe în interpretare
pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea
celui din România, se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de apel şi recurs
competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială [a se vedea Zielinski şi Pradal şi
Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24846/94 şi 34165/96 – 34173/96, pct. 59,
CEDO 1999‑VII]. Această concluzie a fost pronunţată în raport cu sistemele juridice
care includeau o curte supremă, al cărei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile
dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii,
citată anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42162/02,
2 decembrie 2008].
31. Curtea observă că prezenta cauză se referă la o problemă legală care îi afectează pe
foştii angajaţi ai B. care au făcut parte din acelaşi proces de concediere colectivă. Aceasta
acceptă faptul că miza problemei legale nu era un subiect de interes general pentru
întreaga societate, asemenea practicii judiciare contradictorii în ceea ce priveşte restituirea
în cauza Tudor Tudor împotriva României (nr. 21911/03, pct. 31, 24 martie 2009), dar a
afectat o categorie bine definită de persoane. Totuşi, aceasta consideră că reclamanţii, ca
oricare alt cetăţean, au avut dreptul la un proces echitabil pentru stabilirea pretenţiilor
lor civile, iar dreptul la un proces echitabil include dreptul la certitudinea juridică. În
acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit căreia principiul certitudinii
juridice este indicat în convenţie şi constituie unul din elementele de bază ale statului de
drept [a se vedea Beian (nr. 1), citată anterior, pct. 39].
32. Curtea consideră că, de îndată ce un stat adoptă o soluţie pentru a reglementa
concedierea colectivă a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusă în
aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă în scopul evitării, pe cât posibil, a incertitudinii
şi a ambiguităţii pentru persoanele interesate de măsurile de punere în aplicare a
acesteia. În acest context, ar trebui să se sublinieze că incertitudinea – fie legislativă,
administrativă sau rezultată din practicile aplicate de către autorităţi – este un factor
important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului [a se vedea
Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 151, CEDO 2004‑V; Păduraru
împotriva României, nr. 63252/00, pct. 92, CEDO 2005‑XII (extrase) şi Beian împotriva
României (nr. 1), citată anterior, pct. 33].
33. Curtea observă că hotărârile judecătoreşti aplicabile în prezenta cauză care privesc
dreptul la plăţi compensatorii se aplică şi persoanelor aflate într‑o situaţie similară,
şi anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiaşi companii, înainte de
202
octombrie 1999, pe care angajatorul lor le-a privat de dreptul la plăţi compensatorii.
Întrucât nu au fost considerate de companie ca făcând parte din concedierea colectivă,
persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile de preconcediere. În plus,
potrivit OUG nr. 98/1999, pentru a beneficia de asistenţă de preconcediere, numele
acestora trebuiau să fie trimise agenţiilor responsabile cu prestarea acestor servicii.
Astfel cum reiese din diversele hotărâri ale instanţelor în speţă, angajatorul nu a trimis
agenţiilor listele cu persoanele concediate înainte de octombrie 1999.
34. De asemenea, Curtea observă că, deşi a fost respinsă acţiunea în justiţie a
reclamanţilor pentru plăţi compensatorii, în hotărârile definitive ale mai multor instanţe
s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plăţi în favoarea persoanelor aflate în situaţii
similare. Aceste hotărâri contradictorii indică o abordare inconsistentă a instanţelor
interne în ceea ce priveşte interpretarea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea
plăţilor compensatorii în ciuda situaţiilor factuale similare.
35. Fără să considere necesar să se pronunţe cu privire la potenţialul rezultat al
acţiunii în instanţă a reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Vinčić şi alţii împotriva
Serbiei, nr. 44698/06 şi urm., pct. 56, 1 decembrie 2009), Curtea apreciază că diversitatea
interpretărilor dreptului intern din partea diferitelor instanţe care se pronunţă în calitate
de ultimă instanţă a condus la o incertitudine judiciară în soluţionarea unor pretenţii
civile similare.
36. Curtea consideră necesară analizarea aprofundată a argumentului Guvernului,
conform căruia exista un mecanism care asigura interpretarea uniformă a legii aplicabile.
În acest sens, Curtea observă că tribunalele erau cele care erau competente să se pronunţe
în ultimă instanţă şi, în consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie nu putea interveni în
soluţionarea cauzelor în timpul procedurilor ordinare.
37. Reclamanţii au solicitat Procurorului general să introducă unul din cele două
recursuri în anulare şi ambele cereri au fost respinse. În acelaşi timp, o cerere de la
reclamanţi diferiţi a fost admisă şi s-a finalizat printr-o soluţie favorabilă pentru
persoanele implicate (supra, pct. 17). Decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie
în aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specifică a legii în cauza respectivă
şi nu era destinată să uniformizeze interpretările contradictorii ale legislaţiei naţionale
(a se vedea, mutatis mutandis, Tudor Tudor, citată anterior, pct. 29). În plus, Curtea îşi
reiterează concluzia din cauza Tudor Tudor (citată anterior), conform căreia intervenţia
Curţii Supreme era posibilă doar prin intermediul unui recurs în anulare care contrazicea
în sine principiul certitudinii juridice.
Curtea recunoaşte că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară
şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate
diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă în sine
principiul certitudinii juridice.
Totuşi, atunci când există divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în
esenţă similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice, apare o problemă
în privinţa certitudinii juridice. Aceasta a fost situaţia şi în această cauză.
203
38. În lumina consideraţiilor precedente, Curtea concluzionează că, în absenţa unei

căi de a rezolva aceste divergenţe, soluţionarea inconsistentă a cererilor prezentate
de multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care
trebuie să fi redus încrederea publicului în justiţie, această încredere fiind cu certitudine
o componentă esenţială a statului bazat pe norme de drept (a se vedea, mutatis mutandis,
Vinčić, citată anterior, pct. 56) Incertitudinea judiciară în cauză i‑a privat pe reclamanţi
de un proces echitabil.
39. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în această privinţă.
40. Având în vedere constatarea anterioară, Curtea consideră că nu este necesar să se
continue examinarea celorlalte capete de cerere în temeiul art. 6 § 1 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat
cu art. 14 din convenţie
41. În esenţă, reclamanţii s‑au plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat
cu art. 14 din convenţie, că au fost privaţi de plăţile compensatorii, în timp ce alte
persoane aflate în poziţii similare cu ale lor au primit plăţile respective.
42. Având în vedere constatările de la pct. 39, Curtea consideră că nu este necesar să
se continue examinarea acestor capete de cerere.
A. Prejudiciu
44. Cu privire la prejudicial material, reclamanţii au solicitat împreună 198 000 euro
(EUR), sumă corespunzătoare valorii plăţilor compensatorii la care aceştia considerau că
aveau dreptul, sumă ajustată în funcţie de rata inflaţiei. Guvernul a solicitat ca, în cazul
în care Curtea constată o încălcare, reclamanţii să se poată prevala de art. 322 pct. 9
C. proc. civ., care le conferă dreptul să se adreseze instanţelor naţionale cu cerere de
revizuire pentru a restabili situaţia existentă înainte de încălcarea convenţiei. În orice caz,
Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi nejustificate.
45. În primul rând, Curtea a precizat că o hotărâre în care se constată o încălcare
impune statului pârât obligaţia legală de a pune capăt acestei încălcări şi de a acorda
reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia
existentă înainte de încălcare [a se vedea Brumărescu împotriva României (reparaţie
echitabilă) (MC), nr. 28342/95, pct. 19, CEDO 2001‑I, şi Fostul rege al Greciei şi alţii
împotriva Greciei (MC) (reparaţie echitabilă), nr. 25701/94, pct. 72].
204
46. Având în vedere încălcarea constatată în prezenta cauză şi motivele acestei

constatări (supra, pct. 35 şi 38, în special trimiterea la rezultatul acţiunilor în instanţă
ale reclamanţilor), precum şi la dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. (supra, pct. 21), şi
ţinând seama de principiul subsidiarităţii, Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor
trebuie respinse.
47. De asemenea, reclamanţii au solicitat 90 000 EUR pentru prejudiciul moral
suferit. Guvernul a considerat această sumă excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii în
cauze similare.
48. Curtea consideră că reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în
urma încălcării dreptului lor la un proces echitabil. Pronunţându-se în echitate, Curtea
acordă fiecărui reclamant 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
49. Reclamanţii au solicitat suma de 3 000 EUR pentru cheltuielile de judecată. În
acest sens, reclamanţii au prezentat o listă detaliată care includea redactările documentelor
legale prezentate Curţii şi autorităţilor interne cu privire la recursurile în anulare.
De asemenea, aceştia au prezentat facturi pentru serviciile de traducere (observaţii şi
hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare) în valoare de aproximativ 750 EUR.
50. Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi a contestat justificarea
sumelor solicitate în temeiul asistenţei juridice pentru procedurile interne extraordinare
şi pentru serviciile de traducere.
51. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea
cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi
rezonabil al acestora.
52. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate
mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 40 EUR fiecărui reclamant
pentru cheltuielile de judecată, plus orice altă sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit de către aceştia.
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 6 § 1 cu privire la lipsa certitudinii
juridice;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce priveşte încălcarea
principiului certitudinii juridice;
205
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau fondul celorlalte

capete de cerere;
4. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de
la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie,
următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de
schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 3 000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice altă sumă ce
poate fi datorată cu titlu de impozit,
(ii) 40 EUR (patruzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul
Grefier Preşedinte
206
CAUZA AGVPS‑BACĂU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza AGVPS‑Bacău împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupanèiè, Egbert
grefier,
Procedura
care o persoană juridică de drept român, Asociaţia generală a vânătorilor şi pescarilor
sportivi din România („AGVPS‑Bacău”, „reclamanta”) a sesizat Curtea la 19 mai 2003
fundamentale („convenţia”).
2. Asociaţia reclamantă este reprezentată de Dan Florin Druga, avocat în Iaşi. Guvernul
român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu,
3. Reclamanta s‑a plâns de lipsa de publicitate a procedurii civile în urma căreia a
fost dizolvată şi de încălcarea dreptului său la libertatea de asociere ca urmare a aceleiaşi
proceduri.
4. La 26 august 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
În fapt
5. Reclamanta este o federaţie, persoană juridică de drept privat, formată din mai
multe asociaţii de vânătoare şi pescuit. Aceasta are sediul social în Bacău (România).
24
207
A. Istoricul cauzei
6. După cel de-al doilea război mondial şi până la căderea regimului comunist,
vânătorii şi pescarii din România erau grupaţi într-o singură „Asociaţie generală a
vânătorilor şi pescarilor sportivi din România” care avea sediul central în Bucureşti
(AGVPS‑Bucureşti). Aceasta fusese înfiinţată prin Decretul nr. 211 din 25 august 1948,
care îi conferea statutul de persoană juridică de utilitate publică, iar ulterior a fost
menţionată în multe alte acte normative. Aceasta îşi desfăşura activităţile prin intermediul
filialelor sale locale.
7. După 1989, au fost înfiinţate alte asociaţii de vânătoare şi pescuit, independent de
AGVPS‑Bucureşti.
8. La 16 iunie 2000, patru asociaţii de vânătoare şi pescuit au decis să înfiinţeze
federaţia AGVPS‑Bacău, deoarece, conform reclamantei, AGVPS‑Bucureşti a refuzat
să îşi aducă statutul în conformitate cu Legea nr. 103/1996 şi să permită, astfel, buna
gestionare a vânătorii. La 29 iunie 2000, alte 27 de asociaţii au aderat la federaţia nou
înfiinţată.
9. În statutul său, federaţia îşi propunea, printre altele, să reprezinte interesele
asociaţiilor de vânătoare şi pescuit membre pe plan naţional şi internaţional. De
asemenea, aceasta îşi propunea să elibereze permise şi autorizaţii de vânătoare şi pescuit,
în temeiul reglementărilor adoptate de autorităţile publice.
10. La cererea federaţiei şi după examinarea actelor constitutive, prin două hotărâri
din 20 iunie şi 10 iulie 2000, Tribunalul Bacău i-a acordat personalitate juridică şi a
dispus înscrierea acesteia în registrul federaţiilor.
11. La 24 iulie 2000, reclamanta a informat ministerul de resort despre constituirea
sa în temeiul Legii nr. 103/1996 şi i-a trimis copii după documentele sale constitutive,
solicitându-i să recunoască federaţia ca partener de dialog în temeiul Legii nr. 103/1996.
Reclamanta nu a primit niciodată răspuns la cerere. Conform informaţiilor reţinute de
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în reyoluţia de încetare a urmăririi
penale din 5 septembrie 2002, cererea a rămas fără răspuns din cauza unei omisiuni a
angajatului ministerului pentru probleme de vânătoare şi pescuit, cauzată de mutarea
arhivelor.
12. Prin hotărârea din 22 februarie 2001, primul-ministru a acordat AGVPS‑Bucureşti,
al cărui preşedinte era, statutul de persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică.
B. Poziţia ministerului de resort faţă de reclamantă
13. La 11 septembrie 2001, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor i‑a
solicitat reclamantei să facă dovada activităţii sale în domeniul vânătorii, informând-o
că, în caz contrar, va cere dizolvarea acesteia. De asemenea, ministerul i‑a solicitat
reclamantei să nu mai utilizeze acelaşi nume ca AGVPS‑Bucureşti pentru a evita
confuziile şi pentru a nu aduce atingere ordinii publice.
208
Cauza AGVPS Bacău împotriva României
14. Constatând că şi alte organizaţii de vânătoare şi pescuit în afară de

AGVPS‑Bucureşti, inclusiv reclamanta, eliberaseră autorizaţii şi permise de vânătoare,
la 5 octombrie 2001 ministerul a solicitat anularea autorizaţiilor şi permiselor acordate
de alte organisme în afară de AGVPS‑Bucureşti.
Reclamanta a introdus o acţiune în anulare a acestei decizii a ministerului. Prin
hotărârea pronunţată la 26 februarie 2002, Curtea de Apel Bacău a confirmat validitatea
deciziei administrative şi, în consecinţă, anularea autorizaţiilor şi permiselor de vânătoare.
În urma recursului reclamantei, hotărârea din 26 februarie 2002 a fost confirmată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârea definitivă din 14 septembrie 2004.
15. Prin comunicarea din 9 ianuarie 2002, ministerul a solicitat reclamantei să îşi
aducă statutul în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 103/1996, în măsura în care, în
redactarea sa actuală, statutul prevedea atribuţii pe care Legea nr. 103/1996 le acordase
exclusiv AGVPS‑Bucureşti.
C. Urmărirea penală împotriva domnului Ianopol, preşedintele asociaţiei
reclamante
16. Împotriva preşedintelui federaţiei reclamante a fost începută urmărirea penală
pentru faptul că, la 16 decembrie 2000 a întocmit şi a eliberat autorizaţii şi permise de
vânătoare neconforme cu Legea nr. 103/1996.
17. La 5 septembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
a dispus încetarea urmăririi penale. Acesta a constatat că ordinul ministrului din
17 septembrie 1997 cu privire la detaliile tehnice ale autorizaţiilor şi permiselor de
vânătoare nu fusese niciodată publicat în Monitorul Oficial, fiind transmis direct şi
exclusiv către AGVPS‑Bucureşti. Or, în aceste împrejurări, reclamanta nu îl putuse lua
la cunoştinţă. De asemenea, procurorul a constatat că reclamanta contestase decizia
ministerului din 5 octombrie 2001 prin care i se interzicea eliberarea acelor documente.
Parchetul a concluzionat că domnul Ianopol fusese de bună-credinţă atunci când a
tipărit şi a eliberat documentele respective şi că acesta nu avusese intenţia de a săvârşi o
infracţiune.
De asemenea, prin aceeaşi rezoluţie, parchetul a dispus confiscarea autorizaţiilor şi
permiselor de vânătoare neconforme.
18. O rezoluţie similară a fost emisă de procuror la 11 octombrie 2002 pentru
autorizaţiile şi permisele de vânătoare tipărite de asociaţia reclamantă în iunie 2001.
D. Procedura pentru dizolvarea asociaţiei reclamante
19. La 8 august 2001, AGVPS‑Bucureşti a solicitat radierea asociaţiei reclamante din
registrul federaţiilor, pe motiv că utiliza în mod abuziv denumirea de „Asociaţia generală
a vânătorilor şi pescarilor sportivi din România”, pe care reclamanta o avea din 1953.
Prin hotărârea din 25 septembrie 2001, Tribunalul Bacău a respins cererea, considerând
că cele două structuri fuseseră înfiinţate în mod legal. În urma recursului formulat de
209
AGVPS‑Bucureşti, prin hotărârea din 19 decembrie 2001, Curtea de Apel Bacău a casat

hotărârea menţionată anterior şi a retrimis dosarul la tribunal.
20. Procedura ulterioară s‑a derulat integral în camera de consiliu în prezenţa părţilor,
inclusiv a preşedintelui asociaţiei reclamante. Pronunţarea hotărârii a avut loc în şedinţă
publică.
21. La 13 martie 2002, în faţa instanţei, AGVPS‑Bucureşti a modificat obiectul
acţiunii sale solicitând dizolvarea judiciară a asociaţiei reclamante şi lichidarea acesteia,
pe motiv că, în lipsa recunoaşterii statutului de utilitate publică, dispoziţiile statutare
ale reclamantei privind reprezentarea asociaţiilor de vânătoare şi pescuit şi acordarea
de permise şi autorizaţii de vânătoare şi pescuit erau contrare Legii nr. 103/1996.
De asemenea, aceasta a invocat faptul că, la 25 mai 1999, Curtea de Apel Braşov
acordase personalitate juridică unei noi AGVPS, dar că, în urma recursului formulat
de AGVPS‑Bucureşti, la 23 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat această
hotărâre, refuzând astfel să recunoască o altă AGVPS.
22. La 10 aprilie 2002, ministerul a formulat o cerere de intervenţie voluntară pentru
a se alătura acţiunii introduse de AGVPS‑Bucureşti.
Acesta a invocat că reclamanta nu îşi adusese statutul în conformitate cu
Legea nr. 103/1996 în termenul de trei luni acordat de art. 58 din OG nr. 26/2000,
astfel cum i se solicitase la 9 ianuarie 2002.
23. Reclamanta s‑a opus acestor cereri din partea AGVPS‑Bucureşti şi a ministerului,
pe care le-a considerat tardive. Cu toate acestea, la 24 aprilie 2002, instanţa le‑a admis.
24. Prin hotărârea din 22 mai 2002, instanţa a pronunţat dizolvarea şi lichidarea
reclamantei. Instanţa a reţinut că singura asociaţie care a obţinut recunoaşterea privind
utilitatea publică era AGVPS‑Bucureşti. Prin urmare, aceasta a considerat că statutul
AGVPS‑Bacău era contrar dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 103/1996. În plus, instanţa a
observat că reclamanta eliberase autorizaţii şi permise de vânătoare, deşi numai persoanele
juridice de utilitate publică beneficiau de acest drept în temeiul Legii nr. 103/1996.
Constatând că, prin hotărârea pronunţată la 26 februarie 2002 într‑o procedură
încă pendinte, Curtea de Apel Bacău confirmase anularea acestor documente (supra,
pct. 14), instanţa a concluzionat că activitatea reclamantei a încălcat dispoziţiile art. 14
din OG nr. 26/2000.
25. Reclamanta a formulat recurs, reiterând opoziţia sa faţă de cererile de modificare
a obiectului acţiunii şi de intervenţie voluntară a ministerului. Pe fond, aceasta a susţinut
că statutul şi activitatea federaţiei nu erau contrare legii. În ceea ce priveşte acordarea
permiselor şi autorizaţiilor de vânătoare, aceasta a susţinut că litigiul cu privire la
validitatea acestor acte era în continuare pendinte şi că Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a dispus, la 5 septembrie şi 11 octombrie 2002, încetarea urmăririi
penale privind aceleaşi fapte. Precizând că parchetul a refuzat să îi pună la dispoziţie
motivarea rezoluţiei de încetare a urmăririi penale, aceasta a solicitat instanţei să facă
210
demersurile necesare pe lângă parchet pentru ca aceste documente să fie depuse la dosar.
De asemenea, reclamanta a denunţat lipsa de publicitate a procedurii, considerând că
decizia de examinare a cauzei în camera de consiliu se datora unei erori de interpretare
a OG nr. 26/2000.
Prin încheierea din 18 noiembrie 2002, curtea de apel a respins fără motivare cererea
privind rezoluţiile procurorului. Observând că, pentru înregistrarea persoanelor juridice,
OG nr. 26/2000 prevăzuse o procedură în camera de consiliu, curtea de apel a considerat
că aceeaşi procedură trebuia să se aplice în cazul dizolvării judiciare.
Prin hotărârea definitivă din 9 decembrie 2002, curtea de apel a respins recursul,
confirmând temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.
26. Noul recurs formulat de reclamantă împotriva hotărârii definitive din
9 decembrie 2002 a fost respins ca inadmisibil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care
a înlocuit fosta Curte Supremă de Justiţie), la 21 septembrie 2005.
A. Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000
27. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile obţin personalitate juridică în momentul
înscrierii acestora în registrul de la grefa judecătoriei destinat acestui scop. Încheierea
de înscriere este emisă după verificarea actelor constitutive de judecătorul delegat.
Dacă observă obstacole la înregistrare, acesta din urmă poate convoca reprezentantul
reclamantului pentru a le remedia. Procedura se desfăşoară în camera de consiliu.
28. Art. 14 prevede că, dacă persoana juridică intenţionează să desfăşoare activităţi care
necesită o autorizaţie administrativă prealabilă, acestea nu pot avea loc, sub sancţiunea
dizolvării judecătoreşti, decât după obţinerea autorizaţiei menţionate.
29. În urma deciziei Guvernului, o asociaţie sau o fundaţie poate obţine statutul
de persoană juridică de utilitate publică. Orice asociaţie care îndeplineşte criteriile
prezentate la art. 38 din ordonanţă poate adresa o cerere ministerului de resort pentru a
obţine statutul de utilitate publică. Litigiile cu privire la acordarea statutului de utilitate
publică urmează procedura contenciosului administrativ. De asemenea, federaţiile pot
solicita acordarea acestui statut dacă legea le oferă această posibilitate.
30. În temeiul art. 56, la cererea oricărei persoane interesate, instanţa poate dispune
dizolvarea unei persoane juridice dacă scopul sau activitatea acesteia a devenit ilicită sau
contrară ordinii publice.
B. Legea nr. 103/1996 (în vigoare până la 9 noiembrie 2006)
31. Art. 5 prevede că organizaţiile vânătoreşti erau afiliate, în scopul reprezentării la
nivel naţional şi internaţional, la Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi
din România. Tot în temeiul art. 5, Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi
din România este o persoană juridică de utilitate publică care asigură îndeplinirea
211
atribuţiilor stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în

scopul gestionării fondurilor de vânătoare.
32. Prin O.U.G. din 14 septembrie 1999, obligaţia de afiliere a organizaţiilor
vânătoreşti la AGVPS‑Bucureşti a fost eliminată, dar a fost reintrodusă prin
Legea nr. 654 din 23 noiembrie 2001.
33. Potrivit art. 27 alin. (1) şi (7) din lege, „Asociaţia generală a vânătorilor şi
pescarilor sportivi din România” trebuie să elibereze permise de vânătoare asociaţiilor
constituite legal care, la rândul lor, trebuie să le distribuie membrilor lor. Autoritatea
administrativă centrală a întârziat eliberarea unui nou model de permis şi, prin urmare,
AGVPS‑Bucureşti a continuat să distribuie membrilor asociaţiilor afiliate modelul vechi
de permis.
34. Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, intrată în vigoare la
9 noiembrie 2006, a abrogat Legea nr. 103/1996. Noua lege a eliminat toate prerogativele
AGVPS‑Bucureşti.
Din acel moment, exploatarea fondurilor de vânătoare şi de pescuit este încredinţată
asociaţiilor într‑o procedură care reuneşte gestionarii acestor fonduri, Consiliul Naţional
de Vânătoare şi autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Permisele de
vânătoare şi de pescuit sunt eliberate de asociaţiile gestionare ale acestor fonduri.
C. Codul de procedură civilă
35. Art. 121 C. proc. civ. consacră publicitatea oricărei proceduri contencioase cu
excepţia situaţiei în care legea dispune în mod explicit altfel sau atunci când motivele de
ordin public sau interesele părţilor solicită desfăşurarea în şedinţă secretă.
În drept
I. Cu privire la admisibilitatea cererii
A. Cu privire la excepţia invocată de Guvern
36. Guvernul invocă incompatibilitatea ratione pesonae a cererii cu dispoziţiile
convenţiei, în măsura în care reclamanta şi‑a pierdut capacitatea civilă la 9 decembrie 2002,
dată la care a fost confirmată definitiv dizolvarea acesteia. Din acel moment, federaţia
nu mai are personalitate juridică şi, în consecinţă, aceasta nu mai constituie un subiect
de drept apt să participe la raporturile juridice, inclusiv la cele generate în faţa Curţii.
37. Federaţia reclamantă nu a făcut comentarii cu privire la acest punct.
38. În primul rând, Curtea reaminteşte că, prin „victimă”, art. 34 din convenţie
desemnează persoana direct afectată de actul sau de omisiunea în litigiu. Prin urmare,
condiţiile care reglementează cererile individuale introduse în temeiul convenţiei nu
coincid obligatoriu cu criteriile naţionale cu privire la locus standi. Normele juridice
interne în materie pot servi în scopuri diferite de cele de la art. 34; dacă există uneori
212
analogie între scopurile respective, nu înseamnă că trebuie să fie întotdeauna astfel. Prin
urmare, scopul subiacent mecanismului convenţiei este acela de a furniza o garanţie
efectivă şi practică persoanelor afectate de încălcări ale drepturilor fundamentale
[Velikova împotriva Bulgariei (dec.), nr. 41488/98, CEDO 1999‑V (extrase)].
39. Curtea a arătat deja că insolvabilitatea nu poate elimina dreptul pe care art. 34 din
convenţie îl conferă „oricărei persoane” (Pine Valley Developments Ltd. şi alţii împotriva
Irlandei, 29 noiembrie 1991, pct. 42 in fine.., seria A nr. 222). Aceasta consideră că
acelaşi principiu se aplică în speţă. Pe de altă parte, dacă poziţia Guvernului ar fi
acceptată, Curtea ar fi lipsită de orice posibilitate de a verifica respectarea drepturilor
garantate reclamantei la art. 6 § 1 şi art. 11 din convenţie, capetele de cerere pe care
membrii federaţiei reclamante le‑ar putea eventual formula în faţa Curţii fiind diferite
de cele prezentate de reclamanta însăşi în speţă (a se vedea, mutatis mutandis, Mişcarea
Producătorilor Agricoli pentru Drepturile Omului împotriva României, nr. 34461/02,
pct. 32-35, 22 iulie 2008 şi Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii împotriva Turciei,
30 ianuarie 1998, pct. 33, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I).
De asemenea, Curtea aminteşte că, într-o cauză anterioară, a recunoscut calitatea
de victimă a unui partid politic căruia îi fusese refuzată înscrierea de către autorităţile
naţionale şi care, prin urmare, nu exista conform legislaţiei interne [Partidul
comuniştilor (nepecerişti) şi Gheorghe Ungureanu împotriva României (dec.), nr. 46626/99,
16 decembrie 2003].
40. Din aceste motive, este necesar să se respingă excepţia invocată de Guvern şi să i
se recunoască reclamantei calitatea de victimă, în temeiul art. 34 din convenţie.
B. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1
41. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că o procedură privind înregistrarea unei
asociaţii în vederea obţinerii de către aceasta a statutului de persoană juridică se referă la
un drept civil (a se vedea, printre altele, APEH Üldözötteinek Szövetsége şi alţii împotriva
Ungariei, nr. 32367/96, pct. 32-36, CEDO 2000‑X). De asemenea, mai recent, Curtea
a constatat aplicabilitatea art. 6 § 1 în ceea ce priveşte latura sa civilă, în cazul unei
proceduri de dizolvare a unei comunităţi religioase (a se vedea Martorii lui Iehova din
Moscova împotriva Rusiei, nr. 302/02, pct. 193, 10 iunie 2010).
42. În speţă, Curtea observă că litigiul care face obiectul prezentei cereri se referă
la dizolvarea federaţiei reclamante, afectând astfel însăşi existenţa juridică a acesteia şi
capacitatea sa de a rămâne titulara unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, conferite în
temeiul dreptului român persoanelor juridice care au statut juridic de federaţie.
Prin urmare, este necesar să se concluzioneze că art. 6 § 1 este aplicabil în speţă.
C. Cu privire la celelalte motive de inadmisibilitate
43. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3
din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
213
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie

44. Reclamanta se plânge de absenţa publicităţii şedinţelor de judecată în faţa
instanţelor interne. De asemenea, aceasta susţine că aceloraşi instanţe le-a lipsit
independenţa şi că au comis erori grave în fapt şi în drept. Aceasta se sprijină pe art. 6 § 1
din convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public
[...], de către o instanţă independentă şi imparţială […], care va hotărî [...] asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
45. Guvernul evidenţiază că reclamanta nu a demonstrat că a suferit un prejudiciu ca
urmare a lipsei caracterului public al şedinţelor în prezenta cauză.
46. De asemenea, acesta subliniază că reclamanta nu s‑a plâns de absenţa şedinţelor
publice în faţa tribunalului, invocând‑o pentru prima dată doar în faţa curţii de apel
la două luni de la deschiderea procedurii în faţa acestei instanţe. Acesta consideră că
subiectul respectiv a fost soluţionat de curtea de apel şi reaminteşte că, în orice caz,
instanţele interne sunt cele mai în măsură să interpreteze dispoziţiile legale în materie.
47. În cele din urmă, bazându‑se pe cauza Varela Assalino împotriva Portugaliei [(dec.),
nr. 64336/01, 25 aprilie 2002], Guvernul informează că, în speţă, instanţele interne nu au
fost sesizate pentru a se pronunţa în chestiuni de fapt, ci numai în chestiuni de drept – în
special interpretarea care trebuie oferită dispoziţiilor art. 56 din OG nr. 26/2000.
48. Reclamanta susţine că i s-a cauzat un prejudiciu ca urmare a lipsei de la şedinţele
publice, în special în măsura în care membrii săi nu au putut participa la dezbateri şi nu
au fost informaţi cu privire la procedură.
49. Aceasta evidenţiază faptul că atât asupra ei, cât şi asupra membrilor săi au fost
exercitate presiuni pentru a se afilia la AGVPS‑Bucureşti şi că, în absenţa informaţiilor,
o parte din membri au părăsit federaţia. Aceasta prezintă declaraţii notariale, efectuate în
vederea afilierii persoanelor interesate la AGVPS‑Bucureşti, prin care nouă asociaţii de
pescari au renunţat în mod explicit la calitatea de membru al federaţiei reclamante sau au
declarat că nu sunt afiliaţi la o altă „AGVPS” în afară de cea care are sediul la Bucureşti.
50. Curtea reaminteşte că publicitatea procedurii organelor judiciare menţionate la
art. 6 § 1 protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului
public; de asemenea, aceasta constituie unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra
încrederea în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o conferă administrării
justiţiei, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui
garantare se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice
în sensul convenţiei. Locul important pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil
214
într‑o societate democratică determină Curtea, în exercitarea controlului care îi revine

în materie, să examineze realităţile procedurii în cauză (Pretto şi alţii împotriva Italiei,
8 decembrie 1983, pct. 21-22, seria A, nr. 71).
51. În speţă, Curtea observă că, prin interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului
nr. 26/2000, instanţele interne au considerat că examinarea cererii de dizolvare a
federaţiei reclamante trebuia să aibă loc în camera de consiliu.
Or, ordonanţa respectivă şi normele de aplicare nu prevăd, în mod explicit, acest tip de
procedură decât pentru înscrierea persoanelor juridice în registrul asociaţiilor, fundaţiilor
şi federaţiilor sau pentru modificarea menţiunilor din acest registru. Prin urmare, pentru
procedura de dizolvare judiciară la cererea unui terţ, era necesar să se facă referire la
art. 121 C. proc. civ. care consacră publicitatea tuturor procedurilor contencioase cu
excepţia situaţiei în care legea prevede în mod explicit contrariul sau atunci când motivele
de ordin public sau interesul părţilor solicită desfăşurarea cu uşile închise.
Instanţele interne nu au oferit nicio explicaţie privind motivul pentru care au preferat
aplicarea prin analogie a procedurii prevăzute prin OG nr. 26/2000 pentru alte acţiuni,
mai degrabă decât să urmeze Codul de procedură civilă care reprezintă dreptul comun
în materie.
52. În afara faptului că, astfel, se crează aparenţa că absenţa publicităţii procedurii
este contrară normelor de procedură internă, Curtea observă, pe de o parte, că Guvernul
nu invocă niciun motiv, dintre cele enumerate la art. 6 sau în legislaţia internă, care
să permită justificarea desfăşurării cu uşile închise şi absenţa unei şedinţe publice şi,
pe de altă parte, că reclamanta solicitase în mod explicit desfăşurarea unei şedinţe
publice (a se vedea, mutatis mutandis, Guisset împotriva Franţei, nr. 33933/96, pct. 74,
CEDO 2000‑IX).
53. În mod evident, prezenţa reprezentantului reclamantei a fost asigurată cu ocazia
dezbaterilor, iar pronunţarea hotărârilor a avut loc în şedinţă publică.
54. Totuşi, Curtea observă, asemenea reclamantei, că miza litigiului era dizolvarea
federaţiei reclamante, formată din mai multe zeci de asociaţii şi ai cărei membri aveau
interesul legitim de a asista la dezbateri.
55. Contrar poziţiei Guvernului, Curtea distinge cu claritate un prejudiciu real
adus reclamantei din cauza lipsei şedinţelor publice: asociaţiile membre nu au putut
fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Deşi reclamanta i‑a putut informa
pe aceştia cu privire la desfăşurarea procedurii, Curtea consideră că această opţiune nu
înlocuieşte posibilitatea reală a membrilor de a participa la şedinţe şi, cu siguranţă, nu
poate contribui la păstrarea încrederii în sistemul juridic.
56. Curtea observă că un număr ce nu poate fi neglijat de asociaţii au părăsit federaţia
pentru a se alătura AGVPS‑Bucureşti sau au fost nevoite să declare că nu erau afiliate
la o altă AGVPS înainte de a fi admise în AGVPS‑Bucureşti. În acest context, Curtea
215
consideră că declaraţiile reclamantei cu privire la presiunile exercitate asupra acesteia şi

membrilor acesteia nu sunt neîntemeiate.
57. Din aceste motive, Curtea consideră că federaţia reclamantă a suferit un
prejudiciu real ca urmare a lipsei şedinţelor publice şi că, hotărând să urmeze o procedură
confidenţială, instanţele interne i‑au încălcat acesteia dreptul la judecarea cauzei sale în
mod public.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a fost încălcat
art. 6 § 1 cu privire la acest aspect.
58. Această concluzie scuteşte Curtea de la examinarea celorlalte capete de cerere
invocate de reclamantă din perspectiva art. 6.
59. Reclamanta denunţă o atingere adusă libertăţii de asociere ca urmare a dizolvării
sale, pe care o consideră arbitrară. Aceasta invocă art. 11 din convenţie, redactat după
cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi de asociere,
inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât
cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor
drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
60. Guvernul nu contestă că acest capăt de cerere se bazează pe art. 11 din convenţie
şi că reclamanta a suferit o ingerinţă în dreptul prevăzut la acest articol. Totuşi, acesta
consideră că ingerinţa era prevăzută de lege, în special la art. 56 şi art. 59 din OG
nr. 26/2000 şi urmărea un scop legitim, şi anume protecţia unui bun de utilitate publică,
vânatul, care justifică impunerea unor măsuri de protecţie a faunei şi a echilibrului
ecologic.
61. De asemenea, acesta consideră că Legea nr. 103/1996 conferea prerogative
specifice în favoarea AGVPS, respectiv asociaţiei preexistente şi nu unei federaţii cu
acelaşi nume şi care s‑a înfiinţat ulterior. În plus, subliniază că statutul de persoană
juridică de utilitate publică i‑a fost recunoscut doar AGVPS‑Bucureşti şi nu reclamantei.
Conform acestuia, statutul reclamantei era contrar Legii nr. 103/1996, deoarece aceasta
nu a respectat criteriile de atribuire a permiselor de vânătoare prevăzute de legea
menţionată, şi reaminteşte că permisele eliberate de aceasta au fost anulate prin ordinul
ministrului de resort din 9 ianuarie 2002.
216
Guvernul consideră că, din acest punct de vedere, prezenta cauză este similară cauzei
Bota împotriva României (dec.), nr. 24057/03, 12 octombrie 2004.
62.Reclamanta susţine că atribuirea statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti
era contrară OG nr. 26/2000 şi că argumentele prezentate de minister în cadrul acţiunii
de dizolvare erau eronate.
Aceasta evidenţiază faptul că, dacă cele două rezoluţii de încetare a urmăririi penale
ar fi fost acceptate ca probe de curtea de apel, soluţia pronunţată ar fi fost diferită.
Aceasta consideră că dizolvarea sa nu poate fi considerată necesară într‑o societate
democratică.
63. Reclamanta reaminteşte că atât asupra ei, cât şi a membrilor săi au fost exercitate
presiuni pentru a se afilia la AGVPS‑Bucureşti şi că, în absenţa informaţiilor, o parte din
asociaţiile membre au părăsit federaţia.
64. Guvernul răspunde că reclamanta nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul
procedurii de dizolvare în cazul în care curtea de apel ar fi examinat rezoluţiile de
încetare a urmăririi penale. Acesta subliniază că, în orice caz, procurorul era responsabil
doar să examineze anumite infracţiuni săvârşite de domnul Ianopol şi nu să verifice
legalitatea statutului şi a activităţii reclamantei, sarcină exclusivă a instanţelor care au
judecat acţiunea de dizolvare.
65. Curtea observă că părţile recunosc de comun acord că dizolvarea federaţiei
reclamante a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de asociere.
O asemenea ingerinţă încalcă art. 11, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege”,
vizează unul sau mai multe din scopurile legitime prevăzute la paragraful 2 al acestui
articol şi este „necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.
66. Conform Curţii, ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 54‑56 din
OG nr. 26/2000. Fiind vorba de existenţa unui scop legitim, Curtea consideră că măsura
avea ca scop organizarea tehnică a vânătorii şi gestionarea patrimoniului cinegetic,
referindu‑se astfel la „protecţia drepturilor şi a libertăţilor celorlalţi” [a se vedea, mutatis
mutandis, Baudiniere împotriva Franţei (dec.), nr. 25708/03, 6 decembrie 2007]. În
acest sens, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că organizarea şi reglementarea unei
activităţi de petrecere a timpului liber poate ţine de o responsabilitate a statului, în
special în temeiul obligaţiei de a asigura, în numele colectivităţii, siguranţa bunurilor şi
a persoanelor [a se vedea, mutatis mutandis, Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (MC),
nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 108, CEDO 1999‑III].
67. În această ultimă privinţă, Curtea reaminteşte că statele dispun de un drept de
verificare a conformităţii scopului şi activităţilor unei asociaţii cu regulile stabilite de
legislaţie, dar că acestea trebuie să se folosească de dreptul menţionat în mod adecvat cu
obligaţiile lor în temeiul convenţiei şi sub rezerva controlului organelor acesteia.
217
În consecinţă, excepţiile prevăzute la art. 11 necesită o interpretare strictă, numai

motive convingătoare şi imperative putând justifica restricţii privind libertatea de
asociere. Pentru a se pronunţa într-un asemenea caz cu privire la existenţa unei necesităţi
în sensul art. 11 § 2, statele dispun numai de o marjă de apreciere redusă, care este
dublată de un control european riguros bazat în acelaşi timp pe lege şi pe deciziile care
o aplică, inclusiv cele ale unei instanţe independente (Bota, citată anterior, şi hotărârile
citate în aceasta).
68. Ca regulă generală, Curtea admite că, în anumite cazuri de nerespectare din partea
unei asociaţii a formalităţilor juridice rezonabile pe care trebuie să le îndeplinească cu
privire la înfiinţarea, funcţionarea şi organigrama sa, marja de apreciere a statelor poate
include dreptul de a aduce atingere – cu condiţia ca aceasta să rămână proporţională –
libertăţii de asociere (Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjan,
nr. 37083/03, pct. 72, CEDO 2009‑…).
69. Rolul Curţii nu este sub nicio formă de a se substitui instanţelor interne competente,
ci de a verifica, din perspectiva art. 11, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii
lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât
s‑a folosit de această putere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa
în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta
era „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile
naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie
să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor
consacrate la art. 11, bazându‑se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante
[Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, nr. 46626/99,
pct. 49, CEDO 2005‑I (extrase)].
70. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că, potrivit
OG nr. 26/2000, reclamanta ar fi putut contesta acordarea statutului de asociaţie de
utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti; aceasta ar fi putut solicita să i se recunoască şi ei
acest statut (având în vedere că, în temeiul Legii nr. 103/1996, AGVPS trebuia să aibă
acest statut).
71. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că reclamanta nu se plânge de faptul
că, din cauza acordării statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti, ar fi fost
obligată să se afilieze la aceasta pentru a-şi putea continua activităţile. Prin urmare,
examinarea Curţii nu se referă la un asemenea capăt de cerere (a se vedea, mutatis
mutandis, Vordur Olafsson împotriva Islandei, nr. 20161/06, pct. 45, 27 aprilie 2010).
72. Motivul principal pentru care instanţele au dispus dizolvarea asociaţiei reclamante
a fost faptul că aceasta nu obţinuse statutul de utilitate publică. Or, ministerul de
resort o informase pe aceasta, la 11 septembrie 2001, că putea recurge la procedura de
dizolvare şi îi solicitase, la 9 ianuarie 2002, să îşi modifice statutul în conformitate cu
Legea nr. 103/1996 – ceea ce putea să însemne, în egală măsură, obţinerea statutului
de utilitate publică sau încetarea eliberării autorizaţiilor şi permiselor de vânătoare
neconforme. Totuşi, reclamanta nu a răspuns acestor cereri, nici măcar pentru a contesta
218
pretinsa lipsă de conformitate a statutului său cu legislaţia sau pentru a contesta acordarea
statutului de utilitate publică lui AGVPS‑Bucureşti.
73. Prin urmare, dacă putem admite buna‑credinţă a reclamantei înainte de
11 septembrie 2001, având în vedere că statutul său fusese confirmat de instanţe la
20 iunie 2000 şi că aceasta îşi desfăşurase activităţile aparent fără nicio piedică până la
8 august 2001, data cererii de dizolvare introduse de AGVPS‑Bucureşti, putem recunoaşte
cu greu aceeaşi bună‑credinţă după primirea de către reclamantă a avertismentelor emise
de minister şi pe care aceasta nu le-a respectat (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize
Cemiyyeti şi Israfilov, citată anterior, pct. 76).
74. De asemenea, trebuie observat că ministerul nu a intervenit în procedura de
dizolvare decât după expirarea termenului de trei luni acordat de OG nr. 56/2001 pentru
modificarea statutului în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, acestuia nu i
se poate reproşa că nu a oferit asociaţiei o posibilitate reală de a remedia situaţia înainte
de începerea procedurii de dizolvare (a se vedea, a contrario, Tebieti Mühafize Cemiyyeti
şi Israfilov, citată anterior, pct. 77)
75. Desigur, procedura de anulare a deciziei administrative de anulare a permiselor
eliberate de celelalte AGVPS, inclusiv reclamanta, era în continuare pendinte la
momentul pronunţării dizolvării. Totuşi, această procedură nu se referea la acelaşi
capăt de cerere şi avea deci o incidenţă limitată asupra procedurii de dizolvare. În plus,
hotărârea pronunţată în primă instanţă a confirmat anularea chiar înainte de adoptarea
deciziei de dizolvare.
76. În plus, Curtea observă, similar susţinerilor Guvernului, că, examinând cererea
de dizolvare, instanţele erau sesizate cu un capăt de cerere diferit de cel introdus în faţa
parchetului şi că, astfel, nu poate specula cu privire la impactul pe care rezoluţiile de
încetare a urmăririi penale pronunţate ulterior l-ar fi putut avea în procedura de dizolvare.
Curtea observă că procurorul a dispus totuşi confiscarea documentelor şi că, la
14 septembrie 2004, Înalta Curte a confirmat anularea dispusă de minister.
77. Rezultă că motivele invocate de autorităţi pentru dizolvarea federaţiei reclamante
erau „pertinente şi suficiente” şi că măsura luată era proporţională cu scopul legitim
urmărit şi, prin urmare, necesară într‑o societate democratică.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă,
219
A. Prejudiciu
79. Reclamanta consideră că este de competenţa Curţii să stabilească amploarea
prejudiciului suferit.
80. Guvernul solicită Curţii să nu acorde nicio sumă cu acest titlu.
81. Curtea consideră că constatarea încălcării art. 6 § 1 reprezintă, în sine, o reparaţie
echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamanta l‑ar fi putut suferi
în urma acestei încălcări.
82. De asemenea, reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără să
precizeze totuşi suma sau să prezinte documente justificative.
83. În aceste condiţii, Curtea nu le acordă nicio sumă cu acest titlu.
Pentru aceste motive, Curtea,
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în ceea ce
priveşte publicitatea dezbaterilor;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să examineze celelalte capete de
cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie;
4. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 11 din convenţie;
5. Hotărăşte, cu şase voturi la unu, că respectiva constatare a încălcării reprezintă,
în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi
cauzat reclamantei;
6. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru
celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 9 noiembrie 2010, în temeiul
Grefier Preşedinte
220
CAUZA ALI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Ali împotriva României,
Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago
Procedura
care un resortisant sirian, Ali Ahmad, („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 aprilie 2002,
fundamentale („convenţia”). Reclamantul deţine şi cetăţenie română.
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de Carmen
Boghina, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul
guvernamental, Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 29 noiembrie 2007, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a decis să
comunice Guvernului capetele de cerere privind art. 3 (pretinse rele tratamente, condiţii
de detenţie şi îngrijire medicală în detenţie), art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil)
şi art. 9 din convenţie. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din convenţie, aceasta
a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
4. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta deţine cetăţenia
română din 1999, conduce o afacere şi este căsătorit cu o româncă.
25
221
A. Faptele care au dus la arestarea şi urmărirea penală a reclamantului

5. La 29 mai 2001, Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog
(„brigada antidrog”) a demarat, din proprie iniţiativă, o anchetă în legătură cu acuzaţiile
privind infracţiunea de trafic de droguri săvârşită de trei persoane – reclamantul,
împreună cu K.M. şi D.H. – care au încercat să vândă 1,5 kg de heroină contra sumei de
10 000 dolari americani (USD).
În aceeaşi zi, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a autorizat utilizarea
a doi investigatori sub acoperire, cu scopul de a determina faptele cauzei, de a identifica
infractorii şi de a obţine dovezi. De asemenea, acesta i-a autorizat pe investigatorii
sub acoperire, împreună cu un colaborator, să achiziţioneze 2 kg de heroină. Parchetul
a justificat autorizarea motivând că era îndreptăţit să creadă că o infracţiune privind
traficul de droguri era pe cale să fie săvârşită.
6. În aceeaşi zi, 29 mai 2001, reclamantul şi D.H. s-au întâlnit cu investigatorii sub
acoperire. Conform rechizitoriului din prezenta cauză, D.H. a cerut 10 000 USD pentru
1 kg de heroină. La 31 mai 2001, investigatorii sub acoperire s-au întâlnit din nou cu cele
trei persoane, pentru a discuta detaliile tranzacţiei.
7. La 1 iunie 2001, investigatorii sub acoperire s-au întâlnit din nou cu suspecţii în
apartamentul reclamantului, unde K.M. a venit cu o geantă. Agenţii au raportat ulterior
că li s-a oferit un kg de heroină contra sumei de 10 000 USD. Când au ieşit împreună
din clădire, poliţia i-a încercuit şi i-a reţinut pe cei trei suspecţi, iar investigatorii sub
acoperire au plecat cu maşina. Geanta adusă de K.M. era deschisă, iar în interiorul
acesteia a fost găsit un pachet care conţinea pulbere, pantofi şi mostre de alimente.
La secţia de poliţie, reclamantul a fost informat că în geantă erau droguri.
8. Investigatorii sub acoperire au pregătit un raport privind infracţiunea flagrantă.
Suspecţii au negat orice implicare în traficul cu droguri; în special, reclamantul a declarat
că a crezut că banii erau pentru alt tip de marfă, şi nu pentru droguri (infra, pct. 13).
9. Poliţia a percheziţionat apartamentele suspecţilor şi a găsit un pachet de 36,56 g
de heroină la domiciliul lui K.M. Nu au fost găsite droguri la domiciliul reclamantului.
Procesele-verbale întocmite în urma percheziţiei au fost ataşate la dosar.
10. În timpul anchetei, K.M. a recunoscut infracţiunea şi a explicat că primise
drogurile (un pachet de un kg şi un altul de 36,56 g) de la un anumit „Ahmed” şi că şi
ceilalţi doi suspecţi ştiau de vânzarea de droguri.
La 4 iulie 2001, poliţia a început anchete separate în privinţa lui Ahmed şi a altor trei
persoane şi în privinţa reclamantului, a lui D.H. şi K.M.
B. Acţiunea penală împotriva reclamantului
11. La 2 iunie 2001, reclamantul a fost menţinut în stare de arest la Inspectoratul
General de Poliţie din ordinul procurorului F.C. de la Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie.
222
Cauza Ali împotriva României
12. La 9 iulie 2001, reclamantul a fost trimis în judecată pentru trafic de droguri,
infracţiune prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. Procurorul F.C. a redactat
rechizitoriul.
13. La 18 octombrie 2001, reclamantul a fost audiat în faţa instanţei. Acesta a
declarat că era proprietarul unei societăţi comerciale în România în domeniul vânzării
de îmbrăcăminte şi de încălţăminte şi că ceilalţi doi pârâţi îi fuseseră parteneri de afaceri.
În mai 2001, când K.M. i-a cerut reclamantului să cumpere mărfuri de la el, reclamantul
i-a spus că nu mai era implicat în afacere, dar că putea să îl pună în legătură cu D.H.
Reclamantul, D.H. şi cumpărătorul (de fapt, un investigator sub acoperire) se aflau în
apartamentul reclamantului când K.M. a sosit cu o geantă care conţinea eşantioane de
mărfuri (încălţăminte şi alimente). Reclamantul a remarcat că K.M. a ţinut strâns în
mână geanta pe parcursul întregii vizite.
De asemenea, reclamantul a descris presupusa brutalitate exercitată de poliţişti în
timpul arestării şi a pretins că nu i s-a permis să fie consultat de un medic.
14. Şi ceilalţi coinculpaţi au respins orice acuzaţie legată de droguri. Aceştia au pretins
că nu ştiau că în geantă se aflau droguri.
15. La 13 decembrie 2001 şi la 7 februarie 2002, şase martori prezenţi la arestare sau
în timpul percheziţiei la domiciliile inculpaţilor au fost audiaţi în instanţă.
La 7 februarie 2002, reclamantul a redactat o declaraţie scrisă reiterându-şi poziţia,
adăugând detalii la versiunea sa privind faptele şi susţinând că fusese forţat de poliţişti
să facă declaraţii.
16. La 21 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant
la treisprezece ani de închisoare pentru trafic de droguri. De asemenea, K.M. a fost
condamnat la cincisprezece ani de închisoare, iar D.H. la treisprezece.
Instanţa a confirmat descrierea faptelor prezentată de procuror şi a luat act de faptul
că rechizitoriul procurorului se baza pe rapoartele investigatorilor sub acoperire, pe
raportul de la arestare şi de la percheziţiile efectuate la domiciliile pârâţilor, precum şi pe
declaraţiile martorilor. De asemenea, instanţa a luat act de faptul că inculpaţii au susţinut
că fuseseră constrânşi de poliţişti să îşi recunoască vina şi au contestat, în declaraţiile lor
din faţa instanţei, că ar fi săvârşit infracţiunile. Totuşi, instanţa a considerat că aceştia
nu au adus dovezi în sprijinul declaraţiilor lor şi, prin urmare, le-a respins declaraţiile ca
fiind în contradicţie cu celelalte dovezi din dosar.
În plus, instanţa şi-a bazat decizia pe rechizitoriu, care, în opinia sa, a fost coroborat
de declaraţia iniţială a lui K.M. la poliţie, de raportul arestării, de confruntările dintre
pârâţi şi de procesele verbale privind percheziţiile. Instanţa a luat act şi de faptul că
pârâţii nu au adus dovezi în favoarea lor.
17. Reclamantul a introdus apel împotriva hotărârii. Acesta a susţinut că prima
instanţă nu i-a permis să aducă dovezi şi a solicitat instanţei să examineze dovezile
223
prezentate în apărarea sa, în principal să vizioneze caseta video filmată în timpul arestării
şi să interogheze investigatorii sub acoperire.
La 20 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, fără să ofere un răspuns
punctual plângerilor reclamantului în legătură cu dovezile.
18. Reclamantul a declarat recurs, susţinând că întreaga operaţiune a fost o înscenare

instrumentată de poliţişti şi solicitând din nou ca investigatorii sub acoperire şi toţi cei
care au participat la operaţiune să fie aduşi în faţa instanţei ca martori.
Prin hotărârea definitivă din 15 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins
recursul.
19. Reclamantul a solicitat revizuirea hotărârii definitive, susţinând din nou că

instanţele ar trebui să îi audieze pe investigatorii sub acoperire şi să permită confruntarea
dintre reclamant şi respectivii investigatori. De asemenea, acesta a susţinut că, de fapt,
unul dintre investigatorii sub acoperire îi adusese heroina lui K.M., în timp ce celălalt
investigator era presupusul cumpărător de droguri.
La 23 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti a respins cererea, pe motiv că instanţa

extraordinară nu a putut reexamina probele din dosar. Aceasta a declarat:
„Decizia în curs de revizuire era bazată pe probe substanţiale; investigatorii
sub acoperire nu au avut un rol decisiv, ci au contribuit numai cu probe care au
confirmat declaraţiile suspecţilor, respectiv raportul privind infracţiunea în flagrant
şi rapoartele interne de percheziţie.”
Căile de atac introduse de reclamant au fost respinse, mai întâi de Curtea de Apel
Bucureşti la 30 mai 2007 şi, ulterior, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea
definitivă din 11 ianuarie 2008.
20. Conform afirmaţiilor sale, reclamantul a fost ţinut cu cătuşe la mâini în faţa
instanţei, în timpul şedinţei publice din cadrul procedurii ordinare pe fond. În
comunicarea către Guvern din 14 februarie 2008, în care erau descrise condiţiile de
detenţie din unităţile de detenţie ale poliţiei, Inspectoratul General de Poliţie menţiona
că:
„Deţinuţii erau ţinuţi cu cătuşe la mâini în momentul părăsirii centrului de
detenţie […]. Când erau aduşi în faţa instanţei, deţinuţilor nu li se scoteau cătuşele
decât dacă preşedintele instanţei solicita în mod expres acest lucru (Regulamentul
nr. 901/1999 al Ministerului de Interne).
C. Plângeri privind relele tratamente

21. Conform afirmaţiilor sale, reclamantul a fost supus unor rele tratamente din
partea ofiţerilor de poliţie, în timpul arestării preventive în incinta Inspectoratul General
de Poliţie (din 2 iunie până, cel mai târziu, în luna iulie 2001). Acesta a pretins că ar fi
fost scos zilnic din celula sa, pe o perioadă cuprinsă între cincisprezece şi douăzeci de zile,
224
şi pus să aştepte într-o toaletă între 15 şi 30 de minute până ce investigatorul îşi făcea
în cele din urmă timp să îl interogheze. Reclamantul a pretins că, în aceste momente, a
fost dezbrăcat complet pentru 30-40 de minute, percheziţionat şi abuzat verbal de către
ofiţerii de poliţie. A susţinut că acest lucru a durat şase ore zilnic.
22. La 21 iunie 2001, se presupune că reclamantul a fost lovit în cap de către un agent
de poliţie în prezenţa procurorului F.C., pe motiv că refuzase să semneze declaraţia
privind acţiunile ofiţerilor de poliţie în timpul operaţiunii sub acoperire care condusese
la arestarea sa.
23. La 5 aprilie 2002, reclamantul a depus plângere penală la parchetul militar
pentru rele tratamente suferite din partea ofiţerilor de poliţie şi a procurorului F.C. De
asemenea, acesta a pretins că a oferit 5 000 USD unui procuror, printr-un intermediar,
pentru a primi asistenţă pe parcursul procedurii; reclamantul a solicitat ca suma să îi fie
restituită de F.C. şi de intermediar. La 28 iunie 2002, acesta a făcut o declaraţie în faţa
procurorului, dezvăluind identitatea pretinşilor vinovaţi şi solicitând ca aceştia să fie
anchetaţi pentru abuz în serviciu, purtare abuzivă şi cercetare abuzivă.
24. La 6 februarie 2003, procurorul militar a strămutat cauza la Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Bacău, ca urmare a demilitarizării poliţiei.
25. După mai multe trimiteri între parchete, la 27 august 2003, Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie a respins acuzaţiile, cu motivarea că nu existau dovezi care să
sprijine acuzaţiile de cercetare abuzivă.
26. Conform informaţiilor oferite de autorităţile interne, reclamantul nu a contestat
rezoluţia procurorului din 27 august 2003.
27. Plângerea cu privire la pretinsele acte de corupţie săvârşite de F.C. şi de intermediar
a fost înaintată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a decis, la 14 ianuarie 2004,
să dispună neînceperea urmăririi penale. La 6 mai 2004, reclamantului i s-a adus la
cunoştinţă rezoluţia.
28. O plângere asemănătoare, formulată în numele reclamantului de către C.D.,
coleg de închisoare cu reclamantul, privind infracţiuni săvârşite de procurorul F.C.
în timpul investigaţiilor, a fost, de asemenea, respinsă de Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (noua denumire a Curţii Supreme) la 12 decembrie 2005.
Plângerea reclamantului cu privire la rezoluţia procurorului a fost respinsă de Înalta
Curte la 30 martie 2006 pentru neîndeplinirea procedurii plângerii în faţa judecătorului,
prevăzută la art. 2781 C. proc. pen., înainte de depunerea plângerii în faţa instanţei
(hotărârea a rămas definitivă la 16 octombrie 2006, când recursul reclamantului a fost
respins de Înalta Curte – Completul de nouă judecători).
29. În 2005, reclamantul a depus, de asemenea, o plângere penală la Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva a patru ofiţeri de poliţie de la brigada antidrog
şi a trei traducători autorizaţi, susţinând, în principal, că ofiţerii de poliţie făcuseră uz
de violenţă, de ameninţări şi manipulare pentru a obţine probe pentru raportul poliţiei
225
privind infracţiunea din 1 iunie 2001. La 14 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Bucureşti a respins plângerea depusă împotriva ofiţerilor de poliţie privind
cercetare abuzivă, pe motiv că acuzaţiile fuseseră deja analizate de instanţe în cadrul
procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului (încheiată printr-o hotărâre
definitivă) şi că în dosar nu exista nicio probă care să justifice ideea de cercetare abuzivă.
Procurorul a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bucureşti pentru celelalte
capete de cerere, care îi vizau atât pe ofiţerii de poliţie, cât şi pe traducătorii autorizaţi.
Curtea nu a primit informaţii recente de la părţi cu privire la evoluţia procedurii
respective.
30. Conform informaţiilor oferite de Guvern, din partea autorităţilor interne,
reclamantul nu a contestat rezoluţia din 14 noiembrie 2006.
D. Condiţii de detenţie
31. La 2 iunie 2001, reclamantul a fost menţinut în arest la Inspectoratul General de
Poliţie. A rămas acolo până la 18 iulie 2001, cu excepţia perioadei cuprinse între 22 iunie
şi 4 iulie, când a fost internat în penitenciarul-spital Jilava. La 18 iulie, acesta a fost
transferat din nou la Jilava, unde a rămas până la 13 august 2001, când a fost transferat
la Penitenciarul Rahova, unde a rămas până în 2008. Conform informaţiilor de care
dispune Curtea, în prezent reclamantul este închis în Penitenciarul Jilava.
1. Detenţia la Inspectoratul General de Poliţie
32. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, în acelaşi loc de detenţie a fost, de asemenea,
subnutrit şi obligat să stea într-o celulă cu igrasie. Acesta a susţinut că nu a beneficiat de
un regim alimentar specific musulmanilor, ci a trebuit să obţină marmeladă, unt şi ceai
de la cei doi colegi de celulă sau biscuiţi şi ceai din penitenciar.
A pretins că a suferit de tuberculoză. Un raport medical confirmă că, la 6 august 2001,
reclamantul suferea de tuberculoză şi de hemoroizi.
33. În conformitate cu informaţiile oferite de Inspectoratul de Poliţie Bucureşti,
celulele din unităţile de detenţie ale poliţiei aveau o suprafaţă de 20 m2, fiecare având
între patru şi cinci paturi şi trei ferestre cu o suprafaţă de 2,5 m2. Toaletele şi duşurile
erau amplasate în celule, iar apa caldă era disponibilă în permanenţă. Deţinuţii aveau
acces la ferestre, pentru a se asigura astfel aerisirea celulei. Nu au fost furnizate informaţii
concrete despre şederea reclamantului în arest, întrucât, conform legislaţiei în vigoare,
documentele relevante sunt păstrate de conducerea penitenciarului numai timp de cinci
ani, termen care a expirat deja în cazul reclamantului.
2. Detenţia în Penitenciarul Rahova
34. Conform reclamantului, condiţiile de detenţie în Penitenciarul Rahova sunt la fel
de improprii: iarna era foarte frig, de vreme ce sistemul de termoficare funcţiona pe un
interval de timp redus, apa caldă era disponibilă numai o jumătate de oră pe săptămână,
erau între zece şi doisprezece deţinuţi într-o celulă cu zece paturi, mâncarea era păstrată
în condiţii insalubre, iar carne aproape că nu exista deloc.
226
Ulterior transferului său la Penitenciarul Rahova, reclamantul a avut unele probleme

de sănătate: râie, reumatism articular şi dureri renale şi abdominale. Certificatele medicale
existente confirmă microlitiază la rinichiul stâng, litiază vezicală şi pahipleurită bazală
dreapta. În plus, reclamantul susţine că nu i-a fost administrat tratamentul medical necesar.
35. Pe baza informaţiilor de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Guvernul
a arătat că reclamantul a fost plasat fie în celule de 18,8 m2 cu patru sau cinci paturi de
cazarmă, fie în celule de 24,6 m2 cu cinci sau şase paturi de cazarmă. Toaleta era anexată
la celule şi dispunea şi ea de ferestre, pentru a se permite aerisirea şi iluminarea naturală.
Guvernul nu a oferit informaţii concrete privind rata de ocupare a celulelor unde a
fost plasat reclamantul, excepţie făcând ultima parte a arestului său, când se presupune că
acesta a împărţit o celulă de 30,5 m2 şi zece paturi de cazarmă cu nouă deţinuţi. La celulă
era anexată o baie cu toaletă, chiuvete şi duşuri. Ambele aveau ferestre.
36. Apa caldă din penitenciar era disponibilă o dată pe săptămână înainte de
6 iunie 2007 şi de două ori pe săptămână ulterior, între orele 12 a.m. şi 13 şi între
orele 17 şi 18:30. Deţinuţii primeau obiectele de igienă din partea administraţiei
penitenciarului. Nu au fost furnizate informaţii despre programul efectiv de funcţionare
a sistemului de termoficare.
37. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că reclamantul primise mâncare preparată
conform normelor impuse de regimul musulman.
E. Asistenţă medicală în timpul detenţiei
38. Între 21 şi 22 iunie 2001, reclamantul a fost internat la Spitalul de Urgenţă
Bucureşti, unde s-a consemnat într-un raport medical că suferea de un traumatism
cranio-cerebral survenit în urma unei comoţii moderate şi de o „cefalee atroce” cu
pierderi de cunoştinţă.
39. Între 22 iunie şi 4 iulie 2001, reclamantul a fost internat în penitenciarul-spital
Jilava. Acesta a pretins că nu i s-a administrat tratamentul medicamentos corespunzător
din cauza lipsei de fonduri pentru medicamente. Documentele oficiale emise de
Administraţia Naţională a Penitenciarelor la cererea Guvernului, precum şi registrul
medical din penitenciar indică faptul că reclamantul a primit tratamentul şi hrana
adecvate situaţiei sale medicale.
40. Între 26 iunie şi 31 iulie 2003, reclamantul a intrat în greva foamei; acesta a fost
monitorizat, iar starea sa de sănătate nu a suferit deteriorări semnificative.
41. În declaraţia pe care a făcut-o la Tribunalul Bucureşti la 18 octombrie 2001,
reclamantul s‑a plâns în mod expres că nu a fost dus la doctor.
42. În timpul detenţiei, reclamantul nu a solicitat să fie eliberat înainte de termen
din motive medicale şi nici să fie consultat de un medic specialist sau să fie dus la un
spital civil pentru analize. Conform informaţiilor din fişa sa medicală de la penitenciar,
reclamantul îşi continuă tratamentul pentru diversele sale afecţiuni.
227

43. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală şi dispoziţiile care
reglementează poliţia şi parchetul militar sunt prevăzute în hotărârile Dumitru
Popescu împotriva României [(nr. 1), nr. 49234/99, pct. 43-46, 26 aprilie 2007] şi Barbu
Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, pct. 40, 5 octombrie 2004). La pct. 43‑45
din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 1), citată supra, există o descriere a evoluţiei legislaţiei
privind plângerile împotriva unor acte ale procurorului (art. 278 C. proc. pen. şi art. 2781
introdus de Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2004).
44. În Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 27 iunie 2003 privind unele
drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate se specifică,
la art. 3, că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către
administraţia penitenciarului, persoanele aflate în executarea pedepselor privative de
libertate pot face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul.
OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 275 din 20 iulie 2006, care a
reformulat art. 3 menţionat anterior la art. 38, unde se prevede că împotriva măsurilor
privitoare la exercitarea drepturilor, luate de către administraţia penitenciarului,
persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot face plângere la judecătorul
delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea şi Petrea împotriva
României, nr. 4792/03, pct. 21-23, 29 aprilie 2008).
45. Dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri sunt descrise în Constantin şi Stoian împotriva României (nr. 23782/06 şi
46629/06, pct. 33-34, 29 septembrie 2009).
46. Instrucţiunile nr. 901/1999 ale Ministerului de Interne privind organizarea şi
funcţionarea centrelor de arestare preventivă aflate în subordinea Ministerului de Interne
nu au fost publicate în Monitorul Oficial.
La 13 noiembrie 2003, ministrul justiţiei a emis Ordinul nr. 3352/2003 privind
obligaţiile şi interdicţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate,
care nu făcea nicio referire la politica privind utilizarea cătuşelor, ci doar abroga legislaţia
anterioară incompatibilă cu noile reglementări. OUG nr. 56/2003 nu menţionează nici
ea această politică. Numai în Legea nr. 275/2006, la care s-a făcut referire anterior,
se menţionează că imobilizarea cu cătuşe este strict interzisă, cu excepţia unor situaţii
excepţionale (art. 37), şi nu poate fi folosită ca sancţiune disciplinară (art. 71).
Se pare că, în 2006, Instrucţiunile nr. 901/1999 erau încă în vigoare, în ceea ce priveşte
transportul persoanelor aflate în arest preventiv în faţa instanţei (a se vedea Decizia
nr. 980/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie26).
47. Conform art. 68 alin. (2) C. proc. pen., este oprit a determina o persoană să
săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
26
Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 980 din 15 februarie 2007.
228
III. Documentele Consiliului Europei

48. Constatările relevante şi recomandările Comitetului European pentru Prevenirea
Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) sunt
descrise în Artimenco împotriva României (nr. 12535/04, pct. 22-23, 30 iunie 2009). În
special, Curtea observă că, în raportul cu privire la vizitele din perioada 2002-2003, CPT
şi-a exprimat îngrijorarea privind spaţiul vital limitat, disponibil deţinuţilor, şi spaţiul
insuficient prevăzut de legislaţia în vigoare la data respectivă. De asemenea, a observat
că deţinuţii erau uneori obligaţi să doarmă în acelaşi pat şi că toaleta nu era separată în
mod corespunzător de spaţiul vital.
49. În ceea ce priveşte Penitenciarul Rahova, Organizaţia neguvernamentală
Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki
(APADOR‑CH) a întocmit patru rapoarte privind condiţiile de detenţie, ca urmare a
vizitelor efectuate la centrele de detenţie pentru femei şi pentru minori şi la penitenciarul-
spital Rahova în 2002, 2003 şi 2005. Pe lângă concluziile referitoare la cauză, raportul
menţiona că penitenciarul era suprapopulat şi că, din felurile de mâncare, carnea lipsea
aproape cu desăvârşire.
50. Textele Consiliului Europei privind utilizarea tehnicilor speciale de cercetare sunt
detaliate în Ramanauskas împotriva Lituaniei (MC), nr. 74420/01, pct. 35-37, CEDO
2008‑....
În drept
51. La 28 iulie 2003, în temeiul art. 3 din convenţie, reclamantul s-a plâns de rele
tratamente din partea autorităţilor. De asemenea, s-a plâns de condiţiile de detenţie şi
de faptul că se îmbolnăvise în timpul petrecut atât în incinta Inspectoratului General de
Poliţie, cât şi în Penitenciarul Rahova, precum şi de neacordarea tratamentului medical.
Acesta s-a mai plâns de faptul că purtase cătuşe neîntrerupt, în special la şedinţa
publică din faţa instanţei, iar Curtea a considerat, în decizia privind admisibilitatea din
29 noiembrie 2007, că această plângere intra sub incidenţa art. 3.
Art. 3 din convenţie se citeşte după cum urmează:
ori degradante.”
52. Guvernul a invocat neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a subliniat că, în
legătură cu incidentul din 21 iunie 2001, reclamantul ar fi trebuit să recurgă la calea
de atac introdusă prin art. 2781 C. proc. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2004. În plus,
în ceea ce priveşte plângerea privind pretinsele rele tratamente din timpul detenţiei,
229
condiţiile de detenţie şi presupusa neacordare a tratamentului medical corespunzător,

reclamantul ar fi putut depune o plângere penală pentru purtare abuzivă, arestare ilegală,
cercetare abuzivă, precum şi pentru tratament inuman şi tortură, infracţiuni pedepsite
prin Codul penal, sau o plângere în conformitate cu dispoziţiile OUG nr. 56/2003.
De asemenea, Guvernul a considerat că plângerea privind relele tratamente şi
condiţiile de detenţie din centrele de detenţie ale poliţiei fusese introdusă tardiv.
53. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului.
54. De la început, Curtea reiterează că scopul normei privind epuizarea căilor de atac
interne este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara
pretinsele încălcări de care sunt acuzate înainte ca acestea să fie prezentate în faţa Curţii.
Totuşi, singurele căi de atac a căror utilizare este dispusă la art. 35 din convenţie sunt
cele legate de încălcările pretinse şi care sunt în acelaşi timp disponibile şi suficiente.
Existenţa unor asemenea căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie,
ci şi în practică, fără de care acestea vor fi lipsite de accesibilitatea şi eficienţa necesare;
statului pârât îi revine sarcina de a stabili dacă sunt îndeplinite aceste condiţii variate [a se
vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74‑75,
CEDO 1999‑IV].
55. Pentru ca norma privind epuizarea căilor de atac interne să poată fi pusă în practică,
trebuie să existe o cale de atac efectivă la data la care cererea este înaintată Curţii. Totuşi,
există câteva excepţii de la această regulă, care s-ar putea justifica prin circumstanţele
specifice ale fiecărei cauze [a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, pct. 47,
22 mai 2001, şi Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX].
Curtea a acceptat că era cazul atunci când, la nivel naţional, o nouă lege, concepută
în mod specific să ofere o reparaţie directă pentru încălcările drepturilor procesuale
fundamentale, era introdusă cu efect retroactiv şi, astfel, soluţiona o problemă structurală
care exista în ordinea juridică internă înainte de adoptarea sa (a se vedea Petrea, citată
anterior, pct. 33).
56. În plus, Curtea reiterează că scopul termenului de şase luni prevăzut la art. 35
este de a promova certitudinea juridică, asigurând că acele cauze care ridică probleme în
temeiul convenţiei sunt analizate în termen rezonabil şi că deciziile din trecut nu pot face
la infinit obiectul unui recurs. De asemenea, norma îi permite eventualului reclamant să
ia în considerare depunerea unei cereri şi, în caz afirmativ, să decidă cu privire la capetele
de cerere şi argumentele specifice care trebuie invocate (a se vedea, de exemplu, Worm
împotriva Austriei, 29 august 1997, pct. 32-33, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-V).
(a) Incidentul din 21 iunie 2001
57. Incidentul în cauză a avut loc cu doi ani şi jumătate înainte de intrarea în vigoare
a Legii nr. 281/2003. Ordonanţa în speţă a fost emisă de procuror la 27 august 2003.
230
58. În Stoica împotriva României (nr. 42722/02, pct. 106-109, 4 martie 2008), Curtea
a decis deja că Legea nr. 281/2003, care permitea ca actele unui procuror să poată fi
atacate în faţa instanţelor interne, făcea ca plângerea prevăzută la art. 2781 C. proc. pen.
să fie eficientă de la 1 ianuarie 2004.
59. În special, întrucât Legea nr. 281/2003 a stabilit un termen de un an pentru ca
părţile interesate să formuleze o plângere împotriva unui act al procurorului pronunţat
înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, reclamantul din prezenta cauză s-ar fi putut
prevala de mecanismul respectiv, pentru a contesta decizia din 27 august 2003.
În plus, în cauza Stoica, Curtea a constatat că această cale de atac era eficientă deoarece
a considerat că un decalaj de trei ani între incidentele în cauză şi intrarea în vigoare a
noii căi de atac nu era suficient pentru a afecta în mod grav memoria asupra faptelor a
celor implicaţi şi, astfel, pentru a reduce eficienţa examinării faptelor de către instanţe
[a se vedea Stoica, citată anterior, pct. 108 şi, mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1),
citată anterior, pct. 56].
60. În cazul de faţă, Curtea nu observă niciun motiv pentru a se îndepărta de
concluziile din hotărârea Stoica, citată anterior, privind eficienţa mecanismului de apel
introdus prin Legea nr. 281/2003.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din
convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
(b) Capetele de cerere privind pretinsa cercetare abuzivă
61. Reclamantul a formulat mai multe capete de cerere împotriva procurorului F.C. şi
a ofiţerilor de poliţie, acuzându-i pe aceştia de mai multe abuzuri în timpul investigaţiilor.
Totuşi, Curtea reţine că reclamantul nu a contestat deciziile procurorului din
14 ianuarie 2004 (rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în privinţa actelor de
corupţie pretins săvârşite de F.C.) şi 14 noiembrie 2006 (ordonanţa care îi viza pe ofiţerii
de poliţie de la brigada antidrog şi pe traducători), în ciuda faptului că, la momentul
respectiv, avea deja la dispoziţie o cale de atac eficientă, în conformitate cu art. 2781
C. proc. pen.
62. În plus, la 30 martie 2006, o plângere asemănătoare din partea reclamantului
a fost respinsă de instanţele interne pentru nerespectarea procedurii instituite prin
art. 2781 C. proc. pen.
63. În cele din urmă, Curtea observă că anumite plângeri împotriva ofiţerilor de
poliţie şi a unor traducători autorizaţi au fost trimise la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Bucureşti şi că nu sunt disponibile informaţii recente despre procedurile respective.
64. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4
din convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
231
(c) Condiţiile de detenţie

(i) În centrele de detenţie ale poliţiei
65. Reclamantul se plânge că a fost ţinut în condiţii de igienă necorespunzătoare şi că
a primit mâncare de calitate nesatisfăcătoare.
66. Curtea reţine că reclamantul a fost reţinut în centrul de detenţie al Poliţiei
Bucureşti între 2 iunie şi 18 iulie 2001, când a fost transferat la Penitenciarul Rahova.
67. Această plângere a fost prezentată Curţii la 28 iulie 2003, la peste şase luni de
la încheierea perioadei de detenţie. În plus, reclamantul nu a făcut acuzaţii privind
suprapopularea şi nimic din dosar nu indică existenţa unei probleme structurale în cauza
reclamantului (mai exact, din descrierile părţilor cu privire la condiţiile din penitenciar
reiese că reclamantul împărţea o cameră de 20 m2 cu alţi doi deţinuţi).
Prin urmare, acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1
şi 4 din convenţie.
(ii) În Penitenciarul Rahova
68. Reclamantul se plânge de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova, de
suprapopulare şi de mâncarea de calitate nesatisfăcătoare.
69. Curtea a constatat deja, în ceea ce priveşte condiţiile generale de detenţie, în
special presupusa suprapopulare, că nu i se poate pretinde reclamantului să fi recurs la o
cale de atac (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 37). În plus, reclamantul a fost închis
în acest penitenciar până în 2008 şi a adus cererea în atenţia Curţii prima dată în 2003.
70. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit
nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă
(d) Pretinsa agravare a stării de sănătate şi pretinsa lipsă de tratament medical
71. În cauza Petrea, citată anterior, Curtea a concluzionat că, înainte de intrarea în
vigoare a OUG nr. 56/2003, la 27 iunie 2003, nu exista nicio cale de atac eficientă
pentru situaţii precum cea invocată de reclamant. Cu toate acestea, după data respectivă,
persoanele aflate în situaţia reclamantului au avut o cale de atac eficientă pentru a se
plânge de pretinsa lipsă de tratament medical, chiar dacă cererile lor erau deja pendinte
în faţa Curţii la momentul respectiv (a se vedea Petrea, citată anterior, pct. 35-36).
Curtea nu observă niciun motiv pentru a nu ţine seama, în speţă, de concluziile din
cauza Petrea.
72. Prin urmare, consideră că, după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003,
reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în faţa instanţelor interne despre pretinsa
lipsă de tratament medical.
232
Reiese că respectivul capăt de cerere privind lipsa de tratament medical, după

27 iunie 2003, ar trebui respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
73. În ceea ce priveşte perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 56/2003,
Curtea reţine că reclamantul s-a plâns că s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timp ce se
afla în arestul poliţiei, însă perioada respectivă de detenţie s-a încheiat în iulie 2001. În
plus, acesta a susţinut în faţa instanţelor interne, la 18 octombrie 2001, că nu fusese dus
la medic.
Totuşi, dat fiind că reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 28 iulie 2003,
acesta nu a respectat termenul de şase luni.
Rezultă că acest capăt de cerere a fost introdus tardiv şi trebuie respins în conformitate
cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie [a se vedea Koval împotriva Ucrainei (dec.), nr. 65550/01,
30 martie 2004, şi Treptow împotriva României (dec.), nr. 30358/03, 20 mai 2008].
74. În cele din urmă, Curtea nu găseşte nicio probă la dosar care să ateste orice
altă potenţială încălcare a dreptului reclamantului de a primi tratament în timpul
detenţiei, înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003. În special, Curtea reţine
că reclamantul a formulat plângerea cu privire la lipsa de tratament medical din timpul
şederii sale în Penitenciarul Rahova în termeni foarte generali, fără să permită să se
determine exact când a avut loc presupusa încălcare a dreptului său. În plus, declaraţiile
sale sunt contrazise de fişele medicale, iar în observaţiile sale în replică la argumentele
formulate de Guvern, reclamantul nu a adus informaţii suplimentare care să permită
Curţii să motiveze plângerea.
75. Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în
care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră
că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în
convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în
(e) Acuzaţiile cu privire la constrângerea de a purta cătuşe în timpul şedinţelor publice
art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv
1. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova
(a) Argumentele părţilor
77. Guvernul a susţinut că Penitenciarul Rahova dispune de condiţii de detenţie
adecvate, care nu au constituit o problemă în temeiul art. 3 din convenţie.
233
78. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului şi a reiterat că a fost închis în

condiţii precare, că celulele erau suprapopulate, mâncarea de proastă calitate şi că nu
existau condiţii pentru menţinerea unei igiene corespunzătoare. De asemenea, acesta a
evidenţiat că rapoartele CPT de la momentul respectiv i-au confirmat acuzaţiile.
(b) Motivarea Curţii
79. Curtea se referă la principiile consacrate de jurisprudenţa sa privind condiţiile
de detenţie şi îngrijirea medicală a deţinuţilor (a se vedea, de exemplu, Petrea, citată
anterior, pct. 43).
80. De asemenea, reiterează că procedurile în temeiul convenţiei, precum prezenta
cerere, nu dispun întotdeauna de aplicarea strictă a principiului affirmanti incumbit probatio
(sarcina probei revine celui care afirmă), deoarece în anumite cazuri numai guvernul
pârât are acces la informaţiile care pot să confirme sau să infirme afirmaţiile respective.
Neprezentarea acestor informaţii de către Guvern, fără o justificare suficientă, poate
conduce la anumite concluzii în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor reclamantului
(a se vedea Kokoshkina împotriva Rusiei, nr. 2052/08, pct. 59, 28 mai 2009).
81. Punctul central în prezenta cauză este evaluarea de către Curte a spaţiului vital de
care a dispus reclamantul în penitenciar. Guvernul nu a oferit informaţii care să permită
Curţii să stabilească rata de ocupare a celulelor în timpul detenţiei reclamantului. Cu
toate acestea, informaţiile prezentate atât de reclamant, cât şi de Guvern fac referire la
celula cu zece paturi, în care reclamantul a fost repartizat în ultima parte a detenţiei.
Reclamantul nu a contrazis informaţiile oferite de Guvern cu privire la dimensiunea
celulei respective. Ceea ce se contestă de către părţi este gradul efectiv de ocupare: în
timp ce Guvernul a susţinut că s-a respectat întotdeauna gradul optim de ocupare,
reclamantul a pretins că deţinuţii erau nevoiţi să împartă patul.
Curtea reţine că descrierea supraaglomerării, făcută de reclamant (a se vedea pct. 34),
corespunde constatărilor făcute de CPT în perioada respectivă şi este susţinută de
ONG‑uri (supra, pct. 48 şi 49). În plus, chiar şi cu gradul de ocupare indicat de Guvern,
spaţiul vital al reclamantului pare să fi fost la limita inferioară a ceea ce Curtea a considerat
ca fiind acceptabil în jurisprudenţa sa [a se vedea Kokoshkina, citată anterior, pct. 62, şi
Orchowski împotriva Poloniei, nr. 17885/04, pct. 122, CEDO 2009‑...(extrase)].
82. În afară de aceasta, după confirmarea afirmaţiilor părţilor privind condiţiile de
igienă prin rapoartele CPT, Curtea nu poate decât să concluzioneze că reclamantul a
fost privat de posibilitatea de a menţine o igienă corporală adecvată în închisoare: apa
caldă era disponibilă numai o dată pe săptămână, timp de o oră. În acest context, deşi
accesul la duşuri şi la obiectele de igienă reprezintă un pas înainte în ceea ce priveşte
asigurarea unor condiţii decente în închisoare, utilitatea lor rămâne fără rezultat în lipsa
apei calde.
În plus, conform informaţiilor prezentate de reclamant, necontestate de Guvern,
sistemul de termoficare nu funcţiona eficient pe timp de iarnă.
234
83. Curtea a constatat, de nenumărate ori, o încălcare a art. 3 din convenţie privind
lipsa de spaţiu vital alocat deţinuţilor şi condiţiile de igienă nesatisfăcătoare [a se vedea,
în special, Ciorap împotriva Moldovei, nr. 12066/02, pct. 70, 19 iunie 2007, şi hotărârile
citate anterior]. În speţă, Guvernul nu a prezentat argumente care să permită Curţii să
ajungă la o concluzie diferită.
84. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respectivele condiţii de
detenţie a reclamantului i-au cauzat un grad de suferinţă care a depăşit gradul inevitabil
de suferinţă aferent detenţiei şi care a atins nivelul unui tratament degradant, interzis la
art. 3.
2. Purtatul cătuşelor în public
85. Părţile au prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
86. Totuşi, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 275/2006 (supra, pct. 46) şi faptul
că a analizat principalele probleme juridice invocate în temeiul art. 3, Curtea consideră
că nu este necesar să examineze, în speţă, dacă a fost încălcat art. 3 în ceea ce priveşte
acuzaţia de a fi constrâns să poarte cătuşe în instanţă.
87. Reclamantul s-a plâns că poliţia îi făcuse o înscenare, că investigatorii sub
acoperire se comportaseră ca agenţi provocatori, încălcând art. 68 alin. (2) C. proc. pen.,
care prevede că este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea
unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Reclamantul a mai susţinut că nu i s-a permis să fie confruntat cu cei doi investigatori
sub acoperire sau să citeze doi martori suplimentari care fuseseră, de asemenea, prezenţi
la momentul arestării sale. În plus, reclamantul s-a plâns că nu i s-au acordat timpul şi
înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, de vreme ce i se dădeau între cinci şi zece
minute timp de pregătire de fiecare dată când era adus în faţa instanţei şi că avocatul
numit din oficiu nu îl apărase în mod corespunzător.
88. Acesta a invocat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 (b)-(d) din convenţie, care se citesc după
cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […], de
către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale
îndreptate împotriva sa.
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
[...]
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit
de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
235
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”
art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv
(a) Guvernul
90. Guvernul a respins acuzaţiile reclamantului.
91. Acesta a subliniat că un sistem care permite operaţiuni sub acoperire ale poliţiei
exista în multe ţări europene şi era recomandat de Consiliul Europei şi de Uniunea
Europeană în anumite situaţii.
92. În ceea ce priveşte faptele din prezenta cauză, Guvernul a negat ipoteza unei
înscenări şi a considerat că probele din dosar îi susţineau argumentele.
93. Citând hotărârea Klaas împotriva Germaniei (22 septembrie 1993, pct. 29, seria A,
nr. 269), Guvernul a susţinut că nu este, în mod normal, de competenţa Curţii europene
să substituie propria sa apreciere a faptelor celei făcute de instanţele naţionale şi, în
general, aceste instanţe sunt cele care trebuie să examineze probele prezentate.
94. Prin urmare, acesta respinge acuzaţiile de proces inechitabil. În opinia Guvernului,
instanţele au oferit o interpretare amănunţită a probelor şi au explicat în detaliu concluziile
la care au ajuns şi nu şi-au bazat deciziile numai pe raportul investigatorilor sub acoperire,
ci şi pe declaraţiile martorilor şi pe interpretarea declaraţiilor pârâţilor, făcute în diverse
etape ale procedurii. Din acest punct de vedere, Guvernul a considerat că prezenta cauză
se distinge de cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei (9 iunie 1998, Rapoarte
1998‑IV), în care instanţele s-au bazat în principal pe declaraţiile investigatorilor sub
acoperire.
De asemenea, acesta a susţinut că reclamantul nu solicitase ca alţi martori sau
investigatorii sub acoperire să fie aduşi în faţa instanţei.
95. Guvernul a susţinut că reclamantul, care fusese asistat de un avocat, avusese
posibilitatea de a-şi pregăti apărarea şi de a prezenta argumente în faţa instanţei. De
asemenea, acesta a subliniat că reclamantul nu se plânsese niciodată în faţa instanţelor
interne cu privire la calitatea serviciilor de asistenţă judiciară prestate de avocaţii săi.
(b) Reclamantul
96. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului. În special, acesta a argumentat
că instanţele interne şi-au bazat, de fapt, deciziile numai pe raportul investigatorilor sub
236
acoperire, neluând în considerare declaraţiile pârâţilor, şi că martorii audiaţi de instanţe

nu erau în măsură să ofere informaţii relevante privind săvârşirea efectivă a infracţiunilor,
întrucât au fost prezenţi numai în timpul arestării. Cu toate acestea, instanţele nu i-au
audiat direct pe investigatorii sub acoperire.
97. În cele din urmă, acesta a susţinut că, în timpul percheziţionării apartamentului
său, poliţia nu a găsit droguri sau alte dovezi materiale care ar fi putut dovedi implicarea
sa în traficul de droguri.
98. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa recentă privind art. 6, în care a stabilit o
distincţie clară între conceptul de înscenare şi folosirea tehnicilor legale ale activităţilor
sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă
a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă o înscenare din partea
poliţiei. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6 § 1
nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod ilegal, ci mai degrabă
să examineze dacă o asemenea „ilegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea altui drept
protejat de convenţie; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele
interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător
drepturile acuzatului la apărare, în special dreptul la o procedură contradictorie şi la
egalitatea armelor [a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 49-61; Malininas
împotriva Lituaniei, nr. 10071/04, pct. 34-35, 1 iulie 2008; Bykov împotriva Rusiei (MC),
nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009; şi Constantin şi Stoian, citată anterior, pct. 54].
99. În vasta sa jurisprudenţă în ceea ce priveşte acest subiect, Curtea a stabilit că
înscenarea încalcă art. 6 § 1 din convenţie şi este diferită de folosirea tehnicilor legale ale
activităţilor sub acoperire în anchetele penale. Aceasta susţine că, deşi utilizarea metodelor
speciale de investigaţie – în special, a tehnicilor sub acoperire – nu poate încălca în sine
dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin
asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine
determinate (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 51). De asemenea, Curtea a
stabilit că instigarea de către poliţie are loc atunci când ofiţerii implicaţi – fie membri
ai forţelor de ordine, fie persoane care acţionează în baza ordinului acestora – nu se
limitează la a investiga activitatea infracţională într-un mod în principal pasiv, ci exercită
o anumită influenţă asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârşirea unei infracţiuni
care altfel nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracţiunii, şi
anume de a oferi probe şi de a începe urmărirea penală (a se vedea Teixeira de Castro,
Pentru a constata dacă ofiţerii de poliţie sub acoperire s-au limitat la „investigarea
activităţii infracţionale într‑un mod în principal pasiv” în prezenta cauză (a se vedea
Ramanauskas, citată anterior, pct. 55), Curtea ţine seama de o serie de consideraţii. După
cum a subliniat reclamantul, percheziţionarea apartamentului său nu a adus nicio dovadă
a implicării sale în infracţiuni privind drogurile.
237
100. De asemenea, Curtea reţine că părţile au prezentat interpretări diferite în ceea

ce priveşte incidentul din 1 iunie 2001. Conform autorităţilor, reclamantul şi ceilalţi
inculpaţi fuseseră de acord să încheie tranzacţia. Cu toate acestea, reclamantul, care
pretinde că i s-a făcut o înscenare, a declarat că nu ştiuse că în geantă se aflau droguri şi
că crezuse că banii primiţi erau pentru alt tip de mărfuri, ale căror mostre au fost găsite
în geantă.
101. În lumina acestor interpretări divergente, este esenţial pentru Curte să
examineze procedura în urma căreia s-a stabilit motivul înscenării, cu scopul de a garanta
că drepturile apărării au fost protejate în mod corespunzător, în special dreptul la o
procedură contradictorie şi la egalitatea armelor [a se vedea Ramanauskas, pct. 60-61,
şi Malininas pct. 34, ambele citate anterior, şi Khudobin împotriva Rusiei, nr. 59696/00,
pct. 133, CEDO 2006-XII (extrase)].
102. Pentru condamnarea reclamantului şi a celorlalţi inculpaţi, instanţele s-au bazat
exclusiv pe probele obţinute în timpul investigaţiilor, în special pe raportul scris întocmit
de investigatorii sub acoperire şi pe declaraţia lui K.M., care a fost retractată ulterior
pe parcursul procedurii, şi pe declaraţiile martorilor, precum şi pe rapoartele privind
percheziţia de la domiciliile pârâţilor. În ceea ce priveşte reclamantul, Curtea reţine că
martorii puteau numai să confirme arestarea în sine, dar nu erau în măsură să ofere
informaţii referitoare la presupusele activităţi infracţionale ale inculpaţilor.
Instanţele nu au adus ca probă înregistrarea evenimentelor şi nu i-au audiat pe
investigatorii sub acoperire, nici măcar după solicitarea expresă a reclamantului,
formulată în plângere, la care acesta nu a primit niciun răspuns. Astfel, apărarea nu a
avut posibilitatea de a-i supune pe ofiţerii de poliţie unui interogatoriu contradictoriu.
În plus, instanţele au decis să considere relevante declaraţiile obţinute de investigatori
de la K.M. şi le-au respins pe cele făcute de ceilalţi pârâţi şi de K.M. însuşi, ulterior în
timpul procedurii, inclusiv în faţa instanţelor.
103. Curtea nu poate trece cu vederea că depoziţiile unui martor în şedinţă publică
şi sub jurământ ar trebui întotdeauna să fie prioritare altor declaraţii făcute de acelaşi
martor în cursul acţiunii penale, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii
(a se vedea Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 78, Culegere 1996‑II). Cu
toate acestea, în speţă, Curtea consideră că raţionamentul tribunalului pare să fi impus
reclamantului sarcina probei şi nu explică de ce au fost preferate celelalte declaraţii celor
consecvente, ulterioare, făcute în faţa instanţelor.
104. În plus, având în vedere afirmaţiile pârâţilor privind implicarea poliţiei,
instanţele interne nu au putut să asigure respectarea principiului imparţialităţii, în
special al egalităţii armelor, prin absenţa audierii ofiţerilor de poliţie sub acoperire şi prin
neacordarea posibilităţii interogării lor de către inculpaţi, chiar şi în scris. În plus, instanţa
ar fi trebuit să analizeze sau cel puţin să ofere o explicaţie mai amănunţită cu privire
la motivul respingerii celorlalte cereri de probe (audierea unor martori suplimentari şi
înregistrarea video).
238
105. În concluzie, deşi este conştientă de importanţa şi complexitatea sarcinii agenţilor

implicaţi în investigaţie, Curtea consideră, având în vedere cele menţionate mai sus, că
instanţele interne nu au anchetat suficient acuzaţiile de înscenare. Pentru aceste motive,
procesul reclamantului a fost privat de caracterul echitabil impus la art. 6 din convenţie.
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie în această privinţă.
106. În afară de aceasta, Curtea consideră că, în urma concluziei de mai sus, nu este
necesar să se mai examineze celelalte capete de cerere.
107. La 28 iulie 2003, reclamantul s-a plâns că fusese închisă camera de rugăciune de
la Penitenciarul Rahova. Curtea a considerat că acest capăt de cerere intra sub incidenţa
108. Părţile au prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
109. Curtea consideră capătul de cerere admisibil. Cu toate acestea, având în vedere
faptele din cauză, declaraţiile părţilor şi constatarea de încălcare a art. 3 şi art. 6 de mai
sus, Curtea consideră că a analizat problemele principale de drept invocate în prezenta
cerere. Prin urmare, constată că nu este necesar să se analizeze dacă, în speţă, a fost
încălcat art. 9 din convenţie (a se vedea, de exemplu, Kamil Uzun împotriva Turciei,
nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007).
A. Prejudiciu
111. Reclamantul a pretins rambursarea cheltuielilor medicale datorate afecţiunilor
sale contractate în timpul detenţiei, cu titlu de prejudiciu material, şi 10 000 euro (EUR)
pentru suferinţa cauzată de relele tratamente, cu titlu de prejudiciu moral.
112. Guvernul a subliniat că reclamantul nu a exprimat în cifre şi nu şi-a justificat
pretenţiile cu privire la prejudiciul material. De asemenea, acesta a considerat că cererea
pentru prejudiciul moral era excesivă şi că simpla constatare de încălcare a articolelor din
convenţie ar fi suficientă pentru compensarea prejudiciului moral pretins.
113. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi
prejudiciul material pretins şi, prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, consideră
că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a condiţiilor sale de detenţie şi a
lipsei unui proces echitabil. Prin urmare, îi acordă 10 000 EUR pentru prejudiciul moral.
239
114. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor cu onorariul
avocaţilor, fără să prezinte pretenţii concrete sau documente justificative.
115. Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde nicio sumă în acest sens.
116. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea
cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi
rezonabil al acestora.
117. În prezenta cauză, reclamantul a primit deja 850 EUR cu titlu de asistenţă
judiciară de la Consiliul Europei. Întrucât nicio altă sumă nu este justificată conform
criteriilor menţionate mai sus, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de
judecată.
1. Declară cererea admisibilă privind condiţiile de detenţie din Penitenciarul Rahova,
pretinsa constrângere de a purta cătuşe în instanţă, pretinsa lipsă a unui proces echitabil
şi pretinsa ingerinţă în libertatea de religie şi inadmisibilă cu privire la celelalte capete
de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de
detenţie din Penitenciarul Rahova;
4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 3
(purtarea cătuşelor în instanţă) şi pe art. 9 din convenţie;
5. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de
10 000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit,
pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda naţională a statului
pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această
sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul
240

cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 9 noiembrie 2010, în temeiul
Preşedinte Grefier de secţie
241
CAUZA MARIAN NIŢĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 7 decembrie 2010

În cauza Marian Niţă împotriva României,
Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 noiembrie 2010,
Procedura
prin care un resortisant al acestui stat, Marian Niţă („reclamantul”), a sesizat Curtea la
29 iulie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
2. Reclamantul este reprezentat de Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul
român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan‑Horaţiu
3. Reclamantul se plânge, în special, de o încălcare a art. 6 § 1 din convenţie pe
motivul condamnării sale în urma unui recurs în anulare introdus de Procurorul general
al României, precum şi pe motivul duratei excesive a procedurii penale declanşate
împotriva sa.
În fapt
5. Reclamantul s-a născut în 1963 şi locuieşte în Bucureşti.
27
242
Cauza Marian Niţă împotriva României
6. Prin ordonanţa din 29 aprilie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti

a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de treizeci de zile. În
ordonanţa privind arestarea preventivă, se constata faptul că, în noaptea de 22 spre
23 aprilie 1997, reclamantul, având profesia de şofer de ambulanţă, şi asistenta medicală
Z.M. îl abandonaseră pe bolnavul N.C. în stradă, ceea ce a condus la decesul acestuia.
7. Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori pentru
treizeci de zile, până la 4 august 1997, dată la care acesta a fost pus în libertate.
8. Prin rechizitoriul din 19 ianuarie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti
a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de omor
calificat. Rechizitoriul făcea trimitere la faptul că reclamantul şi asistenta medicală Z.M.,
care îl însoţea, trebuiau să transporte bolnavul N.C. de la Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul
Valentin la Spitalul clinic de specialitate Victor Babeş. După ce au mers la mai multe
unităţi spitaliceşti care au refuzat toate internarea bolnavului din motive de competenţă
teritorială, Z.M. a decis să îl transporte la domiciliul său. La adresa menţionată în actul
de identitate al bolnavului, acuzaţii nu au găsit numărul exact al clădirii. Bolnavul a fost
coborât din ambulanţă şi a fost lăsat în faţa porţii închise a unei clădiri, presupusă a fi cea
corectă. Patru ore mai târziu, N.C. a decedat. Potrivit rapoartelor medicale, decesul a fost
cauzat de o insuficienţă cardiorespiratorie acută, cu pleurezie şi atelectazie pulmonară,
pe fondul unei afecţiuni cardiovasculare cronice, din cauză că nu a beneficiat de asistenţă
medicală de specialitate şi în urma unei expuneri îndelungate la frig şi la umiditate.
Reclamantul şi Z.M. erau acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de omor calificat, pedepsită
la art. 174 şi art. 175 C. pen. Prin acelaşi rechizitoriu, procurorul însărcinat cu cauza a
decis neînceperea urmăririi penale împotriva medicilor care îl examinaseră pe bolnav în
timp ce acesta a fost dus de la un spital la altul.
9. Prin hotărârea din 29 octombrie 1998, tribunalul a reîncadrat faptele imputate
reclamantului la punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji,
infracţiune prevăzută la art. 314 C. pen. şi l-a condamnat la o pedeapsă de trei luni şi
douăsprezece zile de închisoare, precum şi la plata de daune-interese părţii civile.
10. Reclamantul şi parchetul au formulat apel împotriva acestei hotărâri.
11. Prin hotărârea din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul
reclamantului, a admis apelul parchetului, a reîncadrat faptele la complicitate la omor
calificat, infracţiune prevăzută la art. 26, art. 174 şi art. 175 C. pen., şi a condamnat
reclamantul la o pedeapsă de cinci ani de închisoare cu executare.
12. Reclamantul şi Z.M. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
13. Prin hotărârea din 10 ianuarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul,
a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a retrimis cauza în faţa tribunalului. Curtea
Supremă a considerat că, declarând vinovăţia inculpaţilor, instanţele judecătoreşti se
întemeiaseră pe acte medico-legale contradictorii, care nu puteau stabili fără echivoc
raportul cauzal între acţiunile inculpaţilor şi decesul victimei, şi că acestea omiseseră să
răspundă la cererile formulate de inculpaţi pentru clarificarea contradicţiilor respective.
243
Astfel, aceasta a luat în considerare faptul că, potrivit unuia dintre rapoartele medicale
depuse la dosar, exista o legătură de cauzalitate între faptul de a nu fi beneficiat de
asistenţă medicală şi deces, ceea ce însemna că bolnavul ar fi avut şanse de supravieţuire
dacă ar fi beneficiat de o terapie medicamentoasă intensivă. În cele din urmă, aceasta a
considerat că era necesar să se obţină avizul Comisiei Superioare Medico-Legale pentru
stabilirea tuturor actelor medicale care fuseseră efectuate în privinţa bolnavului şi pentru
clarificarea cauzei decesului său.
14. Cauza a fost înregistrată din nou la Tribunalul Bucureşti. La şedinţa din
27 septembrie 2001, instanţa a solicitat avizul medical menţionat anterior. Avizul
medical a fost depus la dosar la 16 mai 2002, după câteva amânări ale cauzei generate de
absenţa acestui aviz sau solicitate de reclamant.
15. Prin hotărârea din 4 iulie 2002, tribunalul a reîncadrat faptele imputate
reclamantului la punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji şi
l-a condamnat pentru această infracţiune la o pedeapsă de doi ani de închisoare. De
asemenea, instanţa a hotărât că pedeapsa era graţiată.
16. În urma apelului parchetului, prin hotărârea din 12 decembrie 2002, Curtea de
Apel Bucureşti a reîncadrat faptele la omor calificat şi l-a condamnat pe reclamant,
pentru această infracţiune, la o pedeapsă de trei ani de închisoare.
17. Reclamantul şi parchetul au formulat recurs. Prin hotărârea definitivă din
7 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat
hotărârile instanţelor inferioare şi l-a achitat pentru orice infracţiune. Curtea Supremă a
considerat că reclamantul, în calitate de şofer de ambulanţă, trebuia să respecte ordinele
date de personalul medical şi că nu era de datoria acestuia să cunoască starea medicală
a persoanelor transportate, având în vedere că diagnosticul trebuie stabilit de personalul
medical şi de medicii specialişti, care au, de asemenea, responsabilitatea de a lua toate
deciziile medicale cu privire la bolnavi. În continuare, aceasta a apreciat că reclamantul se
conformase indicaţiilor asistentei medicale care îl însoţea şi că nu era şi nu putea fi conştient
de starea de sănătate precară a lui N.C, având în vedere lipsa de experienţă medicală.
18. Potrivit informaţiilor oferite de Guvern, în timpul procedurii ordinare, reclamantul
a solicitat de douăsprezece ori amânarea şedinţelor publice din diverse motive: pentru
a-şi pregăti apărarea sau din cauza absenţei avocatului său pe motiv de boală sau de deces
în familie.
19. La 24 septembrie 2004, în temeiul art. 409 şi art. 410 alin. (1) pct. 8 C. proc.
pen., Procurorul general al României a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs
în anularea hotărârii definitive din 7 octombrie 2003, citată anterior. Acesta a subliniat
că, prin interpretarea legislaţiei interne şi a probelor depuse la dosar, Curtea Supremă
comisese o gravă eroare de fapt prin achitarea reclamantului şi stabilise o încadrare
juridică incorectă a faptelor. Acesta a subliniat că reclamantul era coautor al infracţiunii
de omor calificat, pe care o săvârşise cu intenţie indirectă. A făcut referire la toate probele
administrate în timpul procedurii ordinare.
244
20. Prin hotărârea din 14 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a
înlocuit fosta Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare şi a casat hotărârea
din 7 octombrie 2003. Pe fondul cauzei, aceasta a hotărât că încadrarea juridică corectă
era cea de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji şi a confirmat
hotărârea tribunalului din 4 iulie 2002. Vinovăţia sa a fost stabilită ţinând seama de
faptul că reclamantul ar fi trebuit să fie conştient de consecinţele pe care le putea avea
faptul de a-l lăsa pe N.C., grav bolnav şi îmbrăcat doar cu o pijama, într-o noapte rece şi
umedă, în faţa porţii închise a unei clădiri.
21. Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, prevedea că hotărârile
definitive de condamnare sau de achitare puteau fi revizuite printr-un „recurs în anulare”
formulat de procurorul general.
22. Art. 410 alin. (1) C. proc. pen. era redactat după cum urmează în partea sa
relevantă:
„Hotărârile definitive de condamnare, achitare [...] pot fi atacate cu recurs în
anulare în următoarele cazuri:
8. când s-a comis o eroare gravă de fapt.”
23. Potrivit art. 411 C. proc. pen., recursul în anulare poate fi declarat în termen de
un an de la data când hotărârea instanţei ordinare care se pronunţă în ultimă instanţă a
rămas definitivă.
În drept
24. Reclamantul susţine că dreptul său la un proces echitabil şi în termen rezonabil a
fost încălcat. Acesta invocă art. 6 § 1 din convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale […] în termen rezonabil,
de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii
penale îndreptate împotriva sa.”
25. Curtea constată că acest capăt de cerere presupune două aspecte pe care le va
examina succesiv.
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe securitatea raporturilor juridice
26. Reclamantul consideră că dreptul său la un proces echitabil şi principiul securităţii
raporturilor juridice au fost încălcate ca urmare a anulării printr-un recurs extraordinar
a hotărârii definitive de achitare pronunţate în favoarea sa.
1. Cu privire la admisibilitate
245
2. Cu privire la fond
28. Guvernul susţine că admiterea recursului în anulare, formulat de Procurorul
general în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală, în vigoare la momentul
faptelor, nu a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Acesta
consideră că intervenţia Procurorului general era necesară pentru a asigura încadrarea
juridică corectă a faptelor săvârşite de reclamant şi o bună administrare a justiţiei.
Guvernul subliniază că, în memoriul său, Procurorul general a indicat toate motivele
pentru care aprecia că o eroare gravă de fapt fusese comisă în soluţionarea litigiului.
De asemenea, acesta susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât
să confirme sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti şi că, în
consecinţă, nu a casat toate hotărârile pronunţate la încheierea procedurii ordinare. În
plus, în urma recursului în anulare, pedeapsa aplicată reclamantului prin hotărârea din
4 iulie 2002 a fost menţinută. Având în vedere constatarea conform căreia reclamantul era
graţiat în executarea pedepsei, Guvernul subliniază faptul că pedeapsa nu a fost executată.
Pe de altă parte, observă că, spre deosebire de cauza Brumărescu împotriva României
[(MC), nr. 28342/95, CEDO 1999-VII], în prezenta cauză termenul de introducere a
recursului în anulare nu era decât de un an de la data pronunţării hotărârii definitive şi
că acest termen a fost respectat. De altfel, subliniază că recursul în anulare a fost retras
din Codul de procedură penală prin Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004.
29. Reclamantul contestă aceste argumente. Subliniază că aceeaşi jurisdicţie de nivel
superior, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a pronunţat, într-un interval de un
an şi cinci luni, două hotărâri definitive complet diferite. Astfel, reclamantul a fost achitat
de orice acuzaţie penală prin hotărârea definitivă din 7 octombrie 2003, în timp ce, prin
hotărârea definitivă din 14 martie 2005, a fost condamnat. De altfel, acesta precizează
că nici recursul în anulare, nici hotărârea din 14 martie 2005, nu menţionează care a
fost eroarea gravă de fapt comisă de instanţa de recurs. Acesta subliniază că, în timpul
procedurii recursului în anulare, nu a fost administrată nicio probă şi nu a fost audiat
niciun martor. Nici măcar el nu a fost audiat în timpul acestei proceduri extraordinare.
În cele din urmă, acesta evidenţiază contradicţia existentă, potrivit lui, în argumentele
Guvernului, care, pe de o parte, subliniază că această cale extraordinară de atac a fost
abrogată şi, pe de altă parte, susţine că această cale de atac era necesară în speţă pentru a
garanta o bună administrare a justiţiei.
30. Curtea reaminteşte mai întâi că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a
principiului securităţii raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu fie autorizată
să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii numai în scopul obţinerii
unei reexaminări a cauzei şi a unei noi decizii în această privinţă. În special, supervizarea
nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere
246
cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se
pot face derogări de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperative
impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52, CEDO 2003‑IX).
31. În continuare, Curtea reaminteşte că cerinţa securităţii juridice nu este totuşi
absolută: simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală este compatibilă la prima
vedere cu convenţia. Cu toate acestea, faptul de a şti dacă exercitarea acestei opţiuni de către
autorităţi a adus atingere esenţei în sine a procesului echitabil depinde de circumstanţele
cauzei. În special, trebuie să se ţină seama, în acest context: de consecinţele pe care
redeschiderea şi procedura ulterioară le-au avut asupra situaţiei persoanei în cauză şi
de cazul în care aceasta din urmă a fost cea care a solicitat cererea de reexaminare;
de motivele pentru care instanţele au anulat hotărârea judecătorească definitivă; de
conformitatea procedurii cu legislaţia internă; de existenţa în legislaţia internă a unor
mecanisme de protecţie pentru a evita ca autorităţile naţionale să abuzeze de această
procedură şi de utilizarea care i-a fost conferită; şi de orice altă împrejurare relevantă
din cauză (Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, pct. 24-26, 28 februarie 2006, şi
Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, pct. 44, 24 mai 2007).
32. În speţă, după examinarea dosarului şi a observaţiilor părţilor, Curtea nu poate
să constate, asemenea Guvernului, că autorităţile şi-au exercitat competenţa de a iniţia
şi de a desfăşura un proces de revizuire păstrând un echilibru just între interesele
individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale. Curtea consideră că
argumentele citate anterior ale Guvernului, care susţine că intervenţia Procurorului
general era necesară pentru interpretarea corectă a faptelor şi a probelor aflate la dosar,
nu sunt suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de achitare pronunţate în favoarea
reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Radchikov, citată anterior, pct. 45-46, şi
Bujniţa împotriva Moldovei, nr. 36492/02, pct. 21-23, 16 ianuarie 2007).
33. În acest sens, Curtea observă mai întâi că, prin hotărârea definitivă din
7 octombrie 2003, reclamantul era achitat şi erau casate, în privinţa sa, atât decizia
pronunţată în apel, cât şi hotărârea pronunţată în primă instanţă. Curtea observă că
deciziile luate de instanţele ordinare nu par să fie arbitrare, având în vedere că toate
acuzaţiile aduse de procuror împotriva reclamantului au fost examinate în lumina
mijloacelor de probă prezentate.
34. În continuare, Curtea observă că admiterea recursului în anulare formulat de
Procurorul general a condus la condamnarea reclamantului pentru o faptă de natură
penală. În consecinţă, este necesar să se reţină că situaţia reclamantului, achitat printr-o
hotărâre definitivă şi condamnat în urma recursului în anulare, s-a agravat la încheierea
acestei căi de atac. Faptul că a fost graţiat în executarea pedepsei este irelevant, având în
vedere că situaţia sa juridică s-a schimbat, de la statutul de persoană achitată deoarece
nu a săvârşit nicio faptă de natură penală la statutul de persoană condamnată pentru o
infracţiune. Nu este relevant nici faptul că respectiva condamnare pronunţată în urma
acestui recurs în anulare corespundea soluţiei pronunţate prin hotărârea din primă
instanţă, având în vedere că această hotărâre fusese casată prin decizia definitivă din
7 octombrie 2003.
247
35. De altfel, Curtea observă, pe de o parte, că recursul în anulare utilizat în speţă

de către autorităţi era o cale extraordinară de atac care nu putea fi angajată decât de
Procurorul general, aceasta nefiind direct accesibilă reclamantului. Având în vedere
că acest procuror era superiorul ierarhic al procurorului care a participat la procedura
din faţa instanţelor ordinare, utilizarea acestei căi de atac suplimentare ridică, astfel,
probleme privind respectarea egalităţii armelor, cu atât mai mult cu cât parchetul îşi
expusese deja argumentele, care nu fuseseră reţinute de Curtea Supremă de Justiţie în
hotărârea sa definitivă din 7 octombrie 2003.
36. Pe de altă parte, Curtea subliniază că această procedură a recursului în anulare
nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanţii
esenţiale de procedură penală, care, prin natura lor, nu ar fi putut fi invocate anterior de
către parchet, ci se referea la aprecierea de către instanţele interne a faptelor şi a probelor
aflate la dosar, arătând un punct de vedere diferit al parchetului cu privire la chestiunea
încadrării juridice a faptelor şi a culpabilităţii reclamantului. Or, din dosar nu reiese
că instanţele ordinare nu ar fi examinat probele administrate în cadrul unei proceduri
contradictorii sau că ar fi ajuns la concluzii arbitrare în raport cu aceste probe (a se vedea,
mutatis mutandis, Bujniţa, citată anterior, pct. 23).
37. În plus, Curtea observă că, în urma acestui recurs în anulare, reclamantul a fost
condamnat pentru o infracţiune diferită şi pentru alte motive decât cele invocate de
procuror pentru a-şi susţine calea de atac extraordinară.
38. De altfel, contrar Guvernului, Curtea consideră că limitarea adusă posibilităţii
de a introduce un recurs în anulare şi constând în introducerea unei asemenea acţiuni
în termen de un an, nu schimbă cu nimic nici situaţia în speţă, nici deficienţele acestei
căi specifice de atac, astfel cum au fost identificate anterior (Radchikov, citată anterior,
pct. 46, şi Bota împotriva României, nr. 16382/03, pct. 39, 4 noiembrie 2008).
39. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că utilizarea recursului
extraordinar ca un apel mascat şi anularea hotărârii definitive din 7 octombrie 2003 au
distrus echilibrul just care trebuie păstrat între interesele individului şi necesitatea de a
garanta eficacitatea justiţiei penale, aducând atingere chiar esenţei unui proces echitabil
(Bujniţa, pct. 23 in fine, Radchikov, pct. 52, şi Savinski, pct. 25, hotărâri citate anterior).
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii
40. Reclamantul consideră că durata procedurii penale iniţiate împotriva sa nu este
rezonabilă.
248
a) Durata procedurii care trebuie luată în considerare
42. Părţile sunt de acord cu privire la punctul de plecare al perioadei care trebuie
luată în considerare, respectiv 29 aprilie 1997, dată la care reclamantul a fost informat cu
privire la acuzaţia adusă împotriva sa.
43. Reamintind jurisprudenţa Curţii (Aliuţă împotriva României, nr. 73502/01,
pct. 16, 11 iulie 2006), Guvernul apreciază că perioada cuprinsă între pronunţarea
hotărârii interne definitive din 7 octombrie 2003 şi 14 martie 2005, dată la care Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare, nu poate fi luată în considerare.
44. Reclamantul respinge acest argument. Acesta consideră că a trăit în incertitudine
de la pronunţarea deciziei definitive din 7 octombrie 2003 şi până în momentul în care a
fost înştiinţat cu privire la declanşarea recursului în anulare, incertitudine care a devenit
realitate la 14 martie 2005, dată la care recursul în anulare a fost admis, iar reclamantul
a fost condamnat.
45. Curtea consideră necesar să reamintească faptul că nu poate lua în considerare
decât perioadele pe parcursul cărora cauza a fost într-adevăr pendinte în faţa instanţelor
(Aliuţă, citată anterior, pct. 16-17), cu excepţia oricărei perioade în care o instanţă
naţională trebuia să decidă dacă era necesar sau nu să se redeschidă procesul, ţinând
seama de faptul că art. 6 din convenţie nu se aplică în cazul redeschiderii unei proceduri
[Markin împotriva Rusiei (dec.), nr. 59502/00, 16 septembrie 2004].
46. În speţă, având în vedere principiile menţionate anterior, în examinarea sa
privind caracterul rezonabil al duratei procedurii, Curtea nu va lua în considerare
perioada cuprinsă între pronunţarea hotărârii interne definitive din 7 octombrie 2003 şi
14 martie 2005, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare
al Procurorului general [Aliuţă, citată anterior, pct. 16, şi Bota împotriva României (dec.),
nr. 16382/03, 13 septembrie 2007].
Prin urmare, Curtea reţine că durata procedurii care trebuie luată în considerare este
de şase ani, cinci luni şi opt zile, acoperind cercetarea judiciară şi trei grade de jurisdicţie.
b) Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii
47. Guvernul consideră că procedura prezenta o complexitate deosebită, legată în
special de faptele cauzei şi de necesitatea de administrare a probelor. Astfel, apreciază că
atât faza de cercetare judiciară, cât şi faza judecăţii au avut termene rezonabile şi că nicio
perioadă de inactivitate nu putea fi imputată autorităţilor. Acesta citează a contrario cauza
Tudorache împotriva României (nr. 78048/01, pct. 19, 29 septembrie 2005), în care numai
cercetarea judiciară a cauzei de către parchetul competent durase şapte ani fără cinci zile.
De asemenea, Guvernul subliniază că şedinţele au avut loc în mod periodic şi în termene
rezonabile. Acesta observă că reclamantul şi avocatul său au solicitat de douăsprezece
ori amânarea şedinţei publice în timpul procedurii ordinare, ceea ce a condus la termene
suplimentare, suficient de importante pentru a explica durata globală a procedurii.
249
48. Reclamantul contestă acest argument şi consideră că durata nerezonabilă a

procedurii este imputabilă exclusiv conduitei autorităţilor. Acesta subliniază că amânările
pe care le-a solicitat în timpul procedurii se justificau prin motive obiective şi nu au fost
solicitate în scop dilatoriu. De asemenea, reclamantul subliniază că, prin efectul deciziei
de casare pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie la 10 ianuarie 2001, la patru ani de
la începerea procedurii, aceasta a reînceput de la zero. În plus, reclamantul subliniază
că avizul medical solicitat de judecătorie nu a fost emis decât cu aproximativ opt luni
mai târziu. Ţinând seama de miza litigiului, reclamantul solicită Curţii să constate o
încălcare a art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a duratei nerezonabile a procedurii.
49. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se
apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate
de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi
cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză
[a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96,
pct. 43, CEDO 2000-VII, Hartman împotriva Republicii Cehe, nr. 53341/99, pct. 73,
CEDO 2003-VIII]. De asemenea, aceasta reaminteşte că statele contractante trebuie să
organizeze propriul sistem judecătoresc astfel încât instanţele acestora să poată garanta
oricui dreptul de a obţine o hotărâre definitivă în termen rezonabil (Löffler împotriva
Austriei, nr. 30546/96, pct. 21, 3 octombrie 2000).
50. De asemenea, Curtea precizează că numai întârzierile imputabile statului pot
conduce la constatarea nerespectării „termenului rezonabil” (Proszak împotriva Poloniei,
16 decembrie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII).
51. În speţă, Curtea constată că procedura se referea la o infracţiune săvârşită
împotriva unei persoane, care implica doi acuzaţi, şi că aceasta ridica probleme juridice
privind încadrarea faptelor imputate acuzaţilor, precum şi privind stabilirea cauzelor care
au dus la decesul lui N.C. Prin urmare, cauza prezenta o anumită complexitate faptică
şi juridică.
52. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea observă mai întâi că
cercetarea judecătorească începuse la 29 aprilie 1997, atunci când reclamantul a fost
informat de acuzaţiile aduse împotriva sa, şi se încheiase odată cu sesizarea judecătoriei
prin rechizitoriul introductiv în instanţă din data de 19 ianuarie 1998. Acest termen de
mai puţin de un an nu conţine perioade de inactivitate nejustificată şi nu arată o lipsă
de coordonare în activitatea organelor de urmărire penală [Lazăr împotriva României
(dec.), nr. 7022/02, 6 octombrie 2009].
53. Cu privire la faza de judecată, Curtea observă că, odată ce a fost încheiată
cercetarea judecătorească, iar cauza a fost trimisă în judecată, procedura s-a desfăşurat
cu promptitudine, au avut loc şedinţe la intervale regulate, iar judecătoria a luat măsurile
necesare în vederea administrării probelor şi a interogării martorilor şi inculpaţilor.
Curtea observă, astfel, că Tribunalul Bucureşti a judecat cauza în puţin peste zece
luni, hotărârea în primă instanţă fiind pronunţată la 29 octombrie 1998. În acest termen,
250
au avut loc şedinţe de judecată la intervale regulate. Hotărârea în apel a fost pronunţată la
30 iunie 1999, şi anume opt luni mai târziu, dar nici acest termen nu poate fi considerat
nerezonabil.
În continuare, Curtea observă un termen mai semnificativ pentru procedura din faţa
Curţii Supreme de Justiţie, care a pronunţat hotărârea de casare cu retrimitere în primă
instanţă la 10 ianuarie 2001, ceea ce reprezintă o durată de aproape optsprezece luni. În
acest termen au avut loc patru şedinţe, iar reclamantul a solicitat de trei ori amânarea
cauzei.
54. În continuare, Curtea observă că respectiva cauză a fost casată cu retrimitere la
primă instanţă, ca urmare a omisiunii instanţelor inferioare de a răspunde la cererile
formulate de acuzaţi cu privire la necesitatea de a obţine avizul Comisiei Superioare
Medico-Legale pentru clarificarea contradicţiilor din rapoartele medicale şi pentru
stabilirea cauzelor decesului lui N.C.
În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi nu este competentă pentru a analiza
modul în care instanţele naţionale au interpretat şi au aplicat dreptul intern, aceste casări
cu retrimitere se datorează erorilor comise de instanţele inferioare în timpul examinării
cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). În
plus, repetarea acestor casări denotă o disfuncţie a sistemului judiciar naţional (Cârstea şi
Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 42, 15 iunie 2006).
Chiar dacă, în speţă, nu a existat decât o singură casare, Curtea observă că celeritatea
procedurii în faţa primei instanţe şi a celei de apel a adus prejudicii termenului global
al procedurii, având în vedere că, datorită deficienţelor instanţelor în cauză, procedura a
trebuit să fie reluată de la zero.
55. În ceea ce priveşte rezultatul procedurii, Curtea observă că, în general, aceasta
s-a încheiat în termen rezonabil, ţinând seama de faptul că hotărârea definitivă a fost
pronunţată la doi ani şi nouă luni de la pronunţarea deciziei de casare, perioadă în timpul
căreia au fost pronunţate trei hotărâri judecătoreşti.
56. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea acceptă argumentul
acestuia conform căruia cererile de amânare nu au avut un scop dilatoriu, dar admite că
cererile respective au condus totuşi la anumite termene suplimentare.
57. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră
că, deşi litigiul ar fi putut fi condus cu mai multă celeritate, durata litigiului, considerată
în ansamblul său, nu poate fi apreciată ca fiind nerezonabilă.
Prin urmare, art. 6 § 1 din convenţie nu a fost încălcat cu privire la respectarea cerinţei
unui termen rezonabil.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
58. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamant şi întemeiate
pe art. 6 § 1 şi 2 din convenţie, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa, şi în
251
măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la afirmaţiile formulate, Curtea

nu constată nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei.
Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în
temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat
pe art. 5 § 1 (legalitatea arestării preventive), Curtea observă că arestarea preventivă a
reclamantului a luat sfârşit la 4 august 1997, în timp ce acest capăt de cerere nu a fost
invocat în faţa Curţii decât la 29 iulie 2005, şi anume după mai mult de şase luni [Florică
împotriva României (dec.), nr. 49781/99, 10 iunie 2003].
Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este fie în mod vădit
nefondat, fie tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 din convenţie.
A. Prejudiciu
60. Reclamantul solicită 434 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând
diferenţa dintre salariul pe care l-ar fi primit dacă nu ar fi fost acuzat de omor şi salariul
pe care l-a primit efectiv, ca urmare a reintegrării sale pe un post inferior din cauza
procedurii penale iniţiate împotriva sa. În această privinţă, prezintă calcule privind
salariul pe care l-a primit efectiv în perioada cuprinsă între ianuarie 1998 – iunie 2002 şi
calcule ale salariilor pe care ar fi trebuit să le primească dacă ar fi ocupat acelaşi post pe
care îl ocupa înainte de arestarea sa, pentru aceeaşi perioadă. În plus, reclamantul solicită
15 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
61. Guvernul consideră că cererea cu titlu de prejudiciu material este speculativă şi
excesivă şi solicită Curţii să o respingă integral. În ceea ce priveşte prejudiciul moral
pretins, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre a Curţii de constatare a încălcării
convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă. În orice caz, acesta
consideră că suma solicitată este excesivă.
62. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul material, Curtea nu observă nicio
legătură directă de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins
şi respinge această cerere.
63. În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu
poate fi remediat doar prin constatarea încălcării din prezenta hotărâre. Pronunţându-se
în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie şi ţinând seama de circumstanţele
specifice ale cauzei, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 4 000 EUR
cu titlu de prejudiciu moral şi să fie respinse cererile de reparaţie echitabilă cu titlu de
prejudiciu moral pentru celelalte capete de cerere.
252
64. De asemenea, reclamantul solicită 191 EUR pentru cheltuielile de judecată
efectuate în faţa instanţelor interne (costul expertizei medicale şi al onorariului avocatului)
şi 1 260 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii (onorariul avocatului). Acesta depune
la dosar o chitanţă dovedind plata unei sume de aproximativ 41 EUR, reprezentând
cheltuielile aferente pentru obţinerea avizului din partea Comisiei Superioare Medico-
Legale, şi o chitanţă de aproximativ 150 EUR pentru onorariul avocatului, pentru
reprezentarea reclamantului în procedura din faţa Curţii Supreme de Justiţie, precum şi
contractul aferent de asistenţă judiciară. În ceea ce priveşte cheltuielile suportate pentru
onorariul avocatului în faţa Curţii, avocatul reclamantului pune la dispoziţie un contract
de asistenţă judiciară ce conţine acordul acestuia pentru ca plata sumelor respective de
către Curte să fie efectuată direct avocatului său; aceasta prezintă, de asemenea, o notă
referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate.
65. Guvernul subliniază că cheltuielile pentru onorariul avocatului în faţa Curţii nu
au fost stabilite efectiv şi că, în orice caz, suma este excesivă în raport cu complexitatea
cauzei. Acesta solicită Curţii să nu acorde decât cheltuielile considerate reale, necesare,
rezonabile şi dovedite.
cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar
şi rezonabil al acestora.
67. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne,
ţinând seama de toate elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus,
Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 150 EUR reclamantului.
Cu privire la cheltuielile pentru onorariul avocatului în procedura din faţa Curţii,
trebuie să se constate că, în temeiul contractului de asistenţă judiciară depus la dosar,
reclamantul are obligaţia de a plăti respectivele cheltuieli. În consecinţă, în măsura
în care avocatul are dreptul să solicite plata onorariului său în temeiul contractului,
cheltuielile corespunzătoare sunt într-adevăr „reale” (a se vedea, mutatis mutandis,
Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjanului, nr. 37083/03, pct. 106,
CEDO 2009‑...)
Cu toate acestea, trebuie aplicată o oarecare reducere, având în vedere constatarea
conform căreia unul din capetele de cerere în privinţa cărora avocatul a prezentat
observaţii în faţa Curţii nu a fost încălcat (a se vedea, mutatis mutandis, Nourmagomedov
împotriva Rusiei, nr. 30138/02, pct. 69, 7 iunie 2007). Având în vedere documentele care
se află în posesia sa şi criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să
se acorde reclamantului suma de 1 000 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Având în
vedere convenţia încheiată între partea interesată şi avocatul acesteia, N. Popescu, Curtea
hotărăşte că suma menţionată anterior va fi plătită direct acestuia din urmă.
253
art. 6 § 1 din convenţie, referitoare la securitatea raporturilor juridice şi la durata
procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a nerespectării
principiului securităţii raporturilor juridice;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie ca urmare a duratei
procedurii;
4. Hotărăşte:
care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 4 000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, pentru prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamantului;
ii. 150 EUR (o sută cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura
din faţa instanţelor interne, sumă ce va fi plătită reclamantului;
iii. 1 000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecată referitoare la procedura
din faţa Curţii, sumă ce va fi plătită direct lui N. Popescu, care l-a reprezentat pe
reclamant în calitate de avocat;
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 decembrie 2010, în temeiul
Grefier Preşedinte
254
CAUZA GELERI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 15 februarie 2011

În cauza Geleri împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 25 ianuarie 2011,
Procedura
prin care un cetăţean turc, Zeyneddin Geleri („reclamantul”), a sesizat Curtea la
1 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Fikri Ergen, avocat în Bruxelles. Guvernul român
(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Informat cu privire la dreptul său de a lua parte
la procedură (art. 36 § 1 din convenţie şi art. 44 din regulament), guvernul turc nu a dorit
să se prevaleze de dreptul său de a interveni în procedură.
3. La 16 aprilie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
În fapt
I. Circumstanţele speţei
4. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Chişinău, în Moldova.
5. Reclamantul este cetăţean turc de origine kurdă, cu domiciliul în Bucureşti înainte
de a fi expulzat. La 15 noiembrie 1993, acesta a fost înregistrat de Serviciul pentru Străini
al Municipiului Bucureşti care i-a prelungit dreptul de şedere de la 20 ianuarie 1994
până la 19 iulie 1994.
28
255
6. La 7 mai 1998, reclamantul a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare

de Judecătoria Focşani pentru nerespectarea normelor privind operaţiunile de import şi
export, fals, fals privind identitatea şi trecerea ilegală a frontierei. Astfel cum reiese din
copia hotărârii definitive de condamnare, depusă la dosar de Guvern, pedeapsa pronunţată
împotriva reclamantului a făcut obiectul graţierii, în ziua în care a fost pronunţată.
7. La 27 noiembrie 1998, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantul a
obţinut statutul de refugiat politic în România. Acest statut i-a fost acordat pentru o
durată nelimitată, prin ordinul ministrului de interne din 15 octombrie 2001.
8. În 2003, acesta s-a căsătorit cu o cetăţeană română. O copie a certificatului de
căsătorie a fost depusă la dosar. La 25 ianuarie 2005, cuplul a avut o fiică. În afară de
aceasta, reclamantul era asociat în două societăţi comerciale.
9. Prin ordonanţa din 21 februarie 2005, procurorul Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Bucureşti l-a declarat pe reclamant indezirabil şi i-a interzis şederea în România
pentru o perioadă de zece ani, pe motiv că „indicii temeinice şi grave indicau faptul
că acesta desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”. Ultimul
paragraf al ordonanţei indica faptul că aceasta fusese comunicată reclamantului şi
pusă în aplicare de Autoritatea pentru străini, obligaţie care decurgea din art. 81 al
OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
10. Această ordonanţă a fost comunicată reclamantului la 23 februarie 2005.
La această ultimă dată, la ora 18.45, a fost arestat şi expulzat în Italia. Din elementele
aflate la dosar reiese că reclamantul nu a fost reţinut într-un centru de detenţie
temporară. Potrivit persoanei în cauză, înainte de expulzarea sa în Italia, agenţii de poliţie
însărcinaţi cu executarea acestei măsuri l-au lovit şi l-au rănit cu ocazia chestionării
în vederea expulzării. Acesta afirmă că a fost lovit şi rănit şi, din această cauză, şi-a
pierdut cunoştinţa, trezindu-se doar la aeroportul din Bucureşti. Reclamantul a aterizat
la Verona. Ulterior, a plecat la Roma, unde a fost examinat de E.Z., medic în Asociaţia
de combatere a torturii, Medici contro la tortura, care a întocmit o constatare medicală.
O copie a certificatului medical a fost depusă la dosarul prezentei cauze.
11. Certificatul medical întocmit la 1 martie 2005 de medicul E.Z. a constatat
rănile reclamantului [excoriaţii, echimoze, contuzii, la nivelul capului (frunte), la nivelul
toracelui (spate), precum şi la nivelul abdominal şi al mâinilor şi picioarelor].
12. La 28 februarie 2005, avocatul reclamantului a depus în faţa Curţii de Apel
Bucureşti o contestaţie a ordonanţei din 21 februarie 2005. Acesta solicita suspendarea
executării măsurii; denunţa, printre altele, nemotivarea măsurii luate împotriva clientului
său; de asemenea, sublinia că reclamantul trăia de mult timp în România, că era căsătorit cu
o cetăţeană română, că aceştia aveau un copil şi că nu săvârşise nicio infracţiune împotriva
securităţii statului. Acesta preciza că clientul său era asociat în două societăţi comerciale.
13. Avocatul Autorităţii pentru străini a răspuns că autorităţile nu aveau nicio
obligaţie de motivare a unei asemenea măsuri, din moment ce motivele intrau sub
256
Cauza Geleri împotriva României
incidenţa securităţii naţionale. În afară de aceasta, avocatul reclamantului a imputat

autorităţilor condiţiile de îmbarcare a reclamantului pentru Italia, în special loviturile
şi rănile primite din partea agenţilor de poliţie. În cadrul procedurii desfăşurate în faţa
curţii de apel, avocatul reclamantului a depus în acest sens copia certificatului medical
întocmit la 1 martie 2005.
14. Prin hotărârea din 3 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia
reclamantului ca fiind nefondată, cu următoarea motivaţie:
„[…] Declararea ca indezirabil, în sensul art. 83 din Ordonanţa Guvernului
nr. 194/2002, constituie o măsură administrativă, dispusă împotriva unui străin care
a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare
activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.
În consecinţă, după ce a analizat cererea formulată la 21 ianuarie 2005 de
Serviciul Român de Informaţii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a
emis ordonanţa [...], reclamantul fiind informat cu privire la aceasta [...].
Prin urmare, expulzarea străinului Geleri Zeyneddin în Italia a fost efectuată în
mod legal, în conformitate cu ordonanţa parchetului, la cererea Serviciului Român
de Informaţii.
În ceea ce priveşte temeinicia şi legalitatea ordonanţei, act administrativ
unilateral, trebuie reţinut că, în temeiul art. 83 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului
nr. 194/2002, datele şi informaţiile care stau la baza deciziei prin care un străin este
declarat indezirabil din raţiuni de siguranţă naţională nu pot, fără nicio excepţie, să
fie aduse – în mod direct sau indirect – la cunoştinţa persoanei în cauză, deoarece
aceste informaţii sunt informaţii secrete, în temeiul Legii nr. 182/2002 privind
protecţia informaţiilor clasificate.
După ce a examinat constituţionalitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa
Guvernului nr. 194/2002, Curtea Constituţională a hotărât, prin Decizia sa nr. 342
din 16 septembrie 2003, că dispoziţiile conţinute de acest articol erau conforme
cu Constituţia în vigoare la momentul faptelor şi că principiul accesului liber la
justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, nu a fost încălcat, deoarece pentru
persoana în cauză a fost deschisă calea acţiunii în justiţie împotriva măsurii dispuse
de procuror.
[…] cererea reclamantului de anulare a ordonanţei […] trebuie să fie respinsă,
din următoarele motive:
În temeiul art. 85 alin. (2) din Ordonanţa nr. 194/2002, exercitarea căii de
atac nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil a
străinului.
Cererea de suspendare a acestei măsuri [...] trebuie respinsă, deoarece a rămas
fără obiect întrucât cererea principală a fost examinată cu celeritate – la trei zile de
la primirea acesteia [...]
În orice caz, ordonanţa a fost deja executată în temeiul alin. (4) din Ordonanţa
Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată la 27 noiembrie 2004,
străinul fiind expulzat în Italia.
257
[...] instanţa respinge argumentele reclamantului privind neluarea în custodie

publică de către autorităţi, prevăzută la art. 87 din ordonanţa menţionată, deoarece
instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia ordonanţei parchetului, legea-cadru,
care conferă prioritate intereselor siguranţei naţionale, fiind respectată în speţă.
În conformitate cu art. 93 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa Guvernului
nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 482/2004, atâta timp cât
ordonanţa procurorului nu prevede luarea în custodie publică de către autorităţi,
această măsură este considerată ca fiind inoportună în raport cu art. 83 alin. (4)
din Ordonanţa Guvernului nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 482/2004.
De asemenea, instanţa respinge motivele întemeiate pe art. 134 alin. (1) lit. b),
interpretat în lumina art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 194/2002, deoarece în
speţă este vorba de o situaţie care, din raţiuni de siguranţă naţională sau de ordine
publică, impune expulzarea reclamantului, calitatea sa de refugiat fără limită de
timp neconstituind un obstacol în calea adoptării măsurii pentru declararea sa ca
indezirabil.
Motivele privind integrarea socioeconomică a reclamantului, în măsura în care
acesta nu îşi respectase obligaţiile în calitate de străin, în conformitate cu art. 4
alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 194/2002 modificată, nu au nicio
relevanţă.
Astfel cum reiese din documentul nr. […] şi dintr-un proces-verbal de
verificare, acţiunea penală a fost declanşată împotriva străinului la 20 ianuarie
1997, pentru identitate falsă; într-adevăr, la data intrării pe teritoriul românesc,
acesta s-a identificat ca Sayrah Meyreddin, apoi a fost condamnat la o pedeapsă cu
închisoarea de doi ani cu executare, iar ulterior a beneficiat de graţiere în temeiul
Legii nr. 137/1997 [...]
Din aceste motive, Curtea respinge ca nefondată contestaţia reclamantului şi
confirmă ordonanţa nr. 498/II-05/2005 din 21 februarie 2005 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti.”
15. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 194/2002, această hotărâre este definitivă.

16. Din copia unei scrisori trimise, la 9 octombrie 2009, din partea Ministerului de
Interne agentului guvernamental român reiese că, la 19 aprilie 2005, Oficiul Naţional
pentru Refugiaţi a anulat statutul de refugiat al reclamantului.
17. Reclamantul a introdus o nouă contestaţie împotriva ordonanţei pronunţate la
21 februarie 2005. De această dată, a solicitat anularea ordonanţei parchetului invocând
statutul său de refugiat şi a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să îi confirme statutul de
refugiat care îi fusese acordat în 1998.
18. Prin hotărârea din 14 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis o
excepţie invocată de Ministerul de Interne şi a respins acţiunea reclamantului invocând
autoritatea de lucru judecat. Cu privire la capătul de cerere referitor la statutul de
refugiat al reclamantului, curtea de apel a hotărât că, atâta timp cât măsura de retragere
a statutului de refugiat nu era anulată pe cale judiciară, era imposibil să se dispună
258
autorităţilor menţinerea acestei măsuri. Această hotărâre a fost confirmată prin hotărârea
din 7 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aceeaşi motivare.
A. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor
în România, astfel cum a fost aprobată de Legea nr. 357/2003 şi modificată de Legea
nr. 482/200429
Art. 81
„(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a dispoziţiei de părăsire a teritoriului
României se realizează de către Autoritatea pentru străini ori de formaţiunile sale
teritoriale.
(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se redactează în două exemplare, în
limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a
teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură [...]
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se realizează astfel:
a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa la care străinul a declarat că
locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini şi al formaţiunii teritoriale, în
cazul în care nu se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul.” [...]
Art. 83
„(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsură administrativă de autoritate,
dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii
temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol
siguranţa naţională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către procurorul anume desemnat
de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii
pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi
siguranţei naţionale care deţin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute
la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă motivată, în termen de 5 zile de la
primirea propunerii formulate în condiţiile alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia,
transmite ordonanţa de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru
a fi pusă în executare. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază
pe raţiuni de siguranţă naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate
motivele care stau la baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept de la data emiterii
ordonanţei de declarare ca indezirabil.
Punerea în executare a ordonanţei de declarare ca indezirabil se realizează prin
escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine, de către personalul
specializat al Autorităţii pentru străini.
29
A se vedea supra, nota 5, pag. 35.
259
(5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la

15 ani […]”
Art. 84
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil se aduce la cunoştinţa străinului de
către Autoritatea pentru străini, în condiţiile prevăzute la art. 81.
Comunicarea datelor şi informaţiilor care constituie motivele ce au stat la baza
deciziei de declarare ca indezirabil pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face
numai în condiţiile stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele
normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională
şi protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi, sub
nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat indezirabil.”
Art. 85
„(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată de străinul împotriva
căruia a fost dispusă, în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea
de Apel Bucureşti. Sentinţa instanţei este definitivă şi irevocabilă.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. (1) nu are efect suspensiv de
executare a ordonanţei […]”
B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale
19. Într-o cauză similară celei a reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat
cu privire la compatibilitatea art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 194/2002 cu principiile constituţionale ale nediscriminării, accesului liber la justiţie
şi dreptului la un proces echitabil. În această cauză, excepţia de neconstituţionalitate
fusese invocată de un străin în cadrul contestării ordonanţei parchetului prin care a fost
declarat indezirabil pe motiv că „există suficiente indicii temeinice conform că acesta
desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”.
Curtea Constituţională a considerat că articolul citat anterior era conform cu
Constituţia, din următoarele motive:
„[…] situaţia străinilor declaraţi indezirabili în scopul apărării siguranţei
naţionale şi protejării informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi
cetăţeni străini, ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite
pentru aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce
principiul egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii, justifică
existenţa unor reguli distincte.
Totodată Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii
străini declaraţi indezirabili, de a nu li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile
pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora «Dreptul la informaţie nu trebuie
să prejudicieze [...] siguranţa naţională». […]
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21
din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva măsurii dispuse de
procuror de declarare ca indezirabil este deschisă calea acţiunii în justiţie.
260
Curtea nu poate reţine nici [critica] [referitoare] la independenţa judecătorilor

[curţii de apel], deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate
intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze
contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor în România, verificând legalitatea şi
temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct. 1), […], Curtea reţine că textul
legal criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti,
de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează
într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în
cauza Maaouia contra Franţei) că «deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea
străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantului şi nici acuzaţii
de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenţie. […]».”
C. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor

se citesc după cum urmează:
Art. 283
Conţinutul plângerii
„Plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea
mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă
persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea
persoanei responsabile civilmente. [...]”
În drept
20. Reclamantul pretinde că măsura de expulzare al cărei obiect l-a făcut, precum şi
interdicţia de şedere pe o perioadă de zece ani, pronunţată împotriva sa, aduc atingere
dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8 din convenţie,
redactat astfel:

261
22. Guvernul nu contestă că măsura de expulzare a reclamantului poate fi analizată
din perspectiva art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte dreptul la respectarea vieţii de
familie a reclamantului, dar apreciază că ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de
art. 83 din OUG nr. 194/2002, avea un scop legitim – menţinerea siguranţei naţionale,
şi era necesară într‑o societate democratică. În acest sens invocă hotărârea Boughanemi
împotriva Franţei, 24 aprilie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑II.
23. Guvernul subliniază că nu există nicio obligaţie generală impusă statelor de a
nu expulza străinii extrem de periculoşi pentru siguranţa şi ordinea publică naţională,
chiar şi în prezenţa unei posibile ingerinţe în viaţa privată a acestora. Acesta susţine că
reclamantul trăise în România doar timp de şapte ani înainte de expulzare şi invocă
jurisprudenţa Brahimi în care expulzarea unui reclamant care trăise timp de opt ani
în Franţa fusese considerată compatibilă cu garanţiile art. 8 din convenţie (Brahimi
împotriva Franţei, nr. 64357/01, 19 iunie 2003). În cele din urmă, Guvernul insistă asupra
criteriului privind durata şederii reclamantului şi invocă condamnarea reclamantului
pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul românesc, ca motiv principal al expulzării sale.
24. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta afirmă că situaţia în speţă
este similară cu cea a reclamanţilor în cauzele Lupşa împotriva României (nr. 10337/04,
8 iunie 2006) şi Kaya împotriva României (nr. 33970/05, 12 octombrie 2006). Potrivit
acestuia, în prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti a încercat să confere un aspect
formal de legalitate hotărârii din 3 martie 2005, referindu-se la urmărirea penală
declanşată împotriva sa în 1997 pentru fals privind identitatea. Or, reclamantul precizează
că această procedură se referea la caracterul clandestin al situaţiei sale şi că respectiva
condamnare la o pedeapsă privativă de libertate a fost urmată de graţiere. În plus, statul
român i-a acordat ulterior statutul de refugiat, mai întâi cu titlu temporar (prin decizia
din 27 noiembrie 1998) şi apoi cu titlu definitiv (la 15 octombrie 2001). Prin urmare,
reclamantul subliniază că, deşi curtea de apel s-a întemeiat, în motivarea hotărârii
sale pronunţate în 2005, pe condamnarea penală din 1998, faptele de la baza acestei
condamnări nu erau de natură să aducă atingere siguranţei naţionale a statului român.
a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii
sale private şi de familie
25. Curtea reaminteşte că, potrivit unui principiu de drept internaţional consacrat,
statele au dreptul, fără a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru acestea
din tratate, de a controla intrarea neresortisanţilor pe teritoriul lor (a se vedea, printre
multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985,
pct. 67, seria A nr. 94, şi Boujlifa împotriva Franţei, 21 octombrie 1997, pct. 42, Culegere
1997‑VI).Cu toate acestea, în măsura în care ar aduce atingere unui drept protejat de
art. 8 § 1, deciziile lor în domeniu trebuie să se dovedească necesare într-o societate
262
democratică, adică să fie justificate printr-o necesitate socială imperioasă şi, în special,
proporţionale cu scopul legitim urmărit [Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998,
pct. 52, Culegere 1998-I, Mehemi împotriva Franţei, 26 septembrie 1997, pct. 34, Culegere
1997-VI, Boultif, citată anterior, pct. 46, Slivenko împotriva Letoniei (MC), nr. 48321/99,
pct. 113, CEDO 2003-X, şi Üner împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 46410/99, pct. 54,
CEDO 2006-XII].
26. Chiar dacă, în aceste condiţii, art. 8 din convenţie nu conferă unei anumite categorii
de străini un drept absolut de a nu fi expulzaţi, jurisprudenţa Curţii demonstrează pe larg
că există circumstanţe în care expulzarea unui străin implică încălcarea acestei dispoziţii
(a se vedea, de exemplu, hotărârile Moustaquim împotriva Belgiei, 18 mai 1991, pct. 49,
seria A nr. 193, şi Boultif, citată anterior; şi, de asemenea, Amrollahi împotriva Danemarcei,
nr. 56811/00, 11 iulie 2002, Yılmaz împotriva Germaniei, nr. 52853/99, 17 aprilie 2003,
şi Keles împotriva Germaniei, nr. 32231/02, 27 octombrie 2005). În cauza Boultif, citată
anterior, Curtea a enumerat criteriile care trebuiau utilizate pentru a aprecia dacă o măsură
de expulzare era necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul legitim
urmărit. Aceste criterii, reproduse la pct. 40 din hotărârea camerei, sunt următoarele:
– natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de reclamant;
– durata şederii persoanei în cauză în ţara din care trebuie expulzat;
– perioada de timp care s-a scurs de la infracţiune, precum şi conduita reclamantului
în această perioadă;
– naţionalitatea diverselor persoane în cauză;
– situaţia familială a reclamantului, în special, după caz, durata căsătoriei acestuia,
precum şi alţi factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieţi de familie în cadrul
unui cuplu;
– chestiunea dacă soţul sau soţia avea cunoştinţă de infracţiune la momentul
întemeierii unei familii;
– chestiunea dacă au rezultat copii din căsătorie şi, în acest caz, vârsta acestora; şi
– gravitatea dificultăţilor cu care soţul sau soţia riscă să se confrunte în ţara în care
reclamantul trebuie expulzat.
27. În speţă, Curtea subliniază că reclamantul a fost condamnat în 1998, şi anume
cu mai mult de şapte ani înainte de expulzarea sa, pentru infracţiuni de fals şi uz de fals,
fals privind identitatea şi nerespectarea normelor privind operaţiuni de export şi import
şi că această condamnare a fost urmată de o graţiere. De asemenea, aceasta subliniază
că reclamantul avusese drept legal de şedere pe teritoriul românesc din 1998, în baza
statutului său de refugiat, că era acţionar la două societăţi comerciale şi că se căsătorise
cu o cetăţeană română cu care avea un copil.
28. Ţinând seama de aceste circumstanţe specifice, Curtea concluzionează că măsurile
în litigiu au adus atingere atât „vieţii private” a reclamantului, cât şi „vieţii de familie” a
acestuia.
263
29. O astfel de ingerinţă încalcă art. 8 din convenţie, cu excepţia cazului în care aceasta
se poate justifica din perspectiva § 2 al acestui articol, şi anume dacă este „prevăzută de
lege”, urmăreşte un scop legitim sau scopuri legitime enumerate în această dispoziţie şi
este „necesară într-o societate democratică”, pentru atingerea acestora.
b) Cu privire la justificarea ingerinţei
30. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, formularea „prevăzută
de lege” urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern,
însă are legătură şi cu calitatea legii în cauză: aceşti termeni impun accesibilitatea acesteia
pentru persoanele în cauză şi o formulare destul de precisă pentru a le permite, recurgând,
la nevoie, la o bună consiliere, să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei,
consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune [a se vedea Maestri împotriva
Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I].
31. În cauzele Lupşa şi Kaya, citate anterior, Curtea a hotărât că art. 83 din
OUG nr. 194/2002 – text legal care a reprezentat temeiul expulzării şi al interdicţiei de
şedere a reclamantului – răspundea criteriului accesibilităţii, dar ridica probleme în ceea
ce priveşte previzibilitatea. Înainte de a constata încălcarea art. 8 din convenţie, Curtea
a hotărât că, în speţă, curtea de apel se limitase la o examinare pur formală a ordonanţei
parchetului, fără să treacă de afirmaţiile acestuia pentru a verifica dacă reclamantul
prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică.
În cele două cauze citate anterior, Curtea a constatat că ingerinţa în viaţa privată a
reclamanţilor nu era prevăzută de „o lege” care să răspundă cerinţelor convenţiei, întrucât
reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa curţii de
apel, de nivelul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar al autorităţilor.
32. În speţă, ca în cauzele citate anterior, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul
a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis şederea pentru o
perioadă determinată şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea
„informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună în
pericol siguranţa naţională”. În urma recursului reclamantului, ordonanţa parchetului
a fost confirmată prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti. În ceea ce priveşte afirmaţia
Guvernului potrivit căreia motivul principal al expulzării reclamantului era săvârşirea
mai multor infracţiuni pe teritoriul României, Curtea constată că, astfel cum reiese din
ordonanţa din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru a justifica expulzarea şi interdicţia de acces
pe teritoriul românesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urmă îl reprezenta
pentru siguranţa naţională. În acest context, Curtea concluzionează, în mod contrar
afirmaţiilor guvernului pârât, că argumentul potrivit căruia condamnarea reclamantului
reprezenta motivul expulzării acestuia nu poate fi reţinut.
33. Desigur, este adevărat că noţiunea de „siguranţă naţională” nu poate face obiectul
unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată
la dispoziţia executivului (a se vedea Hewitt şi Harman împotriva Regatului Unit,
nr. 20317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, şi Christie împotriva
264
Regatului Unit, nr. 21482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78-A,
p. 119 şi 134). Totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului
(a se vedea Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei,
nr. 62540/00, pct. 84, 28 iunie 2007). Presupunând că motivul invocat de Guvern se află,
de asemenea, la baza măsurii luate împotriva reclamantului, Curtea nu înţelege cum este
posibil ca infracţiunile de fals şi uz de fals, declararea unei identităţi false şi nerespectarea
normelor de export şi import, săvârşite de reclamant în 1997 şi urmate de o graţiere, să
aducă atingere, şase ani mai târziu, în 2005, siguranţei naţionale şi interesului public,
astfel încât să justifice luarea unei asemenea măsuri împotriva sa (a se vedea, mutatis
mutandis, C.B. împotriva Bulgariei, nr. 1365/07, pct. 43, 24 iulie 2008).
34. În orice caz, înainte de orice analiză pentru a verifica dacă măsura era „necesară
într-o societate democratică” (a se vedea, în acest sens, criteriile definite în hotărârea
Boultif, citată anterior, şi revizuite în cauza Üner, citată anterior, pct. 54-58), Curtea
reaminteşte principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri
întemeiate pe motive de siguranţă naţională trebuie să aibă garanţii împotriva caracterului
arbitrar. Aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii
în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate
problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea
măsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de
control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru
a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor (Al Nashif
împotriva Bulgariei, nr. 50963/99, pct. 123-124, 20 iunie 2002).
35. În prezenta cauză, ca în cauza Lupşa, citată anterior, Curtea de Apel Bucureşti s-a
limitat la o examinare pur formală a ordonanţei parchetului. În plus, nicio precizare cu
privire la faptele imputate reclamantului nu a fost oferită curţii de apel, astfel încât aceasta
din urmă nu a putut să treacă de afirmaţiile parchetului pentru a verifica dacă reclamantul
prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională sau pentru ordinea publică.
36. Prin urmare, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în faţa autorităţilor
administrative, nici în faţa curţii de apel, de nivelul minim de protecţie împotriva
caracterului arbitrar al autorităţilor, Curtea constată că ingerinţa în viaţa privată a
acestuia nu era prevăzută de „o lege” care să răspundă cerinţelor convenţiei (a se vedea,
mutatis mutandis, Al-Nashif, citată anterior, pct. 128).
37. Având în vedere această constatare, Curtea apreciază că nu este necesar să fie
continuată examinarea capătului de cerere al reclamantului pentru a descoperi dacă
ingerinţa urmărea un „scop legitim” şi era „necesară într-o societate democratică”.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la
convenţie
38. Reclamantul denunţă o încălcare a garanţiilor procedurale în cazul expulzării.
Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 7, care se citeşte după cum urmează:
265
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie
să poată:
a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b. să ceară examinarea cazului său; şi
c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a
uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în
paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul
ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.”
40. Guvernul nu contestă aplicabilitatea, în speţă, a art. 1 din Protocolul nr. 7, dar
consideră că motive de securitate naţională impuneau măsuri urgente. Prin urmare, acesta
apreciază că expulzarea reclamantului era justificată din perspectiva paragrafului 2.
41. De asemenea, Guvernul susţine că, deşi a fost expulzat, reclamantul a beneficiat
de aceste garanţii procedurale în faţa unei instanţe. În această privinţă, expune că
reclamantul a fost reprezentat de avocatul său, care a putut invoca în faţa curţii de apel
motivele care militau împotriva expulzării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Mezghiche
împotriva Franţei, nr. 33438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997). În cele din urmă,
Guvernul afirmă că prezenta cauză este diferită de cauza Lupşa, citată anterior, în măsura
în care reclamantul în speţă a fost condamnat pentru mai multe infracţiuni săvârşite pe
teritoriul românesc, o măsură de graţiere neavând nicio incidenţă asupra răspunderii
penale a persoanei condamnate, ci numai asupra executării pedepsei.
42. Reclamantul invocă mutatis mutandis cauza Kaya, citată anterior, şi consideră că
situaţia în speţă este similară.
43. În speţă, Curtea reţine că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României la
momentul expulzării. Prin urmare, deşi a fost expulzat din motive de securitate naţională,
caz autorizat de art. 1 § 2 din Protocolul nr. 7, acesta avea dreptul să se prevaleze de
garanţiile enunţate la paragraful 1 al acestei dispoziţii (a se vedea raportul explicativ care
însoţeşte Protocolul nr. 730).
30
Lit. a), b) şi c) ale paragrafului 1 al art. 1 prezintă garanţiile procedurale în cazul expulzărilor
de străini. Spre deosebire de redactarea art. 13 din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite, aceste
3 garanţii au fost clar delimitate în 3 alineate diferite.
Prima garanţie constă în dreptul persoanei în cauză să prezinte motivele care pledează împotriva
266
44. Curtea evidenţiază că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol
prevede că acestea nu pot fi expulzate decât „în temeiul executării unei hotărâri luate
conform legii”. Întrucât cuvântul „lege” desemnează legislaţia naţională, trimiterea la
aceasta vizează, după exemplul tuturor dispoziţiilor convenţiei, nu doar existenţa unei
baze în dreptul intern, ci şi calitatea legii: aceasta impune accesibilitatea şi previzibilitatea
acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea
publică drepturilor garantate de convenţie.
45. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, la examinarea capătului de cerere
întemeiat pe art. 8 din convenţie, a concluzionat că OUG nr. 194/2002, care constituia
temeiul legal al expulzării reclamantului, nu îi oferise garanţii minime împotriva
caracterului arbitrar al autorităţilor (supra, pct. 35).
46. În afară de aceasta, Curtea subliniază că, printr-o ordonanţă a parchetului,
reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, i s-a interzis accesul pe
teritoriul românesc şi a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informaţii avea
„informaţii suficiente şi grave conform cărora desfăşura activităţi de natură să pună
în pericol securitatea naţională”, fără alte precizări. De asemenea, Curtea observă că
reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua expulzării sale în Italia.
Totuşi, Curtea observă că respectiva comunicare trimisă reclamantului nu conţinea nicio
trimitere la faptele imputate şi avea un caracter pur formal (supra, pct. 9). Prin urmare,
Curtea poate doar să constate că autorităţile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu
privind faptele care îi erau imputate.
47. În consecinţă, deşi expulzarea reclamantului a avut loc în temeiul executării unei
hotărâri luate conform legii, Curtea apreciază că autorităţile interne nu au respectat
expulzării sale. Condiţiile exercitării acestui drept reies din legislaţia naţională. Prevăzând această
garanţie într-un alineat diferit, s-a dorit indicarea în mod clar a faptului că străinul îl poate
exercita înainte de examinarea cazului său.
Cea de-a doua garanţie este dreptul persoanei în cauză să ceară examinarea cazului său. Acest
drept nu presupune în mod necesar ca procedura să se desfăşoare în 2 etape în faţa a două autorităţi
diferite, ci autoritatea competentă să examineze cazul în cadrul motivaţiei împotriva expulzării,
motivaţie pe care persoana în cauză trebuie s-o susţină. Sub rezerva acestei condiţii şi a lit. c),
este datoria legiuitorului să determine forma pe care trebuie s-o ia această examinare. În anumite
state, străinul poate ataca cu recurs decizia adoptată în urma examinării cazului său. Art. 1 nu
priveşte această fază a procedurii şi, prin urmare, persoana în cauză nu este autorizată să rămână
pe teritoriul statului până la pronunţarea recursului formulat împotriva deciziei respective.
Lit. c) prevede ca persoana în cauză să ceară să fie reprezentată în acest scop în faţa autorităţilor
competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
„Autoritatea competentă” poate fi administrativă sau judiciară. Mai mult chiar, „autoritatea
competentă” nu reprezintă neapărat ultimul grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte expulzarea.
Astfel, este conformă cu dispoziţiile acestui articol situaţia în care o instanţă, examinând cazul în
temeiul lit. b), se pronunţă pentru expulzare, dar este de competenţa autorităţii administrative de
ultim grad de jurisdicţie să se pronunţe definitiv. O legislaţie internă nu este contrară cerinţelor
acestui articol sau art. 14 din convenţie în cazul în care stabileşte proceduri diferite şi stabileşte
autorităţi diferite pentru examinarea anumite categorii de cazuri, cu condiţia ca aceste garanţii
să fie respectate.
267
garanţiile de care reclamantul trebuia să beneficieze în temeiul art. 1 § 1 lit. a) şi b) din
Protocolul nr. 7.
48. Curtea reaminteşte că orice dispoziţie a convenţiei sau a protocoalelor sale trebuie
să fie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, şi nu teoretice şi
iluzorii, şi consideră, având în vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel în
speţă, că reclamantul nu a putut cu adevărat să solicite examinarea cazului său şi nici să
invoce motivele ce pledau împotriva expulzării sale (a se vedea, mutatis mutandis, Lupşa,
pct. 60, şi Kaya, pct. 60, hotărâri citate anterior).
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7.
49. Reclamantul se plânge că a fost supus unor rele tratamente din partea agenţilor
de poliţie la momentul expulzării sale în Italia. Art. 3 din convenţie este redactat după
cum urmează:
ori degradante.”
Cu privire la admisibilitate
50. Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne şi afirmă că reclamantul ar fi
putut depune plângere penală pentru lovire, abuz în serviciu şi rele tratamente.
51. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Potrivit acestuia, raportul medical
întocmit, la 1 martie 2005, de un medic din cadrul unui cabinet medical specializat în
vătămări corporale, a stabilit fără ambiguitate existenţa unor multiple leziuni şi echimoze
pe faţă (în regiunea frontală, orbitală şi zigomatică), pe torace, abdomen, mâini, genunchi
şi tibii. Potrivit reclamantului, niciun element care să poată pune la îndoială existenţa
acestor leziuni nu a fost prezentat de Guvern. Acesta afirmă că respectivele tratamente
inumane şi degradante i-au fost aplicate ca urmare a refuzului său de a semna notificarea
măsurii de expulzare. Cu privire la termenul invocat de Guvern înainte de întocmirea
certificatului medical, reclamantul pretinde că a fost abandonat de agenţii de poliţie, în
aeroportul din Verona, după expulzarea sa din România şi că a trebuit să efectueze o
călătorie până la Roma pentru a consulta un medic.
52. Reclamantul face trimitere la jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte sarcina
probei în cazul unor tratamente contrare art. 3 din convenţie şi afirmă că existenţa unor
certificate medicale care conţin informaţii precise şi concordante, precum şi absenţa unei
explicaţii plauzibile din partea statului privind originea rănilor permit să se constate
existenţa unor vătămări cauzate de agenţii statului [a se vedea Selmouni împotriva Franţei,
(MC), nr. 25803/94, pct. 87, CEDO 1999-V].
53. Cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, reclamantul afirmă că, la
28 februarie 2005, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, la momentul recursului împotriva
ordonanţei de expulzare, a depus o plângere penală prin care denunţa relele tratamente
268
suferite în ziua expulzării. În ziua şedinţei de judecată, avocatul său depusese o copie
a certificatului medical întocmit de medicul italian E.Z., în care erau atestate leziuni
suferite de reclamant, dar această cerere a rămas fără rezultat, întrucât Curtea de Apel
Bucureşti nu a făcut nicio referire la această situaţie în motivarea hotărârii sale din 3
martie 2005. La aceasta s-ar adăuga şi situaţia dificilă în care se afla reclamantul, fiind
expulzat chiar în ziua în care a fost agresat, neavând, prin urmare, nicio posibilitate reală,
pe teritoriul românesc, de a solicita identificarea, constatarea şi pedepsirea persoanelor
răspunzătoare pentru agresiunea suferită la 23 februarie 2005.
54. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din
convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de recurs disponibile în mod normal
şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru
încălcările pretinse. Totuşi, aceasta subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând
seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism
excesiv. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu
doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi
situaţia personală a reclamanţilor (Selmouni împotriva Franţei, citată anterior, pct. 77).
55. Curtea observă că, la şedinţa care s-a desfăşurat la 28 februarie 2005 în faţa Curţii
de Apel Bucureşti, avocatul reclamantului a denunţat condiţiile în care clientul său
fusese expulzat la 23 februarie 2005, în Italia, în special loviturile şi rănile despre care se
pretinde că au fost cauzate de agenţii de poliţie, şi a depus o copie a certificatului medical
întocmit în Italia de medicul E.Z. De asemenea, Curtea constată că hotărârea Curţii de
Apel Bucureşti nu a făcut nicio referire la situaţia denunţată de avocatul reclamantului.
56. În această privinţă, Curtea constată că avocatul reclamantului doar a depus copia
certificatului medical şi a prezentat, cu această ocazie, condiţiile în care reclamantul
fusese expulzat. Curtea are îndoieli cu privire la îndeplinirea în speţă a condiţiilor
prevăzute la art. 283 C. proc. pen., în ceea ce priveşte conţinutul plângerii penale. De
altfel, niciun element din dosar nu indică dorinţa reclamantului de a urmări în instanţă
presupuşii autori ai loviturilor şi rănilor.
57. În ceea ce priveşte competenţa de atribuire, Curtea constată că, fiind vorba în
speţă de o acuzaţie privind lovituri şi răni, instituţia competentă, în conformitate cu
art. 25 C. proc. pen., astfel cum era redactat la momentul faptelor, era judecătoria, şi
nu Curtea de Apel Bucureşti, sesizată cu acţiunea în contencios a reclamantului. În
consecinţă, Curtea consideră că simpla depunere a certificatului medical, prin avocatul
reclamantului, în cadrul procedurii în contencios, desfăşurată în faţa Curţii de Apel
Bucureşti, nu constituie plângere penală în sensul art. 283 C. proc. pen. Curtea este
conştientă de situaţia dificilă în care se afla reclamantul, dar observă că acesta avea în
continuare posibilitatea, prin intermediul avocatului său, ca în cazul contestării măsurii
de expulzare, să sesizeze instituţia competentă cu o plângere penală pentru loviri şi alte
violenţe, chiar şi după respingerea acţiunii în contencios.
58. Prin urmare, Curtea decide să admită excepţia formulată de Guvern şi să respingă
acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
269
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenţie

59. La 1 februarie 2010, după comunicarea cererii către Guvernul României,
reclamantul a invocat art. 6 § 1 din convenţie şi s-a plâns, de asemenea, de inechitatea
procedurii administrative în urma căreia şi-a pierdut, la 19 aprilie 2005, statutul de
refugiat.
Cu privire la admisibilitate
60. Curtea observă că procedura pentru menţinerea statutului de refugiat al
reclamantului nu presupune contestarea drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil şi
nu are legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 § 1 din
convenţie [Maaouia împotriva Franţei (MC), nr. 39652/98, pct. 40, CEDO 2000-X].
61. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este incompatibil ratione
materiae cu dispoziţiile convenţiei şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4
din convenţie.
A. Prejudiciu
63. Reclamantul solicită 26 378 183 euro (EUR) ca reparaţie pentru prejudiciul
material cauzat de expulzarea sa şi de imposibilitatea în care se află de a administra
societatea comercială în care era asociat. În ceea ce priveşte relele tratamente suferite
în ziua expulzării sale, reclamantul solicită 7 500 EUR. De asemenea, acesta solicită
10 000 EUR pentru cheltuielile suportate de familia sa pentru a-l vizita, după expulzarea
sa, în Moldova. Cu titlu de prejudiciu moral, reclamantul solicită 100 000 EUR, ca
urmare a consecinţelor negative pe care le-a avut expulzarea sa asupra vieţii sale private
şi de familie.
64. Guvernul contestă aceste pretenţii şi susţine că nu există nicio legătură directă între
încălcările pretinse şi prejudiciul invocat. Acesta solicită Curţii să aplice jurisprudenţa
Lupşa împotriva României, citată anterior, pct. 70-72, şi Irinel Popa împotriva României
(nr. 6289/03, 6297/03 şi 9115/03, pct. 57-58, 1 decembrie 2009). În ceea ce priveşte
prejudiciul moral, Guvernul afirmă că simpla constatare a unei încălcări ar putea
reprezenta, în sine, o reparaţie suficientă cu acest titlu.
65. Curtea subliniază mai întâi că nu poate face speculaţii cu privire la evoluţia
economică pe care ar fi putut-o cunoaşte societatea comercială fondată de reclamant în
cazul în care acesta din urmă nu ar fi fost expulzat.
270
66. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil

un prejudiciu moral din cauza încălcărilor constatate.
67. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în
echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea decide să acorde reclamantului
13 000 EUR pentru toate prejudiciile.
68. De asemenea, reclamantul solicită 127 360,55 EUR pentru cheltuielile
de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi pentru cele efectuate în faţa
Curţii. Acesta depune la dosar copii ale cheltuielilor de transport din perioada
27 martie 2007 – 11 decembrie 2009, pentru deplasarea avocatului său de la Bruxelles
la Bucureşti, în valoare de 1 155,55 EUR, şi copii ale facturilor privind cheltuielile cu
corespondenţa în valoare de 163 EUR. În ceea ce priveşte restul cheltuielilor, reclamantul
susţine că este vorba de onorarii ale avocaţilor, ocazionate de procedurile interne, pentru
care prezintă o declaraţie pe propria răspundere (şi anume aproximativ 20 200 EUR).
De asemenea, acesta solicită rambursarea cheltuielilor ocazionate de realizarea unei
expertize contabile pentru societatea la care era asociat. În cele din urmă, depune la
dosar copia unei facturi detaliate care conţine prestaţiile avocatului său pentru procedura
în faţa Curţii, al cărei total se ridică la 105 842 EUR.
69. Guvernul contestă suma pretinsă, pe care o consideră exagerată.
cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi
rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96,
pct. 54, CEDO 2000-XI].
71. În speţă, ţinând seama de documentele şi de criteriile menţionate anterior, Curtea
consideră excesivă suma pretinsă pentru onorariul avocatului şi consideră rezonabil să
acorde cu acest titlu suma de 6 300 EUR pentru toate cheltuielile.
art. 8 din convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 7 şi inadmisibilă pentru celelalte capete
de cerere;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 7;
271
4. Hotărăşte:
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele
sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data
plăţii:
i. 13 000 EUR (treisprezece mii de euro), la care se va adăuga orice sumă ce poate fi
datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material şi moral;
ii. 6 300 EUR (şase mii trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu
de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 februarie 2011, în temeiul
Grefier Preşedinte
272
CAUZA SOARE ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 22 februarie 2011

În cauza Soare şi alţii împotriva României,

compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert
Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 ianuarie 2011,
Procedura

prin care trei resortisanţi ai acestui stat, Mugurel Soare, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu
(„reclamanţii”), au sesizat Curtea la 24 iunie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. În faţa Curţii, reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă judiciară, au fost

reprezentaţi mai întâi de M. Macovei, apoi de D. Mihai, avocat în Bucureşti. Guvernul
român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu
3. În cererea lor, reclamanţii se plâng în special de încălcări ale art. 2, art. 3, art. 5, art.
6, art. 13, art. 14 şi art. 34 din convenţie.
4. La 25 aprilie 2005, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului

admisibilitatea şi fondul cererii vor fi examinate împreună de camera căreia îi fusese
repartizată cererea.
5. La 20 octombrie 2005, preşedintele Secţiei a treia a respins cererea de separare a

examinării admisibilităţii de cea a fondului cauzei, formulată de Guvern.
31
273
În fapt
6. Reclamanţii s-au născut în 1981, 1951 şi, respectiv, 1969. Aceştia locuiesc în
Bucureşti.
A. Relele tratamente despre care se pretinde că au fost suferite de primul reclamant
şi consecinţele lor asupra sănătăţii acestuia
1. Tratamentele denunţate
a) Versiunea faptelor prezentată de primul reclamant, confirmată de cel de-al doilea
şi cel de-al treilea reclamant
7. La 19 mai 2000, către ora 19.00, primul reclamant şi fratele acestuia (V.S.) mergeau
în direcţia Spitalului Caritas, în Bucureşti, unde intenţionau să o viziteze pe mama lor,
care era internată în spitalul respectiv. Singurul bagaj al acestora era o sacoşă din plastic
care conţinea o sticlă cu suc de fructe şi o prăjitură.
8. Observându-l pe fostul cumnat, S.C., aceştia au încercat să îl ajungă din urmă.
Temându-se că urma să fie agresat, acesta a început să alerge strigând după ajutor. Primul
reclamant şi fratele acestuia l-au urmat.
9. S.C. a trecut prin faţa unei maşini albastre, fără semne distinctive, având la bordul
său trei poliţişti în civil (N.B., L.N.D şi C.M.). La strigătele lui S.C., aceştia au ieşit din
vehicul.
10. Unul dintre aceştia l-a imobilizat pe V.S. şi l-a lovit la cap.
11. Primul reclamant a fost imobilizat la rândul său de un al doilea poliţist (L.N.D.),
care l‑a împins în zidul spitalului şi l-a lovit cu pumnii în faţă şi în cap înainte de a-l
prinde de umeri şi de a-l lovi de mai multe ori cu spatele şi ceafa de zid. Durerea resimţită
la spate şi la cap l-a constrâns pe primul reclamant să se ghemuiască cu spatele la zid.
12. În timp ce acesta din urmă se afla încă în această poziţie, L.N.D. a pus mâna pe
pistolul său şi i-a tras un glonţ în cap. Persoana în cauză s-a prăbuşit la pământ.
13. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu,
martori oculari ai acestor evenimente, au declarat că autorul împuşcăturii semnalase
unuia dintre colegii săi că îl omorâse pe primul reclamant şi că respectivul coleg îl
întrebase „Ce ai făcut? De ce ai tras?”
14. În continuare, a doua reclamantă a încercat să îl imobilizeze pe L.N.D., apucându-l
de mijloc timp de câteva minute înainte ca acesta să se poată elibera. Potrivit acesteia,
poliţistul nu era rănit, iar hainele acestuia nu erau pătate de sânge.
15. Pentru a conserva urmele incidentului, a doua reclamantă a desenat pe sol cu
creta poziţia corpului primului reclamant şi a încercuit semnul lăsat de glonţ pe zidul
274
Cauza Soare şi alţii împotriva României
spitalului, precum şi urmele de sânge şi de materie cerebrală. Al treilea reclamant, celălalt

martor ocular al incidentului, a prezentat parţial numărul de înmatriculare al maşinii
poliţiştilor.
16. În afară de cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant, aproximativ patruzeci de
persoane au asistat la sfârşitul evenimentelor. Două echipe de televiziune au sosit la faţa
locului la puţin timp după săvârşirea faptelor.
17. Acestea au fost urmate de mai multe echipe de poliţişti.
18. Primul reclamant şi fratele acestuia au fost conduşi cu maşina de poliţie la
serviciul de urgenţe al spitalului Floreasca. Potrivit lui A.S., unchiul primului reclamant,
care dorea să se informeze cu privire la starea de sănătate a nepotului său, uşa camerei
în care acesta fusese plasat era păzită de mai mulţi poliţişti înarmaţi şi cu cagule pe faţă.
19. În cursul unei conversaţii la spital, A.S. a aflat numele poliţistului care trăsese în
nepotul său şi unitatea de poliţie în care lucra acesta. Acesta a reuşit să îi vorbească la
spital. Poliţistul în cauză i-a precizat că trăsese deoarece primul reclamant îl rănise grav
pe unul din colegii săi, care era şi el internat în aceeaşi unitate.
20. A.S. a întrebat la urgenţe dacă vreun ofiţer de poliţie fusese internat sau îngrijit în
aceeaşi zi ca nepotul său. I s-a răspuns că nu.
b) Versiunea faptelor prezentată de Guvern
21. Guvernul se sprijină pe versiunea faptelor expusă în deciziile de încetare a
urmăririi penale luate de parchet.
22. La 19 mai 2000, o echipă de poliţişti în civil aparţinând serviciului de anchetă
cu privire la furturile de vehicule ale Poliţiei Municipiului Bucureşti, L.N.D., C.M. şi
N.B., patrula cu maşina când a observat un tânăr (S.C.) care alerga, strigând după ajutor,
urmărit de alte două persoane (primul reclamant şi V.S.), înarmate cu cuţite.
23. Poliţiştii au oprit maşina. N.B. şi C.M. au pornit în urmărirea lui S.C., în timp
ce L.N.D. încerca să îi oprească pe primul reclamant şi pe V.S., după ce le-a prezentat
legitimaţia de poliţist. Cei doi bărbaţi au refuzat să se oprească, iar primul reclamant l-a
lovit cu cuţitul pe L.N.D. Acesta din urmă şi-a scos arma cu intenţia de a trage un foc de
avertisment, însă şi-a pierdut echilibrul, iar glonţul l-a atins pe primul reclamant la cap.
24. Poliţiştii au confiscat cuţitele de la primul reclamant şi de la fratele acestuia şi
le‑au depus în maşina lor. L.N.D şi C.M. le-au condus pe persoanele în cauză şi pe S.C.
la urgenţe. Acesta din urmă a fugit după ce au sosit la spital.
2. Starea de sănătate a primului reclamant şi a poliţistului L.N.D.
25. Primul reclamant a ajuns la urgenţe în comă profundă. I s-a pus un diagnostic de
„traumatism cranio-cerebral grav, o rană provocată de glonţ, o rană cranio-duro‑cerebrală
temporo-parietală stângă şi parietală superioară, precum şi o fractură cu înfundare
275
fronto‑parietală stângă”. Din fişa medicală întocmită la sosirea sa la spital reiese că

prezenta o plagă temporo‑parietală stângă cu un diametru de trei centimetri din care
curgea sânge şi ţesut cerebral şi o plagă frontală stângă cu un diametru de un centimetru
din care curgea sânge venos şi ţesut cerebral. Alte observaţii constatau un abdomen
suplu, un ficat în limitele normale şi rinichi nepalpabili.
26. Reclamantul a suferit o operaţie chirurgicală chiar în seara internării sale.
Examenul tomografic efectuat cu această ocazie a permis să se descopere zone hemoragice
şi multiple fragmente osoase în substanţa cerebrală a regiunii temporale stângi, în care
se afla orificiul de intrare a proiectilului. Orificiul de ieşire se situa pe partea parietală
superioară stângă, aproape de vertex.
27. Un nou examen tomografic realizat la 22 mai 2000 a permis să se descopere mici
eschile osoase în zona vertexului.
28. La 11 iunie 2000, primul reclamant a fost operat pentru a doua oară. La
3 august 2000, a fost transferat la spitalul „D. Bagdasar”, după ce a fost diagnosticat cu
semiparalizie pe partea dreaptă a corpului şi cu afazie. La 1 septembrie 2000, a părăsit
spitalul, pe jumătate paralizat.
29. Agentul de poliţie L.N.D. a fost şi el examinat la spitalul Floreasca. Acesta a fost
diagnosticat cu plăgi superficiale în regiunea epigastrică, provocate de un obiect ascuţit.
B. Ancheta penală privind relele tratamente despre care se pretinde că au fost
suferite de primul reclamant şi lovirea sau alte violenţe săvârşite de acesta împotriva
poliţiştilor
1. Audierea martorilor
30. Potrivit declaraţiei celui de-al treilea reclamant, depusă la dosar, poliţiştii care
se deplasaseră la faţa locului după ce a avut loc drama au identificat martorii printre
persoanele prezente şi le-au solicitat să îi însoţească la inspectorat, unde au ajuns aproape
de ora 19.30.
31. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant, precum şi A.S. şi V.S., au fost audiaţi
la poliţie pentru prima dată la ora 21.00. Susţinând că erau obosiţi, iar familia lor nu ştia
unde se aflau, aceştia au solicitat permisiunea de a merge acasă. Poliţistul însărcinat cu
audierea acestora le-a interzis să plece.
32. A.S. şi V.S., care fuseseră introduşi în acelaşi birou, nu au primit nici apă, nici hrană.
Aceştia au declarat că se simţeau foarte rău, că erau tensionaţi, obosiţi şi dezorientaţi de
durata reţinerii lor la inspectorat.
33. În jurul orei 22.25, un procuror militar, însoţit de trei poliţişti, a început o anchetă
la faţa locului. A descoperit aici un cartuş, o pereche de papuci, o bară de protecţie de la o
maşină Dacia şi sânge pe pământ. Au fost făcute fotografii şi a fost filmat amplasamentul.
În procesul-verbal redactat cu această ocazie, procurorul a menţionat că L.N.D. afirma
că a fost agresat de un ţigan, al cărui nume îl aflase ulterior.
276
34. Familia primului reclamant a depus plângere penală la poliţie în aceeaşi seară.
35. Era trecut de miezul nopţii când procurorul militar a ajuns la inspectorat, iar
martorii au fost din nou solicitaţi să depună mărturie. Fiecare dintre aceştia a fost
interogat individual, într-un birou în care se aflau procurorul militar în uniformă şi un
bărbat în civil.
a) Expunerea reclamanţilor despre desfăşurarea interogatoriului
i) Interogatoriul celui de-al treilea reclamant
36. Al treilea reclamant a fost audiat primul, de la miezul nopţii la ora 2. Acesta
a declarat că drama, timpul petrecut la inspectorat şi privarea de hrană şi de apă îl
epuizaseră din punct de vedere fizic şi psihologic.
37. Acesta a fost întrerupt de mai multe ori, în timpul expunerii sale, de bărbatul în
civil, care l-a întrebat de fiecare dată dacă era sigur că primul reclamant nu era înarmat
cu un cuţit la momentul faptelor şi i-a spus că „vom scrie că avea un cuţit şi nu ţi se va
întâmpla nimic.” Când al treilea reclamant l-a întrebat despre motivul pentru care dorea
să îl audă afirmând că primul reclamant avea un cuţit, bărbatul în civil l-a ameninţat că îi
va înştiinţa pe „ţigani” că depusese mărturie împotriva lor pentru ca aceştia să îl linşeze.
A fost întrebat dacă nu îi era teamă să depună mărturie împotriva unui poliţist care
putea să îi cauzeze probleme ulterior.
38. La încheierea interogatoriului, bărbatul în civil i-a cerut celui de-al treilea
reclamant să semneze depoziţia manuscrisă pe care o redactase. Acesta a încercat să
citească rapid depoziţia, dar nu a reuşit să descifreze scrisul. În cele din urmă, a semnat-o.
39. Către ora 2, a doua reclamantă a intrat în biroul în care era interogat al treilea
reclamant şi a solicitat permisiunea de a merge acasă. Dorind să ştie de ce martorii
erau constrânşi să rămână la dispoziţia poliţiei, aceasta a solicitat agenţilor să îi prezinte
documente prin care erau autorizaţi să îi reţină. Niciun element aflat la dosar nu indică
dacă aceste proteste au primit vreun răspuns.
40. Celui de-al treilea reclamant i s-a interzis să părăsească inspectoratul înainte de
audierea tuturor martorilor prezenţi.
ii) Interogatoriul lui V.S. (fratele primului reclamant)
41. Interogatoriul lui V.S. a început către ora 2 dimineaţa. Acesta a fost întrerupt de
mai multe ori, în timpul expunerii sale privind desfăşurarea faptelor, de către procurorul
militar, care l-a întrebat de fiecare dată dacă era sigur că el şi fratele său – primul
reclamant – nu deţineau cuţite la momentul faptelor. V.S. a răspuns negativ de fiecare
dată.
42. După redactarea depoziţiei, procurorul i-a solicitat lui V.S. să o semneze. Deşi nu
a putut să o citească, acesta s-a conformat.
277
iii) Interogatoriul lui A.S. (unchiul primului reclamant)

43. Interogatoriul lui A.S. a început către ora 3 dimineaţa. Procurorul militar l-a
informat că nepotul său, primul reclamant, lovise cu cuţitul un poliţist care ripostase şi îi
cauzase o rană superficială la scalp.
44. A.S. i-a răspuns că aflase la spital că nepotul său fusese împuşcat de un poliţist.
45. Procurorul s-a abţinut să noteze declaraţia lui A.S. şi l-a informat că urma să fie
audiat apoi de parchetul militar.
46. Ulterior, A.S. s-a prezentat de bunăvoie la parchet, pentru a depune mărturie.
Procurorul militar a refuzat să îl audieze.
iv) Interogatoriul celei de-a doua reclamante
47. Interogatoriul celei de-a doua reclamante a început către ora 4 dimineaţa.
48. Aceasta a fost întreruptă de mai multe ori, în timpul expunerii sale privind
desfăşurarea faptelor, de către procurorul militar, care a întrebat-o de fiecare dată dacă
era sigură că primul reclamant nu era înarmat cu un cuţit la momentul faptelor. Aceasta
a răspuns de fiecare dată negativ.
49. Aceasta a protestat atunci când procurorul a afirmat că primul reclamant îl rănise
pe unul din poliţişti la abdomen cu un cuţit, indicând faptul că ea îl imobilizase pe
poliţistul în cauză şi că nu remarcase nicio rană. Aceasta a semnalat faptul că, în cazul în
care poliţistul ar fi fost rănit, sângele acestuia i-ar fi pătat bluza albă pe care o purta şi pe
care a arătat-o procurorului.
50. Procurorul militar a ameninţat-o, spunându-i că putea să aibă probleme dacă
depunea mărturie împotriva poliţiei.
51. Acesta i-a solicitat să semneze depoziţia pe care o scrisese. Deşi nu a putut să o
citească din cauza problemelor sale de vedere şi a oboselii, aceasta a semnat.
52. La încheierea interogatoriului, care a luat sfârşit către ora 5, li s-a permis tuturor
martorilor să meargă acasă.
b) Expunerea Guvernului despre desfăşurarea interogatoriului
53. Guvernul susţine că agenţii statului nu au exercitat nicio presiune asupra
reclamanţilor şi că acestora din urmă li s-a oferit posibilitatea de a-şi citi declaraţiile
înainte de a le semna. De asemenea, acesta precizează că depoziţia celei de-a doua
reclamante a fost redactată de fiica acesteia, deoarece reclamanta nu ştia să scrie. În
această privinţă, Guvernul face trimitere la depoziţia persoanei în cauză din data de
20 mai 2000, în care apare menţiunea „scrisă de fiica mea”.
2. Continuarea anchetei
54. La 19 şi 21 mai 2000, cei trei agenţi de poliţie în cauză au întocmit rapoarte cu
privire la faptele în litigiu. Aceste rapoarte au fost depuse la dosarul anchetei. Reiese din
acesta că L.N.D. trăsese cu arma după ce primul reclamant l-a lovit cu cuţitul.
278
55. Potrivit informaţiilor oferite de a doua reclamată şi nedezminţite de Guvern, o

reconstituire a faptelor a avut loc la 48 de ore de la incident, în prezenţa acesteia şi a
procurorului militar.
56. La 23 mai 2000, procurorul militar însărcinat cu instrumentarea cazului a întocmit
un proces-verbal în care a semnalat că medicul M. indicase faptul că primul reclamant
era conştient, însă nu putea să vorbească.
57. La 24 mai 2000, S.C. a depus mărturie în faţa procurorului militar. Acesta a
precizat că primul reclamant şi fratele acestuia, V.S., care erau înarmaţi cu cuţite, îl
urmăreau în apropierea Spitalului Caritas în seara de 19 mai 2000 când o persoană
care a coborât dintr-un vehicul l-a oprit şi i-a solicitat să prezinte o carte de identitate.
În acelaşi moment, a văzut că urmăritorii săi fuseseră opriţi de alte două persoane care
se prezentaseră ca fiind poliţişti. Primul reclamant şi fratele acestuia au refuzat să se
oprească. Primul reclamant ar fi lovit cu cuţitul pe una dintre persoane, care ar fi ripostat
cu foc fără avertisment. Cămaşa autorului împuşcăturii ar fi fost pătată cu sânge. Unul
dintre poliţişti a depus cuţite în maşină. S.C. a fost condus la urgenţe în vehiculul în
cauză, însă ar fi fugit de teamă să nu fie agresat de fratele primului reclamant.
58. La 25 mai 2000, parchetul a solicitat Baroului Bucureşti să numească un avocat
din oficiu pentru apărarea primului reclamant. Niciun element aflat la dosar nu indică
desemnarea vreunui avocat.
59. La 26 mai 2000, parchetul a dispus efectuarea unei expertize balistice cu privire
la arma lui L.N.D. La 29 mai 2000, Direcţia Generală de Poliţie i-a transmis un raport
din care reieşea că arma fusese utilizată recent, dar că, în lipsa unei fotografii privind
orificiile de intrare şi de ieşire a glonţului şi a fişei de îngrijiri, distanţa, direcţia şi unghiul
împuşcăturii nu putuseră să fie stabilite.
60. La 20 iunie 2000, parchetul militar a dispus efectuarea unei expertize medico‑legale
a rănilor lui L.N.D. şi o expertiză tehnico-ştiinţifică a traiectoriei obiectului care le
cauzase.
61. La 15 septembrie 2000, Institutul Naţional de Medicină Legală din Bucureşti
(„INML”) a întocmit un raport de expertiză medico-legală în care se constata că
poliţistul avea două răni la abdomen, care fuseseră cauzate de un obiect ascuţit (probabil
o sabie, un cuţit etc.) şi care puteau fi din data de 19 mai 2000, dar care nu puseseră în
pericol viaţa persoanei în cauză. În raport se preciza că nu putea fi trasă nicio concluzie
cu privire la o eventuală automutilare.
62. La 31 octombrie 2000, INML a prezentat raportul tehnico-ştiinţific realizat cu
privire la traiectoria obiectului de la originea rănilor în cauză. Din acesta reieşea că forma
şi direcţia rănilor corespundeau părţilor rupte din cămaşa pe care o purta poliţistul, că era
posibil ca aceste răni şi rupturi să fi fost cauzate de cuţitul care fusese confiscat şi că, având
în vedere localizarea şi forma acestora, era posibil ca rănile să fi fost cauzate în cursul unei
agresiuni. Concluzia raportului era că probabilitatea unei automutilări era redusă.
279
63. La 26 septembrie 2000, parchetul a dispus efectuarea unei expertize cu privire la

starea de sănătate a primului reclamant.
64. La 24 octombrie 2000, N.S., tatăl primului reclamant, a adresat parchetului
o scrisoare în care reitera cererea sa de deschidere a unei anchete pentru ca poliţiştii
vinovaţi de tratamentele aplicate fiului său să fie sancţionaţi şi solicita reparaţie atât
pentru prejudiciul moral, cât şi material suferit de acesta.
65. În decembrie 2000, parchetul a adresat tatălui persoanei în cauză o convocare
pentru 14 decembrie 2000. Întrucât notificarea fusese trimisă la fosta sa adresă, nu a luat
niciodată cunoştinţă de aceasta. Din dosarul de anchetă reiese că respectiva convocare
nu a fost reexpediată.
66. La 14 decembrie 2000, L.C., paznicul spitalului Caritas, în apropierea căruia au
avut loc faptele în litigiu, a făcut o depoziţie în faţa parchetului. După ce a auzit un foc
de armă, către ora 19, acesta ar fi ieşit în stradă şi ar fi observat o dispută între mai mulţi
indivizi. Acesta ar fi auzit anumite persoane afirmând că autorul focului de armă era un
poliţist. O alta ar fi declarat că poliţistul trăsese după ce a fost rănit.
67. La 28 februarie 2001, INML a adresat parchetului raportul expertizei
medico‑legale cu privire la primul reclamant (supra, pct. 63), redactat de doctorul A.P.
Din acesta reieşea că, la internarea sa la serviciul de urgenţe al Spitalului Floreasca,
primul reclamant prezenta o plagă temporală stângă provocată de glonţ, că această plagă
avea un diametru de trei centimetri şi că era înconjurată de o zonă necrotică, că din
aceasta curgeau sânge şi ţesut cerebral şi că era vorba de orificiul de intrare a glonţului.
De asemenea, se indica faptul că persoana în cauză prezenta o plagă cu un diametru de
doi centimetri în partea stângă a frunţii, prin care curgeau sânge şi ţesut cerebral, şi că
era vorba de orificiul de ieşire a glonţului. Potrivit acestui raport, faptul că orificiul de
ieşire era mai mic decât orificiul de intrare se putea explica prin distanţa mică de la care
s-a tras cu arma de foc, situaţie în care gazul explozibil contribuie la formarea orificiului
de intrare. Totuşi, raportul conţinea următoarea concluzie:
„Nu este posibil să se ajungă la concluzii certe cu privire la poziţia victimei în
timpul împuşcăturii deoarece persoanele [implicate în dramă] erau în mişcare la
momentul respectiv. S-a stabilit că glonţul urmase o traiectorie de sus în jos şi de la
stânga spre dreapta. Leziunile traumatice suferite de Soare Mugurel vor genera o
infirmitate fizică şi psihică permanentă; viaţa acestuia a fost pusă în pericol.”
68. La 2 martie 2001, procurorul însărcinat cu respectiva cauză a întocmit un raport

în care indica faptul că vizionase o casetă care i-a fost pusă la dispoziţie de un post de
televiziune privat, pe care erau înregistrate declaraţiile făcute de anumite persoane în
ceea ce priveşte evenimentele survenite la 19 mai 2000. Din acestea reieşea că L.N.D. se
prezentase primului reclamant, însă trăsese fără somaţie.
69. La 11 iulie 2001, L.N.D. a fost audiat de parchet. Acesta a confirmat declaraţiile
prevăzute în raportul său din 19 mai 2000.
280
70. La 24 iulie 2001, parchetul a dispus încetarea urmăririi penale în cazul anchetei
declanşate împotriva lui L.N.D. pentru tentativă de omucidere, apreciind că acesta din
urmă acţionase în legitimă apărare. De asemenea, acesta a dispus încetarea urmăririi
penale în cazul anchetei declanşate împotriva primului reclamant şi a fratelui acestuia,
în lipsa depunerii unei plângeri de către victimă, condiţie impusă de legislaţia penală
pentru anchetarea acestei infracţiuni.
71. În aceeaşi zi, dispozitivul deciziei a fost comunicat Parchetului Militar de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, primului reclamant şi reprezentantului acestuia, APADOR-
CH. Nici reclamantul, nici APADOR-CH nu au fost informaţi cu privire la motivarea
acestei decizii.
72. La 14 septembrie 2001, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
a infirmat decizia de încetare a urmăririi penale şi a trimis cauza în faţa Parchetului de pe
lângă Tribunalul Militar Bucureşti în vederea continuării anchetei, după ce a constatat
că martorii fuseseră audiaţi nu de procurorul militar, ci de poliţişti. Acesta a dispus
redeschiderea anchetei, solicitând ca aceasta să fie finalizată înainte de 15 octombrie 2001.
73. La 10 octombrie 2001, primul reclamant a contestat decizia din 24 iulie 2001 şi a
solicitat comunicarea unei copii integrale a acesteia. Acesta a reafirmat că nu era înarmat
cu un cuţit în timpul evenimentelor survenite la 19 mai 2000. La 12 octombrie 2001,
APADOR‑CH a introdus recurs împotriva aceleiaşi decizii şi a solicitat o copie a acesteia.
74. La 6 decembrie 2001, cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au depus din
nou mărturie în faţa parchetului, indicând faptul că îşi menţineau declaraţiile pe care le
făcuseră la 19 mai 2000. A doua reclamantă a precizat că nici ea, nici al treilea reclamant nu
doriseră să depună mărturie în absenţa membrilor familiei primului reclamant, deoarece
se temeau. Aceasta a explicat că era membră a unui grup de romi – „argintarii” – diferit
de cel al primului reclamant, care făcea parte dintre „spoitori”.
75. La 10 decembrie 2001, prim-procurorul Parchetului Militar Teritorial Bucureşti
a anulat decizia de încetare a urmăririi penale din 24 iulie 2001. Acesta a dispus
redeschiderea anchetei şi a precizat măsurile care trebuiau adoptate. În această privinţă,
a prescris sesizarea comisiei de control a INML pentru un aviz cu privire la expertizele
medico-legale realizate în cadrul procedurii, o nouă audiere a martorilor şi a poliţiştilor
în cauză, audierea altor martori, investigarea provenienţei cuţitului descoperit în maşina
poliţiştilor şi administrarea oricăror mijloace de probă utile pentru constatarea faptelor.
76. În aceeaşi zi, parchetul a sesizat comisia de control a INML pentru a obţine
avizul necesar. Cu toate acestea, nu a plătit taxele eligibile decât la 28 februarie 2002.
77. La 7 martie 2002, avocatul primului reclamant s-a înfăţişat la parchet şi a solicitat
o copie a deciziei din 24 iulie 2001, care i-a fost refuzată. Totuşi, aceasta a putut să
consulte la faţa locului decizia respectivă, precum şi documente care nu fuseseră încă
depuse la dosarul cauzei, care fusese transmis între timp la INML. În aceeaşi zi, aceasta
a solicitat în scris la parchetul militar comunicarea unei copii a dosarului penal astfel
încât reclamantul să îşi poată susţine cererea cu care intenţiona să sesizeze Curtea.
281
La 27 martie 2002, parchetul militar i-a răspuns că era imposibil să îi transmită o copie
a dosarului, pe motiv că ancheta penală era în curs. În schimb, acesta a informat-o că
putea să consulte dosarul la faţa locului.
78. La 15 mai 2002, comisia de control a INML a comunicat parchetului avizul său
privind raportul de expertiză medico-legală, întocmit la 28 februarie 2001 de doctorul A.P.
În avizul său, comisia a rectificat concluziile acestui raport, în care se strecurase o greşeală
de dactilografiere, precizând că glonţul de la originea rănii cauzate primului reclamant
urmase o traiectorie de jos în sus, astfel cum indicau explicaţiile conţinute în raport.
79. La 13 iunie 2003, în urma unei reforme legislative a statutului poliţiştilor, cauza
a fost trimisă în faţa unui parchet civil, şi anume Parchetul de pe lângă Tribunalul
Bucureşti.
80. La 17 iulie 2003, L.N.D. a făcut o nouă depoziţie în care îşi menţinea declaraţiile
anterioare.
81. La 23 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus încetarea
urmăririi penale în cazul anchetei declanşate împotriva lui L.N.D. pentru tentativă de
omucidere, apreciind că acesta din urmă acţionase în legitimă apărare. Această decizie
s-a întemeiat pe următoarele fapte, menţionate în raport:
„În timp ce se aflau în maşină, care se deplasa cu viteză redusă, cei trei poliţişti
au observat un tânăr (S.C.) care alerga strigând după ajutor, urmărit de alte două
persoane înarmate cu cuţite (Mugurel Soare şi V.S.). Agenţii au coborât din
maşină. N.B. şi M.C. au pornit în urmărirea lui S.C., în timp ce D.L. încerca
să îi oprească pe Mugurel Soare şi pe V.S., care erau înarmaţi cu cuţite, strigând
„Stai! Poliţia!” şi prezentându-le legitimaţia de poliţist. Mugurel Soare şi V.S. au
refuzat să se oprească, iar primul l-a lovit pe L.N.D. cu cuţitul în abdomen. L.N.D
a ripostat scoţând arma pentru a efectua un foc de avertisment, însă şi-a pierdut
echilibrul, motiv pentru care glonţul a urmat o traiectorie ascendentă şi l-a atins pe
M.S. la cap în momentul în care acesta din urmă încerca din nou să îl înjunghie pe
L.N.D. Rănit, Mugurel Soare a căzut la pământ. Între timp, V.S. fusese imobilizat
de M.C. Doi agenţi au recuperat cuţitele căzute, le-au depus în maşina poliţiei şi
l-au condus pe Mugurel Soare la spital [...]”
De asemenea, parchetul a pronunţat o decizie de încetare a urmăririi penale în cazul
anchetei declanşate împotriva primului reclamant şi a fratelui acestuia pentru ultraj.
Parchetul a reţinut că aceştia din urmă nu cunoşteau faptul că persoanele care îi urmăreau
erau poliţişti, având în vedere că erau îmbrăcate în civil, iar maşina din care au coborât
nu avea semne distinctive. În ceea ce priveşte lovirea şi alte violenţe, parchetul a luat act
de faptul că victima nu depusese plângere, condiţie impusă de legislaţia penală pentru
cercetarea acestei infracţiuni.
C. Plângerea penală depusă de cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant
82. La sfârşitul lunii iunie 2000, cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au luat
contact cu o organizaţie neguvernamentală locală, „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului în România – Comitetul Helsinki” („APADOR-CH”), solicitându-i acesteia să
282
depună plângere, în numele lor, împotriva poliţiei pentru a denunţa relele tratamente
suferite de ei în noaptea de 19 spre 20 mai 2000, ceea ce nu îndrăzneau să facă ei înşişi.
83. La 4 iulie 2000, APADOR-CH a întocmit un raport, intitulat „Raport privind
cauza Mugurel Soare din Bucureşti”, şi a solicitat în faţa Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie deschiderea unei anchete referitoare la privarea de libertate şi la
tratamentele inumane şi degradante suferite de ultimii doi reclamanţi, şi anume faptul
de a fi reţinuţi la sediul poliţiei fără apă şi într-o tensiune insuportabilă ca urmare a
ameninţărilor din partea autorităţilor. De asemenea, a solicitat deschiderea unei anchete
cu privire la faptele a căror victimă fusese primul. Parchetul a adresat raportul în cauză
Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti pentru examinare.
84. În aceeaşi zi, APADOR-CH a adresat o cerere identică Direcţiei Generale de
Poliţie.
85. La 10 iulie 2000, aceasta din urmă i-a răspuns că cel de-al doilea şi cel de-al
treilea reclamant se deplasaseră şi rămăseseră de bunăvoie la inspectoratul de poliţie
în noaptea de 19 spre 20 mai 2000 şi că doar Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar
Bucureşti era competent în ancheta penală referitoare la primul reclamant, precizând că
îi transmisese deja acestuia raportul întocmit de organizaţie.
86. La 15 mai 2001, APADOR-CH a adresat Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie o cerere de informare cu privire la derularea anchetei. Parchetul nu
a răspuns la aceasta.
87. La 12 octombrie 2001, APADOR-CH a adresat o cerere identică Parchetului
Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, însă nici acesta nu a răspuns.
88. Prin comunicarea din 21 iulie 2005 adresată agentului guvernamental de la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie – noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie – a precizat că nu dăduse curs
plângerii depuse de cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant.
D. Expunerea evenimentelor în presă
89. La 22 mai 2000, un articol intitulat „un ţigan autor al unei agresiuni împotriva
unei patrule în misiune a fost atins la cap de focul de armă al unui poliţist” a apărut în
ziarul Libertatea. Acesta începea astfel: „o nouă înfruntare armată între poliţie şi ţigani
a avut loc vineri”. Acesta se termina cu o trimitere la o „altă înfruntare, mai puţin gravă,
între poliţişti şi ţigani”, care avusese loc tot în Bucureşti.
Articolul preciza că primul reclamant şi fratele acestuia agitau în aer cuţite în mod
ameninţător la momentul arestării lor. Se continua astfel:
„Deloc intimidaţi de reprezentanţii ordinii, care afirmă că şi-au precizat imediat
identitatea […], ţiganii au abandonat urmărirea şi i-au provocat pe poliţişti.
Potrivit celor trei subofiţeri, [L.N.]D. nu a utilizat arma decât după ce a fost rănit
de Mugurel Soare. Prin urmare, agresiunea cu arma, săvârşită de ţigan, care l-ar fi
283
rănit la abdomen, este cea care l-a determinat pe poliţist să tragă [...]. La rândul lor,
ţiganii se declară victime ale unui abuz al poliţiei.”
În continuare, articolul prezenta argumentul familiei primului reclamant. Acesta din

urmă era desemnat când cu numele, când cu termenul „ţigan”.
90. La 10 octombrie 2001, postul naţional Televiziunea Română a difuzat o anchetă
cu privire la tratamentele suferite de primul reclamant, realizată de un jurnalist care
îi interogase pe cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant, precum şi pe poliţiştii
implicaţi în fapte.
E. Avizul emis la 4 noiembrie 2005 de directorul INML
91. La 4 noiembrie 2005, ca răspuns la o cerere a agentului Guvernului României
la Curte, profesorul Dan Dermengiu, director al INML, a emis un aviz cu privire la
rapoartele medicale depuse la dosarul anchetei penale. Avizul în cauză este redactat după
cum urmează:
„Descrierea traiectoriei glonţului ca fiind «de jos în sus» nu este corectă decât
dacă este comparată cu axele şi planurile corpului uman şi segmentelor acestuia.
De exemplu, dacă persoana se află în poziţia anatomică standard, şi anume poziţia
ortostatică (în picioare), în momentul împuşcăturii, traiectoria glonţului va fi «de
jos în sus»; dacă persoana este culcată cu faţa pe sol, traiectoria glonţului va fi «de
sus în jos».
În ceea ce priveşte orificiul de intrare, singura concluzie logică şi ştiinţifică la
care se poate ajunge din descrierea leziunilor cranio-cerebrale făcută la momentul
intervenţiei neurochirurgicale şi confirmată de observaţiile radiologice şi
tomografice este că se află în zona temporală stângă. Această concluzie se sprijină:
- pe elementele descrise în cursul intervenţiei neurochirurgicale:
• menţiunea «zonă necrotică în jur» (probabil o zonă de distrugere tisulară
cauzată de acţiunea gazelor calde, a flăcării şi a fumului produse prin combustia
explozivă a pulberii).
• «temporal-stângă: multiple eschile osoase care au rupt dura mater şi au
penetrat în ţesutul cerebral».
• pe elementele menţionate în buletinul de interpretare CT cranio-cerebral
(examen tomografic nr. 4174 din 19 mai 2000 efectuat la serviciul de urgenţe
al spitalului Floreasca):
• «în substanţa cerebrală a zonei temporale stângi, în care se află orificiul de
intrare a proiectilului, identificăm zone hemoragice şi multiple fragmente
osoase».
În asemenea cazuri, localizarea fragmentelor osoase furnizează informaţii utile.
Lovind osul, proiectilul produce fragmente osoase care sunt propulsate în direcţia
sa de deplasare: la orificiul de intrare în craniu, fragmentele osoase sunt proiectate
spre interiorul craniului (se regăsesc în substanţa cerebrală), în timp ce, la ieşire,
acestea sunt proiectate spre exteriorul craniului.
284
În concluzie, elementele menţionate în documentele medicale susţin

interpretarea conform căreia proiectilul a lovit craniul victimei în zona temporală
stângă şi a ieşit prin zona parietală anterioară stângă (în apropiere de sutura
coronală şi la aproximativ 1 cm de linia mediană).”

1. Legea nr. 26 din 12 mai 1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române
92. Articolele relevante din legea respectivă sunt redactate după cum urmează:
Art. 19
„În caz de absolută necesitate şi când folosirea altor mijloace de împiedicare
sau constrângere nu este posibilă, poliţistul poate folosi forţa armelor albe sau a
armelor de foc, în condiţiile strict prevăzute de lege pentru:
a) apărarea sa şi a altor persoane împotriva atacurilor care le pun în pericol viaţa
şi sănătatea, precum şi pentru eliberarea ostaticilor; [...]
d) reţinerea infractorilor prinşi în flagrant care încearcă să fugă şi nu se supun
somaţiei de a rămâne la locul faptei;
e) reţinerea infractorului care a ripostat cu arme albe sau de foc [...]”
Art. 21
„În cazurile prevăzute la art. 19 şi 20 se va face uz de armă numai după ce s-a
făcut somaţia legală. Somaţia se face prin cuvântul: «Stai!». În caz de nesupunere,
se somează din nou prin cuvintele: «Stai că trag!» Dacă cel (cei) în cauză nu se
supune nici de această dată, se somează prin tragerea focului de armă în sus, în
plan vertical. În cazul în care, după executarea somaţiei legale, potrivit prevederilor
din prezentul articol, persoana (persoanele) în cauză nu se supune, se poate face
uz de armă împotriva acesteia. Uzul de armă se va face în aşa fel încât să ducă la
imobilizarea celor împotriva cărora se foloseşte arma, pentru a se evita cauzarea
morţii acestora.
Uzul de armă se poate face fără somaţie în cazul atacului prin surprindere
exercitat asupra poliţistului sau asupra altei persoane, precum şi pentru reţinerea
infractorilor care ripostează cu arme albe sau de foc, dacă lipseşte timpul necesar
pentru somaţie.”
Art. 23
„Fiecare situaţie în care s-a făcut uz de armă se raportează de urgenţă ierarhic.
Dacă în urma uzului de armă s-a produs moartea sau vătămarea unei persoane,
fapta se comunică de îndată procurorului competent.”
Art. 25
„Poliţistul este obligat să intervină şi în afara orelor de program, a atribuţiilor
sale de serviciu şi a competenţei teritoriale a unităţii din care face parte, când ia
cunoştinţă de existenţa unei infracţiuni flagrante, precum şi pentru conservarea
probelor în cazul altor infracţiuni a căror cercetare va fi efectuată de organele
competente.”
285
Art. 27
„Poliţistului îi este interzis să provoace unei persoane suferinţe fizice ori psihice,
cu scopul de a obţine, de la această persoană, sau de la o terţă persoană, informaţii
sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei
ori asupra unei terţe persoane.
De asemenea, poliţistului îi este interzis să comită acte de tortură, în orice
împrejurare, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu
războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie.
Poliţistul nu poate invoca ordinul superiorului sau al altei autorităţi publice,
pentru a justifica încălcarea legii, în vreuna din situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 2.”
Art. 28
„Poliţistul răspunde pentru faptele sale săvârşite prin îndeplinirea abuzivă
a atribuţiilor de serviciu sau neîndeplinirea lor şi poate fi tras la răspundere în
condiţiile prevăzute de lege.”
Art. 29
„Personalul poliţiei este obligat să vegheze ca sănătatea şi integritatea corporală
a persoanelor a căror pază o exercită să fie pe deplin ocrotite şi, în special, să ia
imediat măsuri ca îngrijirile medicale să le fie acordate de fiecare dată când acestea
se impun.”
2. Legea nr. 17 din 11 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor
93. Articolele relevante din legea respectivă sunt redactate după cum urmează:
Art. 9
„Se exceptează de la dispoziţiile prezentei legi, în afara celor referitoare la uzul
de armă, organele, unităţile, formaţiunile şi instituţiile militare [...].”
Art. 47
„Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele
situaţii: [...]
d) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni,
încearcă să fugă; [...]
f ) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe
ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să
riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea
corporală a persoanei [...].”
Art. 48
„Persoanele autorizate să deţină, să poarte şi să folosească arme pentru pază
sau autoapărare pot face uz de armă, în legitimă apărare sau în stare de necesitate,
potrivit legii.”
Art. 49
„În cazurile prevăzute la art. 47 lit. c), d), g), h) şi i), se va face uz de armă numai
după ce s-a făcut somaţia legală.
286
Somaţia se face prin cuvântul «Stai!». În caz de nesupunere, se somează din nou
prin cuvintele: «Stai că trag!». Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată,
se somează prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical.”
Art. 72
„Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea civilă,
materială, disciplinară, contravenţională sau penală.”
3. Practica în materie de uz de arme de foc
94. Art. 9 alin. (2) din Codul de etică şi deontologie al poliţistului din 25 august 2005
enunţă că acţiunile în forţă desfăşurate de poliţie trebuie subordonate principiilor
necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii.
95. Potrivit statisticilor prezentate de către reclamant şi comunicate la 24 ianuarie 2006

de Ministerul Administraţiei şi Internelor, în conformitate cu Legea nr. 544/2001 privind
liberul acces la informaţiile de interes public, 115 cazuri de utilizare a armelor de foc de
către poliţişti, în exercitarea funcţiilor lor, au fost înregistrate în România în cursul anului
2005, iar o persoană a decedat. De asemenea, reiese din acestea că anchetele disciplinare
desfăşurate în cadrul poliţiei, în aceeaşi perioadă, cu privire la aceste incidente nu au
condus la nicio sancţiune aplicată poliţiştilor care au folosit armele de foc.
4. Dispoziţiile privind prezentarea martorilor
96. Articolul relevant din Codul de procedură penală este redactat după cum urmează:
Art. 83
Obligaţia de prezentare [a martorilor]
„Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora
arătate în citaţie şi are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei.”
5. Dispoziţiile privind sesizarea organelor de urmărire penală
97. Articolul relevant din Codul de procedură penală este redactat după cum urmează:
Art. 221 alin. (1)
Sesizarea organelor de urmărire penală
„Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se
sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.”
6. Dispoziţii privind relele tratamente
98. Dispoziţiile Codului penal, care interzic relele tratamente, astfel cum erau în
vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în hotărârea Pantea împotriva României,
[nr. 33343/96, pct. 154-156, CEDO 2003-VI (extrase)] şi în decizia Olteanu împotriva
României [(dec.), nr. 71090/01, 26 ianuarie 2006].
287
7. Dispoziţii privind statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor

99. Dispoziţiile legislative privind statutul procurorilor militari şi al poliţiştilor
sunt descrise în cauza Bursuc împotriva României, (nr. 42066/98, pct. 68-70,
12 octombrie 2004).
III. Dreptul şi practica internaţionale relevante
100. Articolul 6 primul paragraf din Convenţia internaţională cu privire la drepturile
civile şi politice prevede:
„Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”
101. În această privinţă, Comitetul ONU al drepturilor omului a emis următoarele
observaţii [observaţia generală nr. 6, articolul 6, a şaisprezecea sesiunea (1982), pct. 3]:
„Protecţia împotriva privării de viaţă în mod arbitrar, care este impusă în mod
explicit în a treia frază a articolului 6 primul paragraf este de o importanţă capitală.
Comitetul consideră că statele părţi trebuie să ia măsuri, nu doar pentru a preveni
şi a reprima actele criminale care conduc la privarea de viaţă, ci şi pentru a evita ca
propriile forţe de securitate să ucidă persoane în mod arbitrar. Privarea de viaţă de
către autorităţi este o chestiune extrem de gravă. Prin urmare, legislaţia trebuie să
reglementeze şi să limiteze în mod strict cazurile în care o persoană poate fi privată
de viaţă de către aceste autorităţi.”
102. Al optulea congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind prevenirea
criminalităţii şi tratamentele aplicate delincvenţilor a adoptat, la 7 septembrie 1990,
Principiile de bază pentru recurgerea la forţă şi utilizarea armelor de foc de către
responsabilii privind aplicarea legii („Principii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
recurgerea la forţă”). Alineatul (9) din aceste principii prevede:
„Responsabilii privind aplicarea legii nu trebuie să recurgă la arme de foc
împotriva persoanelor, decât în caz de legitimă apărare sau pentru a apăra terţi
împotriva unei ameninţări iminente cu moartea sau rănire gravă, ori pentru a
preveni o infracţiune deosebit de gravă care pune în mare pericol vieţi omeneşti,
ori pentru a recurge la arestarea unei persoane care prezintă un asemenea risc şi
care se opune autorităţii acestora, sau pentru a o împiedica să fugă, şi doar atunci
când măsuri mai puţin extreme sunt insuficiente pentru atingerea acestor obiective.
Indiferent de situaţie, aceştia nu vor recurge în mod intenţionat la uzul letal al
armelor de foc decât dacă acest lucru este inevitabil pentru a proteja vieţi omeneşti.”
Alineatul (5) prevede, în special, că acţiunea responsabililor privind aplicarea legii
„va fi proporţională cu gravitatea infracţiunii şi cu obiectivul legitim care trebuie
îndeplinit”. Potrivit alineatului (7), „guvernele vor proceda astfel încât uzul arbitrar sau
abuziv al armelor de foc de către responsabilii privind aplicarea legii să fie pedepsit ca
infracţiune penală, în temeiul legislaţiei naţionale.” Alineatul (11) litera (b) prevede că o
reglementare naţională privind uzul armelor de foc trebuie „să se asigure că armele de foc
nu sunt utilizate decât în circumstanţe adecvate şi astfel încât să minimizeze riscul unor
prejudicii inutile”, în timp ce alineatul 11 litera (e) impune că „trebuie făcute somaţii,
după caz, în cazul utilizării armelor de foc.”
288
Celelalte dispoziţii relevante în speţă sunt următoarele:

Alin. (10)
„[...] responsabilii privind aplicarea legii trebuie să îşi declare identitatea ca
atare şi să avertizeze în mod clar cu privire la intenţia lor de a utiliza arme de
foc, lăsând timp suficient pentru ca avertismentul să poată fi urmat de efecte,
cu condiţia ca o asemenea modalitate de a proceda să nu compromită în mod
necorespunzător securitatea responsabililor privind aplicarea legii, să nu prezinte
un pericol cu moartea sau de accidentare gravă pentru alte persoane sau să nu fie
în mod vădit inadecvată sau inutilă având în vedere circumstanţele incidentului.”
Alin. (18)
„Autorităţile publice şi autorităţile poliţieneşti trebuie să se asigure că toţi
responsabilii privind aplicarea legii sunt selectaţi prin proceduri adecvate, că aceştia
prezintă calităţile morale şi aptitudinile psihologice şi fizice necesare pentru buna
exercitare a funcţiilor lor şi că beneficiază de o formare profesională permanentă şi
completă. Este necesar să se verifice în mod periodic dacă aceştia sunt în continuare
apţi să îndeplinească funcţiile respective.”
Alin. (19)
„Autorităţile publice şi autorităţile poliţieneşti trebuie să se asigure că toţi
responsabilii privind aplicarea legii beneficiază de formare şi sunt supuşi unor
teste potrivit unor norme de aptitudini adecvate privind ocuparea forţei de muncă.
Responsabilii privind aplicarea legii care au obligaţia de a purta arme de foc nu
trebuie să fie autorizaţi să le poarte decât după ce au beneficiat de formare specială
privind utilizarea lor.”
Alin. (22)
„[…] autorităţile publice şi autorităţile poliţieneşti trebuie să se asigure că o
procedură de anchetă efectivă poate să fie demarată şi că, în administraţie sau
la parchet, autorităţi independente sunt în măsură să îşi exercite competenţa în
condiţii corespunzătoare. În caz de deces sau de rănire gravă, ori altă consecinţă
gravă, un raport detaliat va fi trimis de îndată autorităţilor competente responsabile
de ancheta administrativă sau de informarea judiciară.”
Alin. (23)
„Persoanele împotriva cărora se face uz de forţă sau de arme de foc sau
reprezentanţii autorizaţi ai acestora au acces la o procedură independentă, în special
la o procedură judiciară. În caz de deces al acestor persoane, prezenta dispoziţie se
aplică urmaşilor acestora.”
103. Art. 3 din Codul de conduită pentru responsabilii privind aplicarea legii – adoptat
la 17 decembrie 1979 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite – şi
comentariul cu privire la acesta sunt redactate astfel:
Art. 3
„Responsabilii privind aplicarea legii pot recurge la forţă doar atunci când acest
lucru este strict necesar şi în măsura necesară pentru îndeplinirea propriilor funcţii.
Comentariu:
a) Această dispoziţie subliniază că responsabilii privind aplicarea legii nu
trebuie decât excepţional să recurgă la forţă; deşi această dispoziţie implică faptul
289
că responsabilii privind aplicarea legii pot fi autorizaţi să recurgă la forţă, în măsura

în care acest lucru este considerat în mod rezonabil ca fiind necesar având în vedere
circumstanţele, pentru a împiedica o crimă sau pentru a aresta sau a ajuta în mod
legal la arestarea unor infractori sau suspecţi, nu se poate recurge la forţă dincolo
de această limită.
b) Dreptul naţional restrânge în general recurgerea la forţă de către responsabilii
privind aplicarea legii, în conformitate cu un principiu de proporţionalitate.
Se înţelege că interpretarea prezentei dispoziţii trebuie să ţină seama de aceste
principii naţionale de proporţionalitate. Prezenta dispoziţie nu trebuie în niciun
caz să fie interpretată ca autorizând un uz de forţă disproporţionat în raport cu
scopul legitim urmărit.
c) Utilizarea armelor de foc este considerată drept un mijloc extrem. Ar trebui să
se facă tot posibilul pentru a exclude utilizarea armelor de foc, în special împotriva
copiilor. În general, nu trebuie să se recurgă la arme de foc decât în cazul în care un
presupus infractor opune rezistenţă armată sau, în orice alt mod, pune în pericol
viaţa altor persoane şi atunci când mijloace mai puţin radicale nu sunt suficiente
pentru a imobiliza sau pentru a aresta presupusul infractor. De fiecare dată când a
fost utilizată o armă de foc, cazul trebuie semnalat cu promptitudine autorităţilor
competente.”
104. Extrasele relevante din documentele internaţionale referitoare la situaţia

comunităţii rome în România sunt reproduse în cauza Cobzaru împotriva României
(nr. 48254/99, pct. 44‑52, hotărâre din 26 iulie 2007).
IV. Raportul privind „utilizarea armelor de foc şi menţinerea ordinii”

întocmit de Amnesty International
105. În raportul său intitulat „Utilizarea armelor de foc şi menţinerea ordinii”, întocmit
în februarie 2004 în cadrul unei campanii pentru controlul armelor, Amnesty International
a criticat aspru utilizarea armelor de foc în România. Reiese că, de la jumătatea anilor
1990, zeci de persoane au fost omorâte şi multe altele rănite în cadrul unor evenimente
în timpul cărora poliţişti au tras în fugari care nu reprezentau nicio ameninţare mortală.
Se indică în raport că legislaţia naţională permite agenţilor „să aresteze un suspect
surprins în flagrant delict care încearcă să scape, refuzând să se supună ordinului de a
rămâne la locul infracţiunii”, în detrimentul principiilor internaţionale în materie de
drepturile omului. Se precizează în raport că, în septembrie 2000, Ministerul de Interne
a adoptat noi norme pentru reglementarea utilizării armelor de foc, care au limitat
aplicarea dispoziţiei menţionate anterior la „infracţiunile grave”, însă chestiunea cui îi
revine sarcina de a se pronunţa cu privire la gravitatea unei infracţiuni şi în funcţie de
ce criterii a rămas fără răspuns. Focurile de armă trase de poliţişti asupra unor persoane
suspectate că ar fi săvârşit infracţiuni minore au continuat să fie încadrate în utilizarea
legală a armelor de foc. Noua lege privind organizarea şi funcţionarea poliţiei, intrată în
vigoare în mai 2000, nu a fi modificat aceste dispoziţii.
290
În drept
Partea I – cu privire la capetele de cerere invocate de primul reclamant
106. Primul reclamant se plânge, din perspectiva art. 2 din convenţie, că poliţia a
utilizat împotriva sa forţa excesivă a armei de foc, capabilă să îi pună viaţa în pericol, şi că
autorităţile naţionale nu au desfăşurat nicio anchetă adecvată şi efectivă privind această
cauză. Art. 2 din convenţie este formulat după cum urmează:
Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă
prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Cu privire la aplicabilitatea art. 2 din convenţie
107. Curtea subliniază că părţile sunt de acord că art. 2 din convenţie este aplicabil în
speţă. Cu toate acestea, trebuie să îşi examineze din oficiu competenţa ratione materiae.
108. În cauzele asemănătoare în privinţa cărora s-a pronunţat, Curtea a hotărât că
art. 2 din convenţie se aplică chiar şi atunci când victima a supravieţuit, din moment ce
forţa utilizată împotriva acesteia a fost potenţial letală, iar viaţa acesteia a fost salvată
din pură întâmplare [Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50385/99, pct. 49-55,
CEDO 2004-XI].
109. În speţă, este evident că reclamantul a fost rănit grav la cap cu o armă de foc cu
care s‑a tras de la o distanţă mică şi că acesta suferă în prezent de afazie, precum şi de o
infirmitate fizică şi psihică permanentă (supra, pct. 28 şi 67). În aceste condiţii, Curtea
consideră că persoana în cauză a fost victima unui comportament care, prin însăşi natura
sa, a pus în pericol viaţa acestuia, chiar dacă, în cele din urmă, acesta a supravieţuit
(Makaratzis, citată anterior, pct. 55, Karagiannopoulos împotriva Greciei, nr. 27850/03,
pct. 39, 21 iunie 2007).
110. Prin urmare, art. 2 este aplicabil în speţă.
111. Curtea constată că acest capăt de cerere formulat de reclamant nu este în mod
vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că
acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie
declarat admisibil.
291
1. Cu privire la pretinsa nerespectare de către autorităţi a obligaţiei acestora de a proteja
dreptul reclamantului la viaţă
i) Argumentele reclamantului
112. Reclamantul consideră că a fost victima unei violenţe extreme şi nejustificate din
partea poliţiei şi pretinde că legitima apărare invocată de poliţistul care a tras cu arma de
foc nu are temei factual.
113. În primul rând, dispoziţiile legislative care reglementează utilizarea armelor de
foc de către poliţie, în vigoare la momentul faptelor, sunt foarte vagi şi generale. Acestea
nu conţin nicio precizare cu privire la condiţiile în care li se permitea poliţiştilor să
utilizeze arme de foc în activitatea lor zilnică şi cu privire la modalităţile de recurgere
la armele respective. În plus, Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor nu include nicio garanţie împotriva utilizării abuzive a armelor de foc.
Conţinutul art. 72 din această lege, potrivit căruia „încălcarea dispoziţiilor prezentei legi
atrage, după caz, răspunderea civilă, materială, disciplinară, contravenţională sau penală”,
este, de asemenea, foarte abstract.
În plus, deşi ulterior faptelor, Codul de etică şi deontologie al poliţistului, adoptat la
25 august 2005, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 991/2005, se limitează la enumerarea
unor principii – printre care principiile necesităţii şi proporţionalităţii –, dar nu prevede
nicio dispoziţie precisă privind condiţiile şi procedurile referitoare la utilizarea armelor
de foc.
În aceste condiţii, nu se poate considera că statul şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de
a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat astfel cum îi impune prima
teză a art. 2 § 1 din convenţie.
114. În al doilea rând, nici reclamantul, nici fratele acestuia nu ar fi fost înarmaţi cu
cuţite sau cu alte arme şi nici nu i-ar fi agresat în vreun fel pe poliţişti. De altfel, niciun
cuţit nu fost descoperit la locul dramei, iar singurul cuţit adus ca dovadă s-a aflat în
maşina poliţiei. Cuţitul respectiv nu a făcut obiectul vreunei examinări dactiloscopice în
cadrul anchetei şi nicio cercetare pentru stabilirea provenienţei sale nu a fost desfăşurată.
Această versiune a faptelor a fost confirmată de martori în cadrul anchetei. De asemenea,
faptul că unul singur din cei trei poliţişti s-ar fi ocupat de reţinerea reclamantului şi
a fratelui acestuia în timp ce ceilalţi doi au pornit în urmărirea lui S.C. ar confirma
că persoanele în cauză nu au fost percepute ca ameninţătoare, pentru motivul că nu
deţineau nici cuţit, nici orice altă armă.
115. În afară de aceasta, rectificarea adusă fragmentului din raportul medico-
legal privind rănile lui L.N.D. ar fi echivocă. Într-adevăr, în primul raport din
15 septembrie 2000, INML a precizat că poliţistul prezenta două răni provocate probabil
de o sabie, dar în al doilea raport, întocmit la 21 octombrie 2000, după redactarea unei
292
note a parchetului indicând faptul că rănile proveneau de la un cuţit, INML şi-a modificat
propriile concluzii inserând cuvântul „cuţit” după cuvântul „sabie” pentru a oferi exemple
de obiecte care ar fi putut cauza rănile respective. În aceste condiţii, raportul în cauză este
lipsit de obiectivitate. În orice caz, nu exclude ipoteza automutilării poliţistului respectiv.
116. În al treilea rând, glonţul care l-a rănit pe primul reclamant a urmat o traiectorie
ascendentă. Fişa de internare întocmită la 19 mai 2000 a precizat, într‑adevăr, că persoana
în cauză prezenta o rană cu un diametru de 2 centimetri aproape de vârful craniului şi
o alta cu un diametru de 3 centimetri situată mai jos, deasupra urechii stângi. Or, din
principiile de bază ale medicinei legale reiese că orificiul de intrare a unui glonţ este mai
mic decât orificiul de ieşire. În aceste condiţii, ar trebui să se constate că glonţul urmase,
în realitate, o traiectorie descendentă. Concluziile raportului din 28 februarie 2001 au
fost aşadar exacte înainte să fie modificate de comisia de control a INML la 15 mai 2002.
117. Raportul din 4 noiembrie 2005 prezentat de Guvern este semnat de D.D.,
directorul INML numit de ministrul sănătăţii, ceea ce Guvernul a vrut să ascundă Curţii
deoarece autorul raportului respectiv l-ar fi semnat în calitate de profesor al Universităţii
de Medicină, şi nu în calitate de director al INML, în pofida faptului că acest document
conţinea antetul instituţiei respective. Instituţia în cauză este coordonată de Consiliul
Superior de Medicină Legală – organ alcătuit din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei,
ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, ai Ministerului Public şi ai Ministerului
Sănătăţii – şi controlată de Ministerul Sănătăţii. Aceste elemente evidenţiază lipsa de
independenţă a INML în raport cu Guvernul şi pune la îndoială obiectivitatea raportului
de expertiză întocmit de doctorul D.D.
De asemenea, raportul se întemeiază pe concluziile examenului tomografic din
19 mai 2000, din care reiese că orificiul de intrare a proiectilului era cel în apropierea
căruia fuseseră observate fragmente osoase şi care se situa în zona temporală stângă. În
schimb, din examenul tomografic realizat la 22 mai 2000 rezultă că eschilele osoase se
aflau în zona vertexului, în apropiere de orificiul situat la vârful craniului. Ţinând seama
de principiul de medicină legală potrivit căruia un proiectil care loveşte un os cauzează o
proiectare de fragmente osoase în direcţia pe care o urmează traiectoria acestuia, orificiul
de intrare a glonţului ar fi cel situat în zona parietală superioară. Rezultă că glonţul a fost
tras de sus în jos.
118. În cele din urmă, chiar şi în cazul în care glonţul ar fi fost tras de jos în sus,
această circumstanţă nu ar fi suficientă pentru a susţine argumentul legitimei apărări.
119. În concluzie, trebuie să se constate că Guvernul nu a demonstrat că recurgerea
la forţa letală era absolut necesară în speţă.
ii) Argumentele Guvernului
120. Guvernul consideră că recurgerea la forţă în prezenta cauză se înscrie în
prevederile art. 2 § 2 lit. a) din convenţie, dispoziţie care autorizează utilizarea forţei în
cazul în care se dovedeşte absolut necesară pentru exercitarea legitimei apărări.
293
121. Legislaţia română privind utilizarea armelor de foc este conformă cu cerinţele
dreptului internaţional, în special cu art. 6 § 1 din Convenţia internaţională cu privire
la drepturile civile şi politice şi cu Principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
recurgerea la forţă (supra, pct. 100 şi 102).
122. Potrivit anchetei penale, L.N.D. a intervenit pentru a se interpune într-un
conflict între reclamant şi cumnatul acestuia şi a fost obligat să riposteze la atacul
reclamantului, care l-a rănit cu un cuţit. De asemenea, acesta ar fi efectuat un foc de
somaţie, însă într-o poziţie de dezechilibru şi de cădere, motiv pentru care glonţul a atins
capul primului reclamant. Prin urmare, nu a urmărit în niciun caz să cauzeze moartea
în mod intenţionat, ci doar să respingă un atac grav care îi ameninţa integritatea fizică.
123. De altfel, toate criteriile legitimei apărări, astfel cum este definită de legislaţia
română, au fost îndeplinite în speţă, întrucât poliţistul în cauză a răspuns unui atac
material, direct, imediat şi injust, ripostând în mod necesar şi proporţional.
124. De asemenea, trebuie respinse argumentele prezentate de reclamant în sprijinul
susţinerii potrivit căreia nu era înarmat şi nu l-a agresat pe poliţist. Într-adevăr,
rapiditatea evenimentelor ar fi împiedicat ca respectivul cuţit să fie reţinut în condiţii
care să permită un examen dactiloscopic. De altfel, enumerarea, în raportul INML din
21 octombrie 2000, a obiectelor care ar fi putut provoca rănile poliţistului este o tehnică
obişnuită în redactarea rapoartelor tehnice de medicină legală.
125. În ceea ce priveşte traiectoria glonţului tras de poliţist, este necesar să se facă
referire la raportul medical întocmit la 4 noiembrie 2005. În raport cu expertizele efectuate
în timpul anchetei, raportul în cauză oferă un argument suplimentar în favoarea ipotezei
potrivit căreia glonţul a fost tras de sus în jos, argument întemeiat pe analiza dispunerii
fragmentelor osoase. Într-adevăr, un glonţ care loveşte un os provoacă proiectarea unor
fragmente osoase în sensul deplasării glonţului. La orificiul de intrare, aceste fragmente
au fost propulsate spre interior, în timp ce, la orificiul de ieşire, acestea s-ar îndrepta spre
exterior. Întrucât fragmentele osoase descoperite în regiunea temporală a reclamantului
erau înfundate în materia cerebrală, ar trebui să se concluzioneze astfel că orificiul
temporal corespundea orificiului de intrare a proiectilului.
De asemenea, raportul examenului tomografic din 19 mai 2000 a constatat existenţa
unei zone necrotice în jurul plăgii temporale stângi, care nu ar fi putea fi explicată decât
prin acţiunea gazelor combustibile, a flăcării şi a fumului produse de combustia explozivă
a pulberii pistolului utilizat de poliţist.
i) Principii generale
126. Art. 2, care garantează dreptul la viaţă şi defineşte circumstanţele în care poate
fi justificată cauzarea morţii, se situează printre articolele primordiale ale convenţiei
(Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41488/98, pct. 68, CEDO 2000-VI) şi nu face obiectul
niciunei derogări (a se vedea art. 15 § 2 din convenţie). Împreună cu art. 3, acesta consacră
294
una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul
Europei. Circumstanţele în care cauzarea morţii poate fi legitimă trebuie aşadar să
fie interpretate în mod strict [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 97,
CEDO 2000‑VII]. Obiectul şi scopul convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor
umane, impun, de asemenea, ca art. 2 să fie interpretat şi aplicat astfel încât cerinţele
sale să fie concrete şi efective (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărâre din
27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 45-46, pct. 146-147).
127. Prima teză a art. 2 § 1 obligă statul nu numai să nu provoace cu intenţie şi
în mod ilegal moartea unei persoane, ci şi, în cadrul ordinii sale juridice interne, să
ia măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (Kılıç
împotriva Turciei, nr. 22492/93, pct. 62, CEDO 2000-III). Obligaţia statului în această
privinţă presupune datoria primordială de a proteja dreptul la viaţă prin implementarea
unui cadru juridic şi administrativ capabil să descurajeze atingerile aduse persoanei
şi care se bazează pe un mecanism de punere în aplicare conceput pentru prevenirea,
eliminarea şi sancţionarea încălcărilor.
128. Astfel cum arată chiar textul art. 2, recurgerea poliţiştilor la forţa letală poate fi
justificată în anumite circumstanţe. Totuşi, art. 2 nu conferă deplină libertate de acţiune
în această privinţă. Neîncadrarea prin norme şi permiterea caracterului arbitrar acţiunii
agenţilor statului sunt incompatibile cu respectarea efectivă a drepturilor omului. Acest
lucru înseamnă că, pe lângă autorizarea conferită de legislaţia naţională, operaţiunile
poliţiei trebuie să fie limitate suficient de acest drept, în cadrul unui sistem de garanţii
adecvate şi efective împotriva caracterului arbitrar şi a abuzului de forţă, şi chiar împotriva
accidentelor care pot fi evitate (Makaratzis, citată anterior, pct. 58).
129. Având în vedere consideraţiile precedente şi importanţa pe care o are art. 2 în
orice societate democratică, Curtea trebuie să examineze cu deosebită atenţie susţinerile
privind încălcarea acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele agenţilor statului
care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special
pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora (McCann şi alţii împotriva Regatului
Unit, citată anterior, pct. 150). În ceea ce priveşte acest ultim punct, Curtea reaminteşte
că poliţiştilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când îşi exercită funcţiile, fie
în contextul unei operaţiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane
percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic şi administrativ trebuie să definească
condiţiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi
să utilizeze arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în domeniu
(Hamiyet Kaplan şi alţii împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005).
130. În cele din urmă, este necesar să se reamintească faptul că, privit în ansamblu,
textul acestei dispoziţii arată că paragraful 2 nu defineşte toate situaţiile în care este
permisă cauzarea intenţionată a morţii, ci le descrie pe cele în care poate exista „recurgere
[…] la forţă”, ceea ce poate conduce la cauzarea involuntară a morţii. Utilizarea sintagmei
„absolut necesară” lasă să se înţeleagă că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mai strict
şi imperios decât cel utilizat în mod normal pentru a stabili dacă intervenţia statului este
„necesară într-o societate democratică” în temeiul art. 8-11 § 2 din convenţie. În special,
295
recurgerea la forţă trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopurilor enumerate

la art. 2 § 2 lit. a), b) şi c). În conformitate cu acest principiu, cadrul juridic naţional care
reglementează operaţiunile de arestare trebuie să condiţioneze recurgerea la armele de
foc de o apreciere minuţioasă a situaţiei şi, mai ales, de o evaluare a naturii infracţiunii
săvârşite de fugar şi a ameninţării pe care o reprezintă [Natchova şi alţii împotriva
Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 96, CEDO 2005‑VII].
ii) Situaţia în speţă
131. Înainte de a verifica dacă recurgerea la forţă împotriva reclamantului era
justificată din perspectiva art. 2 § 2 din convenţie, Curtea va examina mai întâi, din
perspectiva art. 2 § 1, dacă legislaţia română privind utilizarea armelor de foc oferea în
domeniu un cadru juridic şi administrativ adecvat.
• Cu privire la cadrul juridic şi administrativ
132. Curtea observă că, la momentul faptelor în litigiu, legislaţia aplicabilă era
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc32, completată de Legea nr. 26/1994
privind organizarea şi funcţionarea poliţiei33. Aceste legi enumeră o întreagă serie de
situaţii în care poliţiştii puteau utiliza o armă de foc fără să fie obligaţi să răspundă de
consecinţele acestei utilizări. Este adevărat că aceasta nu era legitimă decât în caz de
necesitate absolută şi de imposibilitate de a utiliza alte mijloace de constrângere sau de
imobilizare (supra, pct. 92). Totuşi, din indicaţiile oferite de Guvern reiese că dreptul
român nu conţinea nicio altă dispoziţie care să reglementeze utilizarea armelor în cadrul
operaţiunilor poliţieneşti, cu excepţia obligaţiei de somaţie, şi că acesta nu includea nicio
recomandare privind pregătirea şi controlul operaţiunilor în cauză (a se vedea, mutatis
mutandis, Hamiyet Kaplan şi alţii, citată anterior, pct. 54). Reiese că respectivul cadru
juridic descris mai sus nu părea să fie suficient pentru a oferi nivelul de protecţie a
dreptului la viaţă „prin lege”, impus în societăţile democratice contemporane în Europa.
133. Această concluzie cu privire la stadiul legislaţiei române este coroborată prin
elementele de care dispune Curtea cu privire la incidenţa cadrului juridic şi administrativ
asupra desfăşurării operaţiunii poliţieneşti potenţial letale care s-a soldat prin focul de
armă tras asupra reclamantului.
134. Curtea este conştientă că operaţiunea în cauză nu era programată (a se vedea,
a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 71-72, CEDO 2000-XII, şi
Karagiannopoulos, citată anterior, pct. 62), ci era vorba de o operaţiune neprevăzută, capabilă
să genereze consecinţe neaşteptate la care poliţiştii au trebuit să reacţioneze fără pregătire.
Având în vedere dificultatea misiunii poliţiei în societăţile contemporane, caracterul
imprevizibil al comportamentului uman şi cel inevitabil al opţiunilor operaţionale în ceea
ce priveşte priorităţile şi resursele, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive
32
Legea nr. 17/1996 a fost abrogată prin art. 145 din Legea nr. 295/200 privind regimul armelor
şi muniţiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 30 iunie 2004.
33
Legea nr. 26/1994 a fost abrogată prin art. 52 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002.
296
ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora

o sarcină insuportabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei,
nr. 22535/93, pct. 86, CEDO 2000-III). Totuşi, reacţiile spontane ale poliţiei trebuie să
fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti.
135. Prin urmare, admiţând că poliţiştii implicaţi în cauză nu au avut suficient timp
pentru a aprecia toţi parametrii şi pentru a-şi organiza cu atenţie intervenţia, Curtea
consideră că situaţia se datorează în general faptului că operaţiunile poliţieneşti nu
beneficiau de structura adecvată pe care ar fi trebuit să o confere legislaţia şi practica
interne. Absenţa unor reguli clare poate explica motivul pentru care un singur poliţist a
încercat să îi oprească pe primul reclamant şi pe fratele acestuia care, potrivit declaraţiilor
poliţiştilor, erau înarmaţi cu cuţite, în timp ce ceilalţi doi poliţişti au încercat să oprească
persoana care alerga strigând după ajutor şi care nu era, vizibil, înarmată. De asemenea,
acest lucru permite să se înţeleagă reacţia poliţistului care ar fi încercat să efectueze
o somaţie numai după ce a încercat să îl oprească pe primul reclamant, deşi, potrivit
poliţistului respectiv, acesta ar fi fost înarmat cu un cuţit. Prin urmare, poliţistul în cauză
a putut să acţioneze cu multă autonomie şi să ia iniţiative necugetate, cum nu s-ar fi
întâmplat probabil dacă ar fi beneficiat de o formare şi de o instrucţie corespunzătoare
(a se vedea, mutatis mutandis, Makaratzis, citată anterior, pct. 70).
136. În continuare, Curtea subliniază că ancheta penală desfăşurată în speţă nu
conţine nicio precizare cu privire la compatibilitatea comportamentului lui L.N.D cu o
oarecare normă sau practică aplicabilă în materie. De altfel, Guvernul nu a făcut trimitere
la o eventuală procedură disciplinară în cazul agenţilor respectivi.
137. Având în vedere elementele precedente, Curtea consideră că, în ceea ce priveşte
obligaţia pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat, astfel
cum le impunea prima frază a art. 2 § 1, autorităţile române nu făcuseră, la momentul
respectiv, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor
nivelul de protecţie necesar, în special în cazurile, precum cel în speţă, privind recurgerea
la o forţă potenţial letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru
viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.
• Cu privire la răspunderea agenţilor statului, necesitatea şi proporţionalitatea
forţei utilizate în speţă
138. Curtea observă, mai întâi, că se confruntă cu versiuni divergente ale faptelor şi că
acestea sunt strâns legate de răspunderea statului cu privire la evenimentele care au fost
pe punctul de a duce la decesul reclamantului. Totuşi, aceasta reaminteşte că, în general,
nu are obligaţii în raport cu constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria
evaluare ţinând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României
(nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].
139. Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo
de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, o asemenea probă poate reieşi dintr-o
serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante.
297
Atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau în cea mai mare parte, sunt
cunoscute în exclusivitate de autorităţi, ca, de exemplu, în cazul persoanelor aflate în arest
sau în timpul unei operaţiuni poliţieneşti, orice rană sau deces survenit în timpul acestei
perioade conduce la puternice prezumţii de fapt. În realitate, trebuie să se considere
că sarcina probei revine autorităţilor care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi
convingătoare cu privire la derularea faptelor şi să expună elemente solide care permit
respingerea susţinerilor reclamanţilor [Salman împotriva Turciei, citată anterior, pct. 100;
Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].
140. Reiese că, atunci când se reproşează agenţilor săi că au recurs la o forţă potenţial
letală în circumstanţe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2, guvernului pârât
îi revine sarcina de a stabili că forţa în cauză nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar” şi
că era „strict proporţională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziţie.
141. În speţă, primul reclamant susţine, în principal, că nu era înarmat şi că un agent
de poliţie l-a lovit înainte să tragă asupra sa de la distanţă mică. Ceilalţi doi reclamanţi,
care nu îl cunoşteau la momentul respectiv şi care au fost martori oculari ai faptelor în
litigiu, au coroborat aceste susţineri. În circumstanţele prezentei cauze, Curtea apreciază
că reclamantul a făcut tot ce îi stătea în putere pentru a-şi susţine prima facie capătul de
cerere. Acesta nu avea obligaţia şi nici nu era, de altfel, în măsură să prezinte probe mai
tangibile, întrucât aceste probe, în cazul în care existau, nu se puteau afla decât în posesia
autorităţilor interne (a se vedea, mutatis mutandis, Mansuroğlu, citată anterior, pct. 84).
Prin urmare, îi revenea Guvernului sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la
originea rănii reclamantului, cauzată de un glonţ tras de la distanţă mică.
142. Guvernul susţine că reclamantul a fost atins de un glonţ la cap din cauza
căderii autorului focului de armă, a cărui intenţie era să efectueze un foc de avertisment.
Guvernul explică că acesta din urmă s-a limitat să riposteze la atacul persoanei în cauză,
care îl rănise cu un cuţit, şi că se afla aşadar în situaţie de legitimă apărare. În acest
sens, Guvernul face trimitere la concluziile parchetului, care a dispus încetarea urmăririi
penale în prezenta cauză (supra, pct. 81).
143. Curtea apreciază că argumentul Guvernului pare să corespundă situaţiilor
prevăzute la art. 2 § 2 lit. a) şi b) din convenţie.
144. În ceea ce priveşte derularea faptelor, Curtea observă că, potrivit Guvernului,
reclamantul a fost atins la cap de un glonţ din cauza căderii autorului focului de armă,
a cărui intenţie era să efectueze un foc de avertisment. Acest argument, care implică
un act involuntar din partea autorului focului de armă, nu prea este totuşi conciliabil
cu concluziile la care a ajuns parchetul în decizia sa din 23 iulie 2003, din care reiese
că poliţistul acţionase în legitimă apărare, fapt ce presupune un act voluntar vizând
răspunsul la un atac.
145. De altfel, Curtea observă că argumentul potrivit căruia reclamantul şi fratele
acestuia au fost înarmaţi cu cuţite, iar reclamantul l-a atacat pe L.N.D. se bazează pe
rapoarte aproape identice întocmite de cei trei poliţişti în cauză şi pe care parchetul
le-a acceptat fără rezerve. Acest argument se bazează, de asemenea, pe declaraţiile
298
fostului cumnat al reclamantului, deşi conflictul dintre cei doi bărbaţi era bine cunoscut
autorităţilor, precum şi pe cele ale paznicului de la spitalul Caritas, care nu asistase el însuşi
la faptele în litigiu şi care se limitase să repete ceea ce auzise despre derularea acestora. În
schimb, parchetul nu a explicat motivele pentru care a eliminat mărturiile celorlalţi doi
reclamanţi, care asistaseră personal la derularea evenimentelor. Acest lucru este cu atât mai
surprinzător cu cât a doua reclamantă a declarat că încercase să îl imobilizeze pe L.N.D.
şi că îmbrăcămintea acestuia nu era pătată cu sânge. Curtea este surprinsă de faptul că
contradicţiile constatate între depoziţii nu au făcut obiectul unei examinări atente din
partea parchetului (a se vedea, mutatis mutandis, Cobzaru, citată anterior, pct. 69).
146. De asemenea, Curtea observă că autorităţile nu au considerat util să demareze
o anchetă cu privire la provenienţa singurului cuţit găsit în maşina poliţiei, în timp ce
medicul legist nu putuse să se pronunţe cu privire la ipoteza unei automutilări din partea
poliţistului sau cu privire la natura obiectului ascuţit despre care se pretinde că a fost
utilizat de reclamant. Aceasta nu poate decât să constate lipsa de profesionalism de care
au dat dovadă poliţiştii în această privinţă, confiscând cuţitul, despre care se pretinde că
a fost utilizat de reclamant, în condiţii inadecvate (fără o descriere detaliată a cuţitului,
fără vreo precizare cu privire la ora descoperirii sale şi fără o sigilare corespunzătoare)
care au făcut, de altfel, să fie inutilă orice expertiză dactiloscopică, cu toate că le revenea
sarcina de a-şi lua toate precauţiile necesare pentru a garanta colectarea probelor (a se
vedea Celniku împotriva Greciei, nr. 21449/04, pct. 66-67, 5 iulie 2007). De altfel, Curtea
observă că argumentul întemeiat pe inutilitatea unei expertize dactiloscopice nu este
menţionat decât în observaţiile Guvernului. Potrivit elementelor pe care le deţine
Curtea, nicio autoritate nu s-a pronunţat în acest sens în timpul anchetei.
147. În aceste condiţii, nu se poate considera că autorităţile au încercat cu adevărat să
afle dacă reclamantul era înarmat sau nu cu un cuţit şi dacă îl lovise cu cuţitul pe L.N.D.
Insuficienţa elementelor factuale şi a probelor colectate împiedică aprecierea Curţii cu
privire la faptele cauzei întemeindu-se pe constatările făcute de autorităţile naţionale.
În consecinţă, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală descrise mai sus
determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia rana reclamantului
a fost provocată de riposta unui poliţist pe care îl agresase cu un cuţit şi care se afla, prin
urmare, în legitimă apărare. O concluzie diferită ar însemna să se admită că autorităţile
pot extrage beneficii de pe urma propriilor deficienţe şi să se permită autorilor unor acte
potenţial letale să scape de răspundere.
148. Curtea identifică alte omisiuni şi contradicţii în ancheta desfăşurată de autorităţi.
În ceea ce priveşte probele privind traiectoria glonţului tras de L.N.D., Curtea subliniază
că observaţiile din raportul de expertiză întocmit la 28 februarie 2001 de medicul legist
A.P. sunt contradictorii cu concluziile menţionate în acesta (supra, pct. 67). Or, prima
decizie prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale, pronunţată la 24 iulie 2001, s-a
întemeiat tocmai pe acest raport. Cu toate acestea, doar la 15 mai 2002, la mai mult
de un an după aceasta, a fost rectificată contradicţia respectivă de comisia de control a
INML. De asemenea, Curtea observă că L.N.D. nu a fost audiat de parchet decât la
11 iulie 2001, şi anume la un an şi două luni de la deschiderea anchetei.
299
149. În plus, Curtea observă că prim-procurorul de la Parchetul militar de pe lângă

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a anulat prima decizie prin care s-a dispus
încetarea urmăririi penale menţionată anterior la 10 decembrie 2001, pe motiv că
ancheta era incompletă şi că aceasta ar fi trebuit condusă de însuşi procurorul, şi că a
enumerat măsurile de cercetare judecătorească care trebuiau luate. Totuşi, din elementele
aflate la dosarul anchetei comunicat de Guvern nu reiese că parchetul militar pe de o
parte şi parchetul civil pe de altă parte ar fi luat măsurile de cercetare judecătorească
complementare necesare pentru finalizarea anchetei (supra, pct. 75-81). Acestea s-au
limitat să solicite avizul comisiei de control a INML şi să îl interogheze din nou pe
L.N.D., după care parchetul civil a pronunţat o nouă decizie prin care s-a dispus încetarea
urmăririi penale la 23 iulie 2003. Curtea consideră ca deosebit de surprinzător faptul că
parchetul militar şi parchetul civil nu au ţinut deloc seama de instrucţiunile oferite de
prim‑procurorul de la parchetul militar (a se vedea, în acelaşi sens, Barbu Anghelescu
împotriva României, nr. 46430/99, pct. 68-69, 5 octombrie 2004).
150. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că, deoarece
nu a demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva primului reclamant nu
depăşise ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporţională” şi urmărea unul din
scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speţă.
Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie din punct de vedere material.
2. Cu privire la pretinsa insuficienţă a anchetei
i) Argumentul reclamantului
151. Reclamantul denunţă lipsa unei anchete efective, aprofundate şi imparţiale cu
privire la evenimentele care aproape că l-au costat viaţa.
152. Acesta susţine că ancheta nu s-a derulat cu celeritatea necesară, subliniind că,
după ce au colectat primele probe în urma evenimentelor din 19 mai 2000, autorităţile au
lăsat să treacă o perioadă de timp importantă fără să ia măsuri de cercetare judecătorească.
Astfel, martorii nu ar fi fost interogaţi de un procuror militar în condiţiile impuse de lege
decât după nouăsprezece luni de la deschiderea anchetei, iar expertizele medico-legale
nu ar fi fost dispuse decât la un an după aceasta. În afară de aceasta, parchetul ar fi adresat
INML originalul materialului de urmărire penală, ceea ce ar fi întrerupt ancheta timp de
mai multe luni. În plus, parchetul ar fi întârziat, fără vreun motiv valabil, să achite taxele
datorate pentru raportul INML.
153. De altfel, procurorii militari însărcinaţi cu ancheta au dat dovadă de lipsă de
imparţialitate. Aceştia ar fi încercat să influenţeze martorii în momentul primelor
depoziţii ale acestora. De asemenea, aceştia nu şi-au îndeplinit obligaţia de a conduce
ancheta personal, martorii fiind audiaţi de colegii poliţiştilor implicaţi. Cele trei
persoane care au fost obligate să depună mărturie la inspectorat au fost reţinute aici
până dimineaţa, deşi poliţiştilor implicaţi li s-ar fi solicitat doar să redacteze rapoarte, iar
aceştia nu au fost audiaţi decât după mai multe luni.
300
154. În plus, procurorii militari au dat dovadă de lipsă de imparţialitate obiectivă în

privinţa poliţiştilor, deoarece şi unii, şi alţii erau militari activi aparţinând unei structuri
ierarhice, fapt subliniat de Curte în hotărârea Bursuc împotriva României (nr. 42066/98,
12 octombrie 2004).
155. Ancheta a avut un caracter superficial. Parchetul nu a pus în aplicare toate
măsurile prescrise de decizia din 10 decembrie 2001 prin care se dispusese continuarea
anchetei, iar procurorii însărcinaţi cu cazul nu ar fi trebuit să răspundă de această
neaplicare. Parchetul s-a limitat să obţină avizul comisiei de control a INML şi să îl
audieze pe L.N.D.
156. În cele din urmă, ar trebui reamintite anomaliile anchetei, descrise din perspectiva
aspectului material al art. 2 din convenţie (concluzii atipice ale rapoartelor medico-
legale privind traiectoria glonţului, imprecizie cu privire la natura obiectului ascuţit
despre care se pretinde că a fost utilizat de reclamant – cuţit sau sabie –, lipsa anchetei
privind provenienţa cuţitului descoperit în maşina poliţiei, a se vedea supra, pct. 114 şi
urm., pentru informaţii mai detaliate). În plus, confiscarea cuţitului nu a fost efectuată în
condiţiile impuse de lege, întrucât procesul-verbal redactat la momentul percheziţiei la
faţa locului nu conţinea nicio descriere precisă a cuţitului şi nu menţiona ora descoperirii
sale. În cele din urmă, confiscarea cuţitului a fost realizată cu încălcarea regulamentului
de procedură referitor la ambalarea şi sigilarea obiectelor pe care se află amprente, a căror
păstrare este necesară.
157. Reclamantul concluzionează că, în cazul în care un agent al statului a recurs la
o forţă potenţial letală, nu este posibil să se limiteze la o anchetă confuză, cu vicii de
procedură şi contradicţii.
ii) Argumentul Guvernului
158. Guvernul contestă argumentul reclamantului. Acesta consideră că iniţial
parchetul militar teritorial, iar ulterior parchetul civil au desfăşurat o anchetă efectivă
şi obiectivă în prezenta cauză. În ceea ce priveşte caracterul efectiv al anchetei, acesta
susţine că toate mijloacele de probă utile – depoziţii ale martorilor, verificări la faţa
locului, prelevări de eşantioane, examen balistic, expertize medico-legale, rapoarte şi
depoziţii ale agenţilor de poliţie implicaţi – au fost administrate în vederea stabilirii
complete a faptelor.
159. În ceea ce priveşte caracterul obiectiv al anchetei, Guvernul subliniază că
procurorii militari şi poliţiştii erau într-adevăr ofiţeri activi la momentul faptelor, dar
aparţineau unor structuri diferite, procurorii militari fiind subordonaţi din punct de
vedere ierarhic Ministerului Justiţiei, iar poliţiştii Ministerului de Interne. În plus,
poliţiştii de la inspectoratul unde au fost depuse primele mărturii în seara dramei, al căror
singur rol ar fi constat în facilitarea redactării depoziţiilor martorilor, nu au participat
în mod activ la anchetă. Aceştia nu au intervenit în derularea anchetei şi nu au efectuat
acte de procedură. De altfel, prezenţa lor în camerele de interogatoriu a fost sancţionată
prin anularea primei decizii de încetare a urmăririi penale din 24 iulie 2001, pronunţată
301
tocmai pentru că martorii nu fuseseră audiaţi direct de procurorul militar. În cele din
urmă, ancheta a fost finalizată de parchetul civil după modificarea statutului poliţiştilor.
i) Principii generale
160. Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care îl impune
art. 2, coroborată cu datoria generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din convenţie
de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa], drepturile şi libertăţile definite
[...] [în] convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială
efectivă atunci când recurgerea la forţă a cauzat moartea unei persoane (a se vedea, mutatis
mutandis, McCann şi alţii, citată anterior, pct. 161, şi Kaya împotriva Turciei, 19 februarie
1998, pct. 105, Culegere 1998‑I). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc de fiecare dată
când o persoană decedează în urma recurgerii la forţă, fie că autorii pretinşi sunt agenţi
ai statului sau terţi [Tahsin Acar împotriva Turciei (MC), nr. 26307/95, pct. 220, CEDO
2004‑III]. Investigaţiile trebuie să fie, în special, aprofundate, imparţiale şi atente [Çakıcı
împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94, pct. 86, CEDO 1999‑IV].
161. Indiferent de modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu,
imediat ce situaţia le este adusă la cunoştinţă. Acestea nu pot lăsa la latitudinea rudelor
victimei iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma răspunderea unei
proceduri de anchetă [a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, İlhan împotriva Turciei
(MC), nr. 22277/93, pct. 63, CEDO 2000‑VII, şi Finucane împotriva Regatului Unit,
nr. 29178/95, pct. 67, CEDO 2003-VIII].
162. Ancheta desfăşurată trebuie, de asemenea, să fie efectivă, adică să permită să
conducă la identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate [Ramsahai şi alţii
împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007‑VI]. Este vorba,
aici, de o obligaţie care nu vizează rezultatul, ci mijloacele. Autorităţile trebuie să fi
luat măsurile care le erau rezonabil accesibile pentru a obţine dovezi privind incidentul
[Tanrıkulu (MC), nr. 23763/94, pct. 101-110, CEDO 1999-IV, pct. 109, şi Salman
împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 106, CEDO 2000-VII].
163. Natura şi gradul examinării care răspund criteriului minim de eficienţă a
anchetei depind de circumstanţele speţei. Acestea sunt apreciate pe baza tuturor faptelor
relevante şi în funcţie de realităţile practice ale anchetei. Nu este posibilă reducerea
varietăţii de situaţii care se pot produce la o simplă listă de anchete sau la alte criterii
simplificate (Tanrıkulu, citată anterior, Kaya, citată anterior, pct. 89-91, Güleç împotriva
Turciei, hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1732‑1733, pct. 79-81, şi
Velikova, citată anterior, pct. 80).
164. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită.
Trebuie să se admită că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia
anchetei într-o situaţie specială. Totuşi, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci
când este vorba de anchetarea folosirii forţei letale, poate fi, în general, considerat drept
esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi
302
pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de acte ilegale (McKerr
împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 114, CEDO 2001-III).
165. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod
suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât
în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situaţie
la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie asociate procedurii în măsura în
care este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime (Güleç, citată anterior, pct. 82,
şi McKerr, citată anterior, pct. 148).
166. Curtea apreciază că aceste principii sunt aplicabile în speţă, întrucât forţa
utilizată de poliţie împotriva reclamantului a pus în pericol viaţa acestuia.
ii) Situaţia în speţă
167. Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă în prezenta cauză. Parchetul de pe
lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a sesizat în privinţa cauzei şi a anchetat atât
în ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora L.N.D. trăsese în reclamant, cât şi cu privire la
acuzaţia de ultraj adusă împotriva acestuia din urmă. Întrucât normele privind competenţa
au fost modificate, continuarea anchetei a fost încredinţată parchetului civil. Acesta a
pronunţat o rezoluţie de încetare a urmăririi penale privind rana cauzată reclamantului
pe motiv că L.N.D. acţionase în legitimă apărare. Curtea trebuie să facă în prezent o
apreciere a caracterului „efectiv” al anchetei şi a diligenţei cu care a fost desfăşurată.
168. Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă efectuată cu privire la fapte de omor sau
rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi definită drept efectivă, este necesar
ca persoanele însărcinate cu efectuarea anchetei şi cele care efectuează investigaţiile să fie
independente de cele implicate în evenimente [a se vedea, de exemplu, Güleç împotriva
Turciei, 27 iulie 1998, pct. 81-82, Culegere 1998-IV, şi Öğur împotriva Turciei (MC)
nr. 21954/93, CEDO 1999-III]. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături
ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Ergı
împotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 83‑84, Culegere 1998-IV, şi Kelly şi alţii împotriva
Regatului Unit, nr. 30054/96, pct. 114, 4 mai 2001).
169. Curtea constată mai întâi că independenţa procurorilor militari care au condus
ancheta este pusă la îndoială în ceea ce priveşte reglementarea naţională în vigoare la
momentul faptelor. Într-adevăr, aceasta a avut ocazia să constate că a fost încălcat art. 3
sub aspect procedural din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari însărcinaţi
cu conducerea anchetei penale deschise în urma unor acuzaţii de rele tratamente
îndreptate împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu, citată anterior, pct. 67,
şi Bursuc împotriva României, citată anterior, pct. 107). A constatat că, la momentul
respectiv, aceştia din urmă erau cadre militare active, la fel ca procurorii militari, deţineau,
prin urmare, grade militare, beneficiau de toate privilegiile aferente funcţiilor lor, erau
răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura
militară constituită pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu, citată anterior,
pct. 40-43). Curtea reiterează constatarea sa anterioară şi nu identifică niciun motiv
303
pentru care s-ar îndepărta de aceasta în prezenta cauză (a se vedea, de asemenea, Melinte
împotriva României, nr. 43247/02, pct. 27, 9 noiembrie 2006).
170. Pe de altă parte, Curtea reţine că, deşi cauza a fost trimisă Parchetului de pe
lângă Tribunalul Bucureşti la 13 iunie 2003, acesta din urmă s-a mulţumit să îl audieze
pe poliţistul respectiv şi să pronunţe încetarea urmăririi penale o lună mai târziu, la
23 iulie 2003. Intervenţia acestui parchet nu este suficientă, conform Curţii, să atenueze
lipsa de independenţă a procurorilor militari care obţinuseră majoritatea probelor în
cursul primelor etape ale anchetei care au o importanţă deosebită (a se vedea, mutatis
mutandis, Velcea şi Mazăre împotriva României, nr. 64301/01, pct. 112, 1 decembrie 2009).
171. În continuare, Curtea observă că lipsa de independenţă a procurorilor militari,
rezultând din existenţa acestei legături de natură instituţională, s-a tradus concret, în
speţă, prin lipsa de imparţialitate în modul în care aceştia au condus ancheta deschisă
pentru actele lui L.N.D.
172. Curtea subliniază că, în loc să interogheze poliţiştii implicaţi în incidentul din
19 mai 2000, procurorul însărcinat cu ancheta s-a mulţumit să le solicite redactarea de
rapoarte cu privire la faptele în litigiu. Fără să nege utilitatea acestor rapoarte, Curtea
apreciază că acestea nu puteau în niciun caz să înlocuiască audierea persoanelor în cauză
în cadrul unei anchete penale. În această privinţă, Curtea constată că, din elementele
aflate la dosarul anchetei penale care se află în posesia sa, reiese că L.N.D. nu a fost
audiat de parchet decât la 11 iulie 2001, şi anume la un an şi două luni de la deschiderea
anchetei (a se vedea, a contrario, pentru un termen de trei zile considerat rezonabil de
Curte, Kelly şi alţii, citată anterior, pct. 113).
173. În plus, Curtea observă că desfăşurarea anchetei a făcut obiectul unor amânări
evidente. Astfel, expertiza medico-legală privind reclamantul nu a fost dispusă de
parchet decât la 26 septembrie 2000, şi anume la mai mult de patru luni de la deschiderea
anchetei. Expertiza în cauză a fost realizată după mai mult de cinci luni, la 28 februarie
2001, iar comisia de control a INML nu a confirmat-o decât la 15 mai 2002, şi anume
după aproximativ un an şi trei luni, în pofida contradicţiilor flagrante care existau între
observaţiile şi concluziile raportului de expertiză. La aceasta se adaugă faptul că parchetul
a transmis INML originalul dosarului de anchetă, ceea ce a provocat o întrerupere de
mai multe luni în conducerea investigaţiilor.
174. În cele din urmă, în ceea ce priveşte asocierea reclamanţilor la procedură, Curtea
reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente
privind anchetele poate să ridice probleme sensibile şi să aibă efecte prejudiciabile
pentru persoane particulare sau pentru alte anchete. Prin urmare, nu putem considera
ca o cerinţă care rezultă în mod automat de la art. 2 faptul că rudele unei victime pot
avea acces la anchetă pe întreaga durată a desfăşurării acesteia. Accesul de care trebuie
să beneficieze publicul sau rudele victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor
existente (a se vedea, printre altele, McKerr, citată anterior, pct. 129). În plus, Curtea
consideră că art. 2 nu le impune autorităţilor însărcinate cu ancheta obligaţia de a
răspunde oricărei cereri de investigare ce poate fi formulată de o rudă a victimei în cursul
anchetei (Ramsahai, citată anterior, pct. 348).
304
175. În speţă, Curtea observă că decizia de încetare a urmăririi penale din 24 iulie 2001
nu a fost comunicată reclamantului. Parchetul s-a limitat să comunice persoanei în cauză
dispozitivul deciziei printr-o scrisoare care, de altfel, nu i-a parvenit (supra, pct. 71).
Cererea de comunicare a unei copii integrale a deciziei în cauză, formulată de reclamant
la 10 octombrie 2001, a rămas fără răspuns. Avocatul persoanei în cauză, care formulase
o cerere identică, a fost, de asemenea, refuzat şi nu a putut consulta această decizie şi nici
dosarul integral la faţa locului decât la 7 martie 2002. Or, nemotivarea unei decizii de
încetare a urmăririi penale, pronunţată într-o cauză care face obiectul unei controverse,
poate în sine să afecteze încrederea publicului şi riscă să priveze victimele, precum şi
rudele acestora, de acces la informaţii privind o chestiune crucială pentru acestea şi să
împiedice orice contestaţie eficace a deciziei (a se vedea, de asemenea, Velcea şi Mazăre,
citată anterior, pct. 114). Prin urmare, controlul publicului şi accesul familiei la anchetă,
care au un caracter imperativ, au lipsit în speţă.
176. Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a constata
că procedurile privind incidentul din 19 mai 2000 nu pot fi considerate drept o anchetă
rapidă şi efectivă. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală
care rezultă din art. 2 din convenţie. Prin urmare, şi în această privinţă, a fost încălcată
dispoziţia respectivă.
177. Primul reclamant susţine că vătămările corporale grave care i-au fost cauzate la
momentul interpelării sale de către poliţist – care l-ar fi lovit cu pumnii la cap, precum
şi la faţă, şi l-ar fi împins de mai multe ori în zidul spitalului – şi focul de armă a
cărui victimă a fost trebuie să fie calificate drept acte de tortură. De asemenea, reluând
argumentele formulate din perspectiva art. 2 din convenţie, acesta pretinde că susţinerile
respective nu au făcut obiectul unei anchete prompte, imparţiale şi efective. Acesta
invocă art. 3 din convenţie, redactat după cum urmează:
ori degradante.”
178. Guvernul susţine că reclamantul nu a adus nicio probă tangibilă în sprijinul

afirmaţiilor sale de tortură. În cazul în care persoana în cauză ar fi suferit vătămările
corporale pe care le denunţă, aceasta ar fi prezentat urme profunde pe care medicii
le-ar fi observat şi consemnat. Or, fişa de internare din 19 mai 2000 şi examenele
tomografice nu conţin nicio observaţie în acest sens. În ceea ce priveşte focul de
armă, Guvernul susţine că poliţistul trăsese în legitimă apărare, fără să aibă intenţia
de a aplica reclamantului tratamente contrare art. 3 din convenţie. În ceea ce priveşte
aspectul procedural al capătului de cerere, Guvernul precizează că ancheta desfăşurată cu
privire la evenimentele în litigiu se referea, de asemenea, la acuzaţiile de rele tratamente,
care constituiau elementul material al infracţiunii de omucidere. Făcând trimitere la
argumentele pe care le-a expus din perspectiva art. 2 din convenţie, acesta constată
caracterul efectiv al anchetei în cauză.
305
179. Curtea subliniază că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus
din perspectiva art. 2 din convenţie şi trebuie, prin urmare, să fie de asemenea declarat
admisibil.
180. Totuşi, ţinând seama de constatările privind încălcarea art. 2 din convenţie (supra,
pct. 150 şi 176), Curtea nu consideră necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din
perspectiva art. 3 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi a art. 13 din convenţie
coroborate cu art. 2 şi art. 3
181. Reclamantul pretinde că absenţa unei anchete efective privind rana cauzată de
glonţ a cărui victimă a fost şi acuzaţiile de rele tratamente formulate de el l-a împiedicat
să sesizeze o instanţă cu o cerere de despăgubire. În acest sens, invocă art. 6 § 1 din
convenţie, ale cărui fragmente relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […], de
către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil […]”
De asemenea, acesta invocă art. 13 din convenţie care prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au
fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă
încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor
lor oficiale.”
182. Curtea a considerat întotdeauna că este necesar să fie examinate capetele de cerere
întemeiate pe inexistenţa, nelegalitatea sau ineficacitatea procedurilor de despăgubire
din perspectiva art. 13 din convenţie, ale cărui garanţii sunt mai extinse decât cele ale
art. 6, atunci când sunt invocate în faţa sa încălcări ale art. 2 şi art. 3 (a se vedea, în ceea ce
priveşte art. 2 din convenţie, Kaya împotriva Turciei, citată anterior, pct. 105 şi, în ceea ce
priveşte art. 3, Aydın împotriva Turciei, 25 septembrie 1997, pct. 102, Culegere 1997‑VI
şi Egmez, citată anterior, pct. 102).
183. Prin urmare, Curtea va examina capătul de cerere al reclamantului din perspectiva
184. Guvernul susţine mai întâi că autorităţile au condus o anchetă aprofundată,
efectivă şi independentă cu privire la acuzaţiile de tentativă de omor şi lovire şi alte
violenţe formulate de persoana în cauză şi că ofiţerul de poliţie respectiv a fost exonerat
de orice răspundere penală deoarece acţionase în legitimă apărare.
185. Subliniind că încetarea urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat pe
plan civil, Guvernul susţine în continuare că decizia de încetare a urmăririi penale
pronunţată de parchet la 23 iulie 2003 nu îl împiedica pe reclamant să sesizeze o instanţă
civilă în vederea obţinerii unei despăgubiri pentru atingere adusă vieţii şi rele tratamente
în temeiul art. 998-999 şi al art. 1000 alin. (3) C. civ. Acesta adaugă că cheltuielile de
306
judecată aferente unei asemenea acţiuni nu se pot interpreta ca o restricţie la dreptul de

acces la instanţă, ţinând seama de posibilităţile de reducere, de scutire, de amânare sau
de eşalonare prevăzute de Legea nr. 146/1997. În acest sens, se sprijină pe un raport din
care reiese că Ministerul de Finanţe a admis 1 023 din 1 565 de cereri de acordare a unor
facilităţi de plată a cheltuielilor de judecată înregistrate în perioada 2000-2002, adăugând
că OUG nr. 149/2003 autorizează instanţele înseşi să acorde asemenea facilităţi. În
cele din urmă, precizează că reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubiri
prevalându-se de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, acţiune scutită de taxe judiciare. Acesta
susţine că îndoielile exprimate de persoana în cauză cu privire la eficacitatea acestor căi
de recurs nu pot, în niciun caz, să îl scutească de obligaţia de a le epuiza.
186. Reclamantul pretinde că nu ar fi putut să se constituie parte civilă în procedura
penală decât în cazul în care procurorul ar fi decis să înceapă urmărirea penală. Acesta
susţine că încetarea urmăririi penale pronunţată în speţă l-a privat de dreptul său de acces
la o instanţă competentă pentru examinarea cererii sale de reparaţie a unui prejudiciu
care decurge din fapte de natură penală.
Acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 998-999 C. civ. sau acţiunea privind o formă
de discriminare sancţionată de OG nr. 137/2000 pe care ar fi putut să o exercite ar fi fost
destinate eşecului din cauza superficialităţii, a ineficacităţii şi a lipsei de imparţialitate
a anchetei penale. De asemenea, exercitarea acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă
delictuală l-ar fi constrâns să plătească o taxă judiciară mare. Imposibilitatea în care
s-ar fi aflat de a îndeplini această condiţie din cauza sărăciei ar fi reprezentat în sine un
obstacol în calea sesizării instanţelor civile. Pe de altă parte, posibilitatea de a obţine
facilităţi de plată ar fi fost pur teoretică deoarece măsurile de aplicare a dispoziţiilor
relevante în domeniu nu ar fi fost adoptate. De asemenea, scutirea de plata taxei judiciare
ar fi fost singura soluţie accesibilă reclamantului dintre toate cele enumerate de Guvern.
Or, din raportul prezentat de acesta, ar reieşi că doar 39,8% din cererile de scutire fuseseră
admise de Ministerul de Finanţe. De asemenea, ar trebui să se sublinieze că Guvernul
nu a prezentat nicio decizie prin care acest minister să fi admis o cerere de scutire într-o
procedură îndreptată împotriva statului.
187. În cele din urmă, ar trebui să se denunţe lipsa de acces la investigaţiile desfăşurate
în speţă şi pasivitatea autorităţilor în ceea ce priveşte relele tratamente aplicate înaintea
focului de armă.
307
189. Curtea reafirmă că art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern
a unei căi de atac care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile din convenţie,
astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă
impunerea unei căi de atac interne care permite instanţei naţionale competente să se
pronunţe cu privire la conţinutul unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenţie şi să
ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare, chiar dacă statele contractante beneficiază
de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligaţiilor impuse
de aceasta.
190. Domeniul de aplicare a obligaţiei care decurge din art. 13 variază în funcţie
de natura capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe convenţie. Cu toate
acestea, calea de atac prevăzută la art. 13 trebuie să fie „efectivă” atât în practică, cât şi în
drept, în sensul că exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat
de actele sau omisiunile autorităţilor din statul pârât (Aydın împotriva Turciei, citată
anterior, pct. 103; Cobzaru, citată anterior, pct. 80).
191. În consecinţă, având în vedere importanţa fundamentală a drepturilor garantate
de art. 2 şi 3 din convenţie, art. 13 impune, atunci când se află în litigiu circumstanţele
unui deces sau ale unei agresiuni potenţial letale, investigaţii aprofundate şi efective, care
să poată conduce la identificarea şi sancţionarea persoanelor răspunzătoare pentru fapte
şi care să presupună un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă, pe lângă
plata unei despăgubiri, dacă este cazul (Kaya, citată anterior, pct. 107, şi Cobzaru, citată
anterior, pct. 82).
192. Curtea reaminteşte că a constatat, de asemenea, încălcarea art. 2 din convenţie
din punct de vedere material şi procedural (supra, pct. 150 şi 176). În aceste condiţii,
îi revine sarcina de a verifica dacă o acţiune civilă în despăgubiri, îndreptată împotriva
autorului tratamentelor denunţate de reclamant, constituie o cale de atac efectivă în
sensul art. 13.
193. În această privinţă, Curtea reaminteşte că a examinat deja acuzaţii de deces şi
de rele tratamente vizând agenţi ai statului român şi că a hotărât că, deşi instanţele civile
nu erau obligate în mod formal de aprecierea faptelor de către autorităţile de urmărire
penală, importanţa atribuită anchetei penale care preceda sesizarea instanţei civile
era de o asemenea natură încât orice altă acţiune civilă distinctă, inclusiv o cerere de
despăgubire, ar fi fost iluzorie şi teoretică, deoarece, în practică, chiar şi probele cele mai
convingătoare ar fi fost respinse (Cobzaru, citată anterior, pct. 83, Rupa, citată anterior,
pct. 190, şi, mai recent, Carabulea împotriva României, citată anterior, pct. 166).
194. În speţă, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat niciun element care să
poată conduce la o concluzie diferită. Nu i-a fost prezentată nicio decizie a vreunei
instanţe civile care să infirme concluziile privind încetarea urmăririi penale, dispusă de
un procuror, cu privire la realitatea faptelor imputate unui poliţist.
308
195. Având în vedere consideraţiile precedente şi circumstanţele din prezenta

cauză, Curtea concluzionează că respectivele căi de atac civile evocate de Guvern nu au
caracterul efectiv impus de art. 13 din convenţie.
196. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că a fost încălcată
această dispoziţie, coroborată cu art. 2 din convenţie. De altfel, ţinând seama de această
constatare, Curtea nu consideră necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din
perspectiva art. 13, coroborat cu art. 3 din convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14, coroborat cu art. 2 şi art. 3
din convenţie
197. Reclamantul se pretinde victima unei încălcări a art. 14, coroborat cu art. 2 şi
art. 3 din convenţie, susţinând că punerea în pericol a vieţii sale, relele tratamente suferite,
precum şi deficienţele anchetei rezultau din atitudinea discriminatorie a autorităţilor
faţă de persoanele de etnie romă. Art. 14 din convenţie se citeşte după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie
să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă
la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
198. Reclamantul susţine că apartenenţa sa la etnia romă şi atitudinea discriminatorie
a autorităţilor – poliţişti şi procurori – faţă de romi au jucat un rol în încălcarea drepturilor
sale în temeiul art. 2 şi art. 3 din convenţie. Acesta subliniază că procurorul consemnase,
în procesul-verbal al anchetei la faţa locului, realizată la 19 mai 2000, că ofiţerul de
poliţie, autor al focului de armă, „afirma că fusese agresat de un ţigan”. Pe de altă parte,
modul în care poliţia a prezentat informaţii presei cu privire la prezenta cauză ar fi
fost, de asemenea, discriminatoriu. Mai multe cauze – inclusiv cea a persoanei în cauză
– vizând persoane de origine romă ar fi fost prezentate astfel încât să inculce opiniei
publice ideea potrivit căreia ţiganii se comportă agresiv. Pe de altă parte, autorităţile
române nu şi-au îndeplinit obligaţia care le revenea de a lua toate măsurile posibile
pentru a verifica dacă un comportament discriminatoriu putuse sau nu să joace un rol în
evenimente (Natchova, citată anterior).
199. Guvernul apreciază nu se poate distinge în speţă nicio diferenţă de tratament
nejustificată care să intre în domeniul de aplicare a art. 14 din convenţie. Poliţistul care
a tras focul de armă ce l-a atins pe reclamant nu a formulat nicio declaraţie şi nu a
manifestat niciun comportament discriminatoriu sau ofensator legat de originea etnică
a persoanei în cauză. Dimpotrivă, a acţionat în legitimă apărare după o intervenţie care
viza să protejeze viaţa unui alt cetăţean de etnie romă şi a condus persoana în cauză la
spital, salvându-i viaţa.
În plus, spre deosebire de cauza Moldovan împotriva României (nr. 2), [cererea
nr. 41138/98 şi 64320/01, CEDO 2005‑VII (extrase)], în care se stabilise în mod clar
309
că autorităţile avuseseră un comportament discriminatoriu, articolul de presă denunţat

de reclamant nu preciza provenienţa informaţiilor. Prin urmare, atribuirea răspunderii
pentru aceasta autorităţilor naţionale ar fi pură speculaţie. În aceste condiţii, trebuie să se
constate că respectivul capăt de cerere al reclamantului nu este justificat.
În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de anchetare cu privire la eventualele
motivaţii rasiste ale actelor imputate poliţistului în cauză, ar trebui să se constate că nu
există în speţă niciun indiciu de comportament discriminatoriu. În plus, articolul de
presă citat de reclamant nu a fost adus la cunoştinţa organelor de anchetă.
a) Cu privire la faptul dacă statul pârât este răspunzător în caz de punere în pericol a
vieţii şi de rele tratamente aplicate ca urmare a rasei sau a originii etnice a victimei
201. O discriminare constă în a trata în mod diferit, fără justificare obiectivă şi
raţională, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis împotriva Regatului Unit,
nr. 36042/97, pct. 48, CEDO 2002-IV). Violenţa rasială constituie o atingere specială
adusă demnităţii umane şi, ţinând seama de consecinţele sale periculoase, aceasta
necesită o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă din partea autorităţilor. De aceea,
acestea trebuie să recurgă la toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul
şi violenţa rasistă, consolidând astfel concepţia pe care democraţia o are despre societate,
percepând diversitatea din aceasta nu ca ameninţare, ci ca bogăţie (Natchova, citată
anterior, pct. 145).
202. Sesizată cu privire la capătul de cerere al reclamantului, astfel cum a fost formulat
de acesta, Curtea are sarcina de a stabili dacă rasismul a reprezentat sau nu un factor care
a declanşat conduita imputată poliţistului şi a condus, astfel, la încălcarea art. 14 din
convenţie.
203. Curtea reaminteşte că, pentru aprecierea mijloacelor de probă, aceasta reţine
criteriul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil”. Aceasta nu exclude totuşi posibilitatea
de a solicita guvernului pârât, în anumite cazuri în care este denunţată o discriminare, să
respingă o pretenţie de discriminare întemeiată şi, în caz contrar, să constate încălcarea
art. 14 din convenţie. Cu toate acestea, atunci când se pretinde – ca în speţă – că un
act de violenţă ar fi motivat de prejudecăţi rasiale, un astfel de demers ar însemna să
se solicite guvernului pârât să dovedească faptul că persoana respectivă nu a adoptat
o atitudine subiectivă specială. Dacă, în sistemele juridice din numeroase ţări, proba
efectului discriminatoriu al unei politici sau al unei decizii scuteşte de la dovedirea
intenţiei în ceea ce priveşte o discriminare care ar fi avut loc în domeniul ocupării forţei
310
de muncă sau al prestării de servicii, este dificil să se transpună acest demers într-o cauză
în care un act de violenţă ar fi fost motivat de considerente rasiale (Natchova, citată
anterior, pct. 157).
204. În consecinţă, Curtea apreciază că, deşi comportamentul poliţistului în cauză face
obiectul unor critici serioase, acesta nu reprezintă în sine un temei suficient pentru a se
putea concluziona că tratamentul aplicat de poliţie reclamantului avea motivaţii rasiste.
Pe de altă parte, deşi persoana în cauză se bazează pe informaţii publicate în presă despre
incidente care se referă la cetăţeni romi, Curtea nu poate să nu ţină seama de faptul că
singura sa preocupare este să stabilească dacă, în speţă, tratamentul aplicat reclamantului
era motivat de rasism [Natchova, citată anterior, pct. 155; Bekos şi Koutropoulos împotriva
Greciei, nr. 15250/02, pct. 66, CEDO 2005‑XIII (extrase)]. În plus, nu reiese din dosar,
iar reclamantul nu a indicat autorităţilor interne sau Curţii, că poliţiştii implicaţi în
incident ar fi făcut afirmaţii rasiste la momentul faptelor (Celniku, citată anterior, pct. 80;
Vasil Sashov Petrov împotriva Bulgariei, nr. 63106/00, pct. 69, 10 iunie 2010; şi, a contrario,
Natchova, citată anterior, pct. 153, Osman împotriva Bulgariei, nr. 43233/98, pct. 85 şi 86,
16 februarie 2006; Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 128, 4 martie 2008; şi
Turan Cakir împotriva Belgiei, nr. 44256/06, pct. 80, 10 martie 2009).
205. În rezumat, după ce a apreciat toate elementele relevante, Curtea nu consideră
ca fiind stabilit dincolo de orice dubiu rezonabil că au existat atitudini rasiste care să
joace un rol în tratamentul pe care ofiţerul de poliţie l-a aplicat reclamantului.
b) Cu privire la faptul dacă statul pârât şi-a îndeplinit obligaţia de anchetare a ipotezei
unui mobil rasist
206. Curtea consideră că, atunci când anchetează incidente violente, autorităţile
statului au, de asemenea, obligaţia de a lua toate măsurile rezonabile pentru a descoperi
dacă exista o motivaţie rasistă şi pentru a stabili dacă sentimente de ură sau prejudecăţi
întemeiate pe originea etnică au jucat un rol în evenimente. Desigur, este adeseori extrem
de dificil în practică să se dovedească o motivaţie rasistă. Obligaţia statului pârât de a
ancheta cu privire la eventuale conotaţii rasiste într-un act de violenţă este o obligaţie
privind mijloacele şi nu de rezultat. Autorităţile trebuie să ia măsurile rezonabile, având
în vedere circumstanţele, pentru a colecta şi a conserva probele, pentru a studia toate
mijloacele concrete de a descoperi adevărul şi pentru a pronunţa decizii pe deplin
motivate, imparţiale şi obiective, fără să omită fapte îndoielnice, revelatoare ale unui act
de violenţă motivat prin considerente de rasă (Natchova, citată anterior, pct. 158-159).
207. În speţă, Curtea a constatat deja că autorităţile române au încălcat art. 2 din
convenţie deoarece nu au desfăşurat o anchetă efectivă cu privire la incident. Curtea
consideră că trebuie să examineze separat capătul de cerere potrivit căruia acestea nu
au verificat, de asemenea, dacă exista o legătură de cauzalitate între atitudinile rasiste
invocate şi violenţele la care a recurs ofiţerul de poliţie împotriva reclamantului.
208. În această privinţă, aceasta observă că autorităţile care au anchetat cu privire la
punerea în pericol a vieţii reclamantului dispuneau de declaraţia dată de L.N.D. în faţa
procurorului militar în cursul anchetei la faţa locului, realizată în seara dramei, în care
311
precizase că „a fost agresat de un ţigan”. Curtea apreciază că acest unic element nu este
în sine suficient pentru a determina autorităţile să verifice dacă violenţele la care ofiţerul
de poliţie a recurs împotriva reclamantului aveau o motivaţie rasistă.
c) Concluzie
209. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată, prin urmare, că nu a fost
încălcat art. 14 din convenţie, coroborat cu art. 2 şi art. 3 sub aspect material şi procedural.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din convenţie
210. Reclamantul apreciază că refuzul parchetului militar teritorial de a autoriza
avocatul acestuia să fotocopieze materialul de urmărire penală referitor la ancheta
penală desfăşurată în speţă se interpretează ca un obstacol în calea dreptului său de
recurs individual. Acesta invocă art. 34 din convenţie. Deşi, după o reîncadrare a faptelor
realizată de Curte, aceste acuzaţii ale reclamantului au fost comunicate Guvernului din
perspectiva art. 6 (dreptul de acces la instanţă) şi a art. 8 (dreptul la respectarea vieţii
private) din convenţie, acestea vor fi examinate din perspectiva art. 34 din convenţie,
după cum a indicat reclamantul (a se vedea, de asemenea, Ciupercescu împotriva României,
nr. 35555/03, pct. 135, 15 iunie 2010).
apreciază că incidentul denunţat de reclamant nu a împiedicat introducerea prezentei
cereri şi că acesta nu a împiedicat persoana în cauză să îşi susţină plângerile. În aceste
circumstanţe, nu se poate deduce din refuzul parchetului o voinţă deliberată a autorităţilor
de a împiedica exercitarea dreptului de recurs individual al reclamantului (a se vedea,
mutatis mutandis, Damian‑Burueană şi Damian împotriva României, nr. 6773/02,
pct. 120, 26 mai 2009).
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul
art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Partea a II-a – cu privire la capetele de cerere invocate de cel de-al
doilea şi cel de-al treilea reclamant
VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
212. Din perspectiva art. 3 din convenţie, reclamanţii se plâng că au suferit un
tratament degradant în cursul privării de libertate, în noaptea de 19 spre 20 mai 2000, şi
pe care o consideră ilegală. De asemenea, aceştia susţin că declaraţiile lor nu au condus
la o anchetă efectivă.
213. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant se plâng că au fost reţinuţi în mod
nelegal timp de zece ore la inspectoratul de poliţie în noaptea de 19 spre 20 mai 2000
şi că au fost privaţi de hrană, apă şi odihnă. În afară de aceasta, anchetatorii însărcinaţi
cu interogatoriul lor i-ar fi supus la presiuni psihice pentru a-i determina să îşi modifice
312
declaraţiile privind circumstanţele în care fusese tras focul de armă care l-a atins pe primul
reclamant. Anchetatorii ar fi prelungit în mod deliberat interogatoriul cu scopul de a
profita de oboseala lor şi de epuizarea lor fizică şi psihică pentru a-i constrânge să accepte
depoziţiile mincinoase redactate de poliţie. Suferinţele fizice şi psihice acute, cauzate
persoanelor în cauză, ar fi fost agravate de teama de consecinţe pe care refuzul lor de a-şi
modifica depoziţiile le-ar fi putut genera în privinţa lor, deoarece anchetatorii le-ar fi
adresat ameninţări directe. Al doilea reclamant s-ar fi izolat mult timp din cauza fricii pe
care i-ar fi inspirat-o poliţiştii. Tratamentele denunţate aduc atingere art. 3 din convenţie.
214. Durata excesivă a reţinerii lor nu poate fi justificată prin complexitatea cauzei
întrucât aceasta nu prezenta nicio dificultate, autorul faptelor, martorii şi corpul delict
fiind identificaţi de la început. În plus, nicio normă de procedură nu autoriza reţinerea
martorilor, chiar şi pentru scurtă durată, iar întârzierea în cazul interogatoriului martorilor
nu se poate explica prin faptul că o anchetă la faţa locului fusese iniţiată în prealabil.
De altfel, faptul că ceilalţi martori nu au denunţat acţiunile criticate prin intermediul
unei plângeri penale nu ar contrazice cu nimic argumentul persoanelor în cauză. În
cele din urmă, motivul pentru care reclamanţii nu şi-au reiterat, cu ocazia şedinţei din
6 decembrie 2001, susţinerile privind rele tratamente s-ar justifica prin faptul că fuseseră
audiaţi în calitate de martori şi că a trebuit să se limiteze să răspundă la întrebările
adresate de procurorul militar cu privire la agresiunea primului reclamant.
215. Guvernul susţine că reţinerea timp de mai multe ore la inspectoratul de poliţie,
de care se plâng cei doi reclamanţi, se explică prin faptul că procurorul militar a trebuit
să recurgă de îndată la o anchetă la faţa locului. Susţinerile persoanelor în cauză, potrivit
cărora acestea ar fi fost supuse la presiuni şi li s-ar fi refuzat permisiunea de a-şi citi
propriile declaraţii înainte de a le semna, chiar dacă nu au dat curs unei anchete, ar fi
contrazise de faptul că acestea nu conţin nicio discordanţă în raport cu depoziţiile lor.
216. De altfel, ceilalţi martori prezenţi în seara de 19 mai 2000 la inspectoratul de
poliţie, şi anume fratele şi unchiul primului reclamant, nu s-ar fi plâns niciodată că ar
fi fost supuşi unor presiuni. În plus, cu ocazia audierii lor din 6 decembrie 2001, cei doi
reclamanţi nu au invocat tratamentele degradante ale căror victime se pretind. În aceste
condiţii, persoanele în cauză nu au dovedit veridicitatea susţinerilor lor dincolo de orice
dubiu rezonabil.
217. Curtea reaminteşte că susţinerile de rele tratamente trebuie să fie întemeiate
pe probe adecvate [Mamatkoulov şi Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 şi
46951/99, pct. 70, CEDO 2005-I].
218. Pentru aprecierea mijloacelor de probă, Curtea reţine criteriul probei „dincolo
de orice îndoială rezonabilă”. Totuşi, aceasta nu a avut niciodată drept obiectiv să adopte
demersul sistemelor juridice naţionale care aplică acest criteriu. Nu este competentă
să se pronunţe cu privire la vinovăţie din perspectiva dreptului penal sau cu privire la
313
răspunderea civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante faţă de convenţie.

Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din convenţie – a asigura
respectarea angajamentelor ce decurg pentru înaltele părţi contractante constând în
recunoaşterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument – îi condiţionează
modul de abordare a probelor administrate. În cadrul procedurii din faţa Curţii, nu există
niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii mijloacelor de probă şi nicio formulă
predefinită aplicabilă aprecierii acestora. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt
susţinute de o evaluare independentă de toate mijloacele de probă, inclusiv deducţiile pe
care le poate obţine din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa
sa constantă, proba poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate,
suficient de grave, precise şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru
a ajunge la o concluzie specifică şi, în această privinţă, repartizarea sarcinii probei sunt
legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzaţiei formulate şi de
dreptul convenţional respectiv. De asemenea, Curtea acordă atenţie gravităţii unei
constatări potrivit căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale (a se vedea
Natchova, citată anterior, pct. 147).
219. În speţă, în absenţa oricărui început de dovadă privind ameninţări şi presiuni
despre care se pretinde că au fost exercitate de procurorul militar şi de poliţişti asupra celor
doi reclamanţi cu ocazia audierii acestora, pare dificil ca realitatea faptelor denunţate să
fie constatată de Curte. Curtea consideră că declaraţiile reclamanţilor nu sunt suficiente
pentru a demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existenţa ameninţărilor şi a
presiunilor invocate. În afară de aceasta, nu se contestă că depoziţiile făcute şi semnate
de reclamanţi corespundeau afirmaţiilor acestora. În consecinţă, nu se poate imputa
autorităţilor naţionale că nu au condus o anchetă în această privinţă.
Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat.
220. În schimb, capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe faptul că au rămas
la inspectoratul de poliţie fără apă sau hrană nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
221. Curtea observă că Guvernul nu contestă că reclamanţii au fost reţinuţi la
inspectoratul de poliţie până noaptea târziu, fără apă sau hrană. Pe de altă parte,
Guvernul nu a prezentat în faţa Curţii niciun document prin care se reglementează
statutul martorilor în cauzele penale şi în care se precizează modul în care trebuie trataţi
aceştia atunci când li se solicită, precum în speţă, să rămână mai multe ore la dispoziţia
organelor de anchetă.
222. Ţinând seama de cele de mai sus, de circumstanţele cauzei – în special de durata
interogatoriilor la care au fost supuşi reclamanţii în urma unor evenimente dramatice – şi
de sentimentele de angoasă şi de inferioritate pe care tratamentul denunţat le-a cauzat
reclamanţilor, Curtea apreciază că acesta trebuie considerat ca fiind degradant.
223. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie în această privinţă.
314
VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1, 2, 4 şi 5, considerat

individual şi coroborat cu art. 13 din convenţie
224. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant susţin că au fost privaţi în mod
nelegal de libertatea lor din 19 mai la ora 19.30 până la 20 mai 2000 la ora 5, cu încălcarea
art. 5 § 1. Invocând în mod expres sau în esenţă art. 5 § 2, 4 şi 5, aceştia se plâng, de
asemenea, de faptul că nu au fost informaţi cu privire la motivele privării lor de libertate,
de absenţa anchetei penale în această privinţă şi de imposibilitatea de a obţine reparaţie în
această privinţă. În cele din urmă, reclamanţii se plâng, din perspectiva art. 13 din convenţie,
de faptul că nu au dispus de un recurs efectiv pentru a denunţa încălcările menţionate
anterior. Dispoziţiile relevante ale art. 5 din convenţie sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi
lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea
unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit
o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşire acesteia; [...]
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei
acuzaţii aduse împotriva sa.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să
introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este
ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”
225. Din perspectiva art. 5 § 1 din convenţie, reclamanţii se plâng că au fost victimele
unei privări ilegale de libertate în noaptea de 19 spre 20 mai 2000, că au fost supuşi
unor tensiuni extreme şi că au suferit tratamente degradante. Aceştia susţin că deţinerea
martorilor este lipsită de temei juridic în dreptul român.
226. Din perspectiva art. 5 § 2 din convenţie, persoanele în cauză afirmă că nu li
s-a comunicat niciodată motivul privării lor de libertate. Aceştia afirmă că deţinerea
lor prelungită viza să îi determine, prin constrângere fizică şi psihică, să îşi modifice
declaraţiile în sensul dorit de procurorul militar.
227. Invocând aspectul procedural al art. 5 din convenţie, reclamanţii denunţă lipsa
anchetei cu privire la privarea ilegală de libertate ale cărei victime se pretind. Aceştia
consideră că raportul stabilit de asociaţia APADOR-CH în numele lor se interpreta
315
ca o plângere penală şi că autorităţile sesizate ar fi trebuit să deschidă o anchetă penală

pentru a examina temeinicia acuzaţiilor formulate. Aceştia afirmă că, în lipsa unei
asemenea anchete, nu au putut exercita un recurs în dreptul intern care să le fi permis
să solicite reparaţie pentru deţinerea lor, contrară art. 5 din convenţie. În cele din urmă,
reclamanţii se plâng de inexistenţa unui recurs efectiv în sensul art. 13 din convenţie
pentru a denunţa încălcările invocate mai sus, din perspectiva art. 5 din convenţie.
228. Apreciind că reclamanţii nu au fost privaţi de libertatea lor în sensul art. 5 § 1
din convenţie, Guvernul consideră că această dispoziţie nu se aplică în speţă. Potrivit
acestuia, persoanele în cauză au suferit cel mult o restricţie adusă libertăţii lor, restricţie
prevăzută de lege şi necesară pentru constatarea faptelor în ancheta care era în curs.
Reclamanţii s-au prezentat de bunăvoie la inspectorat pentru a depune mărturie în
calitate de martori oculari. Prin urmare, aceştia au ştiut de ce se aflau la sediul poliţiei. Au
făcut chiar o primă depoziţie în faţa unui ofiţer de poliţie înainte de sosirea procurorului
militar însărcinat cu situaţiile de urgenţă, singurul care era de serviciu la momentul
incidentului, survenit seara. Procurorul a fost constrâns să ia măsurile necesare pentru
conservarea mijloacelor de probă recurgând la o anchetă la faţa locului înainte de a putea
audia martorii.
Durata audierilor, care s-ar fi derulat timp de câteva ore, s-ar explica prin necesitatea
de a constata corect şi complet faptele. În această privinţă, este necesar să se semnaleze că
procurorul însărcinat pentru a obţine de la martori expunerea desfăşurării evenimentelor
poate, de asemenea, să le adreseze întrebări în vederea clarificării oricărei divergenţe
între depoziţii şi că prezenţa tuturor martorilor este solicitată atunci când se dovedeşte
necesar să se recurgă la confruntarea acestora.
Din punct de vedere obiectiv, natura şi durata prezenţei reclamanţilor la inspectorat
nu ar atinge gravitatea necesară pentru a merita calificarea de privare de libertate.
Elementele subiective ale situaţiei denunţate nu pot invalida această concluzie, deoarece
reclamanţii nu erau într-o stare de sănătate fragilă, aceştia erau amândoi adulţi conştienţi
de calitatea lor de martori, iar rolul pe care îl jucaseră în cadrul evenimentelor în litigiu
nu era suficient pentru ca prezenţa lor la inspectorat să le fi putut genera o tensiune
extremă. În plus, procurorul militar nu a încercat deloc să îi intimideze.
229. În cele din urmă, reclamanţii nu au depus plângere împotriva pretinsei lor privări
de libertate. Aceştia s-au limitat să formuleze, prin intermediul raportului asociaţiei
APADOR‑CH adresat Direcţiei Generale de Poliţie şi parchetului militar, acuzaţii
succinte şi neîntemeiate, pretinzând de exemplu că nu fuseseră informaţi cu privire la
motivele prezenţei lor la inspectorat. Ar fi avut posibilitatea de a depune o plângere
penală care ar fi putut conduce la condamnarea poliţiştilor implicaţi pentru cercetare
abuzivă şi arestare nelegală, după cum s-a întâmplat în diferite cauze soluţionate prin
decizii prezentate Curţii de către Guvern.
230. În ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate a reclamanţilor de a obţine reparaţie,
dispoziţiile art. 5 § 5 din convenţie nu ar fi aplicabile în speţă din cauză că persoanele în
cauză nu au suferit o privare de libertate.
316
231. În primul rând, Curtea subliniază că cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant
au rămas la inspectorat din 19 mai, ora 19.30, până la 20 mai 2000, ora 5 – şi anume o
durată totală de nouă ore şi jumătate, pentru a fi audiaţi în locul respectiv în calitate de
martori, mai întâi de un ofiţer de poliţie, iar apoi de procurorul militar.
232. Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 garantează, în primul rând, „legalitatea” detenţiei,
inclusiv respectarea căilor legale. În domeniu, convenţia face trimitere, în principal, la
legislaţia naţională şi enunţă obligaţia de a respecta dispoziţiile normative şi procedurale
ale acesteia, însă impune, de asemenea, conformitatea oricărei privări de libertate cu
scopul art. 5: protejarea persoanei împotriva caracterului arbitrar. Art. 5 § 1 enumeră
cazurile în care convenţia permite privarea unei persoane de libertate. Această listă
are un caracter exhaustiv şi numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei
dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate (Vasileva
împotriva Danemarcei, nr. 52792/99, 25 septembrie 2003, pct. 32-33).
233. În speţă, reclamanţii contestă legalitatea privării lor de libertate, subliniind că
nu au făcut obiectul vreunei decizii de reţinere sau de arestare. Guvernul susţine că
persoanelor în cauză li s-a solicitat să depună mărturie în calitate de martori oculari
într-o cauză penală. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea consideră că situaţia
în litigiu nu intră în domeniul de aplicare a art. 5 § 1 c) din convenţie, la care fac
trimitere termenii utilizaţi de reclamanţi, ci în domeniul de aplicare a art. 5 § 1 b), care
se referă la cazurile de deţinere legală „în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege”.
234. Curtea apreciază că nu este necesar să se verifice dacă a existat privare de libertate
în speţă pentru a stabili dacă art. 5 din convenţie este aplicabil, deoarece privarea de
libertate invocată este, în orice caz, justificată din perspectiva art. 5 § 1 b) pentru motivele
expuse anterior.
235. În continuare, Curtea observă că reclamanţii au fost conduşi la inspectoratul de
poliţie unde au depus mărturie în calitate de martori cu privire la împrejurările agresiunii
primului reclamant (supra, pct. 30). Această situaţie are un temei legal în dreptul român,
întrucât art. 83 C. proc. pen. îi obligă pe martori să se înfăţişeze şi să depună mărturie cu
privire la faptele de care au cunoştinţă.
236. În temeiul art. 5 § 1 b) in fine, o persoană poate fi arestată sau reţinută „în
vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”. Curtea reaminteşte că,
pentru ca o deţinere să fie justificată din perspectiva art. 5 § 1 b), obligaţia în cauză
trebuie să fie specifică şi concretă, iar arestarea şi detenţia trebuie să aibă drept scop
garantarea executării acesteia, fără a avea un caracter punitiv (Iliya Stefanov împotriva
Bulgariei, nr. 65755/01, pct. 72, 22 mai 2008). În plus, de îndată ce este îndeplinită
această obligaţie, temeiul detenţiei încetează să existe. În cele din urmă, trebuie să se
stabilească un echilibru între necesitatea în cadrul unei societăţi democratice de a garanta
executarea imediată a obligaţiei în cauză şi importanţa dreptului la libertate. În această
privinţă, Curtea va ţine seama de natura obligaţiei, inclusiv de obiectul şi de scopul
317
subiacente ale acesteia, de persoana deţinută, de circumstanţele specifice care au condus

la deţinerea sa şi de durata acesteia (Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976,
pct. 69, seria A nr. 22; Vasileva, citată anterior, pct. 37-38; Epple împotriva Germaniei,
nr. 77909/01, pct. 37, 24 martie 2005).
237. Curtea observă că, înainte de sosirea lor la inspectoratul de poliţie la ora
19.30, reclamanţii ştiau că fuseseră citaţi pentru a se înfăţişa aici în calitate de martori
(supra, pct. 30). Aceştia au făcut o primă depoziţie în faţa unui ofiţer de poliţie în jurul
orei 21.00. După sosirea procurorului militar, la miezul nopţii, aceştia au fost interogaţi
pe rând până la ora 5.00. Al treilea reclamant a fost interogat de la miezul nopţii până
la ora 2.00, însă nu i s-a permis să părăsească inspectoratul înainte de audierea tuturor
martorilor prezenţi. Reclamanta a fost interogată de la ora 4.00 la ora 5.00. Deşi este
adevărat că persoanele în cauză s-au prezentat de bunăvoie la inspectoratul de poliţie,
acestea au solicitat permisiunea de a merge acasă după prima depoziţie făcută în faţa
ofiţerului de poliţie. Guvernul susţine că reclamanţii au fost reţinuţi în interesul unei
bune administrări a justiţiei, deoarece o confruntare a martorilor s-ar fi putut dovedi
necesară în orice moment, ţinând seama de circumstanţele cauzei. În ceea ce o priveşte,
Curtea apreciază că reţinerea criticată se interpretează ca o consecinţă logică a dreptului
autorităţilor de a se asigura de prezenţa martorilor în cadrul unei anchete penale (Iliya
Stefanov, citată anterior, pct. 73).
238. Pe de altă parte, Curtea observă că nu existau împotriva reclamanţilor suspiciuni
plauzibile care ar fi putut să trimită la faptul că declaraţiile lor se înscriau în cadrul unei
anchete preliminare îndreptate împotriva lor. Măsurile luate de autorităţi nu se situau
într-un context punitiv, ci intrau în domeniul de aplicare a art. 5 § 1 b) din convenţie.
239. În aceste condiţii, Curtea apreciază că faptul că autorităţile i-au ţinut pe martori
la dispoziţia lor o anumită perioadă de timp pentru a le consemna declaraţiile nu este în
sine incompatibil cu articolul citat anterior. În speţă, al treilea reclamant a fost reţinut
de la ora 19.30 până la miezul nopţii, oră la care acesta a putut depune mărturie, după
ce procurorul militar a revenit la inspectorat, la încheierea anchetei la faţa locului. În
continuare, acesta a fost constrâns să rămână la inspectorat de la ora 2.00 până la ora 5.00
pentru motivul, conform susţinerilor Guvernului, că o confruntare cu ceilalţi martori
s-ar fi putut dovedi necesară. Persoana în cauză a fost reţinută pe parcursul unei durate
totale de 7 ore şi jumătate. Reclamanta, însoţită de fiica sa, a fost reţinută de la ora 19.30
până la ora 4.00, oră la care a fost interogată de procuror. Aceasta a stat în total 8 ore
şi jumătate la sediul poliţiei. Ţinând seama de jurisprudenţa în materie [B împotriva
Franţei, nr. 10179/82, decizia Comisiei din 13 mai 1987, Decizii şi rapoarte (DR) 52,
p. 111; Iliya Stefanov, citată anterior] şi de absenţa unor perioade de inactivitate în
mod vădit nejustificată în speţă (a se vedea, a contrario, Vasileva, citată anterior, pct. 41),
Curtea consideră că echilibrul între necesitatea de a garanta executarea obligaţiei impuse
reclamanţilor şi dreptul acestora la libertate a fost menţinut. Reiese că acest capăt de
cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din
convenţie.
318
240. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamanţilor, întemeiat pe art. 5 § 2 din
convenţie, Curtea subliniază mai întâi că aceştia nu erau suspectaţi că ar fi săvârşit o
infracţiune, motiv pentru care nu era necesar să fie informaţi cu privire la vreo acuzaţie
adusă împotriva lor. În plus, reiese din circumstanţele cauzei (supra, pct. 30) că reclamanţii
ştiau că erau reţinuţi la inspectoratul de poliţie pentru a depune mărturie într-o cauză
penală. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în
241. Curtea observă că, din perspectiva „aspectului procedural” al art. 5 din convenţie,
reclamanţii se plâng de lipsa unei anchete cu privire la privarea lor de libertate. În măsura
în care acest capăt de cerere se poate interpreta ca denunţând absenţa unui recurs garantat
de art. 5 § 4 din convenţie, Curtea reaminteşte că această dispoziţie a convenţiei nu este
încălcată atunci când privarea de libertate ia sfârşit într-un termen mai scurt decât cel
care ar fi fost necesar pentru derularea procedurii prevăzute în această dispoziţie [a se
vedea X împotriva Suediei, nr. 7376/76, decizia Comisiei din 7 octombrie 1976, Decizii
şi rapoarte (DR) 7; şi Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, 30 august 1990,
pct. 44, seria A nr. 182]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat
şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie. În orice caz, chiar dacă
„aspectul procedural” invocat de reclamanţi ar putea avea o altă semnificaţie, similară
celei aplicabile art. 2 şi 3 din convenţie, Curtea observă că reclamanţii nu aveau pretenţii
întemeiate care să merite o examinare din partea autorităţilor (supra, pct. 237-239).
242. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe absenţa despăgubirii pentru
privarea ilegală de libertate ale cărei victime afirmă că sunt reclamanţii, Curtea reaminteşte
că nu a identificat niciun indiciu privind încălcarea art. 5 § 1 b). În aceste condiţii,
capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 5 este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile
convenţiei în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
243. Pe de altă parte, ţinând seama de concluziile la care a ajuns anterior din
perspectiva art. 5 din convenţie, Curtea consideră că acest capăt de cerere invocat din
perspectiva art. 13 este, de asemenea, în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul
VIII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
A. Prejudiciu material
245. În cererea de reparaţie echitabilă pe care a adresat-o Curţii la 16 septembrie 2005,
primul reclamant a solicitat 300 000 000 ROL, sumă corespunzătoare pentru costul
regimului alimentar specific pe care a trebuit să îl urmeze, pentru cheltuielile privind
319
examinările şi tratamentele medicale, precum şi pentru cheltuielile privind transportul,

însă nu a prezentat documente justificative în sprijinul cererii sale, în afară de declaraţiile
părinţilor săi. De altfel, acesta a reclamat o sumă corespunzătoare diferenţei dintre
indemnizaţia acordată persoanelor cu handicap şi venitul mediu naţional. În opinia
sa, această diferenţă se ridică la 5 608 680 RON pe lună sau la o valoare globală de
3 297 903 840 ROL – şi anume 94 776 EUR la momentul respectiv –, corespunzătoare
cumulului sumelor datorate până la 68 de ani, vârsta speranţei de viaţă a unui bărbat
trăind în mediu urban la momentul respectiv.
246. Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa prejudiciului
corespunzător sumei de 300 000 000 ROL pe care a reclamat-o, în măsura în care ar
fi putut prezenta facturile şi chitanţele aferente cheltuielilor pe care pretinde că le-a
efectuat. În plus, Guvernul subliniază că persoana în cauză nu a demonstrat necesitatea
unui regim alimentar specific. În ceea ce priveşte suma reclamată cu titlu de foloase
nerealizate, Guvernul subliniază că reclamantul nu a demonstrat că exercita o activitate
remunerată la momentul evenimentelor. În orice caz, sumele citate de persoana în cauză
ar face obiectul unei pure speculaţii, iar calculul la care acesta a recurs s-ar întemeia, în
mod evident, pe venitul mediu naţional, însă înainte de impozitare.
247. Reiese din jurisprudenţa Curţii că trebuie să existe o legătură de cauzalitate
evidentă între prejudiciul pretins şi încălcarea constatată a convenţiei. În speţă, Curtea a
hotărât că răspunderea statului era angajată din punct de vedere material şi procedural
al art. 2 din convenţie (supra, pct. 150 şi 176). În consecinţă, aceasta a concluzionat că
cerinţa unei legături de cauzalitate evidentă este îndeplinită.
În ceea ce priveşte cererea de rambursare a costului regimului alimentar specific
pe care persoana în cauză pretinde că l-a urmat, a cheltuielilor privind examinările şi
tratamentele medicale, precum şi a cheltuielilor privind transportul, Curtea subliniază
că prejudiciul pretins nu este susţinut prin documente justificative. Prin urmare, nu este
necesar să se acorde o despăgubire cu acest titlu.
În ceea ce priveşte cererea formulată de persoana în cauză cu titlu de foloase nerealizate,
Curtea reaminteşte că acordarea unei despăgubiri nu este exclusă [a se vedea, printre altele,
Çakıcı împotriva Turciei (MC), citată anterior, pct. 127, şi Mansuroğlu, citată anterior,
pct. 126]. Ţinând seama de incertitudinile care caracterizează situaţia reclamantului, de
incapacitatea sa de a munci, totală şi permanentă, Curtea consideră că este necesar să
i se acorde o despăgubire pentru viitoarele foloase nerealizate (Karagiannopoulos, citată
anterior, pct. 83, Mikheïev împotriva Rusiei, nr. 77617/01, pct. 162, 26 ianuarie 2006).
Pronunţându-se în echitate, Curtea îi acordă 90 000 EUR cu acest titlu, la care se adaugă
orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Prejudiciu moral
248. Primul reclamant pretinde că a suferit un prejudiciu moral rezultat din gravele
sechele fizice, din frustrare, din angoasa şi sentimentul neputinţei cauzate de focul de
armă care l-a atins şi de deficienţele anchetei în această privinţă. Acesta îşi estimează
320
prejudiciul la 200 000 EUR şi solicită Curţii să ia în considerare şi caracterul sistemic al

discriminării rasiale a romilor din România.
Cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant solicită fiecare 50 000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral care le-ar fi fost cauzat de stresul şi angoasa provocate de detenţia lor
la sediul poliţiei şi de lipsa unei anchete în această privinţă.
249. Guvernul consideră că sumele solicitate de reclamanţi sunt exorbitante şi face
trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie. Acesta adaugă faptul că nu a fost stabilită
legătura de cauzalitate dintre încălcările şi prejudiciile morale invocate. În cele din
urmă, acesta consideră că respectivul caz al primului reclamant nu arată existenţa
unei probleme de ordin sistemic, întrucât Curtea nu constatase încălcarea art. 14 din
convenţie decât într-o singură cauză, la 28 octombrie 2005, dată la care Guvernul
i-a adresat observaţiile sale. În subsidiar, acesta susţine că nu există nicio legătură de
cauzalitate între identificarea unei probleme sistemice şi sumele acordate reclamanţilor
în temeiul art. 41 din convenţie.
250. Curtea apreciază că, în afară de sechelele fizice care au decurs din tratamentele
aplicate primului reclamant, acesta a încercat cu siguranţă sentimente intense de umilire,
de angoasă, de frustrare şi de nesiguranţă care au fost agravate de pasivitatea de care au
dat dovadă autorităţile în faţa doleanţelor sale. La aceasta se adaugă indiferenţa evidentă
manifestată de autorităţi în privinţa plângerilor reclamantului şi a stării sale psihologice,
pe care nu au ştiut să o protejeze în mod corespunzător. În aceste condiţii, pronunţându-
se în echitate şi ţinând seama de faptul că a ajuns în speţă la numeroase constatări de
încălcare a art. 2 şi art. 13 din convenţie, Curtea acordă primului reclamant 40 000 EUR
cu titlu de prejudiciu moral.
251. Curtea consideră că cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au încercat şi
ei cu siguranţă sentimente de umilire şi de angoasă din cauza condiţiilor în care au fost
reţinuţi la sediul poliţiei. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant
C. Cheltuieli de judecată
252. În observaţiile pe care le-au adresat Curţii la 16 septembrie 2005, reclamanţii
au solicitat în total 7 820 EUR (şi anume 7 470 EUR pentru onorariul avocatului,
sumă care trebuie plătită direct acestuia din urmă, şi 350 EUR pentru cheltuielile de
secretariat) cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate pentru cerinţele procedurii urmate
în faţa Curţii. Prin comunicarea din 6 martie 2006 adresată acesteia, aceştia au solicitat o
sumă suplimentară de 1 440 EUR pentru a acoperi onorariul aferent serviciilor prestate
de avocatul lor cu privire la observaţiile complementare solicitate de Curte.
253. La rândul său, Guvernul apreciază că cererea privind onorariul avocatului este
excesivă şi subliniază că reclamanţii nu au prezentat niciun document justificativ pentru
cheltuielile de secretariat.
254. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea
321
şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate anterior, de

centralizatorul detaliat cu numărul de ore lucrate care i-a fost prezentat şi de problemele
pe care le-a ridicat prezenta cauză, Curtea acordă reclamanţilor suma de 8 900 EUR
pentru onorariul avocatului şi suma de 350 EUR pentru cheltuielile de secretariat, care
trebuie plătite direct avocatului Mihai. După deducerea sumei de 959 EUR, plătită de
Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară (a se vedea, mutatis mutandis, Cobzaru,
citată anterior, pct. 111, şi Ciupercescu, citată anterior, pct. 185), suma de plată rămasă
este 8 291 EUR.
D. Dobânzi moratorii
Pentru aceste motive, Curtea,
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere ale
primului reclamant, întemeiate pe art. 2 şi art. 3, luate în considerare individual şi
coroborate cu art. 13 şi art. 14, precum şi în privinţa capătului de cerere al celui de-al
doilea şi celui de-al treilea reclamant, întemeiat pe art. 3, ca urmare a faptului că au stat
fără apă sau hrană la inspectoratul de poliţie;
2. Declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din convenţie, din punct de
vedere material şi procedural, pentru primul reclamant;
4. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să se recurgă la o analiză suplimentară
din perspectiva art. 3 din convenţie în privinţa primului reclamant;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 2 din convenţie,
pentru primul reclamant;
6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu consideră necesar să se recurgă la o analiză
suplimentară din perspectiva art. 13, coroborat cu art. 3 din convenţie, în privinţa
primului reclamant;
7. Hotărăşte, cu patru voturi la trei, că nu a fost încălcat art. 14 din convenţie,
coroborat cu art. 2 şi art. 3, în cazul primului reclamant;
8. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din convenţie, pentru cel de-al
doilea şi cel de-al treilea reclamant, ca urmare a faptului că au stat la sediul poliţiei fără
apă sau hrană;
9. Hotărăşte, cu şase voturi la unu,
care trebuie convertite în moneda naţională, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
322
i) 90 000 EUR (nouăzeci de mii de euro) primului reclamant, la care se adaugă

orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
ii) 40 000 euro (patruzeci de mii de euro) primului reclamant, la care se adaugă
orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
iii) 10 000 EUR (zece mii de euro) fiecăruia dintre cel de-al doilea şi cel de‑al
treilea reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru
prejudiciul moral;
iv) 8 291 EUR (opt mii două sute nouăzeci şi unu de euro) pentru cheltuielile de
judecată, sumă care trebuie plătită direct avocatului Mihai;
10. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru
celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 22 februarie 2011, în temeiul
Marialena Tsirli Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, expunerea

următoarelor opinii separate este anexată la prezenta hotărâre:
– opinia parţial concordantă, parţial separată a judecătorului Egbert Myjer;
– opinia parţial concordantă, parţial separată a judecătorului Ineta Ziemele;
– opinia parţial separată a judecătorului Ann Power, la care se raliază judecătorul
Boštjan M. Zupančič.
J.C.M.
M.T.
323
Opinia parţial concordantă, parţial separată a judecătorului Egbert Myjer
Faptele din prezenta cauză sunt grave. Observaţiile de mai jos nu intenţionează în
niciun caz să minimalizeze gravitatea acestora şi nici soarta deosebit de regretabilă a
primului reclamant.
Deşi am votat în favoarea constatării privind încălcarea art. 2 atât din punct de
vedere material, cât şi procedural, am câteva rezerve cu privire la modul în care hotărârea
examinează probele şi constată faptele. Nu sunt pe deplin convins că expunerea
reclamanţilor este cea mai demnă de încredere.
Aşadar, ce s-a întâmplat în realitate?
Un element comun expunerilor reclamanţilor şi poliţiştilor implicaţi este că primul
reclamant şi fratele acestuia îl urmăreau pe S.C., fostul lor cumnat, pe care erau în mod
evident supăraţi (în caz contrar, de ce l-ar fi urmărit şi de ce ar fi strigat S.C. după ajutor?)
Acest singur element conduce la faptul că nu se prea poate elimina fără dificultate
versiunea Guvernului. Prin urmare, trebuie privită cu precauţie afirmaţia reclamanţilor
potrivit căreia primul reclamant nu era înarmat. La urma urmelor, exista un cuţit la locul
faptei. Atât poliţiştii, cât şi S.C. au menţionat că primul reclamant era înarmat cu un
cuţit (pct. 57). S.C. a declarat chiar că primul reclamant rănise un poliţist, după care un
alt poliţist ripostase „cu un foc de armă fără somaţie”.
Lipsa unor amprente digitale care puteau fi identificate pe cuţit se poate explica prin
faptul că poliţia era pe cale de a dezarma un protagonist al unei acţiuni care nu era nimic
mai mult la început decât o banală încăierare de stradă, chiar şi încheiată cu un glonţ tras
în capul primului reclamant.
În această privinţă, mă îndoiesc că este rezonabil să se afirme – precum se afirmă la
pct. 146 din hotărâre – că Curtea „nu poate decât să constate lipsa de profesionalism
de care au dat dovadă poliţiştii”. De asemenea, raţionamentul elaborat la pct. 147 ridică
semne de întrebare. Dacă se examinează faptele expuse la pct. 29, unde este indicat că
poliţistul a fost supus unui examen medical şi că „a fost diagnosticat cu plăgi superficiale
în regiunea epigastrică, provocate de un obiect ascuţit”, care sunt adăugate la cele expuse
la pct. 61 şi 62, în special faptul că, potrivit unei expertize, „era posibil ca aceste răni şi
rupturi să fi fost cauzate de cuţitul care fusese confiscat şi […] având în vedere localizarea
şi forma acestora, era posibil ca rănile să fi fost cauzate în cursul unei agresiuni”, consider
că s-a trecut prea uşor peste susţinerile Guvernului.
Nu se poate ajunge la nicio concluzie nici din declaraţia celei de a doua reclamante
potrivit căreia aceasta încercase să îl imobilizeze pe poliţist şi că nu exista nicio urmă de
sânge pe hainele acestuia (pct. 49). Raportul medical menţiona „plăgi superficiale”, iar
expertiza nu constata nicăieri existenţa sângelui pe hainele poliţistului. De altfel, dacă a
doua reclamantă încercase să îl reţină pe poliţist prin spate (fără îndoială, cea mai bună
modalitate de a proceda împotriva unui bărbat înarmat), aceasta nu ar fi fost neapărat în
contact cu rănile cauzate poliţistului în partea din faţă a corpului acestuia.
324
Glonţul a atins reclamantul la tâmpla stângă înainte de a traversa partea de sus a

craniului acestuia. Este greu de imaginat cum ar fi putut glonţul să urmeze traiectoria
inversă, după cum afirmă reclamanţii. În ceea ce priveşte „rectificarea” a posteriori a
raportului medico-legal, se menţionează în acesta existenţa unor fragmente osoase în
ţesutul cerebral, propulsate într-o anumită direcţie, în speţă de jos în sus (pct. 91). Având
în vedere acest element, nu ne putem mulţumi să afirmăm, asemenea reclamanţilor, că,
potrivit principiilor medicinei legale, orificiul de ieşire a unui glonţ este în mod invariabil
mai mare decât orificiul de intrare.
Descrisă astfel, această împuşcătură ar fi putut fi, de asemenea, un foc de avertisment
tras în aer, însă deviat, poate pentru că poliţistul îşi pierduse echilibrul.
În definitiv, hotărârea se bazează în mare măsură pe voinţa de a crede versiunea
reclamanţilor mai degrabă decât pe cea a poliţiei în ceea ce priveşte faptele anterioare
focului de armă. Or, în opinia mea, expunerea reclamanţilor nu este mai credibilă decât
cea a poliţiei.
Acestea fiind spuse, sunt de acord cu criticile de ordin general emise la pct. 137 din
hotărâre, potrivit cărora autorităţile române nu au făcut „tot ce se putea aştepta de la
ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special
în cazurile, precum cel în speţă, privind recurgerea la o forţă potenţial letală, precum şi
pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar
şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.” Deşi sunt conştient că decizia de a
folosi o armă trebuie luată sub impulsul momentului – când nu se dispune decât de
o foarte mică fracţiune din timpul pe care îl are un judecător pentru a examina toate
elementele şi interesele relevante şi pentru a ajunge la o decizie echilibrată –, nu sunt
convins că, în prezenta cauză, poliţistul nu ar fi avut efectiv altă opţiune decât să îndrepte
arma împotriva primului reclamant şi să tragă imediat un foc de armă fără să încerce să
reflecteze la acest lucru.
De asemenea, sunt de acord cu ceea ce se afirmă cu privire la încălcarea procedurală.
Din cauza propriilor îndoieli, expuse mai sus, nu am putut vota în favoarea sumelor
acordate reclamanţilor pentru prejudiciu moral, pe care le consider prea ridicate având
în vedere circumstanţele specifice ale cauzei.
Opinia parţial concordantă, parţial separată a judecătorului Ineta Ziemele
I.
Am votat ca majoritatea în favoarea constatării încălcării art. 2. Cu toate acestea,
doresc să adaug că, în opinia mea, raţionamentul camerei nu este complet în ceea ce
priveşte primul aspect privind obligaţiile pozitive care decurg din această dispoziţie,
şi anume cele referitoare la cadrul legislativ şi normativ care reglementează utilizarea
armelor de către poliţie. Este interesant că Guvernul însuşi invocă art. 6 din
325
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi principiile de bază ale

Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru recurgerea la forţă şi utilizarea armelor de foc de
către responsabilii privind aplicarea legilor (pct. 121 din hotărâre) pentru a susţine că
legislaţia română este conformă cu aceste norme. Este adevărat că jurisprudenţa Curţii
referitoare la art. 2 este mai substanţială decât cea a Comitetului pentru drepturile
omului. Prin urmare, principiile de bază ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (pct. 102
din hotărâre), care se referă la cadrul legislativ şi normativ pentru recurgerea la armele
de foc, inclusiv în cazurile neprevăzute, în special privind formarea şi selecţia poliţiştilor
cărora li se solicită utilizarea acestora, sunt mult mai detaliate. Jurisprudenţa Curţii
cu privire la aceste puncte diferite nu este voluminoasă (a se vedea, de exemplu, cauza
Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei, nr. 23458/02, 25 august 2009, pendinte în faţa Marii
Camere). Sunt de acord că, în România, cadrul legislativ şi normativ este în mod vădit
insuficient şi, prin urmare, contrar art. 2. Totuşi, argumentul Guvernului întemeiat pe
principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite necesita un răspuns având în vedere că, în speţă,
raţionamentul reţinut nu permite să se afirme în mod clar dacă obligaţiile întemeiate pe
art. 2 sunt la fel de detaliate ca cele întemeiate pe principiile respective în ceea ce priveşte
formarea poliţiştilor şi utilizarea de către aceştia a armelor de foc.
II.
Nu pot aproba ceea ce afirmă majoritatea cu privire la capetele de cerere întemeiate
pe art. 5. Există un principiu consacrat al jurisprudenţei Curţii potrivit căruia, pentru ca
o măsură privativă de libertate să poată fi considerată legală, legea pe baza căreia aceasta
este executată trebuie, de asemenea, să fie de o anumită calitate. Cerinţa de calitate a
legii este valabilă pentru toate motivele de restrângere a libertăţii permise de art. 5. În
hotărârea McKay împotriva Regatului Unit (MC), nr. 543/03, pct. 30, CEDO 2006‑X,
Curtea a reamintit că „[î]mpreună cu art. 2, art. 3 şi art. 4, art. 5 din convenţie se
numără printre principalele dispoziţii care garantează drepturile fundamentale […] Trei
principii importante reies în special din jurisprudenţa Curţii: excepţiile, a căror listă
este exhaustivă, necesită o interpretare strictă (a se vedea, de exemplu, Ciulla împotriva
Italiei, 22 februarie 1989, pct. 41, seria A nr. 148) şi nu fac obiectul importantei serii
de justificări prevăzute de alte dispoziţii (în special art. 8-11 din convenţie); legalitatea
detenţiei pe care se pune accentul în mod repetat din punct de vedere atât al procedurii,
cât şi al fondului, şi care implică o aderare scrupuloasă la principiile care reglementează
statul de drept (Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 39, seria A
nr. 33); şi importanţa rapidităţii sau a celerităţii controalelor jurisdicţionale necesare”
(a se vedea McKay, citată anterior, ibidem). Deşi recunosc că era necesar pentru poliţie
şi parchet să interogheze martorii imediat după fapte, nu pot accepta ca o lege care
permite unor întruniri de acest tip să se desfăşoare în circumstanţe degradante să fie
considerată ca fiind conformă convenţiei. Întruniri care au loc după miezul nopţii
sau la ora 4 sau 5 dimineaţa nu pot fi considerate ca fiind deosebit de rezonabile. De
asemenea, se pare că nicio normă din dreptul român nu permitea martorilor să solicite
ca interogatoriul să aibă loc în circumstanţe mai rezonabile. În opinia mea, ar fi logic să
se deducă, din constatarea de încălcare a art. 3, făcută de Curte – pe care o aprob – că, pe
plan calitativ, condiţia de legalitate care decurge din art. 5 nu a fost nici ea îndeplinită.
326
III.
În cele din urmă, nu sunt de acord cu concluzia majorităţii, potrivit căreia nu a
fost încălcat art. 14, coroborat cu art. 2, în ceea ce priveşte obligaţia de anchetare cu
privire la eventualele motivaţii rasiste care ar fi ghidat comportamentul poliţiştilor
în circumstanţele cauzei. La lectura dosarului, putem vedea că poliţistul scrisese
în raportul său că fusese „atacat de un rom”. Nu ar trebui să uităm nici rezumatele
mediatice posterioare incidentului, care făceau trimitere la noi fricţiuni între poliţie şi
romi. Există alte elemente care, potrivit reclamanţilor, demonstrează caracterul rasist al
faptelor (pct. 37 din hotărâre). Am avut deja ocazia să subliniez (a se vedea expunerea
opiniei mele separate anexate la hotărârea Carabulea împotriva României, nr. 45661/99,
13 iulie 201034) că, având în vedere concluziile la care a ajuns Curtea în hotărârea
Natchova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 157, CEDO
2005‑VII, există o obligaţie distinctă de anchetare cu privire la motivaţiile rasiste care
ar putea explica un anumit comportament individual al unor poliţişti. În opinia mea,
existau suficiente elemente factuale în speţă pentru a solicita autorităţilor să clarifice
mobilurile care explică desfăşurarea evenimentelor. Autorităţile nu aveau obligaţia de a
considera ca fiind stabilit faptul că respectivul comportament al poliţiştilor fusese ghidat
de motivaţii rasiste. În această privinţă, pot accepta concluzia la care a ajuns Curtea la
pct. 204 din hotărârea sa. Într-adevăr, este vorba de o obligaţie care vizează mijloacele.
Acest punct care intră sub incidenţa art. 14, coroborat cu art. 2, este distinct de problemele
procedurale care au fost vizate în cursul anchetei, pe care Curtea a considerat-o, în orice
caz, ca fiind contrară art. 2.
Opinia parţial separată a judecătorului Ann Power, la care se raliază

judecătorul Boštjan M. Zupančič
Subscriu în această cauză la opinia majorităţii, exceptând în ceea ce priveşte concluziile

privind capetele de cerere întemeiate pe art. 14 (coroborat cu art. 2) şi pe art. 5.
Art. 14
În opinia mea parţial separată din cauza Carabulea împotriva României (nr. 45661/99,
13 iulie 2010), am apreciat că, ţinând seama de problema, recunoscută pe plan
internaţional, a tratamentului romilor în România, acest stat avea obligaţia de a ancheta
în mod aprofundat orice agresiune comisă împotriva acestei minorităţi etnice. Faptul
că statul nu a recurs la o asemenea anchetă în speţă mă determină să constat încălcarea
procedurală a art. 14, coroborat cu art. 2.
Faptul că romii pot fi, mai mult decât alţii, victime ale violenţelor şi relelor tratamente
din partea poliţiei române a fost confirmat de numeroase rapoarte internaţionale35. Pe
34
A se vedea supra, pag. 88.
35
A se vedea, de exemplu, rapoartele şi observaţiile comitetului însărcinat cu supravegherea
punerii în aplicare a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor
327
lângă îngrijorarea exprimată la nivel internaţional, Curtea a constatat şi ea o problemă

de discriminare a romilor pe plan naţional36. În plus, guvernul pârât însuşi a recunoscut
că se întâmplase ca agenţi ai forţelor de ordine să cauzeze răni unor romi, să participe la
acte de violenţă şi de distrugere, motivate de rasism, să profereze injurii rasiste şi să nu
desfăşoare anchete serioase cu privire la aceste incidente37.
Ţinând seama de consideraţiile precedente, o atenţie deosebită ar fi trebuit acordată
anchetei cu privire la o eventuală motivaţie rasistă la originea violenţei dezastruoase
suferite de primul reclamant. Consider că reacţia aproape letală a poliţistului, după
pretinsa sa „agresiune din partea unui ţigan”, le impunea autorităţilor române datoria de
a stabili dacă o discriminare întemeiată pe originea etnică a primului reclamant jucase un
rol oarecare în desfăşurarea faptelor. În cauza Cobzaru, faptul că parchetul nu a verificat
dacă poliţiştii autori ai actelor de violenţă fuseseră deja implicaţi în incidente similare
sau dacă fuseseră deja acuzaţi anterior că au dat dovadă de sentimente ostile faţă de
romi, dar şi faptul că statul nu a oferit nicio justificare cu privire la această omisiune au
reprezentat factori importanţi în constatarea de către Curte a încălcării art. 1438. Aş fi
preferat să observ că se urmează aceeaşi abordare în prezenta cauză.
Art. 5
Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 şi 4, estimez că acestea sunt
admisibile şi că au existat încălcări ale acestor dispoziţii. Curtea a reamintit recent, în
cauza Medvedyev împotriva Franţei, că art. 5 din convenţie se numără printre principalele
dispoziţii care garantează drepturile fundamentale ce protejează securitatea fizică a
persoanelor. Trei mari principii reies din jurisprudenţa Curţii cu privire la acest articol:
formelor de discriminare rasială. A se vedea, în special, concluziile finale referitoare la România

ale Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale din 22 septembrie 1995. A se vedea, de
asemenea, concluziile finale privind România ale aceluiaşi comitet din data de 19 august 1999. A
se vedea şi raportul lui Sir Nigel Rodley, raportor special cu privire la problema torturii, prezentat
în temeiul Rezoluţiei nr. 1999/32 a Comisiei pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Pe de altă parte, Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) a
exprimat o preocupare specifică în primul său raport privind România în 1999, în care a estimat
că acte de violenţă erau comise în public împotriva unor membri ai unor grupuri minoritare
diferite, în special romi/ţigani. ECRI a făcut apel la o consolidare a formării în administrarea
justiţiei, adresându-se în special profesorilor din şcolile militare şi de poliţie. În rapoartele sale
ulterioare din 2001 şi 2005, ECRI a subliniat persistenţa unor probleme grave în toată ţara, din
punct de vedere al atitudinilor şi al comportamentului poliţiei faţă de membrii comunităţii rome.
Mai specific, ECRI a deplâns faptul că aveau loc în continuare cazuri de violenţă din partea
poliţiştilor faţă de membri ai acestei comunităţi, cauzând răni grave, uneori mortale, şi a pledat în
favoarea punerii în aplicare a unui sistem independent destinat anchetării cu privire la abuzurile
de putere ale poliţiei.
36
Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 97, 26 iulie 2007.
37
A se vedea, printre altele, Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 80, 81 şi 132,
4 martie 2008; Gergely împotriva României, nr. 57885/00, pct. 16 şi 25, CEDO 2007‑V; Cobzaru,
citată anterior, pct. 101; şi Moldovan şi alţii împotriva României (nr. 2), nr. 41138/98 şi 64320/01,
pct. 140, CEDO 2005‑VII.
38
Cobzaru, citată anterior, pct. 98.
328
i) excepţiile, a căror listă este exhaustivă, necesită o interpretare strictă; ii) legalitatea
detenţiei pe care se pune accentul în mod repetat din punct de vedere atât al procedurii,
cât şi al fondului, şi care implică o aderare scrupuloasă la preeminenţa dreptului; în cele
din urmă, iii) importanţa rapidităţii sau a celerităţii controalelor jurisdicţionale necesare
în temeiul art. 5 § 439.
Jurisprudenţa demonstrează că, pentru a stabili dacă o persoană a fost privată de
libertate, trebuie să se examineze „realitatea regimului la care a fost supusă, din punct de
vedere al dreptului şi al faptelor”40. Durata detenţiei nu este determinantă41, iar scopul
care se află la baza art. 5 este „să se asigure că nimeni [nu] este lipsit [de libertatea sa] în
mod arbitrar”42.
Presupunând că detenţia celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant intră sub
incidenţa art. 5 § 1 lit. b)43, acest lucru nu o scuteşte de respectarea necesară a căilor
legale. Atunci când încalcă dreptul la libertate individuală, statele trebuie să adere în mod
riguros la preeminenţa dreptului. Ceea ce s-a întâmplat în prezenta cauză demonstrează
că, în cadrul juridic în vigoare în România, trecători inocenţi care au fost, din întâmplare,
martori ai anumitor fapte pot fi luaţi de poliţie, conduşi la post, supuşi unui interogatoriu
agresiv, li se poate interzice să plece de bunăvoie şi pot fi deţinuţi la nesfârşit fără nicio
garanţie sau fără vreo garanţie adecvată sau suficientă în schimb, care ar permite să se
frâneze exerciţiul arbitrar de către poliţie a puterii acesteia de restrângere a libertăţii
personale a unei persoane. Poliţia are obligaţia de anchetare a infracţiunilor, însă nu
în detrimentul dreptului la libertatea personală, astfel cum este protejat de art. 5, care
solicită ca dispoziţii clare şi previzibile privind reglementarea privării de libertate să fie
prevăzute de lege.
Atunci când este vorba de privare de libertate, este deosebit de important să se respecte
principiul general al securităţii juridice. Este esenţial să fie clar definite condiţiile privării
de libertate în temeiul dreptului naţional sau al dreptului internaţional. Legea însăşi
trebuie să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să îndeplinească criteriul „legalităţii”,
astfel cum este stabilit de convenţie. Acest criteriu solicită ca orice lege să fie suficient de
39
Medvedyev şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 3394/03, pct. 117, CEDO 2010‑…
40
Pekov împotriva Bulgariei, nr. 50358/99, pct. 73, 30 martie 2006.
41
X şi Y împotriva Suediei, nr. 7376/76, decizia Comisiei din 7 octombrie 1976, Decizii şi rapoarte
(DR) 7, p. 123 (cauza se referea la o detenţie de o oră, înainte de o expulzare).
42
Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 8 iunie 1976, pct. 58, seria A nr. 22.
43
Nu sunt convinsă că este cazul. Pe planul faptelor, cauza se distinge integral de cauza Stefanov
împotriva Bulgariei, pe care se sprijină majoritatea. În plus, Curtea a confirmat că termenii „[în
vederea] garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege” se referă doar la cazurile în care
legea permite deţinerea unei persoane pentru a o obliga să execute o obligaţie specifică şi concretă
pe care a neglijat-o până în prezent. O interpretare extensivă care permite deţinerea în temeiul
art. 5 § 1 b) ar genera rezultate incompatibile cu ideea de preeminenţă a dreptului. Aceasta ar
justifica, de exemplu, o internare administrativă cu scopul de a constrânge un cetăţean să îşi
îndeplinească, într-o anumită privinţă, datoria generală de respectare a legii (Engel şi alţii, citată
anterior, pct. 69) (n. jud. Ann Power).
329
precisă pentru a evita orice pericol privind caracterul arbitrar44. În hotărârea Medvedyev,
Curtea a reamintit că, în materie de „legalitate” a unei detenţii, inclusiv respectarea „căilor
legale”, convenţia face trimitere în principal la legislaţia naţională, dar şi, după caz, la
alte norme juridice aplicabile persoanelor în cauză. În toate cazurile, aceasta consacră
obligaţia de respectare a normelor materiale şi procedurale pe care le conţine. În plus,
aceasta necesită conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5: protejarea
persoanei împotriva caracterului arbitrar45. Astfel, termenul „legal” implică faptul ca
legislaţia naţională pe care se sprijină detenţia să fie ea însăşi „accesibilă” şi precisă46.
Majoritatea se mulţumeşte să invoce art. 83 C. proc. pen. ca temei juridic, în dreptul
intern, al privării de libertate suferite de reclamanţi. Acest articol prevede că persoana
chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi
are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei. În speţă, nu a existat de fapt
nicio „citaţie” care să indice o dată, un loc şi o oră specifice, astfel încât, chiar şi dintr-un
punct de vedere pur formal, detenţia reclamanţilor nu era compatibilă, din perspectivă
procedurală, cu dispoziţiile dreptului intern despre care se presupune că reprezintă
temeiul juridic al privării de libertate în cauză. În plus, nimic din această dispoziţie nu
informează persoanele particulare că, în orice moment şi fără avertisment, pot fi luate şi
conduse la postul de poliţie unde, ulterior, pot fi deţinute la nesfârşit şi împotriva voinţei
lor fără să fie oferită vreo garanţie (în special tipul de garanţie impus de art. 5 § 4) care
să le poată proteja de exercitarea arbitrară a puterii poliţiei de a le restrânge libertatea
individuală. Într-adevăr, nu observ nimic la art. 83 care să le fi oferit celui de-al doilea
şi celui de-al treilea reclamant nivelul de precizie, de previzibilitate şi de accesibilitate
impus de Curte atunci când analizează baza legală a unei privări de libertate.
Având în vedere consideraţiile precedente şi faptul că doar o interpretare strictă este
compatibilă cu scopul art. 5 § 1 din convenţie, consider că detenţia celui de-al doilea şi
celui de-al treilea reclamant în speţă nu era „legală” în sensul acestei dispoziţii, ţinând
seama de absenţa bazei legale care să prezinte calitatea necesară pentru respectarea
principiului de securitate juridică.
44
Medvedyev, citată anterior. A se vedea, de asemenea, printre altele, Amuur împotriva Franţei, 25
iunie 1996, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III; Steel şi alţii împotriva Regatului Unit,
23 septembrie 1998, pct. 54, Culegere 1998-VII; Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95,
pct. 50‑52, CEDO 2000‑III; şi Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, pct. 56, CEDO 2000‑IX.
45
Medvedyev, citată anterior, pct. 79; a se vedea, de asemenea, printre multe altele, Bozano împotriva
Franţei, 18 decembrie 1986, pct. 54, seria A nr. 111; Amuur, citată anterior, pct. 50; Ilaşcu şi alţii
împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, pct. 461, CEDO 2004‑VII; Assanidzé împotriva
Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 171, CEDO 2004‑II; McKay împotriva Regatului Unit (MC),
nr. 543/03, pct. 30, CEDO 2006‑X, şi Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11364/03, pct. 76,
CEDO 2009‑....
46
Amuur, citată anterior, pct. 50; Goussinski împotriva Rusiei, nr. 70276/01, pct. 62, CEDO 2004‑IV.
330
Cauza Colegiul Consilierilor Juridici Argeș împotriva
României
Hotărârea din 8 martie 2011

În cauza Colegiul Consilierilor Juridici Argeş împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ján
Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 februarie 2011,
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 2162/05, introdusă împotriva României,
prin care Colegiul Consilierilor Juridici Argeş a sesizat Curtea la 21 decembrie 2004,
fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Victor Horia Panduru, consilier juridic în Piteşti.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan-
Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul pretinde că refuzul instanţelor naţionale de a îl înscrie ca asociaţie era
nejustificat şi încălca dreptul de asociere.
4. La 31 august 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
cererea de înscriere a reclamantului ca asociaţie. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3
din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate
împreună. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii pe fond (art. 59 § 1).
În fapt
5. Reclamantul este o asociaţie din Piteşti (judeţul Piteşti) a cărei înscriere ca asociaţie
profesională a fost refuzată prin hotărârea definitivă pronunţată de Tribunalul Argeş la
47
331
4 octombrie 2004. Cererea a fost introdusă, în numele său, de Victor Horia Panduru,
preşedintele asociaţiei.
6. La 8 decembrie 2003, Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de consilier juridic a intrat în vigoare. Aceasta a permis consilierilor juridici să
formeze asociaţii profesionale şi a stabilit un termen de nouăzeci de zile de la intrarea
sa în vigoare pentru înfiinţarea respectivelor asociaţii profesionale şi pentru adoptarea
statutului lor. Aceasta a intrat în vigoare la trei zile de la publicarea sa în Monitorul
Oficial din 5 decembrie 2003.
7. La 6 ianuarie 2004, a avut loc adunarea constitutivă a asociaţiei reclamante. La
aceeaşi dată a fost adoptat statutul său.
8. La 14 ianuarie 2004, reclamantul a solicitat avizul Ministerului Justiţiei, cerut de
Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor, în
forma în vigoare la momentul respectiv.
La 21 ianuarie 2004, Ministerul Justiţiei a emis un aviz favorabil cu privire la statutul
reclamantului, făcând trimitere, în special, la scopul asociaţiei descris la art. 6 şi 7. Art. 6
prevedea că scopul asociaţiei îl reprezenta organizarea şi funcţionarea unitară a profesiei
de consilier juridic în judeţul Argeş şi promovarea principiului conform căruia această
profesie avea un loc complementar în cadrul sistemului judiciar naţional. În plus, art. 7
din statut prevedea că scopul asociaţiei îl reprezenta „apărarea şi promovarea drepturilor
membrilor săi, [...] cu privire la o practică curentă a profesiei de apărare şi promovare
a drepturilor şi libertăţilor entităţilor juridice, autorităţi şi instituţii publice, precum şi
persoane particulare în relaţiile lor cu instituţiile judiciare [...]”.
9. La 4 februarie 2004, reclamantul a introdus o cerere la Judecătoria Piteşti prin care
solicita înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor ţinut de respectiva instanţă.
Prin încheierea dată în camera de consiliu la 9 februarie 2004, instanţa a admis cererea
şi a dispus înscrierea reclamantului în registru. Încheierea prevedea şi faptul că parchetul
putea introduce apel în termen de cinci zile de la notificare.
10. Parchetul şi Baroul Argeş au introdus apel împotriva acestei decizii. Uniunea
Naţională a Barourilor din România a intervenit în proces în sprijinul Baroului Argeş.
11. În apel, procurorul a susţinut că, aprobând scopurile stipulate în statutul asociaţiei,
încheierea din 9 februarie 2004 a încălcat art. 4 şi art. 10 din Legea nr. 514/2003 în
măsura în care i-a permis reclamantului apărarea şi promovarea drepturilor persoanelor
particulare, în timp ce doar avocaţii aveau dreptul de a reprezenta sau asista persoanele
particulare în relaţiile lor cu instituţiile judiciare. De asemenea, procurorul a criticat art. 20
alin. (3) lit. j) din statut, care i-a permis consiliului colegiului să emită un aviz cu privire
la înfiinţarea, în raza sa, a societăţilor de exerciţiu liberal al activităţilor de consultanţă,
asistenţă şi reprezentare juridică, precum şi să soluţioneze reclamaţiile privind onorariile
consilierilor juridici ce activează în regim de liberă practică. De asemenea, procurorul
a contestat art. 20 alin. (3) lit. l), care îi permitea consiliului colegiului să organizeze
332
Cauza Consiliul Consilierilor Juridici Argeş împotriva României
concursuri pentru ocuparea posturilor vacante de consilier juridic, să stabilească fişa

postului şi să sesizeze comisia de disciplină cu orice eroare profesională a consilierilor
juridici.
12. Uniunea Barourilor a susţinut argumentele procurorului.
13. La 24 februarie 2004, reclamantul a organizat o adunare generală extraordinară şi a
adoptat un protocol adiţional la statut, în care a modificat art. 7 prin eliminarea referinţei
la reprezentarea persoanelor particulare. De asemenea, acesta a eliminat complet art. 20
alin. (3) lit. j) şi a modificat art. 20 alin. (3) lit. l) prin limitarea sarcinilor consiliului
colegiului de a oferi informaţii cu privire la erorile profesionale ale consilierilor juridici.
14. La 27 februarie 2004, reclamantul a introdus o cerere la Judecătoria Piteşti prin
care solicita înscrierea modificărilor. Prin încheierea din 1 martie 2004, emisă în camera
de consiliu, instanţa a dispus înscrierea acestor modificări. Reiese din informaţiile
prezentate de Guvern că a fost formulat recurs împotriva acestei hotărâri şi că o hotărâre
definitivă a fost pronunţată la 2 decembrie 2004. Nicio copie a recursului nu a fost
inclusă la dosarul cauzei.
15. Pe parcursul procedurii privind recursul introdus de parchet şi de Uniunea
Barourilor împotriva încheierii din 9 februarie 2004, reclamantul a susţinut că acesta
a devenit fără obiect după adoptarea protocolului adiţional la statutul său. Acesta
susţinea că singurul motiv de recurs îl putea reprezenta o modificare adusă încheierii din
9 februarie 2004.
16. La 4 octombrie 2004, Tribunalul Argeş a confirmat recursul procurorului prin
hotărâre definitivă, a modificat încheierea din 9 februarie 2004 şi a respins cererea
reclamantului de înscriere. Instanţa a considerat că, în conformitate cu art. 6 şi art. 15 din
Legea nr. 514/2003, activitatea profesională a unui consilier juridic poate fi desfăşurată
doar în cadrul entităţii juridice pentru care a lucrat, excluzând astfel posibilitatea de
reprezentare a intereselor persoanelor particulare. De asemenea, aceasta a considerat că
art. 10 lit. a) din respectiva lege prevedea că profesia de consilier juridic era incompatibilă
cu cea de avocat. S-a mai reţinut că, în orice situaţie, consilierii juridici puteau fi numiţi
sau angajaţi în conformitate cu dispoziţiile respectivei legi; prin urmare, aceştia nu
puteau îndeplini funcţiile specifice celor ale unui avocat.
17. De asemenea, instanţa a susţinut faptul că dispoziţiile art. 20 alin. (3) lit. j) din
statutul reclamantului erau contrare art. 1 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat, care prevedea că doar avocaţii pot oferi un exerciţiu
liberal al activităţilor de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică. Instanţa de apel
a considerat că aceste aspecte de nelegalitate au fost recunoscute şi de reclamant, care
susţine că le-a eliminat prin adoptarea unui protocol adiţional la statutul său. Cu toate
acestea, adoptarea protocolului adiţional nu putea valida încheierea din 9 februarie 2004,
având în vedere că respectiva decizie a ţinut seama de situaţia existentă la momentul la
care a fost pronunţată.
333

18. Art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii
prevede că judecătorul însărcinat cu verificarea legalităţii cererii de înscriere şi a
documentelor doveditoare trebuie să verifice cererea în termen de trei zile de la data
depunerii sale. Dacă, în termenul fixat, judecătorul stabileşte că documentele prezentate
nu sunt conforme cerinţelor legale, reprezentantul asociaţiilor este citat în camera de
consiliu şi i se acordă o săptămână pentru remedierea acestor neregularităţi. La expirarea
termenului, dacă judecătorul stabileşte că neregularităţile au fost remediate, el va lua act
de aceasta prin încheiere şi va dispune înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
Art. 12 prevede că înscrierea unei asociaţii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor
se efectuează doar în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere. Art. 33 din
acelaşi document prevede că orice modificare a statutului asociaţiei care a dobândit
personalitate juridică şi a fost înscrisă legal trebuie înscrisă în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor, conform unei proceduri similare celei de înscriere ca asociaţie.
19. Aceeaşi ordonanţă prevede că o asociaţie poate fi dizolvată printr-o hotărâre
judecătorească dacă scopul său se dovedeşte ilicit sau contrar ordinii publice.
20. Alte dispoziţii relevante ale Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 sunt citate în
hotărârea Bozgan împotriva României (nr. 35097/02, pct. 11, 11 octombrie 2007).
21. Dispoziţiile relevante din Legea nr. 514 din 28 noiembrie 2003 privind organizarea
şi exercitarea profesiei de consilier juridic se citesc după cum urmează:
Art. 4
„Consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi reprezentarea
autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice
cu care are raporturi de muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acestora
în raporturile lor cu autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi
cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condiţiile legii şi ale
regulamentelor specifice unităţii, avizează şi contrasemnează actele cu caracter
juridic.”
Art. 5
„Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale în scopul apărării
şi promovării intereselor profesionale, în condiţiile legii privind asocierea şi
constituirea persoanelor juridice.”
Art. 10
„Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu:
a) calitatea de avocat; [...]”
Art. 20
„(1) În condiţiile prevăzute la art. 5, consilierii juridici se pot asocia în structuri
judeţene, pe ramuri sau domenii de activitate, potrivit intereselor profesionale, şi,
după caz, la nivel naţional, cu respectarea legii privind asociaţiile şi fundaţiile.
334
(2) Formele de asociere şi organizare la nivel judeţean şi la nivel naţional sunt

stabilite prin statutul asociaţiei […].
(3) Constituirea asocierilor profesionale are la bază principiile constituţionale
ale dreptului de asociere şi reglementările legale privind asocierea şi constituirea de
persoane juridice.”
Art. 25
„(1) Asociaţiile profesionale se vor înfiinţa şi statutele acestora se vor adopta în
termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
În drept
22. Reclamantul s-a plâns de refuzul instanţelor naţionale de a îl înscrie ca asociaţie.
De asemenea, acesta s-a plâns de faptul că nu a putut aplica din nou pentru înscriere,
ţinând seama de faptul că, până la respingerea cererii de înscriere, termenul pentru
înfiinţarea unei astfel de asociaţii profesionale a expirat. Acesta a invocat art. 11 din
convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere,
inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât
cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor
drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat.”
23. Guvernul a invocat excepţia de inadmisibilitate, susţinând că reclamantul nu este
o entitate cu personalitate juridică care să poată sta în mod legal în faţa instanţei. În acest
sens, Guvernul a subliniat faptul că cererea reclamantului de a se înscrie ca asociaţie a
fost respinsă şi, prin urmare, reclamantul nu avea personalitate juridică.
24. În replică, reclamantul a susţinut că fondul capătului său de cerere îl reprezintă
tocmai refuzul autorităţilor de a îl înscrie ca asociaţie şi de a obţine astfel personalitate
juridică.
25. Curtea reiterează faptul că termenul de „victimă” în contextul art. 34 din
convenţie denotă persoana afectată direct de actul sau omisiunea în cauză (a se vedea
Lüdi împotriva Elveţiei, 15 iunie 1992, pct. 34, seria A nr. 238). Prin urmare, condiţiile
care se aplică cererilor individuale conform convenţiei nu sunt neapărat aceleaşi cu
criteriile naţionale referitoare la locus standi în justiţie. Legislaţia naţională în materie
poate avea scopuri diferite de cele prevăzute de art. 34 şi, chiar dacă uneori aceste scopuri
pot fi similare, acest lucru nu este întotdeauna necesar. Într-adevăr, obiectul care stă
335
la baza mecanismului convenţiei este de a oferi o protecţie eficientă şi practică celor

afectaţi personal de încălcările drepturilor fundamentale ale omului [a se vedea Velikova
împotriva Bulgariei (dec.), nr. 41488/98, CEDO 1999‑V (fragmente)].
26. În cazul în care se acceptă argumentele Guvernului, instanţa nu îşi poate exercita
controlul de legalitate în cazul deciziilor atacate în ceea ce priveşte pretinsele încălcări
ale drepturilor reclamantului conform art. 11 din convenţie, capetele de cerere pe care
membrii individuali ai reclamantului le pot invoca în faţa instanţei fiind diferite de
cea invocată de reclamant în prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Mişcarea
Producătorilor Agricoli pentru Drepturile Omului împotriva României, nr. 34461/02, pct.
32-35, 22 iulie 2008).
În acelaşi timp, instanţa reţine că a declarat deja ca admisibile cererile introduse de un
partid politic sau o asociaţie ale căror înscrieri au fost refuzate de autorităţile naţionale
şi care nu existau din perspectiva legislaţiei interne [a se vedea, de exemplu, Partidul
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, nr. 46626/99 (dec.), 16
decembrie 2003, şi The United Macedonian Organisation Ilinden ş.a. împotriva Bulgariei,
nr. 59491/00, (dec.), 9 septembrie 2004].
27. Ţinând seama de cele de mai sus, instanţa consideră că asociaţia reclamantă se
poate pretinde victima încălcărilor reclamate în sensul art. 34 din convenţie. Pentru a
stabili dacă aceasta a fost într-adevăr o victimă, trebuie examinat fondul afirmaţiilor sale.
28. De asemenea, Curtea reţine că plângerea sa nu este în mod vădit nefondată în sensul
art. 35 § 3 din convenţie şi că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
29. Recunoscând că refuzul de înscriere a reclamantului ca asociaţie putea fi
interpretat ca o încălcare a dreptului său de asociere, Guvernul consideră totuşi că această
încălcare era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era necesară într-o societate
democratică. În acest sens, Guvernul a făcut trimitere la OG nr. 26/2000, conform
căreia, dacă nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru înfiinţarea unei asociaţii, cererea
de înscriere este refuzată. Refuzul de înscriere a asociaţiei reclamante în prezenta cauză
avea scopul legitim de apărare a ordinii publice şi a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi,
în special a drepturilor celor care apelează la serviciile avocaţilor pentru reprezentarea
intereselor lor.
De asemenea, Guvernul a considerat că s-a ajuns la un echilibru corect între dreptul
de asociere al reclamantului şi interesul general în păstrarea ordinii publice. În acest
sens, el a precizat faptul că statutul reclamantului prezenta ca unul dintre scopurile sale
protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor particulare în relaţiile lor cu autorităţile
publice. Acest scop era contrar Legii nr. 51/1995 care interzice înfiinţarea de barouri
şi practicarea profesiei de avocat în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
336
Acelaşi scop era contrar şi art. 10 din Legea nr. 514/2003 care reglementa profesia de
consilier juridic. De asemenea, Guvernul a arătat că activitatea de consilier juridic putea
fi desfăşurată doar ca parte a unei relaţii de lucru şi nu era o profesie liberală. Acesta a
furnizat la dosar o copie a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 12 iunie 2006.
Respectiva decizie, care avea scopul de a armoniza legislaţia divergentă a instanţelor
interne, stabilea că profesia de consilier juridic nu era o profesie liberală şi, prin urmare,
nu putea fi practicată ca activitate comercială, ci doar în cadrul unui contract de muncă.48
În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia acesta şi-a schimbat
statutul, Guvernul a afirmat că respectiva modificare a fost făcută după emiterea
încheierii din 9 februarie 2004 şi, având în vedere faptul că recursul viza respectiva
hotărâre, modificările ulterioare nu puteau fi luate în considerare. Apoi, acesta a susţinut
că, în orice caz, modificările aduse statutului nu vizau toate articolele criticate în recurs.
În sfârşit, Guvernul a adăugat că persoanele care doreau să devină membri ai asociaţiei
reclamante, se puteau totuşi afilia altor asociaţii de consilieri juridici.
30. Reclamantul a susţinut că Ministerul Justiţiei şi judecătoria au admis cererea sa
de înscriere şi nu au identificat nici un impediment în ceea ce priveşte înscrierea. După
cunoaşterea motivelor de recurs prezentate de procuror şi pentru a evita orice probleme
posibile, acesta a modificat imediat dispoziţiile statutului în litigiu, iar aceste modificări
au fost aprobate şi prin încheierea primei instanţe din 1 martie 2004, anterior revizuirii
recursului. Acesta a considerat că, în lumina modificărilor aduse statutului, recursul a
rămas fără obiect şi trebuia respins.
În ceea ce priveşte trimiterea Guvernului la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
care a armonizat practicile divergente ale instanţelor interne cu privire la profesia de
consilier juridic, reclamantul a subliniat faptul că decizia viza dreptul de a înfiinţa
societăţi profit şi nu dreptul de a înfiinţa asociaţii, care sunt organizaţii non-profit.
31. Curtea reiterează faptul că dreptul de a înfiinţa o asociaţie este parte integrantă a
dreptului prevăzut la art. 11 din convenţie. Posibilitatea de a înfiinţa o entitate juridică
care să funcţioneze colectiv într-un domeniu de interes reciproc este unul dintre cele
mai importante aspecte ale dreptului de asociere, fără care acest drept este lipsit de
orice sens. Modul în care legislaţia naţională consfinţeşte această libertate şi aplicarea
sa practică de către autorităţi arată starea democraţiei în statul în cauză. Bineînţeles,
statele au dreptul să se convingă de faptul că scopul şi activităţile unei asociaţii sunt
48
Decizia nr. 22 din 12 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată
în Monitorul Oficial nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a admis recursul în interesul legii
promovat de Procurorul general. Astfel, s-a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare, cererile
de autorizare şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare
juridică sunt inadmisibile.
337
conforme regulilor prevăzute de legislaţie, dar trebuie să facă acest lucru într-un mod
compatibil cu obligaţiile lor în conformitate cu convenţia şi făcând obiectul revizuirii
de către instituţiile convenţiei (a se vedea, Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, 10 iulie
1998, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV; The United Macedonian Organisation
Ilinden şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 59491/00, pct. 57, 19 ianuarie 2006; The Moscow
Branch of the Salvation Army împotriva Rusiei, nr. 72881/01, pct. 59, CEDO 2006‑...; şi
Ramazanova şi alţii împotriva Azerbaidjanului, nr. 44363/02, pct. 54, 1 februarie 2007).
32. Excepţiile de la regula dreptului de asociere trebuie interpretate în mod strict şi
doar motive concludente şi serioase pot justifica restricţiile acestui drept. Orice încălcare
trebuie să corespundă unei „nevoi sociale stringente”. Autorităţile naţionale sunt cele
care trebuie să stabilească, în primul rând, dacă există o „nevoie socială stringentă” care
să impună o anumită restricţie în interes general. În timp ce convenţia lasă acestor
autorităţi o marjă de apreciere în acest sens, evaluarea lor este supravegheată de Curte,
fiind aplicabilă atât legii, cât şi hotărârilor care o aplică, inclusiv hotărârile pronunţate
de instanţele independente [a se vedea Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC),
nr. 44158/98, pct. 95, 96, 17 februarie 2004].
33. Când Curtea se pronunţă, sarcina sa nu este de a înlocui opinia autorităţilor
naţionale relevante cu propria ei opinie, ci de a verifica, conform art. 11, deciziile
pronunţate în exercitarea atribuţiilor lor. Aceasta nu presupune că trebuie să se limiteze
la a stabili dacă statul pârât şi-a exercitat atribuţiile în mod rezonabil, cu grijă şi cu
bună-credinţă; aceasta trebuie să analizeze încălcarea pretinsă în lumina întregii cauze
şi să stabilească dacă era „proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele
prezentate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente” (a
se vedea Sidiropoulos şi alţii, citată anterior, pct. 40, şi United Communist Party of Turkey
şi alţii împotriva Turciei, 30 ianuarie 1998, pct. 46 şi 47, Culegere 1998‑I). Astfel, Curtea
trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat standarde conforme
principiilor prevăzute de art. 11 şi, în plus, că şi-au bazat deciziile pe o evaluare acceptabilă
a faptelor relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Ahmed şi alţii împotriva Regatului Unit,
2 septembrie 1998, pct. 55, Culegere 1998-VI, şi Goodwin împotriva Regatului Unit,
27 martie 1996, pct. 40, Culegere 1996-II).
(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
(i) Existenţa unei încălcări
34. Curtea consideră că refuzul instanţei interne de a-l înscrie pe reclamant ca
asociaţie reprezintă o încălcare a dreptului său de asociere de către autorităţi [a se vedea,
de exemplu, Gorzelik şi alţii (MC), citată anterior, pct. 52, Sidiropoulos, citată anterior,
pct. 31, şi APEH Üldözötteinek Szövetsége şi alţii împotriva Ungariei (dec.), nr. 32367/96,
31 august 1999].
35. Această încălcare este justificată de dispoziţiile art. 11 doar dacă este „prevăzută
de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la paragraful 2
şi este „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestor scopuri.
338
(ii) Justificarea încălcării

36. Curtea este convinsă că încălcarea era prevăzută de lege, şi anume de
OG nr. 26/2000, şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea ordinii publice [a se
vedea, mutatis mutandis Bota împotriva României (dec.), nr. 24057/03].
37. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă încălcarea era necesară într-o societate
democratică. În acest sens, Curtea trebuie să analizeze motivele speciale prezentate de
autorităţile naţionale pentru justificarea încălcării şi semnificaţia acestei încălcări.
38. Curtea reţine că, în ceea ce priveşte decizia de respingere a cererii de înscriere
a reclamantului, Tribunalul Argeş a avut următoarea motivare: Legea nr. 514/2003
excludea dreptul consilierilor juridici de a reprezenta persoane fizice şi prevedea că rolul
de consilier juridic era incompatibil cu cel de avocat, precum şi faptul că aceştia nu se
puteau constitui ca entităţi legale specifice profesiei de avocat. Apoi, acesta a reţinut că
art. 20 alin. (3) lit. j) din statut era contrar Legii nr. 514/2003. De asemenea, acesta a
respins argumentele reclamantului conform cărora reclamantul a eliminat dispoziţiile
contestate din statut, considerând că hotărârea primei instanţe din 9 februarie 2004 a
fost pronunţată ţinând seama de statut în forma sa anterioară modificării.
39. Reiese din motivarea Tribunalului Argeş că principala problemă cu înscrierea
au reprezentat-o dispoziţiile statutului reclamantului, în versiunea sa anterioară
modificărilor din 1 martie 2004, care au făcut instanţa să creadă că asociaţia reclamantă
dorea să desfăşoare activităţi similare celor ale avocaţilor, care, prin natura lor, erau
incompatibile cu profesia de consilier juridic. În această privinţă, tribunalul s-a bazat pe
art. 7 (care definea scopul asociaţiei) şi pe art. 20 alin. (3) lit. j) din statut.
Cu toate acestea, Curtea reţine că respectivele dispoziţii specifice au fost modificate,
modificări permise de Judecătoria Piteşti prin încheierea din 1 martie 2004. Deşi este
adevărat că, din informaţiile prezentate de Guvern reiese că încheierea a fost contestată
şi că o hotărâre definitivă, neprezentată Curţii, a fost pronunţată la 4 decembrie 2004,
instanţa reţine că reclamantul a luat măsuri imediate pentru a remedia presupusele
nereguli şi a folosit procedura prevăzută de lege pentru înscrierea în condiţiile legii a
acestor modificări aduse statutului său.
40. De asemenea, Curtea reţine că OG nr. 26/2000 prevedea că judecătorul care
verifica o cerere de înscriere putea stabili un termen, pentru reclamant, pentru ca acesta
să îşi modifice cererea şi documentele doveditoare. Această posibilitate era prevăzută în
mod expres de procedura în primă instanţă, deşi nu au fost făcute precizări cu privire la
procedura de recurs.
Cu toate acestea, Curtea consideră că principalul scop al acestei opţiuni era să îi
permită unei asociaţii care cerea să fie înscrisă să îndeplinească toate formalităţile în
cursul procedurii de înscriere, în cazul în care există nereguli cu cererea iniţială.
În prezenta cauză, prima instanţă nu a identificat nereguli în ceea ce priveşte
cererea de înscriere, motiv pentru care a aprobat-o. După cunoaşterea motivelor de
recurs prezentate de procuror, dorind să remedieze orice posibile nereguli, reclamantul
339
a modificat imediat statutul şi a solicitat instanţei competente să înregistreze aceste

modificări. Modificările au fost înregistrate până la 1 martie 2004, dată inclusă şi în
intervalul de nouăzeci de zile prevăzut de Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier juridic.
Având în vedere faptul că legislaţia naţională urmăreşte să le acorde asociaţiilor şansa
de a remedia orice nereguli pe parcursul procedurii de înscriere, decizia instanţei de
recurs, pronunţată la 4 octombrie 2004, de a considera irelevante modificările aduse
statutului asociaţiei pare să contrazică scopul legislaţiei.
În plus, decizia tribunalului s-a dovedit a fi chiar mai gravă ca efecte, având în
vedere faptul că reclamantul nu a avut posibilitatea de a aplica din nou pentru înscriere,
ţinând seama de faptul că, până la respingerea cererii sale de înscriere, termenul pentru
înfiinţarea de asociaţii de consilieri juridici a expirat.
41. Circumstanţele de fapt în prezenta cauză sunt diferite de cele din cauza Bota
(citată anterior), în care instanţa a considerat proporţională dizolvarea unei asociaţii
care includea, printre scopurile sale statutare, „înfiinţarea de barouri”, şi ai cărei membri
au desfăşurat în mod efectiv activităţi care ţineau de competenţa exclusivă a Uniunii
Naţionale a Barourilor din România.
În prezenta cauză, nu reiese că dispoziţiile statutare ale reclamantului sugerau faptul
că scopul asociaţiei era de a înfiinţa astfel de organizaţii.
42. În plus, Curtea reţine că legislaţia naţională prevede posibilitatea dizolvării unei
asociaţii în cazul în care se dovedeşte că scopurile sale sunt contrare ordinii publice sau
că aceasta funcţionează contrar dispoziţiilor sale statutare (a se vedea, mutatis mutandis,
Bozgan împotriva României, nr. 35097/02, pct. 36, 11 octombrie 2007).
43. În ceea ce priveşte faptul că Guvernul invocă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Curtea consideră că nu este relevant în prezenta cauză, ţinând seama de faptul că
decizia viza dreptul consilierilor juridici de a înfiinţa societăţi profit. În prezenta cauză,
reclamantul a dorit să înfiinţeze o asociaţie non-profit.
De asemenea, Curtea nu consideră relevant argumentul conform căruia, în orice caz,
modificările aduse statutului nu vizau toate articolele contestate de procuror şi de Uniunea
Barourilor în recursul lor. Atunci când a respins cererea de înscriere, Tribunalul Argeş nu
a analizat modificările aduse statutului, ci doar le-a considerat irelevante şi, prin urmare,
nu a oferit nicio justificare conform căreia modificările vizau toate motivele recursului.
44. Ţinând seama de toate cele de mai sus, în opinia Curţii, motivele invocate de
autorităţi de a refuza înscrierea asociaţiei reclamante nu erau relevante şi suficiente. În
plus, o astfel de măsură severă precum refuzarea cererii de înscriere, luată chiar înainte
de începerea funcţionării asociaţiei, apare disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
Prin urmare, încălcarea nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică.
45. În consecinţă, a fost încălcat art. 11 din convenţie.
340
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale convenţiei

46. Reclamantul se plânge, în esenţă, conform art. 6 § 1 din convenţie, de faptul că
judecătorii care s-au ocupat de verificarea cererii sale de înscriere erau părtinitori, că
procedura nu a fost suficient de rapidă şi că recursul Uniunii Barourilor a fost admis
nelegal.
47. Ţinând seama de faptele cauzei şi de constatarea încălcării art. 11, Curtea
consideră că a examinat principalele aspecte juridice invocate în prezenta cerere. Prin
urmare, aceasta consideră că nu este necesar să se examineze admisibilitatea şi capetele
de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din convenţie (a se vedea, de exemplu, Kamil Uzun
împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007).
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a
protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite
decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii
lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
49. Reclamantul nu a solicitat nicio sumă cu titlu de prejudiciu material sau moral,
solicitând Curţii să stabilească încălcarea art. 11 din convenţie.
50. Curtea reaminteşte, cu titlu introductiv, că o hotărâre în care se constată o
încălcare îi impune statului pârât o obligaţie legală de a pune capăt încălcării şi de a
remedia consecinţele acesteia, astfel încât să se revină la situaţia existentă înainte de
încălcare [Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 28342/95, pct.
19, CEDO 2001‑I, şi Former King of Greece şi alţii împotriva Greciei (MC) (reparaţie
echitabilă), nr. 25701/94, pct. 72]. În acest sens, Curtea atrage atenţia asupra faptului
că art. 322 alin. (9) C. proc. civ. îi permite reclamantului să solicite în faţa instanţelor
naţionale revizuirea pentru a reveni la situaţia existentă înainte de încălcarea convenţiei
(a se vedea, printre multe altele, Bindea împotriva României, nr. 32297/04, pct. 24 şi 25,
5 mai 2009).
51. Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată şi, prin urmare,
Curtea nu îi acordă nicio sumă cu acest titlu.
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 11
din convenţie;
341
3. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze admisibilitatea şi fondul celorlalte

capete de cerere;
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 8 martie 2011, în temeiul
Grefier de secţie Preşedinte
342
CAUZA ADRIAN CONSTANTIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Hotărârea din 12 aprilie 2011

În cauza Adrian Constantin împotriva României,
compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada,
grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 martie 2011,
Procedura
care un resortisant al acestui stat, Adrian Constantin („reclamantul”), a sesizat Curtea
la 9 iunie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
2. Reclamantul este reprezentat de Mariana Florica Nedelcu, avocat în Brăila.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Răzvan-
Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Invocând art. 6 § 1 şi 3 lit. a) şi b) din convenţie, reclamantul pretinde, în special,
faptul că schimbarea încadrării juridice a faptelor, realizată de Curtea Supremă de Justiţie
în timpul deliberării, l-a împiedicat să îşi exercite dreptul la apărare şi că examinarea
probelor de către această instanţă a făcut procedura penală declanşată împotriva sa
inechitabilă.
4. La 23 mai 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului
În fapt
A. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte în Brăila.
49
343
6. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 24 aprilie 2000,

reclamantul a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în
formă calificată, infracţiune pedepsită la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen. Acesta a
fost acuzat de a fi plătit ilegal suma de 15 000 USD unei societăţi canadiene în temeiul
unui contract încheiat între societatea pe care acesta o conducea în România şi respectiva
societate canadiană, în condiţiile în care contractul nu era încă definitiv.
7. Sesizat cu privire la această cauză,Tribunalul Brăila a reţinut că, la 3 septembrie 1997,

în calitate de reprezentant al societăţii de stat C., reclamantul a încheiat un contract cu
societatea canadiană S., prin care aceasta din urmă se angaja să obţină din partea mai
multor investitori o majorare a capitalului societăţii C., în vederea modernizării sale.
Art. 7 alin. (2) din respectivul contract prevedea că societatea C. urma să plătească un
acont de 15 000 USD din comisionul datorat societăţii S. pentru demersurile necesare,
în cazul în care contractul urma să fie aprobat de Fondul Proprietăţii de Stat (denumit
în continuare „FPS”). Instanţa a constatat că plata, efectuată la 13 ianuarie 1998, a sumei
de 15 000 USD către societatea S., a fost efectuată doar după ce FPS i-a comunicat
societăţii C., la 3 decembrie 1997, observaţiile sale cu privire la dispoziţiile contractului
din 3 septembrie 1997, şi după ce i-a cerut, la 15 decembrie 1997, să îi furnizeze
documentele necesare pentru majorarea capitalului, fapte care reprezentau, în opinia
instanţei, o aprobare implicită a contractului.
8. Considerând că prejudiciul pretins provocat de reclamant nu atingea nivelul

care să permită încadrarea infracţiunii ca fiind în formă calificată, prin hotărârea din
18 aprilie 2001, Tribunalul Brăila a schimbat încadrarea juridică a faptelor şi l-a achitat
pe reclamant de acuzaţia de abuz în serviciu contra intereselor publice.
9. Această hotărâre a fost confirmată în apel de Curtea de Apel Galaţi, la

28 septembrie 2001.
10. Prin decizia din 10 decembrie 2002, în urma recursului parchetului, Curtea
Supremă de Justiţie a casat hotărârile anterioare. Aceasta a considerat că, în lipsa unei
aprobări exprese a contractului din 3 septembrie 1997 de către FPS, suma de 15 000 USD
a fost plătită ilegal.
11. În timpul deliberării, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că nu a fost

vorba de o greşeală intenţionată din partea reclamantului, care doar interpretase greşit
documentele trimise de FPS. În consecinţă, aceasta a decis să schimbe încadrarea juridică
a faptelor de care reclamantul era acuzat, conform art. 334 C. proc. pen., în neglijenţă în
serviciu, infracţiune prevăzută la art. 249 C. pen. Aceasta l-a condamnat pe reclamant la
un an de închisoare cu suspendare, la plata sumei de 15 000 USD societăţii C. şi la plata
cheltuielilor de judecată în valoare de 4 milioane de lei.
12. Dispoziţiile relevante ale Codului penal prevăd următoarele:
344
Cauza Adrian Constantin împotriva României
Art. 248
(Abuzul în serviciu contra intereselor publice)
„Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu
ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta
cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii
de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă
patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”
Art. 2481
(Abuzul în serviciu în formă calificată)
„Dacă faptele prevăzute în art. […] şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”
Art. 249 alin. (1)
(Neglijenţa în serviciu)
„Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu,
prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al
unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia
ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”
13. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală prevăd următoarele:

Art. 334
(Schimbarea încadrării juridice)
„Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin
actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie
noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei
mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-si pregăti apărarea.”
Art. 4081
„(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot
fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care
judecă cererea în complet de 9 judecători.
(4) Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
[...]
(8) Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi,
rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură
consecinţele încălcării dreptului;
345
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe,

dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului,
aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II [...]”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi a art. 6 § 3 lit. a) şi b) din
convenţie
14. Reclamantul pretinde că examinarea probelor de către Curtea Supremă de Justiţie
a făcut procedura penală declanşată împotriva sa inechitabilă şi că schimbarea încadrării
juridice a faptelor de care era acuzat în timpul deliberării l-a împiedicat să îşi exercite
dreptul la apărare. Acesta invocă art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie, ale cărui
părţi relevante sunt redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale,
de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; [...]”
15. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3
din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
16. Reclamantul denunţă încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului
său la apărare ca urmare a examinării probelor administrate în speţă şi a schimbării
încadrării juridice a faptelor, efectuată de Curtea Supremă de Justiţie, în etapa deliberării.
Acesta subliniază faptul că schimbarea încadrării juridice a faptelor, care constă, în
circumstanţele speţei, într-o reîncadrare având în vedere faptul că a fost trimis în judecată
pentru o infracţiune care presupunea o greşeală intenţionată, în timp ce, în final, a fost
condamnat pentru o infracţiune care presupune doar neglijenţă, nu i-a fost favorabilă. În
fapt, reclamantul evidenţiază că până la acest stadiu al procedurii fusese achitat.
17. Guvernul admite că schimbarea încadrării juridice a faptelor de care reclamantul
era acuzat, în etapa deliberării, poate fi interpretată ca fiind contrară dispoziţiilor art. 6 § 3
lit. a) şi b). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în realitate, schimbarea încadrării
juridice denunţate de reclamant i-a fost favorabilă. În această privinţă, se subliniază că
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat în cele din
urmă este mai uşoară decât cea prevăzută pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor publice, de care a fost iniţial acuzat.
346
În plus, Guvernul evidenţiază faptul că schimbarea încadrării juridice menţionate

anterior a avut impact doar asupra elementului moral al infracţiunii, ceea ce a redus
considerabil orice atingere eventuală adusă dreptului la apărare al reclamantului. În fapt,
Curtea Supremă de Justiţie a realizat această schimbare a încadrării juridice a faptelor
doar după o analiză a documentelor furnizate la dosar de la începutul procedurii şi supuse
dezbaterii părţilor. Niciun alt document nu a fost prezentat în faţa instanţei de recurs.
18. Curtea reaminteşte că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul
acesteia. Dispoziţiile art. 6 § 3 exprimă necesitatea acordării unei atenţii deosebite
notificării „acuzaţiei” aduse persoanei în cauză. Actul sesizării joacă un rol determinant
în urmărirea penală: după notificare, persoana trimisă în judecată este oficial înştiinţată
în scris cu privire la temeiul legal şi factual al acuzaţiilor care i se aduc. Art. 6 § 3 lit. a) îi
recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzaţiei, adică
la faptele materiale de care este acuzat şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi încadrarea
juridică a faptelor, şi aceasta în mod detaliat [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC),
nr. 25444/94, pct. 51, CEDO 1999‑II].
19. Sfera de aplicare a acestei dispoziţii trebuie apreciată, în special, în lumina celui
mai general drept la un proces echitabil garantat la art. 6 § 1 din convenţie. În materie
penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unui acuzat, şi
deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este
o condiţie esenţială a echităţii procedurii. Dispoziţiile art. 6 § 3 lit. a) nu impun nicio
formă deosebită de informare a acuzatului cu privire la natura şi cauza acuzaţiei care
i se aduce. În sfârşit, există o legătură între lit. a) şi b) de la art. 6 § 3, iar dreptul de a
fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului
acuzatului de a-şi pregăti apărarea (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 52-54).
20. În speţă, în ceea ce priveşte prima parte a capătului de cerere al reclamantului privind
examinarea probelor, Curtea reaminteşte că nu este competentă să examineze o cerere
referitoare la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, cu excepţia
cazului şi în măsura în care aceste erori pot să fi generat o atingere adusă drepturilor şi
libertăţilor garantate de convenţie. Pe de altă parte, deşi convenţia garantează la art. 6
dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează şi admisibilitatea probelor sau
examinarea acestora, materie care intră în primul rând sub incidenţa dreptului intern şi
a instanţelor naţionale [a se vedea, Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96,
pct. 28, CEDO 1999-I]. Curtea nu poate aprecia ea însăşi elementele de fapt care au
condus o instanţă naţională la adoptarea unei astfel decizii şi nu a alteia, altfel aceasta ar
acţiona ca o instanţă de gradul trei sau patru şi ar încălca limitele misiunii sale [Kemmache
împotrva Franţei (nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, pct. 44, seria A nr. 296-C].
Prin urmare, în absenţa oricărui indiciu de arbitrar, Curtea consideră că examinarea
probelor de către Curtea Supremă de Justiţie nu poate duce la o încălcare a art. 6 § 1
din convenţie. Rămâne de analizat chestiunea schimbării încadrării juridice a faptelor de
către Curtea Supremă de Justiţie.
21. Curtea nu doreşte să conteste dreptul Curţii Supreme de Justiţie, conform art. 334
C. proc. pen., de a schimba încadrarea juridică a acuzaţiei cu care a fost sesizată în mod
347
legal (a se vedea, mutatis mutandis, Pélissier şi Sassi citată anterior, pct. 62). Totuşi, aceasta
observă faptul că acest drept era însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului.
În fapt, conform dreptului intern, instanţa care consideră că încadrarea juridică dată
faptelor prin actul de trimitere în judecată este necesar să fie modificată trebuie să solicite
părţilor să îşi prezinte observaţiile cu privire la acest subiect şi să transmită inculpatului
faptul că are dreptul de a solicita examinarea cauzei la sfârşitul şedinţei sau amânarea
şedinţei pentru a-şi putea pregăti apărarea (supra, pct. 13). Garanţiile procedurale
menţionate anterior se aplică oricărei schimbări de încadrare juridică, indiferent de
elementul infracţiunii (legal, material sau moral) vizat.
22. În speţă, Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrarea juridică a faptelor
doar în timpul deliberării, deci după încheierea dezbaterilor (a se vedea, în acelaşi sens,
Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 55). În mod evident, era prea târziu pentru exercitarea
dreptului la apărare (a se vedea, a contrario, Dallos împotriva Ungariei, nr. 29082/95,
pct. 47-53, CEDO 2001‑II, şi Vesque împotriva Franţei, hotărârea din 7 martie 2006,
nr. 3774/02, pct. 42-43).
23. În plus, Curtea constată că, în ceea ce priveşte elementul moral, infracţiunea de
abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută la art. 248 C. pen. reţinută iniţial
împotriva reclamantului este diferită de infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută
la art. 249 C. pen. pentru care acesta a fost condamnat în cele din urmă (a se vedea
şi Drassich împotriva Italiei, nr. 25575/04, pct. 39, 11 decembrie 2007). În fapt, dacă
în primul caz există infracţiune doar dacă există intenţie, în al doilea caz, culpa este
suficientă. Curtea observă că elementul moral al infracţiunii de neglijenţă în serviciu nu
a fost niciodată dezbătut de părţi şi că schimbarea încadrării juridice efectuată de Curtea
Supremă de Justiţie poate fi, prin urmare, percepută ca surprinzându-l pe reclamant.
24. În fapt, Curtea reţine că reclamantului nu i s-a reproşat niciodată, de către
autorităţile judecătoreşti, o eventuală neglijenţă în serviciu. Actul de trimitere în judecată
şi examinarea de către toate instanţele de fond vizau infracţiunea de abuz în serviciu
contra intereselor publice; în plus, înainte de verdictul instanţei de prim grad, acuzaţiile
vizau chiar un abuz în formă calificată, din cauza valorii prejudiciului.
25. În aceste condiţii, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului conform căruia
orice eventuală atingere adusă dreptului la apărare al reclamantului a fost considerabil
redusă ca urmare a faptului că schimbarea încadrării juridice menţionată anterior a
avut impact doar asupra elementului moral al infracţiunii. Bineînţeles, este adevărat
că noua interpretare a probelor efectuată de Curtea Supremă s-a bazat pe fapte, astfel
cum acestea au fost stabilite de instanţele inferioare. Bineînţeles, Curtea reaminteşte că
acuzatul are dreptul de a fi informat nu doar cu privire la faptele materiale de care este
acuzat şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi cu privire la încadrarea juridică a faptelor, şi
aceasta în mod detaliat (supra, pct. 19 şi, mutatis mutandis, Penev împotriva Bulgariei, nr.
20494/04, pct. 42, 7 ianuarie 2010). În această privinţă, Curtea subliniază faptul că nu
este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul
le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracţiunea pentru care a
fost condamnat în cele din urmă. Aceasta evidenţiază doar faptul că se poate susţine că
348
aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzaţia principală (Pélissier şi
Sassi, citată anterior, pct. 60 şi 62, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29900/96, 29901/96,
29902/96 şi 29903/96, pct. 55, CEDO 2001‑VIII, Drassich, citată anterior, pct. 40).
26. Curtea nu poate admite nici argumentul Guvernului, conform căruia schimbarea
încadrării juridice realizate de Curtea Supremă i-a fost favorabilă reclamantului, având
în vedere pedeapsa mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
În această privinţă, ea constată că doar în urma hotărârii Curţii Supreme de Justiţie
reclamantul a fost condamnat pentru prima oară.
27. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că s-a adus o atingere
dreptului reclamantului de a fi informat în mod detaliat cu privire la natura şi cauza
acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptului său de a dispune de timpul şi facilităţile
necesare pregătirii apărării sale.
28. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie, coroborat cu
paragraful 1 de la acelaşi articol, care prevede o procedură echitabilă.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
A. Prejudiciu
30. Reclamantul solicită 220 502 RON pentru prejudiciul material suferit. Acesta
repartizează suma menţionată după cum urmează: 188 000 RON care reprezintă
reducerea salarială generată de îndepărtarea sa din funcţia de director al societăţii C.
şi 32 502 RON care reprezintă valoarea actualizată a sumei de 7 500 USD plătite în
executarea hotărârii Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, reclamantul solicită
50 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării sale penale de
către Curtea Supremă de Justiţie.
31. Invocând jurisprudenţa Curţii, Guvernul consideră în primul rând că aceasta nu
poate specula cu privire la rezultatul unei proceduri conforme art. 6 din convenţie şi, prin
urmare, îi cere să respingă cererea de despăgubire materială. De asemenea, acesta afirmă
că sumele indicate de reclamant sunt speculative. În ceea ce priveşte suma care reprezintă
reducerea salarială generată de îndepărtarea sa din funcţia de director, Guvernul
subliniază faptul că reclamantul nu a oferit niciun raport de expertiză în sprijinul cererii
sale şi că, în fapt, a fost îndepărtat din funcţia de director în 2001, cu mult înainte de
condamnarea sa de către Curtea Supremă de Justiţie. În ceea ce priveşte valoarea actuală
a sumei de 7 500 USD, în realitate, aceasta se ridică la 27 181 RON, conform indicelui
preţurilor de consum indicat de Institutul Naţional de Statistică pentru perioada
octombrie 2005 – noiembrie 2008. În sfârşit, Guvernul consideră că redeschiderea
349
procedurii, în baza art. 4081 C. proc. pen., este o cale adecvată de remediere a unei
eventuale încălcări constatate. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră
că suma solicitată este speculativă şi excesivă prin raportare la jurisprudenţa Curţii.
32. În primul rând, Curtea consideră că, atunci când o persoană fizică, precum în
speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri bazate pe încălcarea cerinţelor art. 6
din convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei
în cauză reprezintă în principiu o cale adecvată de remediere a încălcării constatate
(Mircea împotriva României, nr. 41250/02, pct. 98, 29 martie 2007; Dragotoniu şi
Militaru‑Pidhorni împotriva României, nr. 77193/01 şi 77196/01, pct. 55, 24 mai 2007).
În această privinţă, constată că art. 408¹ C. proc. pen. permite revizuirea unui proces
pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale unui reclamant.
33. Apoi, Curtea subliniază faptul că singura bază care trebuie reţinută pentru
acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a putut
să beneficieze de garanţiile art. 6. Bineînţeles, Curtea nu poate specula cu privire la
rezultatul procesului în caz contrar, dar consideră rezonabil să se considere că persoana în
cauză a suferit o pierdere de oportunitate (Pélissier şi Sassi, citată anterior, pct. 80, Miraux
împotriva Franţei, nr. 73529/01, pct. 42, 26 septembrie 2006). La aceasta se adaugă un
prejudiciu moral care nu poate fi remediat prin constatarea încălcării convenţiei din
prezenta hotărâre. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă
reclamantului 3 200 EUR pentru toate prejudiciile.
34. De asemenea, fără a prezenta vreo factură sau vreo notă a onorariilor, reclamantul
solicită 9 500 RON pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne, care reprezintă
onorariile avocatului şi cheltuielile cu transportul.
35. Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a oferit niciun document justificativ
în sprijinul cererii sale şi că, printre documentele din dosarul intern, nu există niciun
document care să ateste plata onorariilor avocatului. De altfel, acesta consideră că suma
solicitată de reclamant este speculativă.
şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea reţine că reclamantul nu a prezentat documente
justificative în sprijinul solicitării sale. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă.
350

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. a) şi b) din convenţie în ceea
ce priveşte echitatea procedurii;
3. Hotărăşte:
rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 3
200 EUR (trei mii două sute euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului
pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul material şi moral, la
care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la data de expirare a termenului menţionat şi până la momentul efectuării
plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii
facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe
parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 aprilie 2011, în temeiul
Grefier Preşedinte
351
Decizie
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 32596/04

prezentată de ALOIS FARCAŞ împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 14 septembrie

2010 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu
Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Elbert Myjer, Luis López Guerra,
judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 19 august 2004,
Având în vedere decizia de a soluţiona cu prioritate cererea în temeiul art. 41 din
regulamentul Curţii,
Având în vedere observaţiile scrise prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca
răspuns de către reclamant,
Având în vedere observaţiile prezentate oral de părţi în şedinţa publică care a avut loc
în faţa Curţii la 27 aprilie 2010 şi în cursul căreia s-au prezentat reprezentanţii părţilor,
După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, Alois Farcaş, este resortisant român, s-a născut în 1964 şi locuieşte în
Piatra Neamţ. Începând cu 21 decembrie 2009, acesta este reprezentat în faţa Curţii de
Interights, prin Constantin Cojocariu. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat
de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe. În şedinţa din 27 aprilie 2010, reclamantul a fost reprezentat, în afară de
Constantin Cojocariu, de Padraig Hughes, avocat. Guvernul pârât a fost reprezentat,
în afară de agentul guvernamental, de Ileana Popescu, Maria Monica Stanciu şi
Anna‑Maria Neagoe, avocaţi.
A. Circumstanţele cauzei
1. Certificatele medicale referitoare la afecţiunea reclamantului
2. De la vârsta de zece ani, reclamantul suferă de distrofia musculară Becker, o
afecţiune neuro-musculară ereditară de care sufereau şi cei doi fraţi ai săi – dintre care
unul a decedat – şi care afectează în special muşchii centurii scapulare (umeri) şi muşchii
centurii pelviene (şolduri). Reiese din certificatul emis la 22 aprilie 2004 de Centrul de
Patologie Neuro-Musculară „Dr. Radu Horia” din Vâlcele că, la momentul respectiv,
reclamantul se deplasa foarte greu şi doar pe distanţe scurte, că nu se putea ridica în
picioare fără ajutor, că nu se putea apleca şi că depindea total de alte persoane; medicul a
recomandat Comisiei de expertiză medicală pentru persoane cu handicap pentru adulţi
352
Cauza Alois Farcaş împotriva României
(„comisia de expertiză”) să îl înscrie pe reclamant în categoria persoanelor cu handicap

grav şi să îi acorde dreptul la un asistent personal, având în vedere posibila evoluţie a
afecţiunii sale. Un alt certificat medical emis de aceeaşi instituţie indica, la momentul
respectiv, faptul că reclamantul era la limita imobilizării.
2. Diferitele decizii referitoare la drepturile reclamantului
3. Faptele expuse de către părţi se pot rezuma după cum urmează.
a) Versiunea reclamantului
4. Din cauza afecţiunii sale, reclamantul nu poate urca treptele şi poate urca cu mare
dificultate rampele de acces pe cont propriu, cu condiţia ca acestea să fie prevăzute cu
o mână curentă, iar unghiul de înclinare să fie conform normelor tehnice în domeniu.
Acesta nu foloseşte un fotoliu rulant.
5. La 1 ianuarie 2004, atelierul de telecomunicaţii unde lucra din 1983 pe post de
electronist echipamente digitale fiind desfiinţat, reclamantul a fost transferat la o nouă
echipă care îşi desfăşura activitatea exclusiv pe teren. Noul său post prevedea intervenţii
la diferite instituţii publice şi private, unde trebuia să asigure întreţinerea aparatelor
de telecomunicaţii. Această activitate nu era adaptată dizabilităţilor sale locomotorii,
majoritatea acestor instituţii nedispunând de o cale de acces adaptată persoanelor cu
mobilitate redusă. Având în vedere faptul că cererile sale repetate de a primi un alt post
în cadrul aceleiaşi companii au fost ignorate, pentru a evita concedierea pentru abatere
disciplinară şi sub presiune din partea angajatorului său, care îi promisese că îi acordă
condiţii mai favorabile în cazul în care îşi va da demisia, acesta a solicitat încetarea
contractului său de muncă.
6. Reclamantul a încercat să conteste în instanţă decizia de încetare a contractului său
de muncă. Nu a reuşit să facă acest lucru din cauză că nu a putut avea acces în Tribunalul
Neamţ, situat în Piatra Neamţ, Bulevardul Republicii nr. 16, din cauza unei trepte de la
intrarea din clădire, obstacol pe care nu ar fi reuşit să îl depăşească fără ajutorul a două
persoane, ţinând seama de absenţa unui plan înclinat. Reclamantul nu a putut intra nici
în clădirea judecătoriei din Piatra Neamţ situată în Strada M. Eminescu nr. 30, din cauză
că, în termenul în care ar fi putut contesta decizia referitoare la încetarea contractului de
muncă, intrarea în clădire rezervată persoanelor cu handicap era în construcţie şi, prin
urmare, nu putea fi utilizată. Persoana în cauză a încercat, fără succes, să se adreseze
baroului avocaţilor pentru a solicita aistenţa unui avocat. Nu a reuşit să facă acest lucru,
sediul baroului fiind situat la parterul unui imobil la care se ajungea exclusiv urcând
numeroase scări. Acesta a încercat să ia legătura cu baroul avocaţilor prin telefon, însă
persoana cu care a discutat telefonic l-a invitat să vină la faţa locului pentru a-şi prezenta
solicitările. Acesta nu a găsit niciun cabinet individual de avocatură în preajma instanţelor
care să aibă o cale de acces adaptată persoanelor cu handicap, astfel încât decizia în litigiu
a devenit definitivă şi irevocabilă.
7. În aprilie 2004, reclamantul s-a deplasat la primărie pentru a îndeplini formalităţile
necesare pentru a beneficia de drepturile prevăzute de lege pentru persoanele cu handicap.
353
Nu exista o cale de acces special amenajată pentru persoanele cu mobilitate redusă; cu

toate acestea, reclamantul a precizat că nu a fost direct afectat de acest lucru, o persoană
din anturajul său putând face cererea în numele său. Ulterior, asistenţi sociali s-au
deplasat la domiciliul acestuia şi, la 27 aprilie 2004, aceştia au prezentat un raport care
constata faptul că reclamantul avea o autonomie redusă şi propunea să i se acorde dreptul
la un asistent personal, precum şi la celelalte facilităţi prevăzute de dispoziţiile naţionale
care protejează persoanele cu handicap.
8. La 3 mai 2004, reclamantul s-a prezentat în faţa comisiei de expertiză pentru a
obţine o decizie privind gradul său de handicap, decizie în baza căreia putea beneficia
de drepturile recunoscute de legislaţia naţională persoanelor cu handicap. În opinia
reclamantului, faptele s-au desfăşurat după cum urmează: atunci când, însoţit de un
membru al familiei, a sosit la sediul comisiei, acesta a constatat că nu putea să intre în
clădire, intrarea în clădire nefiind dotată cu acces special pentru persoanele cu handicap.
Acesta a rămas în faţa intrării în clădire, în timp ce persoana care îl însoţise a intrat şi
a prezentat comisiei dosarul său medical; persoana respectivă a ieşit după aproximativ
o oră cu decizia comisiei, conform căreia acesta era inclus în categoria persoanelor cu
handicap grav, dar nu i se acorda asistent personal. Comisia nu a precizat nici motivele
deciziei sale, nici programul individual de readaptare şi integrare pe care îl considera
adecvat pentru domnul Farcaş. Acesta din urmă s-a adresat în repetate rânduri, prin
telefon, comisiei de expertiză şi comisiei superioare de expertiză, autoritate superioară
ierarhic, cu sediul în Bucureşti, încercând să obţină modificarea deciziei prin care i se
refuza dreptul la un asistent personal. Încercările sale au fost zadarnice. Reclamantul a
prezentat o declaraţie a persoanei care l-a însoţit la 3 mai 2004, care îi confirma versiunea
faptelor.
9. Ulterior, reclamantul a încercat să îşi deschidă un dosar la oficiul de şomaj. Nu
a reuşit să facă acest lucru din cauza unor lucrări de utilitate publică (instalarea unor
conducte de apă), care împiedicau accesul principal în clădire. Acesta nu a putut intra
nici folosind cealaltă cale de acces din cauza unor scări lungi pe care nu le-ar fi putut
urca. Astfel, acesta a renunţat la procedură, demersurile necesare putând fi efectuate doar
personal de persoana în cauză.
10. La 27 mai 2004, reclamantul a fost examinat de către un medic expert al asigurărilor
sociale, care avea competenţa de a stabili dacă afecţiunea de care suferea îi afecta sau
nu capacitatea de lucru, demers necesar pentru obţinerea unei pensii de invaliditate.
Clădirea în care a avut loc acest examen era dotată cu rampă de acces. Medicul a emis o
decizie prin care reclamantul era inclus în categoria de invaliditate „de gradul doi”, care
echivalează cu o pierdere totală a capacităţii de lucru, fără a necesita asistenţă. În temeiul
acestei decizii, reclamantul a solicitat Casei Judeţene de Pensii Neamţ, autoritate al cărei
sediu era prevăzut cu o cale de acces pentru persoanele cu mobilitate redusă, acordarea
unei pensii de invaliditate. Casa Judeţeană de Pensii Neamţ a admis cererea acestuia
prin decizia din 28 iunie 2004 care îi acorda o pensie de invaliditate cu o valoare net
inferioară valorii ultimului său salariu şi care, conform reclamantului, abia îi acoperea
cheltuielile cu întreţinerea imobilului în care locuia.
354
11. La 19 iulie 2004, reclamantul a telefonat Avocatului poporului, autoritate

independentă care are misiunea de a îi proteja pe cetăţeni de abuzuri din partea
autorităţilor publice şi care are competenţa de a interveni, prin mediere şi dialog, pentru
a contribui la găsirea unei soluţii la litigiile dintre persoanele particulare şi autorităţi.
Acesta s-a plâns de modul în care a fost calculată pensia sa de invaliditate prin decizia din
28 iunie 2004 şi, în mod mai general, de modul în care contractul său de muncă a încetat,
şi a solicitat asistenţă. După trei zile, acesta a primit o scrisoare prin care era informat
că Avocatul poporului nu avea competenţa să se pronunţe în chestiunile invocate şi l-a
sfătuit să se adreseze instanţelor naţionale pentru a contesta deciziile în litigiu.
12. Reclamantul a revenit în repetate rânduri, până în iulie 2004, la sediul instanţelor
din Piatra Neamţ pentru a căuta o modalitate de a contesta deciziile pronunţate de comisia
de expertiză şi de casa de pensii, precum şi decizia de încetare a contractului său de muncă.
Nu a reuşit să facă acest lucru din cauza lipsei căilor de acces în sediile acestor instituţii.
13. Renunţând, în urma acestor încercări fără succes, la speranţa de a-şi obţine
drepturile printr-o acţiune în justiţie, reclamantul a încercat să îşi găsească un nou loc
de muncă, trimiţând numeroase scrisori unor potenţiali angajatori. Demersul său a
eşuat. Din cauza pensiei sale mici, reclamantul şi-a întrerupt tratamentul medical, prea
scump, pe care medicii i l-au prescris. Neobţinând un asistent personal, acesta a trebuit
să plătească din pensie persoanele care acceptau să îi facă diverse servicii, de exemplu, să
se ocupe de plata facturilor de gaze şi apă. Acesta a prezentat declaraţiile a două persoane
care declarau că îl însoţeau ocazional când ieşea să se plimbe prin cartier şi îl ajutau să
urce şi să coboare de pe trotuar, precum şi la diverse cumpărături.
14. Situaţia reclamantului s-a înrăutăţit în urma unei decizii administrative prin care
i se suspenda înmatricularea vehiculului său – care era adaptat persoanelor cu dizabilităţi
locomotorii – din cauza unor deficienţe tehnice pe care acesta nu le-a putut remedia din
cauza vechimii vehiculului şi a mijloacelor sale financiare reduse. Acesta a devenit din
ce în ce mai izolat şi dependent de anturajul său, infrastructura publică (trotuare, pasaje
pietonale etc.) şi mijloacele de transport în comun nefiind adaptate nevoilor persoanelor
cu dizabilităţi locomotorii. Prin urmare, reclamantului i-a devenit imposibil să se
deplaseze pe o distanţă mai mare de 600 m de la apartamentul său, situat la parterul unui
imobil din cartierul Dărmăneşti, în apropiere de centrul oraşului Piatra Neamţ, unde
locuia împreună cu soţia şi cei doi copii. Acesta nu mai putea avea acces la anumite clădiri
din oraş destinate publicului, precum supermarketuri, bibliotecă, poştă, stadion, muzee,
teatre şi săli de expoziţie din cauza lipsei accesului special pentru persoanele cu handicap.
b) Versiunea Guvernului
15. În urma unui plan de restructurare a companiei unde reclamantul lucra, locul său
de muncă a fost modificat la 1 ianuarie 2004 printr-un protocol adiţional la contractul
de muncă acceptat de acesta. În ciuda modificării formale a locului său de muncă,
reclamantul a continuat să îşi desfăşoare activitatea în acelaşi loc, cu acordul angajatorului
său, care dorea astfel să îl scutească de deplasări. Reclamantul nu a făcut nicio cerere
de modificare sau îmbunătăţire a condiţiilor sale de muncă. La începutul anului 2004,
355
acesta se putea deplasa în mod regulat la locul său de muncă, clădirea Romtelecom,
situată în strada 1 Decembrie nr. 4, unde putea urca cele unsprezece-doisprezece trepte
pentru a ajunge la biroul său.
16. Contractul individual de muncă al reclamantului a încetat la 1 aprilie 2004 cu
acordul părţilor, la iniţiativa reclamantului, care, la 22 martie 2004, a solicitat încetarea
contractului său de muncă, cerere acceptată de angajatorul său. În temeiul acestui acord,
reclamantul a primit o compensaţie financiară care echivala cu treizeci de luni de salariu
mediu, adică aproximativ 5 800 euro (EUR). Reclamantul s-a deplasat personal la
sediul angajatorului pentru a începlini formalităţile legate de procedura de încetare a
contractului său şi a primit personal documentele eliberate cu această ocazie, inclusiv
restul de plată şi cartea de muncă. În acest sens, reclamantul a urcat singur mai multe
trepte pentru a ajunge la biroul de resurse umane al angajatorului său.
17. Guvernul contestă faptele descrise supra, pct. 6. În opinia sa, accesul reclamantului
în sediul Tribunalului Neamţ din Bulevardul Republicii nr. 16 nu era blocat la momentul
faptelor, unica treaptă de 17 cm de la intrarea în clădire nereprezentând, în opinia sa,
un obstacol de nedepăşit, având în vedere că, la momentul respectiv, reclamantul era
capabil să urce aproximativ unsprezece trepte pentru a ajunge la locul său de muncă
(supra, pct. 15 in fine). Un plan înclinat a fost instalat ulterior (în februarie 2010) pentru
facilitarea accesului, ţinând seama de treapta de 17 cm care se afla la intrarea în clădire.
18. În ceea ce priveşte sediul judecătoriei, din strada M. Eminescu nr. 30, contrar
susţinerilor reclamantului, acesta era prevăzut cu o cale specială de acces pentru
persoanele cu mobilitate redusă începând cu aprilie 2004, după cum reiese din procesul-
verbal de recepţie a lucrărilor, furnizat de instanţa în cauză.
19. Făcând trimitere la scrisoarea primită din partea preşedintele Baroului Neamţ,
Guvernul contestă faptul că reclamantul a încercat să îi solicite acestuia ajutor. În
timp ce baroul avocaţilor putea fi contactat prin fax, telefon, poştă sau Internet, nu a
fost înregistrată nicio cerere de asistenţă judiciară sau petiţie eventuală din partea
reclamantului care să denunţe imposibilitatea de a lua legătura cu baroul avocaţilor nici
la momentul faptelor, nici apoi.
20. De asemenea, Guvernul contestă versiunea reclamantului cu privire la fapte
şi prezentată supra, pct. 8. Conform informaţiilor transmise de respectiva comisie de
expertiză, la momentul faptelor, clădirea acesteia era echipată cu o rampă de acces,
precum şi cu o bară de susţinere, fiind astfel accesibilă oricărei persoane cu handicap.
La 3 mai 2004, reclamantul s-a deplasat la comisia de expertiză, însoţit de soţia sa, şi nu
a solicitat ajutor pentru a intra în clădire.
21. În noiembrie 2004, în urma unei noi examinări a stării sale de sănătate, după cum
prevede legea pentru persoanele care primesc pensii de invaliditate, reclamantul a făcut
obiectul unei decizii prin care i se constata invaliditatea „de gradul I” şi i s-a acordat
dreptul de a beneficia de un asistent personal. În temeiul legislaţiei în vigoare, putând
opta fie pentru un asistent, fie pentru o indemnizaţie lunară cu acest titlu, reclamantul
356
a ales cea de-a doua soluţie. Valoarea acestei indemnizaţii este prevăzută de lege şi, de
atunci, i-a fost virată periodic în contul său curent, în plus faţă de valoarea pensiei sale
de invaliditate.
22. Reclamantul are acces la poştă şi la serviciile publice poştale. Oficiul poştal nr. 4,
situat în cartierul Dărmăneşti în care locuia, nu a necesitat, nici în 2004, nici ulterior,
amenajări speciale pentru a facilita accesul persoanelor cu mobilitate redusă, pentru că
nu existau nici atunci, nici acum, scări la intrarea în clădire.
23. După cum reiese din informaţiile transmise de Primăria Piatra Neamţ, reclamantul
nu a solicitat niciodată să participe la activităţile de recreere şi de readaptare organizate
de această primărie în colaborare cu o fundaţie ale cărei activităţi aveau scopul de a ajuta
persoanele cu dizabilităţi.
B. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
1. Textele relevante ale Consiliului Europei
24. Recomandarea nr. R (92) 6 a Comitetului Miniştrilor din 9 aprilie 1992
referitoare la o politică coerentă pentru persoanele cu handicap le cere statelor membre
ale Consiliului Europei, în special, să „garanteze dreptul persoanei cu handicap la o viaţă
autonomă şi la integrarea în societate, şi [să] recunoască datoria societăţii de a asigura
acest drept” în scopul de a le acorda persoanelor cu handicap o „egalitate a şanselor” reală
în raport cu celelalte persoane. Acţiunea puterilor publice trebuie să vizeze, printre altele,
să le permită persoanelor cu handicap să „deţină o cât mai mare mobilitate posibilă,
permiţându-li-se de a avea în mod special acces la clădiri şi la mijloace de transport” şi să
„joace în cadrul societăţii un rol complet şi să participe la activităţile economice, sociale,
de recreere şi culturale”. Pe de altă parte, Recomandarea 1185 (1992), adoptată la 7 mai
1992 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, privind Politicile de readaptare
pentru persoanele cu dizabilităţi, subliniază, în special, faptul că „societăţile noastre au
datoria de a-şi adapta normele la nevoile specifice ale persoanelor cu dizabilităţi pentru
a le garanta o viaţă autonomă”. În acest sens, guvernele şi autorităţile competente trebuie
să „caute şi să încurajeze o participare efectivă şi activă a persoanelor cu dizabilităţi la
viaţa [...] comunitară şi socială” şi, în acest sens, să asigure, printre altele, „eliminarea
frontierelor arhitecturale”.
25. Activităţile relevante ale Consiliului Europei cu privire la drepturile persoanelor
cu dizabilităţi şi datoria statelor de a asigura egalitatea şanselor în raport cu celelalte
persoane se rezumă în mod exhaustiv în cauzele Mółka împotriva Poloniei (dec.),
nr. 56550/00, CEDO 2006‑IV, şi Zehnalová şi Zehnal împotriva Republicii Cehe (dec.),
nr. 38621/97, CEDO 2002‑V.
2. Dreptul intern relevant
a) Dispoziţiile referitoare la protecţia specială a persoanelor cu handicap
26. La momentul faptelor, protecţia specială a persoanelor cu handicap era
reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 din 29 iunie 1999,
357
intrată în vigoare la 1 iulie 1999, aprobată prin Legea nr. 519 din 12 iulie 2002, modificată
şi completată ulterior în special prin Legea nr. 343/2004 din 12 iulie 2004.50 Conform
art. 2 din ordonanţă, sunt înfiinţate comisii de expertiză medicală în fiecare judeţ pentru
a stabili gradul de handicap – uşor, mediu, accentuat sau grav – al persoanelor care
pretindeau că suferă de o deficienţă fizică, senzorială, psihică sau mentală şi care aveau
nevoie de măsuri de protecţie specială în vederea integrării lor în societate. Certificatul
emis de comisia de expertiză putea fi contestat de persoana în cauză la comisia superioară
de expertiză în termen de treizeci de zile de la data notificării sale. Decizia pronunţată
de această autoritate superioară ierarhic putea fi supusă recursului în faţa instanţelor
naţionale, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
27. Art. 11 din ordonanţă prevede ca clădirile care adăpostesc sediile instituţiilor
publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber, precum şi locuinţele
construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice şi
căile de acces trebuie amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor
cu handicap. OUG nr. 102/1999 prevede că lucrările de amenajare a clădirilor trebuie să
se desfăşoare pe etape:
– până la 31 decembrie 2003 trebuiau încheiate lucrările care să permită accesul
neîngrădit la clădirile instituţiilor publice, la instituţiile culturale, sportive sau de
petrecere a timpului liber, la magazine, restaurante, precum şi la căile publice de acces;
– până la 31 decembrie 2002, spaţiile de parcare trebuiau să dispună de locuri de
parcare pentru persoanele cu handicap;
– în termen de doi ani de la intrarea în vigoare a ordonanţei, producătorii de mijloace
de transport în comun aveau obligaţia de a introduce în fabricaţie mijloace de transport
în comun special adaptate persoanelor cu handicap;
– până la 31 decembrie 2010, toate mijloacele de transport în comun aflate în
circulaţie trebuiau adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap;
– până la 31 decembrie 2005, autorităţile administraţiei publice locale aveau obligaţia
de a monta sisteme de semnalizare sonoră şi vizuală pentru persoanele cu handicap, la
trecerile de pietoni, precum şi panouri de afişaj în mijloacele de transport şi pe drumurile
publice.
28. Legea nr. 343/2004 din 12 iulie 2004 a crescut valoarea indemnizaţiei lunare
primite de o persoană aparţinând uneia dintre categoriile de handicap prevăzute de lege
şi a autorizat, pentru persoanele cu handicap grav, ca această sumă să se adauge veniturilor
provenind, după caz, din alte surse (pensii sau salarii).51 Anual, această indemnizaţie se
indexează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum stabilit de Institutul
Naţional de Statistică. Nerespectarea termenelor stabilite de ordonanţă pentru adaptarea
clădirilor de utilitate publică pentru a le face accesibile persoanelor cu handicap constituie
contravenţie şi este sacţionată cu amendă.
50
OUG nr. 102/1999 a fost abrogată în temeiul art. 103 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia
şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din
3 ianuarie 2008.
51
Legea nr. 343/2004 a fost abrogată în temeiul art. 102 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia
şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
358
29. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap a înlocuit OUG nr. 102/1999, prelungind unele dintre termenele prevăzute
de aceasta pentru adaptarea infrastructurii şi a clădirilor de utilitate publică în vederea
facilitării accesului persoanelor cu dizabilităţi. Astfel, termenul pentru adaptarea trecerilor
de pietoni a fost prelungit până la 31 decembrie 2007. De asemenea, legea prevedea
faptul că infrastructura feroviară trebuia adaptată pentru persoanele cu handicap până
la 31 decembrie 2010; termenul prevăzut pentru adaptarea mijloacelor de transport
în comun a rămas neschimbat. De asemenea, Legea nr. 448/2006 prevede faptul că
persoanele cu handicap grav care aveau şi calitatea de pensionari de invaliditate gradul I
puteau opta între a dispune de un asistent personal sau a primi indemnizaţia lunară
pentru asistent, prevăzută de art. 61 din Legea nr. 19/2000, cu o valoare echivalentă
salariului net al unui asistent social debutant în sectorul public (infra, pct. 32).
30. Potrivit art. 16 din Constituţie, toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii, fără
privilegii şi fără discriminări. Conform art. 50 din Constituţie, persoanele cu handicap
se bucură de protecţie specială. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea
şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare interzice orice deosebire, excludere,
restricţie sau preferinţă pe bază de handicap şi sancţionează orice comportament, activ
sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează, în mod
nejustificat, o persoană sau o supune unui tratament injust sau degradant.
b) Dispoziţiile referitoare la sistemul public de pensii şi la celelalte pretaţii de asigurări
sociale
31. În temeiul art. 53 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la momentul faptelor, au
dreptul la pensie de invaliditate persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate
din capacitatea de muncă din cauza accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale în
temeiul unei decizii din partea unui medic expert al asigurărilor sociale care constată
existenţa unei invalidităţi „de gradul I” (pierdere totală a capacităţii de muncă, necesitând
supraveghere permanentă din partea altei persoane), „de gradul II” (caracterizată
prin pierderea parţială a capacităţii de muncă, fără a o priva pe persoana în cauză de
capacitatea de a se autoservi) sau „de gradul III” (caracterizată prin pierderea a cel puţin
jumătate din capacitatea de muncă, individul în cauză putând încă să presteze o activitate
profesională).
32. Conform art. 61 din lege, pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate aveau
dreptul, în afara pensiei de invaliditate, la o indemnizaţie pentru însoţitor, stabilită anual
prin lege şi neputând fi mai mică decât salariul de bază minim brut pe ţară.
33. Persoanele care primesc o pensie de invaliditate sunt supuse revizuirii medicale
periodice de către medicul asigurărilor sociale.
34. Decizia casei de pensii prin care putea fi admisă sau nu cererea de acordare a pensiei
putea fi contestată de persoana în cauză în faţa instanţei competente din localitatea de
domiciliu, în termen de patruzeci şi cinci de zile de la data comunicării deciziei.
359
c) Dispoziţiile referitoare la dreptul de a introduce o cerere în faţa instanţelor naţionale

35. Conform art. 67 C. proc. civ., părţile la o procedură civilă îşi pot exercita drepturile
personal sau prin mandatar. Conform art. 74 şi art. 75 C. proc. civ., persoanele care nu pot
face faţă cheltuielilor judiciare fără a primejdui propria întreţinere sau a familiei lor, pot
cere instanţei asistenţă judiciară gratuită printr-un avocat desemnat de baroul avocaţilor.
Art. 104 C. proc. civ. prevede că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor
judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul
poştal înainte de împlinirea lui.
Capete de cerere
36. Reclamantul susţine că a fost discriminat în exercitarea drepturile sale din cauza
deficienţelor sale locomotorii. În special, acesta se plânge de faptul că, în lipsa unui acces
special pentru persoanele cu handicap la clădirile instanţelor, a comisiei de expertiză
medicală şi a baroului avocaţilor, acesta nu a putut invoca drepturile recunoscute de
legislaţia naţională introducând o contestaţie împotriva deciziei prin care contractul său
de muncă a fost încheiat şi împotriva celor decise de comisia de expertiză şi de Casa
Judeţeană de Pensii Neamţ împotriva sa.
37. Criticând absenţa măsurilor din partea autorităţilor, în vederea asigurării
accesului persoanelor cu handicap la clădirile destinate publicului menţionate anterior,
acesta denunţă consecinţele pe care le-au avut pentru viaţa sa privată şi de familie
decizia fostului său angajator de încetare a contractului său de muncă, decizia comisiei
de expertiză care i-a refuzat dreptul la un asistent personal şi cea a casei de pensii. În
special, acesta pretinde că, din cauza pensiei sale mici, a trebuit să întrerupă tratamentul
medical, prea scump, prescris de medici şi că, fără a obţine un asistent personal, a trebuit
să plătească din pensia sa persoanele care acceptau să îi facă diverse servicii, de exemplu,
să se ocupe de plata facturilor de gaze şi apă.
38. De asemenea, acesta se plânge de dificultăţile considerabile cu care se confruntă
în ceea ce priveşte reînnoirea contactelor sale cu lumea exterioară şi dezvoltarea
personalităţii sale, dificultăţi care, în opinia sa, rezultau din faptul că nu mai putea folosi
mijloacele de transport în comun şi nu mai putea avea acces la anumite clădiri din oraş
destinate publicului, precum supermarketuri, bibliotecă, poştă, stadion, muzee, teatre
şi săli de expoziţie din cauza lipsei accesului special pentru persoanele cu handicap.
Acest lucru i-ar afecta grav integrarea în societate, l-ar afecta moral, l-ar face să resimtă
un sentiment de marginalizare în societate, unde nu ar putea să îşi exercite drepturile
garantate de convenţie.
În drept
A. Observaţie preliminară privind încadrarea capetelor de cerere ale reclamantului
39. În cererea sa, reclamantul invocă numeroase dispoziţii ale convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale, şi anume art. 6 § 1 şi 3 lit. b) şi c), art. 10, art. 13, art. 17 şi
art. 18 din convenţie, precum şi art. 2 din Protocolul nr. 4 şi art. 1 din Protocolul nr. 12.
360
40. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei,
nu se consideră legată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de guvern. În temeiul
principiului jura novit curia, aceasta a examinat deja din oficiu capetele de cerere din
perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat. Un capăt de cerere
se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau
argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei
din 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, şi Berktay împotriva
Turciei, nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001).
41. În speţă, Curtea reţine că Protocolul nr. 12 la convenţie, din care reclamantul
citează art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării, a intrat în vigoare, pentru
România, la 1 noiembrie 2006, adică după introducerea cererii. În cadrul principiilor
invocate supra la pct. 40, Curtea consideră că aceste capete de cerere ale reclamantului
se pretează mai bine unei examinări din perspectiva art. 6 § 1 şi art. 8 din convenţie, care
garantează dreptul de acces la o instanţă, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi
de familie, interpretate individual sau coroborate cu art. 14 din convenţie, care interzice
discriminarea în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
convenţie. În plus, Curtea va examina din oficiu dacă art. 34 din convenţie, interpretat
individual sau coroborat cu art. 14, a fost sau nu respectat, ţinând seama de imposibilitatea
pretinsă în speţă de reclamant de a contesta deciziile referitoare la drepturile sale cu
caracter civil şi de a epuiza astfel căile de recurs interne, conform art. 35 § 1 din convenţie,
din cauza lipsei amenajărilor care să îi permită accesul în clădirile instanţelor naţionale,
să ia lua legătura cu un avocat şi să utilizeze serviciile publice de poştă.
B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 34 din convenţie,
interpretate individual sau coroborate cu art. 14 din convenţie
42. În esenţă, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său de acces la o
instanţă, garantat de art. 6 § 1 din convenţie, şi se consideră victima unei discriminări,
contrară art. 14 din convenţie, în exercitarea acestui drept garantat tuturor. În părţile lor
relevante, articolele citate prevăd următoarele:
Art. 6
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale [...] de către
o instanţă independentă şi imparţială [...] care va hotărî [...] asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 14
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie […]”
Art. 34
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice
organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde
victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor
recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se
angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
361
43. Persoana în cauză susţine că, în lipsa unei rampe de acces care să îi permită
să intre în sediul comisiei medicale, al instanţelor competente şi al baroului avocaţilor,
acesta nu şi-a putut revendica drepturile recunoscute de legislaţia naţională şi nu a putut
contesta deciziile luate împotriva sa de către ultimul său angajator, de către comisia de
expertiză şi de către Casa Judeţeană de Pensii Neamţ. În special, acesta susţine că, şi
prezintă fotografii în sprijinul afirmaţiilor sale, a avut nevoie de ajutorul a două persoane
pentru a depăşi treapta de 17 cm situată la intrarea în sediul Tribunalului Neamţ. În plus,
acesta susţine că şi sediul Judecătoriei Piatra Neamţ îi era inaccesibil din cauză că, pe
întreaga durată legală în care putea contesta decizia referitoare la încetarea contractului
său, intrarea rezervată persoanelor cu handicap era în construcţie. Prin urmare, acesta nu
a reuşit nici să pledeze cu privire la temeinicia cauzei sale prin participare la şedinţele
fixate de instanţă, dacă ar fi putut-o sesiza.
44. De asemenea, acesta a susţinut că, în ciuda afecţiunii sale, nu a rămas inactiv
şi s-a deplasat în repetate rânduri la sediile instanţelor din Piatra Neamţ pentru a
găsi o modalitate de a contesta deciziile referitoare la drepturile sale, fără succes însă,
ţinând seama de obstacolele arhitecturale care îl împiedicau să intre. Acesta a telefonat
Avocatului poporului pentru a denunţa modul de calculare a pensiei sale de invaliditate.
Pentru revendicarea drepturilor sale recunoscute de legislaţia naţională, acesta a încercat
să contacteze personal, prin telefon, diferitele autorităţi în cauză şi, atunci când acest
lucru a fost posibil, formalităţile prevăzute de lege au fost efectuate de către membrii
anturajului său sau de către el însuşi prin poştă. Acesta observă faptul că trotuarele şi
pasajele pietonale din cartierul său erau innaccesibile şi că, chiar dacă se presupune că
ar fi putut avea acces la oficiul poştal, acesta nu ar fi fost în măsură să iniţieze proceduri
judiciare având în vedere că i-a fost imposibil să ia legătura cu un avocat. De asemenea,
chiar dacă procedurile puteau fi iniţiate de un terţ, acesta nu ar fi putut participa la
şedinţele de judecată, sediile instanţelor nefiind accesibile pentru el.
45. Guvernul respinge susţinerile reclamantului. Guvernul evidenţiază faptul că
acesta din urmă nu a manifestat niciun interes real de a contesta decizia referitoare la
încetarea activităţii sale, care a intervenit cu acordul părţilor şi la iniţiativa reclamantului,
nici eventualele consecinţe defavorabile ale deciziei în litigiu a casei de pensii din cauză
că, începând cu noiembrie 2004, acestuia i-a fost acordat dreptul la o indemnizaţie
pentru asistent.
46. În plus, Guvernul observă că, având în vedere actele medicale prezentate, este
imposibilă evaluarea situaţiei medicale a reclamantului la momentul faptelor şi că, fără
a nega gravitatea afecţiunii sale, trebuie să se constate că, la acel moment, persoana în
cauză era capabilă să se deplaseze la diferite instituţii din oraşul Piatra Neamţ, precum
şi la locul său de muncă, unde era capabil să urce în mod regulat între unsprezece şi
doisprezece trepte. Prin urmare, în opinia Guvernului, nu exista un obstacol de nedepăşit
în ceea ce priveşte urcarea de către persoana în cauză a singurei trepte de 17 cm care se afla
la intrarea în sediul Tribunalului Neamţ. De asemenea, Guvernul susţine că reclamantul
putea trimite contestaţiile prin poştă sau putea iniţia procedurile prin intermediul unui
mandatar, cum făcuse cu alte ocazii (supra, pct. 7 şi 43). Guvernul evidenţiază că, în
362
materie civilă, legislaţia naţională nu le impune părţilor să se prezinte personal în faţa

instanţei în cursul procedurii şi că, având în vedere natura litigiilor pe care reclamantul a
dorit să le iniţieze, asistenţa judiciară din partea unui avocat nu era obligatorie. În sfârşit,
acesta subliniază faptul că oficiul poştal situat în cartierul reclamantului era accesibil
persoanelor cu mobilitate redusă şi că nimic nu îl împiedica pe reclamant să ia legătura
cu baroul avocaţilor prin poştă sau fax.
47. Curtea reţine că reclamantul se plânge de faptul că nu a putut sta în justiţie
pentru a contesta decizia de încetare a activităţii sale profesionale şi nici pe cele prin
care, pe de o parte, i s-a acordat pensia şi, pe de altă parte, i-a fost refuzat dreptul la
un asistent personal care să îl ajute cu sarcinile zilnice. Este vorba aici, bineînţeles, de
contestaţiile care aveau implicaţii directe asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
civil, în sensul art. 6 § 1 din convenţie, care este astfel aplicabil. Curtea a afirmat deja
că această dispoziţie garantează reclamanţilor dreptul efectiv de acces la instanţe pentru
astfel de contestaţii. De asemenea, aceasta a declarat că un obstacol de fapt poate încălca
convenţia în acelaşi fel în care o poate face un obstacol juridic (Golder împotriva Regatului
Unit, 21 februarie 1975, pct. 26, seria A nr. 18).
48. Imposibilitatea pretinsă, în speţă, pentru reclamant, de a sta în justiţie din cauza
lipsei unui acces special la sediile instanţelor interne pentru persoanele cu mobilitate
redusă poate fi considerat un astfel de obstacol de fapt care să se opună dreptului de
acces la o instanţă în absenţa unor mijloace alternative care să compenseze acest lucru.
În fapt, dacă art. 6 § 1 garantează reclamanţilor dreptul efectiv de acces la o instanţă
pentru decizii referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, statul trebuie să
aleagă mijloacele care să fie folosite în acest scop. Cu toate acestea, în timp ce statele
contractante se bucură, în domeniu, de o anumită marjă de apreciere, Curtea trebuie
să se pronunţe în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor convenţiei [Airey
împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr. 32; Z. şi alţii împotriva Regatului
Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 91-93, CEDO 2001-V; Anakomba Yula împotriva Belgiei,
nr. 45413/07, pct. 31, CEDO 2009 (fragmente)]. O limitare a accesului la o instanţă
nu poate restrânge accesul liber pentru un justiţiabil astfel încât dreptul său de acces
la o instanţă să fie afectat în însăşi esenţa sa. Aceasta nu este conformă art. 6 § 1 decât
dacă vizează un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele folosite şi scopul vizat (Bellet împotriva Franţei, 4 decembrie 1995, pct. 31,
seria A nr. 333-B).
49. Şi art. 34 din convenţie poate intra în cauză dacă se dovedeşte că reclamantul
nu a putut epuiza căile de recurs interne, conform art. 35 § 1 din convenţie, şi nici
consulta un avocat care să îl ajute să îşi pregătească apărarea în faţa instanţelor naţionale,
şi nici comunica liber cu Curtea, din cauza lipsei unor amenajări speciale care să le
permită persoanelor cu mobilitate redusă să folosească serviciile publice de poştă. În
această privinţă, Curtea reaminteşe că îndeplinirea unui angajament asumat în temeiul
convenţiei impune uneori măsuri pozitive din partea statului şi că, într-un astfel de caz,
acesta nu trebuie să se limiteze la a rămâne pasiv [Marckx, citată anterior, pct. 31, şi De
Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (art. 50), 10 martie 1972, pct. 22, seria A nr. 14].
363
Statele pot lua astfel de măsuri în temeiul art. 34 care, instituind dreptul de recurs
individual, reprezintă unul dintre pilonii esenţiali ai eficacităţii sistemului convenţiei
[Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995 pct. 70, seria A nr. 310,
şi Mamatkoulov şi Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 şi 46951/99, pct. 100 şi
122, CEDO 2005-I].
50. În speţă, trebuie să se constate că părţile au opinii diferite în ceea ce priveşte
posibilitatea, pentru reclamant, la momentul faptelor, de a avea acces la sediile instanţelor
naţionale, baroului avocaţilor şi al comisiei medicale. Din motivele prezentate mai jos,
Curtea nu consideră necesar să accepte vreuna dintre versiunile faptelor. După exemplul
Guvernului, aceasta evidenţiază că dispoziţiile naţionale în vigoare la momentul respectiv
permiteau oricărei persoane care se considera vătămată de o decizie a autorităţilor
administrative sau a entităţilor de drept pivat să sesizeze instanţele prin poştă pentru
contestarea acesteia. Această posibilitate nu este supusă niciunei condiţii sau restricţii în
ceea ce privşte persoanele cu handicap. Dacă reclamantul a recunoscut că a folost de mai
multe ori serviciile publice de poştă din oraşul său de domiciliu pentru a trimite cereri
diferitelor autorităţi sau entităţi de drept privat, acesta nu a prezentat niciun argument
convingător care să justifice lipsa sa de acţiune în a sesiza prin poştă instanţele sau
entităţile administrative cu o eventuală contestare a deciziilor în litigiu.
51. În plus, Curtea reţine că reclamantul putea, în temeiul legislaţiei naţionale,
introduce o contestaţie în instanţă sau un recurs administrativ prin intermediul unui
mandatar, inclusiv un membru al familiei sale. Persoana în cauză recunoaşte că a
iniţiat proceduri în repetate rânduri şi că a îndeplinit formalităţi impuse de autorităţile
naţionale prin intermediul membrilor familiei sale sau prin persoane din anturajul său,
dar nu prezintă niciun argument care să justifice lipsa de acţiune similară în ceea ce
priveşte deciziile în litigiu. Aceste circumstanţe pun sub semnul întrebării dorinţa sa
reală de a le contesta.
52. De asemenea, Curtea observă că, având în vedere natura procedurilor pe care
reclamantul dorea să le iniţieze la nivel naţional, asistenţa unui avocat nu era o condiţie
pentru a iniţia sau a asigura buna desfăşurare a acestora până la obţinerea unei decizii
definitive. În plus, modul extrem de clar şi coerent în care reclamantul, fără a apela
la serviciile unui avocat, şi-a formulat capetele de cerere în faţa Curţii, a prezentat
faptele cererii sale şi a răspuns în scris tuturor cererilor Curţii din 19 august 2004, data
introducerii cererii, din 21 decembrie 2009, data de la care, în urma unei cereri din partea
Curţii, a fost reprezentat de un avocat, pune sub semnul îndoielii relevanţa argumentului
său confrm căruia acesta nu a putut iniţia proceduri judiciare fără a beneficia de asistenţa
unui avocat. În esenţă, este vorba de prezentarea în faţa instanţelor naţionale a aceloraşi
fapte şi capete de cerere prezentate în faţa Curţii. De asemenea, Curtea evidenţiază că
persoana în cauză putea şi să contacteze baroul avocaţilor prin poştă sau fax şi că, în orice
caz, dacă acesta a introdus o acţiune în instanţă fără a beneficia de asistenţă din partea
unui avocat, ar fi putut solicita instanţei competente, pentru a examina această acţiune,
să beneficieze de asistenţă gratuită din partea unui avocat care să-i acorde asistenţă sau
care să îi apere drepturile în cursul procedurilor naţionale (supra, pct. 35).
364
53. În sfârşit, în măsura în care reclamantul pretinde că nu avea acces la oficiul poştal,
Curtea evidenţiază faptul că clădirea situată în cartierul în care acesta locuia şi în care
se afla oficiul poştal nu necesita amenajări pentru a putea fi accesibilă persoanelor cu
deficienţe locomotorii, conform elementelor prezentate de Guvern. În orice caz, accesul
reclamantului la respectivul oficiu poştal nu era indispensabil pentru a trimite o scrisoare.
De asemenea, Curtea nu poate ignora faptul că reclamantul a folosit aceste servicii în
repetate rânduri la date apropiate de încheierea termenelor prevăzute de legislaţie pentru
depunerea unei contestări a deciziilor în litigiu. În special, Curtea reţine că reclamantul a
putut trimite, în august 2004, adică la scurt timp de la încheierea termenelor stabilite de
lege pentru contestarea deciziilor naţionale în litigiu, scrisoarea prin care a sesizat Curtea
cu o cerere în temeiul art. 34 din convenţie şi observă că, ulterior, acesta a comunicat
periodic cu Curtea prin poştă.
54. În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că nici dreptul de acces la o
instanţă, nici dreptul de recurs individual garantat de art. 34 din convenţie nu au fost
încălcate de obstacole de nedepăşit care să îl fi împiedicat pe reclamant să stea în justiţie
pentru a contesta deciziile naţionale privind drepturile sale civile, să introducă o cerere şi
să comunice liber cu Curtea. Curtea nu evidenţiază, printre circumstanţele deosebite ale
cauzei, niciun tratament discriminatoriu faţă de reclamant din partea autorităţilor din
Piatra Neamţ sau din partea autorităţilor naţionale.
55. Reiese că aceste capete de cerere sunt vădit nefondate şi trebuie respinse în sensul
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie, interpretat
individual sau coroborat cu art. 14
56. Reclamantul pretinde o discriminare contrară art. 14 din convenţie, citat anterior,
în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la respectarea vieţii sale private, din cauza stării
sale fizice. Conform art. 8 din convenţie:
57. În primul rând, persoana în cauză pretinde că situaţia sa nu a fost examinată
corespunzător de comisia însărcinată cu expertiza persoanelor cu handicap astfel încât
respectiva autoritate să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză, cu privire la drepturile
sale prevăzute de legislaţia naţională, printre care, în special, dreptul de a beneficia de
ajutorul unui asistent cu activităţile zilnice, de tratament medical şi de un program de
readaptare şi integrare socială corespunzător situaţiei sale speciale. De asemenea, acesta
se plânge de consecinţele asupra vieţii sale private pe care le-a avut decizia fostului său
angajator de a-i încheia contractul de muncă, cea a comisiei de expertiză prin care i-a
365
fost refuzat dreptul la un asistent personal şi cea a casei de pensii, decizii despre care
afirmă că nu le-a putut contesta din cauza lipsei unei căi de acces în clădirile autorităţilor
şi instanţelor naţionale în cauză. De asemenea, reclamantul pretinde că statul nu a
luat măsuri de amenajare a accesului persoanelor cu mobilitate redusă, aşa cum era
acesta, în clădirile din oraş destinate publicului, precum supermarketuri, bibliotecă,
poştă, stadion, muzee, teatre şi săli de expoziţie, precum şi la mijloacele de transport
în comun. Reclamantul susţine că acesta îi afectează grav integrarea în societate şi îi
creează dificultăţi majore pentru reluarea contactelor cu lumea exterioară şi dezvoltarea
personalităţii sale.
58. Guvernul consideră că art. 8 din convenţie nu se aplică faptelor speţei şi că cererea
se aseamănă cu o veritabilă actio popularis, având în vedere numărul considerabil de clădiri
enumerate de reclamant. Pe de altă parte, acesta subliniază faptul că persoana în cauză
a omis să aducă capetele de cerere la cunoştinţa autorităţilor naţionale şi le-a prezentat
direct Curţii. Acesta susţine că reclamantul putea contesta decizia referitoare la încetarea
activităţii sale profesionale în faţa Tribunalului Neamţ şi că putea ataca şi decizia din
28 iunie 2004 a casei de pensii în termen de patruzeci şi cinci de zile de la data la care
i-a fost notificată; în ceea ce priveşte decizia comisiei de expertiză, persoana în cauză a
omis să o conteste în faţa comisiei superioare de expertiză medicală. În plus, Guvernul
precizează că atât Constituţia, cât şi legile naţionale consacră principiul egalităţii
drepturilor între persoane şi interzic orice formă de discriminare (supra, pct. 30).
59. Punând sub semnul întrebării dorinţa reală a reclamantului de a contesta deciziile
în litigiu, Guvernul subliniază că, de fiecare dată când persoana în cauză a adresat o
cerere autorităţilor, acestea au reacţionat prompt şi că niciunul dintre elementele pretinse
de domnul Farcaş în faţa Curţii nu a făcut obiectul unei petiţii sau contestaţii la nivel
naţional.
60. În sfârşit, Guvernul consideră că autorităţile naţionale au dat dovadă de grijă
constantă în materie de drepturi ale persoanelor cu handicap, de a îmbunătăţi protecţia
specială implementată (supra, pct. 26-30).
61. Reclamantul contestă argumentele Guvernului invocând, pe de o parte,
consecinţele directe şi imediate pe care deciziile în litigiu le-au avut asupra vieţii sale
private, care, în opinia sa, fac art. 8 aplicabil. Pe de altă parte, acesta susţine că i-a fost
imposibil să aibă acces în sediile instanţelor şi ale autorităţilor competente pentru a
introduce eventuale contestaţii împotriva deciziilor în litigiu sau pentru a participa
la procedurile naţionale, circumstanţe care, în opinia sa, au făcut ineficiente căile de
recurs indicate de Guvern. Acesta subliniază că, în ciuda deficienţelor sale fizice, nu
a rămas inactiv: acesta s-a deplasat în repetate rânduri la sediile instanţelor din Piatra
Neamţ pentru a găsi o modalitate de contestare a deciziilor referitoare la drepturile sale
fără a reuşi totuşi, obstacolele arhitecturale rămânând aceleaşi mai multe luni; în plus,
acesta a telefonat Avocatului poporului pentru a se plânge de modul în care pensia sa de
invaliditate a fost calculată şi a încercat, fără succes, să ia legătura, telefonic, cu diversele
instituţii în cauză.
366
62. Curtea evidenţiază că acest capăt de cerere presupune două secţiuni distincte,
deşi în aparenţă strâns legate. Prima vizează deciziile pronunţate de ultimul angajator al
reclamantului şi de diferitele autorităţi administrative la adresa sa, consecinţele acestora
asupra vieţii private a persoanei în cauză şi imposibilitatea, pentru reclamant, de a le
contesta din cauza obstacolelor arhitecturale care nu i-au permis accesul în sediile
autorităţilor şi instanţelor competente. Cea de-a doua secţiune vizează pretinsa neluare
de către autorităţi a unor măsuri pozitive care să permită accesul persoanei în cauză la
anumite clădiri publice şi circulaţia în oraş.
63. În ceea ce priveşte prima secţiune, Curtea nu exclude, în circumstanţele speţei
şi având în vedere, în special, consecinţele deciziilor în litigiu asupra vieţii zilnice a
reclamantului, aplicarea art. 8. Totuşi, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire
la aplicabilitatea acestei dispoziţii – interpretată individual sau coroborată cu art. 14 – având
în vedere că această parte a cererii este inadmisibilă din motivele indicate mai jos.
64. Curtea reaminteşte că statele nu sunt obligate să răspundă de acţiunile lor în
faţa unui organism internaţional înainte de a avea posibilitatea de a remedia situaţia
în ordinea lor juridică internă, finalitatea art. 35 § 1 dn convenţie fiind de a le acorda
statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia pretinsele alegaţii care li se aduc
înainte ca aceste alegaţii să fie supuse organelor convenţiei (a se vedea, de exemplu,
Hentrich împotriva Franţei, 22 septembrie 1994, pct. 33, seria A nr. 296‑A, şi Remli
împotriva Franţei, 23 aprilie 1996, pct. 33, Culegere 1996-II). Această regulă se bazează
pe ipoteza, care face obiectul art. 13 din convenţie – cu care prezintă strânse afinităţi – că
ordinea internă oferă o cale de recurs efectivă împotriva încălcărilor pretinse. Astfel,
aceasta reprezintă un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de
apărare instituit de convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale
de garantare a drepturilor omului [a se vedea, printre multe altele mai sus, Handyside
împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24, Selmouni împotriva
Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 74, CEDO 1999‑V, Kudła împotriva Poloniei (MC),
nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000‑XI, Andrášik şi alţii împotriva Slovaciei (dec.),
nr. 57984/00, 60237/00, 60242/00, 60679/00, 60680/00, 68563/01 şi 60226/00,
CEDO 2002‑IX]. Astfel, capătul de cerere cu care se doreşte să se sesizeze Curtea
trebuie ridicat, în primul rând, cel puţin pe fond, în forma şi termenele stabilite de
dreptul intern, în faţa instanţelor naţionale corespunzătoare (Cardot împotriva Franţei,
19 martie 1991, pct. 34, seria A nr. 200).
65. În speţă, reclamantul nu pretinde că respectivele căi de recurs indicate de Guvern
supra, pct. 58, nu ofereau perspective rezonabile de reuşită sau că ar fi fost, în fapt,
epuizate. Argumentele sale vizează, în esenţă, imposibilitatea materială în care s-a aflat
de a avea acces la acestea din cauza obstacolelor arhitecturale care l-au împiedicat să
depună cereri sau să participe la procedura în faţa instanţelor şi autorităţilor în cauză.
În temeiul art. 6 § 1, Curtea a constatat că nu existaseră obstacole de nedepăşit care să
împiedice persoana în cauză să conteste deciziile referitoare la drepturile sale cu caracter
civil şi care i-ar fi încălcat astfel accesul la instanţă. Curtea nu identifică niciun element
care să conducă la o concluzie diferită în temeiul art. 8.
367
66. Bineînţeles, astfel cum Curtea a reamintit în repetate rânduri, art. 35 § 1 trebuie
să se aplice cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Această regulă nu se
aplică automat şi nu are un caracter absolut; pentru verificarea respectării sale, trebuie
să se ţină seama de circumstanţele cauzei (Kornakovs împotriva Letoniei, nr. 61005/00,
pct. 143, 15 iunie 2006). Ţinând seama în mod realist de recursurile prevăzute în teorie
în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, dar şi de toate circumstanţele speţei,
inclusiv situaţia personală a reclamantului, Curtea consideră că nu se poate considera
că acesta din urmă a făcut tot ce se putea aştepta în mod rezonabil din partea sa pentru
epuizarea căilor de recurs interne. Simplul fapt că acesta a telefonat Avocatului poporului
nu poate fi considerat un demers suficient în temeiul art. 35 § 1 din convenţie, ţinând
seama de existenţa căilor de recurs cu o bază juridică clară în dreptul intern şi prin
intermediul cărora persoana în cauză avea, în mod cert, posibilitatea de a invoca în faţa
organelor naţionale competente, cel puţin pe fond, capetele de cerere formulate ulterior
în faţa Curţii.
67. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de
recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
68. În ceea ce priveşte cea de-a doua secţiune, Curtea reaminteşte că art. 8 din
convenţie nu se poate aplica ca regulă generală şi de fiecare dată când viaţa cotidiană a
unei persoane care pretinde o lipsă de acces la clădirile publice este în cauză, ci doar în
cazul în care o astfel de lipsă de acces o împiedică să îşi ducă viaţa astfel încât dreptul
său la dezvoltare personală şi dreptul său de a stabili şi întreţine relaţii cu alte fiinţe
umane şi lumea exterioară sunt compromise. Într-un astfel de caz, o obligaţie pozitivă
din partea statului poate fi stabilită pentru a asigura accesul la instituţiile menţionate
[Mółka (dec.), citată anterior, şi Zehnalová şi Zehnal (dec.), citată anterior]. În speţă,
având în vedere caracterul general al alegaţiilor reclamantului, îndoiala persistă în ceea
ce priveşte utilizarea zilnică a acestor instituţii de către reclamant şi în ceea ce priveşte
existenţa unei legături directe între măsurile impuse statului şi viaţa privată a persoanei
în cauză.
69. În plus, Curtea observă că autorităţile naţionale nu au fost inactive şi că situaţia
în oraşul în care locuia reclamantul s-a îmbunătăţit treptat în ultimii ani în urma
noilor obligaţii care le-au revenit autorităţilor în temeiul legislaţiei naţionale adoptate
în perioada considerată (supra, pct. 27-29). Dispozitivul implementat la nivel naţional
nu include nicio condiţie care să împiedice sau restrângă participarea persoanelor cu
deficienţe locomotorii la viaţa socială, economică sau culturală a ţării, ci, din contră,
acesta încearcă să elimine eventualele obstacole pe care aceste persoane le pot întâlni
în încercările lor de a stabili contacte cu lumea exterioară, creând drepturi specifice şi
impunând diferiţilor actori ai vieţii publice obligaţii pentru a facilita accesul acestor
persoane în diferitele clădiri destinate publicului şi integrarea lor în societate.
70. În sfârşit, fără a subestima dificultăţile cu care reclamantul se poate confrunta
zilnic în demersurile pe care le întreprinde pentru a stabili şi dezvolta contacte cu lumea
exterioară, Curtea consideră important şi faptul că, din noiembrie 2004, adică la puţin
368
timp de la data introducerii cererii în faţa sa, reclamantului i s-a recunoscut dreptul de
a beneficia de un asistent personal în urma reexaminării situaţiei sale şi că, de atunci,
acesta primeşte în mod regulat o indemnizaţie cu acest titlu (supra, pct. 21).
71. Având în vedere toate aceste consideraţii, Curtea consideră că acest capăt de
cerere al reclamantul bazat pe art. 8 din convenţie este incompatibil ratione materiae cu
dispoziţiile acesteia în sensul art. 35 § 3. Rezultă că art. 14 nu poate fi luat în considerare
[a se vedea, mutatis mutandis, Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 39, Culegere
1998‑I, şi Zehnalová şi Zehnal (dec.), citată anterior] şi că această parte a cererii trebuie
respinsă conform art. 35 § 4.
Declară cererea inadmisibilă.
Grefier Preşedinte
369
INDEX
Abuz în serviciu contra intereselor Art. 1 din Protocolul nr. 7

publice Ahmed împotriva României, pct. 41
Adrian Constantin împotriva României, Geleri împotriva României, pct. 38
pct. 17
Art. 1 din Protocolul nr. 12
Acces la propriul dosar întocmit de Alois Farcaş împotriva României, pct. 41
Securitate
Andreescu împotriva României, pct. 90 Art. 2
Carabulea împotriva României, pct. 84
Acţiune în revendicare Soare şi alţii împotriva României, pct. 106
Maria Atanasiu împotriva României,
pct. 118 Art. 3
Amendă penală Marcu împotriva României, pct. 50
Andreescu împotriva României, pct. 76 Ali împotriva României, pct. 51
Geleri împotriva României, pct. 49
Anchetă efectivă Soare şi alţii împotriva României, pct. 177
Soare şi alţii împotriva României, pct. 106 Art. 5
Ahmed împotriva României, pct. 25
Anchetă imparţială Soare şi alţii împotriva României, pct. 224
Art. 6
Andreescu împotriva României, pct. 55
Anchetă promptă
SC Placebo Consult SRL împotriva
României, pct. 24
Aprecierea probelor
pct. 108
Raban împotriva României, pct. 20
Armă de foc
Ştefănică împotriva României, pct. 24
Soare şi alţii împotriva României, pct. 106
AGVPS împotriva României, pct. 44
Ali împotriva României, pct. 87
Art. 1 din Protocolul nr. 1
Marian Niţă împotriva României, pct. 24
Adrian Constantin împotriva României,
României, pct. 43
pct. 14
Alois Farcaş împotriva României, pct. 42
pct. 125
371
Art. 8 Asociaţie profesională

Marcu împotriva României, pct. 80 Consiliul Consilierilor Juridici Argeş
Raban împotriva României, pct. 20 împotriva României, pct. 22
Nistor împotriva României, pct. 52
Geleri împotriva României, pct. 20 Autopsie
Alois Farcaş împotriva României, pct. 56 Carabulea împotriva României, pct. 88
Art. 10 Autoritate tutelară

Andreescu împotriva României, pct. 71 Nistor împotriva României, pct. 105
Art. 11 Avocat
AGVPS împotriva României, pct. 59 Consiliul Consilierilor Juridici Argeş
Consiliul Consilierilor Juridici Argeş împotriva României, pct. 29
împotriva României, pct. 22 Alois Farcaş împotriva României, pct. 52
Art. 13 Bun
Carabulea împotriva României, pct. 152 SC Placebo Consult SRL împotriva
Marcu împotriva României, pct. 65 României, pct. 46
Nistor împotriva României, pct. 114 Maria Atanasiu împotriva României,
Soare şi alţii împotriva României, pct. 181 pct. 126
Art. 14 Bun actual

Carabulea împotriva României, pct. 168 Maria Atanasiu împotriva României,
Soare şi alţii împotriva României, pct. 197 pct. 133
Cale de atac
Art. 34 Carabulea împotriva României, pct. 164
Marcu împotriva României, pct. 95 SC Placebo Consult SRL împotriva
AGVPS împotriva României, pct. 38 României, pct. 29
Soare şi alţii împotriva României, pct. 210 Maria Atanasiu împotriva României,
Consiliul Consilierilor Juridici Argeş pct. 117
împotriva României, pct. 25 Marcu împotriva României, pct. 73
Alois Farcaş împotriva României, pct. 42 Ali împotriva României, pct. 51
Art. 35 Geleri împotriva României, pct. 50
Ali împotriva României, pct. 56 Soare şi alţii împotriva României, pct. 189
Art. 46
Maria Atanasiu împotriva României, Calomnie
pct. 195 Andreescu împotriva României, pct. 67
Asistenţă medicală adecvată Caracter arbitrar

Marcu împotriva României, pct. 51 Ahmed împotriva României, pct. 54
372
Index
Caracter inadecvat al anchetei Maria Atanasiu împotriva României,

Carabulea împotriva României, pct. 151 pct. 110
Certificat medical
Geleri împotriva României, pct. 53 Detenţie
Comitetul pentru Prevenirea Torturii Carabulea împotriva României, pct. 94
Carabulea împotriva României, pct. 99 Marcu împotriva României, pct. 52
Concediere colectivă Soare şi alţii împotriva României, pct. 232
Ştefănică împotriva României, pct. 32
„Dincolo de orice îndoială”
Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii
Competenţa instanţei de recurs în Discriminare

materie penală Carabulea împotriva României, pct. 168,
Andreescu împotriva României, pct. 66 Opinia comună A. Gyulumyan, A. Power,
Opinia I. Ziemele
Condiţii de detenţie Soare şi alţii împotriva României, pct. 197
Marcu împotriva României, pct. 61 Alois Farcaş împotriva României, pct. 41
Discurs public
Consilier juridic Andreescu împotriva României, pct. 88
Consiliul Consilierilor Juridici Argeş
împotriva României, pct. 29 Dizolvare judiciară
Control public
Carabulea împotriva României, pct. 131 Divorţ
Convenţia de la Haga asupra aspectelor
civile ale răpirii internaţionale de copii Drept de proprietate
Raban împotriva României, pct. 20 SC Placebo Consult SRL împotriva
României, pct. 43
Deces
pct. 125
Decizie administrativă Drept de şedere

Maria Atanasiu împotriva României, Ahmed împotriva României, pct. 46
pct. 146 Geleri împotriva României, pct. 27
Despăgubiri Drept de vizită

Carabulea împotriva României, pct. 165 Nistor împotriva României, pct. 52
373
Dreptul la apărare Durata procedurii

Adrian Constantin împotriva României, SC Placebo Consult SRL împotriva
pct. 16 României, pct. 34
Dreptul la libertate şi siguranţă
Ahmed împotriva României, pct. 25 Etnie romă
Soare şi alţii împotriva României, pct. 224 Carabulea împotriva României, Opinia
comună A. Gyulumyan, A. Power
Dreptul la libera exprimare
Andreescu împotriva României, pct. 71 Examen medical
Dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie Executarea unei hotărâri judecătoreşti
Marcu împotriva României, pct. 80 Maria Atanasiu împotriva României,
Raban împotriva României, pct. 20 pct. 182
Geleri împotriva României, pct. 20 Expertiză medico-legală
Alois Farcaş împotriva României, pct. 56 Soare şi alţii împotriva României, pct. 146
Dreptul la un proces echitabil Expulzare

Andreescu împotriva României, pct. 55 Ahmed împotriva României, pct. 25
Carabulea împotriva României, pct. 152 Geleri împotriva României, pct. 22
României, pct. 24 Federaţie
Maria Atanasiu împotriva României, AGVPS împotriva României, pct. 44
pct. 108
Raban împotriva României, pct. 20 Fondul Proprietatea
Ştefănică împotriva României, pct. 24 Maria Atanasiu împotriva României,
AGVPS împotriva României, pct. 44 pct. 151
Adrian Constantin împotriva României, Forţa obligatorie şi executarea
pct. 14 hotărârilor CEDO
Alois Farcaş împotriva României, pct. 42 Maria Atanasiu împotriva României,
pct. 195
Dreptul la un recurs efectiv
Carabulea împotriva României, pct. 152 „Forţă absolut necesară”
Marcu împotriva României, pct. 65 Soare şi alţii împotriva României, pct. 138
Soare şi alţii împotriva României, pct. 181 „Forţă proporţională”
Dreptul la viaţă
Carabulea împotriva României, pct. 84 Fosta Securitate
Soare şi alţii împotriva României, pct. 106 Andreescu împotriva României, pct. 58
374
Index
Funcţie publică „Jura novit curia”

Andreescu împotriva României, pct. 75 Alois Farcaş împotriva României, pct. 40
Garanţii procedurale în caz de expulzare Jurisprudenţă divergentă

a străinilor Ştefănică împotriva României, pct. 26
Ahmed împotriva României, pct. 41 Consiliul Consilierilor Juridici Argeş
Geleri împotriva României, pct. 38 împotriva României, pct. 29
Graţiere Legea nr. 112/1995

Marian Niţă împotriva României, pct. 28 Maria Atanasiu împotriva României,
Geleri împotriva României, pct. 24 pct. 112
Insolvabilitate Legea nr. 1/2000

AGVPS împotriva României, pct. 39 Maria Atanasiu împotriva României,
pct. 141
Interesul minorului
Raban împotriva României, pct. 28 Legea nr. 10/2001
Nistor împotriva României, pct. 61 Maria Atanasiu împotriva României,
pct. 112
Interogatoriu
Legea nr. 247/2005
pct. 141
Interzicerea torturii
Legitimă apărare
Marcu împotriva României, pct. 50
Geleri împotriva României, pct. 49 Libertatea de întrunire şi asociere
Soare şi alţii împotriva României, pct. 177 AGVPS împotriva României, pct. 59
Investigator sub acoperire împotriva României, pct. 22
Lipsa accesului la dosarul medical din
Încetare a urmăririi penale închisoare
Soare şi alţii împotriva României, pct. 170 Marcu împotriva României, pct. 90
Încredinţare minor Luare în custodie publică

Raban împotriva României, pct. 37 Ahmed împotriva României, pct. 26
Martor
Înscenare Soare şi alţii împotriva României, pct. 235
Minor
Învestire cu formulă executorie Raban împotriva României, pct. 25
Nistor împotriva României, pct. 102 Nistor împotriva României, pct. 55
375
„Necesar într-o societate democratică” Plăţi compensatorii

Andreescu împotriva României, pct. 83 Ştefănică împotriva României, pct. 33
Nistor împotriva României, pct. 58 Plângere „admisibilă”
AGVPS împotriva României, pct. 72 Carabulea împotriva României, pct. 164
Consiliul Consilierilor Juridici Argeş Plângere credibilă
împotriva României, pct. 35 Soare şi alţii împotriva României, pct. 189
Neglijenţă în serviciu Plângere împotriva actelor procurorului

Adrian Constantin împotriva României, Ali împotriva României, pct. 59
pct. 23
Poliţist
Neînapoiere minor Soare şi alţii împotriva României, pct. 113
„Prevăzut de lege”
Neîncepere a urmăririi penale Andreescu împotriva României, pct. 81
Carabulea împotriva României, pct. 156 Nistor împotriva României, pct. 56
Ali împotriva României, pct. 61 Geleri împotriva României, pct. 30
Nefurnizarea de asistenţă medicală împotriva României, pct. 35
adecvată
Carabulea împotriva României, pct. 84 Principiul disponibilităţii
Ali împotriva României, pct. 71 SC Placebo Consult SRL împotriva
României, pct. 39
Nevoie socială imperioasă
Andreescu împotriva României, pct. 74 Principiul justului echilibru
Consiliul Consilierilor Juridici Argeş Maria Atanasiu împotriva României,
împotriva României, pct. 32 pct. 166
Ordine publică Principiul egalităţii armelor

Consiliul Consilierilor Juridici Argeş Ali împotriva României, pct. 104
împotriva României, pct. 29
Principiul publicităţii şedinţei de
Ordonanţă preşedinţială judecată
Nistor împotriva României, pct. 85 AGVPS împotriva României, pct. 44
Penitenciar-spital Principiul securităţii raporturilor

Carabulea împotriva României, pct. 123 juridice
Pensie de invaliditate României, pct. 24
Alois Farcaş împotriva României, pct. 44 Marian Niţă împotriva României, pct. 26
Persoană cu handicap Privare de libertate

Alois Farcaş împotriva României, pct. 43 Ahmed împotriva României, pct. 26
376
Index
Carabulea împotriva României, pct. 112 Recurs

Soare şi alţii împotriva României, pct. 224 Andreescu împotriva României, pct. 62
Probă Recurs efectiv

Adrian Constantin împotriva României, Marcu împotriva României, pct. 74
pct. 20
Recurs în anulare
Procedura hotărârii pilot SC Placebo Consult SRL împotriva
Maria Atanasiu împotriva României, României, pct. 26
pct. 195 Ştefănică împotriva României, pct. 37
Procedură administrativă
Maria Atanasiu împotriva României, Refugiat
pct. 112 Ahmed împotriva României, pct. 43
Profesie liberală
Consiliul Consilierilor Juridici Argeş Rele tratamente
împotriva României, pct. 29 Carabulea împotriva României, pct. 84
Proporţional cu scopul legitim urmărit Geleri împotriva României, pct. 49
Geleri împotriva României, pct. 26 Soare şi alţii împotriva României, pct. 193
împotriva României, pct. 33 Restituire imobil naţionalizat
Proporţionalitate pct. 125
Maria Atanasiu împotriva României, Retragerea autorităţii părinteşti
pct. 115 Marcu împotriva României, pct. 80
Protecţia proprietăţii Reţinere

SC Placebo Consult SRL împotriva Soare şi alţii împotriva României, pct. 218
României, pct. 43
Maria Atanasiu împotriva României, Reunirea copilului cu părintele
pct. 125 Nistor împotriva României, pct. 91
Protecţia specială a persoanelor cu Sarcina probei

handicap Carabulea împotriva României, pct. 109,
Alois Farcaş împotriva României, pct. 26 Opinia comună A. Gyulumyan, A. Power
Răspundere civilă delictuală Schimbarea încadrării juridice

Andreescu împotriva României, pct. 77 Andreescu împotriva României, pct. 67
Carabulea împotriva României, pct. 156 Adrian Constantin împotriva României,
Marcu împotriva României, pct. 51 pct. 14
377
„Scop legitim” Tratamente inumane şi degradante

Andreescu împotriva României, pct. 82 Carabulea împotriva României, pct. 139
Ultimul cuvânt al inculpatului
Siguranţă naţională Andreescu împotriva României, pct. 58
Geleri împotriva României, pct. 22 Uniunea Naţională a Barourilor din
România
Spaţiu vital al deţinutului Consiliul Consilierilor Juridici Argeş
Ali împotriva României, pct. 83 împotriva României, pct. 29
„Speranţă legitimă”
Utilitate publică
pct. 134
pct. 166
Străin AGVPS împotriva României, pct. 72
Geleri împotriva României, pct. 23 Victimă
Şedinţă publică de judecată Consiliul Consilierilor Juridici Argeş
Andreescu împotriva României, pct. 63 împotriva României, pct. 25
Termen rezonabil Violenţe

SC Placebo Consult SRL împotriva Carabulea împotriva României, pct. 93
României, pct. 34 Soare şi alţii împotriva României, pct. 206
Tortură
Marcu împotriva României, pct. 50
378

Culegere CEDO Vol 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegere CEDO Vol 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutul J

Culegere de jurisprudenţă CEDO — volumul II

Judecător Nicolae Horatius Dumbravă

Culegere de jurisprudenţă CEDO

Traducere şi revizie Gabriela Andreea Andreica, Oana Gherăsoiu-Roşu

Revizie juridică: Costin Leonard Fălcuţă, Ana Maria Georgescu,

Tehnoredactare şi Vlad Mihai

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© 2011 INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA

În sistemul român de drept, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului

Judecător Nicolae Horatius Dumbravă

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii

Printre obiectivele Institutului European din România se numără şi sprijinirea,

prof. univ. dr. Gabriela Drăgan

Cauza Andreescu împotriva României p. 11

Cauza Ahmed împotriva României p. 32

Cauza Carabulea împotriva României p. 46

Cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României p. 90

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României p. 100

Cauza Marcu împotriva României p. 142

Cauza Raban împotriva României p. 161

Cauza Nistor împotriva României p. 172

Cauza Ștefănică și alții împotriva României p. 197

Cauza AGVPS Bacău împotriva României p. 207

Cauza Ali împotriva României p. 221

Cauza Marian Niță împotriva României p. 242

Cauza Geleri împotriva României p. 255

Cauza Soare și alții împotriva României p. 273

Cauza Adrian Constantin împotriva României p. 343

Decizie cu privire la admisibilitatea cererii nr. 32596/04 p. 352

(Cererea nr. 19452/02)

Hotărârea din 8 iunie 2010

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

B. Conferinţa de presă ţinută de reclamant la 20 februarie 2001

20. Discursul reclamantului a avut parte de o mare acoperire mediatică. De exemplu,

25. În concluziile scrise, reclamantul susţine că revelarea unor astfel de informaţii şi

exprimare garantat de Constituţie, instanţa a dispus, de asemenea, că toate cheltuielile

preambul dificultăţile întâlnite în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului

56. Guvernul contestă acest argument.

autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere Prezentul articol nu împiedică

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate

72. Guvernul contestă acest argument.

77. Guvernul admite că hotărârea Tribunalului Bucureşti din 29 octombrie 2001

fiind un om de cultură, fost Ministru al Culturii şi al Afacerilor Externe şi fost membru

imputările de facto şi judecăţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

(Cererea nr. 34621/03)

Hotărârea din 13 iulie 2010

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar al dispoziţiei de părăsire a

B. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curţii Constituţionale

Totodată, Curtea constată că interdicţia stabilită de legiuitor pentru cetăţenii

Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu încalcă

Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor

24. Dispoziţiile relevante sunt redactate după cum urmează:

a) dreptul de şedere în România, până la expirarea unui termen de 15 zile de la

persoanelor astfel reţinute, include obligaţia autorităţilor de a informa străinii cazaţi în

a. să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

49. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi invocă necomunicarea motivelor

(Cererea nr. 45661/99)

Hotărârea din 13 iulie 2010

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta

5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii scrise (art. 59 § 1).