URMARIREA PENALA
52, 253, 270)
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE
Articolul 252. Obiectul si scopul urmaririi penale
1. Prin „colectarea probelor necesare” se înţeleg operaţiile de descoperire,
fixare, verificare şi apreciere a probelor prin procedeele probatorii prevăzute
de prezentul Cod (Partea generală, Titlul IV, Capitolul III) precum şi prin
măsurile operative de investigaţii prevăzute de articolul 6 al Legii privind
activitatea operativă de investigaţii.
2. Prin „existenţa infracţiunii” se înţelege în primul rînd existenţa materială a
unei fapte şi în al doilea dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi
constituie o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată.
3. Prin „identificarea făptuitorului” se are în vedere că probele colectate trebuie
să ajute la depistarea celor care au săvîrşit fapta penală (autori, organizatori,
instigatori sau complici) şi atragerea lor în calitate de învinuit potrivit
articolelor 280-282.
4. În obiectul urmăririi penale, pe lîngă cele menţionate expres, se înscrie
stabilirea şi altor împrejurări a cauzei pentru aflarea adevărului, reieşind din
articolele 19 alin.3 şi 254.
5. Urmărirea penală este activitate obligatorie de pregătire prejudiciară a
materialelor cauzei penale, deci scopul acesteia este trimiterea cauzei în
judecată pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului sau după caz
pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
6. În vederea realizării obiectului şi scopului urmăririi penale organul de
urmărire penală (conducătorul organului de urmărire penală, ofiţerul de
urmărire penală) şi procurorul exercită atribuţiile prevăzute de prezentul Cod.
Articolul 253. Organele de urmarire penala
1. Din conţinutul articolului comentat rezultă noţiunea în sens larga de organ de
urmărire penală unde se include şi procurorul. În principal procurorul
(procuratura) în sistemul organelor de urmărire penală este organ care
conduce întreaga activitate efectuată de organele de urmărire penală propriu-
zise. În cazurile prevăzute de articolul 270, procurorul (procuratura) exercită
nemijlocit urmărire penală, deci este organ de urmărire penală în sens îngust.
Prin urmare reieşind din dispoziţiile Constituţiei (art.124), a Legii cu privire
la Procuratură (art.4 pct.b) şi dispoziţiile prezentului Cod 8art.
rezultă că procurorul (procuratura) este organ de urmărire penală cu atribuţii
de conducere sau după caz de exercitare nemijlocită a urmăririi penale.
2. În cadrul Ministerului Afacerilor, Serviciului de Informaţii şi Securitate,
Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei sînt formate subdiviziuni după caz (departament,
direcţie, secţie) pentru efectuarea urmăririi penale. Subdiviziunile de
urmărire penală din cadrul acestor organe sînt conduse de ofiţeri de urmărire
penale cu atribuţii prevăzute de articolul 56. aceste subdiviziuni reprezintă
organele de urmărire penală în sens îngust.
3. Ofiţerii de urmărire penală se subordonează organizaţional atît
conducătorului organului de urmărire penală conform articolului 56, precum
şi conducătorul instituţiei respective (ministerului sau după caz directorului).
4. Independenţa ofiţerului de urmărire penală presupune posibilitatea executării
tuturor atribuţiilor prevăzute de articolul 57 după propria convingere.
Ofiţerul de urmărire penală determină desinestătător direcţia de cercetare
precum şi procedeele probatorii care urmează a fi efectuate. Ofiţerul de
urmărire penală verifică şi apreciază probele adunate conform propriei
convingeri şi face propunerile prevăzute de lege privind punerea sub
învinuire schimbarea şi completarea acuzării, scoaterea de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale, darea în căutare a
învinuitului, terminarea urmării penale, precum şi propuneri privind
autorizarea unor acţiuni de urmărire penală sau aplicarea unor măsuri
procesuale de constrângere.
5. Privind indicaţii scrise date ofiţerului de urmărire penale de către
conducătorul organului de urmărire penală (a se vedea comentariul
articolului 56 alin.2) şi de procuror (a se vedea comentariul articolelor 52,
292 şi 326 alin.2).
Articolul 254. Rolul activ al organului de urmarire penala
1. Organul de urmărire penală este obligat să adune probe atît în defavoarea cît
şi în favoarea bănuitului, învinuitului. Această obligaţie menţinîndu-se chiar
dacă bănuitul sau învinuitul recunoaşte fapta.
2. Organul de urmărire penală este obligat să stabilească toate circumstanţele
prevăzute de articolul 96.
3. Organul de urmărire penală este obligat să primească şi să examineze
plîngerile sau denunţurile referitoare la infracţiuni (a se vedea comentariul
1
 articolului 265) precum şi obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru
prevenirea şi curmarea infracţiunii (a se vedea articolul 55 alin.3).
4. Organul de urmărire penală are obligaţia de a explica drepturile şi obligaţiile
participanţilor la urmărire penală (a se vedea comentariul articolului 277).
5. Organul de urmărire penală are obligaţia să examineze cererile şi demersurile
participanţilor la proces şi altor persoane interesate (a se vedea comentariul
articolului 278).
6. Organul de urmărire penală are obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea
securităţii participanţilor la proces şi altor persoane (a se vedea comentariul
articolului 215).
7. Activitatea de colectare a probelor se exercită de organul de urmărire penală
obligatoriu şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia,
reieşind din regula că recunoaşterea vinovăţiei nu poate fi pusă la baza
învinuitii şi condamnării decît dacă aceasta nu este confirmată prin alte probe
(a se vedea comentariul articolelor 103 alin.2, 504 alin.4).
Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza
sentinţei de condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe
administrate de către instanţă (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire
la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei din 24.04.2000
nr.10).
Articolul 255. Ordonantele si rezolutiile organului de urmarire penala
1. Organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă efectuarea următoarelor
acţiuni procesuale sau măsuri procesuale:
1. recunoaşterea ca parte vătămată (art.59 alin.2);
2. recunoaşterea ca parte civilă (art.61 alin.2) sau refuzul de a recunoaşte
partea civilă (art.222 alin.2);
3. recunoaşterea ca partea civilmente responsabilă (art.73 alin.2);
4. neadmiterea unei persoane în calitate de apărător (art.70 alin.8).
5. admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător (art.71 alin.3);
6. înlăturarea apărătorului din proces (art.72 alin.4);
7. admiterea în calitate de reprezentant legal (art.77 alin.3) precum şi
încetarea calităţii de reprezentant legal (art.77 alin.5);
8. cercetarea la faţa locului la domiciliu (art.118 alin.2);
9. examinarea corporală (art.119 alin.1);
10. exhumarea cadavrului (art.121 alin.1);
11. percheziţia (art.125 alin.3);
12. ridicarea de obiecte şi documente (art.126);
13. sechestrarea corespondenţei (art.133) sau anularea acestei interdicţii;
14. interzicerea comunicărilor (art.135 alin.1);
15. înregistrarea de imagini (art.137);
16. expertiza (art.144 alin.1);
17. respingerea cererii expertului (art.150 alin.2);
18. colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă (art.154 alin.5);
19. anexarea documentelor la dosar (art.157 alin.2);
20. recunoaşterea şi anexarea corpurilor delicte (art.158 alin.2);
21. nimicirea corpurilor delicte (art.159 alin.2);
22. reţinerea persoanei pentru a fi pusă sub învinuire (art.169);
23. aducerea silită (art.199 alin.3);
24. punerea sub sechestru a bunurilor (art.205 alin.2);
25. scoaterea bunurilor de sub sechestru (art.210 alin.2);
26. aplicarea sau soluţionarea cererii de luare a măsurilor de protecţie
(art.215 alin.2);
27. privind stabilirea cheltuielilor judiciare suportate (art.228 alin.5);
28. privind respingerea parţială sau totală a cererii sau demersului (art.247
alin.2);
29. privind efectuarea urmăririi de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală
(art.256 alin.3).
2. Organul de urmărire penală la efectuarea atribuţiilor sale poate adopta
ordonanţe şi în alte cazuri care legea nu prevede expres ce act procedural
urmează a fi întocmit (de exemplu, la dispunerea constatărilor tehnico-
ştiinţifice sau medico-legale art.140. privind efectuarea unei acţiuni de
urmărire penală prin delegaţie (art.258 alin.1).
3. Procurorul dispune prin ordonanţă la exercitarea atribuţiilor prevăzute de
prezentul Cod în următoarele cazuri privind:
1. recrutarea ofiţerului de urmărire penală sau după caz a procurorului
inferior (art.54 alin.6, 57 alin.6);
2. anularea ordonanţelor ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire
penală şi ale procurorilor ierarhic inferiori (art.52 pct.8);
3. sechestrarea corespondenţei (art.133 alin.3);
4. interzicerea comunicărilor (potrivit art.135 alin.3);
5. reţinerea învinuitului pînă la arestare (art.170);
6. aplicarea măsurilor preventive (art.177);
7. prelungirea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive;
8. scoaterea bunurilor se sub sechestru (art.210 alin.1);
2
 9. efectuarea urmăririi penale de mai mulţi ofiţeri din diferite organe de
urmărire penală (art.256 alin.2);
10. determinarea locului efectuării urmăririi penale (art.257) sau
competenţei unui organ de urmărire penală (art.266) sau a unor procurori
(art.270 alin.4, 5) fie a unui grup mixt de procurori şi ofiţeri de urmărire
penală (art.270 alin.7);
11. punerea sub învinuire (art.281);
12. schimbarea şi completarea acuzării (art.283);
13. scoaterea de sub urmărire penală (art.284);
14. încetarea urmăririi penale (art.285 alin.4, 5);
15. clasarea cauzei penale (art.286);
16. reluarea urmăririi penale (art.287 alin.1);
17. anunţare în căutare a învinuitului (art.288 alin.2);
18. restituirea sau trimiterea cauzei în condiţiile art.292;
19. soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale (art.295
alin.1);
20. suspendarea condiţionată a urmăririi penale (art.511);
21. deschiderea procedurii de revizuire şi efectuarea cercetărilor (art.460
alin.6).
4. În cazul urmăririi penale organul de urmărire penală adoptă o rezoluţie
motivată (a se vedea comentariul art.274 alin.3).
5. În alte cazuri organul de urmărire penală întocmeşte propunere (raport) – de
exemplu în cazurile prevăzute de articolele 274 alin.4, 280, 283, 284, 285,
286, 288, 289.
6. Organul de urmărire penală în caz de necesitate întocmeşte demersuri
(art.177, 295 alin.4, 307).
7. Ordonanţele organului de urmărire penală care necesită a fi autorizate de
judecătorul de instrucţie au calitatea unui demers şi sunt executorii pînă la
obţinerea autorizării numai în cazurile prevăzute expres de prezentul Cod,
cînd nu suferă amînare.
Articolul 256. Efectuarea urmaririi penale de catre mai multi ofiteri de
urmarire penala
1. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (de
un grup e ofiţeri) contribuie la descoperirea rapidă, deplină şi eficientă a
tuturor circumstanţelor unei cauze cu multe versiuni, privind infracţiuni
săvîrşite de grupuri, organizaţii (asociaţii) criminale, cu multe episoade şi în
diferite locuri, cu multe persoane.
2. În cauze penale cu mai multe infracţiuni ce ţine de competenţa diferitor
organe de urmărire penală de către procuror se dispune efectuarea urmăririi
penale de un grup de ofiţeri din organele de urmărire penală respective în
dependenţă de caracterul infracţiunilor cercetate.
3. În cauze penale cu multiple infracţiuni ce unele episoade ţine de competenţa
exclusivă a procurorului, de către procurorul ierarhic superior se poate
dispune efectuarea urmăririi penale de un grup de procurori şi ofiţeri de
urmărire penală (a se vedea articolul 270 alin.7).
4. ofiţerul de urmărire penală numit conducătorul grupului de urmărire penală
dirijează activitatea celorlalţi ofiţeri de urmărire penală, le dă indicaţii orale
privind efectuarea anumitor procedee probatorii, stabileşte versiunile ce
urmează a fi verificate pentru descoperire rapidă, completă şi obiectivă a
circumstanţelor cauzei. Conducătorul grupului de urmărire penală face
propunerile necesare în cazurile prevăzute de lege (de exemplu, privind
punerea sub învinuire, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi
penale, clasarea cauzei penale şi terminarea urmăririi penale) din numele lui
personal pentru toate infracţiunile cercetate în cauze date. Demersurile
privind autorizarea unor acţiuni procesuale sau măsuri de constrîngere pot fi
făcute atît de conducătorul grupului de urmărire penală cît şi de către oricare
ofiţeri de urmărire penală din acest grup.
5. dacă în grupul ofiţerilor de urmărire penală, conducător este numit un
procuror conform articolului 270 alin.7, acestuia îi aparţine obligaţia de a
adopta hotărîrile prevăzute de lege pentru toate infracţiunile cercetate în
cauza dată.
6. În caz de necesitate prin ordinul organelor care exercită activitatea operativă
de investigaţii, colaboratorii serviciilor operative de investigaţii sînt anume
desemnaţi să acorde sprijinul necesar grupului de ofiţeri de urmărire penală.
În acest caz ofiţerii de urmărire penală pot da dispoziţii orale colaboratorilor
operativi privind exercitarea măsurilor operative de investigaţii necesare, fără
a se adresa în scris organului care exercită activitatea operativă de
investigaţii.
Articolul 257. Locul efectuarii urmaririi penale
În articolul comentat este prevăzut criteriul teritorial al efectuării urmăririi penale,
în baza căruia este delimitată competenţa organului de urmărire penală în limitele
teritoriului care activează. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală se
3
determină reieşind din condiţiile prevăzute de aliniatul 1 al acestui articol, după ce a
fost determinată competenţa materială prevăzută de articolele 266-270.
1. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală este determinată de:
1. sectorul unde a fost săvîrşită infracţiunea;
2. sectorul unde a fost descoperită infracţiunea;
3. locul aflării bănuitului, învinuitului sau majoritatea martorilor.
Întâietate are primul criteriu, reieşind din faptul că desfăşurarea urmăririi
penale este eficientă la locul săvîrşirii infracţiunii.
3. Prin termenul de „sector” se are în vedere la general teritoriul, în raza căreia
activează organul de urmărire penală.
4. Sintagma „unde a fost săvîrşită infracţiunea” presupune locul săvîrşirii faptei
determinat de articolul 12 din Codul penal ce prevede că „se consideră locul unde a
acţionat ori, în cazul infracţiunii, trebuie să acţioneze, fie locul unde au survenit ori, în
viziunea persoanei, trebuie să survină urmările infracţiunii date”.
5. Dacă în cauza penală sînt cercetate mai multe infracţiuni săvîrşite în diferite
sectoare, urmărirea penală va fi efectuată de organul de urmărire penală la locul
săvîrşirii ultimei infracţiuni sau după caz la cea mai gravă infracţiune. În asemenea
cazuri competenţa teritorială este stabilită de către procurorul ierarhic superior
procurorului care conduce cu urmărirea penală prin ordonanţă.
6. Dacă urmărirea penală este efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau la
locul aflării domiciliului bănuitului, învinuitului şi ulterior este stabilit locul săvîrşirii
infracţiunii se trimite la organul de urmărire teritorial respectiv dacă procurorul nu
dispune prin ordonanţă continuarea urmăririi penale de către organul precedent.
7. Privind „acţiuni de urmărire penală ce nu pot fi amînate” (a se vedea „caz ce nu
suferă amînare” conform articolul 6 pct.6). Totodată menţionăm că actualul cod de
procedură penală nu prevede expres, care sînt acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi
amînate spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961 (art.101 alin.1), care
prevedea că, în vederea descoperirii şi păstrării urmelor infracţiunii efectuează actele
de urmărire ce nu pot fi amînate:
1) Cercetează cazul la faţa locului; 2) face percheziţie domiciliară; 3) ridică
obiecte sau documente; 4) ascultă convorbirile telefonice şi alte convorbiri; 5) face
percheziţie corporală; 6) reţine şi interoghează persoanele bănuite; 7) ascultă partea
vătămată şi martorii, iar în caz de necesitate – 8) ordonă expertiza şi 9) ia măsuri în
vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a averii.
În concluzie, recomandăm la comentariul aliniatul2 efectuarea unor acţiuni de
urmărire penală ce nu pot fi amînate din cele indicate mai sus, în dependenţă de
circumstanţele cauzei penale.
8. Potrivit aliniatului 5 al articolului comentat este prevăzută o excepţie de la
criteriile arătate la aliniatul 1 ce determină competenţa teritorială, unde Procurorul
General sau adjuncţii lui pot dispune prin ordonanţă motivată transmiterea cauzei la
un alt organ teritorial sau la un alt organ de urmărire penală din cele menţionate la
articolele 266-269, de regulă în cazuri complexe ce ţine de competenţa mai multor
organe.
Articolul 258. Extinderea competentei teritoriale si delegatiile organului de
urmarire penala
1. „Delegaţie” sau „delegare, a delega” – a însărcina pe cineva, pe timp
limitat, cu executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări (DEX p.273).
Prin urmare „delegaţia” este un act procedural cu caracter de dispoziţie
(ordonanţă) care poate fi dat unui organ inferior privind efectuarea unor acţiuni de
urmărire penală (de exemplu: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau
documente, efectuarea unei percheziţii, sechestrarea şi ridicarea corespondenţei
poştale, interceptarea comunicărilor, înregistrarea de imagini.) În cazul când legea
procesuală prevede întocmirea unei ordonanţe motivate precum şi autorizarea
judecătorului de instrucţie, la delegaţie vor fi anexate toate actele procedurale
necesare.
2. În cazul când se solicită efectuarea unei acţiuni de urmărire penală de către
un organ de urmărire egal în grad sau superior se dispune prin comisie rogatorie
conform articolului 57 aliniatul 2, punctul 10.
3. Nu se admite delegarea unor acţiuni procesuale prin care se cere adoptarea
unor hotărâri procesuale (de exemplu: punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi
audierea învinuitului)
4. În scopul operativităţii urmării penale potrivit aliniatului 2 al articolului
comentat, oricare acţiuni procesuale pot fi efectuate de ofiţerul de urmărire în afara
circumscripţiei teritoriale, dar cu înştiinţarea prealabilă sau după caz cu solicitarea
ajutorului necesar din partea organului de urmărire local.
5. În cazul când anumite acţiuni de urmărire penală, urmează a fi efectuate pe
teritoriul altui stat se solicită efectuarea acestora prin comisie rogatorie internaţională
(a se vedea comentariul articolului 536).
Articolul 259. Termenele urmaririi penale
Privind „termenul rezonabil” a se vedea comentariul articolului 20.
1. Urmărirea penală se efectuează înăuntrul termenelor de prescripţie
privind tragerea la răspundere penală stabilite de articolul 60 din Codul penal.
4
 2. Fixarea şi prelungirea termenului urmării penale se dispune de către
procuror până la înaintarea de către ofiţerul de urmărire penală a dosarului însoţit de
un raport privind terminarea urmării penale conform articolului 289.
Articolul 260. Procesul-verbal privind actiunea de urmarire penala
1. Procesele verbale întocmite în faza urmării penale după caracterul lor pot
fi clasificate în următoarele categorii:
a) procese-verbale privind efectuarea procedeelor probatorii prevăzute. Titlul
IV, capitolul III al prezentului Cod, care sunt mijloace de probă sau după caz (de
exemplu, procesul verbal al audierii martorului sau părţii vătămate) poate constitui
mijloc de probă în condiţiile prevăzute de articolul 371 aliniatul 1, punctul 2.
b) proces-verbal privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere (de
exemplu: a reţinerii bănuitului, articolul 167) sau executarea unei măsuri procesuale
(de exemplu: punerea bunurilor mobile sub sechestru, articolul 207, aliniatul 5).
c) proces-verbal prin care se dispune luarea unei hotărâri (de exemplu;
privind începerea urmării penale, articolul 274, aliniatul 2).
d) proces-verbal privind efectuarea unor acţiuni procesuale sau procedurale
(de exemplu: privind prezentarea materialelor de urmărire penală, articolul 294,
privind corectarea erorilor materiale, articolul 249, privind predarea sau afişarea unei
citaţii, articolul 242, aliniatul 2).
e) proces-verbal întocmit de organe de constatare până la începerea urmării
penale conform articolului 273.
Articolul 261. Adeverirea refuzului sau imposibilitatii de a semna
procesul-verbal privind actiunea de urmarire penala
1. Dacă persoana refuză să dea explicaţii privind cauzele refuzului de a
semna procesul-verbal se va menţiona şi acest fapt.
2. Prevederile aliniatului 3 al articolului comentat sunt aplicabile şi în cazul
când participantul nu poate nici semna nici citi din cauza deficienţelor fizice procesul
verbal. În cazul dat persoana străină invitată va da citire conţinutului procesului verbal
şi va certifica exactitatea acestuia prin semnătura sa fiecare pagină.
3. În cazul invitării unei persoane străine, în procesul verbal al acţiunii
procesuale respective se va indica în mod obligatoriu datele privind numele,
prenumele, domiciliul, locul de muncă şi altele.
4. Dispoziţiile aliniatului 3 al articolului comentat sunt aplicabile şi în cazul
când persoana este analfabetă.
5. În cazul când persoana refuză să semneze procesul-verbal al acţiunii de
urmărire penală din motivul necunoaşterii limbii, chestiunea dată va fi certificată prin
semnătura interpretului.
Capitolul II
SESIZAREA ORGANULUI DE URMARIRE PENALA
Articolul 262. Sesizarea organului de urmarire penala
1. Faza urmăririi penale, adică activitatea procesuală ce se desfăşoară în această
fază, ca orice activitate judiciară, implică intervenţia unui act care să determine
declanşarea sa. Acest act procesual dinamizator este sesizarea, care constituie primul
moment în desfăşurarea activităţii de urmărire penală. Sesizarea constituie deci
punctul de plecare l urmării penale; fără o sesizare urmărirea penală nu poate începe.
2. Aliniatul întâi al articolului comentat prevede modalităţile generale de
sesizare, care pot fi întâlnite în mod obişnuit în oricare cauză penală, cu excepţia
infracţiunilor ce legea prevede modalităţi speciale desesizare.
Anterior, codul de procedură penală din 1961 prevedea modalităţi de sesizare
sub noţiunea de „motive de declanşare a procesului penal”.
3. Plângerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege sunt modalităţi
excepţionale de sesizare.
4. Privind „plângerea prealabilă” a se vedea comentariul articolului 276.
5. Privind „acordul organului prevăzut de lege” se are în vedere cazurile când
sesizarea obişnuită nu este suficientă, dar potrivit unor legi speciale declanşarea
procesului penal se face cu acordul unor organe supreme. Astfel potrivit articolului 19
Legii cu privire la statutul judecătorului, procesul penal împotriva judecătorului poate
fi declanşat numai cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi Preşedintelui
Republicii Moldova sau după caz a Parlamentului, conform articolului 16 al Legii cu
privire la Curtea Constituţională, procesul penal împotriva judecătorului Curţii
Constituţionale se poate declanşa numai cu acordul Curţii Constituţionale, potrivit
articolului 12 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari, procesul penal al
Parlamentului; conform articolului 10 al Legii despre statutul deputatului în Parlament
procesul penal împotriva unui deputat în Parlamentul Republicii Moldova poate fi
declanşat cu acordul Parlamentului, reieşind din art.270 alin 6 al prezentului Cod,
procesul penal împotriva Procurorului General poate fi declanşat cu acordul
Parlamentului; conform articolului 81 alin 3 al Constituţiei declanşarea procesului
penal împotriva Preşedintelui Republicii Moldova poate fi declanşat prin hotărârea
Parlamentului.
5
 6. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de
urmărire penală (sau potrivit articolului 274 alin 2 „autosesizarea”) constituie o
modalitate de sesizare când organul află de săvârşirea unei infracţiuni din alte surse
decât cele arătate la punctele 1-3 al aliniatului 1 al articolului comentat şi de cele
menţionate la articolul 273. Astfel organul de urmărire poate afla că s-a comis o
infracţiune pe baza constatării personale a unei infracţiuni flagrante sau prin primirea
unui denunţ anonim; în rezultatul activităţii administrative a altor subdiviziuni din
cadrul organelor menţionate la articolul 253 sau în rezultatul măsurilor operative de
investigaţie; fie prin intermediul mijloacelor de informare în masă, care dau
publicităţii aspecte negative din activitatea unor persoane fizice sau juridice; fie prin
intermediul zvonului public, care este de natură să asigure atenţia organelor de
urmărire penală asupra unor împrejurări dubioase; fie în rezultatul efectuării urmării
penale privind unele infracţiuni se descoperă săvârşirea altor infracţiuni.
7. Raportul privind depistarea infracţiunii nu este un act de începere a urmării
penale, dar este un act procedural prin care se constată circumstanţele unei fapte
prejudiciabile, şi se înregistrează în modul prevăzut de
8. Pe lângă modalităţile de sesizare arătate la aliniatul 1 al articolului
comentat este prevăzută o modalitate specială de sesizare a organului de urmărire
penală prin intermediul actelor de constatare întocmite de organele menţionate în
articolul 273 aliniatul 1. Deşi actul de constatare nu este inclus în capitolul II,
”Sesizarea organului de urmărire penală”, acesta constituie o modalitate de sesizare
menţionată în articolul 274 aliniatul 1. A se vedea comentariul articolelor 273, 274
aliniatul 1.
Articolul 263. Plingerea si denuntul
1. Între „plângerea” menţionată în articolul comentat şi „plângerea
prealabilă” – prevăzută de articolul 276 nu există deosebire după conţinut şi subiectul
ce le depune. Deosebirea constă în caracterul faptelor penale relatate. Prin „plângere”
se poate sesiza organul de urmărire penală privind săvârşirea oricărei infracţiuni, fiind
posibilă şi admisă oricare altă modalitate de sesizare, pe când „plângerea prealabilă”
în cazurile prevăzute de articolul 276 aliniatul 1, este unica modalitate de sesizare ce
constituie fapt juridic pentru începerea urmăririi penale.
2. Plângerea privind săvârşirea unei infracţiuni poate fi adresată direct
organului de urmărire penală sau procurorului fie oricărui organ de stat care va trimite
plângerea după competenţă.
3. În cazul prevăzut de aliniatul 6 al articolului comentat, când victima nu-şi
însuşeşte plângerea, asemenea plângere urmează a fi considerată denunţ, cu excepţia
cazurilor prevăzute de articolul 276 aliniatul 1.
4. Plângerea şi denunţul nu pot fi retrase, spre deosebire de plângerea
prealabilă care poate fi retrasă conform articolului 285 aliniatul 1, punctul 1).
5. Plângerea sau denunţul pot fi făcute prin intermediul mijloacelor de
comunicare (poştă sau telefon). În acest caz persoanele în cauză după stabilirea
identităţii vor participa la întocmirea procesului verbal în conformitate cu aliniatul 7 al
articolului comentat. Dacă persoana n-a fost identificată, asemenea plângere sau
denunţ se consideră anonime.
6. Plângerea sau denunţul primite urmează a fi verificată suplimentar în
privinţa veridicităţii faptelor relatate prin efectuarea acţiunilor procesuale penale
admise de lege până la începerea urmării penale, fie prin intermediul măsurilor
operative de investigaţie sau prin alte acţiuni (extraprocesuale) administrative.
Articolul 264. Autodenuntarea
1. Autodenunţarea poate fi făcută prin prezentarea benevolă făptuitorului în
faţa organului de urmărire penală şi înştiinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni de
către dânsul, precum şi prin înştiinţarea prin telefon sau poştă fără prezentarea în faţa
organului. În cazul când persoana s-a autodenunţat, dar nu s-a prezentat în faţa
organului, urmează a fi identificată şi găsită pentru întocmirea procesului verbal în
conformitate cu aliniatul 2 al articolului comentat.
2. Dacă persoana care s-a autodenunţat refuză să se prezinte benevol în faţa
organului, ori nu-şi dezvăluie identitatea se consideră un denunţ anonim şi se
procedează în conformitate cu articolul 263 aliniatul 8.
3. Autodenunţarea poate fi făcută şi în privinţa infracţiunilor în curs de
pregătire precum şi în privinţa tentativei de infracţiuni.
4. În cazul autodenunţării privind săvârşirea infracţiunilor: a) circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217 Cod Penal); b)
purtarea, păstrarea, procurarea, falsificarea, repararea sau comercializarea ilegală a
armelor şi muniţiilor (art.290 Cod penal), persoana va comunica în scris sau oral
despre aceste infracţiuni prezentându-se benevol la organele de poliţie sau oricare
organ de urmărire penală fără a deţine la sine în acel moment obiectele ilegale. După
care obiectele ilegale vor fi predate, fiind ridicate de la locul păstrării.
Astfel nu poate fi considerată autodenunţare în cazul infracţiunilor
menţionate mai sus dacă persoana a fost reţinută având la sine obiectele ilegale şi
declaraţia scrisă de autodenunţare adresată organului de urmărire penală.
6
 5. Autodenunţarea făcută urmează a fi verificată suplimentar luându-se în
consideraţie posibilitatea autoîncriminării false cu scopul de a ascunde alte infracţiuni
sau împiedica stabilirea identităţii adevăraţilor făptuitori.
Articolul 265. Obligativitatea primirii si examinarii plingerilor
sau denunturilor referitoare la infractiuni
1. Prin „primirea plângerilor sau denunţurilor” se are în vedere acţiunile
privind întocmirea procesului-verbal privind fixarea plângerii, denunţului sau
autodenunţului în conformitate cu articolele 263 aliniatul 5 şi 7, 264 aliniatele 2 şi 3 şi
eliberarea unui certificat cu număr de înregistrare privind organul de urmărire penală
(persoană cu funcţie de răspundere), timpul şi locul depunerii sesizărilor.
2. Privind atacarea refuzului organului de urmărire penală de a primi
plângerea sau denunţul, a se vedea comentariul articolului 313.
3. Prin „examinarea plângerilor sau denunţurilor” arătate în denumirea
articolului comentat, se subînţelege verificarea acestora în vederea începerii urmării
penale. Astfel uneori informaţia prin intermediul plângerii, denunţului sau
autodenunţului este nesigură şi incompletă, fiind insuficientă pentru începerea de
îndată a urmării penale.
Legea procesuală penală actuală nu reglementează expres modalităţile şi
termenul verificării informaţiei iniţiale primite prin intermediul plângerii sau
denunţului, acestea fiind prevăzute de legi şi alte acte normative privind organizarea
organelor de stat în cadrul cărora activează organele de urmărire penală, fie de către
Legea privind activitatea operativă de investigaţii.
În scopul fundamentării convingerii despre fapta penală săvârşită Codul de
procedură penală (art.279 aliniatul 1) admite efectuarea unor acţiuni de urmărire
penală (procedee probatorii) până la începerea urmăririi penale. (A se vedea
comentariul articolului 279 aliniatul 1).
Prin urmare examinarea plângerii şi denunţului include acţiuni de
completare, verificare a informaţiei primite pentru a confirma sau infirma concordanţa
acesteia cu realităţile faptice ale cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de
articolul 274 (începerea sau neînceperea urmării penale).
Capitolul III
COMPETENTA ORGANELOR DE URMARIRE PENALA
Articolul 266. Competenta organului de urmarire penala al Ministerului
Afacerilor Interne
1. Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne este de
competenţă materială generală spre deosebire de celelalte organe care sunt de
competenţa materială specială.
2. Organul de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin
ordonanţa procurorului poate fi investit să efectueze urmărirea penală în cauze conexe
sau invizibile unde unele episoade sunt de competenţa altor organe de urmărire.
Codul de procedură penală nu reglementează expres competenţa organului de
urmărire penală în caz de invizibilitate sau conexitate a cauzelor penale ce ţin de
competenţa materială a mai multor organe de urmărire penale spre deosebire de
competenţa instanţelor de judecată în asemenea situaţii amplu reglementată în
articolul 42.
Astfel, reieşind din dispoziţia articolului comentat conchidem că în cazul
unui concurs de competenţă procurorul care conduce cu urmărire penală extinde
competenţa materială a organului de urmărire penală din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne şi în privinţa altor infracţiuni date în competenţa organelor arătate
la articolele 267-269.
Excepţie de la această afirmaţie este cazul arătat la articolul 257 aliniatul 5,
unde Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune trimiterea cauzei altui organ de
urmărire penală de cît celui din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Articolul 267. Competenta organului de urmarire penala al Serviciului de
Informatii si Securitate
1. Organul de urmărire penală al Serviciului de Informaţii şi Securitate
efectuează urmărirea penală privind infracţiunilor contra păcii şi securităţii
omenirii;
1. genocidul (art.135 Cod penal);
2. ecocidul (art.136 Cod penal);
3. tratamente inumane (art.137 Cod penal(;
4. încălcarea dreptului umanitar internaţional (art.138 Cod penal);
5. planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art.139
Cod penal);
6. propaganda războiului (art.140 Cod penal);
7. activitatea mercenarilor (art.141 Cod penal);
8. atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de
protecţie internaţională (art.142 Cod penal);
7
 9. aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului
(art.143 Cod penal);
10. clonarea (art.144 Cod penal),
precum şi infracţiunilor contra securităţii statului:
1. trădarea de Patrie (art.337 Cod penal);
2. spionajul (art.338 Cod penal);
3. uzurparea puterii de stat (art.339 Cod penal);
4. rebeliunea armată (art.340 Cod penal);
5. chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii
constituţionale a Republicii Moldova (art.341 Cod penal);
6. atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui
Parlamentului sau Prim-ministrului (art.342 Cod penal);
7. diversiunea (art. 343 Cod penal);
8. divulgarea secretului de stat (art.344 Cod penal);
9. pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art.345 Cod penal);
10. acţiuni intenţionate îndreptate spre aţîţarea vrajbei sau dezbinării
naţionale, sociale sau religioase (art.346 Cod penal);
11. profanarea simbolurilor naţionale statale (art.347 Cod penal).
Articolul 268. Competenta organului de urmarire penala al Departamentului
Vamal
1. Organul de urmărire penală al Departamentului Vamal efectuează
urmărire penală în privinţa infracţiunilor:
1) contrabanda (art.248 Cod penal);
2) eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249 Cod penal).
Articolul 269. Competenta organului de urmarire penala al Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice si Coruptiei
1. Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei efectuează urmărirea penală privind următoarele
infracţiuni contra patrimoniului:
1) delapidarea averii străine (art.191 Cod penal);
2) însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art.195 Cod
penal) – prin oricare formă prevăzută de art.186-192 din Codul
penal.
Privind infracţiunile economice prevăzute de capitolul X din Codul penal
(art.236-258).
Privind infracţiuni de domeniul informaticii cu:
1) accesul ilegal la informaţia computerizată, art.259 Cod penal; 2)
introducerea sau răspîndirea programelor virulente pentru calculatoare
art.260 Cod penal; 3) încălcarea regulilor de securitate a sistemului
informatic, (art.261 Cod penal).
Privind infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere potrivit
capitolul XV din Codul penal:
1) coruperea pasivă, art.324;
2) coruperea activă, art.325;
3) traficul de influenţă, art.326;
4) abuzul de putere sau abuzul de serviciu, art.327;
5) excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, art.328;
6) neglijenţa în serviciu, art.329;
7) primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite, art.330;
8) refuzul de a îndeplini legea, art.331;
9) falsul în actele publice, art.332;
Privind infracţiuni săvîrşite de persoanele care gestionează organizaţiile
comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale potrivit capitolului XVI din Codul
penal:
1) luarea demită, art.333;
2) darea de mită, art.334;
3) abuzul de serviciu, art.335;
4) depăşirea atribuţiilor de serviciu, art.336.
Articolul 270. Competenta exclusiva a procurorului la exercitarea urmaririi
penale
1. Potrivit aliniatului 1 al articolului comentat procurorul este organ de
urmărire penală de competenţă personală determinată de calitatea
făptuitorului prevăzută la punctul 1) subpunctele a-g, şi punctul 3)
precum şi de calitatea victimei infracţiunii conform punctul 2).
2. Procurorul este competent să efectueze urmărirea penală atît în cazurile
persoanelor cu funcţie de răspundere (conform punctelor 1 şi 3) care se
află în exerciţiul funcţiunii precum în cazul infracţiunilor săvârşite în
8
 legătură cu exerciţiul funcţiilor prevăzute de subpunctele a-e şi g,
punctul 3), chiar dacă la momentul descoperirii infracţiunii făptuitorul
are altă calitate.
3. Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale
presupune efectuarea tuturor acţiunilor de urmărire penală de către
procuror personal, care în mod obişnuit sînt efectuate de ofiţerul de
urmărire penală. În cazul exercitării nemijlocite a urmăririi penale de
către procuror, acestuia îi revine şi toate atribuţiile de a adopta toate
hotărârile procesuale în faza urmării penale, nefiind prevăzută în mod
expres de către prezentul Cod, conducerea urmăririi penale de către
procurorul ierarhic superior.
4. Conform aliniatului 2 al articolului comentat procurorul exercitând
nemijlocit urmărirea penală poate delega efectuarea anumitor procedee
probatorii organului de urmărire penală, exercitând conducerea acestor
acţiuni de urmărire penală (A se vedea articolul 271 aliniatul 5).
5. În cazul unui concurs de infracţiuni (unei cauze conexe sau indivize)
dacă cel puţin o infracţiune este de competenţa procurorului, atunci
cauza cu toate episoadele ţine de competenţa exclusivă a procurorului,
fiind posibilă formarea unui grup de procurori şi ofiţeri de urmărire
penală. Unul din procurori va fi numit conducătorul grupului de urmărire
penală care va conduce acţiunile de urmărire penală şi va avea puterea de
decizie privind cele mai importante hotărâri procesuale.
Articolul 271. Verificarea competentei
1. Chestiunea competenţei materiale ale organului de urmărire penală
urmează a fi verificată în scopul efectuării urmării penale eficiente. Totodată
nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa materială a organului de
urmărire penală nu poate fi considerată un caz de nulitate conform articolului
251, din motivul că organele de urmărire penală adună probele necesare
pentru descoperirea infracţiunii şi identificarea făptuitorului, şi nu putem
pierde probele în cazul descoperirii unei reguli formale privind competenţa
organului de urmărire penală.
2. Verificarea competenţei materiale şi teritoriale de către organul de
urmărire penală nu exclude efectuarea acţiunilor de urmărire penală ce nu
suferă amânare sau cazuri urgente. (A se vedea comentariul articolelor 257
aliniatul 2, 272).
Articolul 272. Cazuri urgente
1. Privind „cazuri urgente” a se vedea cazuri ce nu suferă amînare
la comentariul articolului 257 aliniatul 2.
Articolul 273. Actiuni efectuate de alte organe de constatare
1. Cînd se constată anumite fapte penale, pentru combaterea eficientă a
acestora, prin dispoziţia articolului comentat s-a dat dreptul efectuării unor
acţiuni procesuale pînă la începerea urmăririi penale de către anumite
categorii de organe de stat decît cele de urmărire penală, care potrivit titlului
articolului comentat sînt denumite „organe de constatare”.
2. potrivit aliniatului 1 al articolului comentat organele de constatare au
obligaţia să fixeze circumstanţele depistate în rezultatul activităţii controlate
sau celei desfăşurate prin întocmirea proceselor verbale de audiere a
martorilor, victimei de constatare a infracţiunii sau de cercetare la faţa
locului; de ridicare a obiectelor şi documentelor; de percheziţie corporal a
făptuitorului reţinut.
3. Prima categorie de organe de constatare cărora le incumbă obligaţia de a
întocmi acte de constatare sînt organele de stat abilitate cu funcţii de control
din diverse ramuri (de exemplu; Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor;
Inspectoratul Fiscal de stat; inspecţia sanitară, inspecţia muncii, organele
controlului ecologic, Departamentul Trupelor de grăniceri şi altele).
4. Comandatarii de nave maritime sau aeronave în cazul săvîrşirii infracţiunilor
la bordul acestora în afara porturilor sau aeroporturilor pot efectua percheziţii
corporale a făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le deţine, pot
reţine făptuitorul pînă la revenirea navei în port sau aeroport pentru a fi
predat procurorului.
În cazul cînd nava sau aeronava se află în port (aeroport) competenţa de a
efectua aceste infracţiuni de constatare îi revine organului de urmărire penală
teritorial sau special.
5. Privind actele de constatare în cazul săvîrşirii unei infracţiuni de audienţă a se
vedea comentariul articolului 335.
6. Privind „evaluarea pagubei” prevăzută în aliniatul 2 al articolului comentat se
are în vedere întocmirea actelor de revizie sau al altor acte de constatare a
prejudiciului material cauzat.
7. Procesele-verbale privind acţiunile procesuale efectuate, împreună cu
mijloacele materiale de probă, iar în caz de reţinere a făptuitorului şi acesta,
9
 vor fi predate procurorului teritorial, care constituie o modalitate specială de
sesizare a procurorului în vederea începerii urmăririi penale. Procurorul
primind actele de constatare va proceda în conformitate cu articolul 274 (a se
vedea comentariul articolului 274).
8. Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de
probă extraprocesuale şi după începerea urmării penale organul de urmărire
penală va efectua procedeele probatorii necesare şi posibile în vederea
constatării faptei penale, dar nu se vor limita numai la informaţia stabilită de
organele de constatare.
Pe lîngă procesele-verbale menţionate în aliniatul 4 al articolului comentat
evident că constituie mijloc de probă şi corpurile delicte şi documentele
ridicate şi predate de către organele de constatare.
Capitolul IV
PORNIREA URMĂRIRII PENALE
Articolul 274.Începerea urmăririi penale
1. Pornirea (începerea) urmăririi penale constituie un fapt juridic
important ce marchează declanşarea unui proces penal şi care presupune
că organele competente de stat au cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege în scopul
constatării acestei fapte prejudiciabile. În alte legi sau în limbajul juridic
uzual se folosesc şi alte expresii care au acelaşi sens cu cea de începere
a urmăriri penale (de exemplu, art.23 al legii cu privire la Consiliul
Superior al Magistraturii “a se intenta dosar penal” ; art.7 al Legii
privind activitatea operativă de investigaţii «intentarea procesului
penal« ; art.8 al Legii cu privire la Procuratură «porneşte procedura
penală»).
2. Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică
efectuarea acţiunilor procesuale penale şi aplicarea măsurilor procesuale
ce limitează drepturile şi libertăţile persoanei.
3. Privind modalităţile de sesizare a organului de urmărire penală, a se
vedea comentariul articolelor 262, 263, 264 şi 273. Din conţinutul
articolului 273 rezultă că organele de constatare sesizează procurorul,
care poate dispune începerea urmăririi penale şi transmite organului de
urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale sau transmite actele
de constatare organului de urmărire penală pentru verificare
suplimentară.
Rezoluţia de începere a urmăririi penale sau după caz de neîncepere a
urmării penale constituie o rezolvare pe care cel în drept o dă unei cereri sau unui act
în forma unei inscripţii pe actul de sesizare şi în forma unui înscris separat, care de
regulă urmează a fi confirmată de un superior (în cazul dat de către procuror).
Inceperea urmăririi penale se dispune prin rezoluţie cînd sesizarea organului
de urmărire penală s-a făcut prin plîngere, denunţ, autodenunţa sau acte de constatatre.
Rezoluţia de începere a urmării penale este o hotărîre a organului de
urmărire penală care trebuie să fie legală, temeinică şi motivată cu următoarele
menţiuni :
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei
care o întocmeşte ;
b. descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele
verificării plîngerii sau denunţului, dacă s-au efectuat asemenea
acţiuni suplimentare de control, precum şi încadrarea juridică a
faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului
Penal ;
c. dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvîrşirii
infracţiunii cu indicarea articolului concret din partea specială a
Codului Penal.
4. Începerea urmării penale se dispune de către procuror prin ordonanţa
cînd acesta este sesizat direct.
a) prin modalităţile prevăzute la articolele 262-264, 273 ;
b) în cazurile arătate la articolul 270 aliniatul 1 ;
c) în cazul infracţiunilor de audienţă sesizat de către instanţa de judecată
conform articolului 335. Pornirea urmării penale de către procuror
prin ordonanţă rezultă din prevederile articolului 8 al Legii cu
privire la procuratură.
5. Sintagma «rezultă elementele infracţiunii« se are în vedere concluzia
bazatăă pe o presupunere raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei
infracţiuni. Pentru începerea urmăririi penale nu se cere date privind cunoaşterea
tuturor elementelor infraţciunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două
elemente ale infracţiunii : a) obiectul infracţiunii şi b) latura obiectivă a infracţiunii.
Astfel, urmărirea penală începe «în rem« adică în privinţa faptului infracţiunii, nefiind
necesară cunoaştere persoaneei făptuitorului. Numai cînd făptuitorul şi identitatea
acestuia se cunosc cu precizie odată cu fapta, urmărirea penală începe şi «in
personam» adică în privinţa unei persoane concrete (de exemplu în cazul
10
infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de articolele 306-317, 319, 320, 321 Cod
penal; în cazul infracţiunilor săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere prevăzute
de articolele 324-331 Cod penal precum şi în cazul prinderii în flagrant delict pentru
oricare infracţiune).
6. În cazul cînd din actul de sesizare sau după caz de constatare nu rezultă
elementele infracţiunii din lipsa datelor suficiente, organul de urmărire penală
efectuează acţiuni extraprocesuale de verificare şi completare a datelor din actul de
sesizare. Astfel cînd date pentru începerea urmăririi penale nu sînt suficiente organul
de urmărire penală efectuează măsuri operative de investigaţii prevăzute de articolul 6
al legii privvind activitatea operativă de investigaţii sau după caza acţiunilor prevăzute
de articolul 13 punctele 3, 36, 37, 38, 40, 41, 42 al Legii cu privire la poliţie inclusiv
«să ceară persoanelor oficiale să prezinte documentele, informaţiile şi explicaţiile
necesare, să efectueze verificări, inventarieri şi revizii ale activităţii de producţie,
economico-financiare a întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor ; să ia de la
întreprinderi, organizaţii şi instituţii, în calitate de probe de materii prime,
semifabricate, articole şi să le trimită spre analiză şi cercetare în laboratoarele de
cercetări ştiinţifice şi în alte instituţii ale ministerelor şi departamentelor».
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei în scopul
verificării datelor necesare pentru începerea urmăririi penale poate înfăptui o serie de
acţiuni extraprocesuale prevăzute de articolul 7 aliniatul 1 litera e), g), I), j), l) ; n) şi
o) al legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţie
din 6.06.2002 (Monitorul Oficial al R. Moldova nr.91-94 din 27.07.2002) şi anume :
să dispună sau să exercite revizii economico-financiare şi controale fiscale ; să
sigileze casieriile şi aparatele de casă, încăperile şi locurile de păstrare a
documentelor, a mijloacelor băneşti şi a bunurilor materiale ; să pătrundă în
încăperile, pe teritoriul sau pe loturile de pământ ale persoanelor juridice, precum şi a
persoanelor fizice, subiecte ale activităţii de întreprinzător, indiferent de locul
amplasării, să efectueze, în prezenţa proprietarului sau a reprezentantului acestuia, iar
în cazul absenţei ori refuzului lor, în prezenţa reprezentantului autorităţii publice
locale, cercetarea acestor obiecte, inclusiv a mijloacelor de transport, să verifice şi/ori
să ridice obiectele, bunurile şi documentele ; să ceară conducătorilor obiectivelor
supuse controlului, inventarierea bunurilor materiale, mijloacelor băneşti şi verificarea
datoriilor reciproce, documentelor normativ-tehnice şi de evidenţă ; să sechestreze
şi/ori să ridice de la persoanele juridice, precum şi de la persoanele fizice subiecte ale
activităţii de întreprinzător, bunurile materiale, inclusiv mijloacele de transport ; să
ridice, în cazurile ce nu suferă amînare, documentele contabile ale subiecţilor de
antreprenoriat, documente cu falsuri înscrise, obiecte şi document, în baza
informaţiilor operative, să efectueze expertize criminalistice şi de altă natură, precum
şi cercetări ce ţin de competenţa sa, să solicite autorităţilor publice, întreprinderilor,
organizaţiilor şi instituţiilor de stat antrenarea de specialişti şi experţi la verificări şi
expertize.
Efectuarea acţiunilor extra procesuale de verificare din oficiu a temeiniciei
actelor prin care se sesizează organul de urmărire penală rezultă din conţinutul
articolului 254 ce prevede rolul activ al organului de urmărire penală, precum şi din
dispoziţia articolului 265 aliniatul 1 care incumbă obligativitatea primirii şi examinării
plîngerilor sau denunţurilor referitoare la infracţiuni.
7. Pentru începerea urmării penale este necesară o condiţie negativă, adică
lipsa vreuneia din circumstanţele care exclud urmărirea penală. În detalii, a se vedea
comentariul articolului 275.
8. Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală art.93, care prevedea
un anumit termen de la 3-15 zile cu posibilitatea prelungirii de către procuror cu cel
mult 15 zile durata soluţionării chestiunii pornirii procesului penal, articolul comentat
sau articolul 265 nu stabilesc careva termen înăuntrul cărora organul de urmărire
penală este obligat să decidă începerea urmării penale sau să propună neînceperea
acesteia.
Din dispoziţiile articolului 52 aliniatul 1 punctul 4 ce prevede atribuţia
procurorului de a controla permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a
sesizărilor privind infracţiunile, conchidem că acesta este în drept să stabilească un
termen în fiecare caz concret, în dependenţă de anumite împrejurări.
9. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede începerea urmăririi penale prin
întocmirea procesului verbal, cînd organul de urmărire penală depistează nemijlocit
infracţiunea în rezultatul desfăşurării urmării penale în altă cauză penală, în rezultatul
acţiunilor de investigaţie operativă sau în cazul verificării sesizărilor anonime.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii şi începere a urmăririi penale
trebuie să conţină următoarele menţiuni:
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei
care-l întocmeşte;
b. descrierea faptei depistate nemijlocit de către ofiţerul de urmărire
penală în rezultatul efectuării acţiunilor procesuale penale sau
acţiunilor de investigaţie operativă, precum şi constatarea că
aceasta se califică ca infracţiune potrivit părţii speciale a Codului
Penal;
c. dispoziţia de începere a urmării penale potrivit faptului săvârşirii
infracţiunii cu indicarea articolului concret din partea specială a
Codului penal.
11
 10. Potrivit alineatului 3 al articolului comentat rezoluţia sau după caz
procesul-verbal de începere a urmăririi penale urmează a fi confirmate de către
procuror în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale. Pînă la
confirmarea actelor de începere a urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală poate
efectua acţiunile procesuale penale arătate la articolul 279 aliniatul 1 şi acţiuni de
investigaţie operativă.
Dacă procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale din
motivul că nu sînt date suficiente că s-a săvîrşit o infracţiune restituie dosarul
organului de urmărire penală pentru verificare suplimentară.
Procurorul nu confirmă actul de începere a urmării penale, dacă constată
una din circumstanţele care împiedică urmărirea penală, adoptînd o rezoluţie motivată
de neîncepere a urmării penale.
11. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată conform
articolului 313 aliniatul 3, la judecătorul de instrucţie la locul aflării organului care a
admis încălcarea. Aceste dispoziţii sînt aplicabile în cazul cînd rezoluţia de începere a
urmăririi penale este confirmată de procuror din procuraturile raionale, municipale şi
de sector sau specializate.
În cazul cînd rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este confirmată de
procuror de la Procuratura Găgăuziei sau de la procuratura generală sînt aplicabile
dispoziţiile aliniatului 6 al articolului comentat şi anume la instanţa judecătorească de
nivelul procuraturii respective (de exemplu: pentru Procuratura Găgăuziei – Curtea de
Apel Comrat, iar pentru Procuratura generală – Curtea Supremă de Justiţie).
12. Procedura de începere a urmării penale prevăzută de articolul comentat
se repetă ori de cîte ori organul de urmărire penală descoperă nemijlocit săvîrşirea
unei noi infracţiuni de către o altă persoană de cît cel bănuit sau învinuit.
În cazul cînd se stabileşte faptul săvîrşirii altor infracţiuni de către cel
bănnuit sau învinuit în cauză nu este necesară începerea urmăririi penale pentru
fiecare epizod, dar se procedează conform articolului 280 în cadrul dosarului penal
declanşat anterior
Articolul 275.Circumstanţele care exclud urmărirea penală
1. Circumstanţele arătate la articolul comentat împiedică începerea
urmăririi penale, iar dacă una din acestea se constată după începerea
urmăririi penale se dispune după caz încetarea urmăririi penale,
scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea cauzei penale de către
procuror (a se vedea articolele 284, 285, 286).
2. “Nu există faptul infracţiunii” este un temei ce exclude situaţiile în care
evenimentul (de ex. decesul persoanei) există dar nu este rezultatul unei
fapte umane, dar este rezultatul unor factori naturali sau în rezultatul
acţiunilor persoanei decedate (de ex. sineucidere, accident în industrie).
Acest temei include şi situaţiile cînd din eroare se sesizează faptul
săvârşirii unei infracţiuni (de ex. omor; răpire de persoane sau furt),
fiind constat ulterior că persoana presupusă este în viaţă; se află în
condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus sustras este găsit şi nu
există în general fapta unei persoane. Astfel potrivit articolului 51 Cod
penal fapta prejudiciabilă săvârşită este temei real al răspunderii penale,
iar inexistenţa faptei exclude răspunderea penală şi respectiv exclude
pornirea sau desfăşurarea urmării penale, adoptîndu-se după pornire o
ordonanţă de clasare sau după caz de scoatere de sub urmărire penală.
Constatarea unei situaţii care se include în temeiul arătat exclude
răspunderea penală precum şi oricare alte feluri de răspundere juridică
(de ex. civilă; administrativă; disciplinară).
Delimitarea acestui temi de circumstanţele arătate la punctele 2) şi 3) al
acestui articol este importantă prin faptul că în cazurile cele din urmă nu se exclude
alte feluri de răspundere juridică decît cea penală.
3. “Fapta nu este prevăzută de legea penală este un temei ce rezultă din
principiul legalităţii incriminării prevăzut de articolul 3 al Codului
penal exprimat prin adagiul latin “Nullum crimen sine lege” (nu există
infracţiune fără lege). Astfel nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală pentru o faptă care la momentul săvîrşirii ei, nu era
prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei se include şi situaţia
dezincriminării faptei. Astfel dacă la momentul săvîrşirii fapta era
prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar la momentul sesizării
organului de urmărire penală sau în cursul urmăririi penale intervin
modificări în legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei
săvîrşite prin metoda decriminalizării, se va refuza începerea urmării
penale sau după caz se va ordona scoaterea de sub urmărire penală,
dacă fapta nu nici contravenţie administrativă, sau încetarea urmăririi
penale dacă această faptă nu constituie o contravenţie. Situaţia
decriminalizării operează în cazul dat prin efectul retroactiv al legii
penale prevăzut de articolul 10 Cod penal.
La constatarea situaţiei prevăzute de punctul 2 al articolului comentat se va
lua în consideraţie interdicţia legii penale arătate la aliniatul 2 articolul 3 Cod penal ce
12
prevede ca “Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii
penale sunt interzise”.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală dar constituie o contravenţie
administrativă se va refuza începerea urmării penale sau se va dispune încetarea
urmăririi penale şi se va trimite materialele organului competent să examineze
contravenţia.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală deci nu este infracţiune, dar
poate fi o abatere disciplinară sau un delict civil, fapt care trebuie menţionat în
rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau în ordonanţa de scoatere de sub
urmărire penală.
În vechiul Cod de procedură penală acest temei nu era expres reglementat,
dar se includea în situaţiile prevăzute de articolul 5 aliniatul 1 punctul 2) “cînd fapta
nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii”.
4. “Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd
infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică” este temei de neîncepere a
urmăririi penale sau scoatere de sub urmărire penală existând o anumită faptă a unei
persoane, dar care nu se încadrează într-o componenţă concretă a infracţiunii. Astfel
componenţa infracţiunii (totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea
penală) este temeiul juridic al răspunderii penale potrivit articolului 51 Cod penal.
dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite
elemente sau semne a elementelor prevăzute de partea generală şi partea specială a
Codului penal care ar permite calificarea acestea drept o infracţiune şi nu este
posibilă schimbarea încadrării juridice într-o altă infracţiune, urmează să se dispună
soluţiile prevăzute de prezentul Cod, ce constă în reabilitarea bănuitului, învinuitului,
dacă această faptă nu poate fi calificată ca contravenţie.
Lipsa unor semne a laturii obiective, laturii subiective sau a subiectului
infracţiunii se constată prin probele administrative faţă de o persoană concretă (bănuit,
învinuit) ce impune scoaterea de sub urmărire a acesteia, fapt care nu exclude
continuarea urmăririi penale în vederea stabilirii făptuitorului infracţiunii (de
exemplu, în cazul cînd rezultatul prejudiciabil există, dar nu este în legătură cauzală
cu fapta unei persoane identificate).
În cazul cînd un element al infracţiunii lipseşte ori nu poate fi constatat
referitor la fapta unei persoane şi se exclude posibilitatea săvîrşirii acestei fapte de
către altă persoană se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi
penale în cauza dată.
Circumstanţa comentată poate fi aplicată ca temei de neîncepere a urmăririi
penale dacă din actul de sesizare şi acţiunile extraprocesuale de verificare rezultă fără
echivoc inexistenţa anumitor semne ale oricărei componente a infracţiunii.
Derogarea de la regula dată “cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost
săvîrşită de o persoană juridică” se referă numai la cazurile arătate la articolul 21
aliniatul 4 Cod penal. Astfel în cazul infracţiunilor expres arătate la articolul 21
aliniatul 5 Cod penal, fapta unei persoane fizice poate să nu întrunească unul din
elementele constitutive (de exemplu, vinovăţia persoanei fizice) dar în privinţa
persoanei juridice există toate semnele componenţei infracţiunii prevăzute de partea
specială a Codului Penal şi condiţiile arătate în articolul 21 aliniatul 3 Cod penal.
Într-o altă situaţie contrară se poate constata lipsa unui element al
componenţei infracţiunii privind activitatea unei persoane juridice (de exemplu, lipsa
condiţiilor din articolul 21 aliniatul 3 Cod penal) dar se constată că fapta unei
persoane fizice întruneşte toate elementele componenţei infracţiunii.
Astfel în cazul unei infracţiuni, pentru care legea prevede răspunderea
penală şi a persoanei juridice se poate adopta soluţia scoaterii de sub urmărire a unei
persoane fizice, iar urmărirea penală continuă faţă de persoana juridică, şi invers, după
caz, se poate dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei juridice şi
continuarea urmăririi penale faţă de persoana fizică.
În cazul prevăzut de punctul 3) al articolului comentat se poate dispune şi
soluţia neînceperii urmăririi penale, dacă în faptele unei persoane fizice şi persoane
juridice lipsesc unul din elementele infracţiunii (de exemplu, lipsa legăturii cauzale
dintre faptele acestora şi rezultatul prejudiciabil). La temeiul “fapta nu întruneşte
elementele infracţiunii” se include şi situaţia arătată la articolul 20 din Codul penal,
cînd fapta este săvîrşită fără vinovăţie.
5. A intervenit termenul de prescripţie sau amnistie este un temei aplicabil
mai mult după începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia încetării urmăririi
penale sau clasării cauzei penale (în cazul expirării termenului de prescripţie). Astfel
sintagma “a intervenit termenul de prescripţie” trebuie înţeleasă în sensul “a expirat
termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală”.
În faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale în
cazul constatării faptului că a expirat termenul de prescripţie de 2 ani (pentru
infracţiuni uşoare), de 5 ani (pentru infracţiuni mai puţin grave), de 15 ani (pentru
infracţiuni grave) şi 20 de ani (pentru infracţiuni deosebit de grave), fie că este
identificat făptuitorul şi pus sub învinuire, fie că nu este cunoscut.
În cazul cînd făptuitorul este cunoscut se dispune încetarea urmăririi penale
conform articolului 285.
În cazul cînd făptuitorul nu este identificat se dispune clasarea cauzei
penale conform articolului 286.
13
 La calcularea termenelor de prescripţie se va aplica dispoziţiile articolului
60 Cod penal, dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea termenelor prescripţiei
tragerii la răspundere penală, în cazul cînd în cauză există bănuit sau învinuit.
În cazul expirării termenului de prescripţie de 25 de ani (pentru infracţiuni
excepţional de grave) procurorul trimite cauza penală cu rechizitoriu la instanţa de
judecată competentă pentru a decide după caz liberarea de răspundere penală sau
condamnarea prin înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu închisoare pe 35 de ani.
La calcularea termenelor prescripţii tragerii la răspundere penală pentru
infracţiuni săvîrşite pînă la 12 iunie 2003 (data intrării în vigoare a Codului penal din
18 aprilie 2002) se aplică dispoziţiile articolului 46 al Codului penal din 24 martie
1961 abrogat, care prevedea următoarele termene de 1, 3, 5, 10 şi 15 ani în
dependenţă de gravitatea faptei infracţionale. Aplicarea dispoziţiilor articolului 46 al
Codului penal vechi, rezultă din articolul 10 aliniatul 2 Codului penal nou, care
prevede că “Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei
vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv”, iar dispoziţiile
articolului 60 al Codului penal în vigoare privind termenele prescripţiei tragerii la
răspundere penală înrăutăţesc situaţia persoanei vinovate şi deci au aplicaţie numai pe
viitor, pentru infracţiuni săvîrşite de la 12 iunie 2003.
Expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală poate fi
temei de neîncepere a urmăririi penale dacă organul de urmărire penală este sesizat cu
întîrziere ce depăşeşte termenul stabilit de legea penală, făptuitorul nefiind cunoscut
sau cînd făptuitorul este cunoscut, dar lipsesc date privind întreruperea sau
suspendarea termenului de prescripţie.
Temeiul “expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală” se
aplică numai în cazul constatării cu certitudine a zilei săvârşirii infracţiunii. În cazul
infracţiunii continue ziua săvîrşirii infracţiunii se consideră ziua curmării sau încetării
activităţii infracţionale, iar în cazul infracţiunii prelungite se consideră ziua săvîrşirii
ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
În faza urmăririi penale învinuitul se poate opune ordonanţei procurorului
de încetare a procesului penal pe temeiul “expirării termenului de prescripţie” reieşind
din dispoziţiile articolului 313 aliniatul 2 punctul 2 care prevede dreptul de a ataca
ordonanţa la judecătorul de instrucţie. Dreptul învinuitului de a se opune soluţiei
încetării urmăririi penale pentru acest temei a fost prevăzut expres în vechiul Cod de
procedură penală articolul 5 aliniatul 3, care nu admitea încetarea procesului, dacă
învinuitul cere continuarea procesului.
Pentru evitarea situaţiilor de anulare a ordonanţelor procurorului privind
încetarea urmăririi penale în baza punctului 4) “a intervenit termenul de prescripţie
sau amnistie” pentru motivul că învinuitul nu este de acord cu asemenea soluţie,
propunem de a completa articolul comentat cu dispoziţii exprese privind dreptul
învinuitului de a cere continuarea urmăririi penale.
Alt temei care exclude urmărirea penală arătat la punctul 4) al articolului
comentat este cazul, cînd a intervenit un act de amnistie după săvîrşirea infracţiunii.
În cazul cînd amnistia intervine în faza urmăririi penale are efectul
înlăturării răspunderii penale şi de regulă se dispune încetarea urmăririi penale. La
aplicarea actului de amnistie se cere realizarea cumulativă a următoarelor condiţii:
a. actul de amnistie să intervină după săvîrşirea infracţiunii;
b. să fie identificat făptuitorul şi acesta să fie prezent în faţa organului
de urmărire penală şi procurorului;
c. să fie respectate dispoziţiile speciale ale legii cu privire la amnistie
privind infracţiunea, persoana şi alte condiţii (de exemplu, anterior
să nu fie aplicată amnistia, să fie repetat prejudiciul material);
d. dacă bănuitul, învinuitul nu se opune soluţiei aplicării actului de
amnistie în privinţa sa.
Prin urmare, de regulă după începerea urmăririi penale şi strîngerea
probelor necesare privind realizarea tuturor condiţiilor este posibilă încetarea urmăririi
penale pe temeiul aplicării actului de amnistie.
Dacă din actul de sesizare şi acţiunile de verificare sînt date suficiente
privind întrunirea cumulativă a condiţiilor aplicării amnistiei se poate dispune
neînceperea urmăririi penale. În cazul dat voinţa făptuitorului cunoscut, dar care nu
este atras în calitate de bănuit, nu se mai ia în consideraţie la aplicarea amnistiei.
6. “A intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare
este un impediment în desfăşurarea procesului penal, datorită faptului imposibilităţii
aplicării răspunderii penale care este strict individuală, reieşind din articolul 6 Cod
penal. încetarea urmăririi penale poate avea loc numai în cazul cînd s-au administrat
suficiente probe că anume decedatul a săvîrşit infracţiunea dată.
Dacă decesul făptuitorului a survenit după începerea urmăririi penale se
dispune încetarea urmăririi penale.
Dacă decesul făptuitorului a survenit pînă la începerea urmăririi penale se
dispune soluţia neînceperii urmăririi penale.
Nu se admite încetarea urmăririi penale sau după caz neînceperea urmăririi
penale dacă rudele decedatului sau alte persoane solicită continuarea procesului
pentru reabilitarea bănuitului (învinuitului) decedat. Astfel în cazul cînd se stabileşte
că fapta învinuitului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii sau nu se
dovedeşte vinovăţia învinuitului şi intervine decesul acestuia nu se admite încetarea
urmăririi penale, dar se dispune scoaterea persoanei decedatului de sub urmărire
penală.
14
 De asemenea nu se admite încetarea urmăririi penale în legătură cu
revizuirea procesului privind o altă persoană, datorită descoperirii de noi împrejurări
prevăzute de articolul 458 aliniatul 3 punctul 4).
În cazul cînd după efectuarea urmăririi penale suplimentare la cererea
rudelor decedatului nu se constată temeiuri de reabilitare prevăzute în articolul 284
aliniatul 1, procurorul dispune încetarea urmăririi penale.
7. ”Lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe,
conform art.276 numai în baza plîngerii acesteia” este un temei de neîncepere a
urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale dacă acest fapt se constată după
începerea urmăririi penale.
În cazul cînd după începerea urmăririi penale privind o infracţiune ce nu
este prevăzută în aliniatul 1 al articolului 276, se recalifică fapta în una din
infracţiunile arătate la articolul 276 şi victima nu solicită în scris tragerea la
răspundere penală a făptuitorului se dispune încetarea urmăririi penale.
La situaţia “lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală
începe, conform art.276” se include şi cazurile de retragere a plîngerii de către victimă
şi împăcarea victimei cu făptuitorul. Aceste două cazuri arătate la articolul 285
aliniatul 1 punctul 1) sînt aplicabile şi la etapa iniţială de sesizare a organului de
urmărire penală pînă la începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia neînceperii
urmăririi penale.
În cazul cînd este depus un denunţ de către o persoană privind săvîrşirea
unei infracţiuni arătate în articolul 276, organul de urmărire penală este obbligat să
înştiinţeze victima despre dreptul de a depune o plîngere şi dacă nu-şi expune voinţa
să-l tragă la răspunderea penală pe făptuitor se dispune neînceperea urmăririi penale.
Dacă victima declară că nu-şi însuşeşte plîngerea depusă de soţ sau de
copilul major se dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz, încetarea
urmăririi penale.
La soluţionarea chestiunii neînceperii urmăririi penale în baza temeiului
arătat la punctul 6) al articolului comentat orrganul de urmărire penală dacă a fost
sesizat prin alt mod de cît prin plîngere, este obligat să verifice dacă nu există una din
împrejurările arătate la articolul 276 aliniatul 4 şi să anunţe procurorul. Astfel
procurorul porneşte urmărirea penală în cazurile prevăzute de articolul 276 aliniatul 1
în lipsa plîngerii victimei, dacă se constată incapacitatea sau capacitatea de exerciţiu
limitată a acesteia, a stării de neputinţă sau dependenţa faţă de făptuitor ori faptul că
nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime din alte motive.
8. “În privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale
pe aceleaşi temeiuri” este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau după caz de
încetare a urmăririi penale ce rezultă din principiul stabilit în articolul 22 Cod
procedură penală şi articolul 4 al protocolului nr.7 al CEDO “Dreptul de a nu fi
urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori”.
Astfel în cazul existenţei unei sentinţe sau decizii de achitare, încetare a
procesului penal sau de condamnare în privinţa unei persoane pentru aceeaşi faptă nu
se admite începerea sau reluarea urmăririi penale. Temeiul arătat la punctul 7) al
articolului comentat se poate întîlni în 2 situaţii: a) cînd se cere începerea urmăririi
penale pentru fapta dată neştiindu-se despre hotărîrea judecătorească şi b) în cazul
cînd procurorul este sesizat potrivit articolului 460 cu o cerere de revizuire
neîntemeiată dispune prin ordonanţă neînceperea proceduri de revizuire, dar nu
neînceperea urmăririi penale.
În cazul cînd organul de urmărire penală este sesizat în privinţa unei cauze
penale judecate definitiv, privind începerea sau reluarea urmăririi penale în legătură
cu apariţia unor circumstanţe noi prevăzute de articolul 458 aliniatul 3 punctul 4) se
va înştiinţa procurorul şi acesta va decide prin ordonanţă deschiderea procedurii de
revizuire conform articolul 460 aliniatul 6.
Dacă în cursul urmăririi penale se constată că persoana a fost condamnată,
achitată sau s-a dispus încetarea procesului pentru o faptă penală care la moment se
califică într-o componentă a unei infracţiuni mai grave se va dispune încetarea
urmăririi penale.
Se va dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz încetarea urmăririi
penale dacă se va constata că persoana anterior a fost sancţionată contravenţional
pentru aceeaşi faptă prin hotărîre judecătorească definitivă.
9. “În privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a
urmăririi penale sau de încetare a urmăririi pe aceleaşi acuzaţii” este un temei de
neîncepere a urmăririi penale, dacă nu sînt condiţiile de reluare a urmăririi penale
conform articolului 287. A se vedea comentariul articolelor 22 şi 287.
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată că
pentru aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă există o ordonanţă de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale şi sînt date privind fapte noi ori recent
descoperite ori a unui viciu fundamental, va face propunere procurorului ierarhic
superior să anuleze ordonanţa neîntemeiată, dată anterior.
La situaţiile arătate la punctul 8) al articolului comentat se include şi cazul
cînd există o ordonanţă neanulată de scoatere de sub urmărire penală a unei persoane
privind aceeaşi faptă.
10. La alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea
sau, după caz, exclud urmărirea penală se pot atribui următoarele situaţii:
15
 a. există cel puţin una din cazurile, prevăzute în articolul 35 din
Codul penal care înlătură caracterul penal al faptei (legitima
apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă necesitatea;
constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat);
b. renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii în condiţiile
articolului 56 din Codul penal;
c. persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere
penală conform articolului 21 aliniatele 1 şi 2 din Cod Penal;
d. persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă în stare de
iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical;
e. în cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare reieşind din interpetarea
“per a contrario” a dispoziţiei articolului 26 aliniatul 2 din Codul
penal;
f. în cazurile prevăzute de partea specială a Codului penal, cînd în
anumite condiţii făptuitorul este liberat de răspundere penale
(art.217 alin.4 predarea de bună voie a substanţelor narcotice,
psihotrope sau a precursorilor; art.278 alin.6, anunţarea la timp
despre pregătirea actului de terorism; art. 280 alin.4, eliberarea de
bună voie a ostaticilor; art.282 alin.2, retragerea benevolă dintr-o
formaţiune paramilitară şi predarea armei; art.290 alin.3 predarea
de bună voie a armelor sau muniţiilor; art.312 alin.3 declararea în
cadrul dezbaterilor judiciare despre declaraţii, concluzii sau
traduceri false; art.325 alin.4 autodenunţarea privind acte de
corupere activă sau extoarcerea bunurilor sau serviciilor; art.334
alin.3, autodenunţarea privind dare de mită sau extorcarea mitei;
art.337 alin.2 declararea benevolă despre legătura cu serviciul de
spionaj străin; trecerea ilegală a frontierei de stat în condiţiile
prevăzute de art.362 alin.4; dizertarea pentru prima dată în
condiţiile prevăzute de art.371 alin.5);
g. în cazul cînd Parlamentul refuză să încuviinţeze începerea
urmăririi penale sau trimiterea în judecată a unui deputat potrivit
legii cu privire la statutul deputatului în Parlament.
Dacă aceste circumstanţe sînt constatate la etapa iniţială, se va dispune
neînceperea urmăririi penale, iar dacă în cursul urmăririi penale se va dispune
încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului arătat la punctul a) care potrivit
articolului 284 impune adoptarea soluţiei scoaterii de sub urmărire penală.
Articolul 276.Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei
Pornirea urmăririi penale numai la plîngerea victimei constituie o excepţie de
la regula oficialităţii începerii urmăririi penale.
1. În cazul săvîrşirii următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul Penal: 1)
art.152 alin (1), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau
a sănătăţii; 2) art.153 vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii
corporale sau a sănătăţii; 3) art.155, ameninţarea cu omor ori cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 4) art.157 alin.
(1) vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
cauzată din imprudenţă; 5) art.161, efectuarea fecundării artificiale sau a
implantării embrionului fără consimţământul pacientei; 6) art.150,
calomnia; 7) art.177 încălcarea inviolabilităţii vieţii personale; 8) art.179
alin.1 şi 2 violarea de domiciliu; 9) art.193, ocuparea bunurilor imobile
străine; 10) art.194, însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice,
termice sau a gazelor naturale; 11) art.197 alin.1. distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor; 12) art.198 alin.1; distrugerea sau
deteriorarea din imprudenţă a bunurilor; 13) art.200, neglijenţa
criminală faţă de paza bunurilor proprietarului; 14) art.202, eschivarea
de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor; 15) art.203,
eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului; 16)
art.204 alin.1, divulgarea secretului adopţiei; 17) art.274, răpirea
mijlocului de transport cu tracţiune animală, precum şi a animalelor de
tracţiune; 18) art.186 alin.1, furtul săvîrşit de soţ, rude, în paguba
tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este
găzduită de aceasta, pornirea sau încetarea urmăririi penale depinde de
voinţa victimei (părţii vătămate) manifestată prin depunerea plîngerii,
retragerea plîngerii sau împăcarea cu bănuitul (învinuitul).
2. În cazul altor infracţiuni de cît cele arătate la aliniatul 1 al articolului
comentat plîngerea victimei nu este obligatorie pentru începerea
urmăririi penale, dar potrivit articolului 109 din Codul penal împăcarea
este admisă (a se vedea comentariul articolului 285).
3. Victima incapabilă sau cu capacitatea de exerciţiu limitată poate depune
plîngerea personal sau prin intermediul reprezentantului legal. Dar
retragerea plîngerii sau împăcarea în asemenea cazuri se admite numai
de către reprezentantul legal.
4. În cazurile prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat plîngerea se
depune persoanl de către victimă. Dacă plîngerea este depusă de către o
16
 altă persoană (soţ sau rude apropiate); victima poate declara că nu-şi
însuşeşte asemenea plîngere.
5. În cazul infracţiunilor arătate în articolul comentat cînd lipseşte
plîngerea victimei ofiţerul de urmărire penală sau procurorul au
obligaţia să-I explice victimei dreptul de a depune o plîngere, a se vedea
articolul 277.
6. În cazul infracţiunilor menţionate de prezentul articol, la depunerea
plîngerii ofiţerul de urmărire penală explică victimei dreptul de a retrage
plîngerea şi dreptul să se împace cu făptuitorul.
7. Procedura depunerii şi examinării plîngerii în asemenea cazuri este
generală şi se efectuează în condiţiile articolelor 263 şi 265, dar
plîngerea trebuie să conţină expres voinţa victimei de a trage la
răspundere penală făptuitorul. În cazul lipsei acestei solicitări, ofiţerul
de urmărire penală va atenţiona victima în sensul exprimării voinţei de
tragere la răspundere penală a celor vinovaţi.
8. În cazul prevăzut de aliniatul 2 al articolului comentat celelalte victime
pot participa în calitate de parte vătămată la cererea sau cu acordul lor,
iar în lipsa voinţei de a participa în calitate de parte vătămată pot fi
ascultate în calitate de martori.
9. În cazul existenţei mai multor victime, retragerea plîngerii sau
împăcarea de către unele victime nu constituie temei de încetare a
urmăririi penale dacă cel puţin o victimă îşi menţine plîngere sau nu
acceptă împăcarea.
10. Reieşind din aliniatul 3 al articolului comentat, plîngerea victimei are
efect universal şi necondiţionat faţă de toţi făptuitorii. În acest sens
retragerea plîngerii faţă de un făptuitor produce acelaşi efect şi faţă de
ceilalţi.
Dar împăcarea cu un bănuit (învinuit) nu se extinde şi asupra celorlalţi
făptuitori.
11. În cazul sesizării prin denunţ sau depistării nemijlocite de către organul
de urmărire penală a infracţiunilor prevăzute de aliniatul 1 al articolului
comentat unde victima este o persoană bolnavă mintal, minor, orb,
bătrîn sau grav bolnav, ori se află în dependenţă materială sau în
dependenţă de serviciu faţă de făptuitor, ori este ameninţată de acesta se
va trimite materialele procurorului care va decide prin ordonanţă
începerea urmăririi penale în lipsa plîngerii. În cazul cînd procurorul
constată că victima este în stare să-şi apere singură drepturile sale îi
explică dreptul de a depune o plîngere potrivit legii.
12. Aliniatul 5 al articolului comentat prevede dreptul părţilor de a se
împăca cu respectarea anumitor condiţii: a) împăcarea să fie personală,
adică să fie manifestată nemijlocit voinţa de către partea vătămată şi
învinuit (bănuit), fie prin reprezentant special împuternicit cu această
atribuţie şi b) împăcarea se admite în faza urmăririi la orice etapă, iar în
faza judecării cauzei în prima instanţă pînă la retragerea completului de
judecată pentru deliberare. (În detalii procedura împăcării părţilor a se
vedea la comentariul articolului 285 aliniatul 1 punctul 1.
13. În cazurile prevăzute la aliniatul 1 al articolului comentat victima
(partea vătămată) poate să-şi retragă plîngerea atît în faza urmăririi
penale cît şi în faza judecării cauzei în fond pînă la retragerea
completului de judecată pentru deliberare (A se vedea comentariul
articolului 285 aliniatul 1 punctul 1).
14. Medierea reprezintă un proces prin care victimei şi infractorului li se
oferă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la
soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii prin intermediul
unei persoane terţe imparţiale (mediator). (Recomandarea nr.R.19(99) a
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către Statele membre cu
privire la mediere în cazuri penale, adoptată la 15 septembrie 1999 la
cea de-a 69-a întîlnirea a reprezentanţilor miniştrilor.
Medierea poate fi realizată prin următoarele modalităţi: a) medierea directă –
cînd victima are întîlniri nemijlocite cu bănuitul (învinuitul, inculpatul) în prezenţa
mediatorului, pentru soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii; şi b)
medierea indirectă cînd victima nu doreşte şi respectiv, nu are întîlniri nemijlocite cu
învinuitul, mediatorul întîlnindu-se cu fiecare în parte şi contribuie la soluţionarea
problemelor apărute în urma infracţiunii.
Principiile de bază ale medierii:
1) nimeni nu poate fi constrîns să participe la mediere; medierea este
absolut benevolă;
2) mediatorul este imparţial;
3) mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea;
4) părţile trebuie să accepte participarea unui mediator.
Rezultatul procedurii de mediere este acordul de împăcare prin care ambele
părţi acceptă condiţiile împăcării şi include angajamentele asumate de părţi,
modalităţile şi termenul de realizare a acestora.
Victima, prin acord, se dezice de orice pretenţii faţă de învinuit şi “solicită
exonerarea acestuia de răspundere penală”.
17
 Învinuitul, prin acest acord, angajîndu-se şi îndeplinind obligaţiile asumate,
asupra cărora au convenit, care pot fi atît recuperatorii (exprimate prin recuperarea
prejudiciului material, înlocuirea obiectului, repararea acestuia sau compensarea
prejudiciului în formă pecuniară), cît şi de ordin moral. Acordul de împăcare nu poate
să conţină angajamente ce contravin legislaţiei care să cauzeze suferinţe fizice sau să
înjosească demnitatea persoanei ori să se refere la alte împrejurări decît cele ce reies
din cauza penală. Învinuitul nu poate fi impus să recunoască vinovăţia la semnarea
acordului de împăcare.
Acordul de împăcare este perfectat în formă scrisă de către mediator şi
semnat de către părţi şi de mediator, în cazul cînd obligaţiile asumate de învinuit au
fost executate.
Semnătura mediatorului confirmă caracterul benevol şi legalitatea acestui
act.
Acordul de împăcare a părţilor este prezentat procurorului în faza de
urmărire penală sau instanţei de judecată în faza judecării cauzei în fond pentru
examinare cu citarea părţilor.
Articolul 277.Obligativitatea de a explica drepturile
şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală
1. Organul de urmărire penală este obligat să explice drepturile
participanţilor la proces atît la momentul recunoaşterii în calitate de
bănuit, victimă, parte vătămată, parte civilă sau parte civilmente
responsabilă precum şi în cazul efectuării unor acţiuni procesuale cu
persoanele sus menţionate sau cu altele (martori, specialist, asistent
procedural, interpret, traducător, expert).
2. În cazul recunoaşterii în calitate de învinuit procurorul îi explică
drepturile şi obligaţiile conform articolului 282 aliniatul 3.
Organul de urmărire penală îi explică drepturile şi obligaţiile învinuitului la
orice acţiune procesuală efectuată cu participarea acestuia.
3. Obligaţiile organului de urmărire penală şi a procurorului de a explica
drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces persistă şi în cazul cînd aceştea sînt
asistaţi de către avocat.
Articolul 278.Obligativitatea examinării cererilor şi demersurilor
A se vedea comentariul articolelor 246 şi 247.
Capitolul V
DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE
Articolul 279.Efectuarea acţiunilor de urmărire penală
1. Aici sub noţiunea de “acţiuni de urmărire penală” se includ
procedeele probatorii prevăzute la Capitolul III Titlul IV al prezentului
Cod şi anume: 1) audierea; 2) confruntarea; 3) verificarea declaraţiilor la
locul infracţiunii; 4) prezentarea spre recunoaştere; 5) cercetarea la faţa
locului; 6) examinarea corporală; 7) examinarea cadavrului; 8)
exhumarea cadavrului; 9) reconstituirea faptei; 10) experimentul
procesual penal; 11) percheziţia; 12) ridicarea de obiecte sau documente;
13) sechestrarea, ridicarea şi examinarea corespondenţei; 14)
interceptarea comunicărilor; 15) înregistrarea de imagini; 16) constatarea
tehnico-ştiinţifică şi medico-legală; 17) efectuarea expertizei.
2. Conform aliniatului 1 al articolului comentat pînă la pornirea urmăririi
penale se admite efectuarea cercetării la faţa locului, iar în cazul reţinerii
bănuitului percheziţiei corporală a acestuia şi ridicarea obiectelor găsite
în rezultatul percheziţiei corporale.
Dacă în legătură cu cercetarea la faţa locului se efectuează examinarea
cadavrului şi constatarea medico-legală toate aceste acţiuni pot fi efectuate pînă la
începerea urmăririi penale.
În legătură cu reţinerea bănuitului în flagrant delict se admite efectuarea
examinării corporale pînă la începerea urmăririi penale reieşind din aliniatul 2 al
articolului 119.
În practica organelor de urmărire penală frecvent apare necesitatea
efectuării expertizei pînă la începerea urmăririi penale, dar asemenea procedeu
probatoriu este efectuat numai după pornirea urmăririi penale, unde expertul este
preîntâmpinat pentru răspunderea penală potrivit articolului 312 din Codul penal. iar
pentru constatarea împrejurărilor necesare (de exemplu: a gradului leziunilor
corporale; a conţinutului substanţelor narcotice, psihotrope, a caracterului armelor,
muniţiilor substanţelor explozive sau a materialelor explozive sau a materialelor
radioactive) se dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legală pînă
la începerea urmăririi penale de către un specialist, fără a fi preîntâmpinat de
răspunderea potrivit articolului 312 din Codul penal. asemenea raport de constatare
tehnico-ştiinţifică sau medico-legală are importanţă pentru stabilirea datelor necesare
începerii urmăririi penale, fiindcă în continuare după pornirea procesului se dispune
efectuarea expertizei.
3. În incinta unităţilor publice sau private pot fi efectuate următoarele
acţiuni de urmărire penală: 1) cercetarea la faţa locului; 2) verificarea
declaraţiilor la locul infracţiunii; 3) reconstituirea faptei; 4) experimentul
18
 procesual penal; percheziţia; 5) ridicarea de obiecte sau documente; 6)
sechestrarea, ridicarea şi examinarea corespondenţei; 7) înregistrarea de
imagini.
Prin aceste acţiuni efectuate în încăperile instituţiilor publice sau private se
afectează inviolabilitatea domiciliului şi este necesar consimţământul conducerii sau a
proprietarului acestor imobile sau autorizaţia judecătorului de instrucţie.
4. Modul de obţinerea a autorizaţiei judecătorului de instrucţie privind
efectuarea acţiunilor de urmărire penală a se vedea articolele 304, 305 şi
306.
5. Acţiuni de urmărire penală efectuate cu autorizaţia procurorului sînt: 1)
interceptarea comunicărilor şi 2) înregistrarea de imagini dispuse prin
ordonanţa motivată a procurorului în condiţiile articolului 135 aliniatul 2
sau în cazul prevăzut de aliniatul 3 al articolului 135.
6. Autorizaţia judecătorului de instrucţie este obligatorie, dacă persoana în
privinţa căreia se efectuează acţiunea respectivă refuză să dea
consimţământul sau nu este caz de infracţiune flagrantă, la desfăşurarea
următoarelor procedee probatorii: 1) cercetarea la faţa locului la
domiciliu; 2) examinarea corporală; 3) exhumarea cadavrului; 4)
percheziţia; 5) ridicarea de obiecte şi documente; 6) sechestrarea
corespondenţei; 7) interceptarea comunicărilor; 8) înregistrarea de
imagini.
Articolul 280.Propunerea de punere sub învinuire
1. Ofiţerul de urmărire penală face propunerea de punere sub învinuire
cînd consideră întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a. Făptuitorul este identificat, în sensul că există date despre
vinovăţia unei persoane anumite;
b. Există probe suficiente care justifică oportunitatea şi temeinicia
tragerii la răspundere penală în sensul că sînt stabilite toate
circumstanţele laturii obiective a unei componenţe de infracţiune;
c. Nu subzistă vre-unul din cazurile care exclud urmărirea penală
prevăzute de articolul 275.
2. În cazul cînd persoana făptuitorului este identificată, dar nu este atras în
calitate de bănuit, înaintarea propunerii de punere sub învinuire este
făcută înăuntru termenului de prescripţie şi în termenele urmăririi penale
stabilite şi prelungite de procuror. În cazul cînd făptuitorul este atras în
calitate de bănuit, înaintarea propunerii respective este determinată de
termenul maximal – 3 luni prevăzut de articolul 63 aliniatul 2 punctul 3.
În acest caz propunerea de punere sub învinuire va fi înaintată cu cel
puţin 2 zile înainte de expirarea termenului de 3 luni.
3. Raportul cu propunerea de a pune o anumită persoană sub învinuire va
conţine datele prevăzute de aliniatul 2 al articolului 281.
4. În cazul cînd este necesar de pus sub învinuire mai multe persoane care
au săvîrşit o infracţiune prin coparticipare se va face o propunere
respectivă printr-un raport pentru toate persoanele sau consecutiv prin
mai multe rapoarte în măsura stabilirii acestor fapte.
5. Dacă o singură persoană a săvîrşit mai multe infracţiuni se va face
propunere de punere sub învinuire pentru toate infracţiunile printr-un
raport.
6. Dacă este necesar completarea sau schimbarea acuzării învinuitului
ofiţerul de urmărire penală va înainta propunere în acest sens
procurorului.
7. Procurorul primind raportul cu materialele cauzei poate lua una din
următoarele soluţii:
a. pune persoana sub învinuire conform articolelor 281, 282, dacă
este de acord cu propunerea făcută;
b. pune persoana sub învinuire conform articolelor 281, 282
stabilind o nouă calificare a infracţiunii: dacă din materialele
cauzei rezultă asemenea soluţie;
c. restituie materialele cauzei cu rezoluţia de a continua urmărirea
penală, în cazul cînd nu sînt probe suficiente pentru a pune
persoana sub învinuire;
d. încetează urmărirea penală sau scoate persoana de sub urmărire
penală dacă există unul din cazurile prevăzute de articolele 275.
8. În raportul cu privire la punerea sub învinuire se va face propunere
privind luarea sau înlocuirea măsurii preventive, menţionând existenţa
motivelor şi altor condiţii prevăzute de articolele 176-195.
9. Propunerea de punere sub învinuire a unei persoane anumite pentru o
componenţă de infracţiune se face de către ofiţerul de urmărire penală în
cauza penală pornită pentru această infracţiune, precum şi pentru alte
infracţiuni săvîrşite de către învinuit indiferent de faptul dacă calificarea
infracţiunii la pornirea urmăririi penale diferă de calificarea infracţiunii
în raportul privind punerea sub învinuire.
10. Nu poate fi făcută propunerea de punere sub învinuire şi respectiv nu
poate fi pusă sub învinuire o persoană, cînd există probe că aceasta este
19
 în stare de iresponsabilitate sau a săvîrşit infracţiunea în stare de
iresponsabilitate cuzată de o boală psihică.
Articolul 281.Punerea sub învinuire
Se consideră probe acumulate suficient chiar dacă nu sînt constatate toate
circumstanţele agravante şi atenuante care nu sînt semne calificative ale elementelor
infracţiunii precum şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune, dacă acestea nu
influenţează asupra calificării infracţiunii. Aceste date pot fi constatate şi după
punerea sub învinuire.
1. Procurorul care conduce cu urmărirea penală pentru a pune sub
învinuire o persoană apreciază probele prezentate de către ofiţerul de
urmărire penală conform propriei convingerii, ţinând cont că concluzia
despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi
întemeiată pe presupuneri, iar toate dubiile se interpretează în favoarea
celui acuzat. Reieşind din faptul că la momentul punerii sub învinuirea
penală nu este terminată, concluzia despre “suficienţa probelor
acumulate” nu trebuie apreciată ca variantă unică şi finală. În rezultatul
urmăririi penale şi ascultării învinuitului pot surveni modificări în
privinţa unor semne calificative ale învinuirii.
2. În cazul cînd sînt acumulate suficiente probe atît pentru punerea sub
învinuire cît şi pentru terminarea urmăririi penale procurorul odată cu
punerea sub învinuire dispune şi această soluţie potrivit articolului 291
punctul 1) subpunctul a), fără a mai fi sesizat prin raport special de către
ofiţerul de urmărire penală în acest scop.
3. Procurorul poate recalifica fapta în sensul atenuării sau agravării sau
pune persoana sub învinuire pentru alte componenţe de infracţiuni dacă
aceste concluzii rezultă din materialele cauzei, chiar dacă raportul de
punere sub învinuire conţine altă propunere.
4. Procurorul poate pune sub învinuire o persoană şi din oficiu în lipsa
raportului de punere sub învinuire a ofiţerului de urmărire penală,
examinând materialele cauzei cu ocazia expirării termenelor prevăzute
de aliniatul 2 al articolului 63 sau cu ocazia prelungirii termenului
urmăririi penale.
5. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul prin care persoana se
consideră învinuit şi din momentul adoptării (semnării de către
procuror) acesta este tras la răspundere penală.
6. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul de acuzare iniţial şi strict
personal. În cazul cînd există mai multe persoane care au săvîrşit o
infracţiune prin coparticipare se va întocmi cîte o ordonanţă de punere
sub învinuire pentru fiecare învinuit în parte.
7. Ordonanţa de punere sub învinuire nu este susceptibilă de a fi atacată
judecătorului de instrucţie în mod special pentru motivul netemeiniciei
sau ilegalităţii, dar în anumite situaţii (de exemplu) emiterea ordonanţei
după expirarea termenului limită – 3 luni prevăzut de articolul 63
aliniatul 2) această hotărîre poate fi atacată conform articolului 298
judecătorului de instrucţie.
8. Ordonanţa de punere sub învinuire poate fi anulată sau modificată de
procurorul ierarhic superior, reieşind din dispoziţiile articolului 52
aliniatul 1) punctul 8.
Articolul 282.Înaintarea acuzării
1. Fără înaintarea acuzării potrivit articolului comentat, urmărirea
penală nu poate fi terminată şi învinuitul nu poate fi judecat.
2. Termenul de 48 de ore este un termen de recomandare şi urmează a fi
respectat de către procuror în dependenţă de asigurarea prezenţei
învinuitului şi apărătorului la această acţiune procesuală. În cazul cînd
învinuitul a fost atras în calitate de bănuit anterior, termenul de 48 de
ore este determinat de termenii 10, 13 zile sau 3 luni în dependenţă de
măsura procesuală de constrângere aplicată acestuia.
3. Pentru asigurarea prezenţei învinuitului acesta poate fi citat potrivit
articolelor 236-239, adus silit conform articolului 199 reţinut conform
articolului 169, arestat conform articolului 308.
4. Reieşind din faptul că înaintarea acuzării se face în prezenţa obligatorie
a avocatului, procurorul este obligat să înştiinţeze avocatul ales sau
numit, dacă acesta a fost admis în procesul penal sau să înştiinţeze din
timp învinuitul să-şi invite un avocat ori să asigure prezenţa unui avocat
din oficiu.
Lipsa apărătorului la înaintarea acuzării atrage nulitatea acestui act.
5. În cazul cînd învinuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară procesul
penal, procurorul pregăteşte din timp un exemplar a ordonanţei de
punere sub învinuire şi în limba pe care acesta o cunoaşte semnată de
traducător şi invită acesta să participe în calitate de interpret la
înaintarea acuzării.
6. În cazul unui învinuit minor la înaintarea acuzării participă obligatoriu
reprezentantul legal şi un pedagog sau psiholog.
20
 7. Înainte de aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinuire
procurorul stabileşte identitatea învinuitului, verificînd datele de anchetă
cu buletinul de identitate a acestuia precum şi a împuternicirilor
celorlalţi participanţi (avocat reprezentant legal) prin verificarea
documentelor prezentate.
8. În cazul cînd învinuitul refuză să semneze ordonanţa de punere sub
învinuire din motivul nerecunoaşterii vinovăţiei, procurorul va explica
acestuia că prin semnătură se atestă faptul aducerii la cunoştinţă a
învinuirii dar nu faptul recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei în
săvîrşirea infracţiunii imputate. Dacă după aceste explicaţii învinuitul
refuză în continuare să semneze ordonanţa respectivă, procurorul
menţionează acest fapt prin semnătura sa în ordonanţa de punere sub
învinuire. Avocatul prin semnătura sa confirmă faptul refuzului
învinuitul prezent la înmînarea acuzării să semneze această orddonanţă
sau faptul semnării acestui act procedural de către cel învinuit indiferent
de faptul dacă această ordonanţă este netemeinică ori calificarea faptei
este ilegală.
9. Se recomandă ca învinuitul şi apărătorul său să semneze pe ordonanţa de
punere sub învinuire (exemplarul care rămâne în dosar) faptul primirii în
copie a acestui act de învinuire.
10. A se vedea comentariul articolului 104.
11. Acuzarea înaintată îşi menţine forţa juridică pe parcursul urmăririi
penale, dacă nu se dispune schimbarea şi completarea acesteia, scoaterea
de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
12. În cazul reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau
după scoaterea se sub urmărire conform articolului 287, acuzarea
înaintată anterior este valabilă şi nu este necesară repetarea procedurii
prevăzute de prezentul articol, dacă nu intervin temeiuri de schimbare
sau completare a acuzării.
Articolul 283.Schimbarea şi completarea acuzării
Schimbarea acuzării poate avea loc cînd din probele acumulate rezultă o altă
calificare juridică a faptei atît în sensul agravării cît şi în sensul atenuării, în raport cu
acuzarea precedentă.
1. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor
imputate este determinată de concretizarea sau aprecierea nouă a
dispoziţiilor Părţii speciale a Codului penal şi a regulilor prevăzute la
articolele 114-118 din Codul penal.
2. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor
imputate se face în baza unei ordonanţe noi de punere sub învinuire
emise de procuror din oficiu sau la propunerea ofiţerului de urmărire
penală care este înaintată conform regulilor prevăzute de articolul 282.
Ordonanţa veche de punere sub învinuire îşi pierde forţa juridică din
momentul emiterii unei noi ordonanţe, dar se păstrează la dosar pentru
faptul că stabileşte din ce moment persoana a fost atrasă în calitate de
învinuit.
3. Completaea acuzării se dispune printr-o ordonanţă nouă emisă de
procuror la propunerea ofiţerului de urmărire penală cînd în rezultatul
urmăririi penale se stabileşte că învinuitul a mai săvîrşit o nouă
infracţiune sau alte infracţiuni identice, care nu I s-a înaintat acuzarea
anterior.
4. Se dispune completarea acuzării şi în cazu stabilirii unui concurs ideal
de infracţiuni cînd învinuitul prin aceeaşi faptă a săvîrşit două sau mai
multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite aliniate ale
unui articol din Codul penal, dacă nu s-a înaintat iniţial acuzarea pentru
toate infracţiunile.
5. O modalitate de schimbare a acuzării este prevăzută de aliniatul 2 al
acestui articol prin scoaterea persoanei de sub urmărire penală parţial în
privinţa unei infracţiuni sau unui epizod (unei infracţiuni identice)
conform articolului 284 ori prin încetarea parţială a urmăririi penale
conform articolului 285.
6. În cazul cînd învinuirea înaintată nu s-a confirmat în întregime, dar s-a
stabilit că învinuitul a săvîrşit o altă infracţiune pentru care anterior nu I
s-a înaintat acuzarea se va emite două ordonanţe – de scoatere de sub
urmărire penală pentru acuzarea neconfirmată şi de punere sub
învinuire pentru noua acuzare.
7. Schimbarea acuzării în sensul agravării sau completarea acuzării se
efectuează prin înaintarea noii acuzări potrivit regulilor stabilite de
articolul 282, iar în cazul schimbării acuzării prin recalificarea faptei în
sensul atenuării sau a excluderii unor capete de acuzare prin scoatere de
sub urmărire penală sau încetare parţială a urmăririi penale care se
aduce la cunoştinţă învinuitului.
Articolul 284.Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală
1. Scoaterea persoanei bănuite sau învinuite de sub urmărire penală
constituie o hotărîre prin care se reabilitează această persoană dacă
21
 această soluţie se referă la toate capetele de acuzare (bănuire). Soluţia
dată se ia numai în faza urmăririi penale, în faza judecării cauzei pentru
asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei.
Persoana reabilitată prin actul de scoatere de sub urmărire penală este în
drept să înainteze o acţiune privind repararea prejudiciului moral şi material în
conformitate cu articolele 524, 525 al prezentului Cod şi în condiţiile prevăzute de
Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti din 25 februarie 1998 (Monitor Oficial al Republicii Moldova
nr.50-51 din 04.06.1998).
2. Temeiurile scoaterii de sub urmărire penală sînt:
a. fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
b. nu există faptul infracţiunii;
c. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
d. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii;
e. fapta este săvîrşită în condiţiile legitimei apărări, conform art.36 Cod penal;
f. fapta este săvîrşită în scopul reţinerii infractorului conform art.37 Cod penal;
g. fapta este săvîrşită în condiţii de extremă necesitate conform art.38 Cod
penal;
h. fapta este săvîrşită în rezultatul constrîngerii fizice sau psihice conform
art.39 Cod penal;
i. fapta constituie risc întemeiat conform art.40 Cod penal.
La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea
de sub urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte
temeiuri, de cît pentru cele menţionate la aliniatul 1 al acestui articol.
3. “Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii:
prima – cînd se stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă
persoană şi se exclude faptul participării bănuitului sau învinuitului la
această infracţiune; şi a doua – cînd nu sînt probe suficiente pentru a
pune sub învinuire persoana bănuită şi a expirat toate termenele
prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în privinţa învinuitului nu sînt
suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul
de prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este
similară cu reglementările vechiului cod de procedură penală al
Republicii Moldova care în articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea
un temei de reabilitare a învinuitului privind încetarea procesului –
“dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii şi
au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe suplimentare”.
4. Temeiurile arătate la punctele b), c), d) – a se vedea comentariul
articolului 275 punctele 1-3.
5. Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de
bănuit sau învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la
un anumit capăt de învinuire) constituie o schimbare a învinuirii
potrivit articolului 283 aliniatul 2.
6. Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere
propunerea procurorului privind scoaterea de sub urmărire penală a
unei persoane bănuite sau învinuite, dacă din probele acumulate rezultă
această soluţie.
Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea
de sub urmărire penală a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la articolul
63 aliniatul 2 sau după caz a învinuitului la expirarea termenelor urmăririi penale
stabilite sau a termenului de prescripţie.
Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului
270, dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd
din probele acumulate rezultă soluţia respectivă.
7. Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită
persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de
acuzare) care în dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale
fie prin încetarea urmăririi penale, fie prin continuarea urmăririi penale.
Astfel pentru temeiurile indicate în articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35
Codul penal se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea
urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la toate persoanele
învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă printr-o
ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul
reabilitării persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror
activităţi procesuale.
În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru
un învinuit (bănuit), numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a
fost săvîrşită de acest bănuit sau învinuit” urmărirea penală continuă fie pentru alte
persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă dar în privinţa altei
persoanei. În asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii de sub
urmărire penală.
Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii
de sub urmărire sînt aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd
s-a dispus şi încetarea urmăririi penale sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire
penală este integrală dar se referă numai la unul din învinuiţi sau bănuiţi.
22
 8. Aliniatul 5 al articolului comentat se referă la situaţia cînd scoaterea de
sub urmărire penală este parţială.
9. În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire
penală privind scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul
organului respectiv cu rezoluţia de a continua urmărirea penală, sau
după caz dispune încetarea urmăririi penale.
Articolul 285.Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale ca şi scoaterea de sub urmărire penală se
realizează totdeauna numai în raport cu o anumită persoană certă, determinată cu
precizie.
1. Reieşind din natura juridică temeiurile indicate în aliniatul 1 al
articolului comentat acestea pot fi clasificate în temeiuri reabilitatoare,
care incumbă obligaţia de a emite soluţia scoaterii de sub urmărire
penală cu încetarea urmăririi penale şi temeiuri care absolvesc persoana
învinuită (bănuită) de la răspundere penală, dar care nu sînt
reabilitatoare şi respectiv impun adoptarea soluţiei încetării urmăririi
penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
Cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 şi cazurile care înlătură
caracterul penal al faptei arătate la articolul 35 din Codul penal sînt temeiuri de
încetare a urmăririi penale cu scoaterea celui acuzat de sub urmărire penală.
Toate celelalte cazuri arătate la articolul 275 şi 285 sînt temeiuri de absolvire
de răspundere şi unica soluţie care poate fi adoptată în faza de urmărire penală în
cazul constatării a unei din aceste circumstanţe este încetarea urmăririi penale. A se
vedea comentariul articolului 275.
2. Bănuitul sau învinuitul nu are dreptul la repararea prejudiciului în
conformitate cu articolele 524, dacă încetarea urmăririi penale a fost
condiţionată de o cauză de absolvire de răspundere penală.
3. Retragerea plîngerii prealabile de către victimă (partea vătămată) în
cazurile prevăzute de articolul 276 precum şi împăcarea părţilor în
cazurile prevăzute de articolul 276 al prezentului Cod şi articolul 109
aliniatul 1 din Codul penal constituie o manifestare de voinţă prin care
cel bănuit sau învinuit este absolvit de răspunderea penală prin
ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale din iniţiativa sau la
discreţia victimei infracţiunii.
Atât retragerea plîngerii prealabile cît şi împăcarea se face prin cerere scrisă
adresată procurorului care conduce sau exercită urmărirea penală.
Cererea privind împăcarea este semnată de victima (parte vătămată) şi de
bănuit (învinuit). Cererea privind retragerea plîngerii prealabile se înaintează de
victimă (partea vătămată), dar dacă în cauză există bănuit sau învinuit se va înştiinţa
acesta despre asemenea cerere. În acest caz bănuitul sau învinuitul este în drept să
ceară continuarea urmăriri penale în scopul de a fi scos de sub urmărire penală.
La examinarea cererii de retragere a plîngerii prealabile sau de împăcare în
conformitate cu articolele 246, 247 procurorul verifică respectarea următoarelor
condiţii:
a. dacă faptele incriminate sînt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi
se includ în articolul 276 al prezentului Cod sau în articolul 109 din
Codul penal;
b. dacă cererea este necondiţionată;
c. dacă partea vătămată (victima) nu este constrînsă să facă asemenea
cerere contrar voinţei sale;
d. dacă partea vătămată (victima) cunoaşte consecinţele acestor acte. În
caz contrar procurorul explică părţii vătămate consecinţele retragerii
plîngerii sau împăcării în sensul că după încetarea urmăririi penale
aceasta pierde dreptul la satisfacerea cererii de reluare a urmăririi
penale pentru aceeaşi faptă reieşind din dispoziţiile articolelor 22 şi
275 pct. 8. Astfel retragerea plîngerii sau împăcarea este definitivă şi nu
poate fi ulterior contestată.
În cazul cînd procurorul respinge cererea de împăcare sau cererea de
retragere a plîngerii prealabilă adoptă o ordonanţă motivată.
Ordonanţa privind respingerea cererii de împăcare sau cereri de retragere a
plîngerii prealabile este susceptibilă de a fi atacată la judecătorul de instrucţie conform
articolelor 298, 299.
4. “Persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală”
este o circumstanţă de încetare a urmăririi penale fără scoaterea
persoanei de sub urmărire penală. Deşi, vîrsta persoanei făptuitorului
este un semn general al unui element al componenţei infracţiunii –
subiectul infracţiunii, neatingerea vîrstei prevăzute de articolul 21 din
Codul penal nu cade sub incidenţa temeiului “fapta nu întruneşte
elementele infracţiunii” prevăzut de art.275 pct.3 al prezentului cod dar
constituie un caz separat de încetare a urmăririi penale prevăzut de
punctul 3) aliniatul 1 al articolului comentat. În acest caz bănuitul sau
învinuitul minor este absolvit de răspunderea penală, dar nu beneficiază
de dreptul privind repararea prejudiciului conform articolului 520.
23
 5. “Persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de
iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de constrângere
cu caracter medical” este temei de încetare a urmăririi penale cînd din
caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o rezultă că
această persoană nu prezintă pericol pentru societate. (A se vedea
comentariul articolului 495).
6. În cazurile cînd fapta nu este prevăzută de legea penală sau fapta nu
întruneşte elementele infracţiunii, dar constituie o contravenţie
administrativă se dispune încetarea urmăririi penale fără scoaterea de
sub urmărire penală a persoanei conform aliniatului 2 al articolului
comentat. Acest caz nu cade sub incidenţa articolului 275 punctele 2)
sau 3), dar este un temei separat de încetare a urmăririi penale cu
absolvire de la răspundere penală.
7. Încetarea urmăririi penale în privinţa numai a unei persoane sau numai a
unei fapte constituie încetarea parţială, dacă în cauza dată urmărirea
penală se exercită şi în privinţa altor persoane şi altor fapte.
8. Încetarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care conduce
cu urmărirea penală din oficiu cînd expiră termenele prevăzute de
articolul 63 în privinţa bănuitului, la expirarea termenelor urmăririi
penale termenului de prescripţie, sau în cazul primirii materialelor
conform articolele 281, 291 – în privinţa învinuitului.
Procurorul dispune încetarea urmăririi penale şi la cererea persoanelor
cointeresate (de ex.: în cazul înaintării cererii de împăcare sau retragere a plîngerii
prealabile în cazurile prevăzute de lege (sau în cazul înaintării unei cereri de către
avocat privind încetarea urmăririi penale în legătură că fapta respectivă este o
contravenţie).
Procurorul dispune încetarea urmăririi penale din oficiu în legătură cu
adoptarea unui act de amnistie.
În oricare cazuri prevăzute de aliniatele 1 şi 2 al articolului comentat,
ofiţerul de urmărire penală poate înainta propunere de încetare a urmăririi penale
prezentînd materialele cauzei penale procurorului. În cazul cînd propunerea ofiţerului
de urmărire penală este acceptată procurorul emite o ordonanţă de încetare a urmăririi
penale, iar în caz contrar restituie materialele cauzei organului de urmărire penală cu
rezoluţia privind confinuarea urmăririi penale în conformitate cu aliniatul 8 al
prezentului articol.
9. Aliniatul 6 al prezentului articol prevede dreptul iar în unele cazuri şi
obligaţia procurorului să se pronunţe asupra măsurii preventive.
Astfel, în cazul cînd încetarea urmăririi este parţială procurorul poate
dispune revocarea sau înlocuirea măsurii preventive sau va înainta un demers
judecătorului de instrucţie în conformitate cu dispoziţiile articolului 195 aliniatele 1-3.
În cazul cînd încetarea urmăririi penale este integrală cu privire la toate persoanele
învinuite sau la unul din învinuiţi procurorul este obligat să dispună revocarea măsurii
preventive prin încetarea de drept a acesteia reieşind din articolul 195 aliniatul 5
punctul 2. Toate măsurile preventive inclusiv măsura preventivă sub formă de arestare
preventivă, arestare la domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare
provizorie pe cauţiune încetează de drept prin ordonanţa procurorului de încetare a
urmăririi penale integral în privinţa unei persoane şi nu este necesară autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Ordonanţa procurorului privind încetarea urmăririi penale
cu dispoziţia de revocare a măsurii preventive se trimite organelor respective, inclusiv
administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate pentru executare.
Ordonanţa procurorului de încetare integrală a urmăririi penale cu dispoziţia
de restituire a cauţiunii se trimite instituţiei financiare respective pentru executare.
10. În legătură cu încetarea urmăririi penale procurorul soluţionează şi
chestiunea altor măsuri procesuale de constrîngere (de exemplu
scoaterea bunurilor de sub sechestru sau menţinerea sechestrului în
continuare potrivit articolului 210).
Măsura suspendării provizorii din funcţie a învinuitului este revocată de
către judecătorul de instrucţie la cererea persoanei cointeresate anexînd copia
ordonanţei de încetare a urmăririi penale sau la demersul procurorului potrivit
articolului 200 aliniatul 5.
11. Totodată procurorul în legătură cu încetarea urmăririi penale
soluţionează chestiunile privind corpurile delicte conform articolului
161 prin ordonanţă, iar în privinţa recuperării cheltuielilor judiciare se
adresează cu un demers judecătorului de instrucţie conform articolului
229.
12. În cazul cînd există bunuri, care sînt supuse confiscării speciale potrivit
articolului 106 din Codul penal procurorul în legătură cu încetarea
urmăririi penale înaintează un demers în acest sens judecătorului de
instrucţie.
13. Modul de atacare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, a se vedea
articolul 313.
Articolul 286.Clasarea cauzei penale
Clasarea este o modalitate de încetare a urmăririi penale în exclusivitate în
privinţa faptei penale nefiind stabilită nici o persoană în calitate de bănuit sau învinuit.
24
Astfel expresia “în cauză nu există învinuit” urmează a fi înţeleasă în sensul că în
cursul urmăririi penale nu a fost descoperit făptuitorul sau în cazurile prevăzute de
articolul 275 punctele 1-3 nu a fost atrasă în calitate de bănuit sau învinuit nici o
persoană fizică, iar în cazurile prevăzute de articolul 21 aliniatele 3) şi 4) din Codul
penal – nici o persoană juridică.
1. În cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 clasarea cauzei
penale se dispune la momentul constatării acestor temeiuri nefiind
necesară expirarea termenului de prescripţie. În cazul cînd fapta
prejudiciabilă există dar făptuitorul rămâne nedescoperit, clasarea
cauzei se dispune la expirarea termenului de prescripţie.
2. Ipotetic clasarea cauzei poate fi dispusă şi în alte cazuri, de cît cele
arătate la aliniatul 1 al articolului comentat; de exemplu în cazul
retragerii plîngerii prealabile în condiţiile articolului 276, neexistînd
bănuit sau învinuit în cauză.
3. Copia de pe ordonanţa de clasare a cauzei penale se înmînează victimei
(părţii vătămate) care este în drept să atace asemenea hotărîre
judecătorului de instrucţie conform articolului 313.
4. Clasarea cauzei poate fi dispusă parţial în privinţa unei fapte sau total în
privinţa tuturor faptelor referitor la care se desfăşoară urmărirea penală.
Articolul 287.Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale,
după clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire
1. Reluarea urmăririi penale a unei cauze clasate pentru temeiurile
prevăzute de art.275 pct.1-3 este posibilă în toate cazurile fie că s-a
descoperit făptuitorul fie că rămîne nedescoperit, doar cu o condiţie că
n-a expirat termenul de prescripţie. Astfel reluarea urmăririi penale a
cauzei clasate pentru orice motiv, inclusiv şi pentru faptul că hotărîrea
precedentă a fost luată “pripit fără să fie efectuate toate acţiunile de
urmărire posibile” de către procurorul ierarhic superior nu contravine
dispoziţiilor articolului 22, fiindcă în cauză nu a fost urmărită penal nici
o persoană fizică sau juridică.
2. În cazurile reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau
după scoaterea de sub urmărire soluţia dispusă de procurorul ierarhic
superior trebuie să se bazeze pe motivele care sînt expres arătate în
aliniatul 2 al articolului 22 în situaţia cînd hotărîrea anterioară de
încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire a fost
adoptată legal la acel moment reieşind din probele acumulate.
Însă pe lîngă motivele “fapte noi sau recent descoperite ori un viciu
fundamental” menţionate la articolul 22 aliniatul 2 sau aliniatul 4 al articolului
comentat, în practică se întîlnesc situaţii de reluare a urmăririi penale pentru
temeiurile arătate la aliniatul 1 al articolului comentat.
3. Astfel sintagma “se constată că nu a existat în fapt cauza care a
determinat luarea acestei măsuri” presupune situaţia cînd procurorul
ierarhic superior apreciază hotărârea precedentă ca ilegală şi
neîntemeiată. Acest caz include situaţiile cînd procurorul ierarhic
superior constată că greşit se interpretează legea privind temeiurile
încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, de către
procurorii inferiori.
În aceste cazuri ordonanţa de reluare a urmăririi penale trebuie să fie
motivată în sensul menţionării erorii de drept şi erorii de fapt.
4. Nu este judicioasă practica de reluare a urmăririi penale după încetarea
urmăririi penale sau după scoaterea de sub urmărire pentru motivul ca
“soluţia precedentă dispusă de procurorul inferior este prematură”.
5. Sintagma “a dispărut circumstanţa pe care se întemeia” include situaţia
cînd apar faptei noi sau recent descoperite.
6. În cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de
încetare a urmăririi penale ori de clasare sau de scoatere a persoanei de
sub urmărire penală judecătorul de instrucţie prin încheiere anulează
ordonanţa respectivă în conformitate cu aliniatul 5 al articolului 313.
În baza încheierii judecătorul de instrucţie, procurorul, care conduce cu
urmărirea penală este obligat prin ordonanţă să dispună reluarea urmăririi penale.
7. În cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate da
indicaţii, iar procurorul care conduce cu urmărirea penală soluţionează
chestiunea aplicării măsurii preventive, măsurii sechestrului bunurilor,
alte măsuri procesuale de constrângere precum şi stabileşte termenul
urmăririi penale.
8. În cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate
dispune conducerea urmăririi penale de alt procuror.
9. În aliniatul 3 al articolului comentat, sintagma “face propunerile
respective judecătorului de instrucţie” se are în vedere, înaintarea
demersurilor judecătorului de instrucţie în conformitate cu articolele 304
şi 308.
10. Sintagma “fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental”, a
se vedea comentariul articolului 22.
25
 11. Reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor fapte noi ori recent
descoperite poate fi dispusă numai înăuntru termenului de prescripţie.
Pentru instrucţiunile săvîrşite, pînă la intrarea în vigoare a Noului Cod
penal, termenul de prescripţie se calculează conform articolului 46 al
Vechiului Cod penal din 1961.
12. Termenul de un an se calculează din momentul adoptării ordonanţei de
încetare, de clasare sau de scoatere de sub urmărire penală.
13. Pînă la reluarea urmăririi penale, în scopul verificării datelor ce
presupun adoptarea acestei soluţii pot fi efectuate numai acţiuni de
investigaţie operativă.
14. Probele obţinute în rezultatul acţiunilor de urmărire penală în alte cauze
penale pot fi considerate “fapte noi ori recent descoperite” dacă acestea
au legătură cu cauza penală clasată, încetată sau în care s-a dispus
scoaterea de sub urmărire penală.
Articolul 288.Investigaţiile în vederea căutării învinuitului
Pînă la înaintarea propunerii pentru dispunerea investigaţiilor, organul de
urmărire penală este obligat să întreprindă toate măsurile posibile în vederea stabilirii
locului aflării învinuitului. Se verifică şi se exclud următoarele împrejurări: 1) decesul
învinuitului; 2) aflarea într-o instituţie medicală; 3) deţinerea în stare de arest
preventiv într-o altă cauză penală şi altele.
1. În scopul stabilirii locului aflării învinuitului organul de urmărire penală
efectuează acţiuni procesuale precum şi măsuri operative de investigaţii.
2. Pentru darea în căutare a învinuitului, organul de urmărire penală este
obligat să strîngă toate informaţia utilă privind învinuitul, prenumele,
patronimicul, în cazul mai multor nume de familie – datele privind
schimbarea numelui, timpul şi locul naşterii, naţionalitatea, cetăţenia,
limbile vorbite, studiile, ocupaţia, situaţia familiară, domiciliul şi
locurile precedente a vizei de reşedinţă, antecedentele penale anterioare
(cu indicarea infracţiunilor pentru care a fost condamnat),
particularităţile distinctive (temperamentul, semne exterioare; aptitudini;
porecle), adresele rudelor apropiate, soţiei sau concubinei, cunoscuţilor
apropiaţi. Această informaţie se va include sau se va anexa la ordonanţa
de anunţare în căutare a învinuitului.
3. Dacă faţă de învinuit nu s-a aplicat nici o măsură preventivă, procurorul
prin ordonanţa de anunţare în căutare dispune aplicarea unei măsuri
preventive neprivative de libertate, dacă aplicarea unei măsuri privative
de libertate conform legii nu este posibilă.
În cazurile cînd sînt întrunite condiţiile prevăzute de art.185 privind
aplicarea arestării preventive, procurorul se adresează cu un demers judecătorului de
instrucţie conform articolului 308 în vederea eliberării unui mandat de arestare în
privinţa învinuitului care se sustrage de la urmărirea penală.
Mandatul de arestare emis în lipsa învinuitului se anexează la ordonanţa prin
care se dispune căutarea învinuitului.
4. Căutarea învinuitului se efectuează de către organele de poliţie prin
măsuri operative de investigaţii potrivit legii privind activitatea
operativă de investigaţii din 12.04.1994 şi Legii cu privire la poliţie din
18.12.1990.
Pentru efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului organelor de
poliţie se trimite copiile următoarelor acte: 1) ordonanţa de anunţare în căutare; 2)
ordonanţa de punere sub învinuire; 3 mandatul de arestare; 4) certificatul privind
informaţia cu privire la învinuitul dat în căutare; 5) ordonanţa de aplicare a măsurii
preventive; 6) rezoluţia procurorului despre refuzul de a susţine demersul de alegere a
măsurii preventive, sau încheierea instanţei de judecată de refuz în eliberarea
mandatului de arest; 7) fotografiile, fişa dactiloscopică şi fişa de identificare (portretul
verbal) al învinuitului; 8) descifrarea convorbirilor telefonice ale învinuitului; 9)
încheierea judecătorului de instrucţie privind interceptarea convorbirilor telefonice ale
învinuitului.
Capitolul VI
TERMINAREA URMĂRIRII PENALE
ŞI TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ
Articolul 289.Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei procurorului
Raportul privind terminarea urmăririi penale se întocmeşte de către organul
de urmărire penală atât în cazul când făptuitorul a fost pus sub învinuire conform
articolelor 281 şi 282 precum şi în cazul când acesta nu a fost pus sub învinuire. În
ultimul caz în raportul de terminare a urmăririi penale se va face şi propunerea de
punere sub învinuire fără să se întocmească un raport aparte conform dispoziţiilor
articolului 280.
De asemenea odată cu terminarea urmăririi penale pentru anumite persoane
sau fapte din aceiaşi cauză organul de urmărire penală face propunere de încetare a
urmăririi penale în cazurile prevăzute de articolul 285, de scoatere de sub urmărire
penală în cazurile prevăzute de articolul 284 sau de clasare a cauzei penale pentru un
anumit episod pentru care învinuitul sau bănuitul în cauza dată a fost scos de sub
26
urmărire penală, iar făptuitorul adevărat nu a fost identificat şi a expirat termenul de
prescripţie.
1. Dacă după punerea sub învinuire a făptuitorului din probele administrate
rezultă schimbarea sau completarea acuzării organul de urmărire penală
face propunerile respective în raportul de terminare a urmăririi penale.
2. Potrivit aliniatului 2 al articolului comentat raportul privind terminarea
urmăririi penale se începe cu descrierea faptei (faptelor) constatate în
cursul urmăririi penale în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală
precum şi a tuturor faptelor penale, săvârşite de către învinuit (învinuiţi)
conexate în cauza dată.
3. Informaţii cu privire la persoana învinuitului cuprinde: 1) numele,
prenumele şi patronimicul (după buletinul de identitate); 2) data şi locul
naşterii; 3) domiciliul; 4) cetăţenia; 5) studiile; 6) starea familiară; 7)
ocupaţia; 8) date privind serviciul militar; 9) date privind antecedentele
penale; 10) alte date (necunoaşterea limbii în care se desfăşoară
procesul, relaţia de rudenie cu partea vătămată sau alţi participanţi din
proces).
4. Încadrarea juridică a faptei cuprinde menţiuni privind articolul, aliniatul
şi punctul din Codul penal care prevede răspunderea pentru infracţiunea
comisă.
5. Datele privind probele administrate se menţionează pentru fiecare faptă
şi învinuit separat, enumerându-se mijloacele de probă aflate în dosar,
fără descrierea conţinutului acestora.
6. Dispoziţiile articolului comentat sânt aplicabile numai în cazul când
urmărirea penală este efectuată de către ofiţerii de urmărire penală din
cadrul organelor de urmărire penală prevăzute de articolul 253. În cazul
când urmărirea penală este exercitată de către procuror conform
articolului 270, terminarea urmăririi penale se dispune de către
procurorul care a efectuat nemijlocit urmărirea penală prin întocmirea
rechizitoriului conform articolului 296 după prezentarea materialelor de
urmărire penală conform articolelor 293, 294 şi soluţionarea cererilor
potrivit articolului 295.
Articolul 290.Verificarea de către procuror a cauzei primite
1. Procurorul în termenul prevăzut de aliniatul 1 al articolului
comentat verifică legalitatea strîngerii probelor precum şi a
admisibilităţii acestora. Astfel prin “materialele dosarului” se are în
vedere rezultatele probatoriului.
2. Procurorul verifică dacă au fost stabilite toate circumstanţele care
urmează a fi dovedit în procesul penal conform articolului 96.
3. Procurorul verifică respectarea legii procesual penale şi cu ocazia
efectuării altor acţiuni procesuale efectuate de către organul de urmărire
(de exemplu: aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere,
admiterea sau neadmiterea în calitate de participant în procesul penal al
unor persoane, admiterea sau respingerea unor cereri a participanţilor la
proces).
4. Dacă în termenul verificării materialelor cauzei expiră durata măsurii
preventive aplicate învinuitului procurorul va prelungi măsura
preventivă sau va înainta demers în acest sens judecătorului de instrucţie
potrivit articolului 308.
5. Odată cu transmiterea materialelor cauzei procurorului pentru verificare
în legătură cu terminarea urmăririi penale nu mai este necesară
prelungirea termenelor urmăririi penale.
Articolul 291.Soluţiile dispuse de procuror la terminarea
urmăririi penale
1. Prind dispoziţiile articolului comentat se stabileşte modalităţile
terminării urmăririi penale: a) cu trimiterea cauzei în judecată prin
întocmirea rechizitoriului şi b) fără trimiterea cauzei în judecată prin
întocmirea ordonanţei de încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub
urmărire a persoanei sau de clasare a cauzei penale.
2. Punctul 1) subpunctul a) prevede situaţia când procurorul este obligat să
pună persoana sub învinuire în conformitate cu articolele 281, 282
înainte de întocmirea rechizitoriului fie în cazul când organul de
urmărire penală a înaintat dosarul cu raport de terminare a urmăririi
penale şi de punere sub învinuire conform articolului 289 fie în cazul
când învinuitul a fost anterior pus sub învinuire în conformitate cu
prezentul Cod, dar procurorul consideră că din materialele cauzei rezultă
situaţia schimbării sau completării acuzării în sensul agravării.
Prin urmare înainte de întocmirea rechizitoriului procurorul este obligat să
verifice chestiunea punerii sub învinuire prin ordonanţă pentru fiecare capăt de
acuzare. Includerea în rechizitoriu a unei acuzări mai grave decât cea care a fost pus
sub învinuire persoana sau a unui capăt de acuzare, care n-a fost pus sub învinuire în
conformitate cu articolele 281, 282 constituie o încălcare a dreptului la apărare.
27
 3. Rechizitoriul se întocmeşte de procuror după prezentarea materialelor de
urmărire penală părţilor conform articolelor 293, 294 şi soluţionarea
cererilor conform articolului 295. Dar această decizie este luată fără
întocmirea acestui act după verificarea materialelor conform articolului
290 dacă procurorul consideră că au fost strînse suficiente probe privind
constatarea infracţiunii, vinovăţiei învinuitului şi nu există circumstanţe
care exclud urmărirea penală.
4. Privind terminarea urmăririi penale prin ordonanţă de încetare a
urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a
cauzei penale a se vedea comentariul articolelor 284, 285 şi 286.
5. În cazul cînd făptuitorul a săvîrşit fapta penală fiind în stare de
iresponsabilitate şi există temeiuri de aplicare a măsurilor de
constrângere cu caracter medical procurorul va proceda în conformitate
cu articolul 495.
Articolul 292.Restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire
penală
1. Constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală
insuficienţa probelor pentru dispunere unei soluţii privind terminarea
urmăririi penale sau încălcarea legii procesual penale la efectuarea
procedeelor probatorii.
2. Nerespectarea altor dispoziţii a prezentului Cod, dacă ele pot fi
lichidarea de către procuror nu constituie temei de restituire a cauzei
organului de urmărire penală.
3. Nu constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală
competent dacă nu au fost respectate doar dispoziţiile articolelor 266-
269 privind competenţa organelor de urmărire penală.
4. Nerespectarea dispoziţiilor articolului 270 privind competenţa exclusivă
a procurorului la exercitarea urmăririi penale constituie un temei de
restituire a cauzei procurorului împuternicit cu asemenea atribuţii pentru
efectuarea procedeelor probatorii necesare şi posibile.
5. Astfel cauza se trimite organului competent să efectueze urmărirea
penală când este necesară completarea urmăririi penale sau eliminarea
încălcărilor comise la efectuarea procedeelor probatorii. Trimiterea
cauzei altui organ de urmărire penală de cât cel competent se face pentru
temeiurile de restituire menţionate în conformitate cu articolul 271
aliniatul 4.
6. Restituirea cauzei sau trimiterea ei la organul competent sau la alt organ
se face parţial prin disjungerea cauzei dacă este necesară eliminarea
unor încălcări sau completarea urmăririi penale în privinţa unui minor,
unei persoane faţă de care trebuie aplicată măsuri de constrângere cu
caracter medical sau într-o cauză penală complexă în privinţa unei fapte
săvârşite de către învinuit dacă pentru majoritatea faptelor penale şi
celorlalţi învinuiţi urmărirea penală este completă şi legală.
7. În cazul când învinuitul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu şi
este necesară prelungirea măsurii preventive procurorul va proceda în
conformitate cu articolul 308, iar în cazul când învinuitului îi este
aplicată măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării de a nu
părăsi ţara procurorul prelungeşte aceste măsuri, dacă este necesar prin
ordonanţă în conformitate cu articolul 178 aliniatul 3.
Articolul 293.Prezentarea materialelor de urmărire penală
1. Din dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat rezultă că
înştiinţarea despre terminarea urmăririi penale şi prezentarea
materialelor de urmărire penală se face nu numai în cazul luării deciziei
de a trimite cauza în judecată cu rechizitoriu, dar şi în cazurile de
încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de
clasare a cauzei penale. Anterior codul vechi de procedură penală al
Republicii Moldova prevede această acţiune procesuală doar în cazul
terminării urmăririi penale cu rechizitoriu.
2. Procurorul este obligat să informeze printr-o înştiinţarea învinuitul,
reprezentantul lui legal şi apărătorul lui, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor chiar dacă aceştea
anterior după recunoaştere în calitate de participanţi şi-a exprimat
nedorinţa să ia cunoştinţă cu materialele urmăririi penale.
3. Refuzul sau neprezentarea participanţilor informaţi în modul respectiv
de a lua cunoştinţă cu materialele urmăririi penale nu împiedică
desfăşurarea procesului penal în continuare.
4. Învinuitul nearestat preventiv poate lua cunoştinţă cu materialele
urmăririi penale atît separat precum şi împreună cu apărătorul său.
5. Prezentarea materialelor urmăririi penale învinuitului minor şi
reprezentantului legal, a se vedea articolul 482.
6. În cazul mai multor învinuiţi ordinea modul şi timpul prezentării
materialelor se stabileşte de către procuror.
28
 7. Învinuitului, reprezentantului legal şi apărătorului lui precum şi părţii
vătămate şi reprezentantului ei se prezintă toate materialele cauzei, cu
excepţia celor fixate în conformitate cu articolul 110 şi cele prevăzute
de aliniatul 5 al articolului comentat. Participanţii sus menţionaţi pot
lua cunoştinţă numai cu anumite materiale, care îi interesează.
8. Odată cu luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale procurorul
este obligat să asigure învinuitului şi părţii vătămate dreptul să noteze
orice informaţii din dosar precum şi drepturile să facă copii de pe
anumite documente în conformitate cu articolele 60 aliniatul 1 punctul
7) şi 66 aliniatul 2 punctul 22).
9. Părţilor care nu posedă limba de stat procurorul asigură luare de
cunoştinţă cu materialele urmăririi penale prin interpret.
10. În cazul când persoana care ia cunoştinţă cu materialele dosarului
evident tergiversează durata acestei proceduri, procurorul printr-o
ordonanţă stabileşte un termen anumit.
11. Materialele prevăzute de articolul 110 şi aliniatul 5 al articolului
comentat formează anexa secretă a dosarului despre care se face
menţiune în borderoul dosarului dar nu se prezintă participanţilor să ia
cunoştinţă la această etapă a procesului penal.
În scopul asigurării protecţiei martorului şi altor persoane la cererea
acestora procurorul prezintă spre luare de cunoştinţă numai conţinutul acestor
declaraţii din cadrul urmăririi penale fără datele adevărate ale identităţii persoanelor
confidenţiale şi fără date privind domiciliul şi alte informaţii care pot divulga
persoana în cauză.
12. După ce a luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale părţile pot
formula cereri, obiecţii sau plângeri privind materialul probator care se soluţionează
conform articolelor 245-247, care sînt dispoziţii generale cât şi în conformitate cu
articolul 295 care constituie dispoziţii speciale în acest sens.
Articolul 294.Procesul-verbal al prezentării materialelor
de urmărire penală
1. În cazul refuzului învinuitului arestat să ia cunoştinţă de materialele
urmăririi penale se va întocmi un proces-verbal cu indicarea motivelor
expuse de învinuit şi consemnate de către acesta şi procuror. În celelalte
cazuri de refuz să ia cunoştinţă de materialele cauzei este suficient
anexarea la dosar a înştiinţării părţilor despre dreptul prevăzut de
articolul 293 aliniatul 1.
2. Procesul verbal al prezentării materialelor de urmărire penală se
semnează de către persoana care a luat cunoştinţă, de către apărător,
reprezentant legal sau reprezentant dacă aceştea au participat la această
acţiune şi de către procuror.
3. În cazul refuzului sau imposibilităţii de a semna procesul verbal privind
prezentarea materialelor de urmărire penală se va proceda în
conformitate cu articolul 261.
4. În cazul completării urmăririi penale, se va întocmi un proces-verbal
suplimentar despre prezentarea materialelor noi de urmărire penală.
5. Dacă după prezentarea materialelor de urmărire penală şi întocmirea
proceselor verbale despre această acţiune are loc conexarea altor cauze
unde nu toţi participanţii cointeresaţi prevăzuţi de articolul 293 aliniatul
1 au luat cunoştinţă şi de materialele conexate se vor prezenta şi acestea
cu întocmirea proceselor-verbale suplimentare în conformitate cu
prezentul articol.
Articolul 295.Soluţionarea cererilor în legătură
cu terminarea urmăririi penale
1. În legătură cu terminarea urmăririi penale persoanele juridice pot
formula în condiţiile prezentului articol demersuri, care se examinează
ca şi cererile.
2. Procurorul examinează cererile înaintate în condiţiile articolului
comentat indiferent de faptul dacă asemenea cereri anterior au fost
respinse de către organul de urmărire penală în conformitate cu articolul
247.
3. Soluţionând cererile procurorul se conduce de dispoziţiile articolului 19
aliniatul 3 şi de regula prevăzută de articolul 244 aliniatul 1 privind
constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi
asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.
4. Admiterea parţială sau totală a cererii unui participant prevăzut de
articolul 293 aliniatul 1 nu împiedică luarea de cunoştinţă cu materialele
urmăririi penale de către ceilalţi participanţi, dar transmiterea dosarului
organului de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale se va
face după luarea de cunoştinţă şi soluţionarea cererilor tuturor părţilor.
5. În caz de necesitate determinată de dispoziţie a probelor procurorul
poate dispune completarea urmăririi penale la cererea unei persoane
imediat, fără a transmite dosarul organului de urmărire penală,
29
 continuând în acelaşi timp prezentarea materialelor cauzei celorlalţi
participanţi.
6. După completarea urmăririi penale la cererea unei persoane materialele
suplimentare vor fi prezentate de a lua cunoştinţă acesteia precum şi
celorlalte persoane. Dacă după completarea urmăririi penale persoana
prevăzută de articolul 293 aliniatul 1 solicită să fie prezentate şi unele
materiale ale dosarului care anterior a luat cunoştinţă, acestea urmează a
fi puse la dispoziţie de către procuror.
7. Ordonanţa procurorului privind respingerea cererii sau demersului
înaintate cu ocazia terminării urmăririi penale nu sînt susceptibile de a fi
atacate în ordinea prevăzută de articolul 313, reieşind din faptul că
cauza se trimite în judecată şi persoanele cointeresate pot formula
repetat asemenea cereri în instanţa judecătorească.
Articolul 296.Rechizitoriul
Rechizitoriul este actul procedural prin care se sesizează instanţa de judecată
care determină limitele judecării cauzei în baza căruia instanţa de fond se pronunţă
prin sentinţă. Fiind o hotărâre a procurorului privind terminarea urmăririi penale,
rechizitoriul constituie o totalizare a tuturor materialelor urmăririi penale privind toate
faptele şi episoadele infracţionale săvârşite de către toţi învinuiţii cercetaţi într-o
cauză penală, cu dispoziţia de trimitere în judecată.
1. Expunerea rechizitoriului se începe cu denumirea acestui act procedural,
făcându-se menţionate la numărul dosarului penal şi numele, prenumele
învinuitului (învinuiţilor).
2. Pe lângă datele stabilite de aliniatul 2 al articolului comentat, expunerea
rechizitoriului poate fi completată cu informaţii privind motivul
săvârşirii infracţiunii, comportamentul învinuitului pe parcursul
urmăririi penale, precum şi cu date privind partea vătămată (victima) şi
prejudiciul cauzat.
3. În cauze voluminoase cu multe episoade, expunerea tuturor faptelor se
face în ordine cronologică sau sistematică.
4. Date cu privire la persoana învinuitului, a s e vedea comentariul
articolului 289 aliniatul 2 “informaţii cu privire la persoana
învinuitului”.
5. Formularea învinuirii din dispoziţiile rechizitoriului trebuie să
corespundă întocmai învinuirii prevăzute în ordonanţa (ordonanţele) de
punere sub învinuire emisă şi înaintată în conformitate cu articolele 281-
283, atât prin conţinutul ei faptic şi încadrării juridice.
6. Dacă la momentul întocmirii rechizitoriului procurorul consideră că
învinuirea urmează a fi schimbată sau completată va proceda în
conformitate cu dispoziţiile articolului 283 prin emiterea ordonanţelor
respective după care va formula şi învinuirea definitivă în rechizitoriu.
7. Formularea învinuirii în dispozitivul rechizitoriul constă din descrierea
succintă a faptei penale (laturii obiective) cu dispoziţia de învinuire a
făptuitorului în comiterea infracţiunii (infracţiunilor) prevăzute de
articolul, aliniatul şi punctul articolului din partea specială a Codului
Penal.
8. Dispoziţia despre trimiterea dosarului în judecată conţine menţiunea
privind instanţa judecătorească competentă teritorială reieşind din
dispoziţiile articolelor 36-40 şi articolului 42.
9. Rechizitoriul se întocmeşte şi se semnează de către procurorul care a
condus cu urmărirea penală, iar în cazurile prevăzute de articolul 270, de
către procurorul care a exercitat nemijlocit urmărirea penală. În cazul
imposibilităţii întocmirii acestuia act procedural de procurorii sus-
menţionaţi, rechizitoriul se întocmeşte de alt procuror desemnat prin
dispoziţia procurorului ierarhic superior.
10. Anexa informativă a rechizitoriului pe lîngă datele prevăzute de aliniatul
4 al prezentului articol poate include şi alte date: 1) privind încetarea
urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală faţă de anumite
persoane şi episoade; 2) privind restituirea daunei materiale unor
victime; 3) scheme de participare a învinuiţilor în fiecare episod a
activităţii criminale, în cauze penale voluminoase; 4) lista persoanelor
care urmează a fi citate în judecată, cu indicarea statutului procesual şi
adreselor acestora; 5) lista probelor care urmează a fi prezentată în
şedinţa preliminară potrivit articolului 347; 6) lista bunurilor care
urmează a fi supuse confiscării speciale potrivit articolului 106 din
Codul penal.
11. În informaţia privind durata urmăririi penale se recomandă de indicat
data:
a) săvîrşirii infracţiunii; b) pornirii urmăririi penale; c) conexării anumitor
materiale (dosare) la cauza dată; d) înaintării acuzării fiecărui învinuit;
e) trimiterii cauzei procurorului.
12. Durata arestării preventive include timpul aflării făptuitorului în locurile
prevăzute de articolul 186 aliniatul 1. La această informaţie se indică şi
locul deţinerii învinuitului, dacă la acest moment este prelungită
arestarea preventivă.
30
13. Informaţia privind acţiunea civilă cuprinde date privind părţile şi
cuantumul pretenţiilor înaintate, precum şi date privind asigurarea
acestei acţiuni în conformitate cu articolele 203-208.
14. Privind măsurile de ocrotire, a se vedea comentariul articolului 189.
15. Informaţia privind alte măsuri procesuale include date privind măsurile
aplicate (suspendarea provizorie din funcţie, sechestrului în vederea
garantării executării pedepsei amenzii), precum şi menţiunea privind
dispunerea măsurilor de protecţie şi a măsurii de înlăturare a condiţiilor
ce au contribuit la săvârşirea infracţiunilor şi altor încălcări ale
legislaţiei.
16. Informaţia privind cheltuielile judiciare include sumele separat pentru
fiecare temei prevăzut de articolul 227 aliniatul 2 precum şi suma totală
calculată, cu indicarea documentelor ce confirmă aceste cheltuieli.
17. Pentru respectarea dispoziţiilor aliniatului 5 al articolului comentat,
procurorul pregăteşte pentru fiecare învinuit şi după caz fiecărui
reprezentant legal cîte o copie de pe rechizitoriu. Dacă învinuitul sau
reprezentantul legal nu posedă limba de stat, procurorul asigură
traducerea rechizitoriului în limba pe care o cunosc aceştea. Copia
rechizitoriului tradusă va fi semnată de procuror şi de traducător.
18. Pentru a înainta copia de pe rechizitoriu, procurorul informează
învinuitul, care se află în stare de libertate şi reprezentantul legal despre
prezentarea la data indicată printr-o înştiinţare. Învinuitului arestat
preventiv i se înmânează obligatoriu copia de pe rechizitoriu. În cazul
când acesta refuză să o primească, copia de pe rechizitoriu va fi
înmânată apărătorului. În caz de neprezentare a învinuitului se va
proceda în conformitate cu aliniatul 3 al articolului 297.
19. Despre primirea copiei de pe rechizitoriu învinuitul, reprezentantul
legal, sau n cazurile prevăzute de aliniatul 3 al articolului 297,
apărătorul atestă acest fapt înscris, indicând data şi numărul de foi
primite.
20. Referinţa la rechizitoriu poate fi depusă de către învinuit sau apărătorul
lui, în care este expus dezacordul în privinţa temeiniciei învinuirii aduse
şi ilegalităţii probelor administrative.
Articolul 297.Trimiterea cauzei în judecată
1. După înmânarea copiei de pe rechizitoriu învinuitului şi reprezentantului
legal sau după caz apărătorului, procurorul trimite cauza în instanţa de
judecată competentă fără întârziere prin intermediul cancelariei
procuraturii respective.
2. Dispoziţiile aliniatului 2 al articolului comentat sînt aplicabile în cazul
cînd învinuitului i s-a înaintat acuzarea în conformitate cu articolul 282.
Iar în cazul cînd învinuitul se sustrage de la urmărirea penală, nefiind
posibilă înaintarea acuzării în conformitate cu articolul 282, nu este
posibilă nici trimiterea cauzei în judecată în lipsa învinuitului.
3. Dacă învinuitului i s-a înaintat acuzarea pentru unele fapte, iar pentru
alte fapte sau episoade acuzarea nu i s-a înaintat în conformitate cu
articolul 282, cauza penală poate fi trimisă în judecată în lipsa acestuia
numai pentru capetele de acuzare încunoştinţate potrivit articolului 282.
4. Dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de mai mulţi făptuitori, unul din
învinuiţi se sustrage de la urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea
acuzării conform articolului 282, cauza penală se trimite în judecată
pentru ceilalţi învinuiţi după efectuarea acţiunilor prevăzute de articolul
282 şi după caz cele prevăzute de articolele 293, 296 aliniatul 5 sau 297
aliniatul 3, iar în privinţa primului învinuit cauza se disjunge.
5. Dacă în cazurile prevăzute de aliniatul 2 al prezentului articol învinuitul
nu are apărător, procurorul înştiinţează reprezentantul legal sau
reprezentantul învinuitului pentru alegerea unui apărător, iar în lipsa
acestora sau a imposibilităţii de a angaja un avocat se va numi din oficiu
un apărător căruia i se va prezenta materialele cauzei pentru a lua
cunoştinţă şi i se va înmâna o copie de pe rechizitoriu.
6. În cazul sustragerii învinuitului de la urmărirea penală după înaintarea
acuzării nu este obligatorie dispunerea prin ordonanţă, căutarea
învinuitului în conformitate cu articolul 288, aliniatul 2, dar sînt
suficiente şi alte documente care confirmă faptul căutării învinuitului de
către organele de urmărire penală la indicaţia procurorului.
Capitolul VII
CONTROLUL LEGALITĂŢII ACŢIUNILOR ORGANULUI
DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI ALE ORGANULUI CARE
EXERCITĂ ACTIVITATE OPERATIVĂ
DE INVESTIGAŢII
31

Articolul 298. Plîngerile împotriva acţiunilor organului de
urmărire penală şi ale organului care exercită
activitate operativă de investigaţii
1. Persoanele ale căror drepturi şi interese garantate prin lege materială sau
procesuale au fost lezate de către organele de urmărire penală sau organul care
exercită activitate operativă de investigaţii pot înainta plîngere în instanţă şi în
plîngerea înaintată urmează să fie menţionat care drept sau interes legitim concret a
fost lezat, de care organ şi după caz de către care persoană cu funcţie de răspundere
concretă, dacă acesta este cunoscută, a fost lezat dreptul sau interesul respectiv.
2. Pot înainta plîngere împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi
ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii: bănuitul, învinuitul,
reprezentantul legal al acestora, apărătorul lor, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane ale căror
drepturi şi interese au fost lezate. Alte persoane cu drept de a înainta plîngere pot fi
atît alţi subiecţi procesuali decît cei menţionaţi în punctul precedent cum ar fi
expertul, specialistul, translatorul, interpretul etc., cît şi persoane care nu sunt subiect
procesual, însă prin acţiuni concrete ale organelor menţionate li s-a lezat un drept sau
interes legitim. Aceste persoane pot fi, de exemplu, rudele bănuitului, învinuitului sau
persoane străine care întîmplător se aflau în încăperea în care se efectua percheziţie şi
care consideră că li sau afectat careva drepturi sau interese în procesul efectuării
percheziţiei.
3. Plîngerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale
organului care exercită activitate operativă de investigaţii se adresează
judecătorului de instrucţie. Plîngerea poate fi adresată şi procurorului care conduce
urmărirea penală în cauza respectivă, şi care în virtutea Legii cu privire la Procuratură
şi a prezentului Cod este obligat să controleze activitatea ofiţerului de urmărire penală
şi în cazul în care se constată o încălcare a drepturilor persoanei, procurorul este
obligat să i-a măsurile de rigoare pentru a repara încălcarea admisă de către ofiţerul de
urmărire penală sau de către persoana care exercită activitate operativă de investigaţii.
Procurorul sesizat cu o asemenea plîngere are posibilitate de a reacţiona mai operativ
şi de a corecta eventualele încălcări de lege admise de către organele de urmărire
penală. Procurorul este în drept să ceară explicaţii scrise de la persoana acţiunile
căreia sunt atacate în plîngere (art. 58 alin. (2) pct. 20).
4. Plîngerile persoanelor reţinute se transmit imediat, iar a persoanelor
arestate se transmit în termen de 24 de ore judecătorului de instrucţie sau, după caz,
procurorului de către administraţia instituţiei în care se deţine persoana, despre ce
petiţionarul se informează.
5. Plîngerea depusă nu suspendă executarea acţiunii atacate. În cazul în
care persoana care efectuează urmărirea penală sau activitate operativă de
investigaţii consideră necesar, precum şi la indicaţia procurorului, ea dispune
suspendarea executării acţiunii atacate pînă la soluţionarea plîngerii depuse. La
suspendarea executării acţiunii atacate se ia în considerare atît interesele persoanei
care a depus plîngerea cît şi interesele urmăririi penale.
Articolul 299. Examinarea plîngerilor de către judecătorul de instrucţie
1. Legislatorul a stabilit termen de 72 de ore pentru examinarea şi
comunicarea hotărîrii sale de către judecătorul de instrucţie a plîngerii depuse
împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită
activitate operativă de investigaţii. Totodată legislatorul nu a prevăzut procedura de
examinare a plîngerii în acest termen atît de redus (urmează oare a fi chemată
persoana care a depus plîngerea în faţa judecătorului, cine trebuie să prezinte
materialele cauzei penale în cadrul căreia a fost admisă încălcarea dreptului sau
interesului lezat invocat în plîngere, însăşi modalitatea de verificare a argumentelor
invocate în plîngere etc. ).
2. Codul de procedură penală, însă, în art. 313 prevede o procedură concretă
care reglementează detaliat modul de examinare a plîngerilor împotriva acţiunilor şi
actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate
operativă de investigaţii şi termenul de examinare a plîngerii este de 10 zile de la
primirea plîngerii. Astfel, plîngerea declarată în condiţiile prezentului capitol urmează
a fi examinată conform procedurii şi în termenul prevăzute de art. 313, procedură care
asigură un acces mai eficient la justiţie decît art. 299, care nu conţine modalitatea de
examinare a plîngerii.
3. Cît priveşte termenul de 72 ore acest termen poate fi considerat pentru
soluţionarea plîngerii de către procuror. Plîngerea adresată procurorului se
examinează în acest termen şi procedura nu este necesar de reglementat, deoarece
procurorul are discreţia de a alege modul de control al plîngerii, fie prin controlul
materialelor cauzei care se află în procedura ofiţerului de urmărire penală sau a
persoanei, care exercită activitate operativă de investigaţii, solicitînd totodată
32
explicaţii de la acestea, fie prin vizitarea nemijlocită a petiţionarului reţinut sau arestat
şi audierea acestuia asupra argumentelor plîngerii fie în alt mod. Procurorul ia toate
măsurile prevăzute de prezentul Cod şi de Legea cu privire la procuratură din
14.03.2003 (M.O. nr. 73-75 din 18.04.2003) pentru a controla argumentele invocate în
plîngere. Dacă în plîngere se invocă încălcări de lege care atrag răspundere penală,
procurorul va lua explicaţii de la persoana care a declarat plîngere şi o va preîntîmpina
în scris pentru răspunderea pe care aceasta o va purta pentru denunţ fals.
4. Despre rezultatul soluţionării plîngerii procurorul va informa în scris
persoana care a declarat plîngerea cu explicarea dreptului şi termenului de atac a
răspunsului său judecătorului de instrucţie. În cazul în care procurorul va constata că
plîngerea este întemeiată, el este obligat imediat să ia măsurile de rigoare pentru a
înlătura încălcările de lege care au avut loc, reacţionînd în modul prevăzut de lege la
încălcările admise de persoana cu funcţii de răspundere respectivă. Răspunsul
procurorului la plîngerea declarată şi măsurile luate de acesta în urma soluţionării
plîngerii se anexează la materialele cauzei pentru a fi prezentate instanţei de judecată.
Prezenţa în dosar a plîngerii declarate, a răspunsului la aceasta şi a măsurilor
întreprinse va permite judecătorului de instrucţie sau după caz, instanţei să verifice
dacă corect a fost soluţionată plîngerea declarată şi va contribui la preîntîmpinarea
declarării unor noi plîngeri neîntemeiate, cu scopul tergiversării urmăririi penale sau a
judecării cauzei.
Capitolul VIII
CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE
Articolul 300. Sfera controlului judiciar
1. Controlul legalităţii acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate operativă de investigaţie constituie prin sine nu doar o realizare a
dreptului persoanei la acces la justiţie, drept garantat de art. 20 din Constituţie şi de
art. 5, 6 şi 13 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, dar şi o modalitate
eficientă de a depista şi înlătura oricare încălcare a drepturilor omului încă la faza de
urmărire penală. În Hotărârea nr.20 din 16 iunie 1997 a Curţii Constituţionale "Cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate a art.97, alin.4, CPP", s-a menţionat, printre
altele, că înlăturarea posibilităţii de a apela la instanţa de judecată duce la îngrădirea
accesului la justiţie al cetăţenilor care consideră că le-au fost încălcate drepturile şi
interesele legitime în cadrul urmării penale. Sub acest aspect, adresarea în instanţa de
judecată a persoanei care consideră că în cadrul urmăririi penale i-a fost lezat un drept
se referă la dreptul constituţional al persoanei de a apela liber la justiţie.
Prin urmare, persoanele interesate în declanşarea procesului penal au dreptul să
atace ordonanţa de refuz privind pornirea acestuia în baza art.20 al Constituţiei. În
acest context menţionăm că ordonanţa privind declanşarea procesului nu poate fi
atacată în instanţele de judecată pe acest temei juridic, datorită faptului că această
hotărâre a organului de urmărire penală nu este definitivă şi constituie doar începutul
urmăririi penale, care în continuare duce la punerea sub învinuire a unor persoane şi
care se finalizează cu terminarea urmăririi penale şi cu întocmirea rechizitoriului, fie
cu încetarea urmăririi penale în temeiul prevăzut de prezentul Cod. După terminarea
urmăririi penale cu întocmirea rechizitoriului, materialele cauzei se înaintează în
judecată după confirmare de către procuror. Totodată, pot fi cazuri cînd persoana
cointeresată poate ataca în instanţă şi actul procedural prin care s-a dispus pornirea
urmăririi penale. Acestea sunt cazurile cînd există unele din circumstanţele care
exclud urmărirea penală, cum ar fi: fapta nu este prevăzută de legea penală, a
intervenit termenul de prescripţie, a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia
cazurilor de reabilitare, lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală
începe conform art. 276 numai în baza plîngerii acestuia, în privinţa persoanei
respective există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie
sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri, în
privinţa persoanei respective există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie, există alte circumstanţe
prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz exclud urmărirea
penală.
2. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare poate fi divizat în două etape: a)
controlul exercitat de către judecătorul de instrucţie iar în cazurile prevăzute de lege şi
de către instanţa ierarhic superioară în ordine de recurs şi b) controlul judiciar în
cadrul judecării cauzei penale prin care persoana pusă sub învinuire a fost trimisă în
judecată.
3. Pentru exercitarea atribuţiilor de control judiciar al procedurii prejudiciare la
prima etapă a fost prevăzut un nou subiect procesual, - judecătorul de instrucţie.
Conform prevederilor art. 6, pct. 24) judecătorul de instrucţie este judecătorul abilitat
cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra
acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale. Judecătorul de instrucţie are
un statut unic cu ceilalţi judecători din judecătorii prevăzut de Legea cu privire la
statutul judecătorului, şi se distinge doar prin competenţa sa. Incompatibilitatea
judecătorului de instrucţie este reglementată de prevederile art. 33.
4. Deşi judecătorul de instrucţie nu este organ de urmărire penală, el are nişte
atribuţii proprii urmăririi penale pe care le exercită la demersul părţilor şi anume:
33
  audierea martorului, prezenţa căruia la judecarea cauzei v-a fi
imposibilă din motivul plecării acestuia peste hotarele ţării sau din alte motive
întemeiate (art. 109),
 audierea martorului în condiţii speciale, dacă există motive temeinice
de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei
rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face
într-o cauză penală (art. 110).
5. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare exercitat de către judecătorul de
instrucţie poate fi divizat în căteva direcţii de activitate: a) atribuţii legate de
examinarea demersurilor procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de
urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a măsurilor
procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale
persoanei; b) atribuţii legate de examinarea plîngerilor declarate împotriva actelor
ilegale ale organelor de urmărire penală, ale organelor care exercită activitate
operativă de investigaţii şi c) atribuţii legate de examinarea plîngerilor împotriva
acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală.
6. Controlul judiciar în cazurile prevăzute la alineatele 1)-3) art. 300 se exercită
de către judecătorul de instrucţie la locul efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a
măsurilor operative de investigaţii, adică de către judecătorul de instrucţie din
judecătoria în raza de activitate a căreia se efectuează acţiunile de urmărire penală sau
măsurile operative de investigaţii respective.
Articolul 301. Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea
judecătorului de instrucţie
1. Autorizarea judecătorului de instrucţie pentru exercitarea unei
acţiuni procesuale constituie prin sine o formă de control judiciar în cazul necesităţii
organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate operativă de
investigaţii de a efectua o acţiune procesuală care atrage implicarea organului statal
în viaţa privată a persoanei, a domiciliului, a corespondenţei, adică în cazul în care
prin acţiunea procesuală respectivă vor fi afectate nişte drepturi sau libertăţi
fundamentale ale persoanei. Pentru a autoriza efectuarea unei acţiuni procesuale
judecătorul de instrucţie verifică următoarele:
 dacă imixtiunea organului de urmărire penală este prevăzută de lege:
 dacă această imixtiune este necesară într-o societate democratică;
 dacă imixtiunea solicitată urmăreşte un scop legitim şi
 dacă este respectat principiul proporţionalităţii între dreptul sau
libertatea persoanei garantate de lege şi necesitatea efectuării acţiunii procesuale
solicitate.
2. Se consideră imixtiunea organului de urmărire penală prevăzută de lege în
cazul în care legea care autorizează imixtiunea este clară, accesibilă şi previzibilă.
Claritatea legii se exprimă printr-un grad suficient de exactitate adică legea
trebuie să conţină măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităţilor
publice.
Accesibilitatea legii prezumă publicarea ei în Monitorul Oficial în condiţiile
Legii nr. 173-XIII din 6 iulie 1994 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a
actelor oficiale, adică legea trebuie să fie accesibilă persoanelor la care se referă .
Pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor legale, legea trebuie să
fie redactată în termeni suficient de clari şi precişi, cu toate noţiunile bine definite,
care permite corelarea acţiunilor cu exigenţele legii şi definesc în mod clar domeniul
conduitei interzise şi consecinţele nerespectării prevederilor respective.
Imixtiunea este considerată necesară într-o societate democratică atunci cînd
ea este „fondată pe o necesitate socială imperioasă şi mai ales proporţională scopului
legitim scontat” (CEDO, hot. Olsson c. Suediei din 24 martie 1988), adică cînd
imixtiunea este compatibilă cu principiile democratice.
Principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea persoanei garantate de
lege şi necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate recunoaşte că drepturile
omului nu sunt absolute şi exercitarea drepturilor unei persoane trebuie să fie
apreciată în raport cu interesul public mai larg.
Alin. (2) art. 8 CEDO prevede drept scop legitim pentru imixtiune de către
agenţii de stat în viaţa privată a persoanei, în domiciliu sau asupra corespondenţei
acestuia: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei,
protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.
3. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de
urmărire penală legate de imixtiunea în viaţa privată a persoanei, adică legate de
limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei,
convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi
alte acţiuni prevăzute de lege. Codul de procedură penală prevede posibilitatea
autorizării acţiunilor procesuale de către judecătorul de instrucţie în următoarele
cazuri: 1) cercetarea la faţa locului în domiciliu, (art. 118); 2) examinarea corporală
silită, (art. 119); 3) exhumarea cadavrului, (art. 121); 4) efectuarea percheziţiei, (art.
125); 5) ridicarea de obiecte şi documente care constituie secret de stat, comercial,
bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice, (art. 127); 6)
34
percheziţia corporală şi ridicarea de obiecte şi documente care se află în hainele, în
lucrurile sau pe corpul persoanei, (art. 130); 7) sechestrarea corespondenţei, (art. 133);
8) interceptarea comunicărilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu
utilizarea mijloacelor tehnice, (art. 135); 9) înregistrarea de imagini, (art. 137); 10)
internarea persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea expertizei medico-legale
sau psihiatrice, (art. 152); 11) nimicirea corpurilor delicte - substanţe explozive şi
alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului şi din acest motiv
nu pot fi păstrate pînă la soluţionarea cazului, (art. 159); 12) punerea bunurilor sub
sechestru şi ridicarea acestuia, (art. 205, 210); 13) luarea silită de probe pentru
cercetarea comparativă, (art. 154-156, 301).
4. În cazul infracţiunilor flagrante percheziţia, cercetarea la faţa locului în
domiciliu, punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei ca excepţie pot fi
efectuate fără autorizarea judecătorului de instrucţie, fiind suficientă doar ordonanţa
motivată a procurorului. Infracţiune flagrantă, conform prevederilor art. 6 pct. 10),
este infracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi
consumat.
Fără autorizarea judecătorului de instrucţie în caz de urgenţă, dacă obţinerea
autorizaţiei ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor,
procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată efectuarea interceptării
comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea
mijloacelor tehnice - art. 135).
Tot fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în caz de delict flagrant sau
caz ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile
sub sechestru. Caz ce nu suferă amînare este situaţia în care persistă pericolul real că
se vor pierde sau distruge probele, adică bunurile care urmează a fi puse sub
sechestru.
5. Despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală judecătorul de
instrucţie trebuie să fie informat în termen de 24 ore de la terminarea efectuării
acţiunii respective. Pentru a exercita controlul, procurorul prezintă judecătorului de
instrucţie materialele cauzei care confirmă necesitatea efectuării acţiunii procesuale
respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie. Materialul prezentat
judecătorului de instrucţie trebuie să conţină date care ar argumenta necesitatea
efectuării acţiunii procesuale respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie,
adică date ce ar confirma fie situaţia „cazului de urgenţă”, fie a „cazului ce nu suferă
amînare”, fie că a avut loc un „delict flagrant”. În urma controlului judiciar, dacă au
existat temeiuri suficiente pentru efectuarea acţiunii respective fără autorizarea
judecătorului de instrucţie, acesta printr-o încheiere motivată declară acţiunea de
urmărire penală efectuată legală, în caz contrar acţiunea de urmărire penală se declară
ilegală.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie prin care a fost declarată legală sau
ilegală acţiunea de urmărire penală efectuată fără autorizarea judecătorului de
instrucţie este irevocabilă şi nu poate fi supusă nici unei căi de atac.
Articolul 302. Măsurile procesuale de constrîngere aplicate
cu autorizarea judecătorului de instrucţie
1. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi efectuate următoarele
activităţi procesuale legate de măsurile procesuale de constrîngere: 1) reţinerea
persoanei condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen (art. 172); 2) amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea
persoanei pînă la 72 ore, (art. 173); 3) ridicarea provizorie a permisului de conducere
a mijloacelor de transport, (art. 182); 4) arestarea preventivă, (art. 185); 5) arestarea la
domiciliu, (art. 188); 6) prelungirea termenului arestării preventive sau a arestării la
domiciliu, (art. 186); 7) liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute,
(art. 191); 8) liberarea pe cauţiune a persoanei deţinute, (art. 192); 9) restituirea
cauţiunii, (art. 194); 10) suspendarea provizorie din funcţie a învinuitului, (art. 200);
11) aplicarea amenzii judiciare la faza de urmărire penală, (art. 201); 12) punerea
bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestuia, (art. 205).
2. Hotărîrile judecătorului de instrucţie prin care au fost autorizate măsurile
procesuale de constrîngere pot fi atacate cu recurs în instanţa ierarhic superioară,
adică în Curtea de apel în termen de trei zile. Ziua în care a fost adoptată hotărîrea de
către judecătorul de instrucţie nu se i-a în calcul. Reieşind din principiul
contradictorialităţii dreptul de a declara recurs îl au persoana în privinţa căreia s-a
dispus aplicarea măsurii procesuale de constrîngere, reprezentantul ei legal şi
apărătorul acesteia.
3. Recursul împotriva hotărîrii judecătorului de instrucţie se judecă în
condiţiile art. 311, 312.
Articolul 303. Măsurile operative de investigaţii efectuate cu
autorizarea judecătorului de instrucţie
1. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii adoptată la 12
aprilie 1994 cu ulterioarele modificări (republicată în MO nr. 11/13 din 31.01.2003)
în art. 5 prevede dreptul persoanei care consideră că acţiunile organului ce
35
înfăptuieşte măsuri operative de investigaţii au condus la lezarea drepturilor sau
libertăţilor sale, înaintează o plîngere împotriva acestor acţiuni în organul ierarhic
superior, procurorului sau judecătorului de instrucţie. Din sensul acestei norme legale
rezultă că pot fi supuse controlului judiciar orice măsuri operative de investigaţii care
au dus în opinia reclamantului la lezarea drepturilor sau libertăţilor sale.
2. Pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului efectuarea unor măsuri operative de investigaţii legate de limitarea vieţii
private a persoanei, de pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care
locuiesc în ea se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
3. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează următoarele măsuri
operative de investigaţii: 1) cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor
audio şi video, de fotografiat, de filmat etc.; 2) supravegherea domiciliului prin
utilizarea mijloacelor tehnice; 3) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor
convorbiri; 4) controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări; 5) culegerea
informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii.
Acţiunile prevăzute la art. 303 alin (2) pct. 3)-5) se efectuează cu respectarea
prevederilor legii nr. 520-XIII din 7 iulie 1995 republicată în MO nr. 56 din 23 aprilie
2002.
Articolul 304. Demersurile privind autorizarea efectuării acţiunilor de
urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau
aplicării măsurilor procesuale de constrîngere
1. Temei pentru a începe procedura de autorizare a efectuării acţiunilor de
urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale
de constrîngere îl constituie demersul procurorului care conduce sau nemijlocit
efectuează urmărirea penală în cauza respectivă întocmit în baza ordonanţei motivate
a organului de urmărire penală ori, după caz, a organului care exercită activitate
operativă de investigaţii.
2. În demers procurorul trebuie să se menţioneze cauza penală în cadrul
căreia se solicită autorizarea acţiunii respective sau aplicarea măsurii procesuale de
constrîngere, persoana care înaintează demers şi cui este adresat demersul, dosarul
penal în baza căruia se solicită autorizarea respectivă, pentru care acţiune concretă se
solicită autorizare sau care măsură procesuală de constrîngere se solicită să fie
autorizată, date care confirmă necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective sau
a aplicării măsurii procesuale de constrîngere. La demers se anexează copia
ordonanţei motivate a organului care exercită urmărirea penală sau, după caz,
activitatea operativă de investigaţii şi materialele ce confirmă necesitatea efectuării
acestei acţiuni.
3. Ordonanţa organului care exercită urmărirea penală sau, după caz,
activitatea operativă de investigaţii trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute de art.
255, adică trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele,
prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul
acţiunii sau măsurii procesuale acordul sau aplicarea căreia se solicită, se descrie
fapta incriminată, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii acesteia, forma
vinovăţiei, consecinţele infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de
urmărire penală sau măsurile operative de investigaţii necesare pentru a fi efectuate,
rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării acestor măsuri, termenul
de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării, responsabilii de executare,
metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de
către judecătorul de instrucţie a unei hotărîri legale şi întemeiate, temeiul legal al
acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.
4. La demers se anexează copii din materialele dosarului care confirmă
necesitatea autorizării efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de
investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de constrîngere.
Articolul 305. Modul de examinare a demersurilor referitoare
la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de
investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere
1. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau a
măsurilor operative de investigaţii se prezintă nemijlocit judecătorului de instrucţie,
care înregistrează demersul în registrul respectiv.
2. Demersul declarat referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală,
măsurilor operative de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de
constrîngere se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă pentru
a asigura păstrarea confidenţialităţii urmăririi penale conform prevederilor art. 212.
3. La examinarea demersului procurorului participă în mod obligatoriu
procurorul care l-a declarat, iar în caz de imposibilitate a participării acestuia,
procurorul ierarhic superior va dispune participarea unui alt procuror (art. 320).
Procurorul, la soluţionarea demersului privind autorizarea efectuării măsurilor
operative de investigaţie, poate fi însoţit de către reprezentantul acestui organ.
36
 4. Pentru a asigura operativitatea efectuării acţiunii solicitate demersul
privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de
investigaţii se examinează în ziua în care a fost prezentat, iar demersul referitor la
efectuarea cercetării operative a încăperii, la interceptarea convorbirilor telefonice şi
a altor convorbiri trebuie să fie examinat de către judecătorul de instrucţie imediat, dar
nu mai tîrziu de 4 ore de la primirea demersului.
5. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau a
măsurilor operative de investigaţii se examinează de către judecătorul de instrucţie
doar în prezenţa procurorului şi a reprezentantului organului care exercită activitate
operativă de investigaţii, dacă acesta însoţeşte procurorul, fără întocmirea procesului
verbal. La început, judecătorul de instrucţie se prezintă şi stabileşte dacă nu sunt
circumstanţe care exclud participarea sa la examinarea demersului declarat, verifică
împuternicirile procurorului şi ale reprezentantului organului care exercită activitate
operativă de investigaţii, dacă acesta participă, apoi procurorul argumentează motivele
demersului şi răspunde la întrebările judecătorului de instrucţie. Dacă la examinarea
demersului participă şi reprezentantul organului care exercită activitate operativă de
investigaţii, acesta poate completa explicaţiile procurorului.
6. Examinarea demersului privind: a) aplicarea măsurilor procesuale de
constrîngere, expuse în comentariul la art. 302, b) internarea persoanei în instituţie
medicală (art. 152) şi c) suspendarea provizorie a persoanei din funcţie (art. 200), se
desfăşoară în şedinţă închisă cu participarea procurorului, a persoanei în privinţa
căreia a fost înaintat demersul referitor la efectuarea măsurilor procesuale de
constrîngere, a persoanei internată sau internarea căreia se solicită dacă starea
sănătăţii acesteia îi permite să participe, a persoanei suspendarea provizorie din
funcţie a căreia se solicită, a apărătorului acestor persoane, a reprezentantului legal al
acestora, în condiţiile prezentului cod. Dacă persoanele menţionate nu au apărător
ales, procurorul odată cu prezentarea demersului trebuie să informeze biroul de
avocaţi respectiv pentru a asigura persoana cu apărător din oficiu. Persoanelor
participante la şedinţă li se oferă posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele
anexate la demers.
7. La examinarea demersurilor menţionate în punctul 6 desfăşurarea şedinţei
de judecată se consemnează în proces-verbal întocmit de grefier în ordinea prevăzută
de art. 336. Şedinţa în aceste cazuri începe cu anunţarea demersului care va fi
examinat, prezentarea judecătorului de instrucţie, a grefierului şi constatarea dacă nu
sunt circumstanţe ce ar exclude participarea lor la examinarea demersului respectiv.
Apoi judecătorul de instrucţie verifică împuternicirile participanţilor la proces, explică
bănuitului (învinuitului) drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii, de a prezenta
materiale suplimentare referitor la demersul declarat, dacă dispune de ele, de a avea
apărător, de a ataca hotărîrea adoptată. Primul i se oferă cuvînt procurorului care
argumentează motivele demersului şi răspunde la întrebările judecătorului de
instrucţie şi ale participanţilor la proces, apoi dau explicaţii persoanele care participă
la proces din partea apărării, inclusiv bănuitul, învinuitul, dacă aceştia acceptă să facă
explicaţii. Avocatul (apărătorul) care acordă asistenţă juridică persoanei în privinţa
căreia este declarat demers efectuează apărarea referitor la obiectul judecării de
către instanţă a demersului respectiv şi nu este în drept să ceară de la instanţă
respectarea prevederilor legale caracteristice altor etape de procedură penală
(urmărirea penală sau judecarea cauzelor în fond).
Demersul declarat poate fi retras de persoana care l-a declarat, de procurorul
care efectuează sau conduce urmărirea penală în cauza dată sau de procurorul ierarhic
superior. Retragerea demersului se face în scris şi impune încetarea imediată a
procedurii prin încheiere.
8. După audierea participanţilor la şedinţă, judecătorul de instrucţie
cercetează materialele anexate la demers apoi se retrage în camera de deliberare unde
va soluţiona demersul respectiv.
Articolul 306. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea
acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau
privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere
1. În urma deliberării, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată
de admitere sau respingere a demersului declarat. În încheierea judecătorească
privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, a măsurilor operative de
investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se va indica:
data şi locul întocmirii ei, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana
cu funcţie de răspundere şi organul care a înaintat demersul, organul care efectuează
acţiuni de urmărire penală, măsurile operative de investigaţii sau aplică măsurile
procesuale de constrîngere, cu indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau
măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi menţiunea despre autorizarea
acţiunii sau respingerea ei, termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana
cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, semnătura
judecătorului de instrucţie certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.
2. Judecătorul de instrucţie la adoptarea încheierii nu trebuie să expună
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în privinţa căreia se solicită autorizarea
acţiunii respective sau aplicarea măsurii preventive. Problema stabilirii vinovăţiei
persoanei ţine de competenţa instanţei de judecată care va judeca cauza în fond. Cît
37
priveşte judecătorul de instrucţie, acesta va decide dacă sunt sau nu suficiente temeiuri
legale în baza bănuielii rezonabile confirmate prin materialele anexate la demers de a
autoriza acţiunea respectivă sau, după caz de a aplica sau nu măsura procesuală de
constrîngere solicitată.
Articolul 307. Examinarea demersurilor privind aplicarea
faţă bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu
1. În cazul în care organul de urmărire penală constată necesitatea de a alege
în privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu,
reprezentantul acestui organ înaintează în instanţa judecătorească un demers privind
alegerea acestei măsuri preventive. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în
virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive
sau a arestării la domiciliu. În acest caz în conformitate cu art. 176 în demers se
menţionează temeiurile rezonabile suficiente de a presupune că bănuitul ar putea să se
ascundă, de organul de urmărire penală, să împiedice stabilirea adevărului în procesul
penal sau să săvîrşească alte infracţiuni. Demersul poate fi întemeiat şi cu unul din
cazurile prevăzute la art. 185 alin. (2). Circumstanţele menţionate la art. 176 şi 185
alin. (2) care dau temei de a solicita arestarea preventivă sau la domiciliu a bănuitului
trebuie să fie confirmate prin date concrete din care rezultă o bănuială rezonabilă
despre temeinicia acestora. La demers se anexează materialele care confirmă
temeinicia acestuia
Soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de
arest preventiv sau arest la domiciliu a bănuitului trebuie să se facă în şedinţă de
judecată închisă cu participarea persoanei care a declarat demersul, procurorului,
bănuitului , reprezentantului legal al acestuia şi a avocatului. Reieşind din poziţia
procurorului în procedura penală ca unicul reprezentant al statului care reprezintă
interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile
persoanei, conduce sau nemijlocit efectuează urmărirea penală (art. 125 din
Constituţie), precum şi în conformitate cu prevederile art. 305 alin. (1) de rînd cu
ofiţerul de urmărire penală care a înaintat demersul, la soluţionarea demersului
participă în mod obligatoriu şi procurorului care conduce urmărirea penală în cauza
dată. De asemenea este obligatorie participarea avocatului şi a bănuitului în şedinţa
de judecată. Reprezentantul organului de urmărire penală va asigura participarea la
şedinţa de judecată a bănuitului, va înştiinţa apărătorul şi reprezentantul legal al
bănuitului despre necesitatea prezentării în judecată. În cazul neprezentării
apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.
În lipsa bănuitului chestiunea privind demersul despre eliberarea mandatului
de arestare poate fi judecată doar în cazurile în care acesta este dat în căutare, se
află în străinătate sau se eschivează de la urmărirea penală. Despre toate aceste
împrejurări instanţei urmează să i se prezinte documentele corespunzătoare,
conţinutul cărora este reflectat ulterior în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
În cazul emiterii mandatului de arestare în lipsa bănuitului termenul indicat în
mandat curge din momentul reţinerii bănuitului, iar persoana reţinută trebuie să fie
adusă imediat înaintea judecătorului de instrucţie care a decis arestarea pentru ca
bănuitul să dea lămuriri pe marginea arestării şi pentru a-i anunţa bănuitului motivele
şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a contesta arestarea în ordinea stabilită,
fapt ce se indică în procesul-verbal.
2. La examinarea demersului privind arestarea bănuitului întocmirea de către
grefier a procesului-verbal în condiţiile art. 336 este obligatorie.
La deschiderea şedinţei de judecată judecătorul de instrucţie anunţă demersul
care urmează a fi judecat, anunţă numele şi prenumele său şi ale persoanelor
participante, explică dreptul de recuzare, explică bănuitului drepturile lui de a da sau
a nu da explicaţii, de a lua cunoştinţă de materialele anexate la demers, de a prezenta
materiale suplimentare referitor la emiterea mandatului, dacă dispune de ele, de a
avea apărător, de a ataca hotărîrea de emitere a mandatului de arestare.
Dacă participanţii la proces nu posedă limba în care se desfăşoară procedura
judiciară, instanţa asigură respectarea prevederilor art. 16.
După audierea tuturor persoanelor participante pe marginea demersului, se
cercetează materialele anexate la demers şi cele prezentate în instanţă. Pentru a
asigura respectarea drepturilor persoanelor reţinute şi a exclude abuzuri în privinţa
acestora, judecătorul de instrucţie va audia bănuitul asupra faptului dacă în privinţa lui
nu au fost admise abuzuri pe parcursul deţinerii acestuia. În final judecătorul de
instrucţie audiază opinia procurorului şi a avocatului asupra demersului declarat, apoi
judecătorul de instrucţie se retrage în camera de deliberare.
3. La soluţionarea demersului judecătorul de instrucţie verifică dacă
materialele cercetate în şedinţă conţine date care confirmă bănuiala rezonabilă în
săvîrşirea de către bănuit a infracţiunii respective şi dacă sunt motive care justifică
detenţia preventivă a bănuitului.
CEDO în hotărîrea Murraу contra Regatului Unit din a subliniat că dacă
sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale
rezonabilităţii sale, această bănuială nu poate fi privită ca una rezonabilă decît cu
condiţia că ea să fie bazată pe fapte sau informaţii care ar stabili o legătură obiectivă
între subiect şi infracţiunea presupusă. Ar trebui, deci, să existe dovezi ale acţiunilor,
38
documente sau date medico-legale care ar implica în mod direct persoana vizată. Nici
o privaţiune de libertate nu poate fi bazată pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de
idei, sau de prejudecăţi, indiferent de valoarea lor în calitate de indiciu al participării
unei persoane la săvîrşirea unei infracţiuni.
Detenţia preventivă poate fi justificată prin următoarele motive: 1) riscul
evadării; 2) riscul de a împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării
cauzei; 3) necesitatea de prevenire a săvîrşirii de către bănuit a altor infracţiuni, 4)
necesitatea de a ocroti ordinea publică.
Nu este suficient doar invocarea în demers a unuia sau mai multe din aceste
motive, este necesar ca acestea să fie confirmate prin date obiective.
Riscul evadării bănuitului poate fi confirmat prin antecedentele bănuitului,
dacă acesta deja anterior s-a ascuns în cadrul urmăririi penale sau judecării cauzei,
fiind obiectul unei cereri de extrădare, dacă se demonstrează pregătirea unei evadări,
dacă el are legături cu o altă ţară şi nu are legături cu ţara noastră.
Riscul de a împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării
cauzei constă în faptul că bănuitul poate să profite de libertatea sa pentru a împiedica
pregătirea dosarului penal în cauza sa, să exercite presiuni asupra martorilor pentru ca
ei să refuze să facă depoziţii sau să şi le schimbe, să prevină alţi suspecţi că în privinţa
lor se desfăşoară urmărire penală, , să distrugă documente şi alte materiale probatorii,
sau să perturbeze desfăşurarea urmării penale. Aceste circumstanţe pot fi invocate
doar dacă sunt însoţite de elemente factuale concrete referitoare la bănuit.
Necesitatea de prevenire a săvîrşirii de către bănuit a altor infracţiuni poate fi
argumentată prin faptul că el a săvîrşit o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau
excepţional de gravă, antecedentele penale ale bănuitului, multitudinea de fapte
infracţionale în cauza pe care se desfăşoară urmărirea penală, săvîrşirea unor noi
infracţiuni după pornirea urmăririi în cauza dată, personalitatea lui, etc.
Necesitatea de a ocroti ordinea publică poate servi temei de a admite
demersul privind arestarea bănuitului în cazul în care îsăşi infracţiunea în săvîrşirea
căreia este bănuită persoana adusă în faţa judecătorului de instrucţie a provocat un şoc
stresant în societate şi menţinerea bănuitului la libertate poate perturba ordinea
publică.
4. Soluţia luată de judecător se formulează printr-o încheiere motivată de
admitere a demersului privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive
sau a arestării la domiciliu ori de respingere a demersului. În cazul în care demersul
este admis, judecătorul de instrucţie eliberează un mandat de arestare fie provizorie fie
la domiciliu. Deşi legislatorul nu a prevăzut cerinţele pentru mandatul de arestare,
acesta , în orice caz, trebuie să conţină;
1) numărul, data şi locul emiterii mandatului de arestare;
2) instanţa, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie;
3) numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, locul de muncă,
antecedentele penale, starea familială, starea sănătăţii şi alte date necesare despre
persoana pentru arestarea căreia a fost eliberat mandatul;
4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită persoana dată şi încadrarea juridică a
lor în conformitate cu normele Codului penal;
6) durata ţinerii sub arest;
7) organul care va asigura executarea mandatului;
În cazul aplicării arestării la domiciliu în mandat urmează a fi expuse
restricţiile şi obligaţiile prevăzute de art. 188 alin. (2) şi aplicate faţă de bănuit.
Mandatul de arestare se înmînează reprezentantului organului de urmărire
penală şi bănuitului şi se execută imediat.
Termenul de ţinere în stare de arest a bănuitului nu poate depăşi 10 zile.
5. În cazul în care judecătorul de instrucţie nu are temei de a elibera
mandat de arestare în privinţa bănuitului el respinge prin încheiere demersul declarat.
În această situaţie judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu
privire la necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării
hotărîrii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub
arest pînă ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar
al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile.
Copia de pe încheierea judecătorului se înmînează organului care a adresat
demers şi bănuitului, explicîndu-i ultimului modul şi termenul de declarare a
recursului.
Articolul 308. Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit
a arestării preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea
duratei arestării învinuitului
1. Dacă apare necesitatea de a fi luată în privinţa persoanei învinuite măsura
preventivă, - arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu sau de a prelungi durata
ţinerii sub acesteia arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers
privind alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului.
În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de
a aplica învinuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau
prelungirea duratei arestării. La demers se anexează materialele care confirmă
temeinicia acestuia.
39
 Condiţiile de înaintare a demersului şi de soluţionare a acestuia se efectuează
în modul expus şi comentat la art. 309. Totodată CEDO în jurisprudenţa sa în acest
domeniu de nenumărate ori a menţionat că o prelungire a duratei de deţinere a
persoanei în stare de arest nu poate fi motivată prin necesitatea de a ocroti ordinea
publică în urma şocului stresant provocat de infracţiune, deoarece această stare
stresantă în societate poate servi doar temei pentru arestare a bănuitului, învinuitului
în perioada iniţială după sîvărşirea infracţiunii. Ulterior urmează a fi demonstrate alte
temeiuri din cele argumentate în comentariul la art. 308 în continuare pentru deţinere
în stare de arestare persana respectivă.
2. Adresarea repetată a procurorului cu demers privind aplicarea măsurii
arestării preventive sau a arestării la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în
aceeaşi cauză, după respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar
circumstanţe noi confirmate prin anumite date, ce servesc temei pentru aplicarea faţă
de învinuit a măsurii de arestare.
Articolul 309. Cererea de eliberare provizorie şi examinarea acesteia
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a persoanei
arestate preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate
fi depusă judecătorul de instrucţie de către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele
lui apropiate în cursul urmăririi penale numai în condiţiile art. 191, 192.
Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea
procesuală a persoanei care o depune, precum şi menţiunea despre faptul că
persoana respectivă cunoaşte dispoziţiile legii privind cazurile şi condiţiile în care
se admite revocarea eliberării provizorii.
În cazul depunerii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, cererea în
afară de cele menţionate mai sus trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii
cauţiunii, precum şi menţiunea despre cunoaşterea dispoziţiilor legii privind
cazurile şi condiţiile de nerestituire a cauţiunii.
Cererea se depune de către solicitant nemijlocit la instanţă. Dacă
solicitantul este deţinut în instituţie respectivă, cererea se depune la administraţia
locului de deţinere a persoanei. Administraţia este obligată să remită instanţei de
judecată competente cererea depusă imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore.
Articolul 310. Admisibilitatea cererii de eliberare provizorie
şi soluţionarea acesteia
1. Pentru soluţionarea cererii de eliberare provizorie sub control judiciar sau
pe cauţiune, este prevăzută de lege procedura de admisibilitate a acesteia. În cadrul
examinării admisibilităţii cererii înaintate judecătorul de instrucţie verifică dacă
cererea corespunde cerinţelor prevăzute şa art. 309.
În cazul în care cererea înaintată nu corespunde prevederilor legii,
judecătorul de instrucţie, fără citarea părţilor, va respinge motivat cererea ca
inadmisibilă.
2. Dacă cererea este depusă de către bănuit, învinuit şi corespunde
prevederilor legii, judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează
data soluţionării ei cu citarea părţilor.
Dacă cererea corespunde cerinţelor legii si este înaintată de către de soţul sau
rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului, judecătorul de instrucţie urmează să
dispună aducerea bănuitului învinuitului în instanţă, pentru a-i aduce la cunoştinţă
conţinutul cererii, îi explică condiţiile prevăzute de lege pentru eliberare provizorie
sub control judiciar sau pe cauţiune şi consecinţele nerespectării acestor condiţii şi îi
propune să consemneze însuşirea de către el a cererii depuse, apoi decide
admisibilitatea cererii. Însuşirea de către bănuit, învinuit a cererii depuse de soţ sau
rude este necesară deoarece, în caz de admitere a acestei cereri, obligaţiunile stabilite
de instanţă urmează a fi respectate de către bănuit, învinuit şi nu de către persoana
care a depus cererea.
Concomitent cu deciderea admisibilităţii cererii de eliberare a bănuitului,
învinuitului pe cauţiune, judecătorul stabileşte în încheiere şi cuantumul cauţiunii care
urmează a fi depus, în limitele şi condiţiile prevăzute de art. 192. Cuantumul cauţiunii
este adus la cunoştinţă persoanei care a depus cererea, pentru a depune suma stabilită
pe contul instanţei judecătoreşti respective şi pentru a prezenta confirmare despre
aceasta. Cuantumul cauţiunii este adus la cunoştinţă şi persoanei care a însuşit
cererea.
După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei,
judecătorul de instrucţie fixează data soluţionării cererii cu citarea părţilor.
3. Cererea de eliberare provizorie se examinează la data fixată cu participarea
procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, În
cazul depunerii cererii de eliberare pe cauţiune de către soţ sau o rudă apropiată,
aceasta participă la examinarea cererii. Modul de examinare a cererii de liberare
provizorie se efectuează în condiţiile art. 305, desfăşurarea şedinţei de judecată se
consemnează în procesul verbal.
După ascultarea tuturor participanţilor la şedinţă, judecătorul de instrucţie se
retrage în camera de deliberare.
40
 4. În urma soluţionării cererii de eliberare provizorie judecătorul de instrucţie
printr-o încheiere motivată dispune admiterea sau după caz respingerea cererii. Dacă
cererea este întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de instrucţie
concomitent cu admiterea acesteia, dispune liberarea bănuitului sau învinuitului sub
control judiciar sau, după caz, pe cauţiune şi stabileşte una sau mai multe din
obligaţiile, prevăzute la art. 191 alin. (3) ce urmează a fi respectate de către persoana
liberată provizoriu. Dacă cererea nu este întemeiată şi nu îndeplineşte condiţiile legii
pentru liberare provizorie sau pe cauţiune, ori cuantumul cauţiunii stabilit de
judecătorul de instrucţie la admisibilitatea cererii nu a fost depus pe contul instanţei,
judecătorul de instrucţie printr-o încheiere motivată dispune respingerea cererii
depuse.
5. După pronunţarea încheierii de liberare provizorie, persoana deţinută se
eliberează imediat din sala de şedinţă. Copia de pe încheiere se înmînează persoanei
liberate provizoriu cu explicarea consecinţelor încălcării obligaţiilor, despre ce
urmează să se facă menţiune în procesul verbal al şedinţei de judecată. O copie de pe
încheierea respectivă se expediază administraţiei locului de deţinere a persoanei, iar o
copie , - organului de poliţie din raza teritorială a căruia locuieşte persoana liberată
pentru a exercita controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de
către judecătorul de instrucţie.
5. Încheierea adoptată în condiţiile art. 310 poate fi atacată cu recurs în
instanţa ierarhic superioară.
Articolul 311. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie
privind aplicarea sau neaplicarea arestării, privind
prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau privind
liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii
1. Încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea
arestării preventive sau arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a
prelungi durata arestării, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii
pot fi atacate cu recurs în decurs de 3 zile de la data adoptării încheierii de către:
procuror, bănuit, învinuit, apărătorul şi reprezentantul legal al acestuia. Recursul se
declară, de regulă, în instanţa care a adoptat încheierea atacată, dar poate fi declarat şi
direct în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Declararea recursului în instanţa
care a adoptat încheierea respectivă asigură o soluţionare mai rapidă a recursului,
deoarece, instanţa, fiind obligată în virtutea prevederilor paragrafului 2 secţiunea II
capitolul IV, care la rîndul său se referă la art. 405, de a trimite recursul împreună cu
materialele respective în termen de cel mult 5 zile după expirarea termenului de recurs
în instanţa ierarhic superioară (adică în decurs de maximum 8 zile de la data adoptării
încheierii), apoi în cazul în care recursul este declarat la instanţa ierarhic superioară,
aceasta va remite recursul instanţei care a adoptat încheierea, iar ultima, la rîndul său,
în termen de 5 zile urmează să trimită recursul înapoi instanţei de recurs deja însoţit
de materialele pe baza căreia a fost adoptată încheierea respectivă şi această perioadă
poate fi mult mai îndelungată decăt în primul caz.
2. Dacă persoana care declară recurs este deţinută, ea depune recursul prin
intermediul administraţiei locului de deţinere. Administraţia este obligată imediat, să
înregistreze recursul şi imediat să-l expedieze instanţei care a adoptat încheierea
atacată, iar despre faptul declarării recursului să informeze procurorul. Procurorul este
obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24
de ore din momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului,
învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării
instanţei de recurs de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării
măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei.
3. Instanţa de recurs, primind recursul, îl numeşte spre judecare cît mai
curînd posibil dar nu mai tîrziu de 3 zile de la data primirii recursului de la instanţa
ierarhic inferioară şi solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea
aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii duratei ei, dacă aceste
materiale nu au fost deja anexat la recurs de către instanţa care a adoptat încheierea
atacată.
Articolul 312. Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind
măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor
1. Recursul declarat împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind
măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307-
310, se efectuează de către Curtea de Apel respectivă într-un complet format din 3
judecători, în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.
2. Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă
închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a
reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului. Neprezentarea bănuitului,
învinuitului care nu este privat de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost
citaţi în modul prevăzut de lege, nu împiedică judecarea recursului, participarea
procurorului şi apărătorului la judecarea recursului este obligatorie.
41
 3. La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele
şedinţei anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente
la şedinţă le sînt clare drepturile şi obligaţiile lor, anunţă completul de judecată,
concretizează dacă nu sunt demersuri în legătură cu soluţionarea recursului dat. Apoi
recurentul, dacă participă la şedinţă, argumentează recursul, sînt audiate celelalte
persoane prezente în şedinţă şi instanţa se retrage în camera de deliberare.
5. Instanţa de recurs efectuează controlul judiciar pe baza materialelor
prezentate judecătorului de instrucţie şi în dependenţă de situaţie, instanţa de recurs
pronunţă una din următoarele decizii: 1) admite recursul şi anulează măsurii
preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau anulează prelungirea duratei
acesteia şi, dacă este cazul, dispune eliberarea persoanei de sub arest; 2) admite
recursul şi aplică măsura preventivă respectivă, care a fost respinsă de judecătorul
de instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicară o altă măsură
preventivă, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decît cea solicitată în
demersul procurorului, sau prelungeşte durata măsurii respective; 3) respinge recursul
ca neîntemeiat.
6. Dacă în şedinţa de judecată a instanţei de recurs procurorul nu a prezentat
materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau a
prelungirii duratei acestei măsuri, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a
măsurii preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau, după caz, a prelungirii
duratei acestei măsuri şi dispune eliberarea imediată a persoanei reţinute sau arestate.
7. Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de
arestare se înmînează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a
fost pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată
prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul
de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai
al bănuitului, învinuitului.
Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau
arestarea la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de
judecată, ea se eliberează imediat din sala de şedinţă.
8. În caz de respingere a recursului declarat, examinarea unui nou recurs
privind aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite doar la fiecare prelungire a
duratei măsurii preventive respective.
Articolul 313. Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale
ale organului de urmărire penală şi ale organului
care exercită activitate operativă de investigaţii
1. Prin acţiuni ale organului de urmărire penală sau organul care exercită
activitate operativă de investigaţii, pasibile de a fi contestate, se înţelege: a) actele
procedurale, adică documentele prin care se consemnează orice acţiune procesuală
prevăzută de prezentul Cod şi de Legea cu privire la activitatea operativă de
investigaţii, b) acţiunile ori inacţiunile nemijlocite ale persoanei cu funcţii de
răspundere, care activează în procesul de urmărire penală sau care exercită activitate
operativă de investigaţii, c) alte acţiuni prin care persoana cu funcţii de răspundere a
depăşit atribuţiile sale de serviciu.
2. Nu orice acţiune a organului de urmărire penală sau a organului care
exercită activitate operativă de investigaţii poate fi atacată judecătorului de instrucţie
ci doar aceea care a afectat un drept legal reglementat de legea materială sau
procesuală, adică drepturi şi libertăţi constituţionale ale persoanei.
3. Codul de procedură penală prevede expres următoarele acte şi acţiuni ale
organului de urmărire penală care pot fi atacate judecătorului de instrucţie. Acestea
sunt:
1) actul privind refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea sau
denunţul referitor la săvîrşirea infracţiunii, (în termen de 5 zile, art. 265);
2) ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, (art. 274);
3) refuzul organului de urmărire penală de a recunoaşte persoana în calitate
de parte civilă, (art. 222);
4) refuzul organului de urmărire penală de a restabili termenul procedural
omis, (art. 234);
5) hotărîrea organului de urmărire penală cu privire la respingerea cererii sau
demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, (art. 247) ;
6) ordonanţa de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub
urmărire (art. 285);
7) ordonanţa de clasare a cauzei penale, (art. 286) ;
8) refuzul organului de urmărire penală de a satisface demersurile în cazurile
prevăzute de lege, (art. 313) ;
9) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale
persoanei, (art. 313).
4. Totodată, conform legii, nu sunt pasibile de a fi atacate la faza de urmărire
penală :
 hotărîrea asupra abţinerii sau recuzării procurorului, (art. 54);
 hotărîrea privind soluţionarea cererii de înlăturare din procesul penal
al apărătorului, (art. 72);
42
  hotărîrea privind recuzarea interpretului, traducătorului, (art. 86);
 hotărîrea privind recuzarea expertului, (art. 89);
5. Nu sunt pasibile de a fi atacate de asemenea hotărîrea privind pornirea
urmăririi penale (cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 276 şi comentate la art. 300
pct. 1), ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit, învinuit, ordonanţa
prin care s-a dispus efectuarea expertizei, etc. Aceste acte procedurale sunt nişte
procedee legale de desfăşurare normală a urmăririi penale şi însăşi pornirea urmăririi
penale, recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire,
dispunerea efectuării unei expertize nu afectează careva drepturi sau libertăţi
constituţionale. Acestea sunt nişte măsuri procesuale prevăzute de lege, necesare într-
o societate democratică, au un scop legitim de a asigura lupta cu criminalitatea, şi
acest scop este proporţional anumitor restricţii care pot avea loc în cadrul desfăşurării
lor.
6. Plîngerea împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau ale
organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate fi înaintată, în termen
de 10 zile, de la data cînd persoana a aflat despre încălcarea dreptului său,
judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea. Dacă se
atacă o hotărîre a organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate
operativă de investigaţii la plîngere se anexează copia hotărîrii atacate sau se
menţionează rechizitele acestei hotăriri, dacă organul respectiv nu a înmînat persoanei
în cauză copia acesteia.
Plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10
zile, de la data cînd a parvenit plîngerea cu participarea obligatorie a procurorului care
conduce urmărirea penală în cauză ş cu citarea legală a persoanei care a depus
plîngerea.
Dat fiind că procurorul conduce urmărirea penală în cauza respectivă,
judecătorul de instrucţie înmînează procurorului copia plîngerii şi solicită opinia
acestuia pe marginea plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă
materialele respective. Această prevedere legală obligă procurorul să verifice
argumentele invocate în plîngere pînă la soluţionarea plîngerii respective de către
judecătorul de instrucţie şi să i-a măsurile de rigoare, iar materialele obţinute în urma
controlului să le prezinte judecătorului de instrucţie la data examinării plîngerii.
Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea
plîngerii. În cadrul examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus
plîngerea, dacă aceasta participă în şedinţa de judecată dau explicaţii pe marginea
argumentelor invocate în ălîngere.
7. În urma examinării plîngerii, judecătorul de instrucţie, considerînd
plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze
încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice
şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că
actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile
sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de
instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plîngerii înaintate.
Dacă în urma controlului efectuat de procuror au fost depistate încălcări ale
drepturilor persoanei şi procurorul a dispus înlăturarea acestor încălcări, fapt ce se
confirmă prin materialele prezentate de către procuror, judecătorul de instrucţie prin
încheiere dispune încetarea procedurii de soluţionare a plîngerii date.
Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea şi
procurorului.
Încheierea judecătorului de instrucţie adoptată în condiţiile art. 313 nu este
pasibilă de a fi atacată pe căile ordinare de atac, deoarece pentru această încheiere nu
este prevăzut dreptul la recurs ordinar. Totodată, argumente respective împotriva
acestei încheieri pot fi invocate în instanţa care va judeca cauza penală respectivă în
fond.
Titlul II
JUDECATA
Capitolul I
CONDIŢIILE GENERALE ALE JUDECĂRII CAUZEI
Articolul 314. Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea
judecării cauzei
1. Condiţiile generale ale judecării cauzei sunt condiţii care urmează a fi
prevăzute de lege şi realizate ce către instanţă, astfel ca să fie create posibilităţi reale
de acces liber a oricărei persoane la un proces echitabil.
Activitatea de judecare a cauzei penale realizează scopul procesului penal de
a proteja persoana, societatea şi statul de infracţiuni, de fapte ilegale ale persoanelor
cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor, astfel ca
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere şi condamnată. Activitatea de
judecare a cauzei se bazează pe principii specifice acestei faze: nemijlocirea,
oralitatea, contradictorialitatea, publicitatea şedinţei de judecată, egalitatea în drepturi
a părţilor etc.
43
 2. Nemijlocirea procesului de cercetare a probelor de către instanţa de
judecată care judecă cauza în fond constă în cercetarea în direct, sub toate aspectele a
probelor prezentate în instanţă de părţi sau administrate de către instanţă la cererea
părţilor. Nemijlocirea cercetării probelor constă în aceea că: 1) instanţa îţi întemeiază
concluziile sale doar pe acele date faptologice care au fost cercetate de ea, constatate
şi percepute nemijlocit; 2) sentinţa poate fi întemeiată doar pe probele cercetate şi
apreciate în şedinţa de judecată, 3) probele dobîndite în cadrul urmăririi penale nu pot
fi puse la baza sentinţei, dacă nu au fost cercetate în şedinţa de judecată cu
participarea părţilor. Sentinţa de condamnare poate fi adoptată doar dacă vinovăţia
inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost dovedită prin ansamblul de probe cercetate
nemijlocit de către instanţa de fond. Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe
presupuneri, sau în mod exclusiv ori în principal pe declaraţiile martorilor, depuse în
timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în lipsa lor.
3. Cercetarea sub toate aspectele a probele prezentate de părţi sau
administrate la cererea acestora, inclusiv audierea inculpaţilor, părţilor vătămate, a
martorilor, cercetarea corpurilor delicte, a rapoartelor de expertiză, a proceselor-
verbale şi a altor documente, precum şi examinarea altor probe prevăzute de
prezentul cod constă în cercetarea acestor probe nemijlocit în şedinţa de judecată, cu
participarea părţilor astfel ca atît completul de judecată cît şi părţile să poată pune
întrebări şi să primească răspuns în cadrul examinării probelor, astfel ca ulterior să
poată da o apreciere cuvenită fiecărei din probele cercetate. În acest scop instanţa are
obligaţia de a crea părţii acuzării şi părţii apărării condiţiile necesare pentru
cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei.
4. Oralitatea procesului penal constă în desfăşurarea întregii şedinţă de
judecată sub formă verbală, inculpaţii, părţile vătămate, martorii dau declaraţii în
formă orală, probele scrise celelalte mijloace de probă se cercetează în formă orală,
participanţii la proces îşi expun oral poziţiile cu privire la orice problemă, dezbaterile
se desfăşoară în acelaşi mod. Însă orice activitate procesuală a instanţei de judecată se
consemnează în procesul verbal al şedinţei. Totodată, părţile, de rînd cu expunerea
orală a poziţiilor sale pe orice întrebare, pot să depună şi în scris concluziile sale, care
se anexează la procesul verbal.
5. Contradictorialitatea este unul din principiile fundamentale care
guvernează procedura penală, în deosebi la faza de judecare a cauzei. În faţa instanţei
apar două părţi egale – partea acuzării şi partea apărării, care trebuie asigurate de
către instanţă cu posibilităţi egale de a-şi realiza poziţiile sale, adică urmează a fi
asigurat principiul egalităţii armelor. Jurisprudenţa CEDO în nenumărate cazuri a
accentuat că egalitatea armelor presupune că fiecare parte trebuie să obţină o
posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o
situaţie mai dezavantajată în raport cu partea opusă. Între părţi trebuie să se menţină
un echilibru corect. (Hot CEDO din 24 februarie 1994, caza De Haes Gijsels contra
Belgiei), mai detaliat vezi comentariu la art. 24.
6. Derogări de la principiile expuse pot avea loc doar în condiţiile prevăzute
de lege, Astfel, în cazul în care inculpatul refuză în instanţă de a face declaraţii, iar în
cadrul urmăririi penale el a făcut declaraţii în prezenţa apărătorului, instanţa poate da
citire acestor declaraţii în şedinţa de judecată cu cercetarea acestora. Dacă martorul
sau partea vătămată ni s-au prezentat în instanţă şi lipsa acestora este justificată fie
prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de
imposibilitate de a asigura securitatea lor (alin (1) art. 371), declaraţiile lor depuse în
cadrul urmăririi penale pot fi date citirii şi reproduse înregistrările audio şi video ale
acestora.
Articolul 315. Egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei
1. În faţa instanţei apar două părţi egale – partea acuzării şi partea apărării,
care trebuie asigurate de către instanţă cu posibilităţi egale de a-şi realiza poziţiile
sale, adică urmează a fi asigurat principiul egalităţii armelor. Jurisprudenţa CEDO în
nenumărate cazuri a accentuat că egalitatea armelor presupune că fiecare parte trebuie
să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o
plaseze într-o situaţie mai dezavantajată în raport cu partea opusă. Între părţi trebuie
să se menţină un echilibru corect. (Hot CEDO din 24 februarie 1994, caza De Haes
Gijsels contra Belgiei).
2. Părţilor la proces urmează să le fie asigurate de către instanţă drepturi
egale privitor la administrarea probelor. Dacă partea înfruntă dificultăţi la
administrarea unei probe necesare confirmării poziţiei sale, la solicitarea acesteia,
instanţa de judecată va acorda ajutor în condiţiile prezentului Cod la solicitarea acestei
părţi pentru administrarea probei necesare. Părţile trebuie să fie asigurate în mod
egal să participe la cercetarea probelor în şedinţa de judecată. Instanţa poate pune la
baza sentinţei doar acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală
măsură. În şedinţa de judecată părţile îşi aleg de sine stătător poziţia, modul şi
mijloacele de susţinere a acestei poziţii. Toate cererile şi demersurile înaintate de
părţi se examinează de către instanţă cu crearea posibilităţii părţii oponente de a se
expune asupra acestora, iar instanţa soluţionîndu-le, urmează să se expună asupra
poziţiei, fiecărei din părţi la proces.
44

Articolul 316. Publicitatea şedinţei de judecată
1. Publicitatea procesului constituie un element esenţial al dreptului
persoanei la un proces echitabil. După cum a menţionat CEDO în hotărîrea sa Axen c.
RFG (Hot. CEDĂ din 8 decembrie 1983) publicitatea procedurilor organelor
judecătoreşti protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete, care iese de sub
controlul public. Publicitatea constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a
încrederii societăţii în instanţele judecătoreşti.
La şedinţa publică poate fi prezentă oricare persoană cu excepţia minorilor
sub vîrsta de 16 ani, a persoanelor înarmate şi a persoanelor care au fost citate ca
martor şi încă nu au fost audiate în şedinţa de judecată. Preşedintele şedinţei de
judecată poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor, dacă acesta nu va influenţa
negativ asupra acestora. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa în sala de
judecată şi a persoanelor înarmate dacă acestea sînt obligate să poarte armă din oficiu.
2. Doar circumstanţe excepţionale pot justifica lipsa desfăşurării publice a
procesului penal în prima instanţă şi în instanţa de apel unde se judecă aspectul de fapt
al cauzei penale. Articolul 18 din codul comentat prevede că accesul în sala de şedinţă
poate fi interzis presei sau publicului, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi
din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale,
cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în
măsura considerată strict necesară de către instanţă cînd, datorită unor împrejurări
speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei. În aceste cazuri
instanţa urmează să decidă interzicerea publicului la şedinţă printr-o încheiere
motivată, în care trebuie să argumenteze ce circumstanţă excepţinală concretă,
prevăzută de lege a justificat interzicerea publicului. Trebuie de menţionat că cazurile
care dau temei pentru a interzice prezenţa publicului expuse în art. 18 alin. (2) sunt
exhaustive şi instanţa nu poate argumenta cu un oarecare alt temei interzicerea
publicului în şedinţa de judecată.
Dacă în prima instanţă nu a avut loc o audienţă publică, această eroare poate
fi corectată de către instanţa de apel, care va judeca aspectul faptic al cauzei în şedinţă
publică.
3. În cazurile în care cauza prezintă interes public, preşedintele şedinţei
poate permite reprezentanţilor mass-media să efectueze înregistrări audio, video şi
să fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu
perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor
participanţilor la proces. Decizia pe acestă chestiune instanţa o ia după ce a ascultat
opinia părţilor.
În dependenţă de condiţiile încăperii şi mărimea sălii în care se judecă cauza,
preşedintele şedinţei de judecată poate limita accesul publicului la şedinţă, dar această
limitare nu trebuie să fie selectivă.
Articol 317. Preşedintele şedinţei de judecată
1. Preşedintele şedinţei de judecată este subiectul procesual care conduce
şedinţa de judecată în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei procesuale penale
şi asigură respectarea prevederilor legii de către toţi participanţii la proces şi de către
publicul prezent.
La repartizarea cauzelor penale unui complet de judecată, preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei va dispune care din judecători va prezida şedinţa de
judecată. În acest caz preşedintele şedinţei va conduce şedinţa din numele completului
de judecată şi toate chestiunile le va soluţiona consultînd opinia celorlalţi judecători
din complet, soluţia fiind luată prin majoritatea de voturi. Dacă cauza a fost
repartizată pentru judecare de către un singur judecător acesta va prezida şedinţa de
judecată.
2. Preşedintele conduce şedinţa de judecată şi ia toate măsurile
prevăzute de lege pentru asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, păstrînd
obiectivitatea şi imparţialitatea, preşedintele creează condiţii necesare pentru
examinarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de
către părţi sau administrate la cererea acestora.
3. Preşedintele şedinţei de judecată pune în discuţie oricare cerere sau
demers formulate de părţi sau de alte persoane participante la proces în ordinea
înaintării acestora. După audierea opiniei fiecărei părţi la proces asupra cererii sau
demersului înaintat, decizia se ia din numele instanţei.
În cursul desfăşurării procesului de judecată, întrebările se pun prin
intermediul preşedintelui. Acesta poate permite ca întrebările să fie adresate direct.
Astfel, toate activităţile procesuale în şedinţa de judecată se desfăşoară sub
conducerea preşedintelui şi orice legătură între instanţă şi ceilalţi participanţi se
realizează numai prin intermediul preşedintelui şi doar în cadrul desfăşurării şedinţei
de judecată.
4. Ordinea şi solemnitatea în şedinţa de judecată se asigură de către
preşedintele şedinţei de judecată, care înlătură totul ce nu are legătură cu procesul de
judecată. Dispoziţiile preşedintelui au caracter obligatoriu pentru toţi.
Preşedintele şedinţei verifică dacă participanţii la proces îşi cunosc
drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea lor. Dacă careva din participanţi nu-şi
cunoaşte drepturile şi obligaţiile, preşedintele i le aduce la cunoştinţă.
45
 5. Participanţii la procesul penal pot formula obiecţii împotriva acţiunilor
preşedintelui de şedinţă. Obiecţiile formulate împotriva acţiunilor preşedintelui se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Articolul 318. Grefierul şedinţei de judecată
Grefierul şedinţei de judecată este persoana care va lua toate măsurile
pregătitoare care rezultă din prevederile legii şi din dispoziţiile preşedintelui şedinţei
pentru ca cauza să fie judecată la termenul fixat şi care va duce procesul verbal al
şedinţei de judecată.
Înainte de începerea şedinţei grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte
persoane care vor participa la şedinţă, constată care din ele nu s-au prezentat şi din
care motive, despre ce ulterior face informaţie în şedinţă.
Grefierul întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată şi este
responsabil de calitatea acestuia. Dacă apar divergenţe între grefier şi preşedintele
şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul va întocmi procesul în
modul indicat de către preşedinte, dar este în drept să anexeze la procesul-verbal
obiecţiile sale. Obiecţiile grefierului se soluţionează de căre către preşedintele
şedinţei care, în caz de acceptare a obiecţiilor, va formula o rezoluţie pe textul
obiecţiilor, iar în caz de respingere va adopta o încheiere motivată. Obiecţiile şi
încheierea asupra lor se anexează la procesul-verbal şi ulterior pot deveni obiect de
studiu de către instanţele ierarhic superioare, dacă de către părşi vor fi utilizate căile
de atac prevăzute de lege.
Articolul 319. Citarea părţilor la judecată
1. Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile au fost legal citate şi
procedura de citare a fost îndeplinită potrivit legii. Citarea se dispune de către
preşedintele completului care va judeca cauza sau, după caz, de judecătorul căruia i-a
fost repartizată cauza pentru judecare. Citarea se exercită de către grefier sau alt
personal auxiliar în ordinea prevăzută de articolele 235 – 242. În cazul în care
persoana citată se află în detenţie concomitent cu citarea se dispune şi aducerea
acesteia la şedinţa de judecată.
Citarea trebuie să fie exercitată astfel ca persoana citată să primească citaţia
cu cel puţin 5 zile înainte de şedinţă.
Dacă partea legal citată a fost împiedicată să se prezinte sau a solicitat un
nou termen de judecată instanţa va d ecide asupra necesităţii stabilirii unui nou termen
de judecată Dacă partea, fiind legal citată nu sa prezentat la şedinţa de judecată
aceasta nu împiedică judecarea cauzei în lipsa acestei părţi, în cazul în care legea
permite judecarea cauzei în lipsa ei, în deosebi aceasta se referă la partea civilă şi
partea civilmente responsabilă.
Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru
termenele ulterioare, chiar dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene,
considerîndu-se că ea are cunoştinţă de datele fixate. Sarcina de a se informa asupra
termenului de judecare a cauzei îi revine părţii care a fost odată la şedinţă.
În cazul amînării şedinţei de judecată, martorilor, experţilor, interpreţilor şi
traducătorilor prezenţi li se aduce la cunoştinţă noul termen de judecată, aceasta fiind
suficient pentru obligaţia lor de a se prezenta la data fixată, însă la cererea lor precum
şi a părţilor, instanţa le înmînează citaţii spre a le servi drept justificare la locul de
muncă în vederea prezentării la noul termen de judecată.
Cînd judecata se desfăşoară în continuare mai multe zile nici un participant
la proces nu se mai citează, prezenţa fiind obligatorie pentru toată perioada judecăţii,
dacă preşedintele şedinşei nu i-a permis încetarea participării la şedinţă. .
Militarii, pentru a-şi justifica deplasarea de la unitate, se citează la fiecare
termen de judecată. Persoanele deţinute de asemenea se citează pentru fiecare zi de
şedinţă şi pentru fiecare termen fixat şi despre aceasta s einformează administraţia
locului de deţinere.
La solicitare persoanelor prezentate la citare li se eliberează, certificat prin
care se justifică prezentarea lor la instanţă.
Articolul 320. Participarea procurorului la judecarea cauzei şi
efectele neprezentării lui
1. Procurorul reprezentă partea acuzării în procesul penal şi participarea lui
la şedinţa de judecată în cauza penală este obligatorie. La judecarea cauzei participă
procurorul care a condus urmărirea penală sau, după caz, a efectuat de sine stătător
urmărirea penală în cauza dată. În caz de imposibilitate în legătură cu boală sau alte
motive întemeiate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior dispune,
motivat, participarea la şedinţă a altui procuror.
Procurorul este subiect procesual independent, el se călăuzeşte de dispoziţiile
legii şi de propria sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de
judecată. În conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) indicaţiile procurorului
ierarhic superior contrare opiniei procurorului participant la şedinţa de judecată sunt
obligatorii pentru acesta dacă sunt expuse în formă scrisă.
2. De oarece şedinţa de judecată nu poate fi desfăşurată în lipsa procurorului,
neprezentarea lui la şedinţă atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a
procurorului ierarhic superior, ultimul fiind obligat să i-a măsuri pentru asigurarea
prezenţei procurorului la noul termen de judecare. Pentru lipsă nemotivată,
46
procurorul poate fi sancţionat de către instanţă cu amendă judiciară în condiţiile
art. 201, în cazul în care lipsa nemotivată a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
3. Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în
imposibilitate de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit de către
procurorul ierarhic superior cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit în proces
instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv
de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participare în continuare în
proces şi înlocuirea procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început.
În această situaţie procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni
procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni
suplimentare. Astfel, la demersul procurorului pot fi audiaţi suplimentar martorii,
partea vătămată, poate fi numită expertiză suplimentară, etc. La audierea suplimentară
a martorilor şi a părţii vătămate nu se admite repetarea aceloraşi întrebări la care
martorul deja a răspuns.
Articolul 321. Participarea inculpatului la judecarea cauzei şi
efectele neprezentării lui
1. Judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc în
toate cazurile cu participarea inculpatului, astfel se realizează dreptul inculpatului la
un proces echitabil. Dacă inculpatul nu sa prezentat în instanţă şi nu se cunoaşte
motivul neprezentării lui, instanţa în toate cazurile va dispune amînarea şedinţei
pentru a stabili cauza neprezentării inculpatului.
În anumite circumstanţe excepţionale se admite ca procesul penal să se
desfăşoare în lipsa inculpatului. Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc
în cazul în care inculpatul se ascunde de la prezentarea în şedinţa de judecată.
2) cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru
judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
3) examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd
inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
(3) În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi,
după caz, a reprezentantului lui legal este obligatorie.
(4) În caz de neprezentare a inculpatului în instanţă, judecarea cauzei se amînă,
cu excepţia cazurilor prevăzute la alin.(2).
(5) Instanţa, în cazul neprezentării nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei,
este în drept să dispună aducerea silită a inculpatului şi să-i aplice o măsură
preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui în
instanţă.
(6) Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului din motivele
prevăzute în alin.(2) pct.1) numai în cazul în care procurorul a prezentat probe
verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în privinţa căreia cauza a fost trimisă
în judecată a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în faţa
instanţei şi de a se apăra personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de
la judecată.
Articolul 322. Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi
efectele neprezentării lui
1. Asigurarea dreptului la apărare este una din garanţiile desfăşurării procesului de
judecare a cauzei în contradictoriu. Participarea apărătorului la judecarea cauzei
asigură protejarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de lege ale inculpatului şi
contribuie la cercetarea obiectivă, sub toate aspectele şi multilaterală a cauzei.
Participarea apărătorului în procesul penal este reglementată de art. 6 CEDO
şi jurisprudenţa respectivă a CEDO , art. 26 din Constituţie, Legea nr. 1260 din 19
iulie 2002 cu privire la avocatură (MO nr, 126-127 din 12.09.2002), precum şi
prevederile Codului comentat şi explicaţiile Plenului Curţii Supreme de Justiţie date
în Hotărîrea nr. 30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului.”
Apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi
obligaţiile în conformitate cu prevederile art.67-69, el prezintă probe şi participă activ
la cercetarea probelor prezentate de partea acuzării, apreciază probele în temeiul
convingerii intime, în condiţiile legii.
Apărătorul prin activitatea sa de apărare nu poate defavoriza situaţiei
inculpatului, nu este în drept de a insista la cercetarea unor circumstanţe care ar
confirma vinovăţia inculpatului sau i-ar agrava situaţia. La efectuarea apărării,
apărătorul trebuie să ţină cont de opinia inculpatului şi să nu-i înrăutăţească în nici un
mod situaţia acestuia.
Î În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin încheierea instanţei
judecătoreşti pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţă respectivă.
Persoanele care îşi fac stagierea în avocatură nu pot exercita funcţia de apărător.
Inculpatul are dreptul să-şi aleagă apărător, care participă prin contract
încheiat fie cu inculpatul fie cu rudele acestuia. Dacă inculpatul nu dispune de
mijloace băneşti instanţa îl va asigura cu apărător din oficiu.
Dreptul inculpatului de a beneficia de asistenţă juridică gratuită depinde de
47
două circumstanţe: de faptul că inculpatul nu are mijloace pentru a-şi alege un avocat
şi faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice.
Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a
apărătorului depinde de următoarele criterii:
a) complexitatea cazului - cu cît este mai complicat cazul cu atît mai mare este
necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului, complexitatea cazului include
şi complexitatea legislaţiei aplicabile;
b) capacitatea inculpatului de a se apăra singur - la acest criteriu urmează să fie
luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este învinuit inculpatul şi
gravitatea pedepsei probabile. Acest criteriu de unul singur poate justifica
recunoaşterea obligatorie a asistenţei apărătorului.
Reieşind din principiul egalităţii armelor apărătorul, la judecarea cauzei,
beneficiază de drepturi egale cu acuzatorul.
2. În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii de
a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amînă, luîndu-se măsurile
respectice pentru asigurarea participării acestuia.
3. Pentru lipsă nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu amendă
judiciară în condiţiile art. 201, în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare
suplimentare.
4. În cazul în care prezenţa apărătorului ales este imposibilă pe o durată ce
depăşeşte 5 zile, instanţa propune inculpatului să aleagă un alt apărător sau cu acordul
inculpatului îi asigură un apărător din oficiu. Înlocuirea apărătorului care nu s-a
prezentat la şedinţă se admite doar cu consimţămîntul inculpatului. Dacă inculpatul
refuză să-şi aleagă alt apărător, instanţa decide numirea unui apărător din oficiu.
Pentru înlocuirea apărătorului în această situaţie, instanţa stabileşte inculpatului un
termen de 5 zile.
5. La soluţionarea chestiunii amînării şedinţei de judecată în legătură cu
necesitatea înlocuirii apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei
asemenea hotărîri, ţinînd cont de durata de timp deja utilizată pentru judecare, de
complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru studierea materialelor
cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe
pentru pregătirea apărării. Dacă apărătorul inculpatului a fost înlocuit, instanţa îi
oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură
posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de
cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în
proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la
început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja
efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.
Articolul 323. Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei şi
efectele neprezentării ei
1. Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel se desfăşoară cu
participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei. Partea vătămată, participînd la
judecarea cauzei, dispune de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.60.
Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei penale este obligatorie în
cazul în care ea insistă la realizarea dreptului său de a participa la proces. În asemenea
situaţie, în caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultînd
opiniile părţilor, decide amînarea cauzei.
Dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate fără a-i leza drepturile şi
interesele acesteia, instanţa dispune judecarea cauzei în lipsa ei.
2. Dacă cauza care se judecă este voluminoasă şi complexă şi examinarea ei
este programată mai pe mult timp, partea vătămată poate solicita eliberarea ei de la
participarea întregii şedinţe, cu stabilirea termenului concret de audiere a ei. În această
situaţie instanţa prin încheiere o va elibera, obligînd-o să se prezinte la un anumit
termen stabilit pentru audierea ei.
3. Deşi legislatorul a prevăzut, că în caz de neprezentare nemotivată în
instanţă pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă
amenzii judiciare, trebuie de avut în vedere că în conformitate cu prevederile art. 60
alin.(3) partea vătămată poate să renunţe oricînd la această calitate procesuală. Dacă
partea vătămată a renunţat la această calitate procesuală, instanţa prin încheiere
dispune încetarea participării ei în proces ca parte vătămată, dar la cererea părţilor
poate dispune necesitatea audierii ei în calitate de martor.
Articolul 324. Participarea părţii civile şi părţii civilmente responsabile la
judecarea cauzei şi efectele neprezentării lor
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor participă
la judecarea cauzei cu drepturi egale cu celelalte părţi pentru a-şi apăra poziţiile sale,
şi beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.62, 74, 80.
Dacă partea civilă sau reprezentantul său nu s-au prezentat în instanţă, fiind
legal citaţi, instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare, iar partea civilă îşi menţine
dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă.
48
 La cererea întemeiată a părţii civile instanţa poate decide judecarea acţiunii
civile în lipsa părţii civile în condiţiile în care partea acuzării va prezenta probe în
confirmarea acţiunii civile.
Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la
instanţa de judecată, fiind legal citaţi, nu împiedică soluţionarea acţiunii civile în
lipsa lor..
Articolul 325. Limitele judecării cauzei
Judecarea cauzei în primă instanţă are loc doar în privinţa persoanei puse sub
învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu, învinuire în privinţa
căreia persoana a avut posibilitatea reală de a-şi pregăti apărarea.
Modificarea învinuirii în cadrul judecării cauzei poate avea loc numai dacă
prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la
apărare. Constituie agravarea situaţiei inculpatului orice modificare a învinuirii care
fie măreşte volumul de învinuire referitor la faptă fără reîncadrare a faptei în baza unei
legi mai aspre, fie duce la reîncadrarea acţiunilor în baza unei legi mai aspre, fie
completează învinuirea cu nişte semne calificative care nu au fost puse persoanei sub
învinuire sau în orice alt mod duce la agravarea situaţiei inculpatului.
Orice modificare a învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului poate
avea loc doar în condiţiile şi în cazurile prevăzute de art. 326.
Articolul 326. Modificarea acuzării în şedinţa de judecată
în sensul agravării ei
1. În cadrul judecării cauzei în primă instanţă, procurorul participant la
judecarea cauzei penale este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă
inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate
în şedinţa de judecată în opinia lui dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o
infracţiune mai gravă decît cea incriminată anterior. Procurorul trebuie să aducă la
cunoştinţă inculpatului, apărătorului acestuia şi, după caz, reprezentantului lui legal
noua învinuire, înmînîndu-le copia ordonanţei de modificare a învinuirii şi explică
inculpatului sensul noii învinuiri. În asemenea situaţie, instanţa, la cererea
inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de
noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă.
2. Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o
altă infracţiune care va influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, instanţa,
la cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un termen de pînă la o lună şi
restitue cauza către procuror pentru efectuarea urmăririi penale privind această
infracţiune. În această situaţie, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi
fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el.
3. După efectuarea urmăririi penale pe această infracţiune, procurorul
formulează printr-o ordonanţă o nouă învinuire şi o înaintează inculpatului, cu
participarea apărătorului în ordinea prevăzută de art. 281 şi 282. După aceasta,
materialele noi, dobîndite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă
inculpatului, apărătorului lui şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile
prevederilor art.293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru
continuarea judecării ei de acelaşi complet de judecată.
4. La demersul procurorului, termenul de o lună poate fi prelungit de
instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite
instanţei pentru continuarea judecării.
5. Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă
competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, îşi declină
competenţa şi trimite cauza penală instanţei de judecată competente în ordinea
prevăzută de art. 44
Articolul 327. Prezentarea probelor suplimentare
Pentru a asigura condiţii egale părţilor de a-şi realiza drepturile procesuale,
instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate amîna şedinţa de judecată pe o perioadă
de pînă la o lună pentru ca părţile să administreze şi prezinte probe suplimentare în
cazul în care ele consideră că probele prezentate în instanţă sînt insuficiente pentru
confirmarea poziţiilor lor.
Cererea de amînare a şedinţei de judecată pentru administrarea probelor
suplimentare se pune în discuţie de către preşedinte şi se audiază opinia fiecărui
participant, apoi instanţa decide asupra cererii printr-o încheiere.
Probele prezentate suplimentar de părţi se cercetează în şedinţa de judecată
în mod obişnuit. Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut,
instanţa soluţionează cauza în baza probelor existente.
Articolul 328. Renunţarea la probe
1. În conformitate cu prevederile art. 347 în şedinţa preliminară părţile
prezintă lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei.
Dacă în procesul judecării cauzei în urma cercetării unei părţi din probe, partea
consideră că acestea sunt suficiente pentru confirmarea poziţiei sale, ea poate renunţa
la cercetarea celorlalte probe pe care le-a propus spre examinare.
49
 2. Cererea de renunţare la probe se pune în discuţie părţilor şi dacă celelalte
părţi nu insistă la cercetarea acestor probe, instanţa prin încheiere dispune
neexaminarea probelor. În cazul în care o altă parte la proces solicită examinarea
acestor probe, instanţa va decide respingerea cererii de renunţare la probe şi le va
cerceta în ordine generală.
Articolul 329. Rezolvarea chestiunii cu privire la măsura preventivă
1. La judecarea cauzei, instanţa, în dependenţă de modul de
desfăşurare a procesului, din oficiu sau la cererea părţilor poate soluţiona chestiunea
privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului.
Aceste prevederi contribuie la asigurarea dreptului inculpatului la libertate şi siguranţă
în situaţia în care pentru urmărirea penală legea prevede termen limită pentru
deţinerea persoanei în stare de arest, iar pentru judecarea cauzei este stabilit termen
rezonabil care se apreciază de către instanţă în dependenţă de criteriile prevăzute la
art. 20.
La soluţionarea chestiunilor privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea
măsurii preventive aplicate inculpatului, în mod obligatoriu se ascultă opiniile
părţilor şi soluţia se ia în dependenţă de circumstanţele constatate în şedinţă,
circumstanţe care necesită a fi stabilite conform prevederilor art. art. 175 – 196.
Soluţia se i-a printr-o încheiere motivată, adoptată în camera de deliberare.
Încheierea privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive
inculpatului cu excepţia încheierii privind aplicarea arestării preventive, nu este
pasibilă de atacare în instanţa ierarhic superioară, deoarece în şedinţa de judecată
inculpatului îi sunt garantare toate drepturile procesuale. Prevederea unei căi de atac
pentru asemenea încheieri ar periclita procesul de judecare a cauzei într-un termen
rezonabil.
2. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii preventive
inculpatului poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai
devreme decît peste o lună după adoptarea încheierii precedente privind această
chestiune sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.
Articolul 330. Suspendarea şi reluarea judecării cauzei
1. Temei pentru a suspenda judecarea cauzei poate fi doar îmbolnăvirea
inculpatului de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecare.
Constatarea îmbolnăvirii inculpatului de o boală gravă are loc pe baza expertizei
medicale. Reluarea procesului penal are loc din oficiu de îndată cec sa constatat
posibilităţii inculpatului de a participa la proces. Suspendarea şi reluarea procesului se
dispune de către instanţă prin încheiere.
2. Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a
îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă pînă la însănătoşire,
iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă. Apărătorul inculpatului
în privinţa căruia procesul a fost suspendat, iar în cazul minorilor şi reprezentantul
lui legal participă în mod obligatoriu la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl
reprezintă dacă infracţiunea a fost săvîrşită cu participaţie.
3. După reluarea procesului suspendat cauza este judecată în continuare de
către acelaşi judecător sau, după caz, de acelaşi complet de judecată şi în privinţa
inculpatului faţă de care a fost reluat procesul La proces participă apărătorul
inculpatului, care i-a reprezentat interesele în cadrul judecării coparticipanţilor. În
această situaţie inculpatul va lua cunoştinţă de toate materialele şedinţei de judecată în
privinţa persoanelor condamnate în aceeaşi cauză pentru aşi pregăti apărarea. Pentru
inculpatul în privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de
judecată la care a fost suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sînt în drept să
solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în lipsa inculpatului dacă
acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.
4. Dacă din careva motive întemeiate apărătorul inculpatului care i-a
reprezentat interesele în procesul judecării cauzei în privinţa coparticipanţilor, nu va
putea să-i apere interesele în acest proces, cauza urmează a fi transmisă altui judecător
sau, după caz, altui complet de judecată, care va judeca cauza în privinţa inculpatului
faţă de care s-a reluat procesul de la început în ordinea generală, de oarece nu poate
fi realizată continuitatea apărării acestui inculpat, fapt ce va afecta calitatea apărării
lui.
Articolul 331. Amînarea şedinţei de judecată
Amînarea şedinţei de judecată poate avea loc în cazul în care în şedinţă nu s-
a prezentat careva din părţi în lipsa căreia nu poate fi judecată cauza, sau a intervenit o
circumstanţă care împiedică judecarea cauzei la data fixată. Chestiunea necesităţii
amînării cauzei se soluţionează de către instanţă în urma consultării părţilor prezente
la proces şi se decide printr-o încheiere motivată care se consemnează în procesul
şedinţei de judecată.
În cazul amînării şedinţei de judecată din motivul neprezentării martorilor
sau a altor persoane, instanţa dispune părţii obligate să prezinte probe să ia măsurile
respective pentru asigurarea prezenţei persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru
50
asigurarea judecării cauzei la data fixată de instanţă. Amînarea şedinţei de judecată
nu necesită începerea procesului de la început.
Dacă în procesul judecării cauzei apare necesitatea de a administra noi
probe sau de a modifica învinuirea adusă inculpatului în sensul agravării ei, precum
şi în legătură cu alte circumstanţe, instanţa, în condiţiile art.326 şi 327, amînă
şedinţa de judecată pe o perioadă respectivă de timp, convenind cu părţile asupra
datei continuării şedinţei.
La luarea hotărîrii privind amînarea şedinţei, preşedintele numeşte data,
ora şi locul şedinţei, iar părţile şi persoanele prezente la această şedinţa sînt
obligate să se prezinte la data numită fără a fi citate suplimentar cu excepţiile
prevăzute de art. 319. Totodată instanţa va aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile
art.201, privitor la sancţionare cu amendă judecătorească a persoanelor care nu s-au
prezentat la şedinţă şi nu au informat instanţa despre imposibilitatea prezentării lor,
pentru neprezentare nejustificată.
Articolul 332. Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată
1. Instanţa este obligată să înceteze procesul penal dacă pe parcursul
judecării cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute de lege pentru
încetare, de oarece acestea exclud pornirea urmăririi penale sau continuarea judecării
cauzei din momentul constatării lor.
Servesc temei pentru încetarea procesului penal următoarele circumstanţe:
1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd
infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;
3) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
4) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
5) lipseşte plîngerea victimei sau plîngerea prealabilă a fost retrasă de către
partea vătămată în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai în
baza plîngerii acesteia;
6) părţile s-au împăcat – în cazurile în care legea penală permite împăcarea;
7) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
8) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, fiind în stare de iresponsabilitate şi
nu este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
9) se constată cauze prevăzute de art. 35 Cod penal, care înlătură caracterul
penal al faptei (legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă necesitate;
constrîngerea fizică sau psihică; riscul întemeiat);
10) există în privinţa inculpatului o hotărîre judecătorească definitivă în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale
pe aceleaşi temeiuri;
12) există o hotărîre neanulată de neîncepere sau de încetare a urmăririi
penale în privinţa unei persoane pe aceleaşi acuzaţii;
13) există temeiuri de a libera persoana de răspundere penală în cazurile
prevăzute de art. 53-60 Cod penal (liberarea de răspundere penală a minorilor, liberarea
de răspundere penală cu tragere la răspundere contravenţională, liberarea în legătură cu
renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii).
14) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează
excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală (cînd legea prevede anumit grad de
imunitate persoanei, cînd legea cprevede anumite condiţii pentru a atrage persoana la
răspundere penală etc.).
2. În toate aceste cazuri instanţa printr-o sentinţă motivată încetează procesul
penal în cauza respectivă. Dacă fapta inculpatului constituie o contravenţie
administrativă, instanţa încetează procesul penal cu aplicarea sancţiunii administrative
în modul prevăzut de art. 391, 396.
3. La încetarea procesului penal instanţa urmează să decidă şi asupra revocării
măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege; asupra
restituirii cauţiuniuni în cazurile şi în modul prevăzute de lege.
Sentinţa de încetare, dacă a fost adoptată fără a fi cercetate probele, poate fi
atacată cu recurs în ordinea şi în termenii prevăzuţi de art. 437, 439. Sentinţa de
încetare a procesului adoptată după cercetarea probelor poate fi atacată cu apel în
ordinea şi termenul prevăzute de art. 400-405, deoarece în cazul în care instanţa de
fond a refuzat administrarea sau cercetarea probelor solicitate de părţi sau dacă partea
la judecarea cauzei în fond nu a ştiut de anumite probe, ea le poate invoca în apel ca să
fie cercetate, ceea ce nu este în drept să o facă prin utilizarea căii de atac recursul.
Articolul 333. Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată
Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată prevăzută de lege asigură buna
funcţionare a instanţei de judecată, autoritatea instanţei şi securitatea participanţilor la
proces şi a publicului.
Solemnitatea şedinţei de judecată se asigură şi prin obligativitatea judecătorilor de a
avea ţinută vestimentară prevăzută de lege în procesul de exercitare a justiţiei.
Procesul de judecată trebuie să se desfăşoare în condiţii solemne cu respectarea
disciplinei cuvenite.
La intrarea judecătorului sau, după caz, a completului de judecată în sala de
şedinţă, grefierul anunţă: "Intră instanţa, rog s-o onoraţi" şi toţi cei prezenţi în sală
51
se ridică în picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă
locurile. Pentru evitarea supraaglomerării sălii de şedinţă, preşedintele poate limita
accesul publicului în sală, ţinînd seamă de mărimea sălii, aceasta nu afectează
principiul publicităţii şedinţei.
Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu
cuvintele: "Onorată instanţă" sau "Onorată judecată", după care, stînd în picioare, fac
declaraţii, formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la această regulă se
admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată în dependenţă de
vărstă, de starea sănătăţii, de prezenţa copiilor micuţi la persoana care se adresează
instanţă, etc.
Toţi cei prezenţi în sala de şedinţă sunt obligaţi să respecte ordinea şi
solemnitatea desfăşurării şedinţei de judecată şi să se supună dispoziţiilor
preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în şedinţă. Este interzisă orice
altercaţie cu preşedintele şedinţei pe marginea dispoziţiilor acestuia. Ordinea şi
solemnitatea şedinţei prevăzută la articolul comentat este obligatorie atît în cazul în
care cauza este judecată de judecător unic, cît şi de un complet de judecători.
Articolul 334. Măsurile care se iau faţă de cei ce încalcă
ordinea şedinţei de judecată
Încălcare a ordinii şedinţei de judecată constituie orice acţiune sau inacţiune
care împiedică desfăşurarea normală a procesului de judecată, denotă desconsiderare
faţă de instanţă, încalcă ordine prevăzută pentru şedinţa de judecată şi dispoziţiile
preşedintelui.
Preşedintele şedinţei de judecată are obligaţia de a veghea asupra
menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei şi are dreptul de a lua măsurile necesare în
acest scop.
În cazul în care inculpatul încalcă ordinea şedinţei şi nu se supune
dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, acesta îi atrage atenţia asupra necesităţii
respectării disciplinei, despre ce se face menţiune în procesul verbal al şedinţei de
judecată. Dacă inculpatul în mod repetat încalcă ordinea sau o abatere gravă de la
ordine, judecătorul sau, după caz, completul de judecată, printr-o încheiere motivată,
dispune îndepărtarea inculpatului din sala de judecată, continuînd procesul în lipsa
lui. Dacă inculpatul ulterior solicită reîntoarcerea în sală cu obligaţia de a nu mai
încălca ordinea, instanţa poate decide prin încheiere întoarcerea acestuia în sal de
şedinţă şi în această situaţie urmează ca lui să i se ofere posibilitate să ia cunoştinţă de
toate acţiunile care s-au efectuat în lipsa lui. În cazul în care inculpatul şi în continuare
admite încălcări, instanţa dispune îndepărtarea lui pînă la sfîrşitul şedinţei. Sentinţa,
însă, se pronunţă în prezenţa inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat
după pronunţare.
Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se
supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară, în
ordinea prevăzută de art. 201 şi despre comportamentul lor sînt informaţi Procurorul
General, respectiv Consiliul Baroului de avocaţi şi ministrul justiţiei printr-o încheiere
interlocutorie.
În cazul încălcării ordinii şedinţei de judecată şi nesupunerii dispoziţiilor
preşedintelui de către partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau
reprezentanţii lor, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, îndepărtarea lor
din sala de şedinţă. Celelalte persoane prezente la şedinţa de judecată, pentru
aceleaşi acţiuni, pot fi îndepărtate din sală prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.
Totodată, în cazul manifestării de lipsă de respect faţă de judecată de către
partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor,
precum şi de alte persoane prezente în şedinţă prin tulburarea ordinii în şedinţa de
judecată, precum şi prin săvîrşirea unor fapte care denotă desconsiderare vădită
faţă de judecată, instanţa prin încheiere motivată, acestea pot fi supuse unei amenzi
judiciare în limitele prevăzute de art. 201.
Articolul 335. Constatarea infracţiunilor de audienţă
Infracţiunile de audienţă sunt faptele prevăzute de Codul penal, săvîrşite în
cadrul desfăşurării activităţii de către judecătorul de instrucţie, precum şi în şedinţa de
judecată în cadrul judecării cauzelor penale..
Dacă în incinta instanţei în cadrul soluţionării atribuţiilor sale de către
judecătorul de instrucţie sau în cursul judecării cauzei de către instanţă se săvîrşeşte o
infracţiune de audienţă, judecătorul de instrucţie sau, după caz, preşedintele şedinţei
constată faptă săvîrşită, identifică, dacă este posibil, făptuitorul şi aceasta se
consemnează în procesul-verbal al cauzei în curs de judecare, sau într-un proces
verbal separat în cazul infracţiunii de audienţă în cadrul exercitării atribuţiilor sale de
către judecătorul de instrucţie. Extrasul din procesul-verbal se înmînează procurorului
pentru ca acesta să i-a măsurile prevăzute de prezentul cod pe fapta dată.
Dacă este cazul, instanţa prin încheiere motivată poate dispune reţinerea
făptuitorului şi copia încheierii de reţinere împreună cu făptuitorul se trimit de
îndată procurorului pentru a lua măsurile respective.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii de audienţă poate servi ca izvor
de probă de rînd cu alte probe la judecarea cauzei pentru această infracţiune.
52
 . persoana care le-a formulat. Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a
Articolul 336. Procesul-verbal al şedinţei de judecată
Procesul verbal al şedinţei de judecată este actul procedural în care se
consemnează activitatea instanţei şi a părţilor în cadrul judecării cauzei penale în
instanţa de fond şi în instanţa de apel. Procesul verbal se întocmeşte de către grefier,
care este responsabil de rînd cu preşedintele şedinţei de calitatea şi corectitudinea lui.
Dacă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei privitor la conţinutul
procesului verbal, grefierul este în drept să anexeze la procesul verbal obiecţiile sale,
în temeiul art. 319.
În procesul verbal trebuie să fie consemnate tot ce se discută în şedinţă,
precum şi toate hotărîrile orale luate pe marginea chestiunilor discutate, sau menţiune
despre hotărîrile scrise.
Cu o deosebită atenţie trebuie să fie reflectate în procesul verbal declararea şi
soluţionarea cererilor şi demersurilor de către părţi şi hotîrările adoptate pe marginea
lor. În proces se consemnează aplicarea mijloacelor tehnice, stenografierea mersului
şedinţei, dacă acesta a avut loc şi se anexează la procesul verbal se anexează
înregistrările video, audio, sau stenograma.
Lipsa procesului verbal al şedinţei de judecată sau întocmirea lui neglijentă
privează instanţele ierarhic superioare de posibilitatea verificării respectării
drepturilor procesuale ale părţilor şi atrage după sine nulitatea hotărîrii atacate.
Procesul verbal al şedinţei de judecată se întocmeşte de grefier în formă
scrisă de mînă, poate fi dactilografiat sau întocmit prin intermediul altor mijloace
tehnice.
Procesul verbal trebuie să cuprindă toate datele menţionate la alin. (3) art.
336.
În termen de cel mult 48 ore de la terminarea şedinţei de judecată procesul
verbal trebuie să fie redactat şi semnat la sfîrşit de către preşedinte şi grefier. Procesul
verbal poate fi întocmit şi pe părţi, în deosebi în cazul în care la şedinţa de judecată au
participat mai mulţi grefieri. În această situaţie fiecare parte a procesului se semnează
de preşedintele şedinţei şi de grefierul respectiv.
Despre întocmirea şi semnarea procesului verbal părţile se înştiinţează în
scris cu explicarea dreptului de a lua cunoştinţă de conţinutul procesului verbal la
cerere în decurs de 5 zile de la data înştiinţării şi le asigură posibilitatea de a lua
cunoştinţă. Părţile pot lua cunoştinţă de conţinutul procesului verbal în prezenţa
colaboratorului instanţei în incinta instanţei.
În decurs de 3 zile de la data luării de cunoştinţă cu procesul verbal, partea
poate formula obiecţii în scris la procesul verbal. Obiecţiile se examinează de către
preşedintele şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema
lor, se formulează printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere -
prin încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-
verbal şi pot fi verificate de către instanţele ierarhic superioare.
Articolul 337. Consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor
în şedinţa de judecată
Declaraţiile consemnate în modul prevăzut de articolul comentat sunt izvor
de provă şi se apreciază de către instanţa de fond, precum şi de către instanţele
ierarhic superioare.
Declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile şi ale martorilor expuse verbal în şedinţa de judecată se consemnează în
scris de grefier ca documente separate care se anexează la procesul verbal. Declaraţia
se consemnează în forma în care a expus-o autorul. La sfîrşitul audierii persoanei,
declaraţia scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere, i se
oferă posibilitatea să o citească de sine stătător. Dacă persoana care a depus declaraţia
confirmă conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Dacă persoana care a
depus declaraţia nu poate semna sau refuză să o semneze, despre aceasta se face
menţiune în declaraţia consemnată, indicîndu-se motivele refuzului. Cînd persoana
care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau face
completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în
condiţiile prezentului articol
În cazul în care la audiere a participat interpretul, acesta citeşte declaraţia şi o
semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Declaraţiile se semnează de asemenea de către
grefier şi de preşedintele şedinţei.
Articolul 338. Soluţionarea cauzei
După încheierea dezbaterilor judecătoreşti pe chestiunea respectivă, instanţa
de regulă deliberează, şi i-a o hotărîre pe care o aduce la cunoştinţă prin pronunţare.
Pentru motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea hotărîrii pot fi amînate cu cel
mult 10 zile. Amînarea deliberării şi pronunţării hotărîrii poate avea loc în cazul în
care se soluţionează nişte chestiuni complicate, pe cauze voluminoase, în privinţa a
mai multe persoane, cînd pentru a lua o hotărîre legală şi întemeiată apare necesitatea
studierii suplimentare de către instanţă a legislaţiei şi jurisprudenţei respective.
Totodată, în cazul în care cauza se judecă de un singur judecător, el poate
adopta hotărîrea respectivă imediat în sala de şedinţă, fără a se retrage în camera de
53
deliberare. Dacă este necesar, pentru soluţionarea cauzei, judecătorul poate anunţa
întrerupere pentru aceeaşi zi sau, după caz, amînă pronunţarea hotărîrii pe termen de
cel mult 10 zile şi în acest caz preşedintele şedinţei va informa părţile prezente despre
ora şi data cînd hotărîrea va fi pronunţată.
Articolul 339. Procedura deliberării
Deliberarea reprezintă activitatea prin care judecătorul unic care judecă cauza
chibzuieşte, iar completul de judecată se consfătuiesc în camera de consiliu asupra
chestiunilor puse în dezbatere. La deliberare iau parte doar judecătorul sau, după caz,
judecătorii din completul de judecată în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei.
Deliberarea are loc în secret pentru a evita orice influenţa, presiunea sau chiar
intimidare a judecătorilor care soluţionează cauza. Prin secretul deliberării se asigură
independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii. Legea procesuală penală nu
prevede locul unde poate delibera instanţa, dar în majoritatea cazurilor instanţele au
camere de consiliu, special amenajate unde se retrage judecătorul sau după caz
completul de judecată pentru a delibera. Dacă asemenea încăperi pentru consiliu nu
sunt, judecătorul sau completul de judecată poate delibera în sala de judecată, după ce
sala au părăsit-o toţi ceilalţi participanţi la proces. Divulgarea secretului deliberării
este interzis.
Completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei
asupra tuturor chestiunilor prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate.
Preşedintele formulează fiecare chestiune astfel ca să se poată da răspuns afirmativ
sau negativ. În procesul deliberării fiecare judecător din complet are vot egal.
Hotărîrea se ia, de regulă, în unanimitate. În cazul în care pe chestiunea
deliberată unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decît două păreri, judecătorul sau, după caz,
judecătorii din Colegiul lărgit sau Plen care opinează pentru soluţia cea mai severă
trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
În procesul deliberării fiecare judecător din complet are vot egal. Nimeni
dintre judecători nu are dreptul să se abţină la nici una din chestiunile care se
soluţionează. În toate cazurile, preşedintele se expune şi votează ultimul pentru a nu
face presiuni asupra celorlalţi judecători.
Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea respectivă care poate fi
adoptată integral sau doar dispozitivul ei. Hotărîrea se semnează de toţi judecătorii
care au participat la deliberare. Hotărîrea reprezintă opinia instanţei în chestiunea
dezbătută, indiferent de faptul a fost luată prin unanimitate de opinii sau au fost
diferite opinii în dezbateri. În cazul în care unul din judecătorii completului de
judecată are o opinie separată, el o expune în scris, motivînd-o. Totodată judecătorul
care a expus opinie separată este obligat să semneze hotărîrea adoptată cu majoritatea
de voturi.
Articolul 340. Pronunţarea hotărîrii
Hotărîrea întotdeauna se pronunţă în şedinţă publică, indiferent de caracterul
public sau închis al şedinţei. Reieşind din oficialitatea procesului, la pronunţarea
hotărîrii, toţi cei prezenţi în sală o ascultă, stînd în picioare.
La pronunţarea hotărîrii nu este obligatorie prezenţa întregului complet de
judecată, hotărîrea adoptată se pronunţă de către preşedintele şedinţei sau de către
unul din judecătorii completului de judecată, asistat de grefier. Legea nu obligă nici
prezenţa părţilor, aceasta rămîne la discreţia lor, doar inculpatul deţinut urmează să fie
adus în şedinţă la pronunţarea hotărîrii. Totodată, data pronunţării are importanţă
pentru începerea curgerii termenului de executare a căii de atac. Pentru părţile care au
participat la şedinţă, li s-a comunicat data şi ora pronunţării hotărîrii, dar nu s-au
prezentat la pronunţare şi nu au informat instanţa despre imposibilitatea lor de a se
prezenta, se consideră că au luat cunoştinţă de conţinutul hotărîrii la data pronunţării
şi lor nu li se expediază copia hotărîrii pentru a lua cunoştinţă.
Dacă, la adoptarea hotărîrii, au fost expuse opinii separate, despre aceasta se
informează cei prezenţi la pronunţare, iar opiniile separate se anexează la hotărîre.
Articolul 341. Felurile hotărîrilor instanţei de judecată
Din conţinutul articolului 341 rezultă că în procedura penală noţiunea de
hotărîre judecătorească are sens larg şi mai îngust. În sens larg hotărîrea
judecătorească este actul procedural prin care instanţa se expune asupra chestiunilor
soluţionate în cadrul judecării cauzei penală.
Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală, întemeiată, motivată, clară şi
echitabilă. Hotărîrea judecătorească urmează a fi expusă în formă scrisă, fie ca
document separat, fie consemnată în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dat fiind că procesul de înfăptuire a justiţiei în cauzele penale este o
activitate procesuală complexă în cadrul căreia se soluţionează diverse chestiuni,
instanţele de judecată adoptă diferite feluri de hotărîri cum ar fi: sentinţe, decizii,
hotărîri ale Plenului şi încheieri.
Sentinţa este hotărîrea prin care cauza penală este soluţionată de către prima
instanţă în fond. Sentinţa poate fi de condamnare, de achitare şi de încetare a
procesului penal. Mai detaliat sentinţa este expusă în comentariile la art. 384-397.
54
 Decizia este hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,
recursului, recursului în anulare, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de apel şi
de recurs la rejudecarea cauzei.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, la judecarea cauzelor penale adoptă
hotărîri.
Toate celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecării cauzelor penale
pe chestiuni premărgătoare se numesc încheieri.
Articolul 342. Încheierile instanţei judecătoreşti
1. Încheierea instanţei de judecată este hotărîrea adoptată de către instanţă pe
orice chestiune pusă în discuţie în şedinţa de judecată şi soluţionată pînă la darea
sentinţei sau deciziei.
Încheierile ca act procedural pot fi întocmite ca documente separate sau se
consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.
2. Încheierile privind măsurile preventive, măsurile de ocrotire şi asiguratorii,
recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei,
precum şi încheierile interlocutorii, se adoptă sub formă de documente aparte şi se
semnează de judecător sau, după caz, de toţi judecătorii din completul de judecată.
Încheierile scrise ca document separat trebuie să conţină partea introductivă, partea
descriptivă şi dispozitivul.
Partea introductivă a încheierii trebuie să conţină: data şi locul adoptării
încheierii; denumirea instanţei de judecată care a adoptat încheierea, numele
judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, grefierului,
interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului şi cauza penală la judecarea
căreia a fost adoptată încheierea.
Partea descriptivă a încheierii trebuie să cuprindă: descrierea chestiunii care
este obiect pentru soluţionare, opinia părţilor privitor la soluţia propusă de ele,
concluziile instanţei asupra chestiunii respective şi motivele adoptării soluţiei date.
Dispozitivul încheierii trebuie să conţină soluţia propriu zisă luată de instanţă
pe chestiunea respectivă, menţiune privitor la executori, la alte aspecte prevăzute de
lege în situaţia concretă. Dacă legea prevede cale de atac pentru încheierea adoptată în
dispozitiv urmează a fi arătat modul şi termenul utilizării căii de atac.
3. Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal
al şedinţei de judecată.
Încheierile adoptate pe parcursul judecării cauzei se pronunţă public.
Articolul 343. Redactarea hotărîrii judecătoreşti
În conformitate cu prevederile art. 339 alin. (6) rezultatul deliberării se
consemnează în hotărîrea instanţei de judecată care poate fi adoptată integral sau doar
dispozitivul ei. Dacă a fost pronunţat numai dispozitivul hotărîrii, aceasta se
redactează integral, în cel mult 10 zile de la pronunţare, de către judecătorul unic care
a judecat cauza şi el semnează hotărîrea integrală. În cazul în care dispozitivul
hotărîrii a fost adoptat de către completul de judecată, hotărîrea se redactează în
acelaţi termen de unul dintre judecătorii completului de judecată, care a participat la
judecarea cauzei şi se semnează de toţi judecătorii completului.
Dacă vreunul dintre judecătorii din completul de judecată nu are posibilitate
să semneze hotărîrea redactată, ea se semnează în locul acestuia de cître preşedintele
şedinţei, iar dacă şi preşedintele şedinţei este în imposibilitate de a semna hotărîrea,
aceasta se semnează de preşedintele instanţei. În toate aceste cazuri, pe hotărîre se
face menţiune despre cauza care a determinat imposibilitatea semnării hotărîrii de
către judecătorul respectiv.
După semnarea hotărîrii integrale, despre aceasta se informează în scris
părţile pentru a lua cunoştinţă cu conţinutul hotărîrii integrale, iar inculpatului deţinut
în stare de arest i se înmînează copia hotărîrii judecătoreşti integrale. Termenul pentru
utilizarea căilor de atac va începe a curge de la data cînd părţile au fost informate
despre redactarea hotărîrii, iar pentru inculpatul deţinut în stare de arest, - de la data
cînd i s-a înmînat copia de pe hotărîrea redactată.
Capitolul II
PUNEREA PE ROL A CAUZEI PENALE
Articolul 344. Repartizarea cauzei parvenite pentru judecare
Pentru a asigura o judecată mai obiectivă şi imparţială, legislatorul a prevăzut
procedura de repartizare a cauzelor penale. Cauza parvenită în instanţa, în termen de
pînă la 3 zile, se repartizează judecătorului sau, după caz, completului de judecată de
către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, prin rezoluţie.
Cauzele penale se repartizează conform modului stabilit la începutul anului,
prin repartizarea numerelor dosarelor judecătorilor, în ordinea alfabetică a numelor
acestora. Astfel, la începutul anului, reieşind din numărul de cauze penale, judecate de
către instanţa respectivă, preşedintele va repartiza numerele dosarelor penale
judecătorilor din instanţa respectivă în ordinea alfabetică a numelor judecătorilor. Lista
judecătorilor cu numerele dosarelor repartizate pe întreg anul se păstrează la
55
preşedintele instanţei. Cauzei parvenite în instanţă i se atribuie numărul ordinar
conform registrului de evidenţă a dosarelor penale în cancelaria instanţei, iar apoi
cauza se transmite preşedintelui sau vicepreşedintelui, care verificînd lista judecătorilor
cu numerele dosarelor repartizate, dispune prin rezoluţie repartizarea cauzei date
judecătorului căruia i-a revenit numărul de înregistrare a dosarului dat.
Derogarea de la această ordine poate avea loc numai în cazul dereglării grave
a sănătăţii judecătorului, căruia îi revine numărul respectiv al dosarului, sau în cazurile
legate de alte temeiuri justificate care urmează să fie argumentate în încheierea de
transmitere a cauzei altui judecător.
Concomitent cu repartizarea cauzei completului de judecată, preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa
de judecată.
Articolul 345. Şedinţa preliminară
Pentru a asigura o organizare mai eficientă a procesului de judecare a cauzei
fără amînări nejustificate a şedinţei de judecată, legislatorul a prevăzut procedura
şedinţei preliminare a instanţei de judecată în cadrul căreia vor fi soluţionate
chestiunile privind cererile, demersurile şi recuzările, dacă acestea au parvenit la
această fază; chestiunea prezentării şi examinării listei probelor, precum şi chestiunile
privind trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă, suspendarea sau încetarea
procesului dacă este cazul ori numirea cauzei spre judecare şi referitor la măsurile
preventive şi de ocrotire.
În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată de către
preşedinte sau vicepreşedinte, judecătorul sau, după caz, completului de judecată,
studiază materialele dosarului şi judecătorul sau preşedintele completului fixează
termenul pentru şedinţa preliminară.
Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau arestaţi se face
de urgenţă şi cu prioritate, astfel ca cauza să fie judecată pe cît este posibil mai repede.
În cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă şi dacă nu sunt
chestiuni prevăzute la alin. (4) din articolul comentat pentru soluţionare, judecătorul
sau, după caz, preşedintele completului de judecată pune cauza pe rol fără a ţine
şedinţa preliminară şi ia măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de
judecare a cauzei astfel ca aceasta să nu fie amînată.
Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a
chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei. Deci, pentru a desfăşura şedinţa
preliminară este necesar de a cita părţile, iar dacă inculpatul este deţinut în arest, se va
dispune şi aducerea lui în şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară se ţine cu
respectarea condiţiilor generale de judecare a cauzei, prevăzute la capitolul I din
prezentul titlu, care se aplică în mod corespunzător
Articolul 346. Examinarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor
Toate cererile şi demersurile care au fost declarate în cauza dată după
trimiterea cauzei în judecată conform prevederilor art. 297, se soluţionează de către
instanţă, dacă soluţionarea lor nu este de competenţa altor organe. La soluţionarea
cererilor, demersurilor şi recuzărilor înaintate de către părţi la şedinţa preliminară,
instanţa pune în discuţie fiecare cerere, demers sau recuzare separat, părţile îşi expun
opiniile asupra fiecărei chestiuni puse în discuţie şi instanţa ia hotărîre pe marginea lor.
Dacă cererile, demersurile sau recuzările au fost respinse, ele pot fi înaintate repetat în
şedinţă la judecarea cauzei.
Articolul 347. Prezentarea şi examinarea listei probelor
Actuala procedură penală a simplificat modul de întocmire a rechizitoriului şi
a exclus anexează listei persoanelor care, după părerea organului de urmărire penală,
trebuie să fie citate în şedinţă de judecată. Totodată, pentru a asigura respectarea
principiului egalităţii părţilor în proces, s-a prevăzut obligativitatea părţilor acuzării şi
apărării să prezinte în şedinţa preliminară instanţei lista probelor pe care intenţionează
să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv cele care nu au fost cercetate pe
parcursul urmăririi penale.
Lista probelor pe care intenţionează părţile să le cerceteze în cadrul judecării
cauzei, trebuie să fie prezentate cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sunt. Copia de
pe lista probelor prezentate instanţei de către parte, aceasta o înmînează, în mod
obligatoriu, şi părţii oponente pentru a-şi pregăti apărarea. Părţii civile şi părţii
civilmente responsabile li se înmînează doar lista probelor care se referă la acţiunea
civilă.
În şedinţa preliminară instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente, privitor la
lista probelor, decide asupra pertinenţei probelor propuse în liste şi dispune care din ele
să fie prezentate de părţi la judecarea cauzei. Dacă instanţa în şedinţă preliminară a
declarat unele probe impertinente, în cadrul judecării cauzei în fond, partea va putea
solicita repetat prezentarea probelor recunoscute impertinente.
Articolul 348. Trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă
La studierea cauzei date şi pregătirea pentru şedinţa preliminară judecătorul
sau, după caz, completul de judecată, căruia i-a fost repartizată cauza, trebuie să
verifice dacă cauza ţine de competenţa instanţei sesizate pentru a o judeca. În cazul în
56
care judecarea cauzei nu ţine de competenţa instanţei sesizate, aceasta, în şedinţă
preliminară, prin încheiere motivată îşi declină competenţa în ordinea prevăzută de art.
44 şi dispune trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă. Despre aceasta se
anunţă părţile care nu au participat la şedinţa preliminară.
Articolul 349. Suspendarea şi reluarea procesului penal
Suspendarea procesului penal se dispune în şedinţa preliminară în cazul în
care se constată că, la momentul parvenirii cauzei în instanţă, inculpatul suferă de o
boală gravă care îi împiedică participarea la judecarea cauzei. Condiţiile şi modul de
suspendare şi reluare a procesului penal sunt comentate la art. 330, care se aplică în
mod corespunzător. Suspendarea şi reluarea procesului penal se face de instanţă prin
încheiere motivată.
Articolul 350. Încetarea procesului penal
Încetarea procesului penal în şedinţa preliminară se dispune în temeiurile şi
condiţiile expuse în comentariu la art. 332. Chestiunea încetării se pune în discuţie
părţilor şi se soluţionează de către instanţă prin sentinţă de încetare. O dată cu încetarea
procesului penal, instanţa urmează să decidă şi asupra revocării măsurilor preventive, a
altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege; asupra restituirii cauţiunii în
cazurile şi în modul prevăzute de lege şi asupra altor chestiuni care necesită a fi
soluţionate la moment.
Sentinţa de încetare adoptată în şedinţa preliminară poate fi atacată cu recurs
în termen de 15 zile în instanţa ierarhic superioară. Copia de pe sentinţă se înmînează
părţilor şi persoanelor interesate, cu explicarea termenului şi modului de atac a
acesteia.
Articolul 351. Numirea cauzei spre judecare
Dacă în urma studierii cauzei nu au fost constatate circumstanţe care ar
confirma necesitatea declinării de competenţă şi trimiterii cauzei în instanţa de judecată
competentă, a suspendării sau încetării procesului penal în cauza dată, instanţa va numi
cauza spre judecare.
Înainte de a numi cauza spre judecare instanţa consultă cu părţile următoarele
chestiuni: locul, data şi ora la care se va judeca cauza, astfel ca toţi participanţii să fie
prezenţi şi să nu apară temei pentru a amîna şedinţa de judecată; procedura în care se
va judeca cauza – generală sau specială; lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea
cauzei va fi asigurată de către părţi; judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea
permite aceasta; judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va
avea loc judecarea cauzei; măsurile preventive şi de ocrotire. Cu inculpatul şi, după
caz, reprezentantul lui legal instanţa va consulta chestiunea admiterii apărătorului ales
de inculpat sau rudele acestuia, iar dacă inculpatul nu are apărător ales, - numirea
apărătorului din oficiu. Opiniile părţilor pe toate aceste întrebări se fixează în procesul
verbal al şedinţei preliminare.
Numind cauza spre judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită,
prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele.
Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane din
lista înaintată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de
judecată.
Dacă cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia
cunoştinţă de materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în
şedinţa preliminară învinuitul s-a prezentat, instanţa dispune executarea acestor măsuri
de către procuror, fixînd astfel data pentru judecare a cauzei, ca inculpatul să aibă timp
suficient pentru a-şi pregăti apărarea.
La numirea cauzei pentru judecare instanţa se va expune şi asupra măsurilor
preventive sau de ocrotire în conformitate cu prevederile prezentului cod.
Constatînd condiţii, prevăzute la articolele 42-43 pentru conexare a cauzelor
penale sau condiţii pentru disjungere a cauzei, instanţa în şedinţă preliminară va
soluţiona şi aceste chestiuni. În mod deosebit urmează a fi soluţionată problema privind
disjungerea cauzei în privinţa minorilor şi în privinţa persoanelor care au încheiat acord
de recunoaştere a vinovăţiei, pentru a dispune judecarea acestor cauze în proceduri
speciale.
Articolul 352. Desfăşurarea şedinţei preliminare şi adoptarea încheierii
Şedinţa preliminară se desfăşoară în condiţiile prevăzute pentru partea
pregătitoare a şedinţei de judecată cu derogările din prezentul articol.
Şedinţa preliminară începe cu deschiderea acesteia, anunţarea numelui şi
prenumelui judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, al
procurorului, al grefierului, al interpretului. După aceasta, pe marginea chestiunilor
prevăzute în art.346-351, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai
părţii apărării. Preşedintele şedinţei preliminare poate pune întrebări părţilor în orice
moment. Cu privire la propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din
participanţii la şedinţă este în drept să-şi expună opinia sa pe fiecare din chestiunile
puse în discuţie. Instanţa pune în discuţie chestiunile prevăzute de art. 345 alin. (4) în
ordinea expusă în această normă.
Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal care
se întocmeşte de grefier în conformitate cu prevederile art.336, prevederi ce se aplică în
57
mod corespunzător. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei
preliminare şi de către grefier. La procesul verbal al şedinţei preliminare părţile, după
ce au luat cunoştinţă, pot face obiecţii, care se examinează de către preşedintele
şedinţei.
În urma consultării tuturor chestiunilor menţionate mai sus, cu excepţia
chestiunii necesităţii încetării procesului penal, instanţa de judecată adoptă încheiere
prin care soluţionează aceste probleme. Încheierea se adoptă conform condiţiilor
comentate la art. 342. Dacă şedinţa preliminară se ţine de către un judecător unic, el
poate adopta încheierea respectivă imediat în şedinţă sau anunţă întrerupere pentru a o
adopta, apoi o pronunţă public. Dacă şedinţa preliminară se desfăşoară de un complet
de judecători, încheierea respectivă se adoptă în camera de deliberare. Încheierea
adoptată în şedinţă preliminară este definitivă, cu excepţia cazului cînd instanţa a decis
luarea, schimbarea sau revocarea măsurii preventive.
Chestiunea privind încetarea procesului penal se soluţionează prin sentinţă
adoptată în condiţiile menţionate la comentariu la art. 350.
Articolul 353. Alte măsuri pregătitoare pentru judecarea cauzei
După şedinţa preliminară judecătorul sau, după caz, preşedintele completului
de judecată, are obligaţiunea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da
indicaţiile de rigoare pentru ca colaboratorii respectivi ai instanţei să asigure judecarea
cauzei la termenul fixat şi cauza să nu fie amînată. După o activitate pregătitoare bine
organizată a şedinţei de judecată, doar nişte circumstanţe excepţionale pot duce la
amînarea şedinţei. Dacă părţile, după consultarea cu ele a chestiunilor specificate de
lege, nemotivat vor crea condiţii imposibile de a judeca cauza la data fixată, instanţa
poate aplica în privinţa lor amendă judiciară în condiţiile art. 201.
Pentru a asigura transparenţa activităţii instanţei, judecătorul sau, după caz,
preşedintele completului va asigura întocmirea şi afişarea listei cauzelor fixate pentru
judecare cu cel puţin 3 zile înainte de data fixată pentru judecare.
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
Secţiunea 1
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată
Articolul 354. Deschiderea şedinţei de judecată
 Partea pregătitoare a şedinţei de judecată este menită să asigure
ca cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare, să se desfăşoare în strictă
corespundere cu cerinţele legii procesual-penale, să decurgă fără careva reţineri
îndelungate şi să se caracterizeze prin operativitate şi oferirea posibilităţii completului
de judecată să examineze nemijlocit toate probele propuse şi să stabilească
circumstanţele de fapt ale cauzei. Astfel, sunt create premisele necesare pentru
cercetarea completă, sub toate aspectele a probelor şi petnru soluţionarea corectă a
cauzei, respectîndu-se drepturile participanţilor la proces.
 Partea pregătitoare a şedinţei de judecată cuprinde mai multe
acte caracter orgnizatoric, avînd drept scop normala desfăşurare a judecării cauzei.
Acţiunile întreprinse pe parcursul acestei etape pot fi clasificate în următoarele patru
grupe distincte:
 Deschiderea şedinţei de judecată şi verificarea prezenţei
participanţilor la proces;
 Legalitatea participării în proces a părţilor şi altor
participanţi;
 Explicarea drepturilor persoanelor ce participă la
examinarea cauzei;
 Asigurarea posibilităţii examinării cauzei prin
soluţionarea cererilor şi demersurilor.
Aceste acte sunt reglementate pe de o parte, de nomele comune
privind judecata în general, şi pe de altă parte, de normele speciale privind
desfăşurarea judecăţii în primă instanţă.
 Conform prevederilor art. 354 CPP preşedintele completului de
judecată este cel care conduce şedinţa de judecată. În această calitate, preşedintele
deschide lucrările şedinţei, fapt consemnat în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dreptul de a deschide şedinţa de judecată aparţine în mod exclusiv preşedintelui
şedinţei de judecată. Nici grefierul, nici un alt membru al completului de judecată nu
este în drept să deschidă şedinţa de judecată. La data şi ora fixate pentru judecare,
menţionate în art. 354 CPP, şi care trebuie să coincidă cu timpul numirii cauzei spre
judecare în conformitate cu art. 351 CPP, preşedintele completului declară şedinţa de
judecată deschisă. Acest moment este necesar pentru a atrage atenţia că judecata a
început şi că cei prezenţi în sală sunt obligaţi să respecte ordinea şi disciplina şedinţei
de judecată, integrîndu-se în atmosfera de solemnitatea. Acest fapt marchează, de
asemenea momentul din care sala unde se desfăşoară judecata devine sală de şedinţă.
Tot din acest moment se aplică principiile: oralităţii, publicităţii şi nemijlocirii
şedinţei de judecată.
58
  La această etapă preşedintele şedinţei de judecată are mai mult
o funcţie dispozitivo - organizatorică. Preşedintele şedinţei de judecată conduce
lucrările şedinţei, ia măsurile de asigurare a ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată
în conformitate cu prevederile alin. (4) art. 333 şi art. 334 CPP, fiind în drept să
aplice chiar amenda judiciară în conformitate cu prevederile art. 201 CPP, precum şi
execută alte acţiuni prevăzute prin art. 317 CPP. În aceste condiţii, părţile şi
procurorul, vor putea interveni pe parcursul cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor
numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.
După deschiderea şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei anunţă
cauza penală, care urmează să fie examinată: denumirea completă a cauzei penale,
numărul acesteia şi date despre inculpat, de asemenea, propune grefierului să
raporteze despre prezentarea în instanţă a persoanelor care trebuie să participe la
judecarea cauzei.
Articolul 355. Verificarea prezentării în instanţă
Deşi art. 355 se numeşte „Verificarea prezentării în instanţă”, în cadrul părţii
pregătitoare a şedinţei de judecată grefierul raportează deja despre prezentarea în
judecată.
Pînă la începerea examinării cauzei grefierul este obligat să verifice dacă
toate persoanele chemate în judecată s-au prezentat, cine din cei care nu s-au prezentat
au primit citaţii, cine şi din ce cauză nu a primit citaţiile. Mai mult ca atît, grefierul
şedinţei de judecată verifică din timp, dacă există dovezi despre înmînarea citaţiilor
persoanelor, chemate în judecată, copiilor rechizitoriului sau altor materiale. În cazul
lipsei unor asemenea date grefierul imediat raportează judecătorului pentru luarea
măsurilor suplimentare de asigurare a prezentării părţilor şi înmînare a documentelor
necesare.
Prin urmare, cu ocazia apelului grefierul nu se limitează la simpla
întregistrare a prezenţilor, în cazul celor lipsă fiind obligat să examineze legala
îndeplinire a procedurii de citare, pentru a se putea hotărî ulterior, dacă din cauza
absenţelor respective nu este necesară amînarea cauzei. Grefierul şedinţei de judecată
este obligat, de asemenea, să raporteze preşedintelui şedinţei de judecată motivele
neprezentării, persoanelor care urmau să participe la şedinţa de judecată. Motivele
respective sunt fixate în procesul-verbal.
Vezi comentariul la art. 318 CPP.
Articolul 356. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă
 Conform dispoziţiei art. 356 toţi martorii, înainte de a fi
ascultaţi, urmează a fi îndepărtaţi din sala de şedinţă, fapt consemnat în procesul
verbal al şedinţei de judecată. Aceasta reprezintă premisa audierii în mod separat a
martorilor, cerinţă prevăzută în alin.1 art. 370 CPP.
Preşedintele şedinţei de judecată este obligat să ia măsuri ca
martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi.
Măsurile respective previn influenţarea martorului ascultat mai
tîrziu de către martorul ascultat mai înainte, de către declaraţiile inculpatului şi părţii
vătămate, care sunt audiaţi înaintea lui. Martorul, de asemenea, poate fi influenţat prin
concluziile organelor de urmărire penale, cuprinse în expunerea de către procuror a
învinuirii odată cu începerea cercetării judecătoreşti, informaţia privind personalitatea
inculpatului.
Martorul trebuie să se conformeze dispoziţiei preşedintelui şedinţei
de judecată şi să părăsească sala de şedinţă, neîndepărtîndu-se fără încuviinţarea
preşedintelui. În cazul neexecutării dispoziţiilor legale ale preşedintelui şedinţei de
judecată şi încălcării ordinii şedinţei de judecată în conformitate cu prevederile art.
334 CPP martorilor le pot fi aplicate măsuri corespunzătore, inclusiv cele indicate în
art. 201 CPP.
Această măsură nu este necesară în cazul experţilor, ale căror
concluzii consemnate în raportul de expertiză, sunt suficiente pentru lămurirea
chestiunilor a căror cunoaştere a determinat ordonarea expertizei.
Părţile nu vor fi îndepărtate din sală, principiul contradictorialităţii
şi al dreptului la apărare putîndu-se realiza, în bune condiţii, numai prin perceperea
nemijlocită a declaraţiilor date de inculpat, celelalte părţi, martori şi experţi.
Articolul 357. Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului şi explicarea
drepturilor şi obligaţiilor acestora
În cazul cînd la judecarea cauzei este necesară participarea
interpretului sau traducătorul, atunci preşedintele şedinţei de judecată în conformitate
cu prevederile art. 85 CPP, stabileşte, în primul rînd, identitatea, competenţa
interpretului şi traducătorului, explicîndu-le care sunt drepturile şi obligaţiile lor.
Drepturile şi obligaţiile interpretului şi traducătorului sunt explicate înaintea celorlalţi
participanţi la procesul penal, întrucînt ele urmează să fie exercitate şi executate
imediat după deschiderea şedinţei de judecată, fiind necesară traducerea întrebărilor şi
dispoziţiilor preşedintelui şedinţei de judecată.
59
 Trebuie de atras atenţia asupra faptului că anume preşedintele
şedinţei de judecată şi nu grefierul, explică interpretului, traducătorului răspunderea
ce o poartă în caz de interpretare sau traducere intenţionat incorectă.
Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului, şi explicarea
drepturilor acestora se consemnează în procesul verbal şi se certifică prin semnătura
interpretului, traducătorului alin. (3) art. 85 CPP.
Vezi comentariul la art. 85 CPP.
Articolul 358. Stabilirea identităţii inculpatului
Regulile expuse în art. 358 prevăd obligaţia preşedintelui şedinţei de
judecată de a stabili identitatea inculpatului, pentru evitarea oricărei erori posibile.
Deşi identitatea inculpatului a fost stabilită de mai multe ori pe parcursul urmăririi
penale, aceasta va fi stabilită încă odată şi în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de
judecată, pentru a se constata cu precizie că pe banca acuzaţilor se află anume acea
persoană în privinţa căreia a fost desfăşurată urmărirea penală şi care a fost trasă la
răspundere penală. În acest scop sunt clarificate datele indicate în alineatul 1 art. 358
CPP, precum şi alte date referitoare la personalitatea acestuia care nu sunt expres
prevăzute prin legea procesual-penală, dar care au importanţă pentru cauză. Astfel,
faptele stabilite de către instanţă în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată sun
confruntate cu cele stabilite în procesul urmăririi penale.
În corespundere cu exigenţele principiilor nemijlocirii, oralităţii i
judecării cauzei (art. 314 CPP) şi publicităţii şedinţei de judecată (art. 316 CPP),
identitatea inculpatului se stabileşte prin chestionarea verbală a acestuia.
Stabilirea de către preşedintele şedinţei de judecată în procesul de
stabilire a identităţii inculpatului, a datelor enumerate în articolul comentat, nu
exonerează judecata de la obligaţia de a constata în mod complet circumstanţele, ce
caracterizează personalitatea inculpatului, şi care au importanţă atît pentru
determinarea pedepsei, cît şi a regimului de deţinere a persoanei în procesul de
ispăşire a pedepsei penale.
 După stabilirea identităţii inculpatului, preşedintele şedinţei de
judecată verifică dacă inculpatului:
1. i-a fost înmînată:
 informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile
sale în conformitate cu alin. (2) art. 66 CPP;
 copia de pe rechizitoriu în conformitate cu
prevederile alin. (5) art. 296 CPP;
 îi sunt clare aceste documente.
Aceste acţiuni se înscriu în sfera cerinţelor art. 17 CPP privind
asigurarea dreptului la apărare. Astfel, deplina exercitare a drepturilor procesual
penale ale inculpatului este posibilă numai în cazul, în care acesta îşi cunoaşte
drepturile şi le înţelege conţinutul lor.
Alineatul (3) al articolului comentat prevede obligaţia de a înmîna
copia rechizitoriului şi a oferi posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului,
inculpatului, care la finele urmăririi penale s-a abţinut sau s-a sustras de a lua
cunoştinţă cu materialele cauzei şi de a primi rechizitoriu, dar s-a prezent în şedinţa de
judecată. Mai mult ca atît, în acest caz, în scopul asigurării dreptului la apărare al
inculpatului, instanţa este obligată să soluţioneze chestiunea privind acordarea
inculpatului unui termen pentru pregătirea apărării, în cazul în care parvine o
asemenea solicitare.
În conformitate cu prevederile alin. (4) art. 16 CPC copia
rechizitoriului urmează să fie înmînată în limba maternă a inculpatului sau în limba pe
care acesta o cunoaşte.
Articolul 359. Stabilirea identităţii celorlalte părţi şi verificarea cunoaşterii
drepturilor şi obligaţiilor lor
 În privinţa avocatului şi procurorului preşedintele şedinţei de
judecată este obligat să verifice:
 identitatea acestora;
 documentele ce confirmă împuternicirile lor, ţinînd
cont de prevederile articolelor: 51 privind statutul
procurorului; art. 53 privind atribuţiile procurorului în
instanţa de judecată; art. 67, privind statutul apărătorul;
68, privind drepturille şi obligaţiile apărătorului; art. 69,
privind participarea obligatorie a apărătorului; art. 70,
privind admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea
apărătorului, confirmarea calităţii şi împuternicirilor lui.
Legea procesual penală nu prevede obligaţia de a explica drepturile
procurorului şi apărătorului, întrucît ei sunt persoane profesionale şi jurişti calificaţi.
 În ordinea corespunzătoare este verificată identitatea celorlalţi
participanţi la procesul penal. În privinţa părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile, se verifică:
 faptul înmînării informaţiei privind drepturile şi
obligaţiile lor în conformitate cu prevederile art. 60,
60
 privind drepturile şi pbligaţiile părţii vătămate; 62,
drepturile şi obligaţiile părţii civile; art. 74, privind
drepturile şi obligaţiile părţii civilmente responsabile;s
 precum şi dacă acestea sunt clare, preşedintele
şedinţei de judecată fiind obligat să facă explicaţiile
respective în caz de necesitate.
Articolul 360. Anunţarea completului care judecă cauza şi soluţionarea cererilor
de recuzare
Regula alin.1 art. 360 CPP obligă preşedintele şedinţei de judecată să
anunţe completul care judecă cauza şi să verifice dacă nu sunt cereri de recuzare sau
abţineri, inclusiv pentru procuror, grefier, expert, interpret, traducător şi specialist.
Trebuie de specificat că de fapt deşi articolul are titlul de „Anunţarea
completului de judecată” preşedintele de judecată este obligat să anunţe alcătuirea
instanţei în complexul ei, cu procuror, grefier, precum şi expert, interpret, traducător
şi specialist, dacă aceştia participă la judecare. Se anunţă nu atît care este compunerea
instanţei (în sensul de compunere a completului de judecată), ci care este constituirea
instanţei, prin aceasta îneţelegîndu-se nu numai organul jurisdicţional. Trebuie se
subliniat faptul că numai completul de judecată are dreptul de a soluţiona cauza.
Preşedintele instaţei de judecată va anunţa care este funcţia procurorului,
specialitatea expertului şi specialistului, baroul de avocaţi din care face parte
apărătorul. Apoi preşedintele va explica dreptul de a face recuzări făcînd trimitere la
temeiurile de recuzare prevăzute în legea procesual-penală.
Cererile de recuzare se soluţionează în conformitate cu prevederile art.
34 CPP, privind recuzarea judecătorului; art. 35 CPP, privind procedura soluţionării
cererii de recuzare a judecătorului; art. 54 CPP, recuzarea procurorului; art. 84 CPP,
privind recuzarea grefierului; art. 86 CPP, privind recuzarea interpretului,
traducătorului; art. 87 CPP, privind recuzarea specialistului; art. 89 CPP, privind
recuzarea expertului.
Articolul 361. Soluţionarea chestiunilor privitoare la participarea apărătorului
În scopul asigurării dreptului la apărare al inculpatului, instanţa de judecată este
obligată să-i asigure dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales
de el sau numit din oficiu.
În acest scop, preşedintele şedinţei de judecată este obligat să verifice:
 dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a apărătorului;
 renunţă la el cu schimbarea lui;
 sau singur îşi va exercita apărarea, renunţînd la apărător în
corespundere cu prevederile art. 71 CPP;
 existenţa incompatibilităţilor enumerate în art. 72 CPP
privind înlăturarea apărătorului din procesul penal.
Articolul 362. Soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vreuneia din părţi
sau a altor persoane citate
Art. 362 reglementează întrebarea privind neprezentarea în şedinţa
de judecată a participantului la procesul penal.
Trebuie de ţinut cont de faptul că după deschiderea şedinţei de
judecată grefierul raportează despre cauzele neprezentării participanţilor absenţi.
Instanţa trebuie să asculte opiniile părţilor prezente asupra chestiunii
judecării cauzei în lipsa părţii la proces care nu s-au prezentat.
Conform prevederilor alin. (3) art. 320 CPP neprezentarea
procurorului la şedinţa de judecată atrage amînarea şedinţei cu informarea despre
acest fapt a procurorului ierarhic superior.
Amînarea şedinţei de judecată nu trebuie confundată cu
suspendarea. Dacă judecarea cauzei a fost suspendată atunci judecată este reluată de la
început în ordine generală.
Conform prevederilor art. 321 CPP instanţa poate decide judecarea
cauzei în lipsa inculpatului, cu condiţia respectării stricte a cerinţelor legii procesual-
penale. La această etapă, de asemenea, instanţa poate dispune aducerea silită a
inculpatului şi să-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură
care va asigura prezentarea lui în instanţă.
În caz de neprezentare a participanţilor prevăzuţi la alin. 2 al acestui
articol, în urma ascultării opiniilor părţilor preşedintele instanţei de judecată:
 dispune continuarea şedinţei;
 ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei lor;
 dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la
şedinţa următoare.
În conformitate cu prevederile art. 199 CPP poate dispune inclusiv
şi aducerea silită a persoanei, participantă la proces.
61
 Articolul 363. Stabilirea identităţii expertului şi specialistului şi explicarea
drepturilor şi obligaţiilor lor
Specialistul şi expertul au drepturi şi obligaţii similare. Ambii
poartă răspundere penală pentru prezentarea concluziilor false, conform prevederilor
art. 312 CP.
Conform exigenţelor art. 363 CPP preşedintele instanţei de judecată
trebuie să explice expertului drepturile sale şi răspunderea pe care o poartă, fapt ce
urmează a fi consemnat în procesul-verbal.
Declaraţia expertului este anexată la procesul-verbal al şedinţei de
judecată.
Pentru aplicarea corectă a art. 363 CPP urmează să se ţină cont de
prevederile articolelor 87, 88, 153, CPP.
Articolul 364. Formularea şi soluţionarea cererilor sau demersurilor
Din analiza regulilor alin. 1 art. 364 CPP rezultă că preşedintele
instanţei de judecată pentru asigurarea realizării depline a drepturilor participanţilor la
procese, trebuie să manifeste un rol activ, întrebînd fiecare parte în proces dacă are
careva cereri sau demersuri.
 Cererile şi demersurile urmează a fi argumentate. Ele se pot
raporta la orice chestiune care trebuie invocate în acest moment şi sunt de natură să
asigure fie legalitatea judecăţii în fond, fie pregătirea acesteia, cum sunt de exemplu,
cele care privesc legala compunere a instanţei, recuzarea unor membri ai completului
de judecată, a grefierului, luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor
preventive, amînarea cauzei pentru lipsa de la judecată a unei părţi cu privire la care
nu este îndeplinită procedura de citare, etc.
 Propunerile de administrarea unor probe noi, care nu au fost
avute în vedere în cursul urmăririi penale sau care cu apărut ulterior acestei faze pot fi
făcute pe parcursul judecăţii pînă la începerea dezbaterilor judiciare, art. 364 CPP
specificînd că acest lucru poate fi făcut în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de
judecată şi în cursul cercetării judecătoreşti.
Regula de a face propuneri de probe noi la începutul şedinţei de
judecată se explică prin oferirea posibilităţii de a putea stabili în ce măsură pot fi
asemenea probe administrate în aceeaşi şedinţă sau se impune o amînare a judecăţii.
În acest scop, alin. (2) art. 364 CPP obligă pe cel care propune efectuarea unei probe
noi să arate:
 faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite;
 mijloacele prin care pot fia administrate aceste probe;
 locul unde se află mijloacele de probă respective;
 identitatea şi adresa martorilor, experţilor şi specialiştilor.
Propunerea de probe noi poate fi formulată şi în cursul cercetării
judecătoreşti alin. (4) art. 364 CPP. Soluţionarea cauzei fiind posibilă numai ăe bază
de probe care se administrează în faţa instanţei în cursul cercetării judecătoreşti, a fost
firesc ca legea să permită procurorului şi părţilor să propună administrarea de probe
noi nu numai în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată, dar şi în stadiul
următor consacrat tocmai acestei activităţi. Instanţa trebuie să vegheze ca acest drept
al părţilor să nu fie exercitat abuziv.
 Toate aceste aspecte privind cererile, demersurile, cît şi
propunerile de noi probe se pun în discuţia părţilor, ca un efect obligatoriu al
principiului contradictorialităţii, instanţa pronunţîndu-se asupra lor prin încheiere
motivată. Momentele ce ţin de soluţionarea cererilor, demersurilor şi propunerilor de
noi probe se fixează în procesul – verbal.
Cererea ori demersul pot fi înaintate şi în formă scrisă, dar trebuie făcute
publice în şedinţa de judecată şi anexate la procesul-verbal. Această regulă este
determinată de cerinţele principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, care presupune
că actele procesuale şi procedurale efectuate în desfăşurarea judecăţii trebuie să fie
îndeplinite direct faţa instanţei, adică în şedinţa de judecată şi în prezenţa completului
de judecată, sub a cărui conducere, supraveghere şi garanţie se efectuează judecata.
Toate cererile şi demersurile trebuie să fie examinate separat, chiar dacă sunt
înaintate de una şi aceeaşi persoană.
Articolul 365. Ordinea cercetării judecătoreşti
Cercetarea judecătorească este cea mai importantă şi mai complexă parte a judecăţii în
fond, de buna ei desfăşurare depinzînd în mare măsură stabilirea adevărului în cauză.
Anume aici se manifestă în toată amploarea principiul contradictorialităţii procesului
penal, în care dovedirea acuzării se pune exclusiv în sarcina acuzatorului de stat. De
aceea eficienţa activităţii acuzatorului în mare parte depinde de capacitatea lui de a se
opune în mod competent apărării prin utilizarea atît a normelor de drept material şi
procesual, cît şi a procedeelor tactice, elaborate de criminalistică.
1. Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a
acuzării formulate şi a încadrării juridice a faptei comise. În
opinia noastră, circumstanţele care dovedesc vinovăţia
inculpatului sau îl dezvinovăţesc, precum şi cele care-i agravează
62
 sau atenuează răspunderea, nu pot constitui obiectivul principal
al anchetei judecătoreşti. Ele întotdeauna sînt cercetate în
legătură cu acuzarea. Aceasta fiind dezminţită, inevitabil dispare
şi necesitatea examinării lor.
2. Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmăreşte
scopuri mai înguste decît etapa judecăţii în fond în general.
Activitatea instanţei constă în a analiza şi a verifica detaliat
acuzarea, dar fără ca participanţii la proces şi judecătorul să-şi
expună în această etapă părerile şi concluziile. La cerectarea
judecătorească, graţie cercetării acuzării şi administrării
probelor, se formează convingerea şi se pregătesc concluziile
pentru desfăşurarea activităţii procesual-penale în etapele
ulterioare ale judecăţii. Veridicitatea concluziilor va fi pusă la
încercare în cadrul susţinerilor verbale şi îşi va găsi expresie
definitivă în sentinţa judecăţii.
3. Acuzatorul de stat, realizîndu-şi funcţiile în cadrul cercetării
judecătoreşti, au un rol activ, trebuie să dea dovadă de iniţiativă
în administrarea probelor noi, necesare pentru cercetarea cauzei
sub toate aspectele. Limitele plenitudinii cercetării, după părerea
noastră, trebuie să fie determinate de chestiunile pe care, în
conformitate cu legea, le soluţionează instanţa de judecată la
darea sentinţei.
4. Deseori administrarea noilor probe sau răsturnarea probelor
administrate anterior subminează substanţial acuzarea sau
conduce spre dezminţirea ei totală. Modificarea bazei probatorii
este în strînsă legătură cu modificarea formulării acuzării, a
încadrării juridice a infracţiunii şi în condiţii legale implică darea
unei sentinţe de achitare sau de clasare a procesului penal.
5. În aceasta şi constă importanţa cercetării judecătoreşti, în cadrul
căreia subiecţilor acuzării le revine un rol deosebit. Procurorul,
partea vătămată şi partea civilă trebuie nu numai ei înşişi să se
convingă de temeinicia acuzării, dar să convingă şi instanţa de
judecată de justeţea învinuirii aduse inculpatului şi de dovedirea
ei prin probele administrate. Totodată, trebuie să se ţină cont de
importanţa educativă a procesului judiciar.
6. Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a
concluziilor urmăririi penale sau o repetare, în condiţii noi, a
cercetărilor preliminare. Ea reprezintă o nouă cercetare a tuturor
părţilor componente ale acuzării în baza probelor administrate.
Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între ancheta
judecătorească şi urmărirea penală nu există nici o legătură.
Cercetarea judecătorească, de regulă, este precedată de
activitatea organelor de urmărire în scopul descoperirii
infracţiunii săvîrşite, a demascării persoanelor vinovate, a
dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate.
7. În practica judiciară s-a arătat în mod constant că judecata are obligaţia să
se pronunţe cu privire la faptele reţinute şi examinate în
expozitivul rechizitoriului. (Decizia Colegiului penal al CSJ
nr.1r/e-21/98 din 19 martie 1998 // Buletinul CSJ, 1998, nr.7, p.
14; Decizia Colegiului penal al CSJ nr. 1r/e-84/98 din 18 iunie
1998 // Buletinul CSJ, 1998, nr.8, p. 15-16; Decizia Colegiului
penal al Curţii de Apel nr. 1a-117/99 din 2 iunie 1999 // Curtea
de Apel, Culegere de practică judiciară 1999-2000, p.205-206.)
Simpla menţiune privind săvîrşirea unei anumite infracţiuni sau
simpla reproducere a conţinutului unui mijloc de probă prin care
se face o anumită naraţiune privind fapta penală nu implică
obligaţia arătată.
8. Stabilirea competentă a procedurii de cercetare a probelor are o
importanţă organizatorică şi tactică. Ea determină mersul corect
al cercetării judecătoreşti, desfăşurarea ei raţională, cu o pierdere
minimă a timpului subiecţilor oficiali, părţilor şi a persoanelor
citate în instanţă.
9. Avîndu-se în vedere că art. 365 CPP dă preferinţă examinării
probelor prezentate de acuzator, procurorul trebuie să recomande
instanţei de judecată o ordine de examinare a probelor
argumentată ştiinţific, prin care să asigure elucidarea tuturor
circumstanţelor esenţiale ale cauzei, completarea eventualelor
lacune ale urmăririi penale, cercetarea obiectivă şi completă a
probelor şi individualizarea culpei fiecărui inculpat.
10. Ordinea de examinare a probelor este determinată de multipli
factori, pe care acuzatorul de stat este obligat să-i cunoască şi să
63
 ştie să-i analizeze, pentru ca, aplicîndu-i la cauza penală
concretă, să poată propune singura soluţie justă. Printre aceştia
sînt:
- versiunile propuse de acuzator;
- recunoaşterea deplină, parţială sau negarea de către inculpat a vinovăţiei
sale;
- tipul infracţiunii;
- volumul şi complexitatea cauzei penale;
- numărul inculpaţilor şi existenţa contradicţiilor în declaraţiile lor;
- vîrsta inculpaţilor;
- stabilitatea poziţiei părţilor vătămate şi a martorilor;
- calitatea urmăririi penale.
Această listă nu este exhaustivă şi poate fi continuată.
11. Ordinea de efectuare a cercetării, stabilită de instanţă, poate fi
schimbată doar printr-o încheiere specială. De aceea, dacă în
scopul unei cercetări obiective şi complete a circumstanţelor
cauzei apare necesitatea de a modifica ordinea de examinare a
probelor, atunci acuzatorul de stat primul este obligat să facă un
asemenea demers către instanţă într-o expunere motivată.
Articolul 366. Începerea cercetării judecătoreşti
1. Factorul recunoaşterii sau negării de către inculpat a vinei sale poate influenţa
poziţia acuzatorului în această chestiune. Însă nu putem stabili o dependenţă directă
între acest factor şi procedura de cercetare a probelor. Destul de frecvent, atît în cazul
recunoaşterii culpei, cît şi a negării ei, ancheta judecătorească începe cu interogarea
inculpatului. În procesele judiciare aceasta este procedura obişnuită de cercetare a
probelor, care are avantajele sale şi de aceea se aplică la examinarea majorităţii
absolute a cauzelor. Interogarea minuţioasă a inculpatului permite stabilirea tuturor
circumstanţelor cauzei, detaliile care nu şi-au găsit reflectare la urmărirea penală,
clarificarea versiunii apărării şi laturile ei vulnerabile. Informaţia obţinută în rezultatul
interogării poate fi utilizată la audierea părţii vătămate şi a martorilor. Ea îl ajută pe
procuror să aleagă procedeele tactice optime pentru demascarea inculpatului în
săvîrşirea infracţiunii. Propunerea categorică de a începe ancheta judecătorească cu
audierea părţii vătămate şi a martorilor, dacă inculpatul nu-şi recunoaşte vina, după
părerea noastră, este greşită, deoarece există pericolul consolidării poziţiei
inculpatului, care, ştiind despre datele existente împotriva lui, se va orienta mai bine şi
va găsi posibilităţi de a le dezminţi. O asemenea situaţie îi dă unele avantaje apărării
faţă de partea acuzării. Este oportun totuşi uneori a începe cercetarea probelor cu
partea vătămată şi martorii, în cazul cînd inculpatul şi-a recunoscut parţial vina, cînd
el nu tăgăduieşte circumstanţele de bază ale săvîrşirii acţiunii, dar încearcă să prezinte
comportamentul său într-o lumină mai favorabilă, să atenueze unele fapte. În aceste
situaţii examinarea probelor care-l demască îl poate determina să-şi recunoască vina.
El nu se va eschiva în timpul interogării, nu va face depoziţii false, care să atenueze
vina sa, ceea ce se va reflecta asupra desfăşurării procesului judiciar. În literatura de
specialitate au fost expuse şi opinii împotriva acestei ordini ale anchetei judecătoreşti.
Principalul argument invocat este că interogarea inculpatului la sfîrşitul anchetei
judiciare va reduce considerabil mijloacele lui de apărare: în timpul audierilor părţii
vătămate şi a martorilor, inculpatul nu poate da explicaţii complete referitoare la
acuzarea adusă, ci doar la unele părţi ale ei sau circumstanţe, iar explicaţii complete
va putea da doar după examinarea tuturor probelor care-l demască. În acest fel,
apărarea inculpatului este pusă într-o situaţie nefavorabilă şi instanţa nu va avea
posibilitatea, la începutul anchetei judecătoreşti, să-şi facă o imagine clară despre
esenţa argumentelor aduse de inculpat pentru dezminţirea acuzării, ca apoi, pe
parcursul cercetării să le verifice certitudinea şi concludenţa.
În cauzele cu pluralitate de acuzări, unde sînt cîţiva inculpaţi şi ei au atitudini
diferite faţă de acuzarea adusă, considerăm cel mai indicat a începe interogarea
inculpaţilor care şi-au recunoscut în întregime sau parţial vina, iar după aceea – a celor
care-şi tăgăduiesc vina. Tipul şi caracterul infracţiunii de asemenea poate influenţa
stabilirea ordinii de cercetare a probelor. Pot fi relevate cîteva componenţe de
infracţiune, în care cei interogaţi îşi schimbă depoziţiile deosebit de des. Aici se referă
extorcările, infracţiunile săvîrşite în condiţii neevidente, infracţiunile sexuale.
Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atît de numărul
coinculpaţilor, cît şi de complexitatea faptelor incriminate.
În cauzele cu multe episoade sînt posibile cîteva variante de cercetare a probelor: 1)
sînt cercetate probele pentru fiecare episod; 2) inculpaţii şi martorii sînt interogaţi
privitor la fiecare episod în parte, iar restul mijloacelor de probă sînt examinate fără a
fi împărţite pe episoade; 3) asupra unor episoade sînt interogaţi numai inculpaţii, iar
celelalte mijloace de probă se concretizează în raport cu fiecare inculpat.
64

Articolul 367. Audierea inculpatului
Printre activităţile îndeplinite la etapa cercetării judiciare un loc aparte îl ocupă
audierea.
1. De la început trebuie menţionat faptul că procedura de obţinere a
declaraţiilor îmnănunchează un complex de reguli de ordin
procesual şi de ordin tactic. Problemele referitoare la tactica
obţinerii declaraţiilor sînt studiate de criminalistică, însă cu
preponderenţă pentru urmărirea penală. Anumite procedee pot fi
utilizate şi de către acuzatorul de stat fără schimbări, unele doar
efectuînd corectivele respective, iar altele, în general, nu
corespund condiţiilor în care are loc cercetarea judecătorească.
Dacă la etapa urmăririi penale cercul de participanţi la audiere se
limitează la anchetator (eventual, şi apărător) şi la persoana
audiată, în şedinţa de judecată acesteia din urmă, pe lîngă
procuror, îi mai pun întrebări judecătorii, apărătorii, părţile
vătămate, părţile civile şi civilmente responsabile, reprezentanţii
lor, alţi coinculpaţi. Pe parcursul cercetării judecătoreşti,
inculpatul şi-a creat imagine despre caracterul eventualelor
întrebări şi este mai pregătită, deja a studiat materialele dosarului,
a analizat probele, ceea ce de asemenea se reflectă asupra
răspunsurilor sale din timpul audierii în instanţă. Factorii amintiţi
nu numai că determină specificul audierii judiciare, dar
influenţează şi tactica desfăşurării. Într-un mod aparte s-a
menţionat atitudinea inculpatului faţă de acuzarea adusă,
prezenţa sau lipsa situaţiilor controversate şi activismul apărării.
2. De remarcat că, în pofida publicităţii şedinţei de judecată,
stabilirea contactului psihologic cu persoana audiată este o
condiţie necesară pentru desfăşurarea reuşită a audierii. În aceste
scopuri este important ca acuzatorul să recurgă la următoarele
procedee tactice: a) manifestarea interesului faţă de persoana
audiată şi demonstrarea respectului faţă de poziţia ei; b)
acceptarea unei atitudini politicoase, corecte; c) formularea
întrebărilor într-o formă accesibilă; c) demonstrarea
imparţialităţii; d) respectarea drepturilor participanţilor la proces;
e) stabilirea unor relaţii normale cu instanţa şi apărătorii; f)
capacitatea de a asculta persoana audiată, fără a o întrerupe sau a
o brusca; g) preîntîmpinarea unor eventuale situaţii de disconfort
pentru dînsa.
3. Audierea judiciară include etapele introductivă, de expunere
liberă şi de întrebări-răspunsuri.
Etapa introductivă începe cu constatarea datelor despre persoana interogată.
Dacă urmează audierea părţii vătămate sau a martorului, ei sînt preîntîmpinaţi despre
eventuala răspundere penală pentru eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru darea
declaraţiilor intenţionat false. Etapa expunerii libere este prevăzută de art.art.249 şi 253
CCP, prin care persoanei audiate i se propune relatarea celor întîmplate aşa cum le-a
sesizat, comunicînd informaţia în volumul în care el consideră că e necesar. S-a arătat
că evitarea acestei etape face posibil ca un anumit strat din informaţia existentă să nu
fie solicitată, ceea ce poate influenţa asupra scopurilor cercetării judecătoreşti.
În dreptul nostru se interzic întrebările sugestive, adică cele care conţin în
sine răspunsul. Este acceptabilă afirmaţia că, în orice caz, întrebarea trebuie formulată
în aşa fel, ca persoana audiată să nu poată obţine din ea vreo informaţie şi să fie nevoită
să apeleze doar la memoria sa. Întrebările sugestive, de regulă, le propun doar avocaţii
neconştiincioşi, folosindu-le ca modalitate de a-i comunica clientului său date recent
apărute. Un preşedinte competent respinge asemenea întrebări, în caz contrar,
acuzatorul de stat este obligat să propună instanţei respingerea întrebării cu
consemnarea ei în procesul-verbal. Se întîmplă că tentaţia de a pune o întrebare
sugestivă îl încearcă şi pe procuror, în special atunci cînd bagajul de cuvinte al
persoanei audiate este redus şi ea, de fapt, nu posedă tehnica unei expuneri libere, iar la
întrebările puse răspunde monosilabic, nedesfăşurîndu-şi gîndul. Uneori persoana
audiată se jenează să vorbească despre anumite circumstanţe ale infracţiunii, situaţie în
care procurorul trebuie să-i explice necesitatea depunerii mărturiilor complete şi
importanţa fixării lor în procesul-verbal.
4. În instanţa de judecată poate fi efectuată audierea de bază,
încrucişată şi în formă de şah. La audierea de bază celui audiat i
se pun întrebări de către instanţă şi de ceilalţi participanţi la
proces. Audierea încrucişată implică formularea întrebărilor
privind una şi aceeaşi circumstanţă, în scopul de a verifica, a
preciza sau a completa declaraţia făcută.
5. Pentru acuzatorul de stat deprinderile de a realiza o audiere
încrucişată sînt obligatorii, întrucît face posibilă desprinderea
contradicţiilor, precizarea detaliilor, demascarea inculpatului, în
sfîrşit, completarea esenţială a depoziţiilor. Acuzatorul de stat
65
 poate nimeri într-o situaţie complicată, dacă apărătorul, în cazul
interogării încrucişate, încalcă cerinţele eticii judiciare şi încearcă
să-i sustragă gîndul persoanei audiate. În asemenea situaţii,
procurorul, ripostînd, trebuie să-i asigure persoanei audiate o
atmosferă calmă şi timp pentru reflectarea asupra răspunsurilor.
Apreciem că în condiţiile unui proces contradictorial forma
respectivă îşi va găsi dezvoltarea sa ulterioară.
6. Audierea în formă de şah se caracterizează prin faptul că, în
timpul interogării persoanei date, acuzatorul de stat adresează
întrebări şi altor participanţi cu scopul de a-i confirma sau a-i
contesta depoziţiile.
7. Metoda audierii în formă de şah este mult mai necesară
procurorului decît apărătorului, deoarece acesta din urmă nu este
tot timpul cointeresat în înlăturarea contradicţiilor.
Acuzatorul de stat poate efectua audieri suplimentare şi repetate. Prin audierea
suplimentară se clarifică aspectele omise pe parcursul audierii de bază, iar audierea
repetată se petrece atunci cînd, cercetîndu-se alte probe, apar dubii în justeţea
depoziţiilor obţinute, precum şi în cazul cînd şedinţa se amînă pentru mai mult timp şi
persoanele audiate anterior sînt citate din nou în instanţă.
8. Administrarea probelor în cercetarea judecătorească, de regulă,
începe prin interogarea inculpatului. Pentru acuzatorul de stat
interogarea inculpatului este nu numai o modalitate de obţinere a
unor informaţii despre fapta penală, dar şi un mijloc de
demascare judiciară, motiv pentru care procurorul trebuie să-l
interogeze privitor la toate episoadele şi circumstanţele cuprinse
de acuzare.
Astfel, scopul interogării inculpatului urmăreşte clarificarea circumstanţelor
referitoare la formularea acuzării şi încadrarea juridică a faptei.
9. Interogarea inculpatului se cere a fi activă, ofensivă,
demascatoare, în aşa fel ca iniţiativa întotdeauna să aparţină
acuzatorului.
10. În legătură cu cazurile frecvente de renunţare parţială şi totală la
declaraţiile făcute anterior s-au făcut recomandări privitor la
aplicarea unor procedee aparte de interogare a inculpatului.
Autorii insistă asupra comparării declaraţiilor schimbate cu alte
probe; cercetării consecvente a conţinutului noilor declaraţii;
comparării declaraţiilor între ele.
Considerăm că, pentru a riposta unor asemenea metode de apărare, acuzatorii
trebuie să fie pregătiţi pentru a-i adresa inculpatului un şir de întrebări bine chibzuite,
legate de probele care-i dovedesc vinovăţia. Acest obiectiv se realizează mai simplu
cînd în materialele dosarului există suficiente probe de acuzare. Situaţia acuzatorilor se
complică esenţial, dacă în dosar sînt puţine sau lipsesc probele directe, iar cele
indirecte nu constituie prin ele înseşi un sistem riguros, în măsură să confirme
acuzarea. În asemenea cazuri unica soluţie pentru acuzator este clarificarea
argumentelor inculpatului prin care motivează darea la urmărirea penală a declaraţiilor
iniţiale.
11. Cel mai des se invocă scopul terminării cît mai rapide a urmăririi
cu transmiterea cauzei în judecată, aplicarea metodelor ilegale la
urmărirea penală. Referirea la aplicarea constrîngerii în vederea
obţinerii mărturirilor face ca instanţa să ia o atitudine critică şi
precaută faţă de aprecierea probelor administrate. Dar o acuzare
temeinică se va confirma după înlăturarea oricăror îndoieli,
concomitent fiind dezminţite şi explicaţiile inculpatului
referitoare la cauzele schimbării declaraţiilor.
În acest scop este util următorul algoritm: după ce vor fi cercetate exhaustiv
toate probele administrate, pentru un timp să fie exclusă din totalitatea lor declaraţia
inculpatului la urmărirea penală şi să ne imaginăm cum ar arăta probele, dacă ea n-ar fi
existat în general. Cînd toate celelalte probe dovedesc cu siguranţă vinovăţia
inculpatului, procurorul este în drept să susţină acuzarea.
12. În ceea ce priveşte posibilităţile unei verificări nemijlocite de
către judecată a declaraţiei despre aplicarea metodelor ilegale la
urmărirea penală, acestea, de fapt, sînt limitate. Pentru aprecierea
veridicităţii unei asemenea declaraţii deseori se folosesc datele
existente în dosar, care permit, într-o măsură sau alta, formarea
unei imagini despre atmosfera interogării în cadrul anchetei
preliminare. Se are în vedere, mai întîi de toate, participarea la
interogare a procurorului, a apărătorului, a reprezentantului legal,
reproducerea înregistrării audio sau video ş.a.
13. În ultimii ani şi-a găsit răspîndire practica citării în instanţă şi
audierea în calitate de martor a anchetatorului sau a lucrătorilor
operativi din organele de poliţie, pe care îi acuză inculpatul de
încălcări. Depoziţiile acestora sînt luate în consideraţie la darea
sentinţei în scopul dezminţirii afirmaţiilor inculpatului şi al
confirmării faptului că mărturisirea în timpul anchetei este
veridică. În literatura juridică nu o dată s-a menţionat că
66
 asemenea interogări nu se întemeiază pe lege şi că răspunsul
negativ al persoanelor sus-numite la întrebarea dacă au exercitat
presiuni nelegitime asupra inculpatului nu are valoare probatorie.
14. Potrivit art.105 CPP, în calitate de martor poate fi audiată orice
persoană care poate avea cunoştinţă de vreo împrejurare ce
urmează a fi stabilită în cauză. Anchetatorul sau lucrătorul
operativ nu poate cunoaşte asemenea împrejurări, în caz contrar,
el n-ar fi putut participa la urmărire şi ar fi figurat în proces ca
martor. Iar ceea ce au aflat în timpul interogării nu este o
cunoaştere nemijlocită, ci o probă fixată în materialele dosarului.
În afară de aceasta, interogarea persoanelor indicate în calitate de
martori în legătură cu declaraţiile inculpatului despre aplicarea de
către dînşii a unor metode de interogare, interzise de lege sub
ameninţarea răspunderii penale, ar însemna încălcarea
principiului conform căruia nimeni nu este obligat să
mărturisească împotriva sa.
15. Pînă la urmă, în judecată lipsesc mijloacele sigure de constatare a
veridicităţii acuzaţiilor aduse de inculpat şi a explicaţiilor date de
anchetator. Practica demonstrează că pentru o verificare
temeinică şi nu formală a declaraţiei inculpatului privitor la
constrîngerea lui pentru obţinerea mărturisirii este necesar, cel
puţin, de a face următoarele: o interogare detaliată asupra datelor
comunicate; audierea persoanelor acuzate de el în săvîrşirea unor
acţiuni nelegitime şi confruntarea cu aceste persoane; clarificarea
circumstanţelor care pot confirma în mod obiectiv sau,
dimpotrivă, pot dezminţi declaraţia inculpatului; cererea datelor
din instituţiile medicale unde a fost controlată starea lui sau unde
ar fi putut el să se adreseze; cererea informaţiilor dacă au fost
primite de la inculpat plîngeri analogice în timpul anchetei etc.
Deja din această enumerare este evident că pentru instanţa de
judecată, în marea majoritate a cazurilor, o asemenea verificare,
de regulă, este imposibilă. De aceea, dacă cercetarea probelor nu
a condus spre o concluzie univocă, dacă explicaţiile inculpatului
n-au fost dezminţite şi se cere o anchetă specială referitor la
veridicitatea mărturisirii lui, procurorul trebuie să solicite
amînarea examinării cauzei în limitele prevăzute de art.art.326-
327 CPP.
16. Unul din procedeele frecvent folosite de inculpaţi este invocarea
unui alibi, iar pentru confirmarea faptului că în momentul
săvîrşirii infracţiunii se afla în alt loc înaintează demersuri despre
audierea martorilor care pot confirma aceasta.
17. În asemenea situaţii, acuzatorii trebuie să susţină demersul despre
citarea martorilor, dar să insiste ca inculpatul să fie interogat
amănunţit despre acţiunile sale şi locul unde s-a aflat atît pînă la
infracţiune, cît şi în timpul şi după săvîrşirea ei. Este foarte
important să fie clarificate din timp toate detaliile aflării
inculpatului în timpul infracţiunii în locul indicat de el.
18. Martorii citaţi deseori confirmă în linii generale declaraţia
inculpatului. Divergenţele în depoziţiile inculpatului şi ale
martorilor citaţi, dacă aceştia sînt martori falşi, de cele mai multe
ori se relevă prin detaliile asupra cărora ei n-au avut posibilitate
să se pună de acord.
19. Deoarece interogarea martorului, de regulă, se efectuează pînă la
cercetarea altor probe, principalul obiectiv al întrebărilor puse
este de a completa, a preciza şi a verifica depoziţiile lui, de a
clarifica aspectele esenţiale ale acuzării. Aici poate apărea
problema dacă acuzatorii şi alţi participanţi la interogarea
inculpatului, în cazul schimbării de către acesta a mărturiilor
făcute anterior sau al renunţării la ele, se pot referi la probe care
nu se conţin în dosar şi n-au fost verificate în cadrul anchetei
judecătoreşti.
20. La interogarea inculpatului acuzatorul şi ceilalţi participanţi la
proces au dreptul, în caz de necesitate, să opereze şi să facă
demersuri despre citirea procesului-verbal de cercetare la faţa
locului, de percheziţie şi de ridicare a obiectelor, a actelor de
revizie, concluziile expertului, să examineze corpurile delicte, să
dea citirii şi să cerceteze documentele. Aplicînd o asemenea
metodică de interogare, concomitent sînt verificate declaraţiile lui
prin probele care confirmă sau dezmint argumentele aduse.
Totodată, nu putem fi de acord că în timpul interogării
inculpatului pot fi invocate depoziţiile martorilor care încă n-au
fost audiaţi în instanţă sau concluzia expertului, dacă urmează
efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei. Se ştie
că datele de fapt, obţinute din depoziţiile martorilor, suferă
modificări mai mult decît alte probe şi de aceea o invocare pripită
67
 a lor poate crea pentru acuzator anumite dificultăţi. Pe lîngă
aceasta, demascarea inculpatului cu ajutorul unor date
neverificate încalcă principiile oralităţii şi nemijlocirii
dezbaterilor judiciare. Prin urmare, dacă la interogarea
inculpatului procurorul simte necesitatea de a apela la datele de
fapt, furnizate prin procesele-verbale ale actelor de urmărire
penală, declară demers despre citirea lor integrală sau parţială.
Astfel se creează posibilitatea obţinerii unor explicaţii mai
precise despre împrejurările concrete ale faptei şi clarificarea
atitudinii făptuitorului faţă de probele care le confirmă. Analogic
legea prevede verificarea veridicităţii declaraţiilor inculpatului la
apariţia contradicţiilor esenţiale între mărturiile lui din timpul
anchetei sau a cercetării penale şi cele pe care le face în instanţă
(art.368 CPP).
Articolul 368. Citirea declaraţiilor inculpatului
Citirea depoziţiilor inculpatului presupune într-un anumit fel limitarea principiului
nemijlocirii, acuzatorii trebuie să recurgă la acest procedeu de cercetare doar în
anumite condiţii.
1. În primul rînd, citirea mărturiilor făcute în timpul urmăririi
penale se admite numai după ce inculpatul şi-a expus în
întregime depoziţiile sale judecăţii sau cauza se judecă în lips
inculpatului.
În al doilea rînd, nu orice argumente pot fi invocate pentru a citi depoziţiile
inculpatului făcute în cadrul urmăririi penale, ci doar cele principiale, prin care se
schimbă însăşi esenţa şi conţinutul mărturiilor. De cele mai multe ori, această situaţie
se creează cînd inculpatul, care şi-a mărturisit vina în timpul anchetei preliminare, se
dezice de această mărturisire în instanţa de judecată şi insistă asupra nevinovăţiei lui
sau cînd în timpul anchetei preliminare a indicat în calitate de complici asupra unor
persoane, iar la judecată – asupra altora.
2. Apreciind mărturiile inculpatului în timpul anchetei şi în
judecată, acuzatorii nu le pot da preferinţă unora în raport cu
celelalte, deoarece nici una nu are prioritate. Veridicitatea se
cere apreciată prin coroborare cu celelalte probe administrate în
cauză.
3. În practica judiciară întîlnim cazuri cînd inculpatul refuză să
facă depoziţii. În asemenea situaţii, acuzatorii au dreptul să facă
demers către instanţă privind citirea mărturiilor date la
urmărirea penală (art.250 CPP). Totodată, ţinînd cont că refuzul
inculpatului de a face depoziţii nu-l lipseşte de dreptul de a
participa la audierea martorilor şi la cercetarea altor probe şi că,
dacă inculpatul va decide să dea mărturii, trebuie să-i fie
acordat acest drept oricînd.
4. Sînt frecvente cazurile cînd inculpatul se declară vinovat de o
faptă mai puţin gravă, cu scopul de a evita răspunderea pentru o
altă infracţiune mai gravă. Uneori inculpatul se poate
autocalomnia, ca să-l îngrădească de răspundere pe
organizatorul infracţiunii sau pe o persoană apropiată lui. De
aceea şi declaraţiile inculpatului despre recunoaşterea vinovăţiei
sale se cer verificate şi apreciate critic în coroborare cu alte
probe.
5. O atenţie aparte acuzatorul trebuie să acorde explicaţiilor
inculpatului la întrebările puse de alţi participanţi la proces şi, în
special, de apărător. La întrebările apărătorului inculpatul
deseori dă răspunsuri puţin deosebite decît la întrebările
analogice ale procurorului. Acuzatorul de stat urmează să
stabilească care dintre cele două răspunsuri ale inculpatului,
date la una şi aceeaşi întrebare, este corect. Acest lucru are o
importanţă deosebită pentru realizarea reuşită şi corectă a
activităţii de acuzare.
Articolul 369. Audierea celorlalte părţi
Prima variantă se atestează mai rar în practica susţinerii acuzaţiei de stat, deoarece nu
este destul de comodă. Un singur martor poate face depoziţii referitoare la cîteva
episoade, şi nu e raţional ca în şedinţa de judecată mărturiile acestuia să fie
dezmembrate. Aceleaşi probleme pot apărea şi în cazul dacă se alege a doua variantă
de cercetare a probelor. Mai des este aplicat cel de-al treilea mod, dar faptul că
interogarea pe episoade dezmembrează depoziţiile inculpatului face ca şi această
variantă să nu fie destul de eficientă. Cea mai raţională şi mai aplicabilă în practica
de susţinere a acuzaţiei de stat este următoarea ordine de examinare a probelor:
consecutiv sînt interogaţi inculpaţii privitor la faptele şi episoadele incriminate, iar
restul probelor se cercetează în particular pentru fiecare. Ordinea propusă oferă
posibilitatea, pe de o parte, de a asigura sistematizarea informaţiilor obţinute, iar pe de
68
altă parte – de a nu întrerupe în timp cercetarea probelor. La stabilirea ordinii de
cercetare a probelor în cauze cu multe episoade, procurorul trebuie să decidă în ce
consecutivitate este raţional a le cerceta: în ordine cronologică, după gradul de pericol
social sau după măsura de probare.
Un alt factor esenţial reprezintă ponderea probelor de acuzare şi calitatea
desfăşurării urmăririi penale. Dacă urmărirea a fost efectuată la un nivel scăzut, fapt
constatat la etapa studierii materialelor dosarului penal, este oportun, după interogarea
inculpatului, să se propună cercetarea probelor incontestabile, iar apoi a celor care
trebuie să fie verificate deosebit de minuţios, înlăturînd lacunele constatate.
Asupra ordinii anchetei judecătoreşti pot influenţa şi factori de ordin
organizaţional, în special neprezentarea unor persoane citate la şedinţa de judecată. În
asemenea cazuri, audierile alternează în funcţie de consecutivitatea în care au venit
martorii. Cînd există o bază solidă de martori, procurorul trebuie să decidă încă în
etapa studierii materialelor dosarului în ce ordine ei vor fi audiaţi şi să recomande
instanţei citarea lor într-o anumită zi, deoarece aflarea martorilor în judecată timp de
cîteva săptămîni sau chiar luni este absurdă.
În cauzele voluminoase şi complicate, considerăm că procurorul, pe lîngă o
expunere orală a ordinii anchetei judecătoreşti, poate prezenta instanţei şi un plan în
scris.
Deoarece asupra chestiunii despre ordinea de cercetare a probelor cel dintîi
face propuneri acuzatorul de stat, ceilalţi subiecţi ai acuzării îşi exprimă părerea în
legătură cu ordinea propusă, totodată rezervîndu-li-se dreptul de a propune
completările sau modificările lor.
Articolul 370. Audierea martorilor
Depoziţiile martorilor constituie cea mai răspîndită sursă din care se pot obţine datele
de fapt utile dovedirii acuzării. De aici nu întîmplător în activitatea de cercetare a
probelor în ancheta judecătorească audierea martorilor şi verificarea datelor de fapt
care se conţin în depoziţiile lor au cea mai mare pondere.
1. Informaţia deţinută de martor depinde de factori obiectivi şi
subiectivi. De aceea acuzatorul, încă înainte de audiere, trebuie
să-şi determine clar care elemente din formularea acuzării se pot
dovedi prin declaraţiile respectivului, astfel concentrîndu-şi
atenţia numai asupra lor. Totodată, pentru ca audierea martorului
să fie strict orientată, iar circumstanţele necesare clarificate într-
o ordine logică, considerăm necesar ca în cauzele cu acuzare
simplă să se respecte consecutivitatea expunerii elementelor
formulării acuzării. În legătură cu aceasta, am putea recomanda
ca, în timpul audierii martorilor, să se clarifice datele de fapt: 1)
care se referă la împrejurările faptei de săvîrşirea căreia este
acuzat inculpatul; 2) care caracterizează pericolul social al
faptei; 3) care confirmă săvîrşirea faptei de inculpat; 4) care au
importanţă pentru concluzia privitor la încadrarea juridică; 5)
care indică mărimea daunei cauzate prin infracţiune. În încheiere
pot fi clarificate şi datele de fapt care au importanţă pentru
soluţionarea chestiunii privitoare la pedeapsa penală.
2. Dacă martorul deţine informaţii doar referitor la o parte din
ele sau numai la o singură chestiune, acuzatorii trebuie să
conducă audierea anume în acea direcţie.
3. Fiind audiat un martor ocular, prima întrebare clarificată ţine de
faptul infracţiunii. Este deosebit de important a se evita
concluzia eronată despre existenţa faptului infracţiunii. Martorii
pot comite diferite greşeli şi în cazul argumentării altor elemente
ale formulării, întemeindu-le doar pe afirmaţii subiective,
nefondate pe fapte reale.
4. Dacă în depoziţiile martorului se conţin date de fapt, care
confirmă cîteva episoade ale unei infracţiuni omogene continue
(cauze cu acuzare complexă) sau cîteva infracţiuni independente
în cazul cumulului lor real (pluralitate de acuzări), acuzatorii
trebuie să efectueze audierea într-o anumită consecutivitate, cea
mai indicată fiind ordinea cronologică.
5. Cînd martorul se referă numai la una din acuzările incluse în
pluralitate, la audierea lui pot fi respectate recomandările
propuse pentru cauzele cu acuzare simplă.
6. Acuzatorii trebuie să ia în consideraţie anumite particularităţi
metodice la audierea martorului care-l demască pe inculpat în
săvîrşirea infracţiunii printr-o singură acţiune, dar care a condus
spre urmări diferite (cumul ideal). Acestea sînt cauzele cu
acuzare complexă şi formularea acuzării aici este unică. În
cauzele date acuzatorii încă la început trebuie să afle de la martor
tot ce ştie acela despre fapta ilicită, săvîrşită de inculpat, iar apoi
să treacă la precizarea datelor de fapt, care se referă la
consecinţele ilicite.
7. Dacă în cercetarea judecătorească se examinează o pluralitate de
acuzări, care s-a format în urma săvîrşirii unei infracţiuni de
către cîţiva inculpaţi, martorii oculari, de regulă, descriu tabloul
69
 infracţiunii care li s-a întipărit în memorie. În timpul audierii baza prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de
unor asemenea martori, acuzatorii trebuie, pe cît e posibil, să judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în
obţină cît mai multe date de fapt care caracterizează rolul şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau
fiecărui inculpat în această infracţiune, pentru a individualiza video ale declaraţiilor lui.
formularea acuzării şi încadrarea celor săvîrşite. În acest scop (1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
trebuie chibzuită ordinea întrebărilor pe care le vor pune, aşa urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale
încît martorul să-şi poată restabili în memorie, pe fragmente acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
aparte, toate circumstanţele esenţiale ce confirmă elementele 1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de
formulării acuzării. Aici poate fi acceptată forma expunerii judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
narative a tot ceea ce a remarcat el, iar apoi să fie efectuată 2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
audierea în scopul concretizării rolului pe care l-a avut fiecare imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de
coinculpat. Asemenea precizare este raţional să fie începută cu imposibilitate de a asigura securitatea lui.
stabilirea caracterului acţiunilor ilicite, săvîrşite mai întîi de (2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
organizator, de instigator, de autor, iar apoi să se treacă la video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-
individualizarea activităţii altor complici. După ce au fost verbal respectiv.
obţinute de la martor datele de fapt, care individualizează (3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în
formularea acuzării pentru fiecare dintre ei, acuzatorii, punînd baza prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de
întrebări martorului, pot clarifica dacă acestuia nu-i sînt judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în
cunoscute alte fapte, legate de confirmarea formulării acuzării şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau
aduse inculpatului. video ale declaraţiilor lui.
Recomandările expuse în cadrul anchetei judiciare pot fi aplicate, în egală (1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
măsură, şi la audierea părţii vătămate. Totodată, ele pot fi utilizate şi de partea urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale
vătămată sau reprezentantul ei în audierea martorilor. acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de
judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
Articolul 371. Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului 2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de
urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale imposibilitate de a asigura securitatea lui.
acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile: (2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-
judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale; verbal respectiv.
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin (3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de baza prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de
imposibilitate de a asigura securitatea lui. judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau
video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul- video ale declaraţiilor lui.
verbal respectiv. (1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale

70
acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile: martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor
judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale; circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin procesul-verbal al şedinţei.
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de (2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate,
imposibilitate de a asigura securitatea lui. dacă este necesar, la locul aflării lor.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-
verbal respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în
baza prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de
judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în
şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau Articolul 373. Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor
video ale declaraţiilor lui. procesuale
Participarea subiecţilor acuzării la examinarea corpurilor delicte şi la cercetarea
documentelor scrise, în cadrul anchetei judecătoreşti, are, de asemenea, o importanţă
Articolul 372. Examinarea corpurilor delicte majoră. În acest sens trebuie respectate cerinţele art. 384 CPP privitor la fondarea
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al sentinţei doar pe probele examinate în şedinţa de judecată. Examinarea constă nu într-
cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa o simplă referinţă la fila respectivă din dosar, ci în cercetarea probelor materiale şi
instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, scrise, în punerea întrebărilor de către acuzatori şi de alţi participanţi la proces, în
martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost scopul elucidării semnificaţiei lor pentru acuzare şi a obţinerii unor explicaţii asupra
prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor lor din partea inculpatului, a martorilor etc.
circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în
procesul-verbal al şedinţei. 1. Actele prezentate în şedinţa de judecată, printr-o hotărîre a
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, instanţei, trebuie anexate la dosar. Uneori documentele care
dacă este necesar, la locul aflării lor. urmează a fi citite sînt deosebit de voluminoase. În asemenea
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al situaţii, acuzatorii pot face demers despre citirea doar aunor
cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa anumite segmente. Corpurile delicte, administrate în şedinţă
instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, urmează a fi minuţios examinate de instanţă şi demonstrate
martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost acuzatorilor şi celorlalţi participanţi în proces. În caz de
prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor necesitate, în orice moment al cercetării, acuzatorii pot solicita
circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în examinarea suplimentară a corpurilor delicte (art.258 CPP).
procesul-verbal al şedinţei. 2. Propunerea pentru cercetare a probelor materiale şi scrise
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, depinde de particularităţile cauzei concrete.
dacă este necesar, la locul aflării lor. În cauzele cu acuzare simplă, cea mai acceptabilă ar fi cercetarea lor în timpul
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al interogării inculpatului, indiferent de atitudinea lui faţă de acuzare. În cauzele cu
cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa acuzare complexă, este mai comod a coordona cercetarea lor cu verificarea probelor
instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, referitoare la un anumit punct al acuzării, iar în cauzele cu pluralitate de acuzări – cu
verificarea formulării fiecărei acuzări în parte. Dacă în privinţa unui corp delict apare
71
necesitatea efectuării expertizei, atunci cercetarea acestui corp delict în cadrul anchetei
judecătoreşti se face înainte de a pune întrebările expertului.
Raţionamentele expuse pot fi aplicate şi la alegerea momentului pentru citirea
probelor scrise. Dar uneori ele pot fi examinate şi în timpul audierii martorilor, chiar
dacă nu există contradicţii între depoziţiile lor şi probele scrise. Aceasta permite a
confirma depoziţiile lor, a le amplifica puterea probantă.
În multe cazuri este oportun a da citire probelor scrise în scopul dezminţirii
sau al diminuării importanţei altei probe, prezentate de apărare. Uneori acest lucru este
util a se face pentru înlăturarea dubiilor judecătorilor faţă de circumstanţele stabilite
prin această probă.
3. Acuzatorul de stat, în caz de necesitate, în timpul audierii
inculpatului sau al audierii martorilor poate cita singur extrase
din documente, fără a fi detaşate în mod artificial de context sau
admisă denaturarea sensului general al documentului. E
necesară o atenţie maximă faţă de cele citite de apărător sau
inculpat, pentru a nu fi comise denaturări de sens. În cazul
observării unor asemenea abateri, acuzatorii vor reacţiona
prompt.
4. Dacă în timpul citirii ei vor omite, din anumite cauze, unele
cuvinte sau chiar rînduri, care schimbă esenţial forţa probantă a
documentului, acuzatorii, şi în primul rînd procurorul, în
demersul lor către instanţă, trebuie să atragă atenţia asupra
acestui fapt şi să solicite citirea din nou a întregului text cu
extrasul denaturat.
Circumstanţe esenţiale pentru argumentarea acuzării se pot conţine şi în actele
procesuale ale urmăririi penale, cum ar fi procesele-verbale despre reţinere, percheziţie,
ridicare de obiecte sau documente, cercetare la faţa locului, reconstituire a faptei şi
prezentare spre recunoaştere. De aceea acuzatorii trebuie să dea dovadă de iniţiativă ca,
în scopul argumentării elementelor respective ale formulării acuzării, să fie date
publicităţii, într-un anumit moment al anchetei judecătoreşti. Aceasta va da
posibilitatea să facă observaţiile sale şi să prezinte instanţei unele opinii cu privire la
confirmarea acuzării, aşa încît să poată fi luate în consideraţie la darea sentinţei.
Articolul 374. Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea
expertului în şedinţa de judecată
Un moment important în cercetarea judecătorească este ordonarea unei noi
expertize şi cercetarea concluziei expertului dată la urmărirea penală.
1. Ordinea procedurală a ordonării şi efectuării expertizei în
ancheta judecătorească este pe larg cercetată în literatura
ştiinţifică de specialitate. În legătură cu aceasta, considerăm
oportun a examina doar cîteva aspecte ale activităţii
acuzatorilor, în primul rînd, cînd expertiza a fost deja efectuată
în cadrul anchetei preliminare, şi, în al doilea rînd, cînd apare
necesitatea de a o efectua în cadrul anchetei judecătoreşti.
2. În literatura de specialitate, pe lîngă faptul că concluziile
expertului sînt apreciate drept mijloc aparte de probe, în opinia
unor cercetători sînt şi o categorie deosebită, “specială” a
probelor. Însă acest punct de vedere nu numai că nu şi-a găsit
sprijin în legislaţia procesual-penală, dar a şi fost contesat de
majoritatea teoreticienilor.
3. Pentru ca datele de fapt, cuprinse în concluzia expertului, să fie
folosite la probarea acuzării, procurorul trebuie să le verifice în
cadrul cercetării judecătoreşti. Dacă expertul n-a fost citat în
şedinţă, concluzia formulată la urmărirea penală trebuie dată
citirii în şedinţă. Pentru relevarea tuturor datelor în măsură să
ajute la stabilirea adevărului, este important să fie citită nu
numai partea rezolutivă, dar şi cea descriptivă. Aici deseori se
conţin cele mai preţioase argumente pentru acuzare. De
exemplu, în cauzele privind omorurile premeditate, privind
cauzarea de leziuni corporale grave, după descrierea datelor
constatate despre numărul, caracterul rănilor, localizarea lor,
acuzatorii pot face o concluzie justă despre premeditarea
inculpatului în timpul cauzării lor sau despre faptul că omorul a
fost comis cu o cruzime deosebită. Fără îndoială că aceste
circumstanţe au o valoare aparte pentru argumentarea încadrării
juridice a infracţiunii.
4. În cazul cînd concluzia nu este suficient de clară sau de
completă, este ordonată o nouă expertiză, care este încredinţată
aceluiaşi sau altui expert .
5. Cînd este evidentă netemeinicia concluziei expertului şi apar
îndoieli în corectitudinea ei, poate fi ordonată o expertiză
repetată, care se încredinţează altui expert sau altor experţi .
6. În ambele cazuri, acuzatorii, expunîndu-şi instanţei de judecată
opinia despre necesitatea efectuării unei expertize suplimentare
sau repetate, trebuie să ţină cont că neelucidarea anumitor
72
 circumstanţe le pot complica esenţial poziţia în judecată şi
submina acuzarea nu numai în instanţa de fond, dar şi în
instanţele de apel sau de recurs.
7. Erorile judiciare, corectate în ordine de apel şi de recurs, uneori
sînt determinate de faptul că acuzatorul în instanţa de fond nu a
luat o atitudine critică în aprecierea concluziilor expertului, nu a
clarificat metodele de lucru ale expertului, cunoştinţele şi
competenţa lui. Alteori, dimpotrivă, se ignorează concluziile
expertului, cînd acestea contrazic versiunea acuzării.
8. Dacă insatnţa consideră necesară prezenţa expertului în şedinţa
de judecată, el participă în mod obligatoriu la cercetarea tuturor
împrejurărilor cauzei care au legătură cu obiectul expertizei.
9. Sînt cazuri cînd expertul este citat după ce au fost desfăşurate
toate audierile. În asemenea situaţie e necesar să i se creeze
condiţii pentru a studia, din procesele-verbale întocmite, mersul
cercetării judecătoreşti, să aprecieze depoziţiile persoanelor
audiate.
10. După elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale pentru
formularea concluziei, acuzatorii şi participanţii la proces
propun în formă scrisă întrebările faţă de expert. Preşedintele
şedinţei are obligaţia să dea citire întrebărilor tuturor
participanţilor la proces, ceea ce constituie unul din factorii prin
care se asigură contradictorialitatea părţilor în procesul judiciar.
După întrebările puse este consultată opinia tuturor
participanţilor la proces. Acuzatorul, el însuşi, trebuie să
formuleze corect întrebările, în conformitate cu sarcinile care-i
revin, dar şi să se opună punerii unor întrebări ce nu se referă la
împrejurările cauzei penale sau depăşesc competenţa expertului.
11. Concluzia scrisă a expertului este citită în şedinţa de judecată şi
anexată la dosar.
12. Dacă instanţa a respins anumite întrebări ale acuzatorului de stat
şi, prin aceasta, circumstanţele cauzei n-au fost cercetate
suficient de complet, procurorul trebuie să facă referinţă la
această circumstanţă în apelul (recursul) său împotriva sentinţei
ilegale şi neîntemeiate.
13. Concluziile expertului sînt doar unul din mijloacele de probă
care trebuie apreciate în mod critic, în coroborare cu celelalte
probe. Complexitatea aprecierii lor cere de la acuzatori
capacitatea de a se orienta în cele mai diverse domenii ale vieţii
şi ştiinţei.
Articolul 375. Alte acţiuni procesuale la judecarea cauzei
Deşi rar, dar în practica cercetării judiciare a unor cauze apare necesitatea ca instanţa
să cerceteze un anumit loc sau încăpere (de exemplu, locul săvîrşirii infracţiunii, a
descoperirii corpului delict ş.a.). În aceste cazuri, dacă este important pentru proces,
acuzatorii trebuie să ceară efectuarea cercetării de către instanţă a locului infracţiunii
prin înaintarea unui demers motivat.
1. Referitor la efectuarea cercetării locului sau încăperii instanţa de
judecată trebuie să emită o încheiere. La locul cercetării, şedinţa
de judecată continuă în deplină componenţă şi acuzatorii trebuie
să ia parte activă în ea, atrăgînd atenţia judecăţii asupra
particularităţilor şi detaliilor locului infracţiunii, care au
importanţă pentru soluţionarea unor chestiuni discutabile sau
neclare pînă atunci. Este util a se asculta inculpatul, partea
vătămată şi martorii oculari, ceea ce ar da posibilitatea aprecierii
justeţei afirmaţiilor lor. Partea vătămată, demascîndu-l pe
inculpat, poate preciza toate condiţiile în care a fost săvîrţită
infracţiunea. De exemplu, în accidentele rutiere, stabilirea locului
unde se afla partea vătămată în momentul lovirii lui de către
automobil şi a locului unde se afla unitatea de transport, a
distanţei din acel loc pînă la trotuar sau pasajul de pietoni etc.
Aceste circumstanţe pot influenţa în mod substanţial asupra
concluziilor despre viteza transportului în mişcare etc. Totodată,
nu trebuie scăpată din vedere nici posibilitatea descoperirii a noi
probe.
Articolul 376. Terminarea cercetării judecătoreşti
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei întreabă pe participanţii la
proces despre dorinţa de a completa cercetarea judecătorească.
1. Activitatea acuzatorilor la acest moment poate avea un caracter
divers, ea depinzînd mai întîi de rezultatele cercetării
judecătoreşti. La necesitate, în scopul precizării unor momente
ale formulării acuzării, se poate solicita efectuarea unor audieri
suplimentare ale martorilor, a inculpatului, se poate cere citirea
altor probe existente în dosar sau pot face demersuri despre
73
 citarea unor noi martori şi anexarea la dosar a unor documente,
fără care este imposibil a face o concluzie justă despre
vinovăţia inculpatului.
2. Deosebit de important este ca acuzatorul de stat, folosindu-şi
cunoştinţele juridice şi experienţa practică, să prezinte judecăţii
toate probele atît în acuzare, cît şi în apărare.
3. Deseori rămîn nesatisfăcute demersurile participanţilor la
proces înaintate în etapa pregătitoare sau în timpul cercetării
judecătoreşti. În scopul soluţionării lor definitive, la sfîrşitul
anchetei judecătoreşti, procurorul este obligat să amintească,
într-o formă corectă, instanţei de judecată despre necesitatea
luării unei hotărîri cu privire la demersurile nesoluţionate.
4. În cazul cînd nu au fost rezolvate demersurile acuzatorilor,
ţinînd cont de rezultatele cercetării judecătoreşti, se va retrage
sau, printr-o argumentare motivată, se va insista asupra
satisfacerii lui.
5. Participarea activă a părţilor, în special a acuzatorului de stat, la
cercetarea judecătorească, aprecierea corectă a probelor
administrate le va permite să evolueze cu succes în cadrul
dezbaterilor judiciare şi să contribuie la darea unei sentinţe
legale şi temeinice.
Secţiunea a 3-a
Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului
Articolul 377. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare
În vocabularul juridic termenul “dezbateri judiciare” este folosit în două
sensuri.
În sens larg, se are în vedere desfăşurarea şedinţei de judecată după regulile
publicităţii, contradictorialităţii şi oralităţii. Codul de procedură penală (1961) a
folosit noţiunea în sens larg.
Dezbaterile, în sens restrîns şi tehnic, reprezintă acea parte a şedinţei de judecată
care constă din cuvîntările părţilor pentru a expune punctul lor de vedere în
legătură cu situaţia de fapt şi de drept rezultată din cercetarea judecătorească,
precum şi în legătură cu orice altă problemă ridicată în cauză.
1. Aliniatul 2 art. 377 fixează ordinea în care instanţa acordă cuvîntul în cadrul
dezbaterilor.
2. Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii
vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi
inculpatului cînd apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă inculpatul cere
cuvîntul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor lor
o stabileşte instanţa.
4. În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere
termen pentru pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă
întrerupere, cu indicarea duratei ei.
Articolul 378. Conţinutul dezbaterilor judiciare
1. Dezbaterea este punctul culminant al procesului: este acţiunea lui cea mai
dinamică, mai vie, mai palpitantă şi mai dramatică, dezlănţuirea tuturor
complicaţiilor şi eforturilor înaintea deznodămîntului – astfel caracterizează
Tr.Pop cea de-a treia etapă a şedinţei instanţei de fond.
2. Cu discursul (pledoaria) se încheie activitatea complexă şi responsabilă a
părţilor în instanţa de fond.
Ca gen al elocinţei judiciare, discursul (pledoaria) este adresat instanţei şi
tuturor celor care au participat şi au fost prezenţi în şedinţă, cuprinzînd concluziile
oratorului privitor la cauză şi urmărind scopul de a influenţa asupra formării
convingerii judecătorului, ajutîndu-l să pătrundă în circumstanţele cauzei, să cerceteze
sub toate aspectele probele prezentate de părţi, ca pînă la urmă să stabilească adevărul
şi să adopte o hotărîre justă.
1. Pregătirea şi rostirea discursului propriu-zis, pe lîngă cunoaşterea
regulilor generale de construcţie a cuvîntării publice, a regulilor de
retorică, a procedeelor oratorice elementare, sînt precedate de
cunoaşterea particularităţilor specifice acestui gen de elocvenţă.
Astfel, sunt scoase în evidenţă următoarele trăsături distinctive:
- caracterul preponderent apreciativ;
- concludenţa strictă cu probele
administrate în cercetarea judecătorească:
- întemeierea de fapt şi de drept;
74
 - caracterul ofensiv (caracteristic pentru
discursul acuzatorului), şi caracterul defensiv
(caracteristic pledoariei);
- caracterul educativ.
4. Din punctul de vedere al testării intersubiective, duelul judiciar, fundamentat
pe principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, are 3 obiective:
reconstituirea stărilor de fapt ce aparţin unui timp trecut, utilizînd ca
mijloc al acestui obiectiv probaţiunea; calificarea juridică a stărilor de
fapt, operaţiune tehnico-juridică, aparţinînd prezentului istoric, care
constă în identificarea normelor juridice aplicabile cazului,
interprobarea şi aplicarea; aplicarea sancţiunii (pedepsei) şi acordarea
despăgubirilor civile în raport cu întinderea prejudiciului suferit, ce se
proiectează în viitor şi reprezintă reparaţiunea dreptului violat,
reparaţiunea socială şi individuală.
5. Referitor la conţinutul şi structura discursului procurorului s-a apreciat că
sînt determinate de scopurile urmărite de acuzatorul de stat, de natura
şi actualitatea faptei penale, conţinutul probelor administrate,
personalitatea inculpatului, calitatea apărării, de locul examinării
cauzei, componenţa auditoriului, precum şi de calităţile individuale ale
procurorului.
Fiind analizate reflecţiile privitoare la structura discursului acuzatorului, la
ponderea şi conţinutul elementelor lui, s-a ajuns la concluzia că:
- orice discurs începe, în principiu, printr-un preambul, printr-o
introducere, numită exordiu, prin care se urmăreşte să facă cunoscut,
într-o formulă sintetică, obiectul procesului, să fixeze atenţia
judecătorului şi să creeze o atmosferă favorabilă acuzării;
- a doua parte cuprinde expunerea circumstanţelor de fapt într-o formă
simplă, rapid, clar şi verosimil, pregătindu-I pe ascultători pentru
perceperea şi conştientizarea probelor administrate;
- analiza şi aprecierea probelor constituie fondul conţinutului
discursului, deoarece este unica sursă de informare despre faptă şi
făptuitor. Este de o deosebită importanţă ca, înainte de a aborda
materialul probator, procurorul să aibă bine fixate obiectul şi limitele
probaţiunii, prin degajarea argumentului dominant, în jurul căruia se
va concentra demonstraţia;
- analiza cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat comiterea infracţiunii
este următorul element al discursului. După constatarea obiectivă a
fenomenelor şi calităţilor negative, se formulează propuneri în
vederea lichidării lor efective şi concrete;
- argumentarea încadrării juridice a faptei stabilite, în funcţie de
rezultatele cercetării judecătoreşti, se poate reduce doar la o simplă
enunţare a normei de drept penal ori la o expunere detaliată;
- caracteristica personalităţii inculpatului şi aprecierea circumstanţelor
agravante şi atenuante sînt elementele necesare oricărui discurs care-
şi aduc aportul la aprecierea obiectivă a faptei, la determinarea
gradului de pericol social, iar în cauzele cu complicitate – la
determinarea rolului şi gradului de vinovăţie a fiecărui coinculpat, ca
mai apoi să se argumenteze propunerea privitor la modalitatea şi
mărimea pedepsei;
- consideraţiile privitor la eventuala pedeapsă aplicată inculpatului,
acţiunea civilă şi alte chestiuni pe care instanţa trebuie să le rezolve
la darea sentinţei;
- discursul se încheie printr-o concluzie, denumită şi peroraţie,
chemată să reţină argumentele şi cerinţele procurorului.
Articolul 379. Replica
1. Replică este un cuvînt de origine latină, care înseamnă “răspuns, ripostă, obiecţie a
unui conlocutor la cuvintele altuia”. În sens procesual replica semnifică un răspuns-
obiecţie a unui participant la dezbaterile judiciare la argumenetele şi сonsideraţiile,
expuse în cuvîntări de către alţi participanţi la dezbaterile judiciare.
2. Dacă discursul acuzatorului şi pledoaria sunt componente obligatorii ale
dezbaterilor, atunci replica apare ca element facultativ. Replica este un drept şi nu o
obligaţie. În art.279 CPP se subliniază că conţinutul replicilor trebuie să fie doar “în
legătură cu cele spuse în cuvîntări”. Acuzatorul poate decide dacă trebuie să recurgă la
replică doar după luările de cuvînt ale tuturor participanţilor la dezbateri. Este greşit
dacă pînă la rostirea discursului, participanţii la dezbateri îşi planifică replica, lăsînd
pentru examinare în cadrul ei o parte dintre cele mai importante şi mai convingătoare
argumente, care trebuiau folosite în discurs.
Este posibil ca discursul acuzatorului sau pledoaria apărătorului să nu ofere
pretext pentru replică, condiţii în care argumentele procurorului (apărătorului), lăsate
pentru mai tîrziu, rămîn neutilizate, întrucît ar fi alogică o replică în care nu se ţine cont
de expunerea oponentului. În rezultat, discursul (pledoaria ) rămîne incomplet.
75
 3. Este recomandată în general utilizarea cu moderaţie a acestui drept. Se
consideră ca o gravă eroare reluarea în replică a argumentelor dezvoltate în discurs,
replica făcînd în acest caz dublă întrebuinţare cu discursul.
4. Replica participanţilor la dezbateri trebuie să fie, pe cît e posibil, concisă,
să fixeze atenţia asupra chestiunilor care urmează a fi clarificate şi concretizate; fiind o
obiecţie, ea trebuie să poarte un caracter polemic, să confirme poziţia şi să infirme
argumentele oponentului.
Folosirea dreptului la replică are loc nu oricînd, ci doar atunci cînd s-au făcut
afirmaţii eronate; au fost denaturate circumstanţele de fapt, s-a dat o încadrare juridică
incorectă faptei, s-au interpretat greşit normele de drept; în mod evident s-a denaturat
poziţia acuzării (apărării) sau a fost admis un comportament grosolan faţă de alţi
participanţi la proces ş.a.
5.De regulă, procurorul recurge la replică pentru a-l contrazice pe apărător sau
pe inculpat.
Într-adevăr, procurorul de cele mai multe ori ia cuvînt de răspuns pledoariei
apărătorului (inculpatului), însă aceasta nu înseamnă că procurorul nu poate
obiecta şi altor participanţi la dezbaterile judiciare.
6. Dacă procurorul este convins de poziţia acceptată în cauză, dacă a rostit un
discurs convingător şi consistent, nimeni nu-i va putea răsturna argumentele şi, prin
urmare, nici nu se impune necesitatea folosirii dreptului la replică.
7. Spre deosebire de discurs, replica nu are o structură distinctă. Conţinutul şi
structura fiindu-i determinate mai întîi de faptul că, fiind o cuvîntare de răspuns, ea se
referă exclusiv la tezele, expuse de alţi participanţi la dezbaterile judiciare. De aceea
într-o introducere succintă trebuie relevate cauzele care l-au determinat să recurgă la
replică, să se indice cărui participant la dezbaterile judiciare şi în legătură cu ce
probleme chestiuni intenţionează să obiecteze. Dacă în replica sa procurorul
(apărătorul) trebuie să obiecteze cîtorva participanţi la dezbaterile judiciare şi în
chestiuni diferite, este oportun a grupa materialul pe persoane sau pe chestiuni
separate.
8. Fiind o cuvîntare polemică, în replică este inacceptabil caracterul personal,
sînt inadmisibile nervozitatea, irascibilitatea, lipsa de tact şi mitocănia.
9. Deşi foarte rar, totuşi există cazuri cînd procurorul recurge la replică nu
pentru a obiecta, dar pentru a se alătura punctului de vedere expus de cineva dintre
participanţii la dezbaterile judiciare, dacă a ajuns la concluzia despre necesitatea de a
renunţa la tezele formulate în discurs.
10. Deşi replica nu este limitată în timp, ea trebuie să fie pe cît e posibil de
succintă şi clară.
11. De regulă, participantul se pregăteşte de replică pe parcursul pledoariilor
celorlalţi subiecţi ai dezbaterilor. Însă dacă pentru pregătirea obiecţiilor este nevoie de
timp suplimentar, participantul trebuie să i-l solicite instanţei.
12. Replica, de obicei, este rostită exprompt. Dar dacă participantul trebuie să
obiecteze mai multor oponenţi şi privitor la mai multe probleme, atunci trebuie
întocmit în prealabil un plan al replicii, în care să fie notat în ce consecutivitate şi la
care întrebări trebuie să răspundă fiecăruia din ei.
Articolul 380. Ultimul cuvînt al inculpatului
Ultimul cuvînt al inculpatului reprezintă un moment distinct al judecăţii cînd,
preşedintele completului, înainte de încheierea dezbaterilor, dă inculpatului
posibilitatea să-şi exprime liber şi public opinia în legătură cu fapta reţinută,
vinovăţia sa şi întregul fond al cauzei.
1. În timpul cuvîntului său, inculpatului nu i se pot pune întrebări şi nu
poate fi întrerupt pentru alte precizări decît cele pe care le găseşte de
cuviinţă să le facă.
2. Dreptul inculpatului la ultimul cuvînt în cadrul şedinţei de judecată
trebuie exercitat personal, nu prin apărătorul său.
3. Dacă din cele exprimate de inculpat rezultă fapte sau împrejurări
noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa va dispune reluarea
cercetării judecătoreşti.
În opinia unor autori, ultimul cuvînt al inculpatului reprezintă, în „raportul de
forţe” angajat în procesul penal, un factor de contrabalansare al dezechilibrului
evident existent între inculpat şi funcţia acuzării.
4. Ultimul cuvînt va fi acordat inculpatului chiar dacă acesta a avut
ultima luare de cuvînt în cadrul dezbaterilor şi chiar dacă după el nu
a mai pus concluzii nici o altă parte.
Articolul 381. Concluzii scrise
Părţile sunt în drept să formuleze concluzii scrise în care se rezumă cererile şi
demersurile adresate instanţei şi părerile celui în cauză referitor la modul în care
urmează a se soluţiona procesul penal.
1. În special, concluziile pot conţine soluţii la următoarele chestiuni:
76
 1) dacă a fost probată fapta de săvîrşirea căreia este învinuit
inculpatul;
2) dacă s-a dovedit săvîrşirea faptei de inculpat;
3) reprezintă faptă săvîrşită de inculpat infracţiune şi de care anume
lege penală este prevăzută ea;
4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;
5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea
săvîrşită;
6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează
răspunderea inculpatului şi care anume, şi alte chestiuni arătate în
art. 385 CPP.
2. Instanţa de judecată poate lua în consideraţie concluziile puse de către părţi.
Retrăgîndu-se în camera de deliberare instanţa va lua şi concluziile scrise, de
rînd cu materialele cauzei penale.
4. La procesul-verbal al şedinţei de judecată sunt anexate şi concluziile scrise
ale părţilor.
Secţiunea a 4-a
Deliberarea şi adoptarea sentinţei
Articolul 382. Obiectul deliberării
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 382 CPP completul de judecată
deliberează mai întîi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept:
 Chestiunile de fapt se referă la temeinicia învinuirii aduse
inculpatului (dacă fapta dedusă judecăţii există, c a fost săvîrşită de
inculpat, dacă acesta îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, forma de
vinovăţie etc.);
 Chestiunile de drept se referă la răspunderea penală şi sancţiunea
care urmează să fie aplicată inculpatului.
Dacă s-a stabilit existenţa faptei, instanţa necesită să stabilească dacă este
prevăzută de legea penală, apoi se va stabili încadrarea juridică. Totodată necesită de
verificat, dacă nu există o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei sau
răspunderii penale. În caz dacă fapta este pedepsibilă, instanţa va trebui să stabilească
pedeapsa în limitele şi în conformitate cu prevederile legii.
După rezolvarea laturii penale, se dă răspuns chestiunilor de fapt şi de
drept privind prejudiciul cauzat prin infracţiune, existenţa răspunderii civile a
inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, precum şi stabilirea modalităţilor de
reparare a prejudiciului.
Completul de judecată deliberează asupra tuturor chestiunilor prevăzute
în art. 385 CPP.
Articolul 383. Reluarea cercetării judecătoreşti
Dacă în timpul deliberării instanţa ajunge la concluzia necesităţii
lămuririi anumitor împrejurări pentru justa soluţionare a cauzei, aceasta poate fi
realizată prin reluarea cercetării judecătoreşti, deoarece necesită admiterea unor probe
noi. În cazul reluării cercetării judecătoreşti se întocmeşte o încheiere motivată.
La reluarea cercetării judecătoreşti instanţa poate:
 Să concretizeze, dacă este posibil, circumstanţele necesare în aceeaşi
şedinţă;
 Dacă nu este posibil, să facă o întrerupere a şedinţei, pe un termen
de pînă la 10 zile, cu citarea părţilor şi persoanelor interesate.
Procesul se reia din faza cercetării judecătoreşti urmîndu-se procedura
obişnuită acestui stadiu care va continua cu dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt şi o
nouă deliberare.
Articolul 384. Sentinţa judecătorească
Sentinţa penală este hotărîrea prin care se încheie judecarea în prima
instanţă, prin care aceasta hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţînd
după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Sentinţa penală trebuie să fie recunoscută ca un act al autorităţii judecătoreşti, însă
pentru aceasta trebuie să corespundă anumitor caracteristici:
 Să se pronunţe în numele legii;
 Să fie legală, în sensul ca activitatea procesuală să se desfăşoare
potrivit legii de procedură penală şi aplicată în mod corect legea materială
- penală şi civilă la cazul concret judecat;
 Să fie întemeiată şi motivată, în sensul de a cuprinde adevărul
despre faptele cauzei, cînd aplică o sancţiune just individualizată şi cînd
motivează corect şi convingător soluţia adoptată.
77
 Sentinţa se întemeiază numai pe acele probe, care au fost prezentate de
părţi şi cercetate în cadrul judecării cauzei.
Articolul 385. Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa
de judecată la adoptarea sentinţei
 Instanţa de judecată la adoptarea sentinţei judecătoreşti în cadrul
deliberării este obligată în consecutivitate să soluţioneze următoarele chestiuni:
- este dovedit dacă a avut loc fapta în săvîrşirea căreia este
învinuit inculpatul. Cu alte cuvinte, se cercetează chestiunea, dacă este
stabilit timpul, locul, modul şi alte circumstanţe ale săvîrşirii infracţiunii;
- este dovedit oare, că fapta a fost săvîrşită de inculpat. Nu
sînt admise îndoieli, presupuneri în acest caz;
- constituie fapta infracţiune (aceasta trebuie să
întrunească elementele constitutive ale infracţiunii), şi prin care punct,
alineat, articol al Codului penal este prevăzut;
- este vinovat inculpatul în săvîrşirea acestei infracţiuni.
Necesită deasemenea, de stabilit forma vinovăţiei (intenţionată sau din
imprudenţă). Instanţa trebuie să invoce, dacă infracţiunea a fost săvîrşită
cu intenţie directă sau indirectă, sau din imprudenţa, iar în cazurile
prevăzute de CP, motivul, scopul şi alte semne ale laturii subiective ale
infracţiunii;
- trebuie să fie pedepsit inculpatul pentru infracţiunea
săvîrşită;
- dacă există circumstanţe atenuante sau/şi agravante (art.
art. 76, 77 CP) şi care anume: efectele circumstanţelor atenuante şi
agravante (art. 78 CP); de stabilit şi criteriile de individualizare a
pedepsei (art. 75 CP);
- pedeapsa principală şi, dacă este cazul, pedeapsa
complementară aplicată, durata acesteia (art. art. 62, 63 CP). Necesită de
luat în consideraţie şi prevederile articolelor 79-88 CP referitoare la
aplicarea pedepsei;
- dacă existau temeiuri de executare a pedepsei stabilite de
către inculpat, ori, dacă nu există temeiuri de liberare a inculpatului de
pedeapsă penală (spre ex. art. art. 90, 93, 94, 96, 97 CP);
- categoria penitenciarului în care urmează să execute
pedeapsa cu închisoare;
- dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce
sumă, în cazul cînd există mai multe părţi civile şi responsabile
civilmente;
- care ar fi modul de reparare a pagubei materiale în cazul
în care nu a fost întemeiată acţiunea civilă;
- cum de procedat cu bunurile sechestrate în contul
asigurării acţiunii civile ori eventualei confiscări (art. art. 203-210 CPP);
- cum de procedat cu corpurile delicte cu corpurile delicte
(vezi comentariul la art. art. 158, 159 CPP);
- plata cheltuielilor judiciare (ce cuprind cheltuielile
judiciare, de către cine sînt suportate ele, modul de recuperare etc. vezi
coment. la art. art. 227-229 CPP);
- dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată măsura
preventivă în privinţa inculpatului. Despre aplicarea, înlocuirea,
revocarea măsurii preventive vezi coment. la art. art. 176, 177, 195 CPP;
- dacă urmează să fie aplicat tratament medical forţat (de
alcoolism sau narcomanie). În acest caz necesită de condus de prevederile
art. 103 CP.
 Prevederile alineatelor 2 şi 3 art. 385 CPP se aplică în cazurile,
cînd:
- inculpatul se învinuieşte în săvîrşirea mai multor
infracţiuni. În acest caz instanţa soluţionează chestiunile invocate în pct.
pct. 1)-13) alin. (1) art. 385 CPP pentru fiecare infracţiune în parte;
- sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi de săvîrşirea aceleiaşi
infracţiuni. În cazul dat instanţa este obligată să soluţioneze chestiunile
prevăzute în alin. (1) art. 385 CPP:
1. referitor la fiecare inculpat în parte;
2. stabilind rolul şi contribuţia fiecărui inculpat la
săvîrşirea infracţiunii.
Articolul 386. Examinarea chestiunii privind starea de
responsabilitate a inculpatului
 Reieşind din dispoziţia alin. 1 art. 386 CPP instanţa de judecată
este obligată să soluţioneze chestiunea stării de responsabilitate, dacă această
chestiune
a apărut:
78
 - în timpul urmăririi penale (ex. la demersul avocatului a fost
numită expertiza judiciară psihiatrică);
- în cadrul cercetării judiciare.
 În acest caz instanţa necesită să se conducă de prevederile:
- art. 23 CP iresponsabilitatea;
- art. art. 24, 103 CP despre aceea, că persoanelor, care au
săvîrşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de
alte substanţe (narcotice), deşi nu sînt eliberate de răspundere
penală, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, dacă
există necesitate, poate să li se aplice tratament medical forţat.
 Instanţa adoptă o sentinţă dacă constată că inculpatul:
- se afla în timpul săvîrşirii faptei în stare de
iresponsabilitate;
- după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală
mintală, care serveşte drept temei pentru a-l recunoaşte iresponsabil.
Articolul 387. Soluţionarea acţiunii civile
 În cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea săvîrşită,
instanţa de judecată, dacă sa stabilit, că fapta a cauzat o pagubă materială, dacă sînt
întrunite principiile răspunderii civile, va admite în total sau în parte acţiunea civilă.
Acţiunea civilă va fi respinsă dacă nu este întemeiată.
 În cazul adoptării unei sentinţe de achitare instanţa:
- dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta
nu a fost săvîrşită de inculpat – respinge acţiunea civilă;
- dacă inculpatul a fost achitat din motivul lipsei
componenţei de infracţiune sau există una din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP – nu se pronunţă
asupra acţiunii civile, astfel asigurînd dreptul de soluţionare a
litigiului în rodine civilă.
 Instanţa penală, admiţînd în principiu acţiunea civilă, poate
transmite examinarea ei în rodine civilă pentru ca instanţa civilă să hotărască
cuantumul despăgubirilor cuvenite.
Necesită de atenţionat, că acestea pot fi cazuri excepţionale, doar
cînd pentru a stabili suma exactă a despăgubirilor cuvenite (ex. reieşind din
schimbarea esenţială a preţurilor necesităţii numirii unei expertize în domeniu etc.) ar
trebui amînată examinarea cauzei, ce ar influenţa şi asupra termenelor de examinare.
De avut în vedere, că transmiterea stabilirii cuantumului pagubei materiale către
instanţa civilă nu se admite în cazul, cînd aceasta influenţează asupra calificării
acţiunilor inculpatului, deoarece în atare caz stabilirea mărimii pagubei la momentul
săvîrşirii infracţiunii este de obligaţiunea instanţei penale.
Dacă acţiunea civilă a fost admisă sau lăsată nerezolvată, măsurile
asigurării se menţin.
Articolul 388. Asigurarea acţiunii civile şi a confiscării speciale
În funcţie de soluţia de admitere sau de respingere a acţiunii civile, instanţa se va
pronunţa şi asupra măsurilor asiguratorii, dispunînd menţinerea sau revocarea lor.
 Dacă măsuri de asigurare nu au fost luate anterior sentinţei, în
caz de admitere a acţiunii civile, instanţa de judecată poate dispune atît în cadrul
adoptării sentinţei de condamnare, cît şi înainte ca sentinţa să fi devenit definitivă.
 În cadrul soluţionării cauzei în fond se hotărăşte şi chestiunea
cu privire la corpurile delicte în conformitate cu prevederile art. 162 CPP.
 Dacă la pronunţarea sentinţei necesită de aplicat confiscarea
specială, instanţa de judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea respectivă, dacă
asemenea măsuri nu au fost aplicate anterior.
Articolul 389. Sentinţa de condamnare
 1. Sentinţa de condamnare se va pronunţa dacă instanţa, din
evaluarea probelor, stabileşte cu certitudine vinovăţia inculpatului în săvîrşirea
infracţiunii.
Sentinţa de condamnare se adoptă numai cu condiţia, că vinovăţia
inculpatului:
- este stabilită în cadrul judecării cauzei. Dacă despre
vinovăţia inculpatului se vorbeşte doar în actul de învinuire
(rechizitoriu), dar în cadrul cercetării judiciare ea nu este dovedită,
nu poate fi adoptată sentinţa de condamnare;
- este stabilită prin cumulul de probe, prezentate de părţi şi
cercetate fiecare în parte în cadrul judecării cauzei. Dacă chiar
inculpatul recunoaşte vina, dar toate probele cercetate aceasta nu o
confirmă, nu este posibilă adoptarea sentinţei de condamnare.
 Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri.
Conform principiului prezumţiei nevinovăţiei, toate dubiile în probarea învinuirii, care
nu pot fi înlăturate, se interpretează în favoarea inculpatului (vezi coment. la art. 8
CPP).
79
  Sentinţele de condamnare pot fi adoptate:
1. cu stabilirea pedepsei care urmează
să fie executată de condamnat. Necesită de invocat în sentinţă
categoria şi mărimea pedepsei ( art. 62-63 CP), tipul
penitenciarului în care condamnatul urmează să execute
pedeapsa cu închisoarea, momentul de la care începe calcularea
termenului de executare a pedepsei.
2. cu stabilirea pedepsei şi liberarea
de executarea ei în condiţiile legii. Acestea pot fi în cazurile
prevăzute în art. 89 alin. (2) lit. lit. a), b), c), e), f), g) Cod penal:
- condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei;
- liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen;
- înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă
mai blîndă;
- liberării de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
- liberării de la executarea pedepsei a persoanelor grav
bolnave;
- amînării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei
care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani.
Inculpatul se liberează de executarea pedepsei, dacă la momentul
adoptării sentinţei a fost adoptat actul de amnistie, care eliberează condamnatul de
pedeapsa stabilită. Despre aplicarea actului de amnistie se invocă direct în sentinţă;
3. fără stabilirea pedepsei, cu liberarea
de răspundere penală în legătură cu căinţa activă (art. 57 CP) şi
suspendarea condiţionată (art.59 CP);
4. cu liberarea de pedeapsă a minorilor
în condiţiile prevăzute de art. 93 CP sau al expirării termenului
de prescripţie.
La adoptarea sentinţei de condamnare instanţa de judecată este obligată
să argumenteze în fiecare caz în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal,
inculpatul se liberează de răspunderea penală sau de pedeapsa penală.
Articolul 390. Sentinţa de achitare
Legea invocă exhaustiv temeiurile în baza cărora se adoptă sentinţa de
achitare.
 Achitarea în baza oricărui temei, enumerate în alin. (1) art. 390
CPP, înseamnă, că:
- instanţa stabileşte fie inexistenţa infracţiunii, ca temei al
răspunderii penale, fie existenţa unei cauze, în care este exclusă
răspunderea penală, ceea ce echivalează, în ambele situaţii, cu
nevinovăţia penală a inculpatului.
- persoana trebuie să fie reabilitată. În acest caz persoana are
dreptul la despăgubiri materiale, morale, să fie restabilit în drepturile
de muncă, de pensionare, locative şi alte drepturi în condiţiile legii.
Articolul 391. Sentinţa de încetare a procesului penal
 Sentinţa de încetare a procesului penal se pronunţă în situaţia în
care instanţa constată existenţa unuia din cazurile invocate în alin. (1) art. 391 CPP.
Potrivit art. 332 alin (2) CPP, în cazul în care instanţa a pronunţat încetarea procesului
penal, dispunînd, totodată înlocuirea răspunderii penale, se aplică o sancţiune cu
caracter administrativ prevăzute în art. 55 CP:
- amendă în mărime de pînă la 150 unităţi convenţionale;
- închisoare contravenţională de pînă la 90 zile.
 Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să ia
măsuri cu privire la măsurile preventive, deoarece încetarea procesului penal este caz
de încetare de drept a măsurilor preventive (inclusiv a liberării provizorii) conform
alin. (5) şi (6) art. 195 CPP.
Dacă inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune în cursul provizoriu
pe cauţiune în cursul urmăririi penale sau a judecăţii, instanţa va dispune şi restituirea
sumei depuse drept cauţiune (art. 194 alin. (1) pct. 3) CPP).
Suplimentar vezi comentariul la art. 332 CPP.
Articolul 392. Întocmirea sentinţei
 Reieşind din prevederile art. 392 CPP se pot deduce următoarele
concluzii:
- instanţa de judecată poate purcede la întocmirea sentinţei
doar după ce a soluţionat chestiunile, invocate în art. 385-388 CPP;
- soluţionarea chestiunilor invocate mai sus, are loc conform
regulilor prevăzute în art. 339 CPP (vezi comentariul la acest
articol);
- la întocmirea sentinţei necesită de avut în vedere, că ea
trebuie întocmită în limba, în care s-a desfăşurat judecata cauzei;
80
 - sentinţa constă din partea introductivă (art. 393 CPP),
partea descriptivă (art. 394 CPP) şi dispozitiv (art. art. 395, 396).
 Aplicînd dispoziţiile alineatelor 2 şi 3 necesită de avut în vedere,
că:
- sentinţa trebuie să fie întocmită de judecătorul (sau unul din
judecătorii – membri ai completului de judecată) care a participat la
adoptarea ei;
- să fie scrisă de mînă sau compusă cu ajutorul mijloacelor
tehnice (computator, etc). Dar şi în acest caz trebuie să fie întocmit
de judecător;
- sentinţa trebuie să fie semnată de toţi judecătorii care au
participat la adoptarea ei (vezi comentariul la art. 339 CPP);
- în cazul în care unul din judecătorii completului de
judecată are o opinie separată, el o expune în scris, motivînd-o,
totodată fiind obligat să semneze sentinţa;
- după pronunţarea sentinţei se pregătesc copiile ei, care se
înmînează condamnatului (achitatului) conform prevederilor art. 399
CPP.
Articolul 393. Partea introductivă a sentinţei
 Conţinutul părţii introductive se întocmeşte conform
dispoziţiilor art. 393 CPP şi trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzute, adică
toate acele date din care rezultă, în esenţă, dar complet, ceea ce s-a petrecut în şedinţa
de judecată.
Lipsa din partea introductivă a sentinţei a unor menţiuni esenţiale cum
sînt cele privind numele şi prenumele judecătorilor şi al procurorului, participarea
apărătorului atunci cînd asistenţa juridică este obligatorie potrivit legii sau dacă şedinţa
de judecată a fost sau nu publică este de natură să atragă casarea sentinţei, dacă aceste
menţiuni nu pot fi constatate în celelalte părţi ale sentinţei.
Articolul 394. Partea descriptivă a sentinţei
 Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă constatările la
care a ajuns instanţa de judecată în urma analizei tuturor circumstanţelor cauzei cu
argumentarea temeiniciei lor.
Dispoziţiile art. 394 CPP se referă la conţinutul:
- părţii descriptive a sentinţei de condamnare;
- părţii descriptive a sentinţei de achitare;
- părţii descriptive a sentinţei de încetare a procesului penal.
 În cazul sentinţei de condamnare în expunere trebuie să se
descrie fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului; forma şi gradul de
vinovăţie; probele care confirmă vinovăţia, argumentînd motivele admiterii sau
respingerii atît a probelor de învinuire, cît şi de apărare; circumstanţele atenuante şi
agravante; încadrarea juridică; starea de recidivă; motivarea pedepsei, precum şi
expunerea altor chestiuni prevăzute în alin. alin. (1) şi (2) art. 394 CPP.
Este necesar de ţinut cont de faptul, că sentinţa de condamnare nu poate
fi întemeiată pe presupuneri sau, în mod exclusiv, numai pe declaraţiile martorilor date
în procesul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor. De asemenea,
necesită de avut în vedere, că sentinţa de condamnare trebuie să se bazeze pe probe
exacte, cînd toate versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au fost lichidate
şi apreciate corespunzător.
Toate îndoielile care nu pot fi înlăturate vor fi interpretate în favoarea
inculpatului.
Este posibil ca instanţa să reţină în sarcina inculpatului numai o parte din
faptele de a căror săvîrşire a fost învinuit. În acest caz se va arăta pentru care dintre
fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau
achitarea.
Deoarece examinarea judiciară în şedinţă se face numai în privinţa
inculpaţilor, sentinţa nu trebuie să conţină formulări care demonstrează sau pun la
îndoială vinovăţia altor persoane pentru săvîrşirea infracţiunii.
 În cazul sentinţei de achitare partea descriptivă va cuprinde
datele invocate în alin. (3) art. 394 CPP, care integral trebuie să fie elucidate n
descrierea şi motivarea achitării. Lipsa măcar a uneia din aceste descrieri în sentinţă
serveşte drept temei pentru casarea ei. Dar aceasta nu exclude posibilitatea includerii în
această parte a sentinţei şi alte date care au incidenţă asupra cazului dat, motivînd
hotărîrea adoptată în baza chestiunilor, prevăzute în art. 385 CPP.
Este absolut interzisă includerea în partea descriptivă a sentinţei de
achitare formulărilor, care pun la îndoială nevinovăţia celui achitat. Aceasta se va
considera drept încălcare esenţială a legii procesual-penale.
 În cazul sentinţei de încetare a procesului penal în mod
obligatoriu expunerea va cuprinde prezentarea cazului de împiedicare a punerii în
mişcare a acţiunii penale sau a exerciţiului acesteia, care atrage soluţia procesuală
respectivă sau de nepedepsire, însoţit de o analiză a probelor din care se deduce
existenţa lui.
81
 În partea descriptivă a sentinţelor de condamnare, de achitare ori de
încetare a procesului penal vor fi reflectate motivele pe care este întemeiată hotărîrea
instanţei judecătoreşti referitor la acţiunea civilă sau la recuperarea pagubei materiale
cauzate prin infracţiune.
Articolul 395. Dispozitivul sentinţei de condamnare
Dispozitivul trebuie să cuprindă în componenţele sale soluţia pe care
instanţa a dat-o fondului cauzei.
Dispoziţia art. 395 CPP este consacrată conţinutului dispozitivului
sentinţei de condamnare, el trebuie să cuprindă toate datele, enumerate în alin. (1) art.
395 CPP.
Aplicînd prevederile alin. (2) art. 395 CPP, necesită de avut în vedere că
în dispozitivul sentinţei de condamnare la început trebuie se va indica în baza căror
articole inculpatul a fost achitat, apoi în baza căror articole din lege este condamnat.
În cazul prezenţei circumstanţelor prevăzute în alin. alin. (4) şi (5) art.
395 CPP instanţa de judecată trebuie să îndeplinească dispoziţiile invocate.
În dispozitivul sentinţei trebuie să se cuprindă întotdeauna menţiunea
asupra dreptului de a o ataca cu apel sau, după caz, cu recurs cu arătarea termenului în
care poate fi exercitat.
Articolul 396. Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a
procesului penal
 În caz de achitare sau încetare a procesului penal, în dispozitiv
trebuie să se invoce cauza pe care se întemeiază aceste soluţii.
Cazurile de achitare sînt enumerate în art.396 CPP, iar cele de încetare a
procesului penal-în art.391 CPP.
 Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să
dispună asupra măsurii preventive. În caz de achitare sau încetare a procesului penal
măsurile preventive încetează de drept, instanţa fiind obligată să dispună punerea de
îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.
 În cazul cînd în procesul penal au fost luate măsuri asiguratorii
, instanţa de judecată va dispune revocarea lor.
Cînd instanţa nu s-a pronunţat asupra laturii civile, măsurile asiguratorii
se menţin, urmînd să hotărască asupra lor instanţa civilă.
Lipsa datelor, enumerate în art.396 CPP, poate servi drept temei pentru
casarea sentinţei.
Articolul 397. Alte chestiuni care trebuie soluţionate în
dispozitivul sentinţei
 Potrivit dispoziţiei art. 397 CPP, pe lîngă chestiunile enunţate în
art. art. 395 şi 396 CPP în dispozitivul oricărei sentinţe (de condamnare, de achitare sau
de încetare a procesului penal) trebuie să se mai cuprindă:
- hotărîrea asupra laturii civile reieşi reieşind din prevederile
art. 397 CPP, (vezi coment. la art. art. 219, 226 CPP).
- hotărîrea cu privire la corpurile delicte, conducîndu-se şi de
prevederile art. art. 1158 şi 159 CPP (cu privire la păstrarea
corpurilor delicte);
- hotărîrea cu privire la confiscarea specială (în raport cu
prevederile art. art. 203-210 CPP);
- hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire;
- hotărîrea cu privire la repartizarea cheltuielilor judiciare
(vezi coment. la art. art. 277-229 CPP).
 Aplicînd prevederile art. 397 CPP necesită de atenţionat, că
instanţa de judecată este obligată să explice în partea rezolutivă procedura şi termenul
declarării apelului sau, după caz, a recursului.
Articolul 398. Punerea în libertate a inculpatului arestat
 Dispoziţiile art. 398 CPP invocă, că:
- ele urmează să fie aplicate în cazul, cînd inculpatul la
momentul adoptării sentinţei se află în stare de arest;
- obligă eliberarea inculpatului de sub arest imediat, în sala
şedinţei de judecată, în caz:
a) de achitare;
b) de încetare în privinţa lui a procesului penal;
c) eliberarea de pedeapsă;
d) eliberarea de executarea pedepsei;
e) condamnat la o pedeapsă non-privativă de libertate
sau condiţionat.
82
 Articolul 399. Înmînarea copiei de pe sentinţă
Necesită de reţinut, că înmînarea copiei de pe sentinţă este obligaţiunea
instanţei de judecată.
 Conform alin. 1 art. 399 CP inculpatului arestat i se va înmîna
copia de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei în cel mult 3 zile. Dacă prin sentinţă sînt
condamnaţi (achitaţi) cîţiva inculpaţi, copiile respective li se înmînă la fiecare.
În cazul înmînării copiei de pe dispozitivul sentinţei, pentru
asigurarea exercitării dreptului la apărare şi în căile de atac, instanţa de judecată este
obligată să redacteze sentinţa în termenii prevăzuţi de art. 343 CPP (în cel mult 10 zile
de la pronunţare), copia redactată se înmînează imediat după semnarea acesteia
inculpatului (inculpaţilor) arestaţi.
 Celorlalte părţi li se comunică în scris despre semnarea sentinţei
(redactate).
 Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, precum şi
celui aflat în libertate, dar care au lipsit la pronunţarea sentinţei li se comunică copii de
pe diapozitivul sentinţei, iar după redactarea ei – instanţa de judecată este obligată să le
comunice, inculpaţilor menţionaţi anterior, şi copii de pe sentinţă.
 Inculpatului, acre nu cunoaşte limba, în care a fost întocmită
sentinţa (dispozitivul), i se înmînează traducerea lor în scris în limba lui maternă sau
într-o altă limbă pe care el o cunoaşte.
Articolul 400. Hotărîrile supuse apelului
Art. 400 determină obiectul apelului. În conformitate cu acest articol sunt
supuse apelului numai sentinţele prin care cauza a fost rezolvată în fond în urma
judecării în primă instanţă. Fiind o cale de atac de fapt şi de drept, apelul se foloseşte
împotriva hotărârilor pronunţate de o instanţă inferioară. Prin apel se poate face o
reexaminare a cauzei şi a judecăţii anterioare de către instanţa superioară.
1. Apelul poate fi adresat numai instanţei superioare. În apel sunt examinate
toate chestiunile de fapt şi de drept, adică cauza este supusă unui control
judecătoresc complex, verificând hotărârile atacate sub toate aspectele –
asupra chestiunilor cu privire la fapte şi a celor cu privire la respectarea şi
aplicarea corectă a legii. Apelul declanşează o nouă judecată a cauzei în
fond, verificându-se hotărârea atacată pe baza probelor examinate de prima
instanţă conform materialelor din dosar şi a oricăror documente noi
examinate de instanţa de apel.
2. Instanţa de apel este liberă în vederea aprecierii probelor, faţă de concluziile
primei instanţe, având în vedere dreptul de apreciere a probelor, administrare
la cererea părţilor a oricăror probe noi pe care le consideră necesare.
3. Sentinţele care pot fi atacate cu apel, pot fi grupate în următoarele categorii:
- sunt supuse apelului sentinţele prin care se soluţionează latura penală şi latura civilă
a cauzei, sentinţele de achitare, sentinţele de condamnare, sentinţe de încetare a
procesului (art. 389-391).
Este posibil apelul asupra cauzei integral, cât şi apelarea separată a laturii penale, fie a
laturii civile a cauzei.
- sunt supuse apelului sentinţele pronunţate la judecarea cauzelor cu aplicarea
procedurilor speciale: procedura în cauzele privind minorii, procedura aplicării
măsurilor de constrângere cu caracter medical, procedura de urmărire şi judecare a
unor infracţiuni flagrante, procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor
privind infracţiunile săvârşite de persoane juridice;
- sunt susceptibile de apelare sentinţele instanţei de revizuire, date în conformitate cu
art. 462, alin. 4 şi art. 464.
5. În alineatul 1 al art. 400 sunt enumerate derogările de la regula generală privind
căreia sunt susceptibile de a fi atacate cu apel toate sentinţele. Sentinţele pronunţate de
judecătorii şi judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea
prevede în exclusivitate o pedeapsă non-privativă de libertate, nu se atacă cu apel dat
fiind faptul că infracţiunile poartă un grad redus de pericol social, astfel legislatorul a
hotărât de a exclude aceste hotărâri din categoria celora cu triplu grad de jurisdicţie.
Argumentul care a determinat legislatorul exclude din categoria hotărârilor
cu triplu grad de jurisdicţie şi sentinţele Curţi de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie
este determinat de înaltul grad de pregătire şi competenţă a judecătorilor ce
funcţionează în cadrul acestor instituţii.
În categoria altor sentinţe pentru care legea nu prevede calea apelului de atac
incluse, spre exemplu, sentinţa de respingere a cererii de revizuire (art. 462, alin. 4,
sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei art.509, alin. 6),
legislatorul a lăsat rezervă în cazul unor eventuale noi norme de procedură penală.
6. Atacarea cu apel a încheierilor este prevăzută de alineatul 2 al articolului 400 unde
se arată că încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu
sentinţa. În asemenea cazuri este vorba de încheieri care de regulă preced soluţionarea
în fond a cauzei şi sunt considerate a face parte integrantă din hotărârea care
soluţionează fondul. Încheierile, sub aspectul modalităţilor de realizare a apelului pot
fi grupate în câteva categorii: încheieri supuse apelului o dată cu fondul, încheieri
83
atacate imediat după pronunţare şi încheieri care nu pot fi apelate. În primul grup se
includ încheierile susceptibile de a fi atacate cu apel potrivit art. 400 o dată cu fondul.
Încheierile din această categorie se dau în cursul judecăţii. Din această categorie fac
parte încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra probelor (spre exemplu:
respingerea cererii de amânare a şedinţei de judecată pentru prezentarea probelor
suplimentare, art. 327). Încheierile pronunţate asupra cererilor formulate (art. 346),
încheierile asupra măsurilor procesuale (spre exemplu, măsurile care se iau faţă de cei
ce tulbură ordinea în timpul şedinţei de judecată, aducerea silită ş.a.). În al doilea grup
de încheieri se includ încheierile care se referă la cheltuielile de judecată cuvenite
martorului, expertului, interpretului, traducătorului şi apărătorului. Titularii au dreptul
de a ataca cu apel încheierea imediat după pronunţare, apelul, însă va fi soluţionat
după pronunţarea sentinţei şi examinat împreună cu sentinţa. În al treilea grup se
includ unele încheieri care nu pot fi atacate cu apel. În asemenea situaţii legea expres
trebuie să prevadă care este calea de atac asupra încheierii respective (spre exemplu,
art. 185, alin. 4).
7. Indiferent de faptul când au fost pronunţate încheierile, dacă au fost sau nu atacate,
în toate cazurile de apelare a sentinţei instanţa de apel va fi obligată să examineze şi
condiţiile de pronunţare a încheierilor, chiar dacă nu există apel separat asupra
încheierilor.
8. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi
de drept şi tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanţă în cazul în care
aceasta nu reflectă adevărul şi se face prin desfăşurarea normală obişnuită a
procesului penal (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 26 din 26.12.2000
„Cu privire la practica examinării cauzelor penale în ordine de apel”; în continuare
Hotărârea nr. 26).
9. În baza apelului se face o nouă judecată în fond a cauzei apreciindu-se probele din
dosar şi utilizându-se posibilitatea administrării unor noi probe. Apelul poate fi
exercitat împotriva hotărârilor penale nedefinitive. (Hotărârea nr. 26).
Articolul 401.Persoanele care pot declara apel
1. Dreptul de a declara apel aparţine fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi
au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă. Dreptul fiecărui titular este
independent de dreptul la apel a celorlalţi titulari.
2. Procurorul nu exercită apelul în numele propriu, în scopul realizării
drepturilor şi intereselor personale. Procurorul poate declara apel împotriva
tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe această cale. Procurorul
declară apel în ce priveşte latura penală sau latura civilă în defavoarea sau în
favoarea părţii, inclusiv şi a inculpatului. Procurorul este obligat să facă apel
împotriva hotărârilor judiciare ilegale sau neîntemeiate (Hotărârea nr. 26).
Dreptul procurorului de a declara apel în favoarea inculpatului rămâne
problemă controversată. Poate declara apel procurorul care nemijlocit a
participat la examinarea cauzei în fond sau de procurorul ierarhic superior.
Procurorul ierarhic superior este (vezi legea cu privire la procuratură ce s-a
făcut).
3. Inculpatul e în drept de a ataca atât latura penală, cât şi latura civilă sub toate
aspectele. Inculpatul e în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de
încetare a procesului şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării.
Cerinţele inculpatului pot privi doar propria situaţie, el neavând dreptul de a
viza şi situaţia altor persoane. Deci, inculpatul având dreptul de a ataca o
sentinţă de achitare, va putea face doar în ce priveşte partea în care el însuşi a
fost achitat, hotărârea neputând fi criticată pe motivul că instanţa a achitat în
mod greşit alt inculpat.
4. Dacă apelul este semnat de persoane, din numele cărora el este declarat sau
de apărătorul, care nu a participat în şedinţa primei instanţe, instanţa de apel
urmează să clarifice în şedinţă cine este autorul apelului nesemnat şi dacă
apărătorul a fost împuternicit de a întocmi şi declara apel. În dependenţă de
circumstanţele constatate îl va examina în fond ori îl va considera
inadmisibil. În cazul în care inculpatul a refuzat să declare apel, este de acord
cu sentinţa, nu susţine apelul declarat de apărător, apelul urmează a fi respins
ca inadmisibil (Hotărârea nr. 26).
5. Dreptul părţii vătămate de a declara apel este limitat de către prevederile art.
276. În aceste condiţii partea vătămată poate ataca hotărârea în ce priveşte în
mod exclusiv latura penală a cauzei, sub orice aspect. Partea vătămată poate
să ceară condamnarea inculpatului, dacă prima instanţă l-a achitat sau a
dispus încetarea procesului, poate cere majorarea pedepsei, sau înlăturarea
pedepsei condiţionate, poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei.
În cazul în care partea vătămată este recunoscută şi ca parte civilă, aceste
două calităţi se cumulează. În cazul în care, din motive întemeiate, partea
vătămată nu poate participa la examinarea cauzei şi printr-o încheiere a
instanţei a fost recunoscută ca parte vătămată altă persoană, acestei persoane
îi aparţine dreptul de a declara apel (Hotărârea nr. 26).
6. Partea civilă şi civilmente responsabilă sunt titulari ai dreptului de apel
numai în ce priveşte latura civilă a cauzei. Partea civilă nu va avea dreptul de
a declara apel cu privire la încadrarea juridică a faptei sau la individualizarea
pedepsei etc. Partea civilă şi civilmente responsabilă poate viza şi aspecte
84
 legate de latura penală a cauzei dacă acestea au rezonanţe asupra modului de
rezolvare a laturii civile cum ar fi legătura de cauzalitate dintre infracţiune şi
prejudiciul ce se urmăreşte. De pildă, partea civilă ar putea ataca hotărârea cu
privire la achitarea inculpatului pe temeiul inexistenţei faptei, sau prin
necomiterea faptei de către inculpat. Reexaminarea însă va avea loc numai în
ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă poate face apel numai
referitor la despăgubirile la care a fost obligată potrivit sentinţei (Hotărârea
nr. 26).
7. Faptul că persoana a înaintat acţiunea, dar nu şi-a formulat intenţiile până la
pronunţarea sentinţei nu poate fi ca piedică pentru precizarea pretenţiilor în
faţa instanţei de apel. În cazul în care persoana nu a făcut declaraţii de
constituire ca parte civilă şi nu a solicitat despăgubiri în faţa primei instanţe,
ea va pierde dreptul de a o face în faţa instanţei de apel.
8. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul de apel independent de
voinţa inculpatului. Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă pot face
apel apărătorul şi reprezentantul legal.
9. Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul declară apel doar în
ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite lor. Acestea sunt cheltuieli de
deplasare, de întreţinere, venitul de la care au fost lipsite în legătură cu
participarea în instanţă, retribuirea sau onorariul cuvenit.
10. Categoria altor persoane ale căror interese legitime au fost prejudiciate
printr-o măsură sau printr-un act al instanţei se includ persoanele fizice sau
juridice care nu sunt parte la dosar, dar care au suferit în urma măsurii sau
actului instanţei de judecată o lezare a interesului personal, cum ar fi
sechestrarea sau confiscarea bunurilor, organizaţia obştească sau colectivul
de muncă, căruia i-a fost încredinţat sub cauţiune, spre reeducare şi corectare
a unui inculpat în lipsa demersului organizaţiei sau colectivului etc.
(Hotărârea nr. 26). Pot fi de asemenea titulari, persoane care fiind citate în
primă instanţă, care au dobândit de la inculpat bunuri ulterior ridicate şi
restituite părţii vătămate.
Articolul 402.Termenul de declarare a apelului
1. Termenul de apel este un termen procesual legal, durata lui fiind stabilită de
legea procesual penală. La calcularea termenului de apel determinant este
constatarea momentului de la care începe să decurgă. Termenul de apel
începe să decurgă în momente diferite în raport cu calitatea procesuală a
titularului dreptului de apel.
2. Pentru procuror termenul decurge de la momentul pronunţării sentinţei, iar în
cazul redactării ei – de la data anunţării în scris despre redactare.
3. Pentru celelalte părţi care au fost prezente la pronunţarea hotărârii termenul
curge de la pronunţare. În cazul în care acestea au lipsit, sau redactarea
hotărârii a fost amânată - de la data comunicării în scris despre redactarea
sentinţei (Hotărârea nr. 26). Această situaţie este atât pentru apărător, cât şi
pentru inculpatul lăsat în libertate sau celelalte părţi prezente la pronunţarea
sentinţei.
4. Pentru inculpatul care este arestat termenul de apel decurge din momentul
înmânării copiei de pe sentinţa redactată. Pentru părţile care au lipsit de la
pronunţarea sentinţei, termenul de apel decurge din momentul primirii
comunicării. Pentru martorul expert, interpret, traducător şi apărător care
ataca hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, termenul de
apel începe să curgă îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus
asupra cheltuielilor judiciare, dar nu poate depăşi termenul de 15 zile după
pronunţarea sentinţei. Această situaţie se extinde şi asupra intereselor
persoanelor ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură
sau printr-un act. Excepţie în cazul de faţă o are cazul de suspendare a
procesului prevăzut de art. 349 a Codului de procedură penală.
5. Codul de procedură penală prevede şi o situaţie când atât procurorul ierarhic
superior, cât şi noul apărător ales după declararea apelului de către inculpat
au dreptul de a declara apel suplimentar. În acest apel se pot invoca noi
motive de apel care pot viza orice latură a cauzei penale.
6. Atât procurorul ierarhic superior, cât şi noul apărător nu sunt legaţi de
motivele invocate în apelul de bază. Aceste persoane sunt limitate de
termenul de 15 zile după înregistrarea cauzei în instanţă.
7. Înregistrarea are loc în momentul (când) persoanele au dreptul de a renunţa
sau a-şi retrage sau modifica unele din motivele de apel invocate în prima
cerere de apel. Obligatoriu despre acest fapt trebuie anunţate părţile la care se
transmit copiile de pe apeluri suplimentare. Instanţa decide cât timp trebuie
acordat părţilor pentru pregătirea către judecarea apelului, în cazul în care li
s-a înmânat copiile apelurilor suplimentare.
Articolul 403.Repunerea în termen a apelului
1. Termenele procedurale nu pot fi întrerupte sau suspendate. Nerespectarea
termenului de apel ca termen procedural duce la decăderea din dreptul de a
exercita calea de atac. Apelul introdus după expirarea termenului este respins.
85
 În unele situaţii, subiecţii procesuali nu au posibilitatea de a declara apel din
unele motive care nu depind de voinţa lor. Cu scopul de a ocroti interesele unor
asemenea categorii de subiecţi procesuali, în legea procesual penală este
instituţia de repunerii în termen a apelului. Prin intermediul acestei instituţii cel
care nu a declarat apel în termen va putea declara ulterior când va dovedi că
neexercitarea căii de atac s-a datorat unor motive întemeiate. Până la
soluţionare repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea
hotărârii.
2. Condiţiile care sunt prevăzute de art. 403 sunt cumulative: întârzierea de
declarare a apelului a fost declarată din motive întemeiate. Acestea sunt:
calamitate naturală, accident, boală etc. Instanţa de apel are funcţia de a aprecia
dacă situaţia invocată de apelant constituie în mod efectiv cu cauze de
împiedicare a declarării apelului (Hotărârea nr. 26). În caz contrar cererea de
repunere în termen este respinsă.
3. Un alt motiv este faptul că apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la
începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Aceste
condiţii îl privesc doar pe inculpat şi partea civilmente responsabilă, deoarece
împotriva lor poate fi începută executarea (Hotărârea nr. 26). Prin începerea
executării pedepsei se înţelege prima zi de încarcerare, în cazul pedepsei
privative de libertate, sau după caz sechestrarea bunurilor părţii civilmente
responsabile etc.
4. Capacitatea de admitere de repunere în termen a apelului o are instanţa de apel.
O dată cu admiterea repunerii în termen apelul se consideră ca şi cum ar fi
introdus în termen şi produce efectul unui asemenea apel. În cazul respingerii
cererii de repunere în termen apelul va fi respins ca atare. La examinarea cererii
de repunere în termen instanţa urmează să se pronunţe cu motivaţia respectivă
în textul deciziei. În caz de repunere în termen această concluzie se va include
şi în dispozitivul deciziei.
Articolul 404. Apelul peste termen
Apelul peste termen este o formă specială a apelului obişnuit şi apare ca o
posibilitate pentru părţile care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţarea
sentinţei de a declara apel. Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea
sentinţei dacă suspendarea nu este dispusă de instanţa de apel.
1. Prima condiţie ca apelul să fie considerat ca declarat peste termen este cea că
participantul la proces a lipsit atât de la judecată cât şi de la pronunţarea
sentinţei de asemenea nefiind informat despre adoptarea sau redactarea
sentinţei. Aceasta înseamnă că partea a lipsit la toate termenele de judecată,
ceea ce înseamnă că partea nu a cunoscut ce s-a judecat, care a fost hotărârea şi
când a început să curgă termenul de apel, adică partea nu a cunoscut că s-a
judecat o asemenea cauză. Dacă pe parcursul procesului partea nu a participat
la judecarea cauzei, dar a fost prezentă la pronunţarea sentinţei, ea va fi privată
de dreptul de a solicita recunoaşterea apelului peste termen.
2. Condiţia a doua determină că apelul trebuie să fie declarat nu mai târziu de 15
zile de la data începerii executării pedepsei sau încasărilor despăgubirilor
materiale. Ca şi în cazul repunerii în termen aceste condiţii îl privesc doar pe
inculpat şi partea civilmente responsabilă deoarece împotriva lor poate fi
începută executarea (Hotărârea nr. 26).
3. Admiterea apelului peste termen este prerogativa instanţei de apel care trebuie
să se pronunţe cu motivaţia respectivă în textul deciziei indicând acest fapt în
dispozitivul deciziei.
Articolul 405. Declararea apelului
1. Declaraţia în privinţa titularului este determinantă la declanşarea judecăţii în
apel. Manifestarea voinţei de a utiliza apelul se materializează prin declararea
apelului. Art. 405 stabileşte care formă trebuie să o ia cererea de apel.
2. Formalităţile prevăzute de alin. 2 al art. 405 nu sunt determinante în ce priveşte
fondul apelului. Devierea de la aceste formalităţi nu poate servi ca temei de
respingere a apelului ca atare.
3. Pentru persoana care nu poate să semneze cererea se atestă de către un judecător
de la instanţa cărei hotărâri se atacă sau poate fi atestată de primarul localităţii
unde domiciliază apelantul. Legea nu stabileşte care ar fi motivele pentru care
apelantul nu poate semna. Acestea însă pot fi boala, infirmitatea, neştiinţa de
carte etc.
4. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă. Această prevedere
legală asigură operativitatea judecării apelului, cât şi posibilitatea de a stabili
toate apelurile declarate astfel evitând hotărâri contradictorii. De la regula
generală, potrivit căreia apelul se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă
există o excepţie: persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia
locului de detenţie.
5. Cererea de apel se depune la instanţa, a cărei hotărâre se atacă cu un număr de
copii conform numărului participanţilor la proces, cu excepţia persoanei arestate,
care poate depune cerere de apel la administraţia locului de deţinere fără a anexa
copii. Lipsa copiilor respective nu este temei de a reţine trimiterea dosarului la
86
 instanţa de apel (Hotărârea nr. 26). În situaţia când apelantul s-a adresat direct în
instanţa de apel, apelul nu va fi considerat nul, deoarece legea nu permite această
situaţie ca motiv de nulitate. Ca motiv de apel în cerere pot fi:
a) de fapt – generate prin aprecierea greşită a probelor ori a faptelor şi
circumstanţelor cauzei sau din insuficienţa probelor administrate,
din neconcordanţa acestora cu starea de fapt constatată de instanţă;
b) de drept – care cuprind orice violare sau aplicare greşită a legii
materiale sau procesuale (Hotărârea nr. 26);
6. Ain. 5 al art. 405 stabileşte că administrarea de noi probe poate avea loc doar la
cererea procurorului sau avocatului care nu au participat la examinarea cauzei în
primă instanţă, chiar dacă apelul este o cale de atac de fapt şi de drept. Excepţia
în acest caz o constituie situaţia când existenţa probei nu a fost cunoscută de către
procuror sau avocat care a participat la judecarea cauzei în primă instanţă sau
dacă cererea de administra probe a fost respinsă de către prima instanţă.
7. Termenul de 5 zile în care instanţa de fond trebuie să transmită dosarul împreună
cu apelul şi cu copiile acestuia este un termen premtoru, adică legea nu prevede
nici un temei ca instanţa de fond să poată reţine dosarul mai mult de 5 zile.
Articolul 406. Renunţarea la apel
1. Renunţarea la apel este unul din drepturile titularului care poate utiliza calea
de atac. Renunţarea la apel este o manifestare de voinţă în mod expres a
părţii care declară că nu va utiliza calea de atac apelul.
2. Renunţarea la apel poate fi realizată numai cu respectarea unor condiţii. Pot
renunţa la apel numai părţile. Renunţarea va fi valabilă numai după
pronunţarea sentinţei deoarece dreptul la apel apare numai după pronunţarea
hotărârii, renunţarea la acest drept nu poate fi efectuată mai înainte ca acest
drept să se nască, adică nu se poate de renunţat la apel cu anticipaţie.
Renunţarea la apel se va putea de realizat până la expirarea termenului de
declarare a apelului. Renunţarea după expirarea termenului nu va mai avea
efectul respectiv de renunţare expresă şi va fi o renunţare tacită, echivalentă
cu nedeclararea apelului.
3. Dacă partea a introdus apel în termen, însă ulterior a declarat că renunţă la
apel, aceasta nu va fi o renunţare legală, ci o retragere a apelului. Renunţarea
la apel nu poate fi condiţionată. Partea nu poate renunţa la apel cu condiţia că
o altă parte va renunţa şi ea la această cale de atac.
4. Renunţarea la apel nu poartă un caracter definitiv. Asupra renunţării se poate
reveni înăuntrul termenului de declarare a apelului.
5. Declaraţia de renunţare sau de revenire asupra renunţării poate fi făcută
personal de partea care a declarat apel, sau prin mandat special.
6. Cererea scrisă se depune la instanţa de fond. După expirarea termenului de
apel în cazul renunţării instanţa de fond transmite dosarul instanţei de apel
care este în drept de a înceta procedura, adică chiar dacă există renunţare
expresă la apel, dosarul se transmite instanţei de apel.
Articolul 407. Retragerea apelului
1. Retragerea apelului ca şi renunţarea la apel este un refuz de a utiliza calea de atac.
Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului însă presupune existenţa
unui apel declarat. Retragerea apelului poate privi atât latura penală, cât şi latura
civilă sau cauza poate fi luată în integru. Retragerea apelului poate fi şi parţială.
Spre deosebire de renunţarea la apel care poate fi revocată retragerea apelului este
irevocabilă, oricare ar fi fost motivul retragerii, chiar dacă partea a comis o eroare
de fapt sau de drept.
2. Retragerea apelului poate avea loc până la începerea cercetării judecătoreşti. În
cazul retragerii apelului instanţa nu este obligată de a verifica temeinicia cererii
de retragere a apelului.
3. Retragerea apelului trebuie să fie făcută de către apelant. Nu poate o altă persoană
retrage apelul în numele celui care l-a declarat. Excepţie de la regula generală
este în cazul retragerii apelului declarat de către procuror. Doar procurorul
ierarhic superior este în drept de a retrage apelul declarat de către procurorul care
a participat la examinarea cauzei în fond.
4. Retragerea apelului se poate face în scris sau verbal. Declaraţia scrisă se face sau
la instanţa care a pronunţat sentinţa, sau la instanţa de apel. Declaraţia verbală se
face numai în faţa instanţei de apel (Hotărârea nr. 26). Chiar dacă declaraţia de
retragere a apelului a fost depusă la primă instanţă şi dosarul nu a fost transmis
încă instanţei de apel, verificarea acestei declaraţii se face în instanţa de apel.
5. Oricare dintre titulari poate retrage apelul declarat. Pot să îşi retragă apelul nu
numai părţile, ci şi martorii, experţii, interpreţii, traducătorii şi apărătorii care au
înaintat apel în legătură cu cheltuielile judiciare cuvenite lor.
6. În cazul retragerii apelului instanţa de apel va pronunţa o încheiere prin care va
lua act de demersul privind retragerea apelului. Dacă sunt declarate mai multe
apeluri din care unul sau câteva sunt retrase instanţa de apel urmează să ia act de
87
 toate apelurile retrase, altfel se va considera că apelul nu a fost soluţionat
(Hotărârea nr. 26).
Articolul 408. Efectul suspensiv al apelului
1. Declararea apelului are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii
pronunţate de prima instanţă suspendare ce va continua pe întreg procesul
judecării apelului. Apelul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura
penală, cât şi cea civilă.
2. Efectul suspensiv al apelului poate fi total atunci când sentinţa este atacată în
întregime, parţial, atunci când apelul vizează ori numai latura penală, ori numai
latura civilă.
3. Apelul are efect suspensiv numai în cazul în care a fost declarat în termen. Apelul
declarat după expirarea termenului poate avea efect suspensiv numai după ce a
fost recunoscut de instanţa de apel şi repus în termen. Apelul peste termen nu are
efect suspensiv, însă instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate.
Apelul procurorului şi apelul declarat de inculpat, dacă nu vizează anumite
dispoziţii ale sentinţei, are un efect suspensiv total (Hotărârea nr. 26).
4. Dacă prin sentinţă sunt condamnate mai multe persoane pentru infracţiuni
diferite, iar unul din inculpaţi prin acţiunile sale nu este integrat cu alţii şi nu a
declarat apel, efectul suspensiv al apelului nu se referă asupra lui. (Hotărârea nr.
26).
5. De la regula generală, potrivit căreia declaraţia apelului are ca efect suspendarea
executării hotărârii pronunţate, există şi unele derogări. Astfel, potrivit art. 398
dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea
pedepsei sau a fost condamnat la pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa
lui a fost încetat procesul penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest
propune imediat libertate, chiar în sala de şedinţă de judecată. Aceasta înseamnă
că în asemenea situaţii prezentul va fi pus în libertate, chiar dacă cineva a declarat
apel.
Articolul 409.Efectul devolutiv al apelului şi limitele lui
Prin efect devolutiv se promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat
judecata şi cu pronunţarea unei soluţii fără a desfiinţa prealabil hotărârea examinată.
Potrivit art. 409 instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a
declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu
calitatea pe care apelantul o are în proces. Însă, în cadrul acestor limite instanţa este
obligată ca în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să
examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia
apelantului.
1. Prin declararea apelului nu se provoacă o reluare a judecăţii care s-a încheiat prin
pronunţarea hotărârii, ci prin o verificare multilaterală în fapt şi în drept a
sentinţei, verificare care se efectuează în măsura în care hotărârea a fost atacată,
măsura ce constituie conţinutul expresiei „efect devolutiv”.
2. Instanţa de apel este sesizată cu fapta în care a fost învinuită persoana, neputând
judeca decât în limitele sentinţei de care a fost legată având dreptul de a schimba
calificarea faptei, de a examina probe noi, instanţa nu se poate pronunţa asupra
altor fapte sau a altor persoane decât şi asupra celor care au constituit obiectul
examinării în primă instanţă. Dar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra
unor fapte sau persoane incluse în rechizitoriu şi susţinute de procuror în cadrul
judecăţii, instanţa de apel va avea dreptul de a se pronunţa asupra lor.
3. Instanţa nu poate modifica calitatea procesuală a persoanei în sensul agravării
situaţiei. Efectul devolutiv al apelului nu este limitat de motivele invocate de
apelant. Adică, simpla declarare a apelului este suficientă pentru ca instanţa de
apel să examineze cauza sub toate aspectele în limitele în care apelantul doreşte.
Apelul trebuie să fie admis indiferent de faptul dacă instanţa de apel judecând
cauza a depistat unele erori în hotărârea primei instanţe în urma examinării
motivelor expuse în cererea de apel, sau din oficiu instanţa a ridicat şi alte motive
ce lipseau în cerere.
4. Apelul titularilor devoluează cauza în dependenţă de calitatea procesuală a lor.
Apelul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă. În cazul când
apelul procurorului este declarat fără a arăta expres persoana la care se referă acest
apel, are efect devolutiv integral, instanţa de apel punând în discuţie toate faptele şi
situaţia tuturor persoanelor. În cazul declarării apelului de către procuror în defavoare
efectul devolutiv este limitat la inculpatul sau inculpaţii la care se referă apelul.
Apelul declarat de procuror are efect devolutiv atât în sensul atenuării situaţiei
părţilor, iar în sensul agravării numai în cazul când el solicită aceasta privitor la partea
concretă (Hotărârea nr. 26).
5. În apelul declarat de inculpat instanţa de apel casând sentinţa atenuează situaţia
prin pronunţarea unei hotărâri sau trimiţând cauza la o nouă judecare. Instanţa de
apel poate confirma justeţea soluţiei pronunţate de prima instanţă prin respingerea
apelului. În baza efectului devolutiv instanţa nu se poate pronunţa şi asupra
situaţiei altor persoane deoarece acestea este obiectul efectului extensiv. În apelul
inculpatului ce vizează numai latura penală instanţa de apel are dreptul de a
88
 examina şi alte motive, inclusiv a scuti inculpatul de repararea prejudiciului
material.
6. Efectul devolutiv al apelului părţii vătămate este limitat doar la latura penală şi
doar în cazul în care procesul penal se porneşte la plângerea prealabilă. În cadrul
limitelor laturii penale în cazurile menţionate mai sus instanţa de apel va avea
dreptul de a modifica hotărârea în sensul agravării situaţiei inculpatului, sau a
menţine hotărârea dată de prima instanţă. Nu există o practică unică dacă instanţa
de apel va avea dreptul să atenueze situaţia inculpatului, în rezultat a admiterii
apelului părţii vătămate care cere agravarea acesteia.
7. Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă. În cadrul acestor limite
instanţa de apel va examina însă şi latura penală în ce priveşte existenţa faptului
infracţiunii elementelor constitutive ale infracţiunii dacă însăşi fapta dată a
produs prejudicii materiale. În ce priveşte decizia instanţei de apel, aceasta va fi
limitată doar la latura civilă, cu condiţia că există doar apelul părţii civile. În
cazul când partea civilă atacă sentinţa de achitare pentru inexistenţa faptului,
(sentinţă prin care se respinge acţiunea civilă), instanţa de apel va avea dreptul să
se pronunţe doar asupra laturii civile, situaţia inculpatului rămânând neschimbată.
Instanţa de apel nu va putea să îl condamne pe inculpat ca rezultat al apelului
părţii civile, chiar dacă au fost descoperite unele vicii ale sentinţei primei instanţe
vizând latura penală, care au dus la achitarea nelegală şi neîntemeiată a
inculpatului. În acelaşi moment, instanţa nu va putea reduce volumul
despăgubirilor materiale ca rezultat a admiterii apelului părţii civile, deoarece
aceasta va fi o agravare a situaţiei în propriul apel. În situaţia când într-o cauză
penală sunt mai multe părţi civile, efectul devolutiv al apelului se va limita numai
la fapta, în urma căreia s-au cauzat prejudicii materiale părţii care a atacat
sentinţa. Apelul părţii civilmente responsabile devoluează numai latura civilă şi
numai în limitele intereselor acestei părţi.
8. Apelul altor subiecţi, cum ar fi martorii sau ceilalţi subiecţi auxiliari care vin pe
cheltuielile cuvenite acestora nu devoluează fondul cauzei, ci doar chestiuni
auxiliare.
În cazul în care martorul a înaintat apel împotriva laturii penale, apelul
urmează a fi respins ca inadmisibil, deoarece martorul nu este parte, în legătură cu
fondul cauzei el poate ataca numai chestiunea cheltuielilor judiciare (Hotărârea nr.
26).
Articolul 410.Neagravarea situaţiei în propriul apel
1. Art. 410 stabileşte că instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea o
situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel. Potrivit alin. 2 al art.
410 dispoziţia se aplică şi în cazul în care apelul a fost declarat în favoarea
unei părţi de către procuror. Cu alte cuvinte, în calea de atac hotărârea poate
fi modificată numai în favoarea celui care a exercitat-o.
2. Esenţa şi importanţa acestui principiu constă în faptul de a asigura şi a
garanta libertatea folosirii căii de atac de către părţi fără teama că o dată
exercitată calea de atac le poate înrăutăţi situaţia.
3. În sfera de aplicare, acest principiu este supus anumitor reguli. În primul
rând, se cere de menţionat că acest principiu este limitat în folosirea căii
proprii de atac. Este imposibilă agravarea situaţiei părţii numai în cazul când
există un singur apel al său sau mai multe apeluri dar între părţi nu există
interese contrarii. De exemplu, apelul declarat de mai mulţi inculpaţi sau de
mai multe părţi civilmente responsabile.
4. Dacă în cauză există un apel al altei părţi opuse, situaţia părţii care a declarat
apel poate fi înrăutăţită ca rezultat al admiterii apelului părţii opuse. De pildă
există apelul inculpatului şi apelul în defavoare al procurorului. În asemenea
situaţii o dată cu admiterea apelului procurorului şi agravarea situaţiei
inculpatului nu se va considera că este o încălcare a acestei reguli.
5. Regula neagravării situaţiei se aplică tuturor titularilor dreptului de apel, cu
excepţia procurorului. Aceasta însemnă că odată ce procurorul a atacat
hotărârea în defavoarea inculpatului, instanţa de apel având dreptul de a-i
agrava situaţia în orice sens, va putea lua şi o hotărâre care să atenueze
situaţia inculpatului, însă în cazul când apelul procurorului a fost declarat în
favoarea unei părţi, instanţa de apel nu va avea dreptul să agraveze situaţia
ei.
6. Instanţa nu va putea recunoaşte starea de recidivă a inculpatului ca urmare a
admiterii apelului acestuia, chiar dacă prima instanţă în mod greşit nu a
recunoscut-o. Instanţa nu poate recunoaşte alte circumstanţe agravante, sau
nu poate înlătura alte circumstanţe atenuante ca rezultat al admiterii apelului
inculpatului, chiar dacă prima instanţă a comis o eroare în acest sens.
7. Se va considera agravare a situaţiei dacă se va schimba încadrarea juridică a
faptei într-o infracţiune mai grea în urma apelului declarat de inculpat, chiar
dacă durata pedepsei nu se va majora.
8. Partea civilă atacând hotărârea pe motivul că de prima instanţă a fost respinsă
sau nesoluţionată acţiunea civilă sau au fost acordate despăgubiri civile într-o
sumă mai inferioară decât cea la care s-a pretins nu poate obţine în urma
89
 examinării în apel, ca rezultat al admiterii apelului acestuia o micşorare a 5.
despăgubirilor. Va fi o agravare a situaţiei părţii civile înlăturarea solidarităţii
inculpaţilor de la plata despăgubirilor civile.
9. Apelul părţii civilmente responsabile poate viza obligarea greşită la
despăgubirile materiale. În asemenea situaţii va fi o încălcare a principiului
neagravării situaţiei şi majorarea despăgubirilor acordate părţii civile, ca
rezultat al admiterii apelului părţii civilmente responsabile.
10. Regula neagravării situaţiei, se aplică şi la alţi subiecţi procesuali, martorul,
expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul care au atacat hotărârea cu
privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. În acest sens se interzice de a
reduce cheltuielile ce s-au acordat de prima instanţă acestor subiecţi, dacă în
urma apelului lor instanţa superioară va considera că au fost nejustificat
majorate.
6.
Articolul 411. Efectul extensiv al apelului
Din prevederile art. 111 reiese că instanţa de apel este obligată să examineze
cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel, sau la care
acestea nu se referă, dar instanţa nu este obligată să ia hotărârea şi în privinţa lor,
ci este în drept, adică chiar dacă instanţa va examina situaţia altor persoane din
acelaşi grup procesual, ea nu în toate cazurile va decide şi asupra lor. Pentru a
decide şi asupra altor persoane din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite
condiţii. Aceste condiţii sunt determinate de particularităţile cauzei penale
examinate. De exemplu: în cazul admiterii apelului unui inculpat şi reducerii
pedepsei instanţa poate reduce şi pedeapsa aplicată inculpatului condamnat pentru
aceeaşi faptă, care nu au utilizat calea de atac, dacă situaţia lor este similară din
punct de vedere a circumstanţelor reale şi datelor personale. Aceeaşi situaţia
poate exista şi în cazul în care instanţa achită un inculpat şi constată că situaţia
altor inculpaţi este identică.
Art. 411 cere ca extinderea efectului apelului să nu agraveze situaţia părţilor care
nu au declarat apel, sau la care acesta nu se referă (vezi comentariul la art. 410).

Articolul 412. Repartizarea cauzelor parvenite cu apel, fixarea

1. Prin extindere se înţelege fenomenul care are capacitatea de a-şi lărgi sfera de
acţiune. Efectul extensiv dă posibilitatea ca instanţa de apel să examineze şi
situaţia altor părţi faţă de care hotărârea a rămas definitivă prin neatacare. Instanţa
are dreptul şi nu este obligată de a examina situaţia altor părţi.
2. Efectul extensiv este caracteristic numai căilor ordinare de atac şi se aplică în
situaţia când există o solidaritate procesuală, adică există mai mulţi inculpaţi, sau
există mai multe părţi vătămate, sau mai multe părţi civile care au interese
comune în proces.
3. Esenţa efectului extensiv este de a asigura drepturile persoanei din acelaşi grup
procesual, de a se bucura de modificarea hotărârii în favoarea sa în caz când el
însuşi nu a atacat-o, dar în urma atacării de către un alt subiect din acelaşi grup
procesual s-au depistat erori în ce priveşte toţi subiecţii procesuali din acelaşi
grup. În cazul când nu ar exista efect extensiv, ar putea exista situaţia când un
inculpat atacând hotărârea obţine modificarea ei, iar alt inculpat din aceeaşi cauză
neatacând-o rămâne la situaţia stabilită de instanţa de fond, chiar dacă prima
instanţă a comis anumite erori de fapt sau de drept ce vizau ambii inculpaţi.
4. Efectul extensiv se va realiza cu respectarea anumitor condiţii:
- existenţa unui apel declarat de o persoană care este în drept de a-l înainta;
- părţile care au declarat apel să aibă aceiaşi calitate în proces;
- apelul declarat să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au declarat apel
sau părţilor la care acesta nu se referă (Hotărârea nr. 26).
termenului de judecată a apelului şi prezenţa părţilor
Pentru a asigura examinarea apelului sunt necesare anumite măsuri luate atât
de instanţa care a pronunţat hotărârea, cât şi de instanţa de apel. Măsurile necesare
pentru pregătirea cauzei spre judecare în apel se iau de către preşedintele instanţei de
apel. Preşedintele formează completul de judecată potrivit art. 130 inclusiv stabilind
dacă nu sunt situaţii de incompatibilitate, iar în termen de 3 zile se repartizează
completului de judecată prin rezoluţie. Termenul de 10 zile în care preşedintele
completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza, fixează termen de judecată
este un termen premtoriu.
1. Desfăşurarea şedinţei preliminare este stabilită de preşedintele completului după
consultarea cu ceilalţi judecători. De regula şedinţa preliminară se examinează în
cazul în care părţile în apelurile lor invocă necesitatea examinării probelor noi. În
asemenea condiţii la şedinţa preliminară se examinează lista probelor pe care i le
propun toţi.
2. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor, cărora trebuie să li se înmâneze o
citaţie (informaţie), iar adeverinţa cu indicarea datei primirii să se restituie
instanţei de apel. Lipsa adeverinţei sau neînştiinţarea instanţei de către una din
părţi privind imposibilitatea de a se prezenta este îndeplinită pentru stabilirea altui
termen de judecată. Părţile pot solicita examinarea în lipsa lor (Hotărârea nr. 26).
90
3. Prezenţa inculpatului este obligatorie la judecarea apelului. Totuşi există unele
derogări de la regula generală. Excepţia constă în faptul că inculpatul fiind o parte
în proces are dreptul să refuze să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei, iar
refuzul trebuie să fie confirmat de către apărătorul lui, iar în asemenea cazuri
judecarea apelului are loc în lipsa inculpatului. Neprezentarea în instanţa de apel
a inculpatului care nu se află în stare de deţinere sau a altor părţi legal citate nu
împiedică examinarea cauzei.
4. Dacă însă instanţa de apel consideră că este necesară prezentarea unei părţi, ea
poate lua măsuri pentru asigurarea prezenţei acesteia. În asemenea situaţii
instanţa poate decide aducerea silită a părţii. (referitor la aducerea silită a se
vedea comentariul la art. 199).
5. La judecarea apelului prezenţa procurorului este obligatorie. În caz de
neprezentare a procurorului examinarea se amână cu informarea despre acest fapt
a procurorului ierarhic superior. În cazuri prevăzute de art. 320, procurorul poate
fi sancţionat cu o amendă judiciară.
6. De regulă, la examinarea apelului participă şi avocatul, iar în cazul în care
interesele justiţiei o cer, participarea avocatului este obligatorie. Determinarea
faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de
următoarele criterii:
a) complexitatea cazului;
b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căruia este bănuită sau învinuită
persoana.
Orice criteriu este independent şi nu sunt luate în cumul (a se vedea
Hotărârea Plenului nr. 30 din 9 noiembrie 1998 cu privire la practica aplicării legilor
pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura de apărare a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului).
Articolul 413.Procedura examinării apelului
1. Procedura de examinare a apelului are aceeaşi structură ca şi judecata în fond
cu unele particularităţi specifice acestei căi de atac. În instanţa de apel, ca şi în
instanţa de fond, procedura examinării începe cu o anunţare a cauzei care se va
judeca şi apelul nominal al părţilor. Această procedură este exercitată de către
preşedintele şedinţei, tot el anunţând numele membrilor completului de judecată
cu scopul de a vedea dacă în complet nu a fost inclus un judecător în stare de
incompatibilitate. În caz dacă se va constata că în complet a fost inclus un
asemenea subiect, va apărea necesitatea formării unui nou complet. Cu acest scop
se anunţă numele şi prenumele procurorului, grefierului, precum şi a interpretului
şi traducătorului dacă aceştia participă. După anunţare părţile au dreptul de
formula cereri de recuzare, preşedintele având sarcina de a verifica acest fapt. În
cazul când se înaintează o cerere de recuzare, cererea se examinează potrivit art.
35.
2. Până la trecerea la examinarea propriu-zisă preşedintele este obligat să verifice
dacă sunt anumite cereri sau demersuri, să le examineze şi să se pronunţe asupra
acestora.
3. Sunt cunoscute anumite particularităţi specifice apelului în ce priveşte procedura
de examinare. Procedura poate fi doar limitându-se la susţinerea motivelor de
apel, în asemenea situaţii, examinarea va fi fără o cercetare judecătorească, cât şi
cu cercetare judecătorească în cazul în care părţile invocă necesitatea de
examinare a probelor noi. În cazul când examinarea apelului se va efectua fără
cercetarea judecătorească, limitându-se doar la dezbateri, consecutivitatea
confruntărilor va fi alta decât în primă instanţă (vezi comentariul la art. 377).
4. După regula generală în toate cazurile primul are cuvânt apelantul, apoi intimatul,
apărătorii şi reprezentanţii lor şi în sfârşit procurorul. Excepţie de la această
regulă este în cazul în care există apelul procurorului. În asemenea cazuri primul
are cuvânt procurorul.
5. În cazul în care se va constata că părţile invocă necesitatea administrării de noi
probe, acestea vor formula o cerere în care vor indica probele solicitate şi
mijloacele cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate. Probele solicitate pot fi
cele prevăzute de art. 93 (Hotărârea nr. 26). Cererea de a administra probe noi
trebuie să fie însoţită de indicarea probelor solicitate, cât şi a mijloacelor cu
ajutorul cărora pot fi administrate. Proba va fi administrată dacă vor fi respectate
toate cerinţele legale. Din oficiu instanţa nu va avea dreptul să dispună
administrarea de probe noi.
6. Părţile sunt obligate de a arăta motivele care au împiedicat prezentarea probelor
în primă instanţă. Motive pot fi atât faptul că partea nu a cunoscut despre
existenţa în realitate a probei până la examinarea cauzei în instanţa de apel, sau
prima instanţă nejustificat a respins cererea părţii de a administra proba respectivă
etc. După terminarea cercetării judecătoreşti se acordă cuvântul apelantului,
intimatului, apărătorului şi reprezentantului lui, procurorului. În dezbateri părţile
se vor referi atât la chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se
pronunţe prima instanţă sau cele care au fost stabilite în instanţa de apel, cât şi
asupra chestiunilor de drept. În calitate de chestiuni de fapt se consideră, spre
exemplu, existenţa faptului infracţiunii, comiterea infracţiunii de către inculpat,
împrejurările în care a fost comisă infracţiunea, în caz de complicitate - care este
91
 contribuţia fiecărui coparticipant, dacă datele invocate pot fi considerate
circumstanţe agravante sau atenuante etc. Chestiunile de drept sunt acele care se
referă atât la dreptul material, cât şi la dreptul procesual. De exemplu, dacă fapta
care s-a dovedit întruneşte elementele unei infracţiuni, dacă infracţiunea a fost
săvârşită intenţionat sau din imprudenţă, dacă nu există vreo împrejurare legală
care exclude răspunderea penală, dacă pedeapsa aplicată se încadrează în limitele
legii etc.
7. Respectând regulile de examinare în fond, în apel părţile au dreptul la replică, iar
inculpatul la cuvânt.
8. Procesul verbal se întocmeşte potrivit regulilor generale (vezi comentariul la art.
336).
Articolul 414. Judecarea apelului
. atac. Spre exemplu apelul declarat într-o cauză care potrivit legii se judecă în
1. La examinarea cauzei în apel instanţa examinează în primul rând dosarul care a fost
obiectul de examinare a primei instanţe. Instanţa nu poate purcede la administrarea
probelor noi dacă apelantul invocă greşita apreciere a probelor examinate în instanţa
de fond. Din aceste considerente instanţa va examina în primul rând probele care au
fost examinate în instanţa de fond.
2. Cercetând suplimentar probele administrate de instanţa de fond, instanţa poate să
numească o expertiză suplimentară sau contra-expertiză dacă s-a constatat că raportul
expertului nu este suficient de clar sau complet, sau concluziile nu sunt întemeiate, a
fost încălcată ordinea procesuală de efectuare ş.a. Instanţa de apel este în drept să
reexamineze orice probă care a fost obiectul de examinare în prima instanţă. În aceste
condiţii instanţa din oficiu poate examina proba, inclusiv de a audia martori, etc.
3. Doar când este necesitatea de a examina probe noi, instanţa nu este în drept din
oficiu de a administra probe noi ci doar la solicitarea părţilor. La solicitarea părţii
aflate în imposibilitate de a prezenta proba respectivă instanţa de apel îi va acorda
sprijinul prevăzut de lege. Instanţa de apel nu este limitată în dreptul de a reaudia unii
martori, coordona verificarea aceloraşi date sau situaţii de către alţi experţi, sau
specialişti etc. (Hotărârea nr. 26).
4. Instanţa de apel cercetează şi judecă cauzele ce sunt supuse spre examinare în fapt
şi verifică hotărârea atacată pe baza materialelor din dosar, cât şi a altor probe
prezentate în instanţa de apel (Hotărârea nr. 26).
5. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel
invocate de către apelant. Nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor
invocate echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, iar decizia urmează a fi casată
cu rejudecarea din nou a acuzei în apel (Hotărârea nr. 26).
Articolul 415.Decizia instanţei de apel
1. Respingerea apelului are loc în teri cazuri. Respingerea apelului ca tardiv este
atunci când a fost declarat după expirarea termenului prevăzut de art. 402,
excepţie fac cazurile când apelul este repus în termen, sau recunoscut ca apel
peste termen (art. 403 – 404). În situaţia recunoaşterii apelului ca tardiv
instanţa nu mai examinează legalitatea şi temeinicia apelului, adică nu poate fi
vorba despre o examinare în fapt şi în drept a hotărârii atacate, ceea ce
înseamnă că nu se verifică fondul cauzei. În cazul respingerii apelului ca tardiv
sentinţa rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.
2. Apelul este inadmisibil în situaţia când legea nu admite o asemenea cale de
primă şi în ultimă instanţă, sau privind infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă non-privativă de libertate, apelul asupra sentinţelor pronunţate de
curţile de apel sau de Curtea Supremă de Justiţie, apelul declarat separat
împotriva unei încheieri care nu este susceptibilă apelului.
3. Un alt caz de respingere a apelului ca inadmisibil este faptul că persoana care a
declarat apelul nu este titular al dreptului de apel, spre exemplu, apelul făcut de
partea civilă asupra laturii penale, sau a unei persoane care nu s-a constituit ca
parte vătămată ş.a. Se va considera de asemenea inadmisibil apelul inculpatului
asupra unei hotărâri de achitare asupra inexistenţei faptului infracţiunii. Va fi
inadmisibil apelul declarat împotriva unei hotărâri pe care aceiaşi parte o
atacase anterior printr-un alt apel care fusese soluţionat în fond.
4. Apelul este nefondat în cazul în care verificând sentinţa atacată sub toate
aspectele instanţa de apel a ajuns la concluzia că hotărârea atacată este legală şi
temeinică verificând fondul cauzei. Dacă în cazul respingerii apelului ca tardiv
sau inadmisibil instanţa nu examinează fondul, atunci declararea apelului ca
nefondat trebuie să fie ca rezultat al judecării complete a cauzei. Prin
respingerea apelului ca nefondat soluţia primei instanţe este confirmată integru.
5. Admiterea apelului prevede soluţia pronunţată în cazul când instanţa de apel ca
rezultat al examinării căii de atac constată că sentinţa atacată este contaminată
de vreun viciu sub aspect de fapt sau de drept material sau procesual. Ca
rezultat al admiterii apelului are loc desfiinţarea hotărârii în limitele efectului
devolutiv şi extensiv, cât şi a neagravării situaţiei părţii apelate. Admiţând
92
 apelul instanţa casează sentinţa totală sau parţială, rejudecă cauza şi pronunţă o
nouă hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă.
6. Art. 415 în reglementarea actualului cod de procedură penală nu prevede
transmiterea cauzei pentru rejudecare în instanţa de fond. În aceste împrejurări,
indiferent care ar fi motivul de admitere a apelului, instanţa de apel va rejudeca
cauza, chiar dacă va apărea necesitatea de a administra noi probe, fapt ce ar
provoca termeni mai îndelungaţi de examinare a cauzei.
7. Motive de admitere pot fi diferite, cel mai esenţial motiv care poate determina
necesitatea administrării de noi probe este nerezolvarea fondului cauzei. Se
consideră că fondul cauzei nu a fost rezolvat atunci când hotărârea primei
instanţe nu conţine concluzii dacă există sau nu fapta, inculpatul este sau nu
vinovat de săvârşirea acestei fapte, dacă prima instanţă condamnându-l pe
inculpat pentru una din infracţiunile imputate a omis să se pronunţe asupra
alteia şi nu sunt examinate probele administrate pentru a cunoaşte adevărul cu
privire la fondul cauzei (Hotărârea nr. 26). O nerezolvare a fondului cauzei sub
aspectul laturii civile există şi în cazurile în care prima instanţă, stabilind fapta
inculpatului, nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile sau a separat nelegal
acţiunea civilă de acţiunea penală lăsând-o nesoluţionată. În aşa caz instanţa de
apel nu va putea adopta o nouă hotărâre din imposibilitatea de a stabili exact
suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ea va admite în principiu acţiunea,
urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să se decidă în ordinea
procedurii civile.
Nu reprezintă o nerezolvare a fondului cauzei cazurile de încetare a
procesului penal atunci când:
- lipseşte plângerea părţii vătămate, în cazurile în care prezenţa acesteia este
obligatorie;
- a avut loc împăcarea părţii vătămate cu inculpatul în cazurile care pot fi
pornite numai la plângerea părţii vătămate;
- a intervenit amnistia sau a expirat termenul de prescripţie, ori a decedat
inculpatul;
- legea nouă înlătură pedeapsa penală pentru fapta imputată inculpatului;
- există o hotărâre definitivă în privinţa inculpatului referitoare la aceiaşi
învinuire;
- inculpatul la momentul comiterii faptei social periculoase nu a atins vârsta la
care potrivit legii poate fi atras la răspundere penală.
Nu există o nerezolvare a fondului când instanţa nu a stabilit tipurile de
închisoare în care urma să fie executată pedeapsa, sau la data de la care începe
executarea pedepsei; nu s-a pronunţat asupra măsurii preventive; nu s-a examinat
aplicabilitatea prevederilor legii privitoare la corpurile delicte, cheltuielile de judecată,
procedura şi termenul folosirii căii respective de atac (Hotărârea nr. 26).
8. Alte motive de casare a sentinţei în instanţa de fond pot fi unele încălcări a legii
procesual-penale, cum ar fi reglementări ce vizează competenţa instanţei după
materie sau după calitatea persoanei, compunerea completului de judecată,
publicitatea şedinţei de judecată, obligativitatea participării procurorului,
inculpatului, apărătorului interpretului, traducătorului în şedinţa de judecată
(Hotărârea nr. 26).
9. Poate fi ca motiv de casare şi citarea nelegală a părţii atunci când nu i-a fost
trimisă citaţia, nu a primit-o, când citaţia nu cuprinde toate menţiunile cerute
(data, ora, incinta, adresa), când citarea s-a făcut la altă adresă decât cea
indicată, când lipseşte dovada de înmânare a citaţiei, primirea căreia persoana o
contestă etc. În cazul în care persoana legal citată nu a avut posibilitatea să se
prezinte şi nu a anunţat despre aceasta instanţa, având posibilitatea să o facă, ea
nu are dreptul să atace hotărârea invocând acest motiv. Imposibilitatea de a se
prezenta trebuie să fie motivată printr-un caz fortuit sau un caz de forţă majoră
de asemenea şi prin imposibilitate de a anunţa despre aceasta (Hotărârea nr.
26).
10. Decizia instanţei de apel este pusă în executare din momentul adoptării, chiar
dacă partea are dreptul la calea de atac a recursului care nu are efect suspensiv.
Din momentul pronunţării în termen de 5 zile dosarul se transmite instanţei de
fond pentru executare (vezi comentariul la art. 418).
Articolul 416. Chestiuni complementare
1. Art. 416 prevede dreptul instanţei de a soluţiona unele chestiuni
complementare care nu se referă la fondul cauzei. Reieşind din faptul că
instanţa de apel examinează cauza după regulile primei instanţe ea poate
relua cercetarea judecătorească în cazul în care constată că este necesar de a
examina sau reexamina o oarecare probă. Când va stabili că o împrejurare de
care ar putea depinde soluţionarea cauzei nu este suficient lămurită.
Chestiunea dată poate fi soluţionată în cadrul aceleiaşi şedinţe sau a altei
şedinţe cu citarea părţilor.
2. Instanţa de apel poate aplica dispoziţiile referitoare la repararea pagubei,
examinând dacă prima instanţă s-a pronunţat asupra prejudiciilor materiale
cauzate prin infracţiune şi recunoscute prin declararea acţiunii civile. În
asemenea situaţii instanţa e în drept de a aplica unele măsuri asiguratorii
93
 pentru repararea prejudiciului şi garantarea executării pedepsei amendei, prin
sechestrarea bunurilor mobile sau imobile în conformitate cu art. 203 – 210.
3. Instanţa poate hotărî şi asupra măsurilor preventive. Conducându-se de
prevederile art. 329 instanţa va avea dreptul să dispună aplicarea, înlocuirea
sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului.
4. În categoria chestiunilor complementare asupra cărora poate hotărî instanţa
de apel se include şi chestiunea cu privire la cheltuielile judiciare.
5. Legea lasă în seama instanţei stabilirea cercului de probleme de care depinde
soluţionarea completă a apelului care vor fi soluţionate de către instanţa de
apel.
Articolul 417. Conţinutul deciziei instanţei de apel
1. În hotărârea nr. 11 din 24.04.2000 „Cu privire la practica
adoptării hotărârilor în cadrul examinării cauzelor penale de către instanţele
judecătoreşti în ordine de apel şi recurs plenul Curţii supreme de Justiţie a dat
explicaţie asupra conţinutului deciziei instanţei de apel şi recurs.
Deciziile instanţei de apel constau din 3 părţi:
- introductivă;
- descriptivă;
- dispozitivă.
2. În partea introductivă se indică timpul şi locul emiterii deciziei, denumirea
instanţei de apel sau recurs, numele şi prenumele membrilor completului de
judecată, ale procurorului şi grefierului, apărătorului, interpretului, numele şi
prenumele apelanţilor, cu indicarea calităţii lor procesuale, hotărârea atacată,
numele şi prenumele, patronimicul, anul naşterii condamnaţilor, achitaţilor sau
persoanelor în privinţa cărora procesul a fost încetat, conform actelor de
identitate. În cazul în care instanţa extinde examinarea apelului prin efectul
extensiv şi asupra altor inculpaţi care nu au atacat hotărârea, se va indica şi
numele, prenumele acestora. În cazul neaplicării acestui efect se va arăta că
hotărârea în privinţa acestora nu este atacată şi nu se verifică. În partea
introductivă a deciziei se introduce conţinutul dispozitivului sentinţei atacate sau
a încheierii, precum şi menţiunile despre îndeplinirea procedurii legale de citare a
părţilor.
3. Partea descriptivă a deciziei se începe cu expunerea succintă a faptelor de
săvârşirea cărora inculpatul este declarat vinovat sau a învinuirii sub care a fost
pus, apoi se va expune fondul apelului, ori recursul declarat, conţinutul
solicitărilor părţilor participante în şedinţa judiciară, argumentelor suplimentare.
În continuare în decizie se expune concluzia generală a instanţei pe marginea
apelului şi temeiurile de fapt şi de drept, motivele adoptării soluţiei respective. În
continuare instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate
în apel. Nerespectarea acestor cerinţe echivalează cu nerezolvarea fondului
cauzei.
4. În cazul în care instanţa de apel, la cererea părţilor, a administrat probe noi,
urmează să le descrie în textul deciziei cu aprecierea lor.
5. În caz de admitere a apelului de dispunere a rejudecării cauzei, decizia instanţei
trebuie să cuprindă analiza probelor pe acre s-a bazat instanţa pronunţând
hotărârea, să indice din ce motive ele sunt considerate insuficiente pentru
confirmarea concluziilor instanţelor judecătoreşti, care cerinţe ale legii au fost
încălcate de către instanţa de judecată, precum şi măsurile care urmează să le
întreprindă la o nouă judecare. În caz de casare a sentinţei de condamnare cu
pronunţarea hotărârii noi de achitare a condamnatului sau în caz de casare a
sentinţei de achitare cu condamnarea celui achitat, decizia în partea descriptivă
trebuie să corespundă tuturor prevederilor articolului (285 Cod vechi, vezi codul
nou) în caz de casare.
6. În cazurile în care instanţele de apel sau de recurs vor constata că hotărârile
supuse verificării conţin concluzii ori expresii ce contravin legii, însă nu
influenţează asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii (aplicarea neîntemeiată a
confiscării averii, necesitatea excluderii unor indici ale infracţiunii, a unor
circumstanţe recunoscute ca agravante ori formulări, expresii neadecvate), în
partea descriptivă se va argumenta excluderea lor din textul hotărârii atacate. În
cazurile respective despre aceasta se va menţiona şi în dispozitiv.
7. Judecând apelul şi constatând că acesta este parţial întemeiat referitor la
aprecierea şi încadrarea juridică a faptei, la măsura de pedeapsă şi dozarea ei, sau
la latura civilă, instanţa va motiva partea în care se argumentează o asemenea
concluzie. La întocmirea deciziilor instanţele de apel în mod obligatoriu se vor
referi la normele Codului penal şi Codului de procedură penală indicând concret
care prevederi ale legii au fost încălcate şi în ce constă această încălcare.
8. Dispozitivul deciziilor instanţelor de apel şi apelul trebuie să corespundă
concluziilor făcute de instanţă în partea descriptivă. Considerând hotărârea legală
şi întemeiată, instanţa dispune în dispozitivul deciziei respingerea apelului ori
indicând motivul, indicând totodată hotărârea instanţei care a adoptat această
hotărâre. Dacă se constată că hotărârea atacată este nelegitimă, dispozitivul va
cuprinde indicaţii despre admiterea apelului, părţile care l-au declarat la fel cu
referirea concret la temeiurile respective. În cazul pronunţării unei hotărâri
94
 privind ordinea stabilită pentru prima instanţă, dispozitivul urmează a fi elaborat
ţinându-se cont de articolele 393 – 397.
9. Dacă instanţa a judecat apelurile declarate de mai multe părţi, în dispozitiv
trebuie să se expună concluzia concretă asupra fiecăruia. Omiterea expunerii
concluziei respective se consideră nerezolvarea fondului cauzei.
10. În dispozitivul deciziei instanţei de apel trebuie să se indice faptul că este
executorie, dar părţile au dreptul de a o ataca pe calea recursului în termenul
prevăzut de lege pentru recurs.
11. Timpul aflării inculpatului în stare de arest se include în termenul pedepsei. Din
termenul de arest se calculează potrivit art. 233 (vezi comentariul).
12. Constatând în procesul de judecată a apelului fapte de încălcare a legalităţii şi a
drepturilor omului, o dată cu adoptarea deciziei instanţa emite o încheiere
interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective
persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului. Legea nu prevede o formă
specială pentru decizia interlocutorie. În ea trebuie să fie indicată denumirea
instanţei judecătoreşti, componenţa de judecată şi alţi participanţi la proces, data
adoptării deciziei şi în legătură cu care cauză penală ea este adoptată. În partea
descriptivă a deciziei interlocutorii trebuie să fie expuse faptele, constatate de
instanţa judecătorească, pe care ea consideră necesar să le aducă la cunoştinţa
organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului.
13. În dispozitivul unei asemenea decizii se expune succint hotărârea în fond a
instanţei judecătoreşti şi cui este ea adresată. Decizia interlocutorie se adoptă în
camera de deliberare şi se semnează de completul de judecată. În decizia
interlocutorie nu se indică despre aceea că ea este supusă căii de atac, dar în
cadrul examinării cauzei penale în instanţa de recurs dacă se va constata
netemeinicia adoptării deciziei interlocutorii, ea poate fi anulată.
Articolul 418.Adoptarea deciziei de către instanţa de apel
1. După regula generală deliberarea şi pronunţarea deciziei se face după
încheierea dezbaterilor. În situaţia când apar anumite motive la aprecierea
instanţei de apel, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cu cel mult 10
zile.
2. Deliberarea are loc după regula generală pentru prima instanţă, respectându-
se secretul deliberării. Instanţa hotărăşte asupra procesului în camera de
consiliu unde sunt prezenţi numai membrii comitetului de judecată în faţa
căruia a avut loc examinarea apelului. Judecătorii deliberează sub conducerea
preşedintelui şedinţei. Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi. Preşedintele
şedinţei sau unul din judecători poate avea o opinie separată pe care o va
expune în conformitate cu articolul 339. Rezultatul deliberării se
consemnează în dispozitivul sentinţei şi se semnează de către toţi membrii
completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de către
preşedintele şedinţei asistat de grefier.
3. Decizia se redactează în termen de cel mult 10 zile, redactarea deciziei are
loc în situaţia în care completul de judecată ia o asemenea hotărâre,
redactarea nefiind obligatorie. În cazul în care decizia nu este redactată în
termen de 3 zile se înmânează inculpatului arestat. În cazul în care instanţa
de apel consideră necesitatea redactării deciziei în termen de 3 zile se
înmânează copia de pe dispozitivul deciziei. După semnarea deciziei imediat
inculpatului i se înmânează copia deciziei, iar părţilor li se comunică în scris
despre aceasta. De asemenea inculpatului care nu cunoaşte limba i se
înmânează traducerea deciziei. După redactarea deciziei instanţa remite în
termen de 5 zile dosarul instanţei de fond pentru executare.
Articolul 419. Procedura de rejudecare
Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară potrivit regulilor
generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.
Rejudecarea cauzei se va efectua cu respectarea principiului publicităţii
şedinţei de judecată, respectarea prevederilor legale cu privire la compunerea
completului de judecată, soluţionarea chestiunilor privind incompatibilitatea ş.a.
Secţiunea a 2-a
Recursul ordinar
§ 1. Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel
Articolul 420. Hotărîrile supuse recursului
 Recursul este o cale ordinară de atac care poate fi folosită
împotriva hotărîrilor pronunţate asupra fondului cauzei de către instanţele inferioare.
Este o cale ordinară pentru că aparţine desfăşurării obişnuite a procesului penal.
Recursul este o cale de atac preponderent de anulare parţial
devolutivă destinată a repara, în principal, erorile de drept comise în instanţele de
95
fond, în hotărîrile date. El este o cale de reformare, deoarece în cazul admiterii sale,
hotărîrea atacată este desfiinţată total sau parţial.
 Recursul prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este o cale de atac ordinară, întrucît este un act obişnuit în
desfăşurarea normală a procesului penal, se efectuează într-un
termen fix stabilit de lege şi înlătură posibilitatea ca hotărîrea de
fond să devină irevocabilă;
- este o cale de atac comună care se exercită în toate cauzele
penale;
- este o cale de atac, în principal, de drept, întrucît provoacă
un control parţial, numai în drept. El repune în discuţie nu întreaga
cauză, ci numai chestiunile de drept sau de drept şi de fapt şi pentru
motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru nulităţi de
fond şi de formă, adică pentru erori de drept substanţiale (materiale)
şi procesuale (formale). Starea de fapt nu este supusă controlului
instanţei de recurs;
- este o cale de atac de anulare, deoarece tinde la obţinerea
casării sau anulării hotărîrii atacate;
- este o cale de atac ireverenţioasă, întrucît se adresează
întotdeauna unor instanţe judecătoreşti superioare;
- nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei de fond, ci doar
o reverificare a hotărîrii atacate pe baza lucrărilor şi materialelor din
dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de
recurs;
- este o cale de atac uşor accesibilă.
 Recursul este o cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză
penală. Există două forme de recurs distincte, după cum promovează un al doilea sau
al treilea grad de jurisdicţie. În principiu, recursul corespunde celui de-al treilea grad de
jurisdicţie, atunci cînd este îndreptat împotriva hotărîrilor pronunţate de către instanţa
de apel, însă această cale de atac se poate îndrepta şi împotriva hotărîrilor primei
instanţe, respectiv celor care nu sunt supuse apelului.
Capitolul IV, secţiunea a 2-a „Recursul ordinar” reglementează în
paragraful 1 - recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, care corespunde celui
de-al treilea grad de jurisdicţie, iar în paragraful 2 - recursul împotriva hotărîrilor
judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul şi promovează un al
doilea grad de jurisdicţie.
 Codul de procedură penală determină cu precizie, prin art.420
CPP RM obiectul recursului, adică hotărîrile ce pot fi atacate cu recurs. Este foarte
important ca hotărîrile susceptibile de recurs să fie complete şi cu claritate arătate în
cuprinsul legii, pentru ca, pe de o parte, persoanele îndreptăţite să atace hotărîrea să
aibă cunoştinţă de dreptul lor şi, de pe altă parte, să evite declararea unor recursuri
inadmisibile, ceea ce ar conduce la punerea în executare a hotărîrii cu întîrziere, iar
pentru părţi ar însemna timp pierdut şi cheltuieli inutile.
Hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului,
recursului în anulare, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de recurs în
rejudecarea cauzei se numeşte decizie. Toate celelalte hotărîri date de instanţe în
cursul judecăţii se numesc încheieri. Pot fi atacate cu recurs deciziile şi încheierile
pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel .
Pot fi atacate cu recurs atît latura penală cît şi latura civilă a cauzei.
De asemenea, este posibilă atacarea separată cu recurs a laturii penale
sau a laturii civile a cauzei, în dependenţă de persoanele care îşi volorifică acest drept.
 În conformitate cu prevederile alin.1 art.420 CPP RM pot fi
atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.
Acestea sunt deciziile prin care se soluţionează cauza în fond în apel,
asigurîndu-se un control de drept asupra hotărîrilor de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal, cît şi deciziile prin care se soluţionează, în apel, orice
cerere introdusă în baza unor dispoziţii, referitoare la punerea în executare a hotărîrii
penale (cum sunt deciziile instanţei de apel pronunţate în cazul cererii de amînare sau
întrerupere a executării pedepsei, ori în privinţa unor schimbări necesare în executarea
unor hotărîri sau în rezolvarea unor incidente ce se pot ivi în cazul punerii în
executare a unor măsuri de siguranţă sau educative).
 Nu sunt supuse recursului următoarele decizii:
- deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea
cauzei;
- deciziile prin care s-a luat act de retragere a apelului, dacă
legea prevede această cale de atac;
- deciziile instanţei de recurs;
- deciziile instanţei de recurs în anulare sau revizuire;
- deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de
competenţă.
 Încheierile pot fi atacate cu recurs, de regulă, numai odată cu
decizia recurată, chiar dacă au fost date după pronunţarea hotărîrii.
În această categorie sunt incluse:
- încheieri care soluţionează chestiuni premergătoare
fondului cauzei şi au fost date în timpul judecăţii şi anume: încheieri
prin care instanţa dispune asupra administrării probelor sau cererilor
96
 formulate de părţi; încheieri prin care instanţa ia măsuri pentru buna
desfăşurare a procesului penal, cum sunt cele privind respingerea
cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată ori cele
privind extinderea acţiunii penale sau a procesului penal;
- încheieri care au fost date după pronunţarea deciziei
recurate (de înlăturare a unor omisiuni vădite sau de interpretare a
erorilor materiale).
 Încheierile care nu pot fi atacate cu recurs sunt:
- încheierile prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau
s-a admis recuzarea (art.35 alin.3 CPP RM);
- încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunţat
decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.
 Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele:
- în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 401 CPP nu
au folosit calea apelului;
- cînd apelul a fost retras dacă legea prevede această cale.
Totdată, persoanele care nu au declarat apel împotriva sentinţei, pot
declara recurs împotriva deciziei date în apelul de larat de altă persoană, prin care i s-a
întrăutăţit situaţia.
Procurorul, care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care
a fost admis apelul declarat din partea apărării.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Recurs declarat de o parte care nu a folosit calea de atac apelul.
Prin sentinţa judecătoriei militare au fost condamnaţi M.I, G.V. şi C.O. prin
decizia Colegiului penal al Curţii de apel a fost respins apelul procurorului depus
în privinţa M.I. şi G.V. ca fiind nefondat. Judecînd recursul Colegiul penal al CSJ
la respins în privinţa inculpaţilor respectivi- ca nefondat şi ca inadmisibil- în
privinţa lui C.O.
Solicitînd casarea sentinţei şi în privinţa lui C.O., procurorul nu a ţinut cont
că nu este în drept să o facă întru cît nu a respectat procedura de atac, nu a atacat
cu apel sentinţa în privinţa lui C.O. Conform art.327 al.4 CPP (redacţia 1961) nu
pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.307
CPP (redacţia 1961) nu au folosit calea apelului. Din aceste motive recursul în
privinţa lui C.O. a fost considerat inadmesibil.
CSJ, nr.1ca- 205/2002 din 17.12.2002
Notă: normele articolelor 327 şi 307 CPP (redacţia 1961) au fost reiterate
în articolele 420 şi 401 CPP (redacţia 14.03. 2003, în vigoare din 12.06-2003).
Articolul 421. Persoanele care pot declara recurs
 În principiu, căile de atac ordinare pot fi folosite de orice
persoană ale cărei interese au fost lezate prin actul justiţiei. Această regulă corespunde
principiului constituţional al accesului liber la justiţie, prevăzut de art.20 din
Constituţia Republicii Moldova.
 Calea de atac a recursului are caracter personal în raport cu
diversele părţi care o exercită. Aceasta înseamnă că dreptul de recurs al fiecărei părţi
este independent de dreptul de recurs al celorlalte.
 În art.421 CPP RM sunt indicate expres persoanele care pot
declara recurs; acestea sunt persoanele indicate în art.401 din acelaşi cod, care se aplică
în mod corespunzător.
 Deci, pot declara recurs:
- Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă.
Sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate
şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
- Partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în
care procesul penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia
în condiţiile legii;
- Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte
latura civilă;
- Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în
ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
- Orice persoană ale cărei interese legitime au fost
prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
 Pentru a declara recurs, persoanele trebuie să îndeplinească două
condiţii:
97
 - să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul cînd s-a
pronunţat hotărîrea care face obiectul recursului;
- subiecţii să aibă un interes real în exercitarea căii de atac şi
în obţinerea pe calea casării a unei alte hotărîri [16, pag.292].
 Necesită de avut în vedere că persoanele indicate în alin. (1) pct.
2) – 6) art. 401 CPP pot declara recurs doar pirn intermediul avocatului .
 În cazul în care recursul prevăzut în art.421 CPP RM este
declarat de altă persoană decît procurorul sau avocatul, recursul se restituie persoanei
care l-a declarat cu o scrisoare de însoţire, explicîndu-i-se modul de declarare a
acestuia.
Articolul 422. Termenul de declarare
 Căile ordinare de atac sunt supuse unor condiţii nu numai de
fond, ci şi de formă, în rîndul cărora pe primul plan se situează cele legate de termenul
de folosire a lor.
Termenul de recurs este un termen procesual legal, deoarece
durata lui este stabilită prin lege. El nu poate fi nici lungit, nici scurtat de instanţa de
judecată. El este absolut şi are caracter imperativ, în sensul că depăşirea lui atrage
decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar dacă totuşi recursul a fost
declarat după expirarea termenului, el urmează a fi respins ca tardiv. În fine, termenul
de recurs este determinat şi fix, prin aceea că durata lui – stabilită prin lege – este
invariabilă.
 Conform prevederilor cuprinse în art. 422 CPP:
- termenul de recurs este de 2 luni de la data pronunţării
deciziei de apel, dacă legea nu dispune altfel;
- în cazul redeactării deciziei, termenul de 2 luni începe să
curgă din momentul înştiinţării în scris a părţilor despre semnarea
deciziei redactate.
 Momentul de la care începe să curgă termenul de atac, este
riguros precizat de lege – el fiind, în mod exclusiv, acela al comunicării deciziei
redactate – nu numai pentru că astfel este reglementată cea mai eficace modalitate de
luare la cunoştinţă a celor hotărîte de instanţă, dar şi pentru că acest moment este
punctul de plecare al unui termen fatal, a cărui depăşire duce la decăderea părţilor din
dreptul de a folosi calea de atac.
Articolul 423. Retragerea recursului
De rînd cu dreptul de a declara recurs, legiuitorul a învestit partea care
se poate folosi de acest drept şi de dreptul de a retrage recursul.
Făcînd expres trimitere la art.407 CPP RM, în art.423 CPP RM
legiuitorul prevede că „părţile îşi pot retrage recursul”. Însă, legiuitorul nu indică
urmările renunţării la recurs şi ale retragerii acestuia. Asemenea prevederi în acest
articol, precum şi în art. 407 CPP RM, erau necesare.
Ţinînd seama că recursul e ultima cale ordinară de atac, ar fi fost strict
necesar să se explice părţii care, în urma diverselor circumstanţe, poate chiar erori
grave, s-a decis a-l retrage, urmările retragerii recursului ordinar, dat fiind că
declararea recursului în anulare este extrem de dificilă, mai cu seamă că declararea
acestuia nu mai depinde de dorinţa părţii care şi-a retras recursul ordinar declarat de
ea însăşi.
În cazul retragerii recursului, instanţa de recurs încetează procedura
recursului .
Articolul 424. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui
Prin efect al cererii, instanţa de recurs capătă dreptul de a judeca cauza
sau de a înfăptui o nouă judecată. Devoluţia promovează o verificare a modului cum
s-a desfăşurat judecata şi soluţionarea fără o desfiinţare prealabilă a hotărîrii.
Legea reglementează un efect devolutiv parţial în cazul recursului după
apel constituind cel de-al treilea grad de jurisdicţie, deoarece instanţa de recurs
examinează numai în limitele temeiurilor prevăzute în art.427 CPP RM.
Potrivit art.424 CPP RM, instanţa de recurs judecă recursul numai cu
privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea
pe care acesta o are în proces.
Conform al.1 pct.1 art.435 CPP RM, odată cu respingerea recursului ca
inadmisibil, hotărîrea atacată se menţine. În asemenea situaţii nu se implică
desfiinţarea hotărîrii atacate. Potrivit al.1 pct.2 al aceluiaşi articol casarea parţială sau
totală a hotărîrii atacate poate avea loc numai după admiterea recursului. Aceste două
prevederi ale legii ce privesc admiterea sau respingerea recursului sunt expres
prevăzute pentru a delimita situaţiile cînd instanţa de recurs are sau nu dreptul de a
interveni pentru a menţine sau casa hotărîrea atacată.
98
JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele prevăzute articolul
427 CPP.
Recursul vizat nu conţine temeiurile prevăzute în articolul 427 CPP, prevedere
imperativă prevăzută de art.424 al.2 CPP. Această dispoziţie legală defineşte
natura juridică a recursului ca fiind o cale de atac devolutivă de drept.
CSJ, nr.1ra-63/2004 din 24.02.2004
Articolul 425. Neagravarea situaţiei în propriul recurs.
În practica judecătorească este posibilă situaţia cînd instanţa a fost
sesizată cu declaraţia de recurs să constate că soluţia pronunţată de instanţa desesizată
constituie unele vicii şi necesită a fi reformată în defavoarea părţii care a utilizat calea
de atac. Această situaţie ar impune stingherirea părţilor de a ataca hotărîrile
judecătoreşti şi nerealizarea drepturilor sale în procesul penal.
Graţie acestui fapt, Codul de procedură penală art.425 expres revede că
instanţa de recurs soluţionînd cauza nu poate crea o situaţie mai gravă pentru
persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs. Deci, pe baza căii de atac
utilizată de titular, hotărîrea poate fi reformată numai în favoarea lui.
În materia recursului, îşi găseşte aplicare regula potrivit căreia nu se
poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac, cunoscută sub denumirea de non
reformatio in pejus.
Regula „non reformatio in pejus” are ca scop neîngrădirea voinţei părţii
de a ataca hotărîrea judecătorească. Regula neagravării situaţiei îşi va găsi realizare în
cazul în care nu există un recurs contrar prin care să se urmărească promovarea unor
interese opuse..
Articolul 426. Efectul extensiv al recursului şi limitele lui
Noţiunea de „extensiv” se defineşte ca un fenomen ce are capacitatea de
a se extinde, adică a-şi lărgi sfera de acţiune. Din prevederile art.426 CPP RM se
subînţelege că instanţa de recurs este obligată să examineze cauza prin extindere cu
privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se
referă. Din acelaşi articol reiese, de asemenea, că instanţa nu este obligată să ia
hotărîrea şi în privinţa lor, ci este în drept. adică chiar dacă instanţa va examina
cauza în privinţa altor persoane din acelaşi grup procesual, ea nu va decide
întotdeauna şi asupra lor. Pentru a decide şi asupra altor persoane din acelaşi grup
procesual sunt necesare anumite condiţii:
 Extinderea efectului căilor de atac să nu agraveze situaţia părţilor,
dacă acestea nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă
dacă s-a decis admisibilitatea recursului.
 În cazul admiterii recursului unui inculpat şi reducerii pedepsei,
instanţa poate reduce şi pedeapsa aplicată coinculpatului condamnat
pentru aceeaşi faptă, care nu a utilizat calea de atac, dacă situaţia lor
este similară din punct de vedere al circumstanţelor reale şi datelor
personale.
 De asemenea, instanţa de control judiciar trebuie să achite şi pe
inculpatul care nu a utilizat calea de atac, dacă situaţia lui este
identică inculpaţilor recurenţi achitaţi. Legea (art.426 CPP RM)
Aşadar, de calea de atac declarată de o parte, profită şi celelalte părţi
din acelaşi grup procesual, chiar dacă acestea nu au declarat-o. ele vor profita şi în
situaţia cînd pentru cel care a atacat hotărîrea, calea de atac este nefondată, neputîndu-
se subordona situaţia părţilor care nu au declarat-o, temeiniciei recursului părţii care a
utilizat calea de atac.
Spre deosebire de recursul declarat împotriva hotărîrilor judecătoreşti
pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, acest fel de recurs nu are efect
suspensiv. Deciziile instanţelor de apel sunt susceptibile de a fi puse în executare din
momentul adoptării.
Articolul 427. Temeiurile pentru recurs
Hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara
erorile de drept comise de instanţele de fond şi de apel. Subliniem că în cazul cînd
recursul constituie al treilea grad de jurisdicţie legea stabileşte expres anumite motive
de casare, prevăzute de art.427 CPP RM. După regula generală, motivele recursului pot
constitui numai erori de drept, fiind determinate expres de lege. Aceasta înseamnă că
alte motive de casare decît cele enumerate imperativ în cuprinsul art.427 CPP RM nu
pot exista. Motivele recursului nu pot consta în erori de fapt, cu excepţia prevederilor
p.12 art.427 CPP RM, ci numai în erori de drept.
Erorile de drept pot fi:
- erori de drept formal sau procesuale;
- erori de drept material sau substanţiale.
99
 Instanţa de recurs controlează de asemenea dacă faptele au fost constatate
de către instanţa de fond şi apel cu respectarea regulilor de drept material sau formal.
Chestiunea dacă un fapt este constatat conform legii este, de regulă, o chestiune de
drept, întrucît priveşte încadrarea juridică dată faptei săvîrşite. Dar aceeaşi chestiune
poate fi privită şi ca una de fapt. Cu toate acestea, ea va fi supusă controlului instanţei
de recurs pentru că faptul nu poate fi primit ca stabilit atunci cînd respinge dreptul.
Limitarea recursului la anumite motive se face cu scopul de a evita
examinarea a treia oară, a cauzei în ansamblu, ca examinarea în prima instanţă, ci se
controlează numai corectitudinea aplicării dreptului la faptele constatate de fond, cu
respectarea normelor dreptului material şi procesual.
 Astfel, hotărîrile judecătoreşti sunt supuse casării în următoarele
temeiuri:
1. Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa
după materie sau după calitatea persoanei.
Nerespectarea competenţei materiale sau personale a
instanţelor de fond conduce la nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate.
Prin competenţă după materie se are în vedere că organul
judecătoresc şi-a depăşit sfera atribuţiilor şi a examinat o cauză penală care era de
competenţa unui organ superior.
În acest sens se va constata încălcare a competenţei după
materie numai în cazul cînd organul inferior nu-şi va declina competenţa, deoarece
potrivit art.44 al.3 CPP RM nu se acceptă declinarea de competenţă cu trimiterea
într-o instanţă ierarhic inferioară a cauzei a cărei examinare s-a început în şedinţa
de judecată la instanţa ierarhic superioară.
Prin competenţă după calitatea persoanei se are în vedere că
instanţa a încălcat prevederile legale potrivit cărora instanţele judecătoreşti au
competenţa de a examina cauzele penale în raport cu calitatea făptuitorului
implicat în cauza respectivă, şi anume:
- competenţa Judecătoriei Militare (art.37 CPP RM);
- competenţa curţilor de apel (art.38 CPP RM);
- competenţa Curţii Supreme de Justiţie (art.39 CPP RM).
2. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost
încălcate prevederile articolelor 30, 31 şi 33 CPP RM.
Acest caz se referă la următoarele circumstanţe şi confirmă
încălcarea de către instanţa de fond a regulilor privind compunerea instanţei de
judecată (art.30 CPP RM). Aceasta are în vedere atît aspectul constitutiv, cît şi cel
funcţional al noţiunii de compunere. Compunerea instanţei fiind o condiţie
esenţială a judecăţii, neregularitatea ei conduce la casarea deciziei.
Drept motiv de casare serveşte şi existenţa împrejurărilor care
exclud participarea judecătorului la judecarea cauzei penale.
Casarea pentru acest motiv, după cum arată practica, are drept
consecinţă casarea nu numai a hotărîrii, dar şi a tuturor actelor procesuale cum
sunt soluţionarea unor cereri ale părţilor, efectuată în prima instanţă.
Legea stabileşte că încheierea instanţei de judecată asupra
recuzării nu este susceptibilă de atac (art.35 al.3 CPP RM). În cazul cînd partea
consideră că au fost încălcate prevederile art.33 CPP RM, aceasta atacă întreaga
hotărîre, motivul fiind cel expus în art.427 pct.2 CPP RM.
3. Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de
cazurile cînd legea prevede altfel.
Publicitatea şedinţei de judecată este reglementată sub
sancţiunea nulităţii absolute. Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare
atunci cînd legea permite acest lucru. Nepretinzînd de a fi exhaustivi, putem
considera ca motiv de casare în acest aspect următoarele situaţii:
- judecarea cauzei în şedinţa închisă cînd nu există cazurile
prevăzute de art.18 CPP RM,
- hotărîrea nemotivată a instanţei de judecată de a judeca cauza în
şedinţă închisă,
- nerespectarea regulilor procedurii judiciare în timpul judecării
cauzei în şedinţă închisă,
- pronunţarea deciziei în şedinţă închisă.
Nu se poate considera ca motiv de casare faptul că inculpatul a
fost îndepărtat printr-o încheiere din sala de şedinţă pentru tulburarea ordinii
conform art.334 CPP RM. Însă faptul că decizia nu s-a pronunţat în prezenţa lui
sau nu i s-a adus la cunoştinţă imediat după pronunţare, conform aceloraşi
prevederi, va fi motiv de casare.
4. Judecata a avut loc fără participarea procurorului,
inculpatului, precum şi a apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd
participarea lor era obligatorie potrivit legii.
 În conformitate cu prevederile cuprinse în art.320 CPP RM,
procurorul prezintă învinuirea în toate cauzele penale în numele statului, participarea
procurorului la şedinţa de judecată în toate cauzele este obligatorie. Potrivit al.7
100
art.412 CPP RM, participarea procurorului la judecarea apelului, este de asemenea
obligatorie.
Încălcarea acestor prevederi conduce la casarea totală a
hotărîrilor instanţelor.
 Potrivit art.321 CPP RM, judecarea cauzei în primă instanţă şi în
instanţa de apel are loc cu participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege.
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:
- cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;
- cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în
instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi
de apărătorul lui;
- examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni
uşoare cînd inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi,
după caz, a reprezentantului lui legal este obligatorie.
În virtutea al.5 art.412 CPP RM, se poate afirma cu certitudine că
neprezentarea inculpatului care nu se află în stare de arest şi e legal citat în instanţa de
apel, nu poate conduce la casarea hotărîrii acestei instanţe.
 Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi efectuarea neprezentării
lui necesită de verificat, reieşind din prevederile art. 322 CPP.
Necesită de reţinut, că la judecarea apelului participarea avocatului este
obligatorie, dacă interesele justiţiei o cer (alin. 7 art. 412 CPP).
 Încălcarea prevederilor art.16 CPP RM ce stabilesc drepturile
persoanelor care participă la proces şi nu cunosc limba în care se
desfăşoare procesul judiciar de a beneficia de serviciile interpretului,
conduce la casarea hotărîrilor judecătoreşti.
5. Cauza a fost judecată în primă instanţă sau în apel fără citarea legală a unei
părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa
despre această imposibilitate.
În conformitate cu prevederile art. 351 CPP la numirea cauzei spre judecare
instanţa de judecată dispune citirea persoanelor necesare pentru examinarea cauzei.
Citarea părţilor la judecată se efectuează în conformitate cu prevederile art. 319 CPP.
La soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vre-uneia din părţi sau a altor
persoane citate instanţa decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale
capitolului I titlului II CPP (art. 362 CPP). Judecarea apelului, potrivit al.3 art.412
CPP RM se face cu citarea părţilor. Instanţa de apel este în drept de a examina cauza
în lipsa unei părţi legal citate (al.5 art.412 CPP RM), dacă sunt prezentate date ce
confirmă cu certitudine că citaţia a fost înmînată acestei persoane.
Nerespectarea acestor cerinţe conduce la casarea deciziei judecătoreşti.
Pentru a casa decizia este necesară respectarea a două condiţii:
- persoana nu a avut posibilitatea de a se prezenta,
- nu a avut posibilitatea de a anunţa instanţa despre această
imposibilitate.
Probarea acestor circumstanţe e pusă în seama părţii care a atacat hotărîrea
şi lipsa uneia din condiţii duce la respingerea recursului ca nefondat. Persoana care
era în imposibilitate de a se prezenta conform citării, are obligaţiunea de a confirma şi
imposibilitatea de a anunţa instanţa respectivă despre imposibilitatea de a se prezenta.
6. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia
ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau aceasta este expus
neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat
după deliberare.
 Acest temei de casare poate fi aplicat în cazul cînd nu s-a motivat
întemeiat hotărîrea judecătorească. Este necesar ca hotărîrile
pronunţate să fie motivate atît în fapt, cît şi în drept. Obligaţia
motivării hotărîrilor judecătoreşti este cuprinsă în dispoziţiile
articolelor respective art. art. 385-388, 394; 415-417 CPP).
Motivarea deciziei permite instanţelor superioare de a verifica
corespunderea hotărărîrii pronunţate cu legea. Necesită de avut în vedere, că nu numai
nemotivarea hotărîrii, dar şi motivarea insuficientă sau motivarea în termeni generali,
vagi, reprezintă motiv de casare. Nemotivarea ca o omisiune esenţială, apare astfel ca
un viciu de procedură.
 Dispozitivul hotărîrii se întocmeşte în conformitate cu prevederile art.
art. 395, 398, 417 CPP.
Dispozitivul este o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a
hotărît. De aceea el trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Ca hotărîrea să fie
legală, se cere ca părţile constitutive ale infracţiunii expuse în decizie să se afle într-o
corelaţie respectivă. Dispozitivul, fiind o parte esenţială a hotărîrii şi reprezentînd
soluţia aleasă de instanţă, trebuie să coreleze cu motivarea unei asemenea soluţii. În
sens contrar hotărîrea nu va putea vi executată. Ea nu va putea fi executată nici în
cazul cînd dispozitivul va fi lipsit de claritate, de sens etc.
7. Instanţa admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost
introdus tardiv.
Acest motiv de casare se referă la situaţiile cînd, de exemplu, instanţa a
examinat apelul asupra deciziei instanţei de apel, sau în cazul cînd partea a atacat
101
 hotărîrea după expirarea termenului, iar instanţa a examinat calea de atac, chiar
dacă ulterior apelul a fost respins în fond.
8. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre
de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub
învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi
mai blînde.
În această categorie se includ cazurile:
- cînd nu a fost stabilită fapta care corespunde elementelor constitutive ale
infracţiunii, nici mijloacele de probă prin intermediul cărora s-au constatat elementele
constitutive, ori cînd nu au fost stabilite faptele care invocă circumstanţele atenuante
şi agravante ale infracţiunii,
- cînd instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra altei fapte decît cea
care a constituit obiectul învinuirii formulate. În acest caz este permisă numai
reîncadrarea aceleiaşi fapte în baza unei legi mai blînde.
9. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală.
Condiţia esenţială pentru tragerea persoanei la răspundere penală constă în
aceea că fapta imputată să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest motiv de
casare se va aplica şi în cazul cînd la momentul săvîrşirii fapta a fost prevăzută de
lege ca infracţiune, însă la momentul examinării în recurs a încetat a mai fi
considerată ca infracţiune, fiind exclusă din Codul Penal.
În această situaţie s-a încălcat principiul nula poena sine lege, fiindcă nu
se poate dispune condamnarea pentru o faptă neîncriminată de lege şi nu poate exista
pedeapsă fără infracţiune.
10. S-a aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege.
Sistemul dreptului penal stabileşte pedepse relativ determinate, de aceste
limite trebuie să se conducă instanţa la aplicarea pedepsei. Aceste limite sunt:
minimum şi maximum general şi minimum şi maximum special prevăzut pentru
fiecare infracţiune în textul incriminator. Depăşirea minimului sau maximului
pedepsei, adică aplicarea eronată a legii în ceea ce priveşte stabilirea unei pedepse
inexistente serveşte ca motiv de casare.
Ca motiv de casare serveşte şi încălcarea esenţială a prevederilor art. 7, 75-
78 CP RM, care stipulează principiile generale ale individualizării pedepsei.
11. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru
aceeaşi faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea
pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit
decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege.
 O persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal nu mai poate fi urmărită şi judecată
pentru aceeaşi faptă, nici chiar sub o încadrare juridică diferită. Acest motiv de
casare constă în violarea autorităţii de lucru judecat.
 În acest sens se ţine cont în mod obligatoriu de aceea că, în cazurile
cînd a expirat termenul de prescripţie sau a fost adoptat un act de
amnistie, sau persoana a fost graţiată, sau lipseşte plîngerea părţii
vătămate în cazuri stabilite de lege, hotărîrea se casează.
 Răspunderea penală, fiind o răspundere personală şi individualizată,
face ca în caz de deces al persoanei învinuite să fie firesc înlăturată.
12. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
În cazul dat instanţa de recurs supune controlului chestiunea dacă faptelor
stabilite de către instanţele de fond şi de apel li s-a dat o încadrare juridică corectă.
Încadrarea juridică este o chestiune de drept. schimbarea încadrării juridice atrage
întotdeauna casarea hotărîrii instanţei de fond, indiferent de modificarea pedepsei
pronunţate anterior.
Însă, legea nu prevede drept temei de recurs „comiterea unei erori grave
de fapt”. Legea nu deţine nici această noţiune. Literatura de specialitate susţine că
aceasta poate fi constatarea faptelor neconforme cu realitatea, deci contrar legilor
naturii ori ale firii omului. O hotărîre întemeiată pe o apreciere a probelor, pe
constatări de fapte denaturate şi neconforme cu realitatea evidentă, este lipsită de bază
legală. De exemplu, eroarea gravă de fapt este evaluarea greşită a probelor, avînd ca
urmare neaplicarea prevederilor art.146 CP RM cînd din conţinutul întregului material
probator rezultă că inculpatul trimis în judecată pentru săvîrşirea unui omor se afla în
stare de afect cauzată de provocarea din partea victimei sau viceversa, cînd instanţa de
apel, contrar materialului probator incontestabil, administrat de urmărirea penală şi de
instanţa de fond a reîncadrat eronat acţiunile de omor premeditat în acţiuni de omor
săvîrşit în stare de afect.
Eroarea gravă de fapt, pentru a constitui drept motiv de casare, trebuie să
fie:
 esenţială, adică să aibă o influenţă hotărîtoare asupra soluţiei cauzei;
 evidenţă, adică să fie vădită şi contrară probelor existente la dosar;
 preexistentă verificării instanţei de recurs, deci să aparţină instanţelor
de fond;
 de natură a influenţa soluţia procesului, adică datorită eronatei stări de
fapt reţinute să se fi ajuns la pronunţarea unei soluţii greşite de
condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.
102
 În acest sens necesită de completat art.427 CPP RM cu acest temei pentru
recurs.
13. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.
În opinia unor savanţi acest motiv de casare se bazează pe regula melior
lex din dreptul penal, conform căreia în materia aplicării în timp a legii penale, adică,
dacă în intervalul de timp cuprins între momentul săvîrşirii infracţiunii şi judecarea
definitivă a inculpatului a intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea mai
favorabilă. Prin hotărîre definitivă nu se înţelege hotărîrea dată în ultimă instanţă, ci
hotărîrea care nu mai este susceptibilă de vreo cale ordinară de atac. Retroactivitatea
legii penale mai blînde are o referinţă şi la motivele de recurs. Dacă pînă la
pronunţarea hotărîrii definitive a intervenit o lege mai favorabilă, de această lege va
profita condamnatul.
Aceste dispoziţii se cuprind în articolul 10 din noul Cod penal, care prevede o
retroactivitate a legii penale nu doar la caracterul infracţional al faptei, care uşurează
pedeapsa, ci şi în alt mod, ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea.
La momentul actual, în baza art.10 CP RM şi art.427 p.13 CPP RM sunt
înaintate un număr impunător de recursuri în favoarea inculpaţilor.
14. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii
aplicate în cauza respectivă.
În acest caz se aplică în direct prevederile constituţionale, Vezi hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.01.1996 (Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002).
În toate cazurile însă necesită abrogarea sau modificarea legii.
15. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o
încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în
această cauză.
Este necesară în fiecare caz hotărîrea instanţei internaţionale respective.
16. Norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de
aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie.
Acest temei este îndreptat spre unificarea practicii judiciare, dacă nu
necesită ca Curtea Supremă de Justiţie să o revadă.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Cauza a fost judecată în instanţa de apel fără citarea legală
a unei părţi: 1
 Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia:
2, 3, 4
 Apelul a fost întrodus tardiv: 5
 Nu au fost întrunite elementele infracţiunii: 5
 Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită: 6
 A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului: 7
1. Pe parcursul procesului judiciar în prima instanţă a participat
reprezentantul părţii vătămate, admis prin încheierea instanţei de fond. Pentru şedinţa
în instanţa de apel reprezentantul părţii vătămate nu a fost legal citat şi nu a participat
la judecarea cauzei în ordine de apel. Decizia a fost casată în temeiul prevăzut de
art.427 p.5 CPP.
CSJ, nr.4ra-139/ 2003 din 16.12.2003
2. Recursul a fost recunoscut parţial întemeiat în baza temeiului prevăzut în
art.427 p.6 CPP- hotărîrea atacată nu cuprinde motivele, pe care se întemeiază soluţia
şi anume: decizia instanţei de apel nu cuprinde descrierea faptei criminale, modul
săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii. Decizia
a fost casată cu remiterea cauzei spre rejudecare în instanţa de apel.
CSJ, nr.1ra-60/ 2004 din 03.02.2004
3. Procurorul a atacat cu recurs hotărîrile judecătoreşti, invocînd, că
instanţele de fond şi de apel incorect au reîncadrat acţiunile inculpaţilor drept
huliganism agravat însoţit de cinism şi obrăznicie deosebită, solicitînd încadrarea
acţiunilor inculpaţilor în tîlhărie după cum au fost încriminate de către organele de
urmărire penală.
În decizia instanţei de recurs se invocă, că instanţa de apel în cadrul
examinării apelurilor era obligată conform prevederilor art.414 CPP să se pronunţe
asupra tuturor motivelor invocate în apeluri, efectuînd o analiză şi apreciere mai
profundă probelor administrate de către instanţa de fond. Decizia a fost casată în baza
temeiului prevăzut de art.427 p.6 CPP cu remiterea pentru rejudecare în instanţa de
apel în conformitate cu prevederile art.435 p.2 litera „C” CPP.
CSJ, nr.1ra-34/ 2004 din 27.01.2004
4. Recursul a fost înaintat pe motivul că la judecarea cauzei în fond a
participat şi, respectiv, a declarat apel procurorul stagiar. Motivul respectiv nu este
întemeiat legal, adică nu cuprinde motivele prevăzute de lege. S-a stabilit că la
examinarea cauzei în fond a participat, conform ordinului Procurorului General,
procurorul interimar, care este în drept să prezinte învinuirea la judecarea cauzei,
inclusiv să declare apel împotriva sentinţei.
103
 CSJ, nr.1ra-214/2004 din 31.03.2004
5. Instanţa de apel a admis greşit şi a judecat apelul procurorului, deoarece
nu s-a expus referitor la repunerea apelului în termen. După cum s-a stabilit de către
instanţa de recurs, procurorul a depus apelul peste termen. Din textul deciziei instanţei
de apel se conchide, că aceasta nu a repus în termen apelul declarat de procuror, iar
fără a se expune asupra acestei circumstanţe nu era în drept să-l examineze în fond.
Totodată instanţa de recurs a constatat că fapta inculpatului nu conţine toate
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.114 al.2 CP (redacţia 1961)-
lipseşte latura subiectivă. În baza temeiurilor prevăzute de art.427 p.7 şi p.8 Colegiul
penal a admis recursul.
CSJ, nr.1ra/2004 din 13.04.2004
6. Instanţa de recurs a specificat că temeiurile invocate în recurs se
încadrează în prevederile art.427 p.6 şi p.13 CPP. Din expunerea deciziei rezultă că
instanţa de apel nu a luat în examinare motivele invocate de apelant; n-a examinat şi
nu a evaluat concret mijloacele de probă puse la baza hotărîrii de condamnare pe care
apelantul le-a contestat; n-a relevat temeiurile de fapt şi de drept care au dus la
respingerea apelului, precum şi motivele adoptării soluţiei respective. La fel, nu s-a
ţinut cont de faptul că noua lege penală ameliorează situaţia inculpaţilor, astfel
condamnarea lor în baza art.120 al.2 şi art.227 al.1 CP (redacţia 1961) este ilegală.
Prin urmare, la judecarea cauzei în apel au fost încălcate prevederile articolelor 414 şi
417 CPP, ce echivalează cu eroarea judiciară, care la rîndul său conduce nulitatea
deciziei. Eroarea respectivă nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.
CSJ, nr.1ra-27/2004 din 03.02.2004
În baza existenţei cazului de casare prevăzut în art.427 al.6 CPP au fost
adoptate şi alte decizii de recurs. CSJ, nr.1ra-329/2003
din 23.12.2003
CSJ, nr.1ra-313/2003 din 02.12.2003
7. Potrivit art.389 al.2 CPP sentinţa de condamnare nu poate fi bazată, în
mod exclusiv ori în principial, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi
penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.
După cum se invocă în decizia instanţei de recurs, atît sentinţa cît şi decizia
instanţei de apel în partea condamnării în baza art.225-5 al.1 CP (redacţia 1961) sînt
bazate pe declaraţiile a doi martori asistenţi depuse în timpul urmăririi penale şi citate
în instanţa de judecată în absenţa lor, care nu pot constitui bază probatorie pentru
pronunţarea hotărîrii de condamnare. Declaraţiile altor martori sînt contradictorii şi
trezesc îndoieli, care nu pot fi lichidate şi, potrivit legii, sînt interpretate în favoarea
inculpatului. După cum se invocă în decizia instanţei de recurs, probele prezentate în
sprijinul învinuirii nu sînt pertinente şi concludente, astfel nu se dovedeşte cu
certitudine existenţa faptei infracţiunii prevăzute de articolul 225-5 al.1 CP (redacţia
1961).
CSJ, nr.1ra- 11/2004 din 27.01.2004
Articolul 428. Instanţele competente să examineze recursul
Judecarea acestor categorii de recursuri ţine de competenţa exclusivă a
Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, cu excepţia cazurilor, cînd din motive
întemeiate, prevăzute în art. 434 CPP el se va desesiza în favoarea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie.
Articolul 429. Depunerea recursului
Neîndeplinirea prevederilor invocate în prezentul articol pot servi drept
temei de inadmisibilitatea recursului (vezi art. 432 CPP).
Articolul 430. Conţinutul cererii de recurs
Cererea de recurs trebuie să corespundă cerinţelor legii după formă şi
conţinut.
Articolul 430 CPP RM prevede expres ce trebuie să conţină cererea de
recurs.
Recursul se depune în formă dactilografiată de persoanele menţionate în
art.421 CPP RM şi trebuie să fie motivat.
Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărîri judecătoreşti
constituie „elementul volitiv” al atacării, motivele sunt „elementul logic” al acesteia.
Motivele justifică prin arătarea temeiurilor ce stau la baza lui – actul de voinţă pe care
îl reprezintă folosirea căii de atac. Dar rolul motivelor invocate în susţinerea căilor de
atac nu se reduce la simpla aducere la cunoştinţa instanţei superioare a
nemulţumirilor produse de soluţia pronunţată, ci şi a cauzelor acestor nemulţumiri.
104
Prin motivarea căii de atac – în principiu – se precizează şi se delimitează cadrul
discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecăţii acestei instanţe.
Cele două operaţiuni – declararea şi motivarea căii de atac – sunt
întotdeauna distincte şi, din punct de vedere cronologic, succesive, avînd fiecare în
parte, o semnificaţie şi o finalitate proprie, deşi uneori ele se realizează prin acelaşi act
procedural, în sensul că motivele sunt indicate în chiar cererea de recurs.
Nerespectarea cerinţelor prezentului articol (vezi art. 432 CPP) influenţează
la soluţionarea admisibilităţii recursului.
JURISPRUDENŢĂ
Cererea de recurs trebuie să corespundă după conţinut prevederilor art.430
CPP.
În recurs nu a fost indicat în ce constă problema de drept de importanţă
generală abordată în cauza dată, cerinţă invocată în art.430 p.5 CPP. Totodată nu
s-au formulat complet propunerile privind hotărîrea solicitată, cerinţă stipulată în
art.430 p6 CPP. Din lipsa acestora, precum şi neindicarea argumentelor prevăzute
în art.427 CPP, recursul a fost recunoscut inadmisibil.
CSJ, nr.1ra-63/2004 din 23.02.2004
Articolul 431. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs
Procedura pentru examinarea formei date de recurs este nouă, distinctă de
procedura celuilalt recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul).
După primirea cererii, instanţa de recurs îndeplineşte următoarele actele
procedurale preparatorii, enumerate în alin. 1 art. 431 CPP.
Potrivit prevederilor alin. 1 din prezentul articol, preşedintele instanţei de
recurs desemnează unul din judecători să facă un raport în scris asupra recursului.
Competenţa raportului şi conţinutul raportului sînt invocate în alin. alin. (2)
şi (3) art. 431 CPP.
Totodată se consideră, că întocmirea unui raport în scris despre cauza
aflată în recurs se justifică în cazurile mai importante şi complexe, prin studierea în
prealabil a dosarului de către unul din membrii completului de judecată şi prezentarea
obiectivă a cauzei în şedinţa de judecată, luînd cunoştinţă despre principalele aspecte
ale procesului ceilalţi membri ai completului de judecată.
Dacă în cauza examinată sînt declarate mai multe recursuri ale unor părţi şi
al procurorului, se va întocmi un singur raport cu privire la toate recursurile.
Dacă în cadrul întocmirii raportului se va ajunge la concluzia că nu sunt
temeiuri pentru a examina recursul în fond, instanţa de recurs examinează
admisibilitatea, în principiu, fără citarea părţilor.
Articolul 432. Admisibilitatea în principiu a recursului
După cum s-a menţionat, în Raportul de sinteză în cadrul Reuniunii a 7-a a
Preşedinţilor Curţilor Supreme Europene de Justiţie care şi-a ţinut lucrările între 15-17
aprilie 2002 la Tbilisi cu genericul „Casaţia - cîmpul de aplicare, natura şi
gestionarea fluxului de recursuri”, rolul jurisdicţiilor naţionale în reducerea
numărului crescînd de recursuri în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului este
de a întreprinde măsuri în vederea ameliorării funcţionării sistemelor şi procedurilor
de recursuri în casaţie.
Totodată, conform Recomandării № R(95)5 Comitetului de miniştri al
Consiliului Europei, sistemele naţionale de justiţie necesită să întreprindă un şir de
măsuri referitor la reducerea numărului de dosare susceptibile pentru casare. Printre
ele pot fi identificate :
-simplificarea legislaţiei; 
- întărirea autorităţii jurisdicţiei de fond;
- întocmirea recursului de un avocat specializat, însoţită de asistenţă juridică
adecvată pentru a asigura egalitatea justiţiabililor;
- stabilirea regulilor stricte de procedură pentru introducerea recursului;
- atribuirea diferitor sancţiuni contra recursurilor abuzive;
- introducerea unor proceduri de selectare a recursurilor în faţa Curţii de
Casaţie.
La elaborarea noului Cod de Procedură Penală al RM, în special ce se
referă la recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel (art.420-436), în mare
măsură au fost luate în consideraţie concluziile şi recomandările Consiliului Europei.
Avînd în vedere, că recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel
constituie al treilea grad de jurisdicţie, sînt aplicabile şi unele restricţii, cum ar fi
procedura admisibilităţii.
Aceasta derivă şi din prevederile Protocolului al 14-lea adiţional la CEDO,
precum şi din Recomandarea Rec.(2004)6 Comitetului Miniştrilor către Statele
Membre cu privire la perfecţionarea mijloacelor interne de apărare juridică din 12 mai
2004.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
105
 Dispoziţiile art. 432 CPP reglementează procedura de admisibilitate în
principiu a recursului, temeiurile de inadmisibilitate şi modul de adoptare a deciziilor
respective.
Necesită de avut în vedere, că deoarece procedura de examinare a
recursului în faza admisibilităţii nu este publică, instanţa de recurs este obligată,
reieşind din principiile generale, să aducă la cunoştinţă părţilor în scris decizia
adoptată.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
S-a decis asupra inadmisibilităţii recursului din motivul:
 este neîntemeiat- 1
 declarat peste termen-2
1. Recursul a fost înaintat din motivul că prin hotărîre n-a fost
rezolvat fondul cauzei, deoarece n-au fost apreciate corect probele şi n-a fost numită
expertiza merceologică.
Completul format din trei judecători a decis inadmisibilitatea recursului din
motivul că temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute de
art.427 CPP, caz de casare ce se conţine în art.432 al.2 p.3 CPP.
CSJ, nr.1ra-87/2004 din 04.02.2004
2. Termenul de recurs conform prevederişor art.422 CPP este de două luni.
Instanţa de recurs examinînd admisibilitarea recursului declarat împotriva
hotărîrii instanţei de apel l-a respins ca inadmisibil în baza art.432 al.2 p.4 CPP-
recursul a fost declarat peste termen.
CSJ, nr.1ra-311/2003 din 18.11.2003
Articolul 433. Procedura judecării recursului
Procedura judecării recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel
în noul Cod de Procedură Penală diferă de procedura veche.
Conform prevederilor art.433 CPP RM, la judecarea recursului participă
procurorul şi avocaţii admişi de Curtea Supremă de Justiţie, în modul prevăzut de
lege, pentru a practica asemenea gen de activitate şi care reprezintă participanţii în
cauza dată, ale căror interese sunt atinse prin argumentele invocate în recurs.
Pledorile în faţa instanţei de recurs sînt limitate pînă la 30 minute pentru
fiecare participant şi doar în cadrul temeiurilor invocate în recurs.
Recurentul trebuie să indice, pe rînd, temeiul de casare la care se referă,
motivul concret de încălcare a legii comisă în cadrul acestui caz, date din dosar care să
permită judecătorilor să verifice exactitatea celor afirmate, soluţia de casare pe care o
solicită de la instanţa de recurs.
Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Articolul 434. Judecarea recursului
După încheierea dezbaterilor are loc deliberarea în camera de consiliu, în
vederea adoptării unei soluţii din cele prevăzute de lege.
Deliberarea constă în verificarea aspectelor de drept la care se referă
temeiurile în care se poate face recurs potrivit legii.
Atunci cînd motivele de recurs invocate de părţi nu sînt întemeiate, instanţa
de recurs este obligată să examineze dacă nu există vre-un motiv de recurs care poate
fi luat în considerare din oficiu, caz în care trebuie să-l pună în discuţia părţilor, ceea
ce înseamnă repunerea cauzei pe rolul instanţei de recurs şi reluarea dezbaterilor
judiciare cu privire la acest motiv de recurs.
Instanţa deliberează în baza materialelor din dosarul cauzei.
Articolul 434 CPP RM prevede că judecînd recursul împotriva deciziei
instanţei de apel, instanţa verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din
dosarul cauzei. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate
în recurs.
În cazul în care la judecarea recursului se constată că soluţionarea acestuia
poate duce la o contradicţie cu o hotărîre dată anterior de Curtea Supremă de Justiţie,
Colegiul lărgit prin decizie fără a indica motivele, se desesizează în favoarea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie care va judeca recursul în cauză.
Deşi completul din 3 judecători nu a ajuns la concluzia inadmisibilităţii
recursului, Colegiul lărgit judecînd recursul poate adopta o hotărîre de a respinge
recursul ca inadmisibil. În acest caz se menţine hotărîrea instanţei anterioare atacată
cu recurs.
După cum s-a subliniat deja, şedinţa de judecată la judecarea recursului
începe cu anunţarea de către preşedintele şedinţei a cauzei şi verificarea prezenţei
părţilor, anunţarea numelor membrilor completului de judecată, al procurorului,
avocaţilor şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare.
În cauzele în care a fost întocmit un raport, raportorului i se oferă primul
cuvînt.
După citirea raportului, preşedintele completului de judecată oferă cuvînt
recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată.
106
 Cînd între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul
cuvînt îl are acesta.
După judecare, instanţa deliberează în camera de consiliu în vederea tuturor
aspectelor hotărîrii atacate. Deliberarea se face pe baza materialelor din dosarul
cauzei.
Articolul 435. Decizia instanţei de recurs
Deciziile instanţei de recurs adoptate în urma verificării unei hotărîri a
instanţei de apel diferă de decizia instanţei de recurs adoptate asupra unei hotărîri
nesupuse apelului.
 În prima situaţie decizia va fi corespunzătoare cazurilor de casare
prevăzute de lege.
 În a doua situaţie, cauza se va examina sub toate aspectele.
Instanţa de recurs va putea adopta una din soluţiile prevăzute de lege numai cu
respectarea dispoziţiilor privind efectul devolutiv, extensiv şi al neagravării situaţiei în
propriul recurs. Dacă au fost examinate mai multe recursuri, le va soluţiona pe fiecare.
Astfel, un recurs poate fi admis, iar altul poate fi respins sau admis parţial.
Potrivit art. 435 CPP soluţiile de recurs pot fi de respingere sau de
admitere a recursului.
 Respingerea recursului cu menţinerea hotărîrii atacate cînd constată
inadmisibilitatea lui (alin. (1) pct. 1) art. 435 CPP).
Deşi în articolul comentat nu sînt enumerate situaţiile de inadmisibilitate a
recursului, sînt aplicabile prevederile art. 432 CCP, care se aplică în mod
corespunzător.
Deşi, respingerea recursului, ca fiind inadmisibil poate avea loc şi atunci
cînd:
- recursul este tardiv;
- recursul este nefondat;
- recursul nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. art. 429 şi 430 CPP (de
formă şi conţinut);
- nu conţine nici unul din temeiurile invocate în art. 427 CPP.
Recursul este tardiv atunci cînd nu a fost declarat în termenul prevăzut de
lege (art. 422 CPP). Termenele de declarare a recursului fiind prevăzute sub
sancţiunea decăderii, nerespectarea acestor termene atrage pierderea dreptului de a
mai declara recurs. Instanţa de recurs este obligată să respingă recursul tardiv fără a
mai examina dacă este fondat sau nu, recursul tardiv neputînd investi legal instanţa de
recurs cu dreptul de control asupra hotărîrii instanţei de apel care întraseră în putea
lucrului judecat prin neexercitarea în termen a recursului.
Recursul este nefondat cînd temeiurile de recurs, formulate în termen
legal nu sînt întemeiate. Dacă soluţia este corectă dar motivarea soluţiei greşită,
instanţa de recurs respinge recursul ca nefondat, corectînd motivarea.
Cazuri de inadmisibilitate mai pot avea loc şi atunci, cînd, o persoană nu
are calitatea de a declara recurs sau care, deşi are dreptul de recurs, nu o poate face în
limita prevăzută de lege (exemplu: a fost declarat recurs împotriva unei decizii date în
recurs; împotriva unei sentinţe definitive; a fost declarat recurs de către partea
vătămată într-o cauză în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu ori a fost
declarat recurs numai de partea civilă în latura penală; împotriva unei hotărîri de
declinare de competenţă, împotriva unei sentinţe apelabile, dar care nu a fost atacată
în termen cu apel).
 Admiterea recursului şi casarea hotărîrii recurate (parţială sau totală)
poate avea loc în cazurile prevăzute de alin. (1) pct. 2) lit. lit. a), b) şi
c) art. 435 CPP.
Denumirea de “casare” vine din limba franceză şi înseamnă a sfărîma, a
anula, a desfiinţa (verbul “casser”).
Casarea totală poate fi în situaţia cînd hotărîrea atacată este anulată în totalitate.
Casarea parţială poate fi atunci, cînd se menţin numai anumite dispoziţii din
hotărîrea atacată (exemplu: se casează hotărîrea cu privire la anumite fapte şi persoane,
iar cu privire la alte fapte şi persoane hotărîrea se menţine sau este anulată o hotărîre
numai cu privire la latura civilă sau la latura penală).
În urma casării, instanţa de recurs poate adopta una din următoarele soluţii:
a) menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis. Apelul
este greşit admis dacă a fost întrodus tardiv, a fost inadmisibil sau nefondat, potrivit
prevederilor art. 415 CPP;
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile
prevăzute de lege (art. art. 275, 285 CPP, art. 35 CP);
c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. Se impune
adoptarea acestei soluţii cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa
de recurs (compunerea completului de judecată; publicitatea şedinţei de judecată; cînd
s-au încălcat dispoziţiile privitor la competenţa după materie sau după persoană, la
participarea procurorului, prezenţa inculpatului şui asistenţa acestuia de către apărător,
cînd aceasta este obligatorie după lege; cînd prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul
cauzei; examinarea cauzei în lipsa unei părţi nelegal citate, sau care, legal citată a
fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate, etc.);
107
 d) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs. Această soluţie
se pronunţă în toate cazurile, cînd nu este incidentă nici una din soluţiile invocate
mai sus. Rejudecarea cauzei se face de către aceeaşi instanţă, în aceeaşi şedinţă, sau
poate fi efectuată în altă şedinţă.
Alin. (2) art. 435 CPP prevede, ca instanţa de recurs soluţionînd recursul,
rezolvă şi chestiunile complementare, cînd este prevăzut în art. 416 CPP.
La fel ca şi în situaţia apelului, dacă este necesar poate hotărî:
- reluarea dezbaterilor;
- repararea pagubei;
- măsurile preventive;
- cheltuielile judiciare;
- orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a recursului.
În cazul în care există inculpaţi, arestaţi, instanţa de recurs se va expune şi
asupra măsurii preventive sub formă de arest. Dispunînd achitarea sau încetarea
procesului penal, punerea în libertate a inculpaţilor este obligatorie.
Judecînd recursul, instanţa de recurs va pronunţa decizia, care cuprinde
elementele specifice oricărei hotărîri judecătoreşti.
Astfel, decizia instanţei de recurs va cuprinde trei părţi:
- partea introductivă;
- expunerea, sau partea descriptivă;
- dispozitivul.
Partea introductivă a recursului cuprinde toate menţiunile pe care le
cuprinde, de regulă, orice sentinţă dată în prima instanţă.
Expunerea cuprinde:
- conţinutul dispozitivului deciziei atacate;
- fondul recursului;
- temeiurile care au dus, după caz, la admiterea sau respingerea recursului;
- temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei date, după casare în caz de
admitere a recursului.
- probele, care urmează a fi administrate, în caz de remitere spre rejudecare din
motivul nesoluţionării fondului cauzei.
Dispozitivul cuprinde:
- soluţia dată de instanţa de recurs conform art.435 CPP RM;
- data pronunţării deciziei;
- menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică;
- timpul care se include în pedeapsă în cazul cînd inculpatul se află în stare de
arest;
Decizia instanţei de recurs prin care s-a respins recursul se prin care s-a
soluţionat cauza în fond este irevocabilă, adică se bucură de autoritatea lucrului
judecat. Astfel decizia instanţei de recurs nu mai poate fi atacată decît prin intermediul
unei căi extraordinare de atac în condiţiile legii.
În celelalte cazuri, judecata va continua la instanţa de apel, dacă s-a dispus
rejudecarea de către instanţa de apel.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Recursul a fost respins ca inadmisibil cu menţinerea hotărîrii
atacate: 1
 Se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel în cazul în
care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs: 2, 3.
1.Verificînd legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosar
Colegiul penal a constatat, că motivele invocate în recurs nu sînt argumentate temeinic
şi legal. Recursul nu conţine argumentele ilegalităţii deciziei de apel şi solicitările
recurentului cu indicarea temeiurilor prevăzute în articolul 427 CPP, formulînd
conţinutul cererii de recurs în conformitate cu prevederile art.430 CPP. Constatînd că
recursul procurorului este nemotivat, colegiul l-a declarat inadmisibil.
CSJ, 1ra-63/2004 din 24.02.2004
2. La examinarea cauzei în instanţa de apel au fost încălcate prevederile
articolelor 415 al.1 p.2 şi 417 al.1 p.8 CPP- decizia instanţei de apel nu cuprinde
descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, nu se indică locul, timpul,
modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii.
Această eroare judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs, impunîndu-
se rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
CSJ,1ra-60/2004 din 03.02.2004
3. Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept
care au dus la respingerea sau admiterea apelului. Instanţa de apel nu a îndeplinit aceste
stricte prevederi ale legii: nu s-a pronunţat asupra motivelor invocate în apel; a admis
în decizia sa şi concluzii contradictorii referitoare la aplicarea prevederilor noului Cod
penal. Recursul a fost admis, decizia instanţei de apel a fost casată cu remiterea cauzei
la rejudecare în apel.
CSJ, 1r/o- 321/2003 din 16.12.2003
108

Articolul 436. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia
Rejudecarea cauzei după casare se efectuează în:
- instanţa de recurs;
- instanţa de apel.
În ambele variante, însă, rejudecarea se desfăşoară după regulile generale
de judecată, asimilată cu o judecată în prima instanţă, care se aplică în mod
corespunzător, dar nu în limitele în care s-a dispus casarea.
Art. 436 CPP fixează următoarele limite pe care instanţa care judecă după
casare trebuie să le aibă în vedere:
- conformitatea cu hotărîrea de recurs, în măsura, în care situaţia de fapt
rămîne cea avută în vedere la soluţionarea recursului;
- respectarea limitelor casării, prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 436 CPP.
Limitele rejudecării, menţionate în articolul comentat ar putea fi depăşite
dacă situaţia de fapt avută în vedere cu ocazia judecării recursului se schimbă în urma
cercetării judecătoreşti efectuate în cadrul rejudecării. Cu toate acestea, chiar dacă
situaţia de fapt se schimbă, instanţa de rejudecare nu este în drept, în urma unei casări
parţiale, să extindă, pe această bază, judecata la alte persoane, ori la altă latură a
acuzei penale.
§ 2. Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută
calea de atac apelul
Articolul 437. Hotărîrile supuse recursului
Pentru fiecare categorie de hotărîri există limitări şi un regim juridic de
atacare corespunzător. Pentru hotărîrile care nu sunt susceptibile pentru a fi atacate cu
apel, recursul este destinat şi erorilor de fapt. În acest fel recursul are loc împotriva
hotărîrilor pronunţate în prima instanţă, care nu sunt supuse potrivit legii, apelului.
În aceste cazuri, recursul este singura cale ordinară de atac, care constituie
al doilea grad de jurisdicţie.
Pot fi atacate cu recurs: hotărîrile judecătoreşti, pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul, enumerate în prezentul articol.
Drept instanţe de recurs în aceste cazuri sunt Curtea Supremă de Justiţie şi
curţile de apel. Procedura de examinare este analogică procedurii existente pînă la
adoptarea noului cod de procedură penală.
Articolul 438. Persoanele care pot declara recurs
Dreptul la recurs aparţine, în principiu, fiecărui subiect procesual ale cărui
drepturi au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă. Fiecare asemenea subiect
procesual are interesul ca pricina să-şi găsească o dreaptă rezolvare, iar interesul
reprezintă justificarea fiecărei acţiuni în justiţie. Calea de atac a recursului are un
caracter personal în raport cu diversele părţi care o exercită, aceasta înseamnă că
dreptul la recurs al fiecărei părţi este independent de dreptul la recurs al celorlalte
părţi.
Recursul împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac
apelul poate fi declarat de persoanele menţionate în art.401 CPP RM. Printre ei
diferenţiem persoane care acţionează în numele şi în interesul general al societăţii sau
în numele şi în interesul personal, precum şi acele persoane care declară recurs pentru
părţile din proces.
Astfel, pot declara recurs:
- Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare
sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării
sau încetării procesului penal;
- Partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal
se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii;
- Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;
- Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte
cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
- Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură
sau printr-un act al instanţei.
Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă
Procurorul poate declara recurs împotriva tuturor hotărîrilor susceptibile de
a fi atacate pe această cale. Potrivit legii, procurorul poate declara recurs în ce priveşte
latura penală şi latura civilă, în defavoarea sau în favoarea oricăror dintre părţi,
inclusiv şi a inculpatului.
În ce priveşte latura penală, procurorul poate face recurs împotiva oricărei
hotărîri de condamnare, de achitare ori de clasare a procesului. În ce priveşte latura
109
civilă, procurorul poate cere calea recursului în cazurile cînd acţiunea civilă se
înaintează de procuror din oficiu sau susţinută în dezbaterile judiciare. Recursul
integral declarat de procuror fără rezerve la unele aspecte de determinare se consideră
declarat asupra laturii penale şi civile.
Inculpatul în ce priveşte latura penală şi latura civilă.
Inculpatul – ca subiect ce are interes atît în latura penală cît şi în cea civilă
a cauzei se bucură de dreptul de a ataca ambele laturi a hotărîrii sub toate aspectele
(existenţa faptului infracţiunii, existenţa elementelor constitutive încadrarea juridică
etc. cît şi existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciul material, volumul
pagubei etc.).
Inculpatul de asemenea este în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de
încetare a procesului în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului.
Inculpatul nu poate însă recura hotărîrea primei instanţe sau a celei de apel fără un
interes procesual legitim, deci cerinţele lui nu pot privi propria situaţie, neputînd viza
situaţia altor persoane. Deci inculpatul avînd posibilitatea să atace o sentinţă de
achitare o va putea ataca numai în ce priveşte acea parte prin care însuşi inculpatul a
fost achitat, adică prin recursul declarat de inculpat hotărîrea nu poate fi criticată pe
motivul că prima instanţă ar fi achitat în mod greşit un alt inculpat. Conform Codului
de Procedură penală pentru inculpat recursul poate fi declarat de către avocat.
Partea vătămată în ce priveşte latura penală
Partea vătămată – poate ataca hotărîrea cu o condiţie – ca recursul să
primească în mod exclusiv, latura penală a cauzei, sub orice aspect.
Partea vătămată poate să ceară condamnarea inculpatului, dacă
instanţele anterioare l-au achitat sau au dispus încetarea procesului, poate cere
majorarea pedepsei sau înlăturarea pedepsei condiţionate, poate să ceară
schimbarea încadrării juridice a faptei. În cazul cînd partea vătămată este
recunoscută şi ca parte civilă aceste două calităţi se cumulează. În asemenea cazuri
persoana poate ataca hotărîrea în ansamblu sub aspect penal şi civil. Partea
vătămată va avea dreptul să atace hotărîrea doar dacă procesul penal a fost pornit
la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii.
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă – sunt titulari ai dreptului de
recurs numai în ce priveşte latura civilă a procesului penal. Partea civilă nu va putea
declara recurs cu privire la încadrarea juridică a faptei sau individualizarea pedepsei
etc. În literatura de specialitate se susţine părerea că recursul părţii civile şi a părţii
civilmente responsabilă poate viza şi aspectele legate de latura penală a cauzei dacă
aceste au rezonanţe asupra modului rezolvare a cauzei civile cum ar fi legătura de
cauzalitate între infracţiune şi prejudiciul ce urmăreşte. De pildă partea civilă ar putea
ataca hotărîrea cu privire la achitarea inculpatului pe temeiul inexistenţei faptei sau
necomiterea faptei de către inculpat. Reexaminarea va avea loc numai în ce priveşte
latura civilă.
În ce priveşte partea civilmente responsabilă ea are aceleaşi drepturi de a
ataca hotărîrea ca şi inculpatul, în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente
responsabilă dispune de dreptul de recurs independent de voinţa inculpatului.
Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă poate face recurs apărătorul
sau reprezentantul lor legal.
Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul cu privire la
cheltuielile judiciare cuvenite acestora
Aceste persoane fiind ca subiecţi procesuali promovează numai o
examinare a măsurilor luate în chestiuni adiacente cauzei, cum ar fi: măsurile cu
privire la cheltuielile de judecată, retribuirea cuvenită pentru activitatea depusă în
proces ca martor, interpret, apărător etc.
Aceasta da posibilitatea de a evita angajarea ulterioară a acestor persoane
într-un proces civil separat. Apărătorul avînd dreptul să facă recurs şi în numele altor
subiecţi, în cazul de faţă exercită acest drept în nume propriu.
Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o
măsură, sau printr-un act al instanţei
În categoria altor persoane se includ acele persoane fizice sau juridice care nu
au drepturi şi obligaţii în procesul penal şi vătămarea care li s-a produs nu este legată
de fondul cauzei. Sunt titulari ai dreptului de recurs persoanele cărora prin anumite
abateri judiciare li s-a aplicat amendă judiciară. Pot fi titulari ai dreptului de recurs
persoanele care nu au fost chemate ca părţi în proces dar susţin că bunurile confiscate
le aparţin, persoanele necitate în prima instanţă care au dobîndit de la inculpat bunuri,
ulterior ridicate şi restituite părţii vătămate.
Suplimentar vezi comentariul la art. 401 CPP.
Articolul 439. Termenul de declarare a recursului
Ceea ce trebuie subliniat, este că acest termen este comun cu termenul
declarării apelului şi asupra lui au incidenţă prevederile art. art. 402-407 CPP, care se
aplică în mod corespunzător (vezi comentariul la articolele respective).
Totodată invocăm unele aspecte problematice.
Pentru ca un subiect procesual, care a pierdut termenul de recurs să poată
beneficia de remediul procesual al repunerii în termen, este necesară îndeplinirea
comutativă a două condiţii:
110
 a) întîrzierea în declararea recursului să fi fost determinată de o cauză
temeinică de împiedicare. Prin „cauză temeinică de împiedicare” datorită căreia
recurentul a exercitat calea de atac după expirarea termenului, se înţelege, de regulă,
un caz de forţă majoră, după cum ar fi un accident, o boală, o calamitate naturală;
b) cererea de recurs tardivă să fi fost făcută în cel mult 15 zile de la
începerea executării pedepsei ori încasării despăgubirilor materiale. Instituirea acestei
condiţii are la bază pe de o parte, necesitatea de a se limita cu ajutorul unui criteriu de
durată posibilitatea considerării unui recurs tardiv, ca fiind făcut în termen, iar pe de
altă parte, constatarea că, prin începerea executării partea este pusă în situaţia de a lua
cunoştinţă atît de conţinutul sentinţei, cît şi de pierderea termenului de recurs.
Dacă instanţa admite repunerea în termen, recursul declarat după împlinirea
termenului legal este socotit ca şi cum ar fi fost introdus în termen şi produce efectele
unui asemenea recurs.
În cazul în care instanţa respinge cererea de repunere în termen, recursul
declarat după împlinirea termenului, rămîne un recurs tardiv şi va fi respins ca atare.
Pentru exercitarea recursului peste termen este necesară împlinirea
cumulativă a două condiţii:
- partea care doreşte să atace sentinţa, a lipsit atît la judecată cît şi la
pronunţarea sentinţei;
- cererea de recurs să fie făcută cel mai tîrziu cu 15 zile de a începerea
executării pedepsei sau a încasării despăgubirilor materiale.
Retragerea recursului este un drept al titularilor care pune însă condiţia că este
necesar să exercite un recurs declarat. Potrivit art.439 CPP RM care face trimitere
expres la art.407 CPP RM pînă la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de recurs
oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de
recurent.
Retragerea recursului este irevocabilă în sensul că părţile nu pot reveni
asupra retragerii şi revenirea asupra retragerii nu produce efecte juridice.
Recursul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic
superior.
În cazul retragerii recursului, instanţa de recurs încetează procedura de
recurs.
Articolul 440. Efectul suspensiv al recursului
Efectul suspensiv al recursului este prevăzut de art.440 CPP RM – recursul
declarat în termen este suspensiv de executare, atît în ce priveşte latura penală, cît şi
latura civilă, afară de cazul cînd legea dispune altfel.
Efectul suspensiv acordat de lege pe durata termenului de atac este
prelungit, astfel prin declararea recursului pe toată durata judecăţii acestuia, hotărîrea
primei instanţe nu poate fi executată nu numai atîta timp cît există posibilitatea actuală
ca să fie atacată, ci şi după ce această posibilitate s-a concretizat într-o atacare
efectivă, iar judecarea recursului se află în curs.
Este normal ca, din momentul ce prin judecată în recurs se realizează
controlul jurisdicţional al instanţei superioare asupra sentinţei primei instanţe,
hotărîrea atacată să nu poată fi pusă în executare atîta timp cît nu a fost găsită legală şi
temeinică.
Efectul suspensiv al recursului poate fi total, atunci cînd prin declaraţia de
recurs sentinţa este atacată în întregime şi parţial, atunci cînd recursul vizează numai
latura penală sau numai latura civilă a procesului sau doar anumite dispoziţii din
hotărîrea atacată.
Recursul procurorului, dacă nu e circumscris la anumite dispoziţii ale
hotărîrii, are un efect suspensiv total. De asemenea, şi recursul declarat de inculpat,
are efect suspensiv total.
Recursul făcut de partea vătămată neconstituită parte civilă, are un efect
suspensiv parţial, limitat doar la latura penală. Tot parţial este şi efectul suspensiv al
recursurilor declarate de partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în sensul că
este restrîns la dispoziţiile civile ale hotărîrii atacate.
Însăşi din prevederile legale se subînţelege că de la regula suspendării
hotărîrii odată cu atacarea acesteia în recurs, există derogări. Astfel, în afara recursului
peste termen şi executarea imediată a hotărîrii potrivit art.398 CPP RM care sunt
comune şi apelului, recursul nu suspendă executarea hotărîrii în cazurile:
- recursul asupra mandatului de arestare sau încheierii instanţei de judecată;
- recursul asupra încheierii privind prelungirea duratei ţinerii sub arest;
- recursul asupra încheierii privind refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest.
Derogările de la regula generală sînt stipulate expres în lege.
Pentru părţile care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se
referă executarea hotărîrii nu se suspendează şi este pusă în aplicare la data expirării
termenului de recurs.
Articolul 441. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui
Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege trecerea sau transmiterea în
întregime sau în parte a cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărîrea atacată la
instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac.
Prin declararea recursului nu se provoacă o repetare sau o reluare de la
început a judecăţii ce s-a încheiat prin pronunţarea hotărîrii împotriva căreia s-a
111
executat calea de atac respectivă, ci o verificare multilaterală în fapt şi în drept, a
acelei sentinţe, pe baza, în primul rînd, a lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei.
Această verificare se face în măsura în care a fost atacată hotărîrea. Instanţa de recurs
n-ar putea să extindă procesul penal cu privire la faptele asupra cărora prima instanţă
nu s-a pronunţat. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de recurs nu poate să
modifice calitatea procesuală pe care aceştia au avut-o anterior, în sensul inculpării
lor. De exemplu, instanţa de recurs n-ar putea să condamne o persoană care a fost
judecată în calitate de persoană civilmente responsabilă, dar invers, va putea să
condamne un inculpat condamnat de instanţele anterioare, ca autor sau complice şi
obligat la despăgubiri – şi să reţină numai răspunderea sa civilă, ca parte civilmente
responsabilă. Astfel şi o parte vătămată nu se poate constitui ca o parte civilă.
Dintre titularii dreptului de recurs, unii – procurorul şi părţile devoluiază prin
recursul lor, fondul cauzei, ceilalţi – martorii, experţii, etc. – pot devolua prin recurs
numai chestiuni auxiliare sau adiacente privitoare fie la cheltuieli judiciare ce pretind a
li se cuveni, fie la diverse vătămări ce s-ar fi adus intereselor lor legitime prin
actualitatea instanţei.
Articolul 442. Neagravarea situaţiei în propriul recurs
Acest principiu mai este cunoscut în doctrină sub denumirea de non
reformatio în pejus. În unele surse aceasta poartă denumirea de principiu în altele de
efect, în altele de sursă.
În recurs ca şi în materia apelului se aplică în aceleaşi cantităţi şi regula
prin care se interzice de a agrava situaţia celui care a declarat recurs. Principiul
neagravării situaţiei va avea efect în recursul tuturor titularilor şi nu numai a părţilor.
Pentru ca regula neagravării situaţiei să-şi găsească aplicare, este necesar ca
să existe recursul doar unei singure părţi sau a mai multor părţi din acelaşi grup
procesual.
Regula nu este aplicabilă în următoarele cazuri:
- cînd există şi recursul unei părţi contrare;
- cînd există şi recursul procurorului fără rezerve.
Acest principiu constă în faptul că, dacă s-ar îngădui instanţei sesizată cu
calea de atac, să agraveze situaţia celui care a exercitat-o, s-ar ajunge la o îngăduire
învoirii părţilor de a ataca hotărîrile socotite nedrepte, căci acestea se vor simţi
stînjenite din folosirea căii de atac din cauza temerii de a nu-şi înrăutăţi situaţia. Prin
interzicerea respectivă, legiuitorul a urmărit să garanteze folosirea căii de atac.
Articolul 443. Efectul extensiv al recursului şi limitele sale
Prin efectul extensiv al recursului, se subînţelege, deci, posibilitatea de
răsfrîngere a căii de atac respective şi faţă de părţile în privinţa cărora hotărîrea
rămăsese anterior definitivă prin neatacare.
Efectul extensiv al recursului obligă instanţa de recurs să examineze cauza
(sub aspectul motivelor de casare) şi cu privire la:
- părţile care nu au declarat recurs;
- părţile la care se referă recursul.
Deci, efectul extensiv este incident numai atunci cînd într-o cauză penală
sînt mai mulţi inculpaţi, mai multe părţi civile sau civilmente responsabile, dintre care
numai unele au declarat recurs, ori numai la unele se referă recursul declarat.
Legiuitorul obligă amestecul instanţei de recurs din oficiu referitor la alte
părţi, chiar dacă acestea n-au declarat recurs, cu condiţia că acest amestec să fie în
favoarea părţii. Deci, efectul extensiv are o singură li+mită – neagravarea situaţiei
părţii faţă de care s-a făcut extinderea.
Articolul 444. Temeiurile pentru recurs
Art. 444 CPP RM prevede expres care sunt cazurile cînd hotărîrile
juecătoreşti sunt supuse casării:
1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie,
sau după calitatea persoanei;
2. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate
prevederile art. 30. 31 şi 33 Codul de Procedură Penală.
Acest motiv se referă la următoarele.
a. reaua compunere a instanţei. Aceasta are în vedere atît aspectul
constitutiv cît şi cel funcţional al noţiunii de compunere. Compunerea instanţei fiind o
condiţie esenţială a judecăţii;
b. încălcarea principiului continuităţii completului de judecată. Dacă hotărîrea
s-a dat de alţi judecători decît de cei care au luat parte la dezbaterea cauzei în fond.
Această vedere a legii trebuie să rezulte din însăşi hotărîrea care se atacă cu recurs.
2. Şedinţa de judecată nu a fost publică în afară de cazurile cînd legea prevede
altfel.
Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare decît atunci cînd legea
prevede acest lucru.
3. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului precum şi a
apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd aceasta e obligatoriu potrivit legii.
112
 Textul legal nu poate fi extins şi la situaţiile de neparticipare la judecată
a altor persoane a căror prezenţă este obligatorie ori cu privire la care n-a fost
îndeplinită procedura de citare, deoarece pentru aceste cazuri este motiv de casare
distinct. În vederea garantării dreptului de apărare al inculpatului, absenţa acestuia
de la judecată, cînd prezenţa lui este obligatorie, constituie motivul de casare.
Apărarea e una din activităţile procesuale şi este garantată de lege. De aceea, lipsa
apărătorului cînd apărarea este obligatorie constituie un astfel de motiv.
4. Cauza a fost judecată în prima instanţă fără citarea legală a unei părţi sau
care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre această imposibilitate.
5. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori
motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii ori acesta este expus neclar sau
dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după
deliberare.
Acest motiv cuprinde în realitate două cazuri:
- nemotivarea hotărîrii judecătoreşti.
În practică, obligaţia prescrisă de lege pentru instanţe de a-şi motiva
hotărîrile lor permite instanţelor de control de a le controla. De aceea, în cazul lipsei
insuficienţei sau obscurităţii motivelor, instanţa de recurs anulează hotărîrea, fiindcă
în aceste condiţii misiunea sa esenţială de a controla hotărîrea primei instanţe devine
imposibilă de realizat.
Nemotivarea ca o omisiune esenţială, apare ca un viciu de procedură
(formal) întrucît se materializează în însuşi sentinţă sau decizia atacată apărînd ca
rezultat al unei redactări greşite din partea judecătorilor.
- contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărîrii sau neînţelegerea acesteia.
Dispozitivul – o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a
hotărît. De aceea el trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Dacă motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta nu se înţelege fiind neprecis, vag, confuz
ori fără sens, instanţa de recurs va casa hotărîrea instanţei de fond.
6. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o
hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus
sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei
legi mai blînde.
Acest motiv cuprinde două cazuri:
- cînd nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni. Este vorba
de cazul în care, în hotărîre se face referire la infracţiune nu au fost stabilite faptele
sau împrejurările de fapt care corespund elementelor constitutive ale circumstanţelor
agravante sau atenuante ale infracţiunii respective. Instanţa de fond este obligată să
arate care anume fapte corespund diferitelor elemente constitutive ale infracţiunii de
probă cu care le-a constatat.
- cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît
cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată. Legea are în vedere o altă faptă
nu o altă încadrare juridică, decît aceea rezultată din actul de sesizare.
7. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală.
Este vorba de lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume
predarea faptei de legea penală. Nu se poate dispune condamnarea pentru o faptă
neîncriminată de lege şi nu poate exista pedeapsă fără infracţiune.
8. S-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau freşi
individualizate în prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului Penal.
În acest caz instanţa de fond a făcut o greşită individualizare a pedepsei
sau nu a respectat limitele legale ale pedepsei.
În sistemul nostru de drept penal cu pedepse relativ determinate, pedeapsa
se aplică de judecată în limitele fixate de lege.
Aceste limite sunt:
- minimul şi maximul general;
- minimul şi maximul special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul
încriminator.
9. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru
aceeaşi faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea
pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit
decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege.
Acest motiv de casare constă în redarea autorităţii de lucru judecat.
Astfel, o persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare,
de achitare sau de încetare a procesului penal, nu mai poate fi urmărită şi judecată
pentru această faptă nici chiar sub o încadrare juridică diferită. Este vorba atît de
cazurile generale prevăzute în art. (amnistia, prescripţia, lipsa plîngerii prealabile
şi împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege) precum şi de cele speciale
cunoscute sub denumirea de cazuri de nepedepsire (tăinuirea, favorizarea sau
omisiunea de a denunţa pentru unele infracţiuni săvîrşite de soţ sau de o rudă
apropiată etc.)
Toate aceste cazuri au ca efect stingerea acţiunii penale şi reclamă o
soluţie de încetare a procesului penal.
Intervenirea amnistiei constituie motiv de casare, întrucît aceasta are ca
efect înlăturarea în total sau în parte a executării pedepsei ori computarea acesteia în
113
alta mai uşoară. Decesul inculpatului conduce la casarea hotărîrii de condamnare,
întrucît are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii penale.
10. Inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu
este prevăzută de legea penală sau procesul penal a fost încetat greşit din motivul că
există o hotărîre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o
cauză de înlăturare a răspunderii penale sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o
lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului.
Aşa cum condamnarea greşită constituie aşa cum am văzut, motiv de
casare, aşa şi eroarea în achitare ori încetarea procesului penal conduce la anularea
hotărîrii pentru o cauză legal inexistentă.
11. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
Încadrarea juridică este o chestiune de drept, prin urmare supusă
controlului instanţei de recurs. Prin aceasta nu se atinge fondul întrucît chestiunea
de fond constă în constatarea existenţei sau inexistenţei faptei imputate
inculpatului, precum şi toate împrejurările de fapt. Aprecierea dacă fapta constituie
infracţiune şi anume ce infracţiune, este o chestiune de drept. dacă instanţa de fond
a încadrat fapta constatată într-o formulă juridică alta decît cea justă, înseamnă că
a dat faptei o încadrare juridică greşită.
Aşa cum s-a admis în literatură, noţiunea de „încadrare juridică” include
toate textele legale la care se face referire atunci cînd se procedează la încadrarea
faptei într-o formulă juridică, adică nu numai textele principale (norme de
încriminare), ci şi textele adiacente privitoare la starea recidivă (concursul de
infracţiuni), pentru că numai în acest caz se realizează o caracterizare completă din
punct de vedere juridic a infracţiunii. Fapta nu se poate modifica, dar încadrarea
juridică - da. Fapta sau faptele trebuie să fie primite de instanţa de recurs aşa cum au
fost stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, însă încadrarea juridică fiind
o chestiune de drept, este supusă cenzurii instanţei de control şi poate fi modificată
de aceasta. Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea instanţei de fond.
12. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.
În materia aplicării în timp a legii penale dacă în intervalul de timp cuprins
între momentul infracţiunii şi momentul judecării definitive a inculpatului au
intervenit două sau mai multe legi penale, se aplică legea mai blîndă.
13. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii
aplicate în cauza respectivă.
14. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o
încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în
această cauză.
Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) se iau în considerare
întotdeauna din oficiu, iar cazurile prevăzute la pct.5)-7), 10),12) se iau în considerare
din oficiu numai cînd au influenţat asupra hotărîrii în defavoarea inculpatului.
În cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu,
aceasta este obligată să le pună în discuţia părţilor.
Articolul 445. Declararea recursului
Manifestarea de voinţă prin care se exercită dreptul la recurs se numeşte
declaraţie de recurs, iar de regulă aceasta se exprimă procedural într-o cerere de recurs
în formă scrisă, care trebuie să îndeplinească din punct de vedere formal, condiţiile
prevăzute de lege.
Deci, conform art.445 CPP RM recursul se declară în scris de persoanele
menţionate în art.401 CPP RM şi trebuie să fie motivat.
- cererea de recurs trebuie să cuprindă datele şi circumstanţele invocate în alin.
(2) al prezentului articol.
Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă cu atîtea
copii cîţi participanţi la proces sunt, cu excepţia persoanei arestate, care poate depune
cererea e recurs la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.
Necesită de avut în vedere că, după expirarea termenului stabilit pentru
declararea recursului, instanţa de judecată care a pronunţat sentinţa trimite, în termen
de 5 zile, dosarul penal împreună cu recursul în instanţa de recurs.
O condiţie esenţială pentru identificarea recurentului este semnătura.
Reprezintă o condiţie esenţială şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca
hotărîrea îi aparţine, cererea trebuie să fie semnată de persoana care face recurs. Dacă
cererea este făcută de un mandatar procesual, acesta trebuie să anexeze procedura în
baza căreia este împuternicit să utilizeze calea de atac.
Legea nu prevede expres anumite cerinţe privitoare la cererea de recurs.
Dar sub orice formă s-ar prezenta, ea trebuie să aibă un anumit conţinut, determinat de
însăşi finalitatea sa. Prin instruirea obligaţiei ca el să fie depus la instanţa a cărei
hotărîre se atacă, s- a urmărit judecarea operativă a acestuia, căci dacă cererea de
recurs s-ar depune la instanţa superioară, aceasta ar trebui să ceară dosarul pricinii,
ceea ce ar produce întîrzieri. Regula dată a fost determinată de necesitatea ca
recursurile părţilor să se adune toate la prima instanţă pentru a face posibilă trimiterea
dosarului şi judecarea împreună, în acelaşi timp, a tuturor recursurilor către instanţa
superioară şi a evita astfel hotărîrile contradictorii care s-ar putea da în cazurile cînd
recursurile s-ar judeca separat.
Cererea de recurs a deţinutului se înaintează îndată instanţei a cărei hotărîre se
atacă.
114
 Cererea greşit depusă sau îndreptată la altă instanţă decît cea a cărei
hotărîre este supusă recursului va fi, de asemenea, trimisă îndată acestei instanţe şi va
fi socotită ca făcută în termen dacă a fost depusă sau trimisă prin poştă înaintea
expirării termenului de recurs.
Articolul 446. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs
Avînd în vedere că unele recursuri ajung pînă la Curtea Supremă de
Justiţie legea precizează că raportul poate fi întocmit atît de un judecător cît şi de un
judecător-asistent al raportului Curţii Supreme de Justiţie. Raportorul face în mod
obligatoriu parte din completul de judecată iar în caz de imposibilitate se numeşte un
nou raportor cu cel puţin patruzeci şi opt de ore înainte de judecată (art.446 CPP RM).
Întocmirea raportului nu este obligatorie. Raportul se întocmeşte în dependenţă de
complexitatea cauzei şi de problemele complicate invocate în recursul declarat.
Raportul reprezintă o expunere succintă a tuturor elementelor esenţiale ale procesului,
fără a se arăta opinia raportului.
Raportul trebuie să cuprindă pe scurt:
- fondul cauzei;
- soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în
măsura în care sunt necesare soluţionării recursului.
Relatările raportului trebuie să se refere numai la acele aspecte ale cauzei
care urmează a fi examinate la soluţionarea cauzei. Raportul nu se va referi şi la
aspectele laturii civile dacă motivele de recurs invocate vizează numai latura penală.
Sarcina raportului este informarea judecătorilor cu toate circumstanţele
cauzei în scopul evitării unor erori întîmplătoare. În literatură se expune părerea că în
ipoteza în care există mai multe recursuri se va întocmi un singur raport cu referire la
toate recursurile.
Articolul 447. Procedura judecării recursului
Existenţa unor norme comune aplicabile atît etapei judecăţii în prima instanţă,
cît şi în acea de recurs, este un lucru absolut firesc. În aceste etape ale judecăţii se
efectuează în general aceleaşi acte – sesizarea, chemarea părţilor, ascultarea acestora,
deliberarea, luarea hotărîrii, etc. Acestea se vor aplica în orice instanţă de judecată,
afară de cazul cînd legea prevede în mod expres alte legi speciale şi derogatorii de la
normele generale sau cînd aplicarea normei generale ar fi incompatibilă sau inutilă faţă
de natura judecăţii.
Pentru ca recursul să poată ajunge în stare de judecată, este necesar să fie
luate cîteva măsuri prealabile, dintre care unele se iau de către instanţa a cărei hotărîri
se atacă, iar altele de instanţa de recurs.
Procedura de judecare a recursului este prevăzută în art.447 CPP RM.
Judecarea recursului se face cu citarea procurorului, avocatului şi celorlalte
părţi. Participarea procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs este
obligatorie. Neprezentarea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile, precum şi a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea
recursului, însă dacă este necesar, instanţa de recurs recunoaşte prezenţa lor
obligatorie, informîndu-i despre aceasta. Necesitatea prezenţei inculpatului care se
află în stare de arest o decide instanţa de recurs. Preşedintele şedinţei anunţă cauza în
care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului
de judecată, ale procurorului, avocaţilor, precum şi ale interpretului, traducătorului,
dacă aceştia participă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. Dacă
între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.
În cazul judecării recursului de către Curtea Supremă de Justiţie, luările de cuvînt nu
pot depăşi 30 de minute pentru fiecare participant şi aceştia nu pot ieşi din cadrul
argumentelor recursului. Dacă părţile invocă necesitatea administrării de noi probe,
ele trebuie să indice aceste probe şi mijloace cu ajutorul cărora pot fi administrate,
precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă. Părţile au
dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.
În recurs părţile poartă denumirea de:
- recurent – partea care a declarat recursul;
- intimat – partea la care se referă recursul.
Părţile se citează după regulile generale comune pentru prima instanţă.
Şedinţa de judecată începe cu anunţarea de către preşedintele şedinţei a
cauzei şi verificarea prezenţei părţilor, anunţarea numelor membrilor completului de
judecată şi al procurorului, apoi se soluţionează orice cereri invocate de părţi.
Preşedintele completului de judecată dă cuvîntul: recurentului, intimatului,
apărătorului, reprezentanţilor recurentului şi intimatului şi procurorului.
Cînd între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul
cuvînt îl are acesta.
Cu privire la chestiunile noi intervenite în cursul dezbaterilor procurorul şi
părţile au dreptul la replică. Şedinţa de judecată se încheie cu ultimul cuvînt al
inculpatului, dacă acesta este prezent. Acesta nu poate fi considerat ca o replică, în
cazul în care inculpatul a vorbit primul în calitate de recurent, ci şi reprezintă un
moment procesual distinct.
115

Articolul 448. Judecarea recursului
Spre deosebire de recursul împotriva hotărîrilor de apel la judecarea căruia
instanţa verifică doar legalitatea hotărîrii atacate, la judecarea recursului împotriva
hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, instanţa
verifică atît legalitatea cît şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza materialului din
dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs. Instanţa de
recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs (art.448
CPP RM).
Articolul 449. Decizia instanţei de recurs
După judecarea recursului completul de judecată deliberarea în secret în
camera de consiliu, în vederea adoptării unei soluţii din cele prevăzute de lege.
Deliberarea se poartă asupra verificării aspectelor din hotărîrea atacată la care se referă
cazurile în care se poate face recurs potrivit legii. Deliberarea se face pe baza
materialelor din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prevăzute în instanţa de
recurs.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor pronunţate în
recurs.
Potrivit art.449 CPP RM, judecînd recursul instanţa adoptă una din
următoarele decizii:
1. Respingerea recursului, menţinînd hotărîrea atacată dacă:
- recursul este nefondat;
- recursul este depus pe termen (tardiv);
- recursul este inadmisibil.
În urma respingerii recursului se menţine hotărîrea atacată (hotărîrea primei
instanţe) şi se creează posibilitatea punerii în executare a dispozitivului acesteia.
Recursul este tardiv atunci cînd a fost declarat peste termenul stabilit de
lege. Întrucît termenul de recurs este peremptoriu instanţa de recurs este obligată să-l
respingă fără a mai examina dacă este fondat sau nu, recursul introdus tardiv neputînd
investi legal instanţa de casare cu dreptul de control asupra hotărîrii instanţei de fond
care intrase în puterea de lucru judecat prin neexercitarea în termen a recursului.
Înlăturarea consecinţelor tardivităţii este posibil numai în ipoteza repunerii
în termen sau a recursului peste termen, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru aceasta.
Recursul este inadmisibil atunci cînd se exercită asupra unor hotărîri
nesusceptibile de recurs, ori se declară de persoanele care nu sunt titulare ale dreptului
de recurs sau cu depăşirea limitelor legale în care se poate declara recursul de către
diferiţi titulari.
Sunt atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora părţile n-au folosit calea
apelului, ori cînd apelul a fost retras.
Recursul inadmisibil ca şi recursul tardiv, este considerat inexistent, ceea ce
înseamnă că nu produce nici un efect.
Recursul este nefondat dacă hotărîrea atacată este bună, adică legală şi
temeinică.
Nemotivarea recursului nu este prevăzută de lege, ca şi cauza de respingere a
acestui fel de recurs. Unii autori sunt de părerea că şi recursul nemotivat se respinge
fiind considerat ca neregulat introdus.
În toate cazurile, inclusiv şi cînd recursul nu a invocat nici un motiv,
instanţa de recurs va aprecia din oficiu motivele dacă va depista vreo eroare potrivit
art.444 CPP RM.
2. Admite recursul.
Potrivit art.449 pct.2 CPP RM admiţînd recursul instanţa casează hotărîrea
atacată. Casarea poate fi totală sau parţială. Casarea totală duce la anularea în
întregime fiind limitată doar de efectul devolutiv, efectul extensiv şi regula
neagravării situaţiei în propriul recurs. Casarea parţială supune anulării doar unele
aspecte ale hotărîrii instanţei de fond, celelalte fiind menţinute.
Limitarea casării parţiale se face în următoarele aspecte:
- numai cu privire la unele fapte sau persoane;
- numai în ce priveşte latura penală sau civilă.
Admiţînd recursul şi casînd hotărîrea instanţa de recurs adoptă una din
următoarele soluţii:
a. dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile
prevăzute de prezentul cod. Achitarea are loc în situaţia în care instanţa de fond
nelegal a condamnat inculpatul sau a clasat procesul. De asemenea instanţa de recurs
casează hotărîrea chiar dacă instanţa de fond a achitat inculpatul însă din alte temeiuri
decît cele corecte;
b. rejudecînd cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;
c. dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă Curtea
Supremă de Justiţie admite recursul şi este necesară administrarea de probe
suplimentare.
116
 Instanţa de recurs, soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile JURISPRUDENŢĂ
complementare prevăzute în art.416 CPP RM, aplicîndu-le în mod corespunzător. În Indice
cazul în care instanţa de recurs remite cauza spre rejudecare conform art.449 pct.2 lit. Recursul a fost respins ca nefondat: 1
c CPP RM, ea se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate. Recursul a fost admis cu casarea hotărîrilor judecătoreşti şi dispunerea
După încheierea dezbaterilor şi deliberării, se pronunţă decizia instanţei rejudecării cauzei de către instanţa de fond: 2
de recurs. Deliberarea şi pronunţarea deciziei pot fi amînate cu cel mult zece zile
(vezi art. 338 CPP). 1.Probele care au servi drept temei pentru adoptarea hotărîrilor
judecătoreşti de condamnare au fost obţinute în condiţiile legii. Instanţa de fond le-a
Deliberarea este secretă şi la ea iau parte numai membrii completului de
dat o apreciere justă în raport cu împrejurările cauzei stabilite, iar pedeapsa stabilită
judecată în faţa căruia au avut loc dezbaterile. Deliberarea este condusă de către
fiind comensurabilă cu gravitatea infracţiunilor săvîrşite şi cu persoana celor vinoveţi.
preşedintele şedinţei.
Criticele recurenţilor au fost recunoscute nefondate şi respinse.
Fiecare chestiune urmează a fi pusă astfel ca să se poată da răspuns
CSJ, 1r-5/2003 din 22.07.2003
afirmativ sau negativ. Hotărîrea se ia de regulă prin unanimitate sau cu majoritatea de
voturi.
2.La judecarea cauzei instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art.94
Rezultatul deliberării se consemnează decizia respectivă integrală sau în
al.1 p.1 şi 2 CPP. Instanţa de recurs a casat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei de
dispozitivul deciziei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată, apoi se
către instanţa de fond (Curtea de apel) în virtutea faptului că este necesară
pronunţă în şedinţa publică.
administrarea de probe suplimentare. În procesul judecării cauzei instanţa de fond
Decizia cuprinde trei părţi:
urmează să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele probele prezentate de părţi sau
- partea introductivă;
administrate la cererea acestora. Urmează să fie verificată şi apreciată versiunea
- expunerea;
inculpatului şi a martorului referitor la faptul aplicării violenţei sau altor mijloace de
- dispozitivul.
constrîngere în procesul urmăririi penale. În cazul participării la judecarea cazului a
Expunerea cuprinde:
unui apărător inculpatul urmează a fi asigurat cu acesta pe tot parcursul procesului de
- conţinutul dispozitivului sentinţei sau deciziei atacate;
judecată.
- fondul recursului;
CSJ, nr.1r-12/2003 din 30.09.2003
- probele ce urmează a fi administrate dacă instanţa reţine cauza spre judecare;
- temeiurile care au dus după caz la admiterea sau respingerea recursului;
- temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei date, după casare în caz de
Articolul 450. Chestiuni complementare
admitere a recursului.
Vezi comentariile la articolele 435 şi 416 CPP.
Dispozitivul cuprinde:
- soluţia dată de instanţa de recurs;
- data pronunţării deciziei;
Articolul 451. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia
- timpul care se include în pedeapsă în cazul cînd inculpatul este în stare de
Vezi suplimentar comentariu la art. 436 CPP.
arest;
- probele care urmează să fie administrate dacă instanţa reţine cauza spre
Capitolul V
rejudecare.
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC
Hotărîrea instanţei de recurs este definitivă şi poate fi supusă în executare.
Decizia instanţei de recurs nu mai poate fi atacată decît prin intermediul unei căi
Secţiunea 1
extraordinare de atac.
Recursul în anulare

117

Articolul 452. Recursul în anulare
Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară.
Este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare orice hotărâre
irevocabilă în urma exercitării căilor de atac ordinare (epuizării lor).
 În actuala reglementare titularii recursului în anulare sunt:
- Procurorul General;
- prin intermediul avocatului, inculpatul, partea vătămată,
partea civilă şi partea civilmente responsabilă.
 Drept excepţie, Procurorul General poate declara recurs în
anulare împotriva hotărârii irevocabile şi în urma neexercitării căilor de atac ordinare
doar în favoarea condamnatului.
 Judecarea recursului în anulare este de competenţa exclusivă a
Curţii Supreme de Justiţie, duce la amplificarea procesului penal peste limita ordinară
a desfăşurării sale.
JURISPRUDENŢA
Indice
 Recurs inadmisibil: 1
 Recursul Procurorului General declarat în favoarea condamnatului a fost
admis: 2
1.Recursul în anulare a fost respins ca inadmisibil fiind declarat de persoană care
nu deţine asemenea atribuţii- reprezentantul părţii vătămate.
CSJ, nr.1r/e-6/2004 din 27.01.2004
2.Prin sentinţa din 22.01.2003 G. A fost condamnat în baza art.119 al.3
CP(redacţia 1961) pentru sustragerea pe ascuns prin pătrundere a avutului
proprietarului în sumă de 100 lei. Procurorul General , atacînd sentinţa cu recurs în
anulare, a solicitat casarea ei cu încetarea cauzei penale deoarece noul cod penal
prevede răspundere penală pentru furt numai în cazul în care suma sustrasă depăşeşte
5 unităţi convenţionale, adică mai mult de 100 lei.
Deşi în cauza dată nu au fost utilizate căile ordinare de atac, recursul a fost admis,
fiind înaintat de Procurorul General în favoarea condamnatului.
CSJ, nr.1re-243/2004 din17.02.2004
Articolul 453. Temeiurile pentru recurs în anulare
 Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărârilor de
condamnare, de achitare pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase
definitive, se împart în două categorii:
- primele cazuri, prevăzute de articolul 453 alin.1, pct.1 CPP
- următoarele motive, prevăzute de art. 453 alin.1 (alin.1
pct.1 art.453 CPP)
În prima categorie sînt incluse acele cazuri, care permit casarea
hotărârii definitive, atât în favoarea cît şi defavoarea oricărei părţi, inclusiv a
inculpatului. Prin includerea acestor motive se dă posibilitatea titularilor dreptului de a
exercita recursul în anulare se acţioneze pentru soluţionarea legală a cauzelor penale.
Cea de-a doua categorie justifică exercitarea recursului în anulare pentru casarea
hotărîrii în favoarea condamnatului.
 Hotărârile definitive, altele decât cele prevăzute în alin.1
art.453 CPP, pot fi atacate cu recurs numai dacă sunt contrare legii. Se consideră ca
sunt „contrare legii” acele hotărâri, care au fost pronunţate cu o încălcare gravă a legii,
astfel încât nelegalitatea lor să fie esenţială. Printre ele putem menţiona, cele
pronunţate cu nerespectarea dispoziţiilor procesuale care atrag casare absolută, a celor
referitoare la încadrarea juridică a faptei, la corecta aplicare a cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Acţiunile condamnatului au fost recalificate pe temeiul că persoana
condamnată a fost mai înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă:
1
 Legea nouă penală care înlătură caracterul infracţional al faptei sau care
uşurează pedeapsa, ori în alt mod ameliorează situaţia persoanei care a comis
infracţiunea, are efect retroactiv: 1, 2,3.
 Aplicarea pedepsei a fost anulată de un act de amnistie: 4
 Aplicarea pedepsei a fost înlăturată (uşurată) de o nouă lege:5
1.Admiţînd recursul în anulare declarat de Procurorul General, Colegiul penal al
CSJ a menţionat, că în conformitate cu art.4 al.1 din Protocolul adiţional nr.7 la
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO)
nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru
săvîrşirea infracţiunii pentru care a fost deja condamnat printr-o hotărîre
judecătorească definitivă.
118
 După cum rezultă din materialele cauzei, condamnatul pentru infracţinile
anterioare a fost condamnat prin hotărîri definitive şi a executat pedeapsa pentru
acestea. Dar, contrar prevederilor CEDO persoana în cauză a fost condamnată în baza
art.119 al.4 CP (redacţia 1961) luînd în consideraţie şi semnul calificativ- săvîrşirea
furtului de către un recidivist deosebit de periculos, astfel condamnîndu-l şi în baza
unui semn calificativ care rezultă din activitatea lui infracţională pentru care el deja
fusese condamnat şi executa-se pedeapsa. Colegiul totodată a menţionat, că şi Codul
penal nou (în redacţia Legii din 18 aprilie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003) nu
prevede asemenea semn calificativ prevăzut de Codul penal în redacţia Legii din
24.03.1961 cum este –săvîrşirea ifracţiunii de către un recedivist deosebit de
periculos.
În conformitate cu prevederile art.10 al.1 CP legea penală care înlătură caracterul
infracţional al faptei sau care uşurează pedeapsa, ori în alt mod ameliorează situaţia
persoanei care a comis infracţiunea, are efect retroactiv, adică se extinde asupra
persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi,
inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa. În asemenea condiţii sentinţa
pronunţată cu condamnarea în baza art.119 al.4 CP (redacţia 1961) a fost casată
parţial cu rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărîri noi prin care acţiunile
condamnatului au fost încadrare în baza ar.186 al.2 lit.”c”,”d” cu stabilirea pedepsei
în limitele sancţiunei legii penale noi.
CSJ, nr.1re-160/2004 din 03.02.2004
2.Articolul 234 CP prevede răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu
pescuitul, vînatul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive
şi otrăvitoare sau a mijloacelor de nimicire în masă a faunei, dacă aceasta a cauzat
daună în proporţii mari, adică mai mare de zece mii lei. În şedinţele judiciare s-a
constatat că prin acţiunile condamnaţilor (săvîrşite pînă la intrarea în vigoare a noului
CP) a fost cauzată o daună materială în sumă de 25 lei 50 bani, ceea ce nu constituie
proporţii mari. Astfel, în cazul dat lipseşte latura obiectivă a infracţiunii, prevăzută de
art.234 CP de aceea persoanele respective nu pot purta răspundere penală pentru
infracţiunea imputată.
Conform art.4 al.1 din Legea privind punerea în aplicare a Codului penal al
Republicii Moldova din 21 iunie 2002, cauzele penale pornite în baza faptelor care, în
conformitate cu CP (nou) nu se consideră infracţiuni, se clasează.
CSJ, nr.4ra-62/2003 din 11.11.2003
3.În baza art.10 CP- efectului retroactiv al legii penale şi în conformitate cu
prevederile art.4 din Legea privind punerea în aplicare a CP au fost adoptate decizii de
clasare şi în cauzele:
CSJ, nr.4ra-47/2003 din 11.11.2003
CSJ, nr.4ra-24/2003 din 04.11.2003
CSJ, nr.4ra-10/2003 din 23.09.2003
4.Aplicarea articolului 40 CP (redacţia 1961) în cazul, în care inculpatul a fost
absolvit de pedeapsa stabilită prin sentinţa judecătorească din 12.04.1996 în baza art.2
din Legea privind amnistia din 24 iulie 1996 prin încheierea judecătoriei din 6
noiembrie 1996, a fost considerată contrară legii şi a servit drept temei pentru
admiterea recursului în anulare înaintat potrivit al. 2 art.453 CP.
CSL, nr.4ra-9/2003 din 23.09.2003
5.Recursul în anulare a fost declarat cu solicitarea casării sentinţei prin care
persoana a fost condamnată în baza art.119 al.3 CP (redacţia 1961) cu adoptarea unei
noi hotărîri prin care să fie reîncadrate faptele săvîrşite în anul 2000 în baza art.186
al.2 lit „b”, „c” şi „d” CP cu aplicarea pedepsei minime din motivul că legea penală
nouă este mai favorabilă condamnatului.
Temeiul invocat în recurs se încadrează în cel prevăzut de art.453 lit. „c” CP,
deoarece sancţiunea art.186 al.2 CP este mai uşoară decît sancţiunea art.119 al.3 CP
(redacţia 1961). Recursul a fost admis.
CSJ, nr.1re-141/2004 din 10.04,2004
Articolul 454. Termenul de declarare a recursului în anulare
(2) În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an
de la data cînd hotărîrea a rămas irevocabilă dacă un viciu fundamental în procedura
precedentă a afectat hotărîrea atacată.
Aşa dar, legea stabileşte două categorii de termene:
 când se declară în favoarea celui condamnat, întrucât nu trebuie să existe nici
un termen care să îngrădească restabilirea adevărului şi a legii, recursul în anulare
poate fi declarat oricând, chiar după moartea persoanei în favoarea căreia se
exercită, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă
soluţionarea acesteia se răsfrînge asupra laturii penale. Aceste dispoziţii se aplică şi în
cazul când recursul în anulare se face în favoarea persoanei faţă de care s-a încetat
procesul penal, pentru că prin recurs se poate obţine o soluţie de achitare, care este
mai favorabilă inculpatului. A fi în favoarea inculpatului condamnat în latura penală
înseamnă că prin recursul în anulare se cere schimbarea soluţiei de condamnare în
achitare, sau încetarea procesului penal, ori menţinerea condamnării, dar pentru o
infracţiune mai uşoară sau la o pedeapsă mai puţin severă.
 În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de
un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă – cu condiţia dacă un viciu
119
fundamental în procedura precedentă a efectuat hotărârea atacată. Termenul de recurs
în anulare expiră în luna şi ziua corespunzătoare a anului următor; dacă aceasta este
nelucrătoare termenul se prorogă până în prima zi lucrătoare ce urmează.
 În actuala reglementare a mai fost adăugat termenul de 6 luni de declarare a
recursului în anulare în cazul, când instanţa internaţională, prin hotărârea sa, a
constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată la o
nouă judecare. Acest termen începe de la data comunicării către Guvern a hotărârii
adoptate de către instanţa internaţională.
Articolul 455. Declararea şi retragerea recursului în anulare
 Recursul în anulare după formă şi conţinut trebuie să
corespundă prevederilor aliniatelor 1 şi 2 din prezentul articol. Recursul va, cuprinde
pe lîngă celelalte date, hotărîrile atacate şi cazul pecare se întemeiază.
Cererea de recurs în anulare declarat în numele persoanelor menţionate
în art.401 pct.2) – 4) CPP se întocmeşte de un avocat cu atribuţii speciale în domeniu..
Această prevedere derivă din Recomandările respective ale Comitetului Miniştrilor
Consiliului Europei .
 Drept cerinţă obligatorie la recursul în anulare terbuie să fie
anexate copiile de pe hotărîrile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului
pentru fiecare parte la proces (alin.4 art.455CPP).
 În cazul în care persoana, care a declarat recursul în anulare îl
retrage pînă la începutul examinării lui, instanţa de recurs încetează procedura de
recurs.
Articolul 456. Actele procedurale preparatorii şi admisibilitatea recursului în
anulare
Vezi comentariul la articolul 431 şi 432 CPP care se aplică în mod
corespunzător.
Conform practicii stabilite în cazul cînd examinarea recursului în anulare
ţine de competenţa Plenului CSJ admisibilitatea, în principiu, se examinează de către
acesta.
Articolul 457. Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare admis
 Judecarea recursului în anulare este de competenţa Curţii
Supreme de Justiţie după următoarele criterii:
- Colegiul lărgit judecă recursurile în anulare în cazurile în
care Colegiul penal al CSJ a pronunţat sentinţe rămase definitive
prin nerecurare, în complet format din 5 judecatori.
- Plenul CSJ, în cazurile în care Colegiul lărgit a judecat
recursurile ordinare împotriva hotărîrii instanţei de apel, în complet
format din cel puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii
Supreme de Justiţie.
Se asigură în acest mod, că recursul în anulare să fie judecat de către
o instanţă superioară în grad sau de un complet superior celui care a pronunţat hotărîrea
definitivă.
 La Judecarea recursului în anulare părţile se citează.
Desfăşurarea judecării recursului în anulare parcurge aceleaşi stadii ca şi la
judecarea recursului ordinar şi va cuprinde măsuri premergătoare şedinţei de judecată
propriu zisă, deliberarea şi darea hotărîrei.
La judecarea recursuluzi în anulare este obligatorie participarea Procurorului
General şi a apărătorului părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia
acesta a fost declarat. CSJ asigură cu apărător din oficiu în cazul în care partea în
privinţa căreia a fost declarat recurs în anulare nu are apărător. Motivarea şi
soluţionarea recursului în anulare se fac potrivit dispoziţiilor art.434-436 CPP. Instanţa
va putea examina cauza prin extindere şi cu privire la părţile la care aceasta nu se
referă, putînd hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Curtea Supremă de Justiţie dă o decizie definitivă, care nu mai poate fi atacată
cu un alt recurs în anulare.
Nu poate fi atacată din nou cu recurs în anulare o hotărîre cu privire la care s-a
respins anterior un recurs în anulare.
JURISPRUDENŢA
 Recursul în anulare a fost recunoscut inadmisibil ca fiind neîntemeiat
S-a decis inadmisibilitatea recursului în anulare din motivul că temeiurile
invocate nu se încadrează în cele stipulate în articolul 453 CPP, adică nu se
întemeiază pe motivele prevăzute de lege (în scopul reparării erorilor de drept).
CSJ, nr.1re-179/2004 din 28.012004
Secţiunea a 2-a
120
Revizuirea procesului penal
Articolul 458. Cazurile de revizuire a procesului penal
 Revizuirea este mijlocul procesual prin folosirea căruia sînt
înlăturate erorile judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărîrile penale irevocabile.
Acest remediu procesual fond îndreptat contra hotărîrilor penale irevocabile constituie
o cale de atac extraordinară.
Revizuirea are caracterul unei căi de atac de fapt, fiindcă ea
provoacă o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Calea de atac a revizuirii, deşi este îndreptată contra hotărîrilor
penale irevocabile, are un echivalent procesual de reluare a urmăririi penale în caz de
redeschidere a acesteia. Redeschiderea urmăririi penale constituie un remediu contra
unei erori judiciare ce s-a produs la începutul procesului penal, în faza de urmărire
penală, şi în această procedură procesul este reluat, iar restabilirea adevărului duce la o
altă soluţionare a cauzei penale decît cea dispusă anterior.
Revizuirea poate avea ca obiect fie latura penală, fie latura civilă, fie ambele laturi
ale hotărîrii penale irevocabile (art. 458 alin. (1) CPP).
Dispoziţiile hotărîrii penale irevocabile trebuie date în soluţionarea
fondului cauzei şi pot fi de condamnare sau de achitare ori de încetare a procesului
penal, de obligare la despăgubiri civile sau de respingere a pretenţiilor civile.
Cînd cauza penală priveşte mai multe infracţiuni (aflate în concurs
sau conexe) ori mai multe persoane (participanţi, părţi vătămate, părţi civile),
revizuirea poate avea ca obiect fie hotărîrea în întregime, fie numai parţial, adică
limitat la dispoziţiile acestei privitoare la o anumită faptă ori la un anumit făptuitor (art.
458 alin. (2) CPP).
La stabilirea cazurilor de revizuire s-a ţinut seama de cauzele care
pot provoca producerea de erori judiciare.
Actualul articol (458 alin. (3) CPP) prevede cinci cazuri de revizuire,
atît în favoarea cît şi în defavoarea părţilor din proces, care pot fi folosite pentru
revizuirea laturii penale şi laturii civile a cauzei.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 1) alin. 3 art. 458 CPP.
Pentru admisibilitatea revizuirii în cazul declaraţiei mincinoase
necesită constatarea cumulativă a următoarelor condiţii:
- Un martor, un expert sau un interpret a săvîrşit infracţiunea
de mărturie mincinoasă. Aceasta presupune condamnarea martorului,
expertului sau interpretului pentru infracţiunea respectivă, dar în
practică pot interveni cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
În aceste condiţii, întrucît art. 458 alin. (1) pct. 1) CPP nu prevede
existenţa obligatorie a unei condamnări, se are în vedere şi posibilitatea să nu se
ajungă la condamnare, dar printr-un act procesual emis în condiţiile legii să se fi
dispus asupra fondului. Şi în atare condiţii cazul de revizuire se operează.
- Declaraţiile mincinoase ale martorului, prezentarea cu bună
ştiinţă a concluziilor false de către expert sau efectuarea intenţionată
a traducerii greşite de către interpret să fi avut loc în cauza penală
supusă revizuirii şi nu în altă cauză, căci eroarea de judecată a fost
determinată de această fraudă procesuală.
- Acţiunile invocate să fi condus la pronunţarea unei hotărîri
nelegale sau neîntemeiate.
Folosirea în proces a unor corpuri delicte, procese-verbale privind
acţiunile de urmărire penală sau judecătoreşti ori alte documente false, ca mijloace de
probă, constituie o eroare judiciară ca şi mărturia mincinoasă.
Pentru existenţa acestui caz de revizuire necesită:
- Să existe astfel (invocate în art. 458 alin. (3) pct. 1) de
falsuri servit drept temei al hotărîrii pronunţate şi să fi fost declarate
false în cadrul unui proces penal (prin condamnarea penală a celui
care le-a falsificat sau chiar prin achitarea lui sau încetarea
procesului penal dacă există vre-o cauză care înlăturat caracterul
penal al faptei sau care a înlăturat răspunderea penală).
- Falsul să fi dus la darea unei hotărîri nelegale şi
neîntemeiate. De asemenea, revizuirea poate fi admisă cînd înscrisul
fals a stat la baza individualizării pedepsei, prin aceea că el a furnizat
informaţii, denaturate privind acordarea circumstanţelor atenuante
sau agravante.
 Cazul de revizuire prevăzut de cpt. 2) şi pct. 3) alin. (3) art.
458 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere fapte ilicite comise de subiecţii
oficiali, adică constatarea că un membru al completului de judecată, procurorul ori
persoana acre a efectuat actele de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu
cercetarea sau judecarea cauzei, a cărei revizuire se cere.
Pentru invocarea acestei erori judiciare necesită:
- Infracţiunea comisă de unul din subiecţii procesuali,
enumeraţi în pct. pct. 2) şi 3) alin. (3) art. 458 CPP, trebuie să se fi
produs în exerciţiul sau în legătură cu exerciţiul atribuţiilor
funcţionale, pe care aceştia le-au avut în desfăşurarea procesului
penal, cum ar fi: abuzuri de serviciu, întocmire de acte false,
121
 favorizarea unei părţi ca rezultat al corupţiei, sustragere de înscrisuri
din dosarul cauzei etc.
- Infracţiunea să fi fost săvîrşită în legătură cu cauza a cărei
hotărîre definitivă a fost atacată. Se are în vedere că fapta ilicită nu
va duce la admiterea revizuirii, decît dacă ce va constata soluţionarea
eronată a cauzei fie sub aspectul aflării adevărului, fie sub aspectul
respectării legii, deoarece se cere să fi dus la darea unei hotărîri
nelegale sau netemeinice.
- Săvîrşirea infracţiunii de subiecţii oficiali (judecători,
procurori, persoane care au efectuat urmărirea penală) trebuie să fie
stabilită prin hotărîre rămasă definitivă.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 4) alin. (3) art. 48 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere descoperita de fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Pentru acest caz
de revizuire sînt reglementate următoarele condiţii:
- S-au stabilit circumstanţe de care nu avea cunoştinţă
instanţa, adică fapte sau împrejurări noi.
- Stabilirea de circumstanţe noi semnifică probele propriu-
zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la
ceea ce trebuie de dovedit în calea de atac a revizuirii. Noi trebuie să
fie probele şi nu mijloacele de probă prin care se administrează
probe deja cunoscute.
- Circumstanţele invocate în revizuire trebuie să fie noi
pentru instanţa de judecată.
- Circumstanţele invocate în revizuire trebuie să fie noi
pentru instanţa de judecată.
Aşadar, orice faptă, orice împrejurare dată în vileag după rămînerea
irevocabilă a hotărîrii penale constituie pentru justiţia penală o descoperire, din
momentul ce nu a fost cunoscută instanţei atunci cînd o pronunţat hotărîrea atacată. Se
cere ca elementul de noutate să fie pentru instanţa de judecată, iar nu şi pentru părţile
din proces.
Desigur, atitudinea extrem de rară a unei părţi, care cunoscînd un
fapt sau o împrejurare ce-i era favorabilă a preferat să păstreze tăcerea, este un act
nechibzuit, poate uneori explicabil, această atitudine nu poate însă justifica menţinerea
unei erori judiciare, nu poate constitui un obstacol la admiterea revizuirii.
- Faptele şi împrejurările noi dovedesc netemeinicia hotărîrii
de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, şi duc
la o altă soluţionare a cauzei şi în acest caz se admite o revizuire atît
totală cît şi parţială, pentru a nu se menţine o hotărîre cu grave erori
de fapt.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 5) alin. (3) art. 458 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere existenţa a două hotărîri
judecătoreşti penale, care se exclud una pe cealaltă.
Pentru a se reţine acest caz de revizuire se cer următoarele condiţii:
- Hotărîrile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze
fondul cauzei.
- Hotărîrile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă
că se exclud una pe alta.
Cauzele în care s-au pronunţat cele două hotărîri trebuie să fie
autonome, în sensul că acestea nu s-au pronunţat:
- în aceeaşi cauză;
- în condiţiile unei disjungeri;
- ca urmare a unor soluţii contrare date în căile de atac.
Inconciliabilitatea este posibilă atunci cînd hotărîrile definitive
privesc pe diferiţi participanţi la săvîrşirea unei infracţiuni, care nefiind deodată
cunoscuţi, au fost urmăriţi şi judecaţi separat.
Inconciliabilitate există şi în cazul cînd prin două hotărîri irevocabile
pentru aceeaşi infracţiune, care a fost comisă de un singur făptuitor, cînt condamnate
două persoane diferite, din care una este desigur nevinovată.
Inconciliabilitatea este posibilă şi în caz de infracţiuni conexe
corelative, adică cazul cînd existenţa unei infracţiuni presupune preexistenţa altei
infracţiuni.
Cînd astfel de infracţiuni corelative sînt judecate separat, se poate ca
printr-o hotărîre să se constate că infracţiunea corelativă de condiţionare există, iar în
alta să se hotărască contrariul (ex. în hotărîrea care a soluţionat infracţiunea de servire
de fals s-a considerat că există fals, iar în hotărîrea care a soluţionat învinuirea de fals
s-a decis că nu există infracţiune).
Hotărîrile inconciliabile trebuie să fie hotărîri penale; deşi
dispoziţia de la pct. 3 alin. (3) din art. 458 se referă în genere la hotărîri
judecătoreşti, ea priveşte însă numai hotărîrile penale, fiindcă, în caz de hotărîri ce nu
se pot concilia, instanţa de revizuire anulînd hotărîrile inconciliabile pronunţă o altă
hotărîre, ori nu se poate ca o instanţă penală să anuleze o hotărîre civilă.
În toate cazurile de inconciliabilitate este neîndoielnic că una dintre hotărîrile definitive
conţine o eroare judiciară care trebuie să fie înlăturată pe calea revizuirii.
122
 Articolul 459. Termenele de revizuire a procesului penal
Folosirea căilor de atac poate fi însă condiţionată de unele limitări,
raportate la momentul cînd apar întîmplările care fac să nască dreptul de a folosi calea
de atac extraordinară.
Aceasta este şi situaţia căii de atac extraordinare a revizuirii, sub raportul
limitelor în timp; iar reglementarea diferă, după cum cererea de revizuire este făcută în
favoarea condamnatului, sau dimpotrivă este îndreptată în contra lui.
 În favoarea condamnatului, revizuirea unei hotărîri definitive
de condamnare poate fi cerută oricînd, chiar după executarea pedepsei sau după
moartea condamnatului (art. 398 alin. 1 CPP).
Dreptul nelimitat de a face cerere de revizuire, în cazul cînd aceasta
este în favoarea condamnatului, îşi găseşte şi explicaţia şi justificarea în principiile de
bază ale dreptului penal şi ale dreptului procesual, potrivit cărora condamnarea unui
nevinovat nu trebuie să se producă niciodat, iar dacă totuşi s-a produs ea este
impescriptibilă şi trebuie să fie desfiinţată oricînd, chiar după moartea celui ce i-a fost
victimă.
Cererea de revizuire se consideră în favoarea condamnatului, chiar şi
atunci cînd priveşte numai una din faptele pentru care s-a pronunţat hotărîrea de
condamnare.
 În defavoarea unei părţi ne apare cererea de revizuire prin
care se urmăreşte schimbarea soluţiei din hotărîra definitivă în defavoarea părţii care,
datorită erorii judiciare, beneficia de acea soluţie.
În această situaţie se poate afla fostul inculpat care a fost achitat sau
faţă de care s-a încetat procesul penal ori s-a pronunţat o condamnare mai uşoară,
datorită încadrării necorespunzătoare a faptei comise.
Cererea de revizuire poate fi însă şi în defavoarea altei părţi decît
fostul inculpat (de ex.contra părţii civile pentru reformarea hotărîrii definitive cu
privire la pretenţiile ridicate sau contra părţii, responsabile civilmente, care a fost
apărată de pretenţiile părţii civile).
 Cererile de revizuire cu efect defavorabil se pot întroduce în
termen cel tîrziu pînă la un an (alin. 1 din art. 459 CPP), care curge de la
descoperirea circumstanţelor prevăzute în art. 458 alin. 3 şi se pot face numai
înăuntrul termenelor de prescripţie a incriminării, stabilite în art. 60 Cod penal.
Pentru procuror, sînt aplicabile aceleaşi puncte de plecare în curgerea
termenului de sesizare din oficiu.
Dovedirea datei, de la care curge termenul de introducere a cererii
de revizuire, cade în sarcina persoanei care solicită revizuirea şi va putea fi făcută
prin orice mijloc de probă. Cel care a aflat de existenţa unui caz de revizuire acţionează
în mod firesc fără întîrziere, încît termenul de un an a fost acordat tocmai pentru a i se
d posibilitatea să-şi procure probele necesare.
În cazul persoanei faţă de care, prin hotărîrea definitivă, s-a
pronunţat achitarea ori încetarea procesului penal, nu se poate face cerere de
revizuire nici chiar înlăuntrul termenului de un an, prevăzut în alin. 1 al art. 459
CPP, dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii respective a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (art. 10
CPP).
Revizuirea, ca orice cale de atac, duce la o reluare şi continuare a
procesului penal, ori dispoziţiile art. 275 CPP, nu îngăduie continuarea procesului
penal, cînd a intervenit vre-unul din cazurile enumerate în acest articol.
Cazurile care pot interveni, după rămînerea definitivă a hotărîrii
de achitare sau de încetare a procesului penal, pot fi: amnistia, prescripţia, decesul
făptuitorului, împăcarea părţilor, precum şi în cazul existenţei altor circumstanţe,
prevăzute de lege, care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea
penală.
Articolul 460. Deschiderea procedurii de revizuire
Procedura de revizuire este pusă în mişcare, sete dinamizată prin actul
procesual denumit: cerere de revizuire, adică declaraţia de folosire a acestei căi de
atac.
 Cererea de revizuire trebuie să fie formulată în scris şi trebuie
să conţină arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază cererea şi a mijloacelor
de probă c care se face dovada cazului invocat.
În cerere se va menţiona, hotărîrea definitivă a cărei revizuire se
cere, iar în cazul cînd acea hotărîre priveşte mai multe fapte se va indica fapta pentru
care se cere revizuirea; ea trebuie să fie semnată de petiţionar sau de un mandatar al său
cu împuternicire specială.
Cererea poate fi însoţită de un memoriu explicativ.
 Întroducerea cererii nu este condiţionată de începerea executării
hotărîrii definitive ce se atacă.
 Cererea de revizuire se adresează procurorului de nivelul
instanţei care a judecat cauza în fond.
Competenţa se menţine şi în situaţia în care soluţionarea cauzei în
fond a avut loc la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, prin rejudecare după casare.
123
Dacă însă o lege nouă schimbă competenţa de judecată în prima instanţă, devine
competentă să judece revizuirea instanţa, care judecă în prima instanţă potrivit noii
legi, adică judecarea în fond a cauzei se face de către instanţa competentă să judece
fondul cauzei la momentul judecării revizuirii.
Fiind o cale de atac, revizuirea poate fi cerută de oricare dintre
părţile din cauza penală a cărei revizuire se cere.
Fiecare poate cere revizuirea în limitele calităţii şi poziţiei sale
procesuale, adică:
- inculpatul pentru latura penală şi pentru cea civilă sau
numai pentru una dintre ele; iar în cazul concursului de infracţiuni
pentru toate sau numai pentru latura penală a faptei prin care a fost
vătămată;
- partea civilă şi partea civilmente responsabilă numai
pentru latura civilă;
Soţul şi oricare dintre rudele apropiate pot face cerere de revizuire
chiar şi după moartea condamnatului.
- Procurorul este în drept să iniţieze din oficiu procedura de
revizuire.
În cazul cînd este necesară efectuarea de cercetări penale pentru a verifica temeinicia
cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţă, şi cere dosarul cauzei,
dacă este necesar.
Administrarea probelor se face de către procuror însă acesta poate
delega ofiţerului de urmărire penală.
În tot timpul efectuării actelor de urmărire penală, Procurorul
General este în drept de a înainta demers de suspendare a executării hotărîrii în limitele
cererii de revizuire.
Decizia de suspendare a executării va fi comunicată instanţei care
execută hotărîrea definitivă, a cărei revizuire se cere, care, la rîndul ei va înştiinţa, cînd
este cazul, administraţia locului de deţinere despre acordarea suspendării.
Articolul 461. Trimiterea în instanţa de judecată a materialului
cercetării privind revizuirea
După efectuarea actelor de cercetare necesare, procurorul înaintează
cererea de revizuire şi întreg materialul cercetării, însoţite de concluziile sale, instanţei
competente să judece cauza în revizuire.
 Concluziile procurorului pot fi pozitive, în sensul că cererea de
revizuire a fost legal formulată şi introdusă şi că se sprijină pe temeiuri care
constituie, potrivit dispoziţiilor din art. 458 CPP, cazuri de revizuire, în susţinerea
cărora sînt arătate mijloace de probă corespunzătoare.
 Procurorul poate întocmi însă şi concluzii negative, în special
cu privire la caracterul discutabil al cazurilor de revizuire invocate sau la seriozitatea
mijloacelor de probă indicate. De asemenea, procurorul poate semnala tardivitatea
cererii (art. 398 alin. 2 CPP) sau inadmisibilitatea acesteia (art. 398 alin. 2 CPP).
Oricare ar fi conţinutul concluziilor sale, procurorul este obligat să
înainteze toate materialele împreună cu concluziile sale instanţei competente, el
neavînd de la lege căderea de a decide dacă trebuie sau nu să urmeze o judecată asupra
revizuirii, asupra temeiniciei sau netemeiniciei căilor de atac, neputînd hotărî decît
instanţele de judecată.
Instanţa nu este ţinută de concluziile la care a ajuns procurorul,
formîndu-şi propria convingere în urma efectuării cercetării judecătoreşti.
Articolul 462. Măsuri premergătoare şi admiterea revizuirii
Activitatea procesuală în soluţionarea cererilor de revizuire se desfăşoară
în două stadii: admiterea în principiu şi judecarea în fond.
Ambele stadii au loc în faţa aceleiaşi instanţe, în aceeaşi componenţă:
fiecare stadiu are însă funcţiunea sa şi un conţinut procesual propriu.
 Măsuri premergătoare. Preşedintele instanţei competente să
judece cererea de revizuire, primind materialele trimise de procuror, desemnează
judecătorul care vizează termenul pentru examinare cererea de revizuire dispunînd
citarea părţilor interesate, adică părţile faţă de care se pot răsfrînge efectele în vederea
admiterii în principiu revizuirii.
Dacă persoana, în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea, se
află în stare de deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată
dispune aducerea acesteia la judecată şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu, dacă acesta nu are apărător.
Admiterea în principiu este primul stadiu prin care trece desfăşurarea
activităţii procesuale, în judecarea cererii de revizuire.
În acest prim stadiu, instanţa de judecată se mărgineşte la verificarea, pe baza
materialelor trimise la procuror, a cererii de revizuire sub aspectul îndeplinirii
condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, este deci o judecată de
admisibilitate, în principiu, a cererii de revizuire.
În termenul stabilit pentru examinarea în principiu, dacă părţile sînt
prezente, după ce ascultă concluziile procurorului şi susţinerile părţilor, examinează
124
dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege (adică: contra unei
hotărîri definitive, în termen, cînd introducerea cererii este supusă unui termen, de
către o persoană cu drept să folosească calea de atac a revizuirii pentru temeiuri care
corespund cazurilor de revizuire, anume prevăzute de lege).
Instanţa mai examinează apoi dacă din probele prezentate odată cu
cererea de revizuire sau strînse în cursul cercetării efectuate, rezultă date suficiente
pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu.
Cînd instanţa crede necesar, poate proceda la verificarea probelor pe care se întemeiază
cererea sau poate, cînd este cazul, să administreze probe noi.
În cazul actelor de cercetare nu este permisă audierea ca martori a persoanelor,
prevăzute n art. 458 alin. (3) pct. cpt. 1)-3).
După terminarea examinării cererii de revizuire sub aspectul admiterii
sale în principiu, instanţa deliberînd pe baza celor constatate hotărăşte asupra
admisibilităţii sau inadmisibilităţii acesteia.
În caz de admitere instanţa dispune aceasta printr-o încheiere, procesul
penal urmîndu-şi cursul către cel de-al doilea stadiu al judecăţii privitoare la cererea de
revizuire.
Cînd instanţa hotărăşte că cererea nu este admisibilă, dispune
respingerea acesteia prin sentinţă, fiindcă, prin respingerea cererii, hotărîrea atacată
îşi păstrează autoritatea, ceea ce echivalează cu soluţionarea cauzei în fond.
În cazul cînd cererea de revizuire priveşte mai multe fapte, cu motive de
revizuire distincte sau aparent comune, instanţa poate admite în principiu cererea de
revizuire parţial, cu privire la unele fapte, şi pronunţa respingerea pentru alte fapte.
Sentinţa de respingere a cererii de revizuire necesită să fie motivată şi
poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs.
 Măsuri după admiterea în principiu. Admiterea în principiu
avînd procesual ca efect prelungirea activităţii procesuale, instanţa competentă să
judece cererea de revizuire, va fi pusă eventual în situaţia de a lua unele măsuri
necesare pînă la definitiva soluţionare a revizuirii.
Astfel, în cazul cînd revizuirea a fost cerută de un condamnat, care a
obţinut în timpul cererii prealabile suspendarea executării pedepsei la care este
condamnat, această suspendare produce efecte numai pînă la soluţionarea, în principiu,
cererii de revizuire.
Instanţa de judecată o dată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire
se pronunţă şi asupra menţinerii suspendării executării, sau în cazul cînd condamnatul
nu a obţinut suspendarea executării în timpul cercetărilor prealabile, instanţa poate
suspenda motivat, în totul sau în parte (numai latura penală), executarea hotărîrii
supuse revizuirii.
Ceea ce instanţa poate dispune, cu privire la suspendarea executării n
momentul admiterii în principiu, poate dispune în tot timpul cît se va desfăşura
activitatea procesuală în judecarea revizuirii.
Cînd revizuirea admisă în principiu priveşte hotărîri definitive ce nu se
pot concilia, instanţa ia măsuri pentru conexarea cauzelor respective în vederea
rejudecării lor.
Articolul 463. Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii
Rejudecarea echivalează cu o nouă judecare a cauzei în prima instanţă.
Spre deosebire de examinarea în principiu care se limitează la constatarea
temeiniciei cazului de revizuire invocat, la rejudecarea în fond se examinează
învinuirea adusă în sensul temeiniciei e.
Rejudecarea cauzei se face în limitele în care a fost admisă în principiu
cererea de revizuire (cu privire la fapta şi la persoanele arătate în încheierea de
admitere în principiu).
Procedura de rejudecare a cazului poate avea o formă restrînsă şi alta mai dezvoltată.
 Forma restrînsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci
cînd eroarea judiciară este evidentă şi dovedită încă de la examinarea în principiu a
cererii de revizuire. În acest caz după concluziile revizuientului, ale intimaţilor şi ale
procurorului, instanţa procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai întîi la admiterea
în principiu şi apoi, la soluţionarea cauzei în fond printr-o nouă hotărîre, anulîndu-se
hotărîrea definitivă atacată cu revizuire. În acest caz se pronunţă o singură sentinţă
prin care se admite în principiu revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.
 Forma mai dezvoltată se foloseşte atunci cînd la rejudecarea
cauzei în fond este necesară verificarea unor probe administrate anterior sau
administrarea unor probe noi, după ce s-a admis cererea de revizuire printr-o
încheiere, fixîndu-se un nou termen de judecată la care se vor administra probele
necesare şi se va dezbate cauza în fond. În acest caz sînt aplicabile regulile de
judecare a cauzei în prima instanţă.
Articolul 464. Hotărîrile după rejudecare
În raport cu concluziile la care a ajuns instanţa de revizuire şi faţă de
cazul de revizuire invocat, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii.
 Respingerea în fond a cererii de revizuire, menţinînd hotărîrea
irevocabilă atacată. Această soluţie se dispune dacă se constată că revizuirea este
inadmisibilă, este tardivă sau neîntemeiată.
125
  Anulează hotărîrea irevocabilă atacată numai la latura penală
sau numai la latura civilă, numai pentru unele fapte şi persoane. În acest caz se
pronunţă o nouă hotărîre potrivit dispoziţiilor de la judecarea în prima instanţă
(art.382-399 şi 410 CPP), care se aplică în mod corespunzător, şi care poate să fie de
achitare sau încetarea procesului penal, în locul condamnării, şi invers, dacă
revizuirea este totală.
 În locul hotărîrilor anulate care nu pot fi conciliate, instanţa va
pronunţa o hotărîre în sensul uneia dintre acele hotărîri, de achitare sa de condamnare,
în acest din urmă caz putînd modifica sancţiunea aplicată, corespunzător cu adevărul
rezultat din materialele probatorii aflate în dosarele cauzelor revizuite sau adunate în
cursul desfăşurării activităţii procesuale de revizuire.
Instanţa nu poate agrava situaţia celui care a făcut cererea de
revizuire sau în favoarea căruia s-a declanşat această procedură.
Se poate extinde judecata şi la soluţionarea cauzei cu privire la persoanele din acelaşi
grup procesual care nu a cerut revizuirea, instanţa pronunţînd o nouă soluţie şi faţă de
aceasta fără însă a li se agrava situaţia.
În caz de achitare se vor aplica dispoziţiile din alin. (2) al art. 464
CPP – repunerea în toate drepturile pierdute.
Articolul 465. Calea de atac a hotărîrii după rejudecare
 Potrivit art. 465 CPP, sentinţele date cu privire la respingerea în
principiu a cererii de revizuire (art. 462 alin. (4) CPP) sau cu privire la soluţionarea de
fond (art. 464 CPP), sînt supuse aceloraşi căi de atac, ca şi hotărările la care se referă
revizuirea (art. 400 CPP), iar deciziile date în apel sînt supuse recursului (art. 420
CPP).
 În cazurile prevăzute de art. 437 CPP sentinţa primei instanţe
poate fi atacată numai cu recurs, ceea ce înseamnă că hotărîrea dată în procedura de
revizuire este supusă aceleiaşi căi de atac.
Capitolul VI
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
Articolul 466. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de judecată
şi punerea ei în executare
1. Articolul 466 prevede două noţiuni importante în procedura penală:
hotărîre judecătorească definitivă şi hotărîre judecătorească irevocabilă.
2. Hotărîrea judecătorească definitivă devine executorie chiar dacă nu au fost
utilizate toate căile de atac ordinare. Hotărîrea primei instanţe devine definitivă la data
pronunţării cînd, conform legii, hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului.
3. Pentru cazurile pentru care Codul de procedură penală prevede calea de
atac apelul, hotărîrea devine definitivă şi, deci, executorie după folosirea apelului,
adică la data adoptării deciziei instanţei de apel, dacă a fost folosită această cale de
atac. Însă hotărîrea poate deveni definitivă şi mai devreme dacă nu s-a recurs la
această cale de atac sau sa renunţat la apel. Acestea sunt următoarele cazuri: 1)
hotărîrea primei instanţe devine definitivă la data expirării termenului de apel cînd nu
s-a declarat apel în termen sau cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului
stabilit; 2) hotărîrea primei instanţe devine definitivă la data retragerii apelului şi
încetării procedurii de apel, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
apel.
4. Pentru cazurile pentru care Codul nu prevede calea de atac apelul,
hotărîrea judecătorească devine definitivă: 1) la data expirării termenului de recurs
cînd nu s-a declarat recurs în termen sau cînd recursul declarat a fost retras
înăuntrul termenului stabilit de lege; 2) la data retragerii recursului declarat şi
încetării procedurii de recurs, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
recurs; 3) la data pronunţării hotărîrii instanţei de recurs prin care: a) s-a respins
recursul, b) recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs, fără
rejudecare; c) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea
recursului.
5. Toate aceste hotărîri judecătoreşti, cu excepţia hotărîrii instanţei de apel, la
data devenirii definitive concomitent devin şi irevocabile. Hotărîrea instanţei de
recurs declarat împotriva deciziei instanţei de apel devine irevocabilă la data
pronunţării acesteia. Dar şi această ultimă hotărîre poate deveni irevocabilă şi mai
devreme dacă nu s-a utilizat cale de atac recursul sau sa renunţat la recurs. Hotărîrea
instanţei de apel devine irevocabilă la data expirării termenului de recurs cînd nu s-a
declarat recurs în termenul prevăzut de lege sau cînd recursul declarat a fost retras
înăuntrul termenului stabilit. Hotărîrea instanţei de apel devine definitivă la data
retragerii recursului şi încetării procedurii de recurs, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de recurs.
6. Introducerea noţiunii de hotărîre irevocabilă a fost condiţionată de faptul
că legislatorul a dat caracter executoriu hotărîrii instanţei de apel şi a deschis calea de
atac extraordinară, - recursul în anulare atît pentru partea acuzării cît şi pentru partea
126
apărării. Art. 452 prevede dreptul părţilor de a declara recurs în anulare doar
împotriva hotărîrilor irevocabile după epuizarea căilor ordinare de atac, prevăzute de
lege pentru situaţiile respective.
Articolul 467. Caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive
1. Hotărîrile judecătoreşti definitive sunt obligatorii pentru toate persoanele
fizice şi juridice din ţară, indiferent de formă de proprietate şi de forma organizatorică
şi au putere executorie pe întreg teritoriul ţării. Orice persoană fizică sau juridică este
obligată să acorde colaborarea solicitată de instanţă sau organul care pune în
executare hotărîrea judecătorească definitivă. Acestea sunt nişte obligaţiuni
constituţionale, prevăzute la art. 120 din Constituţie.
2. Caracterul obligatoriu pentru executare a hotărîrilor judecătoreşti
definitive este asigurat prin: 1) existenţa unui organ specializat de stat investit cu
atribuţii de executare a pedepselor penale; 2) posibilitatea de a înlocui pedeapsa
stabilită de instanţă cu o altă pedeapsă în cazul eschivării cu rea voinţă a persoanei
condamnate de la executarea pedepsei; 3) stabilirea pedepsei penale pentru eschivarea
de la executarea pedepsei penale cu închisoare (art. 319 Cod penal) şi pentru
neexecutarea intenţionată a hotărîrii judecătoreşti (art. 320 Cod penal), inclusiv şi de
persoane cu funcţii de răspundere investite cu obligaţii de apune în executare hotărîrea
judecătorească definitivă.
3. Executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive, adoptate de instanţele din
Republica Moldova în privinţa persoanelor care se află pe teritoriul altor state se
reglementează de tratatele internaţionale de asistenţă juridică în materie penală la care
ţara noastră este parte.
Articolul 468. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti
1. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti ţine de competenţa
instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Hotărîrile definitive pronunţate în
primă instanţă de către Curţile de Apel şi de către Curtea Supremă de Justiţie se
execută de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti
de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia îşi are sediul Curtea de Apel
respectivă sau Curtea Supremă de Justiţie. Dispoziţia de executare a hotărîrii
judecătoreşti, în termen de 10 zile de la data cînd hotărîrea a rămas definitivă, se
trimite de către preşedintele instanţei respective, împreună cu o copie autentificată de
pe hotărîrea definitivă, însoţită de copia autentificată a hotărîrilor instanţelor de apel
şi/sau recurs, dacă cauza a fost judecată şi de aceste instanţe, organului însărcinat cu
punerea în executare a sentinţei conform prevederilor legislaţiei de executare.
Dispoziţie de executare a hotărîrii judecătoreşti se semnează de către preşedintele
instanţei, sau de către judecătorul îputernicir de către preşedinte cu asemenea atribuţii.
În dispoziţie se indică data cînd hotărîrea respectivă a devenit definitivă.
2. Imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile de la primirea dispoziţiei de executare,
organul care pune în executare sentinţa comunică, instanţei care a trimis dispoziţia -
dată despre punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti. Administraţia locului de
detenţie trebuie să comunice instanţei care a trimis dispoziţia de punere în
executare a hotărîrii locul unde condamnatul îşi va executa pedeapsa.
Modul de punere în executare şi de executare a hotărîrii judecătoreşti
definitive se reglementează de legislaţia privind executarea hotărîrilor judecătoreşti.
3. Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea
hotărîrii. În cazul în care instanţa ce urmăreşte executarea sentinţei nu primeşte
informaţie despre punerea în executare sau executarea sentinţei, ea este obligată să
ceară periodic această informaţie de la organul care pune în executare sau execută
hotărîrea respectivă. Orice modificare a modului de executare a hotărîrii judecătoreşti
se soluţionează de către instanţa de judecată în condiţiile art. 469-471 şi despre fiecare
intervenţie în modul de executare a hotărîrii trebuie să fie informată instanţa care a
pronunţat sentinţa.
4. În cazul în care a fost condamnat un recrut sau o persoană supusă
serviciului militar, instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată, în termen de 10
zile, să comunice organului local de administrare militară despre sentinţa rămasă
definitivă în privinţa acestora. Livretul militar ale persoanei supuse serviciului militar
şi certificatul special al recrutului condamnat la închisoare sau detenţiune pe viaţă
se expediază de către instanţă organelor locale de administrare militară respective.
Articolul 469. Chestiunile care urmează să fie soluţionate
de către instanţă la executarea pedepsei
1. Oricare schimbare a modului de executare a hotărîrilor judecătoreşti
definitive se soluţionează de către instanţa de judecată. Articolul comentat
reglementează competenţa materială a instanţei judecătoreşti care soluţionează
chestiunile apărute la faza de punere în executare şi de executare a pedepsei.
Chestiunile care urmează să fie soluţionate de către instanţă la această fază sunt
specificate de legislator la alin. (1) din articolul 469. Problemele care pot apărea şi fi
soluţionate de către instanţă nu sunt enumerate exhaustiv de către legislator şi la pct.
18) din articolul menţionat se indică şi alte chestiuni prevăzute de lege care apar în
procesul executării pedepsei de către condamnat şi urmează a fi soluţionate de către
instanţă. De aici rezultă că orice intervenţie în modul de punere în executare şi de
127
executare a unei hotărîri judecătoreşti penale trebuie să fie prevăzută de lege, să fie
soluţionată de către o instanţă judecătorească competentă, şi copia acestei hotărîri
urmează a fi expediată instanţei care urmăreşte executarea hotărîrii în cauză pentru a
fi anexată la dosarul pe marginea căruia a fost adoptată hotărîrea de condamnare.
2. Chestiunile privind executarea hotărîrii judecătoreşti penale referitor la
acţiunea civilă şi alte chestiuni patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor
legislaţiei de executare privind executarea documentelor cu caracter civil.
Articolul 470. Instanţa care soluţionează chestiunile privind
executarea hotărîrilor judecătoreşti
1. Articolul 470 reglementează competenţa teritorială a instanţei în ce
priveşte soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrilor judecătoreşti.
2. De competenţa instanţei judecătoreşti din raza de activitate a organului sau
instituţiei care execută pedeapsa sunt chestiunile privind executarea hotărîrilor
specificate la art. 469 alin. (1) pct. 1)-4), 6). 8)-15) şi 18) şi anume: 1) liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 din Codul penal); 2) înlocuirea
părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 din Codul penal);
3) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din
Codul penal); 4) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care
au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.96 din Codul penal), anularea amînării
executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau
trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate; 5) schimbarea categoriei
penitenciarului (art.72 din Codul penal); 6) înlocuirea muncii neremunerate în
folosul comunităţii cu arest (art.67 din Codul penal); 7) anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării condiţionate
de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea
pedepsei neexecutate (art.90 şi 91 din Codul penal); 8) căutarea persoanelor
condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa; 9) executarea
sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost
soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 10) computarea arestării preventive sau a
arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de
condamnare; 11) prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de
constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 din Codul penal); 12) liberarea de
pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv;
13) liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei; 14) alte chestiuni prevăzute
de lege care apar în procesul executării pedepselor de către condamnaţi.
3. Chestiunile privind reabilitarea judecătorească a persoanei condamnate se
soluţionează de către instanţa de judecată de la locul de trai al persoanei care
solicită să fie reabilitată.
4. Chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor din hotărîre
la punerea în executare a pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat
hotărîrea rămasă definitivă în conformitate cu dispoziţiile art. 248-250 din codul
comentat.
5. Chestiunile specificate la alineatele (1) şi (2) din articolul comentat se
soluţionează de către judecătorul de instrucţie din judecătoria respectivă, iar cestiunile
menţionate la alin. (3) se soluţionează de către completul de judecată care a adoptat
hotărîrea respectivă.
Articolul 471. Modul de soluţionare a chestiunilor privind
punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti
1. Legislatorul a lărgit esenţial cercul de persoane care sunt în drept să
înainteze demers în instanţă pentru soluţionarea chestiunilor privind punerea în
executare şi executarea hotărîrilor judecătoreşti penale.
2. Organul sau instituţia care pune în executare hotărîrea judecătorească
poate înainta demers în instanţă pentru soluţionarea oricărei chestiuni prevăzute de
lege privind punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti. În aceste cazuri în
şedinţa de judecată se citează reprezentantul organului sau instituţiei care a declarat
demersul.
3. Persoana condamnată poate înainta cerere pentru soluţionarea
următoarelor chestiuni: 1) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor
grav bolnave (art.95 din CP); 2) reabilitarea judecătorească (art.112 din CP); 3)
executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta
nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 4) computarea arestării
preventive sau a arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea
hotărîrii de condamnare; 5) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul
adoptării unei legi care are efect retroactiv; 6) liberarea de pedeapsă în temeiul actului
amnistiei; 7) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor
de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP); 8) alte chestiuni
prevăzute de lege care apar în procesul executării pedepselor.
5. La soluţionarea chestiunilor iniţiate de către persoana condamnată precum
şi la soluţionarea chestiunilor prevăzute în art. 469 alin.(1) pct.1), 2), 4)-9), 11), 14)-
17), chestiuni referitoare la: 1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
128
(art.91 CP); 2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă
(art.92 CP); 3) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care
au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.96 CP),
anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă,
înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate; 4)
reabilitarea judecătorească (art.112 CP); 5) schimbarea categoriei penitenciarului
(art.72 CP); 6) înlocuirea amenzii cu arest sau închisoare (art.64 CP); 7) înlocuirea
muncii neremunerate în folosul comunităţii cu arest (art.67 CP); 8) anularea
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului
pentru executarea pedepsei neexecutate (art.90 şi 91 CP); 9) executarea sentinţei
în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată la
adoptarea ultimei hotărîri; 10) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul
adoptării
unei legi care are efect retroactiv; 11) liberarea de pedeapsă în temeiul actului
amnistiei; 12) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea
termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP); 13)
explicarea suspiciunilor sau neclarităţilor care apar la punerea în executare a
pedepselor, -participarea condamnatului în şedinţa de judecată este obligatorie.
Condamnatul are dreptul să ia cunoştinţă de materialele prezentate instanţei, să
participe la examinarea lor, să înainteze cereri, inclusiv de recuzare, să dea explicaţii,
să prezinte probe.
6. Condamnatul poate să-şi reprezinte interesele de sine stătător sau prin
intermediul apărătorului. La soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea
sentinţelor în privinţa minorilor, persoanelor cu defecte fizice sau psihice care le
împiedică să-şi exercite de sine stătător dreptul la apărare, persoanelor care nu
posedă limba în care se desfăşoară procesul, precum şi în alte cazuri cînd
interesele justiţiei o cer, participarea apărătorului în şedinţă este obligatorie. În cazul
soluţionării chestiunii în privinţa unui condamnat minor, reieşind din interesul
superior al copilului şi în conformitate cu prevederile Legii privind drepturile
copilului, despre data examinării chestiunii respective urmează să fie informaţi
reprezentantul legal al minorului şi autoritatea tutelară din localitatea în care execută
pedeapsa minorul, însă neprezentarea lor nu împiedică soluţionarea chestiunii.
7. La soluţionarea chestiunilor prevăzute în art.469 alin.(1) pct.3) şi 13),
privind liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave
(art.95 CP) şi prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de
constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 CP) este obligatorie participarea
reprezentantului comisiei medicale care a dat concluzie.
Conform explicaţiilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie expuse în Hotărîrea
din 29.10.2001 „Cu privire la practica judiciară privind absolvirea condamnaţilor de
ispăşirea pedepsei pe motiv de boală” 3. avizul  despre o boală gravă a condamnatului
poate fi eliberat doar în baza unor date obţinute în urma examinării staţionare în
instituţii medicale. În aviz urmează să fie indicate: diagnosticul bolii grave, perioada
de îmbolnăvire (în perioada ispăşirii pedepsei sau pînă la condamnare), rezultatele
tratamentului efectuat, prognoza presupusă a bolii şi dacă boala gravă exclude
posibilitatea executării pedepsei de către condamnat. 
În privinţa condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o boală psihică, în concluzie
urmează să fie indicată şi natura acestei îmbolnăviri – boală psihică cronică sau
temporară, întrucît pot fi absolviţi de pedeapsă doar condamnaţii, care s-au îmbolnăvit
de o boală psihică cronică. 
La absolvirea de executarea pedepsei a condamnatului, care s-a îmbolnăvit de o
boală mintală cronică, nu este relevant şi nu se iau în consideraţie de către instanţă:
gravitatea infracţiunii săvîrşite, persoana condamnatului, cît şi alte circumstanţe. 
La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de
o boală mintală cronică, instanţa judiciară este obligată să soluţioneze chestiunea
privind aplicarea măsurilor  de constrîngere cu caracter medical sau să-i transfere
pentru îngrijire organelor de ocrotire a sănătăţii. 
 La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de
o altă boală gravă, se va ţine cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite, de persoana
condamnată, cît şi de alte circumstanţe (termenul pedepsei executate, starea familială,
comportamentul în locul de detenţie, etc). 
8. La soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrii judecătoreşti
referitor la acţiunea civilă în şedinţa de judecată sînt citaţi atît condamnatul, cît şi
partea civilă sau reprezentantul său. Neprezentarea părţii civile sau a
reprezentantului său, legal citaţi, nu împiedică soluţionarea cauzei.
9. Reieşind din atribuţiile constituţionale ale procurorului de a apăra ordinea de
drept precum şi drepturile şi libertăţile persoanei legislatorul a investit procurorul cu
atribuţii de control a orgaanelor care pun în executare hotărîrile judecătoreşti. Astfel,
participarea procurorului ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, în
şedinţa de judecată la soluţionarea chestiunilor privind punerea în executare şi
executarea hotărîrilor judecătoreşti este obligatorie.
10. Judecarea cauzei în baza cererii sau a demersului începe cu raportul
reprezentantului organului care a depus demers sau cu explicaţia persoanei care a
depus cerere, apoi se cercetează materialele prezentate, se ascultă explicaţiile
persoanelor prezente la şedinţă, opinia procurorului, după care instanţa adoptă o
129
încheiere motivată care trebuie să conţină răspuns la toate întrebările invocate în
demers sau după caz în cerere.
Articolul 472. Atacarea încheierilor privind soluţionarea chestiunilor
Referitor la executarea hotărîrilor judecătoreşti
1. Încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei, adoptată în
condiţiile art. 471 privind soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărîrilor
judecătoreşti poate fi atacată de către persoanele interesate, adică de către persoana
care a depus plîngere sau în privinţa căreia a fost înaintat demersul, de apărătorul şi
reprezentantul legal al acesteia, dacă au participat la judecarea cauzei, de
reprezentantul organului care pune în executare hotărîrea respectivă şi de către
procurorul participant la şedinţă. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de 10
zile, începînd cu ziua următoare după pronunţarea acesteia, iar pentru persoana
deţinută, în termen de 10 zile de la data cînd i-a fost înmînată copia de pe încheiere.
2. Recurs se declară la instanţa care a pronunţat încheierea atacată. Instanţa
în cauză expediază recursul cu materialele cauzei în instanţa de recurs în termen de cel
mult 5 zile. Recursul se judecă de către Curtea de Apel respectivă conform
prevederilor titl.II cap.IV secţia a 2-a din Partea specială. Hotărîrea instanţei de
recurs este definitivă şi irevocabilă.
Articolul 473. Plîngerile împotriva actelor organului sau instituţiei care
pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare
1. O altă novaţie în prezentul Cod este dispoziţia articolului comentat,
conform căreia persoana condamnată şi alte persoane cointeresate pot înainta plîngeri
în instanţă împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare
hotărîrea judecătorească de condamnare. Astfel, prin această procedură s-a deschis
accesul la justiţie a persoanelor condamnate împotriva actelor arbitrare ale organului
sau instituţiei, care pune în executare hotărîrea judecătorească. Controlul judiciar al
actelor organelor care pun în aplicare hotărîrile judecătoreşti reprezintă o garanţie a
condamnaţilor privitor la asigurarea respectării drepturilor lor prevăzute de lege.
2. Plîngere pot declara atît persoanele condamnate cît şi alte persoane care
consideră că le-au fost încălcate anumite drepturi şi interese legitime. Alte persoane
pot fi rudele şi cunoscuţii condamnaţilor, cărora le-a fost interzis, în opinia lor
nelegitim întîlnirea, corespondenţa cu condamnatul, transmiterea de colete etc.
Plîngerile se declară judecătorului de instrucţie din instanţa în raza de activitate a
căreia se află organul sau instituţia respectivă.
3. Plîngerea declarată împotriva actelor organului sau instituţiei care pune
în executare hotărîrea judecătorească de condamnare se examinează în ordinea
prevăzută la art. 471 şi se soluţionează printr-o încheiere motivată în care judecătorul
de instrucţie se pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în plîngere. Încheierea
adoptată poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de persoanele
condamnate. Recursul se judecă de către Curtea de Apel respectivă conform
prevederilor titl. II cap. IV secţia a 2-a din Partea specială.
Articolul 474.Dispoziţii generale
1. Procedura în cauzele privind minorii are specificul său determinat de
particularităţile subiectului infracţiunii, cât şi a altor minori implicaţi în
procesul penal. Legislaţia procesual-penală a Republicii Moldova este în
concordanţă cu normele internaţionale referitoare la drepturile copilului. Se
cere de menţionat în acest sens Convenţia ONU privind Drepturile Copilului
din 20.11.1989, adoptată la Adunarea generală a Naţiunilor Unite, care a
intrat în vigoare la 20 septembrie 1990, iar pentru Republica Moldova din 25
februarie 1993. Convenţia Europeană privind exercitarea drepturilor
copilului din 25.01.1996 de la Strasbourg, Ansamblul de Reguli Minime ale
Naţiunilor Unite pentru Administrarea Justiţiei Juvenile din 1985 (Regulile
de la Beijing); regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de
libertate din 1990, Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei
Juvenile din 1998 ( directivele de la Riyadh).
2. Convenţia ONU privind Drepturile Copilului recunoaşte că copilul are
nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, în primul rând de o
protecţie juridică potrivită. Articolul 1 al Convenţiei stabileşte că prin copil
se înţelege orice fiinţă umană cu vârsta sub 18 ani. Articolul 37 al Convenţiei
obligă statele de a asigura ca nici un copil să nu fie supus la tortură, la
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Pentru infracţiuni
comise de persoane sub 18 ani, nu vor fi pronunţate nici o pedeapsă capitală,
nici închisoare pe viaţă fără posibilitate de liberare. Nici un copil nu va fi
privat de libertate în mod ilegal sau arbitral. Arestarea, detenţia sau
întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi se va folosi numai
ca măsură extremă şi pentru cea mai scurtă posibilă perioadă de timp; orice
copil privat de libertate va fi tratat cu omenie şi cu respectul datorat
demnităţii persoanei umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile
persoanei de vârsta sa; orice copil privat de libertate va avea acces rapid la
130
 asistenţa juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, inclusiv dreptul
de a contesta legalitatea privării sale de libertate în faţa unui tribunal sau unei
alte autorităţi competente. Articolul 40 al Convenţiei recunoaşte oricărui
copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale,
dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de
demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile
omului şi libertăţile fundamentale ale acestora şi să ţină seama de vârsta sa ca
şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către
acesta a unui rol constructiv în societate. Articolul 40 în continuare asigură şi
alte principii cum ar fi neretroactivitatea legii penale, prezumţia de
nevinovăţie, dreptul de a fi informat prompt şi direct de acuzaţiile care i se
aduc; examinarea cauzei fără întârziere de autoritatea sau instanţa
competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă,
conform prevederilor legii, în prezenţa asistenţei legale, sau a oricărei alte
asistenţe corespunzătoare sau în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor
legale, să nu fie constrâns să depună mărturii sau să mărturisească că este
vinovat, să aibă dreptul la apel, să fie asistat de către interpret, să i se
respecte viaţa privată. O altă prevedere destul de importantă a articolului 40
este obligaţia statelor de a promova adoptarea de legi, proceduri, crearea de
autorităţi şi instituţii special concepute pentru copiii suspectaţi, acuzaţi sau
declaraţi că au fi comis încălcări ale legii penale şi în special: vor stabili o
vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi de a nu avea capacitatea de a
încălca legea penală; vor lua măsuri de fiecare dată când este posibil şi de
dorit pentru a trata aceşti copii fără a se recurge la procedura judiciară cu
condiţia ca garanţiile omului şi garanţiile reale să fie deplin respectate.
Convenţia Europeană privind exercitarea drepturilor copilului stabileşte că
obiectul Convenţiei vizează să promoveze în interesul superior al copiilor
drepturile lor, să îi acorde drepturi procedurale şi să faciliteze exercitarea lor
având grija ca ele să poată ei înseşi sau prin intermediul altor organe sau
persoane să fie informaţi sau autorizaţi să participe la procedurile care îi
interesează în faţa autorităţilor judiciare.
3. Articolul 5 al Convenţie stabileşte că părţile trebuie să examineze
oportunitatea de a recunoaşte drepturile procedurale suplimentare ale
copiilor, sau procedurile referitoare la copii în faţa unei instanţe judiciare şi
în special:
a) dreptul de a cere să fie ajutat de către o persoană respectivă la alegerea sa
pentru a îi ajuta să exprime opinia lor;
b) dreptul de a cere ei înseşi sau prin intermediul altor persoane sau organe
desemnarea unui reprezentat distinct, în cazurile respective-a unui avocat;
c) dreptul de a desemna propriul său reprezentant;
d) dreptul de a exercita toate sau o parte din prerogativele unei părţi în
asemenea procedură.
4. Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea
justiţiei pentru minori (regulile de la Beijing) adoptate prin Rezoluţia 40/33
din 29.11.1985 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite prevede nişte
principii generale referitoare la justiţia pentru minori constatând în partea I,
paragraful 1, punctul 1.4. că justiţia pentru minori face parte integrală din
procesul de dezvoltare naţională a fiecărei ţări, în cadrul general al justiţiei
sociale pentru toţi tinerii, contribuind astfel, în acelaşi timp, la protejarea
drepturilor şi la menţinerea păcii şi a ordinii în societate. Punctul 1.6.
serviciul de justiţie pentru minori trebuie să fie sistematic controlate şi
coordonate în vederea îmbunătăţirii şi perfecţionării competenţei
persoanelor, a felului de a se apropia de subiecţi, precum şi a atitudinilor faţă
de aceste persoane.
5. Articolul 12 stabileşte că pentru a se achita mai bine de funcţiile lui, ofiţerii
de poliţie care se ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră,
mai ales prevenirii delicvenţei juvenile, trebuie să primească o instruire şi o
formaţie specială. În marile oraşe ar trebui să fie create în acest scop servicii
speciale. În Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei
juvenile (Principiile de la Riyadh, adoptate prin Rezoluţia 45/112 din 14
decembrie 1998 se specifică că guvernele vor elabora şi vor aplica proceduri
şi legi specifice pentru promovarea drepturilor şi bunăstarea tinerilor.
(punctul 52). Nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor măsuri
corecţionale, dure sau degradante, ori pedepse acasă la şcoală sau în orice
altă instituţie.
6. Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 24 septembrie 2003,
Recomandarea Rec 2003 (20) cu privire la noile modalităţi de tratare a
delicvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. În punctul 7, Comitetul de
Miniştri consideră că este necesară continuarea extinderii spectrului de
alternative susceptibile să substituie condamnarea normală. Aceasta trebuie
să facă parte din procedura ordinară, să respecte principiul proporţionalităţii,
să reflecte interesele minorului, să fie aplicabile în cauzele în care
responsabilitatea e3ste liber acceptată. Punctul 11 determină că, reflectând
tranziţia mai îndelungată spre maturitate, trebuie să fie posibil pentru tinerii
cu vârsta de până la 21 de ani să fie trataţi într-o manieră compatibilă celei
131
 utilizate în cazul minorilor de vârstă mai fragedă, primii fiind supuşi
aceloraşi intervenţii atunci când judecătorul este de părerea că ei nu sunt
suficient de maturi pentru a fi traşi la răspundere deplină pentru acţiunile
comise similar adulţilor. Punctul 13 stabileşte că statele trebuie să elaboreze
instrumente de evaluare a riscului pe care îl prezintă persoanele în sensul
recidivei, pentru ca natura, intensitatea şi durata intervenţiilor să fie
proporţională riscului comiterii repetate a infracţiunilor în viitor, dar să fie
conformate şi necesităţile infractorului, evitând acţiunea neglijentă faţă de
principiul proporţionalităţii. În caz de necesitate, autorităţile trebuie
încurajate să ofere informaţie, dar întotdeauna în conformitate cu legislaţia
care protejează confidenţialitatea informaţiei. Punctul 14 determină că
fiecare etapă procesual-penală trebuie să se încadreze în limitele stricte
pentru a evita tergiversarea şi pentru a asigura o reacţie cât mai rapidă posibil
faţă de infracţiunile comise de minori. În tot cazul măsurile menite să
grăbească înfăptuirea justiţiei şi să mărească eficienţa acesteia trebuie să fie
echilibrate cu noţiunea de termen rezonabil al procesului. Punctul 17
determină că ori de câte ori este posibil în cazul bănuiţilor minori se vor
aplica alternative la detenţie, aşa ca plasarea minorilor la rude şi stimularea
familiilor sau centrelor de plasament să ia minorul. Privarea de libertate nu
trebuie să fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca formă de
intimidare sau să servească drept substituit al protecţiei copilului sau a
măsurilor de sănătate.
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, recunoaşte de
mult timp că dreptul la un proces echitabil enunţat de convenţie, se aplică
atât copiilor, cât şi adulţilor. În cazul NORTIER vs. Regatul Unit din 19 iulie
1992 (VERIFICĂ), Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii
judecaţi pentru o infracţiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanţiile
unui proces echitabil enunţate în articolul 6. În cazul K vs. Regatul Unit din
16 decembrie 1999, Curtea consideră că este esenţial de a soluţiona cazul
unui copil acuzat de infracţiune, într-un mod care ar ţine pe deplin cont de
vârsta sa, maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a
adopta măsuri menite să favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la
aceasta. În consecinţă, vorbind despre un copil mic, acuzat de o infracţiune
gravă, care are o repercusiune gravă asupra mijloacelor mass-media şi asupra
publicului Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfăşurat într-un
mod care să reducă în măsura posibilităţii intimidarea şi inhibarea acelui
acuzat. În aceeaşi cazurile SINTH şi HUSSAIN vs. Regatul Unit (21
februarie 1996), CEDO a sugerat că condamnarea unui minor la privaţiunea
de libertate pe viaţă, fără posibilităţi de eliberare anticipată ar putea crea
probleme cu privire la articolul 3 (interzicerea torturii şi pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante).
8. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în hotărârea sa nr. 37 din 12 noiembrie
1997 “Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de către minori
(în continuare “Hotărârea Plenului nr. 37) menţionează asupra importanţei
acestei proceduri speciale care are menirea de a proteja drepturile minorului
în conflict cu legea. Regulile speciale prevăzute de legislaţia procesual-
penală în ceea ce priveşte cauzele privind minorii sunt determinate de
varietăţile psiho-fiziologice sociale, şi alte calităţi ale persoane care nu au
atins vârsta majoratului. Aceste reguli prevăd anumite garanţii suplimentare
şi anumite mecanisme de asigurare a drepturilor, intereselor legale ale
persoanelor minore.
9. Particularităţile procedurii speciale, prevăzute de Codul de Procedură Penală
constă în faptul că normele Capitolului I, al Titlului III se referă nu numai la
delicvenţii minori, ci la orice minor implicat în sfera justiţiei penale. Acest
pas înainte în legislaţia procesual-penală e remarcat prin faptul că sunt
necesare garanţii procesuale nu numai delicventului minor dar oricărui minor
implicat într-o cauză penală, fie ca victimă, fie ca martor. Aceste reguli se
aplică în toate cazurile penale, indiferent de gravitatea infracţiunii când la
momentul comiterii infracţiunii persoana nu a împlinit vârsta de 18 ani. În
scopul realizării Regulilor de la Beijing, în scopul realizării articolului 12 şi
articolului 22 al regulilor de la Beijing în ceea ce priveşte asigurarea
profesională şi competentă a persoanelor oficiale implicate în activitatea de
prevenire a delicvenţei juvenile şi tratament al delicvenţilor minori, rămâne
actuală până în prezent permanenta ridicare a calificării şi specializarea
ofiţerilor de urmărire penală, a procurorilor şi a judecătorilor.
10. Aspectele deosebit de importante a reglementării actuale sunt îndreptate spre
asigurarea şi întărirea garanţiilor procesuale ale minorilor, asigurarea
participării apărătorului, psihologului, pedagogului, a termenului de audiere,
etc. Nerespectarea cerinţelor în ceea ce priveşte asigurarea cu apărător se
consideră încălcare esenţială a legii de procedură penală. (Hotărârea nr. 37).
Articolul 475.Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii
Circumstanţele suplimentare care sunt incluse în obiectul probaţiunii în
cazurile cu minori au sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un eventual
132
abuz al statului şi o învinuire neîntemeiată cât şi de a asigura ca orice măsură aplicată
faţă de minor să fie proporţională faptei comise de către acesta. Circumstanţele
stabilite vor asigura cercetarea multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale pentru
o hotărâre pe cât de posibil de echitabilă.
1. După cum se vede la punctul 1 al articolului 475 o deosebită importanţă se
acordă constatării vârstei delicventului minor. Aceasta este important pentru a
stabili personalitatea bănuitului şi învinuitului, pentru a constata dacă este
persoana pasibilă de atragere la răspundere penală la momentul comiterii
infracţiunii, adică dacă a împlinit vârsta de 14 sau 16 ani; De a aplica corect
legislaţia procesual-penală reieşind din necesitatea aplicării unei proceduri
speciale în cauzele cu minori; De a lua în consideraţie calităţile social-
psihologice ale personalităţii la efectuarea anumitor acţiuni procesuale, inclusiv
asigurarea participării pedagogului, reprezentantului legal şi alte particularităţi,
etc.
2. Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 punctul 6, instanţa
judecătorească est obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei,
luna, anul, naşterii minorului. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită
nu în ziua naşterii ci începând cu ziua următoare. La constatare vârstei de către
expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează să fie ultima zi a
acelui an, care este numit de experţi, iar în cazul constatării vârstei prin
numărul minimal şi maximal de ani, judecata urmează să reiasă din vârsta
minimală a acestei persoane presupusă de expertiză.
3. Documentul oficial prin care se constată vârsta, este certificatul de naştere,
paşaportul străin care se poate înmâna de la naştere, sau buletinul care poate fi
obţinut începând cu 16 ani. Reieşind din aceste considerente doar aceste
documente pot confirma vârsta şi nu altele care confirmă personalitatea sau
declaraţiile victimei, martorilor, reprezentanţilor legali, etc. Copia actului de
identitate se anexează la dosar, după ce ofiţerul de urmărire penală s-a convins
de autenticitatea acestuia. În caz când apar dubii în privinţa autenticităţii
documentului oficial, care confirmă vârsta minorului, obligator se dispune
expertiza medico-legală, în faţa experţilor punându-se chestiunile dacă
persoana examinată a atins la data respectivă, (data, anul ), 14, 16 sau 18 ani.
Expertiza medico legală nu poate constata dacă persoana prezentată pentru
expertiză a atins vârsta dezvoltării psihologice, deoarece acesta este obiectul
unei alte expertize.
4. Punctul 16 al Regulilor de la Beijing stabileşte că în toate cazurile, cu excepţia
micilor infracţiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă,
prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care el trăieşte şi
circumstanţele în care a fost comis delictul, fac obiectul unei anchete mai
temeinice, astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a judeca
chestiunea în cauză.
5. Rapoartele de anchetă socială sunt prevăzute de articolul 385, alineatul 1,
punctul 7 pentru toate cauzele penale inclusiv şi pentru adulţi. Cu atât mai
mult, în cauzele cu privire la minori, acestea constituie un ajutor indispensabil
în cea mai mare parte.
6. Constatarea datelor ce ţin de condiţiile în care trăieşte şi se educă minorul,
nivelul psihic de dezvoltare şi alte circumstanţe care caracterizează
personalitatea sunt necesare pentru cercetarea sub toate aspectele a stării fizice
şi psihice a minorului, a nivelului dezvoltării intelectuale şi morale, a
caracterului lui etc. Datele privitor la condiţiile în care s-a format personalitatea
minorului sunt necesare pentru a constata motivul infracţiunii, circumstanţele
care au contribuit la comiterea infracţiunii, cât şi pentru a asigura reintegrarea
lui în societate şi evitarea comiterii altor infracţiuni.
7. La constatarea condiţiilor în care trăieşte şi este educat minorul trebuie de luat
în consideraţie şi împrejurările de educare sau circumstanţele de educare din
familie, locul de muncă al părinţilor, dacă are învinuitul o oarecare proprietate,
salariul, relaţiile între părinţi şi membrii familiei. În acelaşi moment sunt
stabilite şi condiţiile şi locul de învăţătură a minorului, reuşita,
comportamentul, prietenii, aplicarea sau nu a unor măsuri educaţionale şi
motivul aplicării. Dacă minorul a părăsit locul de muncă sau a fost eliberat sau
a fost exmatriculat din şcoală, este necesar de stabilit motivele unor asemenea
măsuri ale administraţiei, inclusiv dacă s-au respectat drepturile minorului la
eliberare. În cazul când minorul este angajat într-o instituţie privată este
necesar de a stabili şi faptul dacă activitatea pe care o prestează minorul este
legală, spre exemplu, dacă minorul nu este implicat în comercializarea
băuturilor spirtoase, a confecţiilor din tutunărit. În acelaşi moment este necesar
de a stabili care este cercul prietenilor sau cunoscuţilor şi care ar putea din
aceştia să influenţeze negativ asupra comportamentului minorului. În cazul
când se va constata că minorul consumă băuturi alcoolice sau psihotrope este
necesar de stabilit momentul în care a început consumul, care sunt dozele de
consum, cine l-a implicat în consumarea acestor substanţe, din ce surse minorul
procura aceste substanţe etc.
8. Este necesar de a analiza minuţios comportamentul minorului în trecut. În
acest sens o deosebită importanţă o are constatarea faptului dacă minorul a
comis mai multe infracţiuni, care infracţiuni şi când, la ce vârstă, de câte ori a
fost condamnat şi care pedepse i-au fost aplicate, în cazul când a fost
133
 condamnat la închisoare este necesar de constatat care a fost comportamentul
minorului în locul de detenţie, dacă a fost eliberat înainte de termen. Dacă
minorul a fost atras la răspundere administrativă, este necesar de constatat
motivul şi contravenţia concretă. Dacă minorul şi-a ispăşit pedeapsa într-o
închisoare este necesar de constatat dacă la eliberare au fost luate măsuri pentru
reintegrarea lui în societate şi din ce motive aceste măsuri nu au avut rezultate
pozitive.
9. Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărârea nr. 37 indică expres că în cauzele
din categoria infractorilor minori urmează să fie minuţios cercetate motivele şi
scopul săvârşirii infracţiunii de către minor, urmând să fie indicate în sentinţă
în mod obligatoriu.
10. La examinarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup să se contate
rolul şi gradul de participare la crimă a fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să
se expună clar de săvârşirea căror acţiuni criminale este recunoscut vinovat.
11. Ţinând cont de pericolul social sporit al acţiunilor persoanelor adulte care au
atras minorul la activitatea criminală şi altă activitate anti-socială este necesar
ca judecătoriile să cerceteze minuţios materialele cauzei nu numai referitor la
învinuirea înaintată minorului, dar şi la rolul persoanei adulte în atragerea
minorului în activitatea criminală sau la săvârşirea altor acţiuni anti-sociale
( punctul 11al Hotărârii nr. 37).
12. La examinarea cauzei este necesar de a analiza şi caracterul relaţiilor între
maturi şi minori, deoarece aceste date pot avea o importanţă esenţială în
constatarea rolului maturului în infracţiune şi influenţa acestuia asupra
minorului.
13. Ţinând cont de faptul că persoana care a împlinit vârsta de 18 ani poate fi trasă
la răspundere penală pentru atragerea minorilor în activitatea criminală
(verifică în Codul Penal) este necesar de a dovedi dacă adultul a conştientizat
faptul că atrage minorul în activitatea criminală.
14. Luând în considerare faptul că influenţa psihică sau fizică se consideră ca o
circumstanţă atenuantă este necesar ca la urmărirea cauzei penale să se constate
dacă nu a fost o asemenea influenţă, cât şi, dacă se va constata, caracterul
acestei influenţe. Aceeaşi situaţie este şi în cazul când sunt date că minorul este
într-o dependenţă materială faţă de major. Pentru recunoaşterea acestei
circumstanţe ca atenuantă este necesar de a constata că această constrângere
sau dependenţă a avut loc real, iar însăşi acţiunile minorului sunt constrânse
deoarece voinţa acestuia era influenţată de acţiunile ilegale ale majorului.
15. În cauzele din această categorie, urmează să fie minuţios cercetate motivele şi
scopul săvârşirii infracţiunilor de către minor, urmând să fie indicate în sentinţă
în mod obligator. La examinarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup
este necesar să se constate rolul şi gradul de participare la crimă a fiecărui
inculpat minor şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror acţiuni
criminale este recunoscut vinovat (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 9).
16. Dispunând de date care sunt mărturii ale faptului despre aceea că învinuitul,
inculpatul minor este arierat este necesar ca organele de urmărire sau
judecătoreşti, să practice mai amplu efectuarea expertizei de către specialişti în
domeniul psihologiei copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent social,
pedagog), pentru a verifica asemenea chestiuni cum sunt – constatarea unor
semne de arierat la învinuitul, inculpatul minor, putea el să-şi dea seama de
sensul acţiunilor sale concrete; putea oare învinuitul, inculpatul, luând în
consideraţie particularităţile lui individuale, să înţeleagă circumstanţele care au
importanţă în cauză. Influenţează oare particularităţile individuale ale
învinuitului, inculpatului asupra justeţei mărturiilor lui etc. Aceste întrebări pot
fi adresate pentru soluţionare şi expertului psihiatru.
17. Pentru clarificarea acestor circumstanţe urmează a fi audiaţi părinţii minorului,
pedagogii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica date necesare,
a cere documentele respective, şi a efectua alte acte de urmărire şi judiciare.
18. Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de caracterul
pericolului social al infracţiunii săvârşite de adolescent, instanţa
judecătorească, poate să se limiteze la aplicarea faţă de el a măsurilor de
constrângere cu caracter educativ ce nu constituie pedeapsă penală (hotărârea
Plenului nr. 37, punctul 7).
19. În cazuri de necesitate se mai poate dispune o expertiză complexă psihologico-
psihiatrică. Este raţional de a dispune expertiza complexă în cazuri când
ariererea este determinată de oligofrenie, infantilismul psiho-fizic, sindromul
astenic, (VERIFICĂ DACĂ TOATE DENUMIRILE SUNT CORECTE). În
toate aceste cazuri expertiza constată dacă minorul suferă de o boală psihică.
Dacă se constată o asemenea împrejurare se soluţionează chestiunea privind
responsabilitatea. Dacă nu se constată este necesar ca în raportul experţilor să
se indice motivele unei asemenea arierări.
20. În cadrul expertizei trebuie să se constate şi particularităţile caracterului
minorului, intereselor, deprinderilor, stării sănătăţii, exprimarea diferitelor
particularităţi a psihicului (impulsivitate, tendinţă de a fantaza, sugestibilitate,
caracter de imitaţie). Aceste împrejurări au de asemenea o importanţă esenţială
la individualizarea responsabilităţii şi pedepsei.
Articolul 476. Disjungerea cauzei cu minori
134

1. Necesitatea de a disjunge cauza penală în care sunt implicaţi majorii şi minorii
este determinată de regulile de la Beijing.
Criteriul care determină necesitatea de a disjunge cauza penală este
determinat de două împrejurări: neatingerea majoratului la momentul
comiterii infracţiunii şi existenţa datelor referitor la participarea majorilor la
săvârşirea infracţiunii de care este învinuit).
2. După regula generală disjungerea cauzei penale poate avea loc în anumite
condiţii care sunt obligatorii pentru toate cauzele penale, inclusiv şi pentru
cauzele cu infractorii minori. Pentru a disjunge o cauză penală este necesar
ca acest fapt să nu influenţeze asupra cercetării sub toate aspectele, complete
şi obiective a cauzei, cât şi asupra posibilităţii de examinare obiectivă şi
pronunţare a unei hotărâri motivate şi temeinice. Disjungerea poate avea loc
şi în cazul când cauza este deosebit de complexă şi impune un număr mare
de acţiuni în diferite localităţi cât şi în alte cazuri când necesitatea este
constatată de către procuror. Din aceste considerente articolul 476 determină
că disjungerea cauzei poate avea loc pe cât e posibil.
3. Momentul disjungerii cauzei are o deosebită importanţă reieşind din faptul că
aceasta poate avea loc atunci când s-a constatat cu certitudine că persoana
implicată în infracţiune este minoră, s-au constata datele personale ale
acestuia, inclusiv date care confirmă faptul participării la infracţiune,
împreună cu majorul, inclusiv dacă aceasta nu va influenţa asupra urmăririi şi
judecării sub toate aspectele şi completă a cauzei penale. Disjungerea grăbită
poate duce la unele erori în urmărire şi judecare. În acelaşi moment,
disjungerea tergiversată poate duce la prejudicierea drepturilor minorului,
inclusiv la afectarea psihicului acesteia.
4. După anumite tradiţii determinate de practica judecătorească, disjungerea
cauzelor penale are loc în toate cazurile când: minorul a comis o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă; minorul este ajutor la comiterea infracţiunii sau a
participat doar la anumite fapte, la anumite etape ale infracţiunii etc., este
atras la răspundere penală pentru nedenunţarea unor infracţiuni deosebit de
grave şi excepţional de grave; în cazul când este recunoscut iresponsabil sau
dacă după comiterea infracţiunii a survenit boala psihică va fi necesară
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical; persoana care a
comis infracţiunea s-a îmbolnăvit grav sau nu este identificată; sau se
ascunde de urmărire penală.
5. Nu poate fi disjunsă cauza penală în cazul când minorul a participat
împreună cu majorul la comiterea unor infracţiuni grave şi deosebit de grave
participând la majoritatea faptelor social-periculoase.
6. În cazul când cauza penală nu a fost disjunsă, faţă de minori sunt aplicate
toate prevederile capitolului I, al titlului. 3 al Codului de procedură Penală:
În toate cazurile este necesar de asigurat ca minorii să fie izolaţi de adulţi,
atât în cazul arestării preventive cât şi la efectuarea acţiunilor procesuale, pe
cât e posibil.
7. Legea procesual-penală nu interzice conexarea unor cauze penale în cazul
când urmărirea penală a fost pornită separat fie în cazurile când aceste cauze
au fost disjunse în prealabil. Conexarea poate avea loc în situaţiile când
urmărirea va fi imposibilă, fie în cazurile când aceasta este determinată de
necesităţi obiective şi urmărirea separată poate crea unele obstacole de
nedepăşit la constatarea adevărului în cauză.
8. De regulă, disjungerea se efectuează în faza de urmărire penală pentru
efectuarea unei urmăriri calitative, aceasta însă nu exclude posibilitatea
disjungerii şi în faza de judecată a cauzei penale. Când este constatată
necesitatea disjungerii cauzei penale procurorul emite o ordonanţă de
disjungere a cauzei penale, iar instanţa o încheiere. În ordonanţă sau
încheiere sunt expuse motivele care au determinat necesitatea disjungerii
cauzei penale în privinţa minorului, cât şi toate materialele cauzei care sunt
anexate la dosarul respectiv. Actele procesuale care formează noul dosar sunt
incluse în original, fie în copii autentificate de către procurori, care au
importanţă în cauza penală referitoare la minori, care vor fi recunoscute ca
mijloc de probă la examinarea cauzei în instanţă. În original, în toate
cazurile sunt incluse actele personale, care confirmă vârsta persoanei,
raportul serviciului de resocializare; actele privind studiile şi altele.
9. În cazul când disjungerea cauzei a fost imposibilă din anumite circumstanţe,
procurorul trebuie să menţioneze despre acest fapt în rechizitoriu, aducând
motivele respective.
10. La examinarea cauzei în instanţa de judecată, dacă apare o asemenea
necesitate, poate fi examinat şi dosarul în privinţa unui major disjuns la
urmărirea penală. Aceasta se efectuează în cazul când părţile o cer, iar în caz
de necesitate instanţa din oficiu poate examina dacă datele expuse în dosarul
respectiv sunt importante pentru cauza penală şi nu există altă posibilitate de
a constata anumite împrejurări.
135
Articolul 477.Reţinerea minorului şi aplicarea faţă de minori a măsurilor
preventive
Potrivit articolului 10 al Regulilor de la Beijing din clipa în care un minor
este arestat sunt informaţi părinţii sau tutorele imediat sau dacă aceasta nu este
posibil, în cel mai scurt timp.
1. Punctul 15 al Recomandării Rec 2003 (20) stabileşte că în cazul în care
minorii se află în arestul poliţiei, se va lua în considerare statutul lor de
minori, vârsta, gradul de vulnerabilitate şi de maturitate. Ei trebuie informaţi
despre drepturile şi garanţiile lor în mod prompt şi într-o manieră foarte
accesibilă.
2. Potrivit art. 15 al Recomandărilor minorii nu trebuie deţinuţi în arestul
poliţiei mai mult de 48 de ore în total, iar în cazul infracţiunilor de vârstă
foarte fragedă se va urmări reducerea chiar şi acestui termen. Detenţia
minorilor în arestul poliţiei trebuie supravegheate de autorităţile pertinente.
3. Potrivit punctului 16 în ultima instanţă, în cazul minorului bănuit de
comiterea infracţiunii, detenţia provizorie nu trebuie să fie mai mare decât
şase luni înainte de judecată. Acest termen poate fi prelungit numai dacă
judecătorul care nu este implicat în anchetarea cauzei cere prelungirea
procedurii dacă aceasta este pe deplin justificată de circumstanţe
excepţionale.
4. Articolul 477 stabileşte unele cerinţe speciale la reţinere sau la aplicarea
măsurii preventive faţă de minor.
a) reţinerea sau arestarea poate avea loc doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
b) Existenţa unei infracţiuni grave , deosebit de grave sau excepţional de grave, nu
determină în mod automat aplicarea reţinerii sau arestării. Este necesar ca
persoana care efectuează reţinerea sau judecătorul de instrucţie care determină
arestarea să constate că o asemenea situaţie poate fi recunoscută ca situaţie
excepţională şi lăsarea în libertate a minorului poate determina comiterea altor
infracţiuni, ascunderea persoanei, influenţarea asupra stabilirii adevărului etc.
c) Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat
părinţii sau alţi reprezentanţi legali.
d) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în primul rând se
pune în discuţie posibilitatea transmiterii minorului sub supraveghere. Doar în
cazuri când este imposibilă aplicarea unor asemenea măsuri preventive se
examinează chestiunea privind aplicarea unei altei măsuri non - privative de
libertate. Doar în cazuri excepţional când o măsură neprivativă de libertate este
imposibil de aplicat se înaintează demers judecătorului de instrucţie. În demers
trebuie să fie menţionat faptul că aplicarea unei măsuri neprivative de libertate
este imposibilă, aducându-se argumente incontestabile referitor la necesitatea
aplicării arestului.
e) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în
considerare şi aşa împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea
familială, activitatea, date privind personalitatea şi alte împrejurări. Reţinerea şi
arestarea poate avea loc după regulile generale aplicate faţă de majori.
5. În încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei privind arestarea
persoanei minore este necesar de menţionat că detenţia acestei persoane
trebuie să fie în încăperi separate de a majorilor cât şi de minorii condamnaţi.
Reţinerea şi arestul minorului, de regulă se efectuează în timp de zi. Doar în
cazuri care nu suferă amânare reţinerea poate fi efectuată în timp de noapte.
La soluţionarea chestiunii privind înaintarea unui demers referitor la
aplicarea arestului procurorul este obligat personal să audieze minorul.
6. Judecătorii de instrucţie şi instanţele trebuie să acorde o deosebită atenţie la
legalitatea şi oportunitatea aplicării faţă de minor a arestului preventiv în
calitate de măsură preventivă.
Articolul 478.Modul de chemare a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor
Potrivit articolelor 7, 8, 10 ale Regulilor de la Beijing
1. Citarea minorului se efectuează după regula generală prevăzută de articolul
236 (vezi comentariul). Chemarea se efectuează prin citaţie scrisă, chemarea
se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică sau prin mijloace
electronice.
2. Citaţia este individuală şi cuprinde denumirea organului de urmărire sau a
instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul
dosarului; numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este
citat şi indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat care trebuie să cuprindă
localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date
necesare pentru a preciza adresa celui citat, ora, ziua, luna şi anul, locul de
prezentare a persoanei, consecinţele legale în caz de neprezentare (vezi
comentariul la articolul 237).
3. Modul de chemare a bănuitului, învinuitului şi inculpatului minor stabilit de
articolul 478 obligă părinţii acestuia sau reprezentantul legal, iar în cazul în
care minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori-administraţia
acestei instituţii de a asigura prezentarea acestuia în faţa organului de
136
 urmărire sau instanţei. Minorul de asemenea este obligat în baza acestui
articol de a se prezenta în faţa organelor de urmărire sau instanţei, pentru a
participa la efectuarea acţiunilor de urmărire sau de judecată.
4. Este interzisă chemarea minorului pentru efectuarea acţiunilor procesuale în
timpul nopţii. Dacă organul de urmărire constată că există un caz care nu
suferă amânare şi este necesară chemarea minorului, această împrejurarea
trebuie reflectată în citaţie, inclusiv şi în procesul-verbal al acţiunii
procesuale.
5. Minorul se citează la un timp care ar exclude posibilitatea comunicării
acestuia cu alte persoane (bănuiţi, învinuiţi, martori, părţi vătămate) care
participă în cauza dată sau în alte cauze.
Articolul 479.Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor
1. În cazul audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este necesar de a
respecta în primul rând regulile generale referitoare la audierea persoanei
bănuite, învinuite sau inculpate, cu aplicarea dispoziţiilor speciale ce ţin de
persoana minorului. Aceste dispoziţii speciale au menirea de a asigura
protecţia drepturilor şi intereselor persoanelor care nu sunt în stare de sine-
stătător să-şi realizeze dreptul lor la apărare, de a asigura obţinerea şi fixarea
unor declaraţii veridice referitoare la circumstanţele care necesită a fi
stabilite în cauză, de a crea condiţii optimale pentru persoanele implicate în
cauză şi pentru alţi subiecţi, de a proteja minorul de anumite acţiuni ilegale
ale persoanelor care efectuează audierea.
2. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează după
regula generală prevăzută de articolul 104 (vezi comentariul), adică imediat
după reţinerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire, dacă
acesta acceptă să fie audiat. Este exclusă audierea bănuitului, învinuitului,
inculpatului minor în stare de oboseală, iar a bănuitului şi învinuitului în
timpul nopţii.
3. Durata audierii nu poate depăşi două ore fără întrerupere iar în total nu poate
depăşi patru ore pe zi. Luând în considerare vârsta minorilor, cât şi la cererea
acestora, a apărătorului sau a pedagogului, durata poate fi micşorată până la
limite rezonabile.
4. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor trebuie să fie întreruptă
în orice moment dacă continuarea ar pune în pericol viaţa, sănătatea
persoanei. În asemenea situaţii, circumstanţele care au servit ca temi de
întrerupere a audierii trebuie să fie menţionate în procesul-verbal de audiere.
În caz de necesitate, durata de audiere a minorului bolnav poate fi
determinată de către medic.
5. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul minor a refuzat să depună declaraţii,
este raţional ca la audierea repetată să fie efectuată doar la cererea acestuia.
6. La audierea minorului se interzice de a pune întrebări sugestive ofiţerul de
urmărire sau procurorul fiind obligat să stabilească o asemenea tactică care
să nu prejudicieze psihicul persoanei, inclusiv şi cercetarea judecătorească
trebuie să acţioneze în aşa mod care să excludă circumstanţele care ar putea
acţiona negativ asupra minorului. (Hotărârea nr. 37, punctul 8).
7. Reieşind din faptul că articolul 479 determină participarea obligatorie a
apărătorului şi a pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau
inculpatului minor, încălcarea acestei prevederi, adică audierea în lipsa
apărătorului, cât şi a pedagogului, efectuată la urmărirea penală, în situaţia
când la judecată nu s-au confirmat aceste împrejurări, face inadmisibilă
proba dată. Apărătorul dispune de totalitatea de drepturi pe care le deţine şi
în cazul audierii unui bănuit, învinuit, inculpat major.
8. Un subiect procesual deosebit de important care în mod obligatoriu trebuie să
participe la audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor este
pedagogul sau psihologul. Participarea pedagogului sau psihologului este
obligatorie în procesul de urmărire şi judecată în care figurează copii până la
vârsta de 18 ani (Legea privind drepturile copilului de la 15 decembrie 1994.
Monitorul Oficial nr. 13, 1995, art.1, 28).
9. Participarea la audiere a reprezentantului legal nu exclude obligaţia de a
participa pedagogul sau psihologul. Până la audiere persoana care efectuează
această acţiune procesuală este obligată de a constata dacă nu sunt
circumstanţe care exclud posibilitatea participării pedagogului. Printre aceste
circumstanţe pot fi enumerate: conflictul cu minorul sau cu familia acestui
etc.; pedagogul sau psihologul citat trebuie după specificul activităţii sale să
presteze o muncă de educare sau instruire a minorilor de aceeaşi vârstă ca şi
cel audiat; nu este admis de a atrage în calitate de pedagog persoanele care au
studii în pedagogie dar nu activează în acest domeniu; este inadmisibilă
participarea în calitate de pedagog sau psiholog a reprezentantului organului
137
 de urmărire penală sau a unei persoane care lucrează în sistemul organelor de
urmărire penală sau cel judecătoresc care are studii pedagogice sau
psihologice.
10. Participarea pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului
Articolul 480.Participarea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului,
minor este determinată de necesitatea de a utiliza datele cu anumite realizări
inculpatului minor în procesul penal
ale pedagogiei şi psihologiei referitor la pregătirea, efectuarea şi fixarea
declaraţiei. Reieşind din aceste considerente absenţa pedagogului sau
psihologului la efectuarea audierii poate forma unele dubii privind
veridicitatea declaraţiilor. Participarea pedagogului este raţională nu numai la
efectuarea audierii dar şi la alte acţiuni procesuale în care este implicat
minorul.
11. La efectuarea unei audieri suplimentare sau repetate este necesar de a asigura
participarea aceluiaşi pedagog, care a participat la audierea iniţială. Până la
audiere ofiţerul de urmărire penală aduce la cunoştinţa pedagogului despre
circumstanţele cauzei în legătură cu care se audiază minorul, datele privind
personalitatea minorului, i se explică că acesta trebuie să contribuie la
asigurarea unei audieri corecte, despre necesitatea urmăririi unui contact
psihologic cu minorul, despre faptul că este în drept organul de urmărire
penală să pună întrebări minorului, iar la sfârşitul audierii se ia cunoştinţă de
procesul-verbal, iar după caz de declaraţiile scrise ale minorului, să facă
observaţii în scris referitor la corectitudinea şi plenitudinea înscrierilor
minorului. În legătură cu aducerea la cunoştinţă a atribuţiilor pedagogului
sau psihologului, ofiţerul de urmărire penală menţionează acest fapt în
procesul verbal. Dacă consideră că este o asemenea necesitate, ofiţerul de
urmărire penală poate propune pedagogului sau psihologului de a semna,
autentificând faptul aducerii la cunoştinţă a atributelor acestuia. Toate aceste
chestiuni sunt puse în discuţie în absenţa învinuitului. Pedagogului i se aduc
la cunoştinţă obligaţiile acestuia, în conformitate cu articolul 87,
atenţionându-se de asemenea se atenţionează referitor la inadmisibilitatea
unor replici, a unor întrebări sugestive, etc., care ar putea aduce un prejudiciu
educării celui audiat sau constatării adevărului. În partea introductivă a
procesului-verbal se indică specialitatea pedagogului, locul de muncă,
numele, prenumele, adresa, faptul dacă are sau nu vreo legătură cu audiatul.
12. După audiere pedagogul îşi expune opinia sa privind modalitatea de
efectuare a audierii şi înscriere a declaraţiei, semnând procesul-verbal. La
semnarea procesului-verbal, pedagogul poate să-şi expună opinia referitor la
corectitudinea efectuării audierii, inclusiv referitor la obiecţiile sale sau fără
unele obiecţii. Participarea pedagogului este obligatorie atât la urmărirea
penală cât şi la examinarea cauzei în instanţă.
1. Participarea reprezentantului legal al bănuitului nu limitează
drepturile învinuitului, bănuitului, inculpatului, cât şi a apărătorului.
Referitor la statutul reprezentantului legal, a se vedea comentarii la articolele
75-81.
2. Reprezentanţii legali, obligator sunt atraşi la examinarea cauzei, în toate
infracţiunile comise de către minori. Dacă persoana care a comis infracţiunea
până la atingerea vârstei de 18 ani la momentul pornirii urmăririi penale sau
examinării cauzei în instanţă a atins majoratul participarea reprezentantului
legal nu este obligatorie.
3. Potrivit articolului 77, reprezentanţii legali ai bănuitului, învinuitului,
inculpatului sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor. În cazul
participării în instanţă până la urmărire a mai multor reprezentanţi legali,
prioritate are candidatura care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi, în
caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal o decide organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată.
4. Nu se admite de a cumula funcţia de reprezentant legal al bănuitului,
învinuitului sau inculpatului cu reprezentant legal al părţii vătămate.
5. În cazul în care minorul nu are părinţi şi locuieşte singur la o persoană care
nu este numită în ordine stabilită de lege tutore, în calitate de reprezentant
legal al minorului, instanţa de judecată sau organul de urmărire cheamă
reprezentantul organului de tutelă şi curatelă (Hotărârea Plenului nr. 37,
punctul 3, alin. 5 ).
6. În cazul când persoanele au atins vârsta de 18 ani şi funcţia reprezentantului
legal se sistează, organul de urmărire sau instanţa de judecată poate să se
limiteze la audierea părinţilor ori a persoanelor care îi înlocuiesc în calitate
de martor. Recunoscând necesitatea de a audia în calitate de martor aceste
persoane este necesar de reieşit din prevederile articolului 90, potrivit căruia,
nici o persoană nu poate fi silită să facă o declaraţie contrar intereselor sale
sau ale rudelor sale apropiate. Organul de urmărire penală şi instanţa de
138
 judecată sunt obligate să aducă la cunoştinţa reprezentantului legal această 12. Dacă reprezentantul legal este în acelaşi moment şi parte civilmente
prevedere. responsabilă el se bucură şi de drepturile de care beneficiază acesta.
Reprezentantul legal, atras în proces ca parte civilmente responsabilă dar
7. Dacă reprezentantul legal a dat consimţământul să depună mărturie, el
recuperând partea sa de prejudiciu nu poate fi recunoscută în calitate de parte
trebuie prevenit despre aceea că poartă răspundere penală pentru darea cu
civilmente responsabilă din motivul că alţi reprezentanţi legali ai altor minori
bună-ştiinţă a unor mărturii false (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 3, alin.
nu au recuperat prejudiciul. Este incompatibilă funcţia de parte vătămată şi
6).
reprezentant legal. De asemenea nu este raţional de admis în calitate de
8. Articolul 480 determină că reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului, reprezentant legal al minorului, persoane care împreună cu acesta au
inculpatului minor se admite în procesul penal prin ordonanţa organului de participat la comiterea infracţiunii sau au ascuns urmele infracţiunii, cât şi
urmărire penală din momentul reţinerii sau arestării preventive, sau a primei persoanele care au fost martori oculari ai infracţiunii.
audieri a minorului care nu este reţinut sau arestat. Reieşind din faptul că
13. Este raţional ca după explicarea dreptului inculpatului minor, de a explica şi
Codul de Procedură Penală admite participarea reprezentantului legal la toate
drepturile reprezentantului legal. La examinarea cauzei instanţa este obligată
fazele procesului penal este necesar ca la momentul admiterii acestuia să se
de a lua în considerare şi opiniile reprezentantului legal alături de opiniile
înmâneze informaţia în scris despre drepturile şi obligaţiile prevăzute de
altor participanţi.
articolul 78. Înmânarea în scris a drepturilor şi obligaţiilor nu înlătură
obligaţia organului de urmărire penală iar după caz, a instanţei, de a lămuri 14. Reeşind din faptul că reprezentantul legal, ca şi partea vătămată nu se
aceste drepturi în caz de necesitate. îndepărtează din sala de şedinţe, este raţional ca acesta să fie audiat primul
dintre martori, dacă aceasta este posibil.
9. În cazul când sunt date care permit de a constata cu certitudine că acţiunile
reprezentantului legal aduc un prejudiciu intereselor minorului, organul de 15. Reprezentantul legal poate fi îndepărtat în caz de necesitate din sala de
urmărire penală sau instanţa pot emite o hotărâre privind înlăturarea şedinţe. Spre exemplu dacă inculpatului îi este frică să depună declaraţii în
reprezentantului legal din procesul penal. În perioada cât reprezentantul legal prezenţa părinţilor. După reîntoarcere în sala de şedinţe, reprezentantului
este înlăturat şi până la admiterea altui reprezentant legal nu se permit legal i se aduce la cunoştinţă conţinutul acţiunilor întreprinse în lipsa lui. În
efectuarea unor acţiuni procesuale cu participarea minorului. încheierea privitor la îndepărtarea reprezentantului legal din sala de şedinţă
trebuie să fie indicate toate motivele şi temeiurile acestei hotărâri. În caz de
10. Pe parcursul procesului, atât organul de urmărire penală cât şi instanţa
necesitate această chestiune poate fi pusă în discuţie de către judecător,
trebuie să asigure realizarea drepturilor reprezentantului legal. Articolul 15
audiind opiniile părţilor. Dacă minorul se educă într-o instituţie de educare,
punct. 2 al Regulilor de la Beijing, determină drepturile părinţilor şi a ale
în legătură cu faptul că este orfan sau părinţii sunt privaţi de drepturile
reprezentanţilor legali ai minorului de a participa la examinarea cauzei în
părinteşti, în calitate de reprezentant legal va participa reprezentantul
instanţa de judecată.
administraţiei instituţiei respective.
11. Participând la examinarea cauzei în instanţă reprezentanţii legali contribuie
Articolul 484. Îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată
la descoperirea tuturor circumstanţelor cauzei, caracterizarea minorului, a
condiţiilor de viaţă şi de educaţie, a nivelului de dezvoltare, a circumstanţelor
Potrivit art. 14 al Regulilor de la Beijing procedura judiciară potrivit
care au contribuit la comiterea infracţiunii. Reprezentantul legal participă şi
articolului 14 punctul 2 trebuie să protejeze cât mai bine interesele tânărului delicvent
la dezbaterile judiciare (VEZI COMENTARIUL LA ART. 377). În
şi se va desfăşura într-o climă de înţelegere, permiţând acestuia să participe la
dezbateri, reprezentantul legal poate să îşi expună opinia privind probarea
procedură şi să se exprime liber.
vinovăţiei, condiţiilor care au contribuit la comiterea infracţiunii,
1. Prevederile articolului 484 au ca sarcină de a asigura protejarea minorului de
circumstanţelor atenuante.
anumite influenţe negative care ar putea avea loc în cazul când ar fi cercetate

139
 anumite împrejurări (spre exemplu în cazul infracţiuni sexuale, în cazul unor
infracţiuni de urgenţă gravă, în fapte atât ilicite cât şi amorale a părinţilor
etc.)
2. Potrivit alin. 1 al art. 484, îndepărtarea minorului din sala de şedinţe poate
avea loc doar la cererea apărătorului sau a reprezentantului legal.
Îndepărtarea are ca scop înlăturarea prejudiciului care ar putea fi cauzat
minorului în urma participării la examinarea unor împrejurări dacă acestea ar
putea avea o influenţă mai mare asupra minorului decât prejudiciul care ar
putea aparent fi cauzat minorului în cazul când el a lipsit de la cercetarea
acestor împrejurări.
3. În toate cazurile instanţa trebuie să respecte şi prevederile art. 6 al Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omului.
4. La examinarea chestiunii privind îndepărtarea minorului din sala şedinţei de
judecată sunt implicate toate părţile care îşi expun opinia privind
oportunitatea şi necesitatea îndepărtării minorului, decizia aparţinând
instanţei de judecată. Hotărârea prin care minorul este îndepărtat din sala de
judecată va fi o încheiere.
5. La îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată instanţa este
obligată de a asigura anumite drepturi şi anume: hotărârea poate fi luată
numai de instanţa de judecată la cererea apărătorului sau a reprezentanţilor
legali. În al doilea rând îndepărtarea poate avea loc numai în cazul când se
constată cu certitudine că circumstanţele care trebuie examinate vor avea o
influenţă negativă asupra minorului. În asemenea situaţii instanţa poate
solicita şi opinia pedagogului sau psihologului care participă la examinarea
cauzei. În al treilea rând îndepărtarea poate avea loc doar pentru perioada
când vor fi examinate circumstanţele care vor avea o influenţă negativă
asupra minorului. În al patrulea rând, la reîntoarcerea minorului instanţa este
obligată să informeze minorul într-o formă accesibilă despre întreg
conţinutul cercetărilor acestor circumstanţe. În al cincilea rând, instanţa
trebuie să asigure toate posibilităţile ca minorul să ia cunoştinţă de toate
acţiunile care au fost efectuate în lipsa lui. În al şaselea rând, instanţa trebuie
să asigure dreptul minorului de a pune întrebări tuturor persoanelor care au
fost audiate în lipsa lui, asupra tuturor circumstanţelor cauzei pe care minorul
le consideră importante.
6. În momentul îndepărtării minorului din sala de judecată, instanţa trebuie să
asigure ca minorul să fie izolat de martori, părţi vătămate sau alţi participanţi
la proces care nu au fost încă audiaţi.
7. Hotărârea privind îndepărtarea inculpatului din sala de şedinţe nu poate fi
atacată separat deoarece instanţa poate aplica o asemenea măsură numai la
cererea apărătorului sau a reprezentantului legal, însă încheierea privind
refuzul de a îndepărta minorul din sala de şedinţe poate fi atacată odată cu
sentinţa.
8. Articolul 484 prevede şi o altă modalitate de a îndepărta minorul din sala de
şedinţe pe întreg parcursul procesului, după ce aceştia au fost audiaţi.
Aceasta se admite doar faţă de minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani. În
toate cazurile, la examinarea cauzei vor continua să participe apărătorul şi
reprezentantul legal al minorului.
9. La îndepărtarea minorilor din sala de şedinţe instanţa trebuie să ia în
considerare că această măsură poate aduce unele afecţiuni dreptului la un
proces echitabil. Reieşind din raţionamentul alin. 3 al articolului 484 instanţa
poate lua o asemenea hotărâre din oficiu, solicitând opinia părţilor. În cazul
când apărătorul sau reprezentantul legal al inculpaţilor care urmează să fie
îndepărtaţi din sala de şedinţe se opune unei asemenea hotărâri, instanţa
trebuie să-i acorde posibilitatea să prezinte motivele acestora.
Articolul 485.Chestiuni ce urmează a fi soluţionate de instanţă la adoptarea
sentinţei în procesul unui minor
1. Potrivit articolelor 17-19 ale Regulilor de la Beijing:
Decizia autorităţii competente trebuie să se inspire din următoarele principii:
a) Decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporţională nu numai cu circumstanţele
şi gravitatea delictului, dar şi cu circumstanţele şi nevoile delincventului ca şi cu
nevoile societăţii;
b) Nu se vor aduce restricţii libertăţii personale a minorului, iar limitarea lor la
minimum se va face după un examen minuţios;
c) Privarea de libertate individuală nu se va aplica decât dacă minorul este considerat
vinovat de săvârşirea unui delict în potriva unei alte persoane, sau în recidivă, sau
dacă nu există altă soluţie convenabilă;
d) Bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său.
Pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori.
Minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale.
Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment.
140
2. Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei la minori nu vizează
prescrierea procedurii de urmărire, ci definirea uneia care să fie în conformitate cu
principiile acceptate în mod universal. lată de ce principiile enunţate la art. 17.1., în
special la alin b şi c trebuie să fie considerate ca directive practice destinate oferirii
unui punct comun de plecare; dacă autorităţile interesate ţin cont de ele (a se vedea,
de asemenea, art. 5 ), aceste principii ar putea contribui foarte bine la asigurarea
protejării drepturilor fundamentale ale tinerilor, în special în materie de dezvoltare
personală şi de educaţie.
Alineatul b al art. 17.1. afirmă că soluţiile strict punitive nu convin deloc. Atunci
când este vorba de adulţi şi poate chiar în cazurile de infracţiuni grave comise de
tineri, noţiunile de pedeapsă meritată şi de sancţiuni adaptate la gravitatea delictului
se pot justifica relativ; în chestiunile minorilor, interesul şi viitorul minorului trebuie
întotdeauna să fie deasupra consideraţiilor de acest gen.
Conform rezoluţiei 8 a celui de al VI - lea Congres al Naţiunilor Unite, alin. 6 art.
17.1. încurajează recurgerea, pe cât posibil, la alte soluţii decât plasarea în instituţii,
păstrând grija şi răspunderea pentru nevoile specifice tinerilor : astfel, trebuie făcut
apel la întregul evantai existent de sancţiuni de rezervă şi să se pună la punct noi
tipuri de sancţiuni, ţinând cont, însă, de noţiunea de securitate publică. Trebuie
aplicată, pe cât este posibil, regimul de probaţiune printr-o amânare la pedepsele
condiţionale, la deciziile comisiilor sau la orice alte dispoziţii.
Alin. C din art. 17.1. corespunde unuia din principiile directoare figurând în rezoluţia
4 a celui de al VI - lea Congres, care vizează aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru
tinerii delincvenţi, numai în cazul că nu există alt mijloc potrivit de a asigura
securitatea publică.
Dispoziţia care prescrie pedeapsa capitală, care face obiectul art. 17.2. corespunde
paragrafului 5 din art. 6 al Tratatului internaţional referitor la drepturile civile şi
politice.
Puterea de a întrerupe în orice moment procedura ( art. 17.4 ) este o caracteristică
inerentă tratamentului tinerilor delincvenţi prin opunere cu tratamentul adulţilor.
Circumstanţele care fac ca oprirea totală a urmăririi să fie cea mai bună soluţie pot fi
făcute cunoscute în orice moment autorităţii competente.
18.1 Autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub
forme diverse, cu o mare flexibilitate pentru a se evita, pe cât posibil, plasarea într-o
instituţie. Astfel de măsuri, din care mai multe pot fi combinate, sunt după cum
urmează:
a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;
b) Probaţiune;
c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;
d) Amenzi, indemnizaţie şi restituire;
e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;
f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte
activităţi analoage;
g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu
educaţional;
h) Alte hotărâri pertinente.
18.2 Nici un minor nu va fi sustras supravegherii părinţilor săi, fie parţială, fie totală,
numai dacă circumstanţele nu fac ca această separare să devină necesară.
La art. 18.1 s-au făcut eforturi în enumerarea hotărârilor şi sancţiunilor importante
care au fost adoptate până acum cu succes de către sistemele judiciare. Aceasta oferă
opţiuni interesante care merită să fie urmate şi îmbunătăţite. Din cauza penuriei de
personal competent, posibilă în anumite regiuni, articolul nu enumeră nevoile
efective; în aceste regiuni, se vor putea căuta măsuri care impun un efectiv de
personal mai mic.
Exemplele citate la articolul 18.1. au, mai ales, un element comun, acela potrivit
căruia comunitatea joacă un rol important în punerea în practică a măsurilor
prevăzute. Redresarea fondată pe acţiunea comunitară este o metodă clasică care,
însă, prezintă multe aspecte. Comunităţile ar trebui să fie încurajate să ofere servicii
de acest fel.
Art. 18.2 subliniază importanţa familiei care, potrivit paragrafului 1 al art. l0 din
Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, este
elementul natural si fundamental al societăţii. În interiorul familiei, părinţii au nu
numai dreptul, ci şi datoria de a-şi întreţine şi supraveghea copii. Art. 18.2 dispune
deci că separarea copiilor de părinţii lor este o măsură gravă, care nu se ia decât în
ultimă instanţă, atunci când faptele (maltratarea copiilor, de exemplu) o justifică pe
deplin.
19.1 Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă,
iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă.
Criminologia progresistă recomandă tratamentul în mediu deschis, preferându-1
plasării în instituţii. Practic, nu s-a constatat nici o diferenţă între rezultatele celor
două metode. Numeroase influenţe negative care sunt exercitate asupra individului, şi
141
care par inevitabile în mediul instituţional nu pot fi contrabalansate, în mod evident,
de eforturile în domeniul tratamentului. Acesta se aplică, în special tinerilor
delincvenţi, a căror vulnerabilitate este mai mare. Pe de altă parte, consecinţele
5.
negative care duc nu numai la pierderea libertăţii, ci şi îa separarea de mediul social
obişnuit sunt, bineînţeles, mult mai grave la minori din cauza lipsei lor de maturitate.
Art. 19 vizează restrângerea plasării în instituţii la două condiţii: frecvenţă (măsură
de ultimă instanţă) şi durată (cât mai scurtă posibil). El reia unul din principiile
fundamentale ale Rezoluţiei 4 a celui de al VI - lea Congres al Naţiunilor Unite,
potrivit căruia nici un tânăr delincvent nu ar trebui să fie închis într-un penitenciar,
6.
decât dacă nu există alt mijloc corespunzător. Articolul cere deci ca, dacă un tânăr
delincvent trebuie închis, privarea de libertate să fie cât mai limitată, iar aranjamente
speciale să fie prevăzute în timpul detenţiei astfel încât să se ţină cont de tipul de
delincvent, de tipul infracţiunii şi al instituţiei. în concluzie, ar trebui dată prioritate
instituţiilor deschise faţă de instituţiile închise. Pe de altă parte, toate stabilimentele
ar trebui să fie de tip carceral.
1. Chestiunea esenţială care se pune în discuţie în cauzele cu infractorii minori
este faptul că luând în considerare caracterul faptei şi personalitatea minorului,
instanţa este obligată de a căuta o soluţie, fie de a libera de pedeapsă penală
minorul, fie de a suspenda condiţional exercitarea pedepsei de către minor ş.a.
2. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea într-o instituţie
specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de
reeducare, sau cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, (a se
vedea comentariul la art. 483.)
3. Pe lângă chestiunile principale prevăzute de articolul 485 instanţa este obligată
de a examina şi alte chestiuni care au importanţă la justa soluţionare a cauzei:
spre exemplu, judecând cauzele săvârşite de către minor în stare de ebrietate,
7.
urmează să fie clarificate circumstanţele în care el a procurat băuturi spirtoase
sau substanţe narcotice, complicitatea adulţilor în atragerea minorilor la beţie
sau la consumarea substanţelor narcotice. În fiecare din asemenea cauze este
necesar de a cerceta dacă minorului urmează să i se aplice tratament forţat de
alcoolism sau narcomanie şi având pentru aceasta temeiuri, a se aplica
asemenea tratament (Hotărârea Plenului nr. 37).
4. Dacă prin materialele cauzei s-a dovedit că infracţiunea a fost săvârşită de către
minor în urma aplicării faţă de el a violenţei fizice sau psihice de către persoane
adulte, instanţa judecătorească trebuie să discute chestiunea pentru a constata
dacă această circumstanţă nu exclude responsabilitatea penală a minorului.
(Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 14, pag.6).
Dacă săvârşirea infracţiunii de către minor a fost precedată de un comportament
nelegitim sau provocator din partea persoanelor adulte, inclusiv din partea celor
cunoscuţi în dosar drept părţi vătămate, atunci judecata are dreptul să
recunoască această circumstanţă atenuantă în privinţa celui vinovat, cât şi să
trimită în cazurile necesare decizii la locul de muncă, locul de studiu, sau de trai
a persoanei indicate. (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 16.).
Stabilind pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni, persoanele adulte,
judecăţile vor reieşi din necesitatea sporirii importanţei de prevenire a
răspunderii penale, stabilite prin lege, pentru atragerea minorului la activitatea
criminală şi la altă activitate anti-socială. Instanţa de judecată poate aplica nu
numai principiul absolvirii pedepsei mai uşoare cu cea mai gravă, dar şi
principiul curmării totale sau parţiale a pedepselor, în limitele stabilite de
articolul care prevede o pedeapsă mai gravă. Luând în considerare faptul că
datele despre persoana minorului, de rând cu alte circumstanţe ale cauzei au
importanţă deosebită pentru stabilirea pedepsei şi soluţionarea altor chestiuni,
instanţele judecătoreşti le vor clarifica minuţios şi le vor indica în partea
introductivă a sentinţei. La alte date cu privire la persoana inculpatului minor
sunt atribuite în special informaţia: dacă minorul trăieşte în familia unde s-a
educat; dacă s-a aflat la evidenţă la inspectoratul şi la comisia pentru minori,
dacă a fost supus aducerii şi reţinerilor, când şi pentru ce a fost discutat; dacă a
fost trimis într-o instituţie specială educativ-instructivă, cât şi informaţii despre
antecedentele penale, cu indicarea datei condamnării, legii penale, măsurii de
pedeapsă, despre aflarea locului privaţiunii de libertate, temeiurile eliberării etc.
(Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 18).
Plenul Curţii Supreme de Justiţie atenţionează că la stabilirea pedepsei faţă de
minori, instanţele judecătoreşti vor discuta regula că pedeapsa pentru asemenea
persoane în mare măsură trebuie să fie subordonate scopului de corectare şi
reeducare a celui vinovat şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Este necesar
de a exclude din practica judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru
minori a pedepsei de privare de libertate pe un termen scurt, când în
conformitate cu legea lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate.
Instanţele trebuie să ţină cont că săvârşirea infracţiunii de către minor se
consideră ca o circumstanţă atenuantă. Instanţele judecătoreşti nu trebuie să
admită cazuri de aplicare a pedepsei penale faţă de minori care au săvârşit o
infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social, dacă corectarea şi reeducarea
142
 lui poate fi obţinută pe calea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter
educativ (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 20).
8. La soluţionarea acţiunii civile, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile când
pentru comiterea unui prejudiciu poartă răspundere materială părinţii, tutorii sau
instituţia de învăţământ, instituţia educativă sau medicală sub supravegherea
cărora s-au aflat minorii, dacă nu va fi dovedit că paguba a apărut nu din vina
lor. Cetăţenii şi organizaţiile atrase în cazurile prevăzute de lege la participarea
în proces în calitate de părţi civilmente responsabile pentru dauna cauzată de
condamnaţii minori vor restitui această pagubă pe cote-părţi. Răspunderea în
cote-părţi poate fi pusă şi în seama condamnaţilor, dacă instanţa va concluziona
că aceasta corespunde intereselor reclamantului şi asigură repararea daunelor.
9. Dacă organul de urmărire penală, în caz de existenţă a temeiurilor respective nu
a atras în calitate de părţi civilmente responsabile părinţii, tutorii, curatorii,
precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile care în virtutea legii poartă
răspundere materială pentru dauna cauzată prin acţiunile criminale ale
minorului, judecata va lua o decizie prin care va recunoaşte acele persoane sau
organizaţii care pot fi părţi civilmente responsabile. (Hotărârea Plenului nr. 37,
punctul 27).
10. Luând hotărârea privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei instanţa
trebuie să soluţioneze şi următoarele chestiuni: termenul de suspendare luând în
considerare vârsta condamnatului, date care caracterizează personalitatea şi alte
circumstanţe cu considerarea că acest temei va fi suficient pentru reeducare; de
a pune în sarcina minorului executarea anumitor obligaţiuni prevăzute de legea
penală, executarea cărora va contribui la reeducarea persoanei, indicând
obligatori termenul de executare a acestor obligaţiuni; de numire a unei
persoane responsabile pentru reeducare sau a unei organizaţii.
Referitor la organul specializat de stat respectiv a se vedea comentariul la articolul
443.
Articolul 486. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală cu
aplicarea măsurilor cu caracter educativ
1. Măsurile cu caracter educativ prevăzute de articolul 104 din Codul penal
sunt anumite măsuri de constrângere care sunt aplicate faţă de minori în cazul când
au fost liberate de răspunderea penală în conformitate cu art. 54 CP.
Aceste măsuri nu provoacă antecedente penale şi sunt stabilite pentru a reeduca
persoana fără condamnare. Măsuri pot fi aplicate cu respectarea următoarelor
condiţii:
 Minorul comite infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
 Sunt temeiuri pentru liberarea minorului de pedeapsa penală
 Sunt împrejurări care permit reeducarea minorului fără aplicarea pedepsei.
2. Măsurile cu caracter educativ pot fi aplicate de către instanţa de fond, cât şi de
către instanţa de apel sau de recurs.
Instanţa din oficiu constată condiţiile prevăzute de articolul 93 luând în
considerare şi poziţia părţilor, examinând toate probele prezentate de către părţi.
3. În sentinţa de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, instanţa trebuie să
invoce toate împrejurările care confirmă justeţea unei asemenea hotărâri,
inclusiv şi date care permit a considera că este posibilă reeducarea. Constatând
necesitatea aplicării unor măsuri prevăzute de articolul 104 din Codul penal
instanţa determină termenul de aplicare luând în considerare datele personale ale
vinovatului şi toate circumstanţele cauzei. În toate cazurile acest termen trebuie
să fie rezonabil şi suficient pentru reeducare.
4. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală se
transmite serviciilor de executare a Departamentului de Executare a Hotărârilor
Judecătoreşti al Ministerului Justiţiei. În sentinţă instanţa trebuie să indice inter
alia şi faptul că în cazul de neexecutare sistematică, de către minori a
obligaţiunilor sale, organul trebuie să prezinte anumite materiale necesare pentru
anularea liberării de pedeapsă a minorului şi atragerea acestuia la pedeapsă
penală.
5. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală
poate fi atacată în apel în termen general.
Articolul 487. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsă cu internarea
lui într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie
curativă şi de reeducare
1. Minorul poate fi internat într-o asemenea instituţie până la atingerea
majoratului. Internarea poate avea loc doar în cazurile când există
circumstanţe prevăzute de articolul 93 al Codului Penal, adică:
143
 2. Această măsură se ia cu respectarea anumitor condiţii:
1. termenul maxim de internare nu poate depăşi termenul maxim al
pedepsei prevăzute de Codul Penal pentru infracţiunea săvârşită de către
minor
2. încetarea acestei măsuri până la expirarea termenului stabilit de
către instanţa de judecată este în dependenţă directă de comportamentul
minorului care datorită corectării nu mai are nevoie de această măsură
3.prelungirea aflării în această instituţie poate avea loc doar la cererea
minorului când este necesară terminarea de către acesta a învăţământului
general sau profesional.
3. În asigurarea unui control judiciar asupra executării acestei măsuri se
stabileşte că judecătorul de instrucţie este împuternicit de a soluţiona
chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile
menţionate. Este competent judecătorul de instrucţie al instanţei care a
adoptat sentinţa sau al instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte
domiciliul minorului.
În şedinţa de judecată participă persoanele menţionate în alineatul 3 al articolului 487
inclusiv audiindu-se aceste persoane şi constatându-se opinia lor.
4. În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă una din
următoarele hotărâri:
1. admiterea demersului şi încetarea aflării minorului în instituţia specială de
învăţământ şi reeducare sau în instituţia curativă de reeducare
2. admiterea demersului privind prelungirea termenului de aflare în instituţia
specială în legătură cu necesitatea terminării de către minor a
învăţământului special sau profesional
3. Respingerea demersului privind liberarea persoanei din instituţia specială de
învăţământ şi reeducare sau din instituţia curativă şi de reeducare.
Încheierea se pronunţă în şedinţa de judecată, copia se transmite minorului
condamnat, reprezentantului legal şi instituţiei speciale, procurorului. Încheierea
dată poate fi atacată cu recurs separat în termen de 15 zile de la data pronunţării
încheierii.
Articolul 488. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 1 Cod Penal sunt pasibile de răspundere penală
persoanele fizice responsabile.
Responsabilitatea (art. 22 Cod Penal) este starea psihologică a persoanei care
are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de
a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
1. Particularităţile procedurii aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter
medical sunt determinate de specificul subiectului în privinţa căruia
se efectuiază o asemenea procedură: persoane care au săvîrşit
infracţiuni în stare de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit după
săvîrşirea infracţiunii de o boală psihică (alin. 1 din prezentul
articol). Prezenţa unor astfel de dereglări psihice duc la
imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile
sale, de a le putea dirija şi nu în ultimul rînd la incapacitate de a-şi
organiza apărarea de acuzaţiile aduse.
2. Temeiurile şi scopul pentru care se aplică măsurile de constrîngere cu
caracter medical sunt prevăzute în Codul Penal în Capitolul X –
măsuri de siguranţă, art. 99-102.
Astfel, art. 99 Cod Penal prevede aplicarea a două modalităţi a măsurilor de
constrîngere cu caracter medical:
a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă;
3. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită se aplică
persoanelor alienate, care din cauza stării psihice şi a caracterului
faptei prejudiciabile săvîrşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi
de tratament în condiţii obişnuite. De regulă acestea fiind aplicate
alienaţilor care nu au săvîrşit infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
persoanei.
4. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă se aplică
alienaţilor care din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvîrşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate
şi au nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de
supraveghere riguroasă. Toţi cei deţinuţi în asemenea condiţii se cer
supravegheaţi astfel, încît să se excludă posibilitatea săvîrşirii de noi
fapte prejudiciabile.
144
 5. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical se
aplică (alin. 2):
a) potrivit dispoziţiilor generale ale Codului de Procedură Penală;
b) ţinîndu-se cont de dispoziţiile Capitolului II, titlul III, Partea
specială a Codului de Procedură Penală, cele din urmă avînd
prioritate înaintea dispoziţiilor generale;
c) atunci cînd dereglarea psihică a persoanei este periculoasă:
- pentru sine însuşi (bunăoară este predispusă la suicid);
- pentru alte persoane (bunăoară le poate cauza prejudicii
vieţii, sănătăţii ori bunurilor lor).
Articolul 489. Urmărirea penală
Din prevederile art. 489 deducem:
1) în cauzele penale privitoare la infracţiunile săvîrşite de persoane
în stare de iresponsabilitate ori persoane care s-au îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea faptei în mod obligatoriu se
efectuiază urmărirea penală (alin. 1);
2) particularităţile obiectului probaţiunii (alin. 2);
2. Modul de sesizare a organului de urmărire penală este cel general,
prevăzut în articolul 262-264. Dacă din înştiinţarea făcută rezultă
săvîrşirea infracţiunii de o persoană în stare de iresponsabilitate, organul
de urmărire penală, în mod obligatoriu va începe urmărirea penală, după
care va administra probe care confirmă vinovăţia ori nevinovăţia
făptuitorului.
3. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi dată pe motiv că fapta
nu întruneşte elementele infracţiunii (lipseşte subiectul), chiar şi în cazul
cînd se ştie cu certitudine că persoana s-a aflat la tratament într-o instituţie
de psihiatrie sau psihoneurologică şi că fapte similare săvîrşeşte nu pentru
prima oară. Urmărirea penală se porneşte în scopul aplicării măsurilor de
constrîngere cu caracter medical:
4. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale se va da dacă:
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) făptuitorul indubitabil nu prezintă pericol social.
5. În procesele penale privitor la urmărirea şi judecarea persoanelor
iresponsabile, împrejurările incluse în obiectul probaţiunii, capătă un
conţinut specific.
Astfel, mai întîi se cer constatate şi dovedite semnele obiective ale faptei
interzise de legea penală (p. 1), 2), 5) alin. 2 art. 489) şi, în special, dacă infracţiunea a
fost săvîrşită de către acea persoană.
Posibilităţile constatării semnelor subiective sunt reduse (în cazul îmbolnăvirii
persoanei de o boală psihică pînă la pronunţarea sentinţelor), ori în multe cazuri
complet excluse (în cazul persoanelor iresponsabile la momentul săvîrşirii
infracţiunii).
Prin urmare nu se pot stabili forma vinovăţiei (intenţia sau imprudenţa), scopul
şi motivul infracţiunii.
6. O semnificaţie aparte capătă clarificarea chestiunilor arătate în p. 3) – 4)
alin. 2. Anume în baza acestor date şi, ţinînd cont de concluziile expertizei
psihiatrice, se soluţionează aspectele legate de responsabilitate persoanei;
despre îmbolnăvirea ei de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii;
despre gradul de pericol pe care-l prezintă atît pentru cei din jur, cît şi
pentru sine însuşi şi, care, fiind apreciate în coroborare, indică asupra
lipsei ori prezenţei temeiurilor legale pentru aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical.
7. Pentru clarificarea circumstanţelor cauzei se poate efectua orice acţiune
procesuală prevăzută de Codul de Procedură Penală.
La efectuarea urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală şi procurorul vor ţine
cont de:
- lipsa declaraţiilor bănuitului, învinuitului ca mijloc de probă;
- lipsa cererilor şi demersurilor bănuitului, învinuitului care contribuie la
cercetarea sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei.
8. Competenţa efectuării urmăririi penale în procesele privind infracţiunile
săvîrşite de persoane în stare de iresponsabilitate ori de persoane care s-au
îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea faptei se determină în
condiţii generale, potrivit dispoziţiilor art. 266 – 270 CPP.
9. Una din măsurile cu caracter obligatoriu în astfel de cauze penale este
dispunerea şi efectuarea expertizei cu scopul constatării stării psihice.
În prevederile alin. 3 se conţine o condiţie necesară – existenţa datelor
suficiente care arată că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea pentru care se
efectuiază urmărirea penală.
145
 Ordinea de numire şi efectuare a expertizei psihiatrice judiciare este cea
generală, reglementată în art. 142 – 153, cu derogări în ceea ce priveşte drepturile
bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Articolul 490. Internarea în instituţia psihiatrică
Pentru prima dată în legislaţie procesual-penală este reglementată ordinea
procesuală de internare în instituţia psihiatrică a bănuitului, învinuitului.
1. Persoana, în privinţa căreia se efectuiază urmărirea penală, poate fi
internată în instituţia psihiatrică numai în baza hotărîrii judecătorului
de instrucţie în temeiul demersului procurorului care conduce cu
urmărirea penală.
2. Prin „instituţie psihiatrică” se are în vedere unitatea medico-sanitară
din sistemul Ministerului Sănătăţii (alin. 4 art. 12 Legea cu privire la
expertiza judiciară din 23.06.2000, nr. 186 – XIV M.O. 144-
145/1056 din 16.11.2000).
3. Internarea persoanei, care se află în stare de arest, în instituţia
psihiatrică se efectuează de îndată ce au parvenit datele medicale
prin care s-a constatat dereglarea mintală, ce exclude aflarea
persoanei în locul deţinerii în arest. În acest sens se va ţine cont de
faptul că persoana suferindă de tulburări psihice poate fi spitalizată
în staţionarul de psihiatrie dacă examinarea sau tratarea ei este
posibilă numai în condiţii de staţionar, iar tulburarea psihică este
gravă şi condiţionează:
a) pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur;
b) incapacitatea de satisfacere independentă a necesităţilor vitale;
sau
c) prejudiciul grav sănătăţii sale, dacă nu i se va acorda asistenţă
psihiatrică.
Decizia privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie poate fi luată şi pînă la
numirea şi efectuarea expertizei psihiatrice judiciare în temeiul art. 28 din Legea
privind asistenţa psihiatrică din 16.12.1997 nr. 1402-XIII (M.O. nr. 44-46/310 din
21.05.1998).
4. Despre internarea în instituţia psihiatrică a persoanelor care nu se
află în stare de arest a se vedea comentariul la art. 152.
Articolul 491. Disjungerea cauzei în privinţa persoanei care a săvîrşit o faptă
prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate
sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii
Prezentul articol înlătură o lacună existentă în vechiul Cod de
Procedură Penală (1961) privitor la disjungerea cauzei în privinţa
persoanei care a săvîrşit o faptă prejudiciabilă interzisă de legea
penală în stare de iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea infracţiunii.
1. Prin „disjungerea cauzei” se are în vedere separarea într-un dosar
aparte a materialelor cauzei privitor la infracţiunea săvîrşită cu
participaţie unde în calitate de autor, organizator, instigator sau
complice este o persoană iresponsabilă ori care s-a îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea infracţiunii.
2. Din conţinutul art. 491 deducem faptul că disjungerea cauzei în
privinţa persoanei iresponsabile ori care s-a îmbolnăvit de o boală
psihică în dosar separat este lăsată la discreţia procurorului, dată fiind
sintagma „cauza ..., poate fi disjunsă...”. Prin urmare, disjungerea
cauzei va fi posibilă dacă aceasta nu va influenţa cercetarea sub toate
aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor circumstanţelor cauzei.
3. Disjungerea cauzei se dispune prin ordonanţă motivată de către
procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu ori la
propunerea ofiţerului de urmărire penală. Ordonanţa va conţine
circumstanţele cauzei, temeiul legal de disjungere şi care anume acte
procedurale (în original sau copii nostrificate de procuror) urmează a
fi disjunse din procedura de bază.
4. Materialelor cauzei penale disjunse în dosar separat le este
recunoscută valoarea probantă, fapt ce exclude necesitatea efectuării
repetate a acţiunilor procesuale.
Articolul 492. Drepturile persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura
de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical
În cazul în care prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare s-a constatat prezenţa
stării psihologice a persoanei, în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a
146
măsurilor de constrîngere cu caracter medical, de a înţelege caracterul prejudiciabil al
faptei şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile, ea intră în posesia
statutului prevăzut în art. 66 – drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului
(despre drepturile şi obligaţiile în cauză a se vedea comentariul la art. 66).
1. Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia de a-i înmîna
persoanei informaţia în scris privitor la statutul său şi de a-i explica
esenţa şi semnificaţia fiecărei categorii de drepturi şi obligaţii.
Despre îndeplinirea acestei măsuri se va face menţiunea în procesul
– verbal.
Articolul 493. Participarea reprezentantului legal
Reglementările din art. 493 sunt dedicate reprezentantului legal al persoanei căreia îi
vor fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical. Despre „reprezentantul
legal” a se vedea comentariul la punctul 39 articolul 6 CPP.
1. Atragerea reprezentantului legal urmăreşte scopul de a asigura
egalitatea în drepturi a persoanei iresponsabile şi a şterge neputinţa
de a-şi apăra desinestătător drepturile şi interesele legitime.
2. Participarea reprezentantului legal în cauza în privinţa persoanei care
a săvîrşit o faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de
iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după
săvîrşirea infracţiunii este obligatorie (alin. 1 din prezentul articol).
3. Despre „rudele apropiate” a se vedea comentariul la punctul 41
articolul 6 CPP.
4. Recunoaşterea reprezentantului legal se efectuiază prin ordonanţa
organului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea
instanţei de judecată imediat ce devine cunoscută tulburarea psihică,
dar nu mai tîrziu de momentul numirii expertizei psihiatrice
judiciare.
5. Despre statutul reprezentantului legal a se vedea comentariul la
articolul 78.
Articolul 494. Participarea apărătorului
În alineatul 1 din articolul comentat se dezvoltă prevederile punctului 11 alineatul 1
articolul 69 privitor la participarea obligatorie a apărătorului în procedura de aplicare
a măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
1. Legiuitorul stabileşte momentul admiterii în cauză a apărătorului şi
anume, nu mai tîrziu de data cînd a fost adoptată ordonanţa prin
care s-a dispus efectuarea expertizei în staţionarul instituţiei
psihiatrice cu condiţia că apărătorul nu a fost admis mai înainte.
2. Admiterea apărătorului se efectuiază conform prevederilor
punctului 22 alin. 1 articolul 78, adică reprezentantul legal invită
pentru persoana pe care o reprezintă un apărător.
Dacă în cauză nu există apărător ales, intervine un apărător din oficiu.
3. Drepturile apărătorului persoanei iresponsabile sunt cele generale,
prevăzute în articolul 68 (alin. 2).
De fapt, nu toate sunt valorificate, bunăoară dreptul la întrevederi cu persoana
interesele căreia le apără, fără a se limita numărul şi durata lor se va realiza în
măsura în care starea sănătăţii justiţiabilului nu împiedică întrevederile.
4. Reprezentantul legal poate refuza să ia cunoştinţă cu materialele
cauzei penale; apărătorul de asemenea drept nu dispune.
5. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată
că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică
eficientă persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de
aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical va cere
înlocuirea apărătorului.
Articolul 495. Terminarea urmăririi penale
După terminarea urmăririi penale, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei,
caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o. Alineatul 1 din prezentul
articol indică asupra eventualelor soluţii date de procuror la terminarea urmăririi
penale.
Astfel, temeiul de încetare a procesului penal prevăzut în alineatul 1 pct. se
aplică dacă este prezent măcar unul din cazurile arătate în articolul 285 (a se vedea
comentariul). Un alt temei de încetare reprezintă cazul în care caracterul faptei şi
starea psihică a celui care a săvîrşit-o duc la concluzia că făptuitorul nu prezintă
pericol pentru societate. Pentru aceasta se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- a avut loc fapta penală şi această faptă a
fost săvîrşită de subiectul în cauză;
147
 - la momentul dispunerii încetării
procesului penal persoana suferea de tulburări psihice
care făceau imposibilă stabilirea şi executarea
pedepsei penale;
- caracterul faptei şi tulburarea psihică nu
prezintă pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei
din jur (în caz contrar ar fi necesară transmiterea
cauzei în judecată pentru a fi aplicate măsuri de
constrîngere cu caracter medical).
2. În punctul 2 alineatul 1 este arătată condiţia de trimitere a cauzei în
instanţa de judecată. Prin existenţa temeiurilor de a aplica faţă de cel
care a săvîrşit infracţiune măsuri de constrîngere cu caracter medical se
au în vedere condiţiile arătate în alineatul 1 articolul 448 din prezentul
Cod.
3. Soluţiile de încetare a procesului penal şi de trimitere a cauzei în instanţa
de judecată sunt luate de procuror, prin ordonanţă.
4. Alineatul 2 din prezentul articol formulează, pe lîngă prevederile arătate
în articolul 255, o serie de aspecte care se cer expuse în mod obligatoriu.
În special, circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, adică,
unde, cînd s-a săvîrşit fapta penală, persoana în privinţa căreia s-a
efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi
vinovăţia, gradul şi caracterul bolii psihice în timpul săvîrşirii
infracţiunii ori în timpul urmăririi, comportamentul persoanei atît
înainte, cît şi după săvîrşirea infracţiunii, caracterul şi mărimea daunelor
cauzate prin infracţiune etc. Neapărat se vor expune, dacă au fost
formulate, argumentele apărătorului, reprezentantului legal, prin care
sunt respinse temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu
caracter medical.
5. Despre modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a
cererilor şi de soluţionare a lor a se vedea comentariul la articolele 293 –
295.
Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, va fi informată despre
încetarea procesului sau trimiterea cauzei în instanţa de judecată, numai în
cazul cînd caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiediă să participe la
acţiuni procesuale.
6. Potrivit alineatului 4, odată cu încetarea procesului penal în condiţiile
articolului 285 persoana faţă de care s-a efectuat urmărirea, recunoscută
alienată mintal,nu prezintă pericol, în mod obligatoriu se va comunica
organului local de ocrotire a sănătăţii.
7. Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în judecată se înmînează,
potrivit alineatului 5, reprezentantului legal. Conform statutului
apărătorului, reglementat în articolul 68, acestuia, de asemenea, îi va fi
înmînată o astfel de copie.
8. În asemenea categorii de cauze penale nu se întocmesc ordonanţa de
punere sub învinuire şi rechizitoriul.
Articolul 496. Măsuri preparatorii pentru şedinţa de judecată
Conform alineatului 1 articolul 496 judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza,
potrivit prevederilor articolului 344, printr-o încheiere stabileşte data examinării în
şedinţa de judecată.
1. Despre acesta, conform articolului 236, este anunţat procurorul,
apărătorul şi reprezentantul legal al persoanei faţă de care urmează a
fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical, partea
vătămată, martorii, dacă este necesar este citat şi expertul.
2. Potrivit prevederilor alineatului 2 din prezentul articol, în şedinţă
poate fi chemată şi persoana a cărei cauză urmează să fie judecată.
De regulă, această măsură se dispune ţinîndu-se cont de părerea expertului –
psihiatru. Nu rareori chemarea este determinată de necesitatea prezentării
persoanei în cauză pentru recunoaştere de către partea vătămată, martori,
nefiind exclus şi în scopul de a se convinge de justeţea concluziilor expertului-
psihiatru.
Articolul 497. Judecarea cauzei
Judecarea cauzelor avînd ca obiect infracţiunile săvîrşite de persoane în stare de
iresponsabilitate, precum şi infracţiuni săvîrşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea faptei, se face în şedinţă de judecată cu respectarea
normelor generale care reglementează judecata (a se vedea comentariul la articolele
314 – 343, 354 - 399).
Totodată, instanţa de judecată va ţine cont de reglementările din Partea
Specială, Titlul III, Capitolul II „Procedura aplicării măsurilor de constrîngere
148
 cu caracter medical”, în calitatea lor de norme speciale prioritare faţă de
normele generale.
1. Participarea procurorului şi a apărătorului este obligatorie.
Nerespectarea dispoziţiilor alineatului 1 din prezentul articol implică
necondiţionat casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei.
2. Aplicîndu-se prevederile alineatului 2 din prezentul articol se va ţine
cont de următoarele:
1) cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror
a argumentelor care atestă necesitatea aplicării faţă de persoana
alienată a măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
2) persoana iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică
nu este audiată;
3) ordinea cercetării probelor este cea generală, prevăzută de
articolul 365, iar consecutivitatea se propune de partea concretă
care prezintă probele în acuzare sau în apărare.
3. Din conţinutul alineatului 3 reiese faptul petrecerii dezbaterilor
judiciare.
Ordinea cuvîntărilor este cea generală: disursul procurorului, a părţii vătămate,
pledoaria apărătorului şi a reprezentantului legal.
4. La judecarea unor astfel de cauze penale nu se acordă ultimul cuvînt.
Articolul 498. Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată
În articolul 498 se prevede modalitatea soluţiei instanţei de judecată şi chestiunile ce
urmează să le soluţioneze în legătură cu aceasta.
1. Astfel, potrivit alineatului 1, cauza privind aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical se soluţionează prin sentinţă.
Sentinţa de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical se adoptă
în numele Legii, trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.
Poate fi întemeiată numai pe probele care au fost cercetate nemijlocit în şedinţa
de judecată.
2. În alineatul 2 sunt enumerate chestiunile pe care trebuie să le
soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei. Aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical va avea loc dacă:
1) a fost săvîrşită o faptă interzisă de legea penală;
2) persoana care a săvîrşit-o este iresponsabilă sau s-a îmbolnăvit de
o boală psihică după săvîrşirea faptei care face imposibilă
stabilirea şi executarea pedepsei penale;
3) în virtutea tulburărilor psihice persoana prezintă pericol
nemijlocit pentru sine şi pentru cei din jur;
4) este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical arătate în articolul 99 Cod penal.
3. În asemenea categorii de cauze poate fi înaintată acţiunea civilă (a
se vedea comentariul la articolele 219, 221, 225) faţă de persoana
responsabilă de acţiunile făptuitorului.
În legătură cu aceasta instanţa va clarifica dacă trebuie admisă acţiunea civilă,
în folosul cui şi în ce sumă (pct. 10 alin. 1 art. 385).
4. La adoptarea sentinţei sunt soluţionate şi chestiunile arătate în pct.
11), 13) alin. 1 art. 385 (a se vedea comentariul).
Articolul 499.Sentinţa de aplicare a unor măsuri de constrîngere cu caracter
medical
1. Potrivit articolului 6 pct. 42 sentinţa este hotărîrea prin care cauza
penală se soluţionează în fond de instanţa de judecată. . Sentinţa se
compune din trei părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi
dispozitivul ( a se vedea comentariul la articolele 393 - 394).
2. Hotărîrea instanţei în cauza penală privind aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical depinde de răspunsul la chestiunile
arătate în articolul 498 alineatul 2.
3. Potrivit articolului 499 alineatul 1, instanţa de judecată în cazul în
care consideră dovedit faptul săvîrşirii infracţiunii de către o
persoană în stare de iresponsabilitate, adică se răspunde afirmativ la
chestiunile cuprinse în pct. 1) – 3), 5) alineatul 2 articolul 498.
Conform articolului 23 alineatul 1 Cod Penal adoptă sentinţă de absolvire de
răspundere penală cu aplicarea faţă de făptuitor a măsurilor de constrîngere cu
caracter medical arătate în articolul 99 Cod Penal.
4. La constatarea existenţei împrejurărilor arătate în punctele 1) – 2), 4)
– 5) alineatul 2 articolul 498 şi ajungînd la concluzia că persoana
după ce a săvîrşit infracţiunea s-a îmbolnăvit de o boală psihică
149
 cronică care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le
poată dirija, instanţa de judecată adoptă sentinţă de absolvire a
persoanei de pedeapsa penală, fie de liberare de pedeapsă cu
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical arătate în
articolul 99 Cod Penal. După însănătoşirea persoanei ea poate fi
supusă pedepsei, dacă nu vor expira termenele de prescripţie pentru
tragerea la răspundere penală sau nu va surveni alte temeiuri de
absolvire de răspundere penală.
5. Potrivit punctului 22 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie nr. 10 din 24.04.2000 „Cu privire la respectarea normelor de
procedură penală la adoptarea sentinţei” instanţa de judecată aplică
măsuri de constrîngere cu caracter medical cu condiţia că se
dovedeşte că anume această persoană a săvîrşit fapta social
periculoasă prevăzută de legea penală în stare de iresponsabilitate.
6. Dacă prin caracterul faptei săvîrşite şi starea sănătăţii persoana nu
prezintă pericol pentru societate şi nu necesită tratament forţat,
instanţa de judecată adoptă sentinţă de încetare a procesului penal,
fără a fi aplicate măsuri prevăzute în articolul 99 Cod Penal.
7. În alineatul 2 din prezentul articol se stabileşte necesitatea clasării
procedurii privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical cu restituirea materialelor cauzei procurorului pentru a
efectua urmărirea penală conform Părţii Speciale, Titlului I,
Capitolele I – VI.
Pentru adoptarea unei astfel de soluţii se cer întrunite măcar una din
următoarele condiţii:
1) nu s-a dovedit starea de iresponsabilitate a persoanei deferite
justiţiei pentru a fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter
medical;
2) boala persoanei care a săvîrşit fapta prevăzută de legea penală nu
împiedică pedepsirea ei.
8. Conform alineatului 3 articolul 499, dacă în cauză nu vor fi
acumulate probe despre săvîrşirea de către această persoană a faptei
penale ori se va constata măcar unul din temeiurile arătate în
articolul 285, instanţa judecătorească adoptă sentinţă de încetare a
procesului penal.î
În astfel de situaţii nu are nici o valoare juridică existenţa şi caracterul bolii
persoanei.
9. faţă de aceste persoane se aplică măsuri cu caracter medical conform
Legii nr. 1402 din 16.12.1997 privind asistenţa psihiatrică.
10. În cazul în care cîteva persoane au săvîrşit o faptă social periculoasă,
prevăzută de legea penală, instanţa judecătorească are dreptul să
examineze concomitent chestiunea despre vinovăţia unor persoane şi
despre aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical în
privinţa altor persoane care au săvîrşit această faptă în stare de
iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după
săvîrşirea infracţiunii. În aceste cazuri instanţa judecătorească adoptă
o sentinţă, partea descriptivă a căreia va cuprinde descrierea faptei
social periculoase pe care ea a recunoscut-o dovedită, de asemenea,
probele în baza cărora instanţa judecătorească şi-a întemeiat
concluziile sale atît în privinţa persoanelor vinovate de săvîrşirea
infracţiunii, cît în privinţa persoanelor care au săvîrşit această faptă
în stare de iresponsabilitate ori care s-au îmbolnăvit de o boală
psihică după săvîrşirea infracţiunii.
În dispozitivul acestei sentinţe instanţa judecătorească formulează hotărîrea
respectivă despre recunoaşterea vinovăţiei unor inculpaţi şi despre aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical referitoare la persoana
recunoscută iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după
săvîrşirea infracţiunii, dar pînă la adoptarea sentinţei.
11. Despre alte chestiuni care trebuie soluţionate în dispozitivul sentinţei
a se vedea comentariul la articolul 397.
Articolul 500. Atacarea sentinţei de aplicare a măsurilor de constrîngere cu
caracter medical
Procedura declarării apelului, după caz, a recursului, este reglementată în Partea
Specială, Titlul II, Capitolul IV, secţiunea 1 şi secţiunea a 2-a, § 2.
1. Dreptul de a exercita calea ordinară de atac îl deţin persoanele
arătate în articolul 500.
Articolul 501. Verificarea necesităţii de a aplica în continuare măsurile de
constrîngere cu caracter medical, revocarea sau schimbarea lor
Spre deosebire de articolul 303 din Codul din 1961, care reglementa revocarea sau
150
schimbarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, Codul în vigoare în
articolul 501 operează şi cu categoria de „verificare a necesităţii de a aplica în
continuare măsurile de constrîngere cu caracter medical”, prin care se extinde sfera
măsurilor instanţei de judecată.
1. Întrucît, aplicînd măsuri de constrîngere cu caracter medical, instanţa
de judecată nu stabileşte termenul corespunzător, fapt datorat
caracterului şi gradului de îmbolnăvire, eficacităţii tratamentului şi
alţi factori, alineatul 1 din prezentul articol impune verificarea
necesităţii continuării aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter
medical din oficiu de către instanţa de judecată.
Această măsură procesuală se va efectua, în baza unui control periodic, dar nu
mai rar de o dată la 6 luni (art. 35 Legea privind asistenţa psihiatrică).
2. În alineatul 2 se prevede dreptul medicului-şef al organului de
ocrotire a sănătăţii, căruia îi este subordonată instituţia medicală unde
este deţinută persoana, de a propune revocarea ori schimbarea
măsurii de constrîngere cu caracter medical. Demersul medicului-şef
se cere confirmat prin avizul unei comisii medicale. Potrivit
articolului 43 din Legea privind asistenţa psihiatrică, avizul comisiei
medicale, cu participarea medicului psihiatru, reprezintă concluzia
privitor la lipsa de indicaţii terapeutice care ar necesita aflarea în
instituţia psihoneurologică.
O astfel de propunere va parveni în cazurile cînd în urma însănătoşirii
persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau în urma ameliorării stării
sănătăţii ei, nu mai este necesar de a se aplica în continuare măsura de
constrîngere cu caracter medical.
3. Instanţa de judecată va soluţiona chestiunea revocării ori schimbării
măsurii de constrîngere cu caracter medical în conformitate cu
prevederile articolelor 469 – 471.
4. În mod similar se procedează şi în privinţa persoanelor care s-au
îmbolnăvit de o boală psihică cronică după săvîrşirea faptei penale.
5. Potrivit alineatului 4, cererea de verificare, revocare sau schimbare a
măsurilor de constrîngere cu caracter medical poate fi depusă de
către:
1) persoana declarată iresponsabilă;
2) rudele ei apropiate;
3) alte persoane interesate (de exemplu, apărătorul sau un alt
reprezentant legal).
6. În alineatul 5 este prevăzută instanţa de judecată competentă să
verifice necesitatea de a aplica în continuare măsurile de constrîngere
cu caracter medical, revocarea sau schimbarea lor.
Notă: Alineatul 5 din prezentul articol conţine o eroare, greşit fiind denumită
hotărîrea prin care s-a aplicat măsura de constrîngere cu caracter medical.
Astfel, în locul termenului de sentinţă s-a folosit termenul de încheiere.
A se vedea comentariul la articolul 470 – 471.
Articolul 502. Redeschiderea procesului în privinţa persoanei faţă de care s-a
aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical
Articolul comentat prevede posibilitatea redeschiderii procesului în privinţa persoanei
faţă de care s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical în cazul cînd
persoana s-a însănătoşit.
1. În astfel de situaţii se va ţine cont de avizul instituţiei medicale în
care urmează să fie descrisă îmbunătăţirea stării sănătăţii alienatului,
fapt ce exclude aflarea lui în această instituţie.
Articolul 503. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic
sau narcomanie
În sensul Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool,
consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope din 06.12.2001 (M.O. nr.
38 – 38/208 din 14.03.2002) prin tratament forţat (obligatoriu) se înţelege – asistenţa
medicală specializată în condiţiile unei instituţii narcologice a Ministerului Sănătăţii,
stabilită prin hotărîrea instanţei de judecată unei persoane dependente de alcool sau de
droguri, dependenţă ce se manifestă prin modificare patologică a personalităţii şi
comportament antisocial, prin pierdere a capacităţii de evaluare critică a propriei stări,
inclusiv a comportamentului în familie şi societate şi de prevedere a consecinţelor
ebrietăţii sau efectele drogurilor; alcoolism cronic sau narcomanie se înţelege –
maladii determinate de consumul abuziv de alcool, de consumul ilicit de droguri, care
dezvoltă dependenţă, declanşează dereglări ale sănătăţii fizice şi psihice şi se
manifestă prin diferite acţiuni şi comportamente antisociale.
1. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau
narcomanie poate fi aplicat inculpatului cu respectarea următoarelor
condiţii:
151
 1) infracţiunea săvîrşită are legătură cu starea sănătăţii, condiţionată
de intoxicaţia cronică cu alcool sau cu substanţe narcotice;
2) inculpatul este periculos pentru societate datorită maladiilor.
2. Instanţa de judecată din oficiu ori la cererea colectivului de muncă
sau a organului de ocrotire a sănătăţii în baza avizului medical poate
dispune tratamentul medical forţat.
3. Instanţa de judecată nu indică termenul tratamentului forţat
persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie.
4. Aplicarea tratamentului medical forţat nu poate înlocui pedeapsa
penală.
Capitolul III
PROCEDURA PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI
Articolul 504. Noţiuni generale
1. Unul din principiile de bază ale procedurii penale este principul prezumţiei
nevinovăţiei, conform căruia orice persoană acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este
prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu este dovedită, în modul
prevăzut de lege, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia persoanei îi vor fi
asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi vinovăţia ei nu va fi constatată
printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă, nimeni nu este obligat să
dovedească nevinovăţia sa. Din acest principiu se deduce şi principiul libertăţii
persoanei bănuite, învinuite de a depune mărturisiri împotriva sa. Obligaţia de a
prezenta probe în instanţă în susţinerea învinuirii îi revine procurorului, unicul
reprezentant al statului investit cu asemenea atribuţii. În asemenea situaţie legislatorul
a prevăzut o nouă instituţie în procedura penală – acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, încheiat între procuror şi învinuit inculpat, prin intermediul apărătorului.
2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este apreciat ca o tranzacţie încheiată
între acuzatorul de stat şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat
consimţămîntul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse. Pentru a
asigura ă garanţie obiectivă a persoanei la încheierea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei Codul penal la art. 80 prevede reducerea cu o treime din sancţiunea
maximă, prevăzută pentru această infracţiune, astfel instanţa de judecată la
individualiza pedepsei unei asemenea persoane va calcula pedeapsa, reişind din
sancţiunea maximă redusă cu o treime şi sancţiunea minimă, sau în anumite
circumstanţe, chiar va aplica pedeapsă mai blîndă, decît cea prevăzută de lege.
3. Ce beneficii au părţile în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei?
Statul în urma acordului este scutit de anumite cheltuieli pe care le-ar purta în
legătură cu desfăşurarea procesului obişnuit în cauza dată, cheltuieli pentru a
administra, a aduce şi cerceta probele în instanţă, deoarece însăşi făptuitorul ca izvor
de probă confirmă circumstanţele cauzei şi indică organelor de urmărire penală alte
izvoare de probă care ar confirma fapta săvîrşită. De rînd cu reducerea cheltuielilor
pentru desfăşurarea procesului de justiţie obişnuit, statul obţine o procedură
simplificată care durează mult mai scurt timp decît cea obişnuită, astfel se reduc
esenţial termenii rezonabili de judecare a cauzelor penale, ceea ce coincide cu
interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli mai reduse şi
se eliberează forţe pentru a efectua urmărirea penală în alte cauze mai complicate şi
pentru infracţiuni mai grave.
Învinuitul, inculpatul, recunoscînd vinovăţia şi cooperînd cu organul de
urmărire penală la efectuarea urmăriri şi la acuzarea altor persoane, adică asumîndu-
şi nişte atribuţii de care legea îl eliberează, în urma acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, beneficiază de o pedeapsă mai redusă decît cea pe care ar fi obţinut-o într-
un proces deplin, beneficiază prin judecarea cauzei într-un termen mult mai redus
decît în procedura obişnuită.
4. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris cu participarea
obligatorie a apărătorului. La încheierea acordului un rol deosebit îl joacă avocatul
care trebuie să fie garantul învinuitului, inculpatului împotriva acţiunilor arbitrare ale
reprezentanţilor statului. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat doar
în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi cele grave.
5. Instanţa ca un organ independent nu va participa nuci sub o formă la
discuţii de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, deoarece ea ulterior
urmează să efectueze controlul încheierea acordului şi în dependenţă de situaţie va
decide acceptarea sau neacceptarea acordului încheiat. În cadrul controlului efectuat
de instanţă, aceasta urmează să constate: dacă acordul a fost încheiat în condiţiile
legii, dacă din partea învinuitului, inculpatului acordul a fost încheiat în mod benevol
şi cu bună ştiinţă, dacă a la încheierea acordului a participat apărătorul şi dacă sunt
suficiente probe care ar confirma condamnarea.
6. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat şi de către procuror şi
de către învinuit, inculpat şi apărătorul acestuia. Iniţierea încheierii acordului poate
avea loc în orice moment, începînd cu punerea persoanei sub învinuire şi pînă la
începerea cercetării judecătoreşti.
Articolul 505. Condiţiile de iniţiere şi încheiere a
acordului de recunoaştere a vinovăţiei
152
 1. În cazul iniţierii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei,
indiferent de la cine porneşte această iniţiativă, procurorul ca reprezentant al statului
este obligat să ia în considerare următoarele circumstanţe: 1) voinţa învinuitului,
inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane; 2)
atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de
antecedentele penale; 3) natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate; 4) căinţa sinceră a
învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele
comise de el; 5) voinţa liberă şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi
recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o procedură redusă; 6)
probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv; 7) interesul public de a
obţine o judecată mai operativă cu cheltuieli mai reduse.
2. Cooperarea învinuitului, inculpatului cu organul de urmărire penală la
efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane este pusă în prim plan la
luarea deciziei de către procuror de a încheia acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Decizia privind cooperarea cu organul de urmărire penală trebuie să-i aparţină
exclusiv învinuitului, inculpatului în mod benevol, acesta conştientizînd şi avînd
posibilitatea reală de a decide singur, fără o careva influenţă asupra sa. Voinţa liberă
şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt
şi de a accepta o procedură redusă creează şanse mult mai mari învinuitului de a
obţine încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
3. Probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv este o condiţie
importantă la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Procurorul poate
încheia acordul ci învinuitul doar în cazul în care de rînd cu recunoaşterea de către
învinuit a vinovăţiei sale, aceasta să fie confirmată şi prin alte probe administrate în
modul prevăzut de lege. Doar recunoaşterea de către învinuit, inculpat a vinovăţiei
sale nu poate servi temei pentru instanţă de a accepta un asemenea acord şi de a
condamna persoana în cauză. Cît priveşte celelalte circumstanţe expuse mai sus,
acestea în orice situaţie sunt apreciate ca circumstanţe atenuante şi vor fi luate în
consideraţie, indiferent de cazul se judecă cauza în procedură obişnuită sau în
procedură specială.
4. Cînd procurorul iniţiază procedura de încheiere a acordului de
recunoaştere a vinovăţiei de către învinuit, inculpat, el se adresează apărătorului şi
învinuitului, inculpatului cu această iniţiativă.
Apărătorul, în condiţii confidenţiale, discută cu învinuitul, inculpatul
iniţiativa propusă de procuror. În această situaţie apărătorul explică învinuitul,
inculpatul: 1) toate drepturile procesuale de care acesta dispune, inclusiv dreptul
la un proces complet, rapid şi public şi că, pe durata acestui proces, el beneficiază
de prezumţia nevinovăţiei atîta timp cît vinovăţia sa nu îi va fi dovedită în mod legal,
asigurîndu-i-se toate garanţiile necesare pentru apărarea sa, dreptul de a prezenta
dovezi în favoarea sa, dreptul de a solicita audierea martorilor acuzării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii apărării, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu fi obligat
să se autoincrimineze, dreptul de a depune declaraţii, de a încheia acord de
recunoaştere a vinovăţiei şi de a renunţa la declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei.
După aceasta apărătorul discută cu învinuitul, inculpatul toate aspectele
cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul,
toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze el în cazul respectiv;
pedeapsa maximă şi minimă care poate fi aplicată în cazul recunoaşterii
vinovăţiei.
În continuare apărătorul va explica învinuitul, inculpatul că în caz de
încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, el va fi obligat să depună jurămîn
în faţa instanţei că va face declaraţii veridice privitor la infracţiunea pusă sub
acuzaţie şi că aceste declaraţii vor putea fi folosite într-un alt proces împotriva sa
pentru declaraţii false.
5. Apărătorul discutînd cu învinuitul, inculpatul toate circumstanţele expuse
mai sus va concretiza concomitent şi faptul că recunoaşterea vinovăţiei de către
învinuit, inculpat nu este o consecinţă a aplicării violenţei sau ameninţării asupra lui.
Exercitînd toate aceste acţiuni şi convingînu-se că învinuitul inculpatul acceptă în
mod benevol încheierea acordului şi că acordul va facilita situaţia persoanei interesele
căreia le reprezintă, apărătorul poate propune procurorului încheierea acordului.
6. Acordul se întocmeşte în scris cu indicarea condiţiilor concrete. Acordul
de recunoaştere a vinovăţiei de rînd cu condiţiile acestuia va trebui să conţină
următoarele:
 menţiune despre faptul că apărătorul a discutat cu învinuitul, inculpatul toate
chestiunile menţionate la alin. (2) art. 505;
 menţiune despre circumstanţele expuse la lit. c) şi d) pct. 4) alin. (3) art. 505, -
dacă învinuitul, inculpatul a fost recent supus unui tratament pentru vre-o afecţiune
mintală sau de dependenţă de droguri ori de alcool. În cazul în care persistă o
asemenea situaţie, în acord se concretizează sub semnătura inculpatului dacă acesta
este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa şi dacă nu se află la momentul
încheierii acordului sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice
de orice natură;
 menţiune despre faptul că a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi
rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său; dacă este satisfăcut de calitatea
asistenţei juridice acordate de apărătorul său; dacă, în urma discuţiilor lui cu
apărătorul său, învinuitul, inculpatul a înţeles condiţiile acordului şi doreşte să
încheie acest acord; dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte
153
promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a accepta poziţia de
recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe
învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a
vinovăţiei în cauza respectivă; dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă
proprie, întrucît el este vinovat; dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o
infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei
infracţiuni grave, dacă el înţelege faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu respectarea
prezumţiei nevinovăţiei, drepturi prevăzute în art.66.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este semnat de către procuror, învinuit,
inculpat şi apărător astfel ca semnăturile fiecăruia din ei să fie pe fiecare pagină a
acordului. Ulterior acordul trebuie să fie aprobat de către procurorul ierarhic
superior, care va verifica respectarea legii la încheierea acestuia.
Apărătorul va certifica separat, în scris, declaraţie că acordul de recunoaştere
a vinovăţiei de către învinuit, inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de
încheiere a lui, prevăzută de lege, a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei
de către învinuit, inculpat rezultă din înţelegerea lor confidenţială anticipată.
7. Dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat la faza de
urmărire penală, înainte de a trimite cauza în judecată, învinuitului şi apărătorului
său le sînt prezentate materialele dosarului pentru a lua cunoştinţă de ele, conform
prevederilor art.293 şi 294, precum şi li se înmînează rechizitoriul.
Articolul 506. Examinarea de către instanţa de judecată a acordului
de recunoaştere a vinovăţiei
1. În cazul trimiterii cauzei în judecată cu acord de recunoaştere a vinovăţiei,
judecătorul, căruia i-a fost repartizată cauza respectivă va pune cauza pe rol fără a ţine
şedinţa preliminară şi va lua toate măsurile necesare pentru ca pregătirea şi
desfăşurarea şedinţei judiciare. La data fixată cauza se va judeca în şedinţă deschisă,
cu excepţia cazurilor în care conform art. 18 şedinţa poate fi închisă.
2. La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei de judecată
deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată, grefierul raportează
prezentarea în instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc. Dacă acordul de
recunoaştere a vinovăţiei este încheiat în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei şi au fost
chemaţi martori, preşedintele şedinţei cere ca ei
să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără
încuviinţarea lui.
Preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului
şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, totodată
verifică, dacă nu sînt circumstanţe care fac imposibilă participarea apărătorului la
procesul penal conform prevederilor art.72.
După aceasta preşedintele anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi
ale celorlalţi judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale,
interpretului, dacă acesta participă la judecare, şi verifică dacă nu sînt cereri de
recuzare sau abţineri. Cererile de recuzare sau abţinerile se soluţionează conform
prevederilor respective din cod.
Desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal
întocmit de grefier în conformitate cu prevederile art. 336.
3. Preşedintele şedinţei în continuare purcede la constatarea următoarelor
fapte despre ce se face menţiune în procesul-verbal al şedinţei şi ar fi oportun de a
solicita ca inculpatul să semneze fiecare răspuns al său la întrebările puse. Astfel,
preşedintele şedinţei constată: 1) dacă există declaraţia apărătorului cu privire la
dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei;
2) dacă poziţia apărătorului corespunde cu poziţia învinuitului, inculpatului;
După aceasta instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurămîntul,
în condiţiile art.108, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună
jurămînt şi după depunerea jurămîntului inculpatul este chestionat sub jurămînt în
următoarele privinţe: dacă înţelege că se află sub jurămînt şi că dacă depune
declaraţii false, acestea pot fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru
depunere de declaraţii false; inculpatul numeşte numele, prenumele, data, luna,
anul şi locul naşterii, domiciliul, starea familială şi alte date de anchetă
prevăzute în art.358 şi răspunde la întrebarea dacă a fost recent supus unui tratament
pentru vre-o afecţiune mintală sau de dependenţă de droguri sau de alcool. În cazul
în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi inculpat
dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa.
Preşedintele şedinţei concretizează dacă inculpatul nu se află la moment sub
influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. În
cazul în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi
inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa. În
continuare se constată dacă inculpatul a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi
rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său, dacă este satisfăcut de calitatea
asistenţei juridice acordate de apărătorul său, dacă, în urma discuţiilor lui cu
apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
4. În continuare instanţa examinează acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
verificînd circumstanţele încheierii acordului, şi anume: a) dacă învinuitul, inculpatul
154
a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa
pînă la semnarea acestuia; b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a
înţelegerii inculpatului cu statul; c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu
privire la poziţia sa; d) dacă nu i-a făcut cineva, inculpatului alte promisiuni sau
asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a
vinovăţiei în cauza respectivă; e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe inculpat,
sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza
respectivă; f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucît el
este vinovat; g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă,
inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; h)
dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză.
După aceasta instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la:
a) sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă
obligatorie pentru infracţiunea respectivă; b) dacă îi va fi aplicată inculpatului o
pedeapsă condiţionată şi dacă el va încălca condiţiile respective, el va executa
pedeapsa reală; c) că instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze
părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare; d) dacă acordul
va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa doar privitor la pedeapsa fixată şi la
încălcările procedurale; e) faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu
respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art.66.
5. După constatarea tuturor faptelor menţionate mai sus şi îndeplinirea
prevederilor articolului 506, instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia
sa privitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Dacă inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el în
continuare va face declaraţii în instanţă despre ceea ce a săvîrşit în legătură cu
învinuirea ce i se incriminează şi atitudinea sa faţă de probele anexate la dosar.
Declaraţia privitor la fapta săvîrşită de inculpat şi poziţia sa privitor la probe se
consemnează în scris de grefier ca documente separate care se
anexează la procesul verbal. Declaraţia scrisă se citeşte de către inculpat şi se
semnează de el pe fiecare pagină şi la sfîrşit.
Atunci cînd inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el
are dreptul să renunţe la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire şi în
acest caz, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină, urmînd ca
procurorul să dovedească vinovăţia inculpatului în ordine generală.
Articolul 507. Soluţia instanţei la examinarea acordului
de recunoaştere a vinovăţiei
1. În urma cercetării tuturor circumstanţelor specificate la art. 506 privitor la
examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa va lua una din următoarele
soluţii.
Dacă după examinarea acordului instanţa este convinsă de veridicitatea
răspunsurilor date de inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că
recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, cu
cunoştinţă de cauză, fără presiune sau teamă, ea acceptă acordul de recunoaştere a
vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi
recunoaşte vinovăţia. Această concluzie a instanţei se consemnează printr-o încheiere
în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dacă instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ea printr-o
încheiere motivată, adoptată ca document separat, refuză de a accepta acordul de
recunoaştere a vinovăţiei. Încheiere prin care sa refuzat acceptarea acordului poate fi
atacată de procuror cu recurs în termen de 24 de ore, despre ce el face
declaraţie îndată după pronunţarea încheierii. Reişind din principiul egalităţii
armelor, de dreptul de a declara recurs împotriva acestei încheieri trebuie să
beneficieze şi partea apărării, - inculpatul şi apărătorul lui. Recursul cu dosarul în
cauză trebuie expediat în instanţa ierarhic superioară pentru a fi judecat în ordinea
prevăzută de a
În cazul în care procurorul şi inculpatul după pronunţarea încheierii, vor
declară că nu vor ataca încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în
procedură deplină conform prevederilor prezentului cod. Dacă martorii au fost citaţi
şi s-au prezentat şi dacă procesul poate avea loc, instanţa judecă cauza în procedură
deplină imediat.
Articolul 508. Dezbaterile judiciare în cazul acceptării acordului
de recunoaştere a vinovăţiei
Dacă instanţa a acceptat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, după
adoptarea încheierii, se purcede la dezbaterile judiciare. În dezbateri se discută doar
măsura de pedeapsă care poate fi stabilită inculpatului.
Primul se oferă cuvîntul procurorul care se expune asupra măsurii de
pedeapsă Procurorul urmează să facă o analiză detaliată a tuturor criteriilor generale
de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 75 Cod penal Aceste criterii sunt:
gravitatea infracţiunii săvîrşite, motivul infracţiunii, persoana inculpatului,
155
circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea inculpatului, care va
fi influenţa pedepsei propuse asupra corectării şi reeducării inculpatului, condiţiile de
viaţă ale acestuia. În cazul în care a fost efectuată o anchetă socială a inculpatului,
procurorul în dezbateri se expune şi asupra recomandărilor din anchetă.
După procuror asupra pedepsei se expune apărătorul inculpatului. Ultimul i
se oferă cuvînt în dezbateri inculpatului.
La cerere cei care au vorbit pot lua cuvînt în replică. Replica se oferă în
aceeaşi ordine.
Articolul 509. Adoptarea sentinţei în cazul acordului
de recunoaştere a vinovăţiei
1. Întocmirea sentinţei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
sentinţa se face în ordinea prevăzută de articolele 384-398 cu derogările expise în
prezentul articol.
2. Partea introductivă a sentinţei trebuie să conţină menţiune despre
judecarea cauzei prin acord de recunoaştere a vinovăţiei, că sentinţa a fost pronunţată
în numele legii; data şi locul adoptării sentinţei; denumirea instanţei de judecată care
adoptată sentinţa, numele judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de
judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului; dacă
şedinţa a fost publică sau închisă; datele privind identitatea inculpatului prevăzute în
art.358 alin.(1) şi legea penală care prevede infracţiunea de săvîrşirea căreia este
învinuit inculpatul.
3. Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă următoarele:
- descrierea faptei prejudiciabile recunoscută de inculpat şi considerată de
către instanţă ca fiind dovedită, cu indicarea modului în care ea a fost săvîrştă, a
formei şi gradului de vinovăţie, a motivelor săvîrşirii infracţiunii şi consecinţele ei.
- expunerea probelor prezentate de către procuror şi acceptate de inculpat pe
care se întemeiază sentinţa;
- încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;
- indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea
inculpatului. Instanţa nu poate doar enumera circumstanţele în cauză, ea fiind obligată
să specifice de ce anumite împrejurări au fost considerate ca circumstanţe atenuante
sau agravante;
- motivarea pedepsei pe care o stabileşte inculpatului cu argumentarea
detaliată a tuturor criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art.
75 Cod penal;
- soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, dacă este cazul;
- motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea
civilă sau la repararea prejudiciului material cauzat de infracţiune, precum şi la
cheltuielile judiciare.
3. Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină: numele, prenumele şi
patronimicul inculpatului; constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea
infracţiunii prevăzute de legea penală; categoria şi mărimea pedepsei aplicate
inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca dovedită, pedeapsa definitivă pe
care urmează să o execute inculpatul; categoria penitenciarului în care trebuie să
execute pedeapsa condamnatul la închisoare; data de la care începe executarea
pedepsei.
În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în
dispozitiv se indică durata termenului de probă, obligaţiile puse în seama
condamnatului şi cui îi revine obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe
baza prevederilor respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta
în dispozitivul sentinţei.
Dispozitivul va conţine şi dispoziţii despre computarea reţinerii, arestării
preventive sau arestării la domiciliu, dacă inculpatul pînă la darea sentinţei se afla în
stare de arest precum şi dispoziţii privitoare la măsura preventivă ce se va aplica
inculpatului pînă cînd sentinţa va deveni definitivă.
4. În cazurile prevăzute în art.66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei trebuie
să cuprindă, de asemenea, şi dispoziţia în vederea ridicării gradului militar, titlului
special, gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat ale inculpatului.
Dacă este condamnat un cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă
în alt stat, dispozitivul sentinţei va cuprinde şi explicaţii privind dreptul de a cere
transferarea condamnatului în ţara de reşedinţă.
În cazurile necesare dispozitivul sentinţei trebuie să mai cuprindă: hotărîrea
cu privire la acţiunea civilă înaintată sau hotărîrea pronunţată din oficiu de către
instanţă referitor la repararea prejudiciului; hotărîre cu privire la confiscarea specială;
hotărîrea cu privire la corpurile delicte; hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire
luate; dispoziţia referitoare la repartizarea cheltuielilor judiciare; dispoziţie referitoare
la procedura şi termenul declarării recursului împotriva sentinţei.
Dacă inculpatul a fost eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea
pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, instanţa, dacă
156
inculpatul se află în stare de arest, dispune liberarea lui imediată chiar din sala şedinţei
de judecată.
5. Sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi
atacată cu recurs doar referitor la erorile procesuale şi măsura de
pedeapsă stabilită inculpatului.
Capitolul IV
PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDITIONATA A
URMARIRII
PENALE SI DE LIBERARE DE RASPUNDERE
PENALA
Articolul 510. Dispozitii generale
1. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere
penală a învinuitului în condiţiile articolului comentat se dispune de către
procurorul care conduce cu urmărirea penală şi cu acordul procurorului
ierarhic superior reieşind din principiul proporţionalităţii şi principiul
controlului ierarhic prevăzute de articolul 2 aliniatul 3 al Legii cu privire la
Procuratură.
2. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă din oficiu de
către procuror sau la cererea învinuitului ori a apărătorului lui.
3. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă dacă sînt
întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de aliniatul 1 al articolului
comentat şi lipsesc condiţiile arătate la aliniatul 2.
4. Deoarece dispoziţiile aliniatului 1 este stipulat, că urmărirea penală poate fi
suspendată condiţionat în privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, rezultă că în cazul în care persoana
este pusă sub învinuire pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave, prevederile acestei proceduri speciale nu se
aplică. (Îndrumar metodic privind suspendarea condiţionată a urmăririi
penale şi liberarea de răspundere penală nr.15-22/04 din 25.02.04 al
Procuraturii Generale a Republicii Moldova (nepublicat) p.1).
5. Privind infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă a se vedea articolul 16
aliniatele 2 şi 3 din Codul penal.
6. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă numai pentru
învinuit din momentul înaintării acuzării potrivit articolului 282 până la
prezentarea materialelor de urmărire penală conform articolului 293 în
legătură cu terminarea urmăririi penale.
7. Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitul,
căruia i s-au explicat drepturile lui, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu
mărturisi împotriva sa, acceptă să facă declaraţii şi să dea explicaţii
referitoare la învinuirea înaintată şi o recunoaşte integral.
8. Persoana nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea
pedepsei penale în cazurile în care:
- nu este anterior condamnată;
- s-a autodenunţat de bună voie;
- a colaborat cu organele judiciare şi a contribuit activ la descoperirea
infracţiunii;
- regretă fapta comisă, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii şi faţă de
victimă;
- compensează de bună voie dauna materială cauzată sau repară în alt mod
prejudiciul cauzat prin infracţiune;
- este caracterizată pozitiv la locul de trai, muncă, studii;
- este angajată în câmpul muncii, îşi face studiile;
- a săvârşit infracţiunea ca urmare a unui concurs de împrejurări grele;
- este minoră şi părinţii, tutorii, rudele apropiate şi-au luat angajamentul de
a o reeduca.
Concluzia că persoana nu prezintă pericol social şi că poate fi reeducată fără
aplicarea pedepsei penale, poate să se bazeze şi pe alte împrejurări. (Îndrumar
metodic nr.15-22/04 din 25.02.04) p.1-2).
9. Dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute la aliniatul 2,
suspendarea condiţionată a urmăririi penale nu este posibilă.
10. Privind antecedentele penale, a se vedea articolul 110 din Codul penal.
11. Faptul dependenţei de alcool sau droguri ori inexistenţa acestei stări trebuie
confirmat prin concluzia expertului, fie prin avizul medicului-narcolog.
12. Condiţia prevăzută de pct.3) aliniatul 2, se are în vedere nu numai abuzul
de serviciu (art.327 CP), dar şi alte infracţiuni săvârşite de persoane cu
funcţii de răspundere prin folosirea atribuţiilor de serviciu (de exemplu
infracţiunile prevăzute de articolele 306, 307, 308, 309, 310, 315 alin.2,
318, 320 alin.2, 324, 328, 329, 330, 331, 332 din Codul penal).
13. La infracţiuni contra securităţii statutului pot fi atribuite faptele penale
prevăzute de articolele 337-349 din Codul penal.
157
 14. Faptul reparării sau nereparării pagubei cauzate în urma infracţiunii
urmează a fi stabilite prin declaraţiile părţii vătămate sau după caz a părţii
civile.
Articolul 511. Procedura de suspendare conditionata a urmaririi
1. Pînă a suspenda condiţionat urmărirea penală, procurorul trebuie să se
convingă că urmărirea penală este completă şi că la desfăşurarea ei au fost
respectate dispoziţiile legale. În caz, contrar el restituie cauza organului
care a efectuat urmărirea penală pentru înlăturarea lacunelor.
2. Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale, pe lîngă
elementele prevăzute de articolul 255, trebuie să cuprindă date privind
persoana şi fapta la care se referă suspendarea, precum şi temeiurile de
fapt şi de drept pe baza cărora se dispune suspendarea, obligaţiile stabilite
faţă de învinuit.
3. Stabilirea unui termen mai mic de 1 an sau prelungirea acestui termen nu
se admite. La calcularea acestui termen urmează a fi respectate dispoziţiile
legale privind calcularea termenelor procedurale conform articolului 231.
Termenul suspendării curge de la data emiterii ordonanţei. (Îndrumar
metodic nr.15-22/04 din 25.02.04, p.3.
4. Procurorul ierarhic superior poate confirma prin rezoluţia sa ordonanţa de
suspendare condiţionată a urmăririi penale, sau după caz poate infirma
hotărârea sus-menţionată în dependenţă de temeinicia, legalitatea şi
oportunitatea acesteia în rezultatul examinării materialelor cauzei penale
prezentate de procurorul care conduce cu urmărirea penală.
5. După ce a fost confirmată, ordonanţa de suspendare condiţionată a
urmăririi penale neîntârziat se aduce la cunoştinţă învinuitului de către
procurorul care a emis-o. Procurorul explică învinuitului conţinutul
ordonanţei condiţiile obligaţiilor stabilite conform aliniatului 1 al
articolului comentat şi îl va preîntâmpina că în cazul în care nu va respecta
aceste condiţii, cauza penală va fi trimisă în judecată cu rechizitoriu.
Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile procurorului, învinuitului,
reprezentantului învinuitului minor, avocatului, aplicate pe ordonanţa de
suspendare condiţionată a urmăririi penale.
La solicitarea învinuitului conform articolului 66 aliniatul 2 punct 26) i se va
înmâna o copie a ordonanţei de suspendare condiţionată a urmăririi penale.
6. Despre suspendarea condiţionată a urmăririi penale procurorul va anunţa
partea vătămată şi partea civilă, explicându-le dreptul de a primi la
solicitare o copie a ordonanţei în cauză şi dreptul de a contesta această
hotărâre în ordinea prevăzută de articolul 313.
7. Procurorul poate da indicaţii organului care a efectuat urmărirea penală şi
organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul, să
efectueze controlul privind respectarea condiţiilor, obligaţiilor stabilite
conform articolului comentat, cerându-le să fie informat neîntârziat în
cazul în care aceste condiţii au fost încălcate. Despre faptul respectării
obligaţiei prevăzute la punctul 4) aliniatul 1 al acestui articol, se solicită
informaţie şi de la administraţia locului de muncă al învinuitului sau
instituţiei de învăţământ unde el îşi face studiile (Îndrumar metodic nr.15-
22/04 din 25.02.04 p.4).
Articolul 512. Solutiile dupa expirarea termenului de suspendare conditionata a
urmaririi penale
1. Pînă la expirarea termenului de 1 an dacă învinuitul a încălcat obligaţiile
stabilite prevăzute de articolul 511 sau se constată că pînă la suspendare a
mai săvârşit o altă infracţiune, fiind pus sub învinuire într-o altă cauză
penală, procurorul urmează să soluţioneze chestiunea privind
oportunitatea conexării cauzelor într-un singur dosar, pînă la trimiterea lor
în judecată sau după caz trimite cauza în judecată cu rechizitoriu separat
pentru fapta anterior suspendată condiţionat.
2. Demersurile se examinează în şedinţă închisă cu participarea
procurorului, învinuitului, apărătorului şi în cazul în care figurează în
proces, reprezentantului legal al învinuitului. Pentru participare în şedinţă,
urmează a invita şi alte persoane interesele cărora sînt vizate în demers –
partea vătămată, partea civilă, reprezentanţii lor.
Primind demersul, judecătorul de instrucţie fixează termenul (data)
examinării lui.
Conform prevederilor articolului 305, şedinţa se desfăşoară în următoarea
ordine:
- în termenul fixat, judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată,
anunţă care demers va fi examinat şi verifică împuternicirile participanţilor
la proces;
- procurorul care a înaintat demersul argumentează motivele şi răspunde la
întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces;
158
 - dacă în şedinţă participă persoane interesele cărora sînt vizate în demers
sau apărătorii şi reprezentanţii lor, acestora li se oferă posibilitatea de a da
explicaţii;
- după efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de
instrucţie, prin încheiere, acceptă demersul, liberează persoana de
răspundere penală şi încetează procesul sau respinge demersul.
Încheierea judecătorului de instrucţie este definitivă (Îndrumar metodic
nr.15-22/04 din 25.02.04 p.5).
Capitolul V.
PROCEDURA DE URMARIRE SI JUDECARE
A UNOR INFRACTIUNI FLAGRANTE
Articolul 513. Infractiunea flagranta
1. Noţiunea de flagrant din punct de vedere juridic semnifică în sens larg, o
infracţiune descoperită în momentul comiterii, chiar provenienţa noţiunii
sugerând aceste sens: termenul de flagrant derivă din participiul flagrant
tis al verbului latin flagro-flagrare (a arde) şi care folosit în context juridic
sugerează o contextualitate temporară referitoare la momentul comiterii
infracţiunii şi prinderea presupusului autor. Astfel infracţiunea flagrantă
este o infracţiune evidentă vizibilă, vădită prin faptul că toate elementele
unei infracţiuni sînt cunoscute şi făptuitorul este prins (reţinut de organele
de stat competente sau de victimă, de martori oculari ori alte persoane) în
“focul” acţiunii sale sau imediat după aceea. Aceeaşi definiţie este dată în
punctul 10 al articolului 6, adăugându-se sintagma “sau înainte ca efectele
ei să se fi consumat”, care presupune situaţia unei tentative de infracţiune
realizate prin contracararea unei fapte penale şi prinderea făptuitorului.
Prin urmare infracţiunea flagrantă poate apărea sub forma unei infracţiuni
consumate sau neconsumate reieşind din dispoziţiile articolului 25 din Codul penal.
2. Infracţiunea se consideră flagrantă nu numai că este descoperită în
momentul săvârşirii dar şi cu condiţia prinderii făptuitorului fie în
momentul săvârşirii fie imediat după săvârşire. Starea de flagranţă poate
avea loc şi cazul prinderii numai a unui participant (autor, organizator,
instigator, complice), iar dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi
identificaţi şi reţinuţi ceilalţi coparticipanţi procedura se va desfăşura în
ordinea generală.
3. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede două situaţii a formei asimilate
infracţiunii flagrante – infracţiunea cvasiflagrantă. Aici termenul
“imediat” presupune timpul neîntrerupt de urmărire a făptuitorului de
către victimă sau alte persoane după părăsirea locului infracţiunii de către
acesta. Prin termenul “aproape de locul comiterii” presupune situaţia
depistării nemijlocite de către agenţii de poliţie a făptuitorului în condiţii
bazate pe temeiuri rezonabile de a presupune că acesta a săvârşit o
infracţiune în raza teritorială controlată de către aceştea, stabilindu-se cu
uşurinţă locul infracţiunii.
Articolul 514. Cazuri de aplicare persoana nu sint flagrante.
1. Procedura urgentă de urmărire şi judecare a unei infracţiuni flagrante se
aplică în cazul unor infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 15 ani inclusiv.
2. Procedura prevăzută de prezentul capitol nu se aplică în cazul unei
infracţiuni flagrante dacă cel puţin unul dintre participanţi la momentul
săvârşirii nu împlinise vîrsta de 18 ani, şi disjungerea cauzei nu este
posibilă.
În cazul disjungerii cauzei pentru cei adulţi este aplicabilă procedura specială
prevăzută, iar pentru minor va fi aplicată procedura generală cu completările şi
derogările prevăzute la articolele 474-487.
3. Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante se descoperă că
făptuitorul (bănuitul) a mai săvârşit o altă infracţiune, neflagrantă, procedura de
urmărire a ambelor infracţiuni este generală, iar disjungerea cauzelor este
inadmisibilă.
Articolul 515. Constatarea infractiunii
1. Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea
adevărului, în ea cuprinzându-se toate activităţile efectuate de către
organul de urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului. Organul de
urmărire penală, deplasându-se la faţa locului cu ocazia constatării
infracţiunilor flagrante, trebuie să înfăptuiască următoarele acţiuni:
- prezentarea calităţii şi luarea măsurilor de întrerupere a activităţii ilicite;
- acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;
- stabilirea şi identificarea martorilor oculari prezentaţi la faţa locului;
- identificarea făptuitorului şi luarea măsurilor de reţinere a acestuia;
159
 - efectuarea percheziţiei corporale a făptuitorului;
- efectuarea cercetării la faţa locului şi luarea măsurilor privind ridicarea
obiectelor copurilor delicte descoperite la faţa locului;
- audierea martorilor oculari, victimelor şi a făptuitorului (bănuitului);
- fixarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante cu întocmirea
procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante (Recomandări
metodice pentru procurori şi ofiţerii de urmărire penală cu privire la
aplicarea corectă în practică a procedurii speciale de urmărire şi judecare a
unor infracţiuni flagrante prevăzute de Codul de procedură penală, din
19.03.2004 ale Procuraturii Generale a Republicii Moldova (nepublicate)
p.3-4).
2. În caz de necesitate se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-
legală sau efectuarea expertizei.
3. Victima sau martorii oculari a unei infracţiuni flagrante care au prins
făptuitorul în condiţiile articolului 168 sesizează oral sau în scris prin
plîngere ori denunţa organul de urmărire penală potrivit articolului 168.
În cazul în care organul de urmărire penală nemijlocit a depistat în
flagrant săvârşirea sau pregătirea de infracţiune şi a prins făptuitorul, el întocmeşte un
raport, care la fel ca şi sesizările cetăţenilor este înregistrat imediat conform ordinului
Procurorului General, Ministrului Afacerilor Interne, Directorului General al
Departamentului Vamal, Directorului Centrului pentru Combaterea crimelor
Economice şi Corupţiei şi Directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate din
26.08.2003 nr.124 “Cu privire la evidenţa unică a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a
persoanelor care au săvârşit infracţiunii”.
La înregistrarea infracţiunii este necesar a se lua în vedere că dacă
făptuitorul a prins în flagrant şi adus la organul de urmărire penală, atunci
înregistrarea infracţiunii se efectuează imediat, dar nu mai târziu de trei ore de la
momentul aducerii persoanei la organul de urmărire penală, iar în cazul cînd fapta ori
comiterea căreia persoana a fost reţinută nu este înregistrată în modul corespunzător
persoana se eliberează imediat conform cerinţelor articolului 166 aliniatul 3.
(Recomandări metodice din 19.03.04 p.5).
4. În orice caz de prindere în flagrant delict făptuitorul este adus la organul
de urmărire penală şi recunoscut în calitate de bănuit în dependenţă de
circumstanţele cazului în conformitate cu articolul 63 aliniatul 1, fie prin
procesul verbal de reţinere, fie prin aplicarea unei măsuri preventive
neprivative de libertate de către de către procuror la demersul organului
de urmărire penală, fie prin ordonanţa organului de urmărire penală de
recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit cu luarea obligaţiei în scris
de a se prezenta la organul de urmărire penală potrivit articolului 198.
Bănuitului i se înmânează în scris informaţia despre drepturile şi
obligaţiile acestuia prevăzute în articolul 64.
5. Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante îndeplineşte o dublă
funcţionalitate, el constituie, în primul rând, actul de începere a urmăririi
penale pentru infracţiunea constatată şi necesită a fi confirmat de către
procurorul care conduce urmărirea penală conform cerinţelor aliniatului 3
al articolului 274, iar al doilea rând serveşte ca mijloc de probă prin
declaraţiile şi constatările din cuprinsul său.
Legislatorul nu limitează în timp termenul de întocmire a procesului verbal de
constatare a infracţiunii flagrante de către organul de urmărire penală. Aceasta va
depinde de circumstanţele cauzei şi de faptul dacă a fost sau nu reţinută persoana
bănuită.
Un loc important în procesul verbal îl vor ocupa constatările personale ale
organului de urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului se va face precizarea
despre ceea ce se constată personal în momentul ajungerii la faţa locului, şi anume
circumstanţele depistate, amplasarea obiectelor, urmele şi poziţia la faţa locului,
circumstanţele anterioare sosirii la faţa locului vor fi detaliate după mărturiile celor
care au asistat la aceste situaţii. Se va ţine cont că din conţinutul procesului-verbal
urmează să reiasă clar ce anume a constatat personal organul de urmărire penală şi ce
alte împrejurări au fost descrise prin declaraţiile martorilor, victimei şi ale bănuitului.
Dacă în procesul-verbal au fost consemnate aceste declaraţii nu mai este necesară
audierea suplimentară a persoanelor (declaraţii separate) în afara cazurilor când
aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului prin depoziţii suplimentare. Cu ocazia
ascultării martorilor, victimei şi consemnării declaraţiilor acestora în procesul-verbal,
se vor respecta prevederile referitoare la această activitate conform procedurii
obişnuite (martorilor li se vor explica drepturile şi obligaţiile prevăzute de articolul
90, iar victimei conform art.58 şi vor fi preveniţi asupra răspunderii ce o poartă în
conformitate cu articolele 312, 313 din Codul penal. De asemenea se vor îndeplini în
mod corespunzător cerinţele Codului de procedură penală referitoare la ascultarea
bănuitului, prevăzute de articolul 104.
Înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit bănuitului şi
celorlalte persoane audiate, cărora li se va pune în vedere că pot completa declaraţiile
şi pot face obiecţii cu privire la conţinutul declaraţiilor făcute.
Semnătura persoanei care întocmeşte procesul-verbal şi a persoanelor care au
participat la efectuarea acţiunilor de urmărire penală se întocmeşte pe fiecare pagină a
procesului-verbal. După întocmirea procesului-verbal, dacă din cuprinsul acestuia nu
160
rezultă suficiente date pentru soluţionarea corectă a cauzei, organul de urmărire penală
poate strânge şi alte probe.
Se pot asculta şi alte persoane care, deşi cunosc împrejurările despre
săvârşirea faptei, nu au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal.
(Recomandări metodice din 19.03.04 p.7-8).
Astfel procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante prevăzut de
aliniatul 1 al articolului comentat se întocmeşte din condiţiile prevăzute de articolul
260 consemnându-se de regulă rezultatele următoarelor procedee probatorii: 1)
cercetării la faţa locului; 2) examinării corporale; 3) percheziţiei corporale şi ridicării
de obiecte şi documente; 4) audierii martorului; 5) audierii victimei; 6) audierii
bănuitului.
6. Raportul întocmit potrivit articolului 289 (privind terminarea urmăririi
penale) cu procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi alte
probe imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de la momentul întocmirii şi 24
de ore de la reţinerea bănuitului în cauzele unde este reţinut şi nu a fost
eliberat trebuie să fie prezentat de către organul de urmărire penală
procurorului corespunzător (Recomandări metodice din 19.03.04 p.5).
Prin urmare cînd făptuitorul este reţinut procesul-verbal de constatare a
infracţiunii flagrante urmează a fi întocmit în decurs de 24 ore din
momentul reţinerii. În cazul cînd bănuitului I s-a aplicat o măsură
preventivă neprivativă de libertate sau obligarea în scris de a se prezenta
la organul de urmărire penală termenul întocmirii procesului verbal poate
fi mai mare de 24 ore în momentul aducerii făptuitorului la organul de
urmărire penală.
7. În cazul când bănuitul este reţinut în legătură cu prinderea în flagrant
delict se întocmeşte un proces verbal de reţinere cu respectarea cerinţelor
articolelor 166-167 după care se întocmeşte procesul verbal de constatare
a infracţiunii flagrante.
Articolul 516. Verificarea materialelor de urmarire penala
1. Procurorul în decurs de 48 de ore va verifica corespunderea materialelor
de urmărire penală prevederilor legale şi va controla dacă nu există
circumstanţe care exclud urmărirea penală, prevăzute de articolul 275 şi
dacă sînt probe suficiente pune bănuitul sub învinuire conform articolelor
281, 282, asigurându-I învinuitului toate drepturile prevăzute de
procedura obişnuită.
2. Procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi toate materialele
acumulate sînt prezentate învinuitului şi apărătorului de către procurorul
care conduce urmărirea penală conform articolelor 293, 294. După
aceasta procurorul întocmeşte rechizitoriul şi dispune trimiterea cauzei în
judecată conform competenţei înainte de expirarea termenului de reţinere
a bănuitului de 72 de ore, cu demers către instanţa de judecată de luare a
măsurii preventive – arestării învinuitului dacă există temeiuri care să
justifice această propunere. Dacă consideră că nu sînt temeiuri pentru
ţinerea sub arest a învinuitului, îl eliberează printr-o ordonanţă şi aplică
altă măsură preventivă.
3. În cazul în care procurorul consideră că nu sînt suficiente probe de a pune
sub învinuire şi temeiuri de a înceta procesul penal, el printr-o ordonanţă
dispune continuarea urmăririi penale, indică ce acţiuni de urmărire
penală urmează să fie efectuate şi fixează termenul redus de urmărire
penală până la 10 zile, calculându-se din momentul recunoaşterii
făptuitorului în calitate de bănuit.
Dacă urmărirea penală nu se va încadra în termenul de 10 zile, atunci se va
trece la procedura obişnuită şi procurorul va prelungi termenul urmăririi penale până
la 30 de zile. La fel, se va proceda privitor la aplicarea măsurii preventive.
Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este
reţinut iar temei de eliberare lipseşte, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii
preventive în condiţiile prezentului Cod, înaintând un demers judecătorului de
instrucţie pentru aplicarea arestării preventive.
Deci, pentru a se desfăşura procedura flagrantă în cazurile când făptuitorul a
fost reţinut, urmărirea penală trebuie efectuată în termen de 3 zile (72 ore) din
momentul întocmirii procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante. În cazul
când procurorul consideră că nu sînt suficiente probe pentru a pune persoana sub
învinuire, urmărirea penală continuă, fixându-se de către procuror un termen redus de
10 zile pentru a termina urmărirea penală conform procedurii speciale. În cazul
depăşirii acestui termen se va trece la procedura obişnuită (Recomandări metodice din
19.03.04 p.9).
4. În cazul cînd bănuitul este reţinut şi s-a dispus urmărirea penală arestarea
preventivă nu poate depăşi 10 zile din momentul reţinerii aplicându-se
dispoziţiile articolului 307. În cazul cînd bănuitul nu a fost reţinut sau a
fost eliberat măsura preventivă neprivativă de libertate aplicată de
procuror nu va depăşi 10 zile.
161
 5. Trimiterea cauzei în judecată se face potrivit articolului 297. Cauza penală
trimisă în judecată în condiţiile articolului comentat va avea menţiunea
necesară pentru a evidenţia că este cazul unei proceduri speciale.
6. La verificarea materialelor urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante
procurorul dacă stabileşte că sînt îtrunite condiţiile prevăzute de articolul
510 dispune suspendarea condiţionată a urmăririi penale conform
articolul 511.
Articolul 517. Judecarea cauzei privind infractiunile flagrante
1. Reieşind din faptul că legislatorul a prevăzut termene reduse pentru
desfăşurarea acţiunilor procesuale repartizarea cauzei parvenite pentru
judecare conform articolului 344 se va face de urgenţă, dar nu în termen
de până la 3 zile, aşa cum prevede prezentul Cod pentru procedura
generală.
2. Şedinţa preliminară conform articolului 345 se va face de urgenţă şi cu
prioritate, unde procurorul va asigura prezenţa părţilor.
3. Prezenţa martorilor va fi asigurată de către procuror la judecarea cauzei.
4. La numirea cauzei privind o infracţiune flagrantă spre judecare conform
articolului 351 instanţa de judecată decide asupra procedurii de judecată
fie a celei generale cu derogările prevăzute de prezentul articol şi
articolul 518 (efectuarea unor acţiuni procesuale în termen redus) ori a
procedurii speciale prevăzută de articolele 504-509 privind acordul de
recunoaştere a vinovăţiei.
5. În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată cu inculpatul reţinut
instanţa de judecată va examina de urgenţă demersul procurorului
privind aplicarea arestării preventive în cadrul şedinţei preliminare prin
încheiere potrivit articolului 351 aliniatul 7.
În cazul cînd cauza este trimisă cu inculpatul în stare de arest preventiv sau
i-a fost aplicat o altă măsură preventivă instanţa de judecată va examina chestiunea
măsurii preventive în condiţiile generale prevăzute de prezentul Cod în cadrul şedinţei
preliminare conform articolului 351 aliniatul 7 sau în cadrul judecării cauzei conform
articolului 329.
6. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive a
inculpatului emise în cadrul şedinţei preliminare sau a judecării cauzei privind
infracţiunea flagrantă este susceptibilă de a fi atacată în termen de 3 zile, în instanţa
ierarhic superioară cu recurs potrivit articolului 329 aliniatul 2.
Articolul 518. Hotarirea instantei
1. Deliberarea şi pronunţarea sentinţei se face îndată după încheierea
dezbaterilor. Pentru motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea
sentinţei pot fi amânate cu cel mult 3 zile.
2. În dispozitivul sentinţei pe lîngă chestiunile enumerate în articolele
395 şi 396 se va menţiona că termenul declarării apelului sau a
recursului împotriva acestei hotărâri este de 3 zile conform articolul
519.
Articolul 519. Apelul si recursul
1. Apelul sau recursul împotriva sentinţei privind infracţiunea flagrantă
se declară în decurs de 3 zile de la pronunţare sau redactare. Aici
recursul se are în vedere cel împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru
care nu este prevăzută cale a apelului.
2. Recursul împotriva deciziei instanţei de apel în cauza privind
infracţiuni flagrante se declară în termenul prevăzut de articolul 422 de
2 luni în condiţii generale.
Apelul sau recursul împotriva sentinţelor în cauze privind infracţiuni flagrante se
examinează în condiţiile generale prevăzute de prezentul Cod cu derogările prevăzute
de articolul comentat privind anumite termene procedurale reduse şi dispoziţia
generală de a examina apelul sau recursul de urgenţă.
Articolul 523
1. Condiţiile şi modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile
ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti
sînt prevăzute de Legea privind modul de reparare a prejudiciului
cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de
anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din
25.02.1998 (Monitor oficial al Republicii Moldova nr.50-51 sin
04.06.1998) – în continuare Legea din 25.02.1998.
2. Pentru repararea prejudiciului material sau moral prevăzut de articolul
comentat se cere a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1) fapta
ilicită arătată în articolul 1 al Legii din 25.02.1998 sau eroarea
judiciară cum este numită în articolul 23 al prezentului Cod; 2)
legătura cauză între prejudiciul şi acţiunilor organelor de urmărire
penală şi ale instanţelor judecătoreşti; 3) existenţa a unui act de
162
 reabilitare sau a unui act prin care s-a constatat ilegalitatea acţiunilor
organelor judiciare, expres arătate în articolul 4 al Legii din
25.02.1998.
3. Potrivit articolului 1 aliniatul 1 al Legii din 25.02.1998 se recunoaşte
acţiuni ilicite (eroare judiciară):
a) reţinerea ilegală, aplicarea ilegală a măsurii preventive arestării
preventive, tragerea ilegală la răspundere penală, condamnarea ilegală.
(Articolul 1405 aliniatul 1 din Codul civil prevede repararea
prejudiciului şi în cazul aplicării măsurii preventive – obligării scrise
de a nu părăsi localitatea);
b) efectuarea ilegală, în cazul urmăririi penale ori a judecării cauzei
penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sau sechestru a averii,
eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de
procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice (de
exemplu aplicarea măsurilor procesuale de constrângere prevăzute de
titlul V al prezentului Cod precum şi efectuarea examinării corporale,
sechestrări corespondenţei poştale şi interceptării comunicărilor,
înregistrării de imagini, internării medicale pentru efectuarea
expertizei).
Aici ilegalitatea acţiunilor menţionate mai sus presupune confirmarea
netemeiniciei acestora prin reabilitarea celui bănuit, învinuit sau inculpat prin
ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau prin sentinţa de achitare. Astfel
constatarea ilegalităţii unei acţiuni menţionate mai sus cu altă ocazie (de exemplu prin
încheierea judecătorului de instrucţie în condiţiile articolului 313 sau a deciziei
instanţei de recurs în condiţiile articolului 312) nu este temei pentru repararea
prejudiciului potrivit Legii din 25.02.1998, dacă în continuare se constată că cel
învinuit este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni şi este condamnat. Însă în acest caz
instanţa de judecată va lua în consideraţie faptul acestor încălcări şi va examina
posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului potrivit articolului 385 aliniatul 4.
Totodată potrivit articolului 2 al Legii din 25.02.1998 prejudiciul cauzat
prin acţiunile ilicite prevăzute mai sus nu se repară în cazul în care, în procesul
urmăririi penale sau judecării cauzei persoana fizică, prin autocalomnie, a împiedicat
stabilirea adevărului (avându-se în vedere autodenunţarea intenţionată şi benevolă,
conform articolului 1405 aliniatul 2 din Codul civil). Aceste dispoziţii nu se aplică
cazurilor în care persoana fizică s-a autocalomniat în urma unui tratament violent, a
aplicării ameninţărilor şi altor acţiuni ilegale.
c) supunerea ilegală la arest administrativ ori la muncă corecţională,
confiscarea ilegală a averii, aplicarea ilegală a amenzii (cînd s-a dispus
aplicarea unei sancţiuni administrative în legătură cu încetarea
procesului penal conform articolului 332 aliniatul 2), fie aplicarea
ilegală a amenzii sau a închisorii contravenţionale în legătură cu
încetarea procesului penal cu liberarea de răspundere penală cu
tragerea la răspundere administrativă conform articolului 55 din Codul
penal şi articolul 332 aliniatul 1.
d) Efectuarea măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea
prevederilor legislaţiei, până la intentarea dosarului penal, cu condiţia
că în termen de 6 luni de la efectuarea unor astfel de măsuri, hotărârea
de a intenta un dosar penal a fost luată sau a fost anulată, ori cel bănuit,
învinuit ori inculpat a fost reabilitat prin ordonanţa de scoatere de sub
urmărire penală sau prin sentinţa de achitare.
e) Ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a
banilor, ştampilelor, precum şi a blocării conturilor bancare efectuate
pînă la pornirea procesului penal (de exemplu în baza Legii cu privire
la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
din06.06.2002), dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau
începerea urmăririi penale a fost anulată, ori cel bănuit, învinuit sau
inculpat a fost reabilitat prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire
penală sau prin sentinţa de achitare.
4. Dreptul la repararea prejudiciului cauzat în cursul procesului penal sau
în legătură cu pornirea procesului penal apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare conform articolului 390 (precum şi a
deciziei în apel de achitare conform articolului 415, deciziei în recurs
de achitare conform articolului 435 sau articolului 449, deciziei
(hotărârii) de achitare în legătură cu soluţionarea recursului în anulare
conform articolului 457, sentinţei de achitare a instanţei de revizuire
conform articolului 464); Totodată urmează a fi considerat act de
reabilitare şi sentinţa de încetare emisă până la cercetarea
judecătorească în condiţiile articolelor 332, 350 pentru următoarele
temeiuri; 1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; 2)
fapta nu întruneşte elementele unei infracţiuni şi nici nu constituie
contravenţia administrativă; 3) există cel puţin una din cauzele,
prevăzute de articolul 35 din Codul penal, care înlătură caracterul
penal al faptei.
b) Scoaterea persoanei de sub urmărire penală în conformitate cu articolul
284;
163
 Pentru a avea dreptul la repararea, achitarea sau scoaterea de sub urmărire
penală trebuie să fie integrală. În cazul unei achitări sau scoaterea de sub urmărire
penală parţială persoana va obţine reparaţii dacă se va constata de către instanţa de
judecată că limitările aduse în procesul penal persoanei fizice au fost aplicate numai în
legătură cu cercetarea infracţiunii pentru care a fost scos de sub urmărire penală sau
achitat, neavând legătură cu fapta pentru care a fost condamnat.
c) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de
către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire
la repararea prejudiciului sau realizării acordului amiabil dintre
persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în
Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se
aprobă de către Guvernul Republicii Moldova.
d) Adoptării de către procuror a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale potrivit articolului 274 aliniatul 5 sau anulării rezoluţiei de
începere a urmăririi penale prin ordonanţa procurorului ierarhic
superior conform articolului 52 aliniatul 1 punctul 8.
5. Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu
funcţii de răspundere din organele de urmărire penală sau din
instanţele judecătoreşti.
Potrivit articolului 5 al Legii din 25.02.1998 persoanei fizice sau juridice i
se repară sau i se restituie:
a) salariul şi alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei
principală de existenţă, de care a fost privat în urma acţiunilor ilicite;
b) pensia sau indemnizaţia a cărei plată a fost sistată ca urmare a
arestului ilegal şi ţinerii sub arest;
c) averea (inclusiv depunerile băneşti şi dobânzile aferente, obligaţiile
împrumuturilor de stat şi câştigurile aferente) confiscată ori trecută în
venitul statului de către instanţa judecătorească sau ridicată de către
organul de urmărire penală, precum şi averea sechestrată;
d) amenzile percepute ca urmare a executării sentinţei judiciare şi
cheltuielile de judecată suportate de persoana fizică în legătură cu
acţiunile ilicite;
e) sumele plătite de ea pentru asistenţă juridică;
f) cheltuielile pentru tratamentul, tratament determinat de aplicarea faţă
de aceasta a unor acţiuni ilicite (a maltratării);
g) sumele echivalente prejudiciului moral cauzat acesteia;
h) cheltuielile efectuate în legătură cu chemările la organul de urmărire
penală sau în instanţa judecătorească.
6. Potrivit articolului 7 al Legii din 25.02.1998 procurorul, în cazul
scoaterii de sub urmărire penală şi instanţa de judecată în cazul
achitării odată cu înmânarea hotărârilor de reabilitare respective i se
remite un aviz perfectat de formă tipizată, prin care i se stabileşte
dreptul şi modul de reparare a prejudiciului. Dacă informaţiile privind
condamnarea sau tragerea la răspundere penală a persoanei fizice ori
aplicarea faţă de aceasta a măsurii arestării preventive au fost făcute
publice în mass media, la cererea organului de urmărire penală sau
instanţei judecătoreşti, redacţiile respective, pe cont propriu, în termen
de o lună de la data adresării, vor înştiinţa opinia publică despre
adoptarea hotărârii de reabilitare a persoanei fizice în cauză.
7. Potrivit articolului 3 al Legii din 25.02.1998 prejudiciul moral cauzat
persoanei fizice prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi
ale instanţelor judecătoreşti se repară în modul stabilit de legislaţia
civilă. Astfel Codul civil (articolele 1422-1424) prevede condiţiile,
mărimea şi termenul de prescripţie a reparării prejudiciului moral.
Articolul 525. Actiunea pentru repararea prejudiciului
1. Prin conţinutul articolului comentat s-a instituit o procedură de
soluţionare a litigiului prin înaintarea acţiunii civile în judecată contra
statului abrogând tacit dispoziţiile articolelor 8 şi 9 a Legii din
25.02.1998 care prevede o procedură prealabilă de soluţionare a
litigiului de către organul care a emis hotărârea de reabilitare.
2. Pentru restabilirea drepturilor de muncă, locative şi altor drepturi
persoana reabilitată, se poate adresa cu o cerere prealabilă pe cale
extrajudiciară organelor corespunzătoare, abilitate să soluţioneze
asemenea pretenţii.
Astfel articolul 11 al Legii din 25.02.1998 prevede că persoana fizică
eliberată din lucru (funcţie) în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendarea din
lucru (funcţie) în legătură cu tragerea ilegală la răspundere penală. Este restabilită la
locul de muncă anterior (în funcţie anterioară), iar în caz de imposibilitate (lichidarea
întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, reducerea statelor), acesteia i se oferă un loc de
muncă (funcţie) echivalent cu cel ocupat anterior. Locul de muncă (funcţia) i se va
oferi persoanei fizice în termen de cel mult o lună de la data depunerii cererii dacă
aceasta a fost depusă în termen de trei luni de la data primirii de către persoana fizică
a avizului despre rămânerea definitivă a sentinţei de achitare sau a ordonanţei de
scoatere de sub urmărire penală.
164
 Potrivit articolului 14 al Legii din 25.02.1998 autorităţile administraţiei
publice locale îi vor restitui persoanei fizice care şi-a pierdut dreptul la locuinţă ca
urmare a condamnării ilegale, locuinţa deţinută anterior de ea, iar în cazul când acest
lucru nu este posibil, îi vor oferi, peste rând, o locuinţă echivalentă în această
localitate.
Articolul 526. Constatarea dispariţiei documentelor judiciare
În cursul procesului penal sau într-o cauză soluţionată definitiv organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată pot constata direct sau pot fi sesizate cu dispariţie unor
înscrisuri dintr-un dosar penal sau chiar a întregului dosar.
Deoarece dispariţia documentelor sau a dosarului poate paraliza
desfăşurarea procesului în cauza respectivă legislaţia procesual-penală pentru
prima dată reglementează dispoziţii privind remedierea acestor situaţii.
Astfel, procedura de restabilire a documentelor juridice dispărute
constituie o modalitate a procedurilor speciale prin care sunt în mod repetat
administrate probele privitor la circumstanţele care urmează a fi dovedite în
cauză, efectuate acţiuni procesuale, solicitate şi anexate la dosar acte
procedurale (inclusiv copii şi materiale originale din procedura iniţială), care,
apreciate în coroborare întemeiază adoptarea de noi hotărîri ori confirmarea
hotărîrilor adoptate anterior.
1. Prin intermediul acestei proceduri se realizează reîntregirea conţinutului
procesual documentar al dosarului cauzei, necesară desfăşurării
procesului penal în bune condiţii sau a justei rezolvări a unor situaţii
privind o cauză penală definitiv judecată.
2. Această procedură nu este una specială, propriu-zisă, ci o procedură
specială asimilată, prin intermediul ei rezolvîndu-se alte probleme
decît cele legate de tragerea la răspundere penală.
3. Din cuprinsul reglementăriloe art. 526 rezultă că pentru reîntregirea
materialelor din dosarul penal se cer îndeplinite două categorii de
activităţi:
1) constatarea dispariţiei înscrisului sau a dosarului;
2) reîntregirea, prin una din cele două modalităţi, înlocuirea sau
restabilirea documentelor sau dosarului dispărut.
4. Articolul comentat reglementează procedura de constatare a dispariţiei
dosarului penal sau a unor documente care aparţin din dosarul penal.
Prin dosar penal înţelegem totalitatea documentelor constatatoare de acte
procesuale şi procedurale care reflectă activitatea desfăşurată în cauza
respectivă.
Prin document înţelegem orice înscris, ca act procedural constatator, cît şi orice
alt înscris ce serveşte ca mijloc de probă în cadrul procesului penal.
5. Dispariţia dosarului sau a documentului poate fi semnalată de procuror,
judecător, de personalul auxiliar care are atribuţii de serviciu
înregistrarea, manipularea, arhivarea cauzelor penale.
6. Competent să constate dispariţia dosarului sau a unor documente,
potrivit alin. 1 din prezentul articol, este organul de urmărire sau
preşedintele instanţei de judecată.
Prin urmare, constatarea dispariţiei dosarului sau documentului revine acelui
organ care avea în păstrare dosarul sau documentul din dosar dispărut.
7. Constatarea dispariţiei dosarului sau documentelor este fixată într-un
proces-verbal, în care se arată măsurile întreprinse pentru găsirea
lor.
Prin urmare, din conţinutul alin. 1 rezultă că întocmirea procesului-verbal prin
care se constată dispariţia este precedată de luarea unor măsuri în vederea
găsirii dosarului sau documentelor, constatarea dispariţiei făcîndu-se după
acestea.
Asemenea măsuri pot fi: verificarea registrelor de evidenţă ţinute de organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată (de intrări şi ieşiri), registrelor privind
repartizarea în vederea soluţionării, arhivarea dosarelor sau înaintarea lor la alte
instanţe de judecată (apel, recurs, transmiterea în caz de conflict de competenţă,
de strămutări, etc. ).
Deseori măsurile arătate se dovedesc a fi eficiente, deoarece se poate ajunge la
găsirea dosarului sau a documentelor, ceea ce va exclude desfăşurarea
procedurii speciale în caz de dispariţie.
8. Despre înlocuirea şi restabilirea dosarului sau documentelor dispărute
(alin. 2) a se vedea comentariul la art. 529 şi 530.
9. Alineatul 3 din prezentul articol face precizări cu privire la cauzele care
ar duce la dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar:
- pierderea presupune a nu mai şti unde a fost pus sau unde se află dosarul sau
documentele;
- distrugerea înseamnă a face să nu mai existe;
- deteriorarea presupune degradarea dosarului penal sau a unor documente din
dosar;
165
 - sustragerea constă în luarea ilegală a dosarului sau a documentelor din
deţinerea unui organ ori a unei persoane, fără consimţămîntul lor.
Articolul 527. Obiectul procedurii de restabilire a dosarului penal dispărut sau a
documentelor dispărute din dosar
1. Întocmirea procesului-verbal prin care se constată dispariţia,
circumstanţele dispariţiei şi se arată măsurile care s-au luat pentru
găsirea lor nu este o condiţie suficientă pentru declanşarea
procedurii speciale fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute
de art. 527 alin. 1.
2. Din conţinutul alin. 1 deducem posibilitatea folosirii acestei
proceduri dacă:
1) există necesitatea restabilirii dosarului sau documentului din
dosar, adică să fie reclamate de un scop justificat;
2) dosarul sau documentul din dosar să nu poată fi restabilite
conform procedurii obişnuite. Îndeplinirea acestei condiţii este
strîns legată de faza procesuală în care se dispune aplicarea
procedurii speciale. Dacă dispariţia este reclamată pe parcursul
procesului penal poate exista posibilitatea restabilirii potrivit
procedurii obişnuite.
Imposibilitatea restabilirii apare în situaţia în care cauza penală căreia aparţine
dosarul sau documentele din dosar dispărute a fost definitiv soluţionată ori în
cauzele care sunt în faza judecării, atunci cînd nu pot fi repetate acţiunile pe
care le constată materialele dosarului dispărut sau conţinutul documentului
dispărut din dosar, pe motiv că nu mai există circumstanţele sau persoanele la
care se refereau materialele dosarului sau conţinutul documentului (exemplu:
nu mai există starea de fapt în care a fost efectuată cercetarea la faţa locului,
obiectele supuse expertizei, etc.).
3. Fiind îndeplinite condiţiile arătate în alin. 1, potrivit alin. 2 art. 527,
procurorul, prin ordonanţă sau instanţa de judecată prin încheiere
dispune înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentelor din
dosar dispărute în funcţie de în procedura cărui organ se află cauza.
4. Competenţa de a îndeplini măsurile arătate în alin. 2 într-o cauză
soluţionată definitiv aparţine instanţei de judecată la care dosarul
respectiv este păstrat în arhivă.
5. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul cînd
instanţa consideră chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici
unei căi de atac ordinare (art. 527 alin. 3).
Articolul 528. Efectuarea procedurii de restabilire a dosarului penal sau a
documentelor din dosar dispărute
1. Din conţinutul art. 528 alin. 1 deducem că înlocuirea sau restabilirea
dosarului penal pierdut sau a documentelor din dosar pierdute se
efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată
înaintea căreia cauza se găseşte în curs de cercetare, iar în cauzele
definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în
conservare.
2. Această regulă funcţionează şi în cazul în care constatarea dispariţiei
dosarului penal sau a documentelor din dosar s-a făcut de un alt
organ de urmărire penală sau o altă instanţă de judecată decît cele
arătate în alin. 1 art. 528, situaţie în care toate materialele necesare
pentru înlocuire ori restabilire se trimit după caz, organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată competentă.
3. Modalităţile prevăzute de legislaţia procesual-penală, prin care se
realizează reparaţia documentelor judiciare dispărute sunt înlocuirea
şi restabilirea, folosite în funcţie de situaţia concretă.
În anumite cazuri, dacă se reclamă dispariţia mai multor documente sau a unui
dosar, se pot folosi ambele modalităţi.
Articolul 529. Înlocuirea documentului dispărut
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată recurg la acest mod de
reparaţie în cazul în care există copii oficiale de pe documentul dispărut.
Pentru aceasta, alin. 1 din prezentul articol, prevede că organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru obţinerea copiei oficiale.
1. Această posibilitate există de cele mai multe ori, dat fiind că
înscrisurile sunt întocmite în mai multe copii şi se află la diferite
instituţii sau persoane.
166
 2. Legea nu reglementează în mod expres procedura de efectuare a
acestor măsuri, despre care putem afirma că va varia în funcţie de
deţinătorul copiei oficiale.
Astfel, dacă copia se găseşte la o instituţie printr-un demers se va solicita să se
predea respectiva copie.
Dacă copia o deţine o persoană i se va propune predarea ei. Persoana în cauză
este citată în modul prevăzut de art. 236.
În caz de refuz se va proceda la ridicarea silită, se poate dispune efectuarea
percheziţiilor etc., în condiţiile şi modul prevăzut de prezentul Cod.
3. Potrivit art. 529 alin. 2 copia obţinută va înlocui documentul original
pînă la găsirea acestuia.
4. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie
certificată de pe aceasta (alin. 3 art. 529).
Articolul 530. Restabilirea documentelor dispărute
La restabilirea documentelor se va proceda ori de cîte ori nu există o copie oficială de
pe acestea.
1. Restabilirea dosarului penal se va face prin reconstituirea tuturor
documentelor pe care le conţinea.
Prin urmare, restabilirea are loc numai în cazul în care înlocuirea documentelor
nu este posibilă.
2. În scopul restabilirii dosarului pot fi utilizate, potrivit alin. 2 din
prezentul articol, orice mijloace de probă.
Deci, se pot audia martori, experţi, părţile; se pot efectua expertize, se poate
dispune efectuarea comisiilor rogatorii.
De asemenea, se pot consulta diferite evidenţe ale organelor de urmărire penală
şi judecătoreşti în care se conţin date cu privire la documentul dispărut, se pot
obţine copii cu caracter neoficial, dar cu un conţinut relevant pentru procedura
de restabilire, pe care în mod obligatoriu îl vor supune verificărilor.
La restabilirea dosarului se pot utiliza şi alte mijloace de probă, potrivit
dispoziţiilor din partea generală a Codului.
3. Dacă este necesar, instanţa de judecată care efectuează procedura de
restabilire a dosarului dispărut sau a documentelor din dosar
dispărute, poate cere de la procuror efectuarea măsurilor necesare
pentru restabilire.
Potrivit alin. 2 din prezentul articol instanţa poate proceda astfel în cazul în
care nu poate administra proba nemijlocit.
4. Rezultatul activităţii de restabilire se constată, după caz, prin
ordonanţa procurorului sau prin încheierea instanţei. Instanţa de
judecată, cu această ocazie, potrivit alin. 3 art. 530, va cita părţile.
5. Documentele restabilite ca şi cele înlocuite (art. 529) ţin locul
documentelor dispărute atît timp cît nu au fost găsite cele din urmă.
În cazul în care a fost găsit documentul dispărut (fie în mod singular, fie prin
găsirea dosarului penal în întregime) documentele înlocuitoare sau restabilite
îşi pierd eficienţa juridică.
6. Spre deosebire de încheierea prin care se dispune restabilirea şi care
nu poate fi atacată pe nici o cale, hotărîrea de restabilire (de
constatare a rezultatelor reconstituirii) este supusă recursului (art.
530 alin. 5).
Capitolul IX
ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ
Secţiunea 1
Dispoziţii generale şi comisia rogatorie
Articolul 531. Reglementarea juridică a asistenţei juridice
internaţionale
1. Asistenţa judiciară internaţională reprezintă sprijinul reciproc pe care şi-l
acordă statele în activitatea de descoperire, judecare şi pedepsire a infractorilor.
Această activitate se realizează în temeiul prevederilor legii procesual penale, a
tratatelor internaţionale, încheiate de stat ori pe bază de reciprocitate. Printre
mijloacele de asistenţă judiciară internaţională se înscriu: comisia rogatorie,
extrădarea, transferarea procedurii penale, transferarea persoanelor condamnate,
recunoaşterea hotărîrilor penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din
străinătate.
2. După declararea independenţei, Republica Moldova a devenit subiect de
drept internaţional, inclusiv şi în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie
167
penală. Republica Moldova a încheiat tratate bilaterale internaţionale de asistenţă
juridică şi a aderat la tratate multilaterale în acest domeniu.
La moment, Republica Moldova este parte la următoarele tratate internaţionale
în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală:
1. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală din 20.04.1959,
publicată în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 14, pag.71,
ratificată prin Hot. Parl. nr.1332-XIII din 26.09.97, în vigoare pentru din 6 mai 1998;
2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală din 17.03.1978, ratificat prin Legea nr. 150-XV din 17 mai 2001 (MO nr. 59-
61/387 din 7 iunie 2001);
3. Convenţia Europeană de extrădare din 13.12.57, publicată în ediţia oficială
"Tratate internaţionale", 1998, volumul 1, pag.318, ratificată prin Hot. Parl. nr.1183-
XIII din 14.05.97, în vigoare pentru RM din 31 decembrie 1997;
4. Protocolul adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, din 15. 10. 1975,
ratificat prin Legea nr. 268-XV din 21 iunie 2001 (MO nr 67/488 din 27 iunie 2001);
5. Al doilea Protocol adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, din
17 .03.1978, ratificat prin Legea nr. 270-XV din 21 iunie 2001, (MO nr. 67/490 din 27
iunie 2001);
6. Convenţie cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală din 22.01.1993 ( în continuare Convenţia CSI), publicată în
ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 16, pag.262, Semnată la 22
ianuarie 1993, ratificată prin Hot. Parl. nr.402-XIII din 16.03.95, În vigoare pentru
RM din 26 martie 1996;
7. Protocolul la Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în
materie civilă, familială şi penală din 22 ianuarie 1993, ratificat prin legea Nr.164-XV
din 04 aprilie 2003, (MO nr.76/346 din 22.04.2003);
8. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993,
publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 19, pag.278, semnat
la Riga, la 14 aprilie 1993,
ratificat prin Hot. Parl. nr.1487-XIII din 10.06.93, în vigoare din 18 iunie 1996;
9. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la
asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din
09.02.1993, publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 19,
pag.313, semnat la Chişinău, la 9 februarie 1993, ratificat prin Hot. Parl. nr.1487a-
XIII din 10.06.93, în vigoare din 18 februarie 1995;
10. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.1993,
publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, vol. 21, pag.49, semnat la
Moscova la 25 februarie 1993,
ratificat prin Hot. Parl. nr.260-XIII din 04.11.94, în vigoare din 26 ianuarie 1995;
11. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi
relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993, publicat în ediţia oficială
"Tratate internaţionale", 1999, volumul 22, pag.85, semnat la Kiev, la 13 decembrie
1993, ratificat prin Hot. Parl. nr.261-XIII din 04.11.94, în vigoare din 24 aprilie 1995;
12. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în
materie civilă şi penală din 06.07.96, publicat în ediţia oficială "Tratate
internaţionale", 1999, vol. 20, pag.364, semnat la Chişinău, la 6 iulie 1996, ratificat
prin Hot. Parl. nr.1018-XIII din 03.12.96, în vigoare din 22 martie 1998;
13. Acord între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa
juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22.05.96, publicat în ediţia oficială
"Tratate internaţionale", 2002, volumul 29, pag.355, Semnat la Ankara la 22 mai
1996, ratificat prin Hot. Parl. Nr. 1017-XIII din 3 decembrie 1996, în vigoare din 23
februarie 2001;
Republica Moldova de asemenea a semnat şi ratificat următoarele tratate în
domeniu:
1. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21
martie 1983, ratificată prin Legea Nr.69-XV din 11.03.2004 (M O al R.M nr.53-
55/308 din 02.04.2004);
2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate din 18 decembrie 1997, ratificat prin Legea Nr.70-XV din 11.03.2004,
(M O al R.M nr.53-55/310 din 02.04.2004);
Sunt în proces de ratificare de către RM Convenţia privind valoarea
internaţională a hotărîrilor străine din 28.05.1970 şi Convenţia Europeană cu privire la
transmiterea procedurilor penale din 15.05.1972.
Mai sunt convenţii, care deşi direct nu reglementează asistenţa juridică, dar
conţin unele prevederi care se referă la unele forme de asistenţă juridică, şi în special
la extrădare, cum ar fi: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată
la Strasbourg în 27 ianuarie 1977, ratificată de RM la 23 septembrie 1999, în vigoare
pentru Republica Moldova din 24 ianuarie 1999 şi alte convenţii care urmează a fi
consultate în cadrul solicitării sau acordării asistenţei juridice internaţionale în materie
penală
3. Relaţiile de asistenţă juridică în materie penală cu ţările străine sau curţile
internaţionale sînt reglementate de prezentul capitol din Cod şi de tratatele
internaţionale. Dispoziţiile tratatelor internaţionale la care RM este parte şi alte
168
obligaţii internaţionale ale Republicii Moldova au prioritate în raport cu
dispoziţiile legale naţionale.
4. După cum se vede din lista tratatelor internaţionale menţionată mai sus,
relaţiile dintre RM, Federaţia Rusă şi Ucraina sunt reglementate de trei niveluri de
tratate internaţionale în domeniul asistenţei juridice internaţionale: tratatele bilaterale,
Convenţia CSI şi Convenţia Europeană de asistenţă juridică în materie penală, iar
relaţiile dintre RM şi Letonia, Lituania, România şi Turcia sunt reglementate de două
niveluri de tratate internaţionale în domeniu: tratatele bilaterale şi Convenţia
Europeană de asistenţă juridică în materie penală.
Se întîlnesc cazuri de divergenţe între prevederile tratatelor internaţionale care
reglementează relaţiile de asistenţă juridică internaţională în materie penală
între aceleaşi state. Cu titlul de exemplu se poate aduce cazul reglementării
imunităţii martorului chemat din altă ţară pentru a fi audiat. În conformitate cu
prevederile art. 12 din Convenţia Europeană de asistenţă juridică în materie
penală martorul care, ca urmare a unei citaţii, se va înfăţişa în faţa autorităţilor
judiciare ale Părţii solicitante nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus
vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul acestei părţi pentru
fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul Părţii solicitate.
Această imunitate a martorului se va păstra pe teritoriul părţii solicitate în timp
de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai era cerută de autoritatea
judiciară cară la chemat. Iar conform prevederilor art. 8 din Tratatul între RM
şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală
din 13.12.1993, imunitatea martorului se păstrează în decurs de 7 zile de la data
de cînd a fost înştiinţat că prezenţa sa nu mai este necesară.
Pentru aceste situaţii legislatorul a prevăzut că în cazul în care RM este
parte la mai multe acte internaţionale de asistenţă juridică la care este parte şi
statul de la care se solicită asistenţa juridică sau statul care o solicită şi între
normele acestor acte apar divergenţe sau incompatibilităţi, se aplică
prevederile tratatului care asigură o protecţie mai benefică a drepturilor şi
libertăţilor omului.
5. Deoarece acordarea asistenţei juridice internaţionale în multe cazuri poate
afecta drepturile şi libertăţile persoanei în privinţa căreia se solicită această asistenţă,
chestiunea privind admisibilitatea acordării asistenţei juridice internaţionale în toate
cazurile o decide instanţa de judecată competentă. Totodată, Ministerul Justiţiei
poate în direct decide neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind admiterea
acordării asistenţei juridice internaţionale, fără a se adresa la o instanţa de judecată,
în cazul cînd interesele naţionale fundamentale sînt în discuţie.
Articolul 532. Modul de transmitere a adresărilor
de asistenţă juridică
Modul de transmitere a adresărilor privitor la asistenţa juridică internaţională
în materie penală este reglementat în instrumentele de ratificare a tratatelor
internaţionale de asistenţă juridică în materie penală. În conformitate cu prevederile
art. 4 din Hotărîrea Parlamentului RM nr. 1332 din 26.09.1997 „Pentru ratificarea
Convenţiei europeane de asistenţă juridică în materie penală” toate cererile de
asistenţă juridică trebuie să fie adresate Ministerului Justiţiei sau Procurorului
General. În cazul în care asistenţa juridică internaţională se acordă sau se solicită pe
bază de reciprocitate Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală pot face sau primi
adresări atît în direct cît şi prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe. În
condiţii de reciprocitate pot fi utilizate şi alte modalităţi de legătură între organele
respective statale (Interpol, Europol, SECE, etc.).
În caz de urgenţă cererile de asistenţă juridică internaţională pot fi adresate
direct autorităţii juridice care o va executa, însă după executare, ele vor fi trimise
înapoi însoţite de documentele de executare prin intermediul autorităţilor centrale de
legătură, adică prin Ministerul Justiţiei sau prin Procuratura Generală.
Cererile de asistenţă juridică privind urmărirea penală şi investigaţiile
preliminare urmăririi penale vor putea face obiectul unor comunicări directe între
autorităţile respective care practică acest gen de activitate.
Articolul 533. Volumul asistenţei juridice
Volumul asistenţei internaţionale este reglementat de tratatul internaţional
respectiv care reglementează acest gen de activitate. Asistenţa juridică internaţională
poate fi solicitată sau acordată în executarea unor activităţi procesuale prevăzute de
legislaţia de procedură penală a RM şi a statului străin respectiv.
Asistenţa penală internaţională poate include asemenea activităţi procesuale:
transmiterea de acte persoanelor fizice sau juridice care se află peste hotarele ţării;
chemarea persoanelor aflate peste hotare pentru a se prezenta benevol la urmărirea
penală sau în instanţa de judecată, pentru audiere sau confruntare, precum şi aducerea
silită a persoanelor aflate în detenţie la acest moment; efectuarea actelor de procedură
cum ar fi audierea persoanelor în calitate de învinuit, inculpat, martor sau expert;
executarea cercetării, percheziţiei, ridicării obiectelor sau documentelor şi
transmiterea lor peste hotare, efectuarea expertizei; efectuarea urmăririi penale la
denunţul unui stat străin; căutarea şi extrădarea persoanelor care au săvîrşit infracţiuni
sau pentru executarea pedepsei penale; recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine;
169
transferarea persoanelor condamnate, alte acţiuni care nu contravin prevederilor
prezentului Cod.
Nu poate constitui obiect al asistenţei juridice internaţionale luarea măsurilor
preventive, această activitate este strict
Articolul 534. Refuzul la asistenţă juridică internaţională
1. Statul solicitat poate să refuze acordarea asistenţei internaţionale penale
solicitată, însă orice refuz trebuie să fie motivat.
2. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală prevede
următoarele temeiuri pentru refuz a asistenţei juridice internaţionale: dacă cererea
se referă la infracţiuni considerate de Partea solicitată fie ca infracţiuni politice,
fie ca infracţiuni conexe la infracţiuni politice, fie ca infracţiuni fiscale, precum şi
în cazul infracţiunilor militare care nu constituie infracţiuni de drept comun; dacă
Partea solicitată consideră că îndeplinirea cererii este de natură să aducă atingere
suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale ale ţării sale. La
ratificare statul poate să prevadă şi alte temeiuri.
3. Ratificînd Convenţia în cauză Republica Moldova a declarat că va refuza
asistenţa juridică în cazul în care:
 actul comis nu constituie o infracţiune în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova;
 infractorului i s-a aplicat actul de amnistie;
 în conformitate cu legislaţia naţională, persoana nu poate fi trasă la răspundere
penală;
 după comiterea crimei, infractorul a avut o dereglare psihică de lungă durată,
care exclude responsabilitatea penală;
 în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceleaşi fapte este deja intentată o
procedură penală în curs;
 în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceleaşi fapte există deja o sentinţă sau o
hotărîre în vigoare a organelor competente de clasare a urmăririi penale.
Articolul comentat mai prevede următoarele temeiuri pentru refuz a asistenţei
juridice: dacă există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau pedepsit
penal pe motive de rasă, religie, cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru
împărtăşirea unor convingeri politice, sau dacă situaţia lui se va agrava şi mai mult
pentru unul dintre motivele enumerate; dacă fapta respectivă se pedepseşte cu moartea
conform legislaţiei statului solicitant, iar acest stat nu oferă nici o garanţie în vederea
neaplicării sau neexecutării pedepsei capitale.
Neexecutarea asistenţei solicitate din motivul că infracţiunea are caracter
politic sau militar se explică prin caracterului local al acestor infracţiunii, care ating
numai interesul statului împotriva căruia sunt săvârşite (de obicei, statul solicitant), şi
ca atare nu prezintă pericol pentru restul statelor. Determinarea caracterului politic sau
militar al unei infracţiuni se efectuează de către statul solicitat conform criteriilor
stabilite de legislaţia sa, cu excepţia cazurilor, cînd există actele internaţional-juridice
care stabilesc caracterul politic sau militar al unei infracţiuni concrete.
Chiar dacă statul solicitat apreciază infracţiunea în legătură cu care se solicită
asistenţă juridică ca infracţiune politică sau militară, refuzul de asistenţă juridică nu
se admite în cazul în care persoana este bănuită, învinuită sau a fost condamnată
pentru săvîrşirea unor fapte prevăzute de art. 5-8 din Statutul de la Roma al Curţii
Internaţionale Penale, acestea sunt: a) crimele de genocid; b) crimele împotriva
umanităţii; c) crimele de agresiune şi d) crimele de război (crime se înscriu într-un
plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe
scară largă). Lista detaliată a acestor crime este expusă în art. 5-8 din Statutul de la
Roma al Curţii Internaţionale Penale
Articolul 535. Cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice
Conform art. 20 din Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie
penală. cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice le suportă fiecare parte pe
teritoriul statului său. Abatere de la această regulă generală o poate constitui doar
rambursarea de către Partea solicitantă Părţii solicitate a cheltuielilor:
 legate de avansul acordat martorului sau expertului pentru deplasare în statul
solicitant (art. 10 alin. (3) din Convenţie);
 ocazionate de intervenţia experţilor pe teritoriul Părţii solicitate (art. 20 din
Convenţie);
 de transferul persoanelor deţinute transportate pentru a fi audiate în calitate de
martor în statul solicitant (art. 20 din Convenţie).
Dacă Republica Moldova este implicată în procesul de asistenţă juridică
internaţională în materie penală în bază de reciprocitate, chestiunea cheltuielilor este
menţionată la momentul notificării condiţiilor de reciprocitate, conform prevederilor
art. 536 alin. (2).
În cazul în care asistenţa juridică internaţională este reglementată de tratate
bilaterale sau multilaterale la care RM este parte, altele decît Convenţia europeană de
asistenţă juridică în materie penală, în tratatele respective se stabileşte modul de
acoperire a cheltuielilor legate de asistenţă.
170

Articolul 536. Adresare prin comisie rogatorie
1. Comisia rogatorie este actul procedural prin care reprezentantul organului
de urmărire penală sau instanţa de judecată a unui stat sau a unei instanţe
internaţionale solicită asistenţă juridică de la organul respectiv din alt stat.
Comisia rogatorie se va întocmi de către organele competente din RM în
condiţiile prevăzute de tratatul respectiv la care RM este parte sau în condiţii de
reciprocitate.
2. În condiţii de reciprocitate se acordă asistenţă doar în cazul în care între
RM şi statul respectiv nu este încheiat un tratat bilateral de asistenţă juridică în
materie penală sau aceste două state nu sunt parte la un tratat multilateral de asistenţă
juridică în materie penală. Condiţiile de reciprocitate urmează a fi confirmate printr-o
scrisoare, prin care Ministrul Justiţiei sau Procurorul General se obligă să acorde, în
numele Republicii Moldova, asistenţă juridică statului străin sau instanţei penale
internaţionale la efectuarea unor acţiuni procesuale, cu garantarea drepturilor
procesuale, prevăzute de legea naţională, ale persoanei în privinţa căreia se efectuează
asistenţa. Scrisoarea prin care se solicită asistenţă în condiţii de reciprocitate se
transmite statului respectiv prin intermediul Ministerului de Externe.
Dacă ambele părţi au notificat condiţiile de reciprocitate a acordării asistenţei
juridice internaţionale, în continuare asistenţa juridică dintre RM şi statul respectiv se
va efectua pe baza acestor notificări în direct de Ministerul Justiţiei sau Procuratura
Generală şi organele centrale corespunzătoare din statul respectiv, fără a implica
Ministerul de Externe.
3. Comisia rogatorie se întocmeşte de către procurorul care conduce sau
nemijlocit efectuează urmărirea în cauza respectivă şi se înaintează Procurorului
General sau de către instanţa în procedura căreia se află cauza penală şi se transmite
Ministrului de Justiţie.
Autorităţile abilitate cu competenţă de a solicita sau a acorda asistenţă
juridică internaţională conform art. 6 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1332 din
26.09.1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie
penală sunt considerate judecătoriile, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie,
Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală şi organele procuraturii Republicii
Moldova.
4. Direcţiile relaţii internaţionale din Procuratura Generală şi Ministerul
Justiţiei asigură traducerea comisiei rogatorii şi a documentelor anexate la ea în limba
accesibilă organului sau instanţei din statul respectiv care va executa asistenţa
solicitată.
Deşi, conform art. 5 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1332 din 26.09.1997,
este specificat că cererile de asistenţă juridică şi documentele anexate trebuie să fie
întocmite sau în limba moldovenească, sau în una din limbile oficiale ale Consiliului
Europei ori să fie traduse în una din aceste limbi, în scopul obţinerii unei asistenţe
juridice mai eficiente şi mai rapide ar fi preferabil ca comisia rogatorie şi documentele
anexate să fie traduse în limba statului care va acorda asistenţa juridică solicitată.
După traducere Ministerul Justiţiei sau, după caz Procurorul general va
transmite comisia rogatorie şi documentele anexate la ea organului respectiv central
din statul solicitat.
Articolul 537. Conţinutul şi forma cererii de comisie rogatorie
Cererea privind comisia rogatorie se întocmeşte în formă scrisă.
Cererea trebuie să cuprindă toate datele menţionate la alin. (1) din art.
comentat.
În informaţia despre faptă urmează a fi expusă detaliat fapta constatată de
către organul de urmărire penală sau de către instanţă, inclusiv data, locul, mijloacele
şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi
semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţele în virtutea
cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune,
formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvîrşită de un grup de persoane şi
textul din Codul penal al RM în baza căruia se încadrează fapta respectivă. Această
informaţie va da posibilitate organului din statul solicitat care va executa comisia
rogatorie să verifice dacă fapta expusă constituie infracţiune conform legislaţiei
penale a statului solicitat, adică dacă se respectă principiul dublei incriminări.
Informaţia despre persoana în privinţa căreia se solicită comisia rogatorie
trebuie să fie cît mai detaliată şi concretă, astfel ca să asigure în deplină măsură
executarea ei.
O mare importanţă are pentru executarea eficientă a comisiei rogatorii
expunerea concretă a obiectului obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea
ei, cu expunerea detaliată a circumstanţelor care urmează vor fi constatate, lista
documentelor, corpurilor delicte şi a altor probe solicitate, circumstanţele în
legătură cu care urmează să se administreze proba. În cazul în care se solicită audierea
persoanei se menţionează statutul procesual al acestei persoane şi întrebările care
urmează a-i fi puse în cadrul audierii pentru a primi răspuns. Dacă persoana urmează a
fi audiată în calitate de martor şi procedura statului respectiv nu prevede depunerea
jurămîntului, poate fi solicitată audierea sub jurămînt, anexîndu-se în acest caz textul
171
prevederilor legislaţiei procesuale penale care reglementează audierea martorului cu
depunerea jurămîntului (art. 105, 108, 109 CPP).
Organul de urmărire penală poate solicita informaţie despre data şi locul
îndeplinirii comisiei rogatorii şi persoanele respective vor putea să asiste la
îndeplinirea cererii dacă Partea solicitată va consimte aceasta.
Comisia rogatorie şi documentele anexate urmează a fi semnate de către
persoana oficială care le-a întocmit sau de către preşedintele şedinţei de judecată şi de
grefier şi autentificate cu ştampila oficială a instituţiei competente solicitante.
Articolul 538. Valabilitatea actului procedural
Deoarece prin comisie rogatorie se subînţelege mandatul eliberat de o
autoritate competentă a RM către o autoritatea competentă străină pentru a efectua în
locul său una sau mai multe acţiuni specificate prevăzute de legea procesuală penală,
actul procedural întocmit în ţară străină în conformitate cu prevederile legii acelei
ţări este valabil în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din
Republica Moldova atunci cînd executarea lui se desfăşoară în conformitate cu
procedura prevăzută de Codul de procedură penală.
Articolul 539. Citarea martorului sau a expertului care se află
în afara hotarelor Republicii Moldova
Martorul sau expertul care se află în afara hotarelor Republicii Moldova
poate fi citat pentru a fi audiat de către instanţă precum şi pentru executarea altor
acţiuni procesuale cu participarea lui pe teritoriul Republicii Moldova, doar cu
condiţia că el acceptă să se prezinte în faţa organului solicitant. Citarea martorului
trebuie efectuată prin intermediul autorităţii respective din statul solicitat şi martorul
nu va fi preîntîmpinat despre o careva răspundere în caz de nu se va prezenta la
citaţie, aşa cum se face în cazul citării unui martor dinăuntrul ţării. Prezenţa
martorului poate fi doar benevolă, chiar şi în cazul în care martorul se află în stare de
arest în statul solicitat.
Citarea martorului sau a expertului se face prin comisie rogatorie în condiţiile
prevăzute în art.536 alin.(3) şi (4). În citaţie urmează a fi menţionat şi faptul că
înfăţişarea personală a martorului sau a expertului este în mod deosebit necesară.
Pentru a facilita prezenţa martorului la citare, în citaţie i se explică martorului că i se
vor rambursa toate cheltuielile legate de deplasarea sa în republica Moldova, precum
şi posibilitatea de a primi un avans pentru a se deplasa în ţară. Dacă este cererea în
scris a martorului acestuia i se poate expedia un avans care i-ar asigura deplasarea în
RM.
Audierea martorului sau a expertului citat prin comisie rogatorie, precum şi
alte acţiuni procesuale efectuate cu participarea lui se fac în conformitate cu
prevederile Codului de procedură penală.
Martorul sau expertul citaţi prin comisie rogatorie din altă ţară dispun de
anumită imunitate faţă de acţiunile pe care le-au săvîrşit pînă la venirea în ţară pentru
a fi audiaţi. Astfel, martorul sau expertul, indiferent de cetăţenia lui, care s-a
prezentat în faţa organului pentru a fi audiat în urma unei citaţii prin comisie
rogatorie în condiţiile prezentului articol, nu poate fi nici urmărit, nici deţinut, nici
supus vreunei alte limitări a libertăţii sale individuale pe teritoriul Republicii
Moldova pentru fapte sau condamnări anterioare trecerii frontierei de stat a RM.
Această imunitate martorul o păstrează pe toată perioada aflării lui pe teritoriul RM de
la data cînd a intrat în ţară şi pînă la ieşirea din ţară, dacă aceasta a avut loc în cel mult
15 zile de la data cînd organul respectiv care l-a chemat i-a comunicat că prezenţa lui
nu mai este necesară. În termenul de 15 zile nu se include timpul în care martorul sau
expertul nu a putut părăsi teritoriul Republicii Moldova din motive independente de
voinţa sa. Dacă în aceste 15 zile martorul a ieşit din ţară, apoi a revenit în ţară, nu mai
beneficiază de imunitatea menţionată.
Persoana deţinută pe teritoriul unui stat străin se citează ca martor prin
comisie rogatorie în condiţiile art. 536 alin.(3) şi (4). Şi această persoană va fi
transportată pe teritoriul RM doar dacă va accepta să fie audiată ca martor şi cu
condiţia că persoana temporar transferată pe teritoriul Republicii Moldova de către
organul respectiv al ţării străine pentru efectuarea acţiunilor indicate în cererea de
transferare va fi întoarsă în statul solicitat în termenul menţionat în cerere, termen
asupra căruia a convenit şi statul solicitat. Persoana deţinută are calitatea numai de
martor şi de asemenea beneficiază de imunitatea menţionată în articolul comentat.
Atât martorul deţinut cît şi martorul care s-a deplasat de sine stătător, pot fi urmăriţi
penal pe teritoriul RM numai pentru infracţiunile săvârşite după sosirea lor în ţară.
Condiţiile de transferare sau refuzul transferării martorului deţinut se
reglementează de tratatele internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitată
sînt parte sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.
Articolul 540. Executarea în Republica Moldova a comisiei
rogatorii cerute de organele din străinătate.
172
 Comisiile rogatorii parvenite din alte state se execută în cadrul urmăririi
penale de către procuror cu concursul ofiţerilor de urmărire penală sau, după caz, de
judecătorul de instrucţie dacă se solicită audierea martorilor. Comisia rogatorie
urmează a fi executată cît mai urgent posibil, luîndu-se în considerare că organele
respective din statul solicitant aşteaptă răspunsul pentru a lua soluţia necesară în cauza
respectivă.
Comisia rogatorie parvenită în ţară pentru executare se transmite de către
Procurorul General procurorului sau, după caz, de către Ministrul Justiţiei instanţei
judecătoreşti de la locul unde urmează să fie efectuată acţiunea procesuală solicitată.
Comisia rogatorie se execută în conformitate cu prevederile Codului de
procedură penală a RM, însă, la demersul părţii solicitante, poate să se aplice o
procedură specială prevăzută de legislaţia ţării străine, în conformitate cu tratatul
internaţional respectiv sau în condiţii de reciprocitate, dacă aceasta nu contravine
legislaţiei naţionale şi obligaţiilor internaţionale ale Republicii Moldova şi dacă
textul prevederilor legislaţiei procesuale penale din statul solicitant care urmează a fi
aplicate au fost anexate la misia rogatorie.
Dacă în comisia rogatorie a fost solicitată permisiunea ca reprezentantul
organului respectiv din statul solicitant să asiste la executarea comisiei rogatorii şi
organul căruia îi revine executarea acceptă aceasta, atunci despre data şi locul
executării comisiei rogatorii va fi informat organul respectiv. În cazul în care
reprezentantul organului care a solicitat asistenţa juridică participă la executarea
comisiei rogatorii, despre aceasta se face menţiune în procesul verbal al acţiunii
procesuale respective. La audierea martorului reprezentantul organului respectiv din
statul solicitant asistent, cu permisiunea judecătorului de instrucţie poate pune
întrebări martorului audiat.
Dacă adresa persoanei în privinţa căreia se solicită executarea comisiei
rogatorii este indicată greşit, sau pe acea adresă nu se găseşte persoana indicată
procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie căruia îi revine executarea, ia
măsurile respective în scopul stabilirii adresei persoanei respective. În cazul în care
stabilirea adresei nu este posibilă, despre aceasta se anunţă partea solicitantă.
În cazul în care comisia rogatorie nu poate fi executată, documentele
primite se restituie părţii solicitante prin intermediul instituţiilor de la care le-a
primit, cu indicarea motivelor care au făcut imposibilă executarea.
Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate la ea se restituie şi în
cazurile de refuz la asistenţă juridică internaţională în temeiurile prevăzute în art. 534.
Secţiunea a 2-a
Extrădarea
Articolul 541. Adresarea cu cerere de extrădare
Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care
urmăreşte scopul transferul unei persoane care se află sub urmărire penală sau este
condamnată penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt
stat.
Extrădarea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
a) relaţii între două state unul din care este solicitant, altul solicitat, b) toate
chestiunile legate cu extrădarea întră în competenţa statelor care au prevederi legale
naţionale privind extrădarea, sunt parte la tratate internaţionale în acest domeniu şi
efectuează activitatea practică în problemele extrădării; c) subiectul extrădării este o
persoană fizică, care se află în afară teritoriului statului care solicită extrădare; d)
extrădarea poate avea loc numai după săvîrşirea unei infracţiuni care dă temei pentru
extrădare, încălcările care atrag după sine răspundere contravenţională sau civilă nu
pot servi ca temei pentru a cere extrădarea unei persoane; e) extrădarea presupune că
persoana extrădată este un învinuit, inculpat sau o persoană condamnată.
Extrădarea poate fi exercitată numai în anumite condiţii. Condiţiile de
extrădare pot fi evidenţiate în condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond
se divizează în condiţii ce se referă la persoană; la fapta penală şi la pedeapsă.
Condiţiile de fond referitoare la persoană sunt: a) neextrădarea propriilor
cetăţeni în temeiul art. 17 alin. (3) din constituţie; b) neextrădarea propriilor
justiţiabili, nu vor fi extrădate persoanele care se află sub urmărire penală sau în
proces de judecare în statul solicitat; c) nu va fi extrădată persoana care pentru fapta
care face obiectul cererii de extrădare a fost definitiv judecată de către instanţa
naţională sau a unui stat terţ, sau urmărirea penală să fi încetată pentru această faptă.
Condiţiile de fond referitoare la faptă sunt: a) sancţiunea prevăzută de legea
penală naţională pentru fapta respectivă trebuie să fie mai mare de un an privare de
libertate; b) pedeapsa pentru executarea căreia se solicită extrădarea persoanei nu
poate fi mai mică de 4 luni, c) fapta trebuie să fie săvîrşită pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia părţii solicitante; d) fapta trebuie să fie incriminată de legislaţia penală a
ambelor state implicate în procesul de extrădare – principiul dublei incriminări; e)
persoana extrădată va fi judecată doar pentru fapta pentru care s-a exercitat extrădarea
- regula specialităţii.
Condiţii ce se referă la pedeapsă sunt: a) pedeapsa, stabilită de legea penală sau
pronunţată faţă de persoana a cărei extrădare se cere, trebuie să fie privativă de
libertate cu limită minimă prevăzută de tratatele internaţionale; b) pedeapsa nu trebuie
173
să aibă caracter de tortură, tratament inuman sau degradant; c) persoana nu va fi
supusă unei pedepse capitale.
Condiţiile de formă privind cererea de extrădare sunt prevăzute în legislaţia
naţională şi în tratatele internaţionale pe baza căruia se efectuează extrădarea.
Organele de urmărire penală sau instanţa judecătorească din RM pot adresa
unui stat străin cerere de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează
urmărirea penală sau se judecă cauza în legătură cu infracţiunile pentru care legea
penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă
pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare
la pedeapsa închisorii pe o durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru
executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.
În privinţa persoanelor aflate sub urmărire penală cererea de extrădare o
întocmeşte procurorul care conduce sau, după caz, nemijlocit efectuează urmărirea
penală în cauza respectivă. Cererea de extrădare în privinţa persoanelor care se află în
curs de judecare se întocmeşte de către instanţa care judecă cauza.
În cerere trebuie în mod obligatoriu să fie indicat tratatul internaţional în baza
căruia se solicită extrădarea, iar dacă statele implicate în procesul de extrădare sunt
parte la mai multe tratate internaţionale care reglementează extrădarea, necesită a fi
menţionate toate aceste tratate, pentru a fi verificate prevederile acestora.
La întocmirea cererii de extrădare urmează a fi respectate strict condiţiile de
formă şi conţinut prevăzute la alineatul (4) din articolul comentat. În cerere urmează a
fi expuse detaliat toate datele de care dispune organul de urmărire penală privitor la
persoana care urmează a fi extrădată, date care vor facilita identificarea, constatarea şi
extrădarea acesteia.
La cererea de extrădare urmează a fi anexate toate documentele care vor fi
necesare în procesul soluţionării cererii de extrădare.
Articolul 542. Documentele pentru extrădare
Pentru soluţionarea extrădării sunt necesare doar documente cu forţă juridică
corespunzătoare: mandatul de arest eliberat în ordinea prevăzută de legislaţia
naţională a statului solicitant; hotărîrea instanţei prin care s-a dispus plasarea în
detenţie a persoanei respective, sentinţa instanţei prin care persoana a fost
condamnată la închisoare. Hotărîrile judecătoreşti menţionate trebuie să fie
executorie, adică să fie definitive, sau după caz irevocabile.
Documentele menţionate trebuie să fie însoţite de textul legii penale privitor
la fapta care a dat temei de a le adopta, în cazul sentinţei urmează a fi anexat
certificat pricitor la partea de pedeapsă care nu a fost încă executată.
În cazul în care din sensul tratatului internaţionale se cere ca în cadrul
soluţionării cererii de extrădare să fie verificat şi faptului existenţei temeiurilor
rezonabile de a crede că învinuitul a comis infracţiunea pentru care i-a fost înaintată
învinuirea, extrădarea va fi acordată numai la prezentarea probelor ce confirmă
probabilitatea săvîrşirii infracţiunii.
Dacă extrădarea persoanei este cerută pentru a executa sentinţa unui stat terţ
este necesar de a prezenta hotărîrea judecătorească definitivă a statului solicitant prin
care a fost recunoscută sentinţa statului terţ şi celelalte documente menţionate la alin.
(3) din articolul comentat.
Articolul 543. Regula specialităţii
1. Regula specialităţii reprezintă nişte garanţii stricte care urmează a fi
asigurate persoanei extrădate de către statul solicitant împotriva unor învinuiri sau
pedepse, altele decăt cele care au fost indicate în cererea de extrădare şi acceptate de
către instanţa statului solicitat care a soluţionat această cerere. Astfel, persoana care a
fost extrădată de un stat străin instanţei naţionale nu poate fi trasă la răspundere
penală şi condamnată, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru
infracţiunea săvîrşită de ea pînă la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată,
dacă în privinţa acestei cauze lipseşte consimţămîntul statului străin care a extrădat-o.
2. Garanţiile persoanei sunt expuse în alin. (2) din articolul comentat şi
urmează a fi asigurate de către instanţa care va judeca cauza din statul solicitant, iar
Ministerului Justiţiei îi revine funcţia de a verifica respectarea acestor garanţii în urma
solicitării şi primirii sentinţei adoptate de către instanţa din statul solicitant.
3. Statul solicitant poate renunţa la respectarea regulii specialităţii în cazurile
prevăzute la alineatul (3) din articolul comentat şi anume: a) cînd instanţa naţională
care a soluţionat cererea de extrădare a admis cererea suplimentară prin care s-a
solicitat acordul la urmărire sau judecarea persoanei în baza altor infracţiuni ori la
executarea altei pedepse decît cele care au fost obiectul extrădării iniţiale, dacă
persoana nu a părăsit în termen de 45 zile ţara în care a fost extrădată după încheierea
procedurii pentru care a fost extrădată deşi a avut posibilitatea reală şi dreptul să plece
din această ţară, c) dacă persoana, după părăsirea teritoriului statului solicitant, s-a
reîntors sau a fost trimisă înapoi de către un stat terţ; d) dacă extrădarea a fost
acordată prin procedura simplificată, prevăzută la art. 545, e) precum şi în cazul în
care persoana extrădată a săvîrşit infracţiune în statul solicitant după extrădarea sa.
Articolul 544. Executarea cererii de extrădare a persoanelor
174
 care se află pe teritoriul Republici Moldova
1. Cererea de extrădare a unei persoane poate fi adresată instanţei competente
din RM atît de către statul care exercită urmărirea penală sau a adoptat sentinţă în
privinţa acestei persoane pentru infracţiune săvîrşită pe teritoriul său, cît şi de statul
care a preluat fie urmărirea penală şi judecarea cauzei ori executarea pedepsei în
privinţa acestei persoane.
2. La soluţionarea cererii de extrădare instanţa naţională urmează să verifice
toate condiţiile de extrădare de formă şi conţinut, prevăzute de legea naţională şi de
tratatele internaţionale respective, expuse în comentariu la art. 541.
3. În cazul în care extrădarea unei persoane este cerută în concurs de către
mai multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, instanţa naţională
va decide extrădarea ţinînd cont de toate circumstanţele, inclusiv de gravitatea şi
locul săvîrşirii infracţiunilor, de datele respective din cereri, de cetăţenia persoanei
solicitate şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare altui stat, precum şi de condiţiile
pe această chestiune prevăzute în tratatul internaţional în baza căruia se solicită
extrădarea.
Dacă Procurorul General sau, după caz, Ministrul Justiţiei va considera
că există circumstanţe care împiedică extrădarea persoanei solicitate de statul străin
sau instanţa internaţională, ei refuză extrădarea prin hotărîre motivată. În cazul în care
Procurorul General sau Ministrul Justiţiei consideră că persoana poate fi extrădată,
ei vor face un demers în judecătoria în raza teritorială a căreia se află Ministerul
Justiţiei, la care se va examina cererea şi documentele statului solicitant.
Astfel orice caz de admitere a cererii de extrădare trebuie să fie soluţionat de
către instanţa de judecată, fiindu-i asigurate acestei persoane toate drepturile
procesuale garantate de prezentul Cod, care se aplică în modul corespunzător şi de
către tratatele internaţionale la care RM este parte şi în baza cărora se solicită
extrădarea persoanei. Cererea de extrădare se examinează de către instanţă în baza
demersului cu participarea procurorului, a persoanei a cărei extrădare se cere, a
apărătorului acesteia şi a reprezentantului lui legal. În cazul cînd persoana pentru care
este solicitată extrădarea nu are apărător ales, ea este asigurată cu apărător din oficiu.
Demersul de extrădare în privinţa persoanei arestate se soluţionează de urgenţă şi cu
prioritate. Examinarea demersului de extrădare se face în modul prevăzut în art. 471
şi 472, care se aplică în mod corespunzător.
Cererea de extrădare se soluţionează prin încheiere. Încheierea
judecătorească urmează a fi motivată, făcîndu-se menţiune la toate condiţiile pentru
extrădare care au fost verificate de către instanţă. Încheierea instanţei poate fi atacată
de către părţi cu recurs în instanţa judecătorească ierarhic superioară şi recursul se
judecă în modul corespunzător. Încheierea instanţei de judecată devenită definitivă
se expediază Procurorului General sau Ministrului Justiţiei pentru executare sau
pentru informarea statului solicitant.
Articolul 545. Procedura simplificată de extrădare
Cu consimţămîntul persoanei, extrădarea căreia se solicită în baza unui
mandat de arestare, cererea de extrădare poate fi soluţionată printr-o procedură
simplificată. Persoana poate da consimţămîntul în şedinţă de judecată, după ce i s-au
explicat toate drepturile procesuale de către judecătorul de instrucţie, inclusiv şi
dreptul de a examina cererea de extrădare în procedură deplină şi în ce constă
procedură deplină, precum şi explicaţii asupra procedurii simplificate de extrădare.
Despre explicarea drepturilor menţionate şi despre renunţarea persoanei la regula
specialităţii se consemnează în procesul verbal al şedinţei. Renunţarea poate fi făcută
de către persoana respectivă doar în prezenţa apărătorului şi după consultarea
chestiunii în cauză cu acesta.
Consimţămîntul persoanei la renunţare la regula specialităţii nu poate fi
revocat de către persoana în cauză după ce după ce a fost confirmat de către instanţă.
Articolul 546. Refuzul extrădării
Articolul comentat expune cazurile în care Procurorul General, Ministrul
Justiţiei sau instanţa de judecată pot refuza extrădarea persoanei.
În hotărîrea de refuz a extrădării urmează a fi motivat unul sau mai multe din
temeiurile pentru refuz prevăzute de lege sau de tratatul internaţional în baza căruia se
soluţionează cererea de extrădare.
Temeiurile prevăzute la pct. 6) şi 8) alin. (2) din articolul comentat urmează
a fi motivate, aducîndu-se argumente şi probe în confirmarea lor.
Dacă legea penală a statului solicitant prevede pentru infracţiunea pentru
săvîrşirea căreia se solicită extrădarea, statul solicitant urmează să anexeze la cerere
documente respective acre ar convinge instanţa naţională că o asemenea pedeapsă în
privinţa persoanei respective nu va fi aplicată, sau executată, în caz contrar instanţa
naţională va refuza extrădarea pe acest temei.
Articolul 547. Arestarea persoanei în vederea extrădării
Pentru că persoana în privinţa căreia se cere extrădarea să fie la îndemîna statului
solicitat pentru a putea fi predată în caz de admitere a cererii.
175
 Persoana poate fi arestată întru executarea unui mandat de arestare anexat la
cererea de extrădare. Mandatul de arestare poate fi emis doar de către statul solicitant,
iar statul solicitat va lua măsuri pentru executarea acestuia.
După primirea cererii de extrădare, Procurorul General sau, după caz,
ministrul justiţiei va lua neîntîrziat măsuri, în condiţiile prezentului cod, pentru
arestarea persoanei a cărei extrădare se cere.
În caz de urgenţă, cînd persoana a fost anunţată în căutare şi a fost constatată
pe teritoriul Republicii Moldova, la solicitarea statului care a anunţat-o în căutare ea
poate fi arestată în baza unui mandat de arestare pe un termen de pînă la 18 zile, pînă
la primirea cererii de extrădare, dacă statul străin sau instanţa internaţională au
solicitat arestarea şi solicitarea conţine date despre prezenţa unui mandat legal de
arestare ori despre hotărîrea definitivă adoptată în privinţa acestei persoane,
asigurarea că cererea de extrădare va fi expediată ulterior, precum şi menţiune despre
infracţiunea care dă temei pentru extrădare, date despre persoana în cauză şi semnele
ei caracteristice. Solicitarea arestării poate fi făcută prin poştă, telegraf, telex, fax
sau prin orice alt mijloc care lasă urmă scrisă . Dacă în termenul de 18 zile cererea cu
documentele necesare nu au parvenit, dar este o cerere suplimentară de a menţine
persoana în stare de arest cu motivarea neprezentării cererii de extrădare sau pentru a
prezenta o cerere suplimentară, instanţa naţională poate decide prelungirea deţinerii
persoanei în cauză în stare de arest dar nu mai tîrziu de 45 zile, condiţii prevăzute de
tratatele internaţionale privind extrădarea. Despre acţiunile organelor respective şi ale
instanţei naţionale privitor la solicitarea înaintată, autoritatea solicitantă va fi
informată în cel mai scurt timp.
Persoana arestată în condiţiile prezentului articol beneficiază de toate
drepturile prevăzute de Codul de procedură penală, care se aplică în mod
corespunzător. Astfel, persoana arestată trebuie asigurată cu apărător din oficiu, dacă
nu are un apărător ales, cu interpret, trebuie să fie adusă în faţa judecătorului de
instrucţie în cel mult 72 ore pentru ca acesta să verifice dacă este o asemenea
solicitare, dacă nu sunt temeiuri de a refuza extrădarea imediat, dacă nu sunt temeiuri
pentru a pune persoana în libertate provizoriu, dacă pot fi luate alte măsuri în privinţa
ei în vederea evitării sustragerii ei de la soluţionarea cererii de extrădare.
Dacă în aceste 45 zile nu au parvenit documentele respective care ar
confirma necesitatea deţinerii persoanei în stare de arest, aceasta este eliberată însă
ulterior poate dinnou fi arestat dacă a parvenit ulterior cererea de extrădare şi
documentele respective.
Articolul 548. Amînarea extrădării şi extrădarea condiţionată
Reieşind din principiul priorităţii instanţei naţionale asupra justiţiabililor săi,
în cazul în care persoana, a cărei extrădare se cere, în Republica Moldova este pusă
sub învinuire într-un proces în curs de urmărire penală sau de judecare a cauzei, ori
dacă a fost condamnată pentru o altă infracţiune decît aceea în legătură cu care se
cere extrădarea, executarea extrădării poate fi amînată pînă la terminarea procesului
penal sau pînă la executarea completă a pedepsei stabilite de instanţa naţională ori
pînă la eliberarea definitivă înainte de expirarea termenului pedepsei.
Totodată la soluţionarea cererii de extrădare instanţa urmează să verifice dacă
amînarea extrădării nu va atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie a
cauzei penale pentru infracţiunea pentru care se solicită extrădarea sau dacă amănarea
nu va putea aduce prejudicu serios pentru constatarea faptelor. Dacă în baza unei
cereri motivate se constată asemenea situaţii, instanţa va decide extrădarea temporară
a persoanei, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord cu partea solicitantă. În
aşa caz instanţa va condiţiona extrădarea ci indicarea unui anumit termen sau pentru
efectuarea anumitor acţiuni procesuale. După efectuarea acestor acţiuni, persoana
extrădată temporar urmează să fie retrocedată instanţei statului naţional.
Articolul 549. Predarea persoanei extrădate
După întrarea în vigoare a încheierii privind admiterea cererii de extrădare,
Procurorul General sau, după caz, Ministrul Justiţiei urmează să informeze partea
solicitantă despre locul şi data predării persoanei extrădate, precum şi despre durata
deţinerii persoanei în stare de arest în legătură cu extrădare.
Dacă partea solicitantă nu preia persoana extrădată la data fixată pentru predare
şi dacă nu a solicitat o amînare a extrădării, instanţa va dispune eliberarea
persoanei la expirarea termenului de 15 zile de la această dată, iar în caz dacă a
parvenit cerere de amînare a predării persoanei, şi totuşi nu a fost preluată persoana,
ea va fi pusă în libertate la expirarea termenului de 30 de zile, calculat de la data
stabilită pentru predare, dacă tratatul bilateral nu prevede condiţii mai benefice pentru
această persoană.
O nouă cerere de extrădare a aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă din partea
statului solicitant urmează a fi refuzată.
Articolul 550. Transmiterea obiectelor
Orice stat poate solicita de la un alt stat transmiterea anumitor obiecte sau
documente, care au importanţă pentru soluţionarea legală a unei cauze penale, în baza
unui tratat internaţional la care sunt parte ambele state sau în bază de reciprocitate.
176
 La cererea părţii solicitante instanţa poate dispune fie concomitent cu
extrădarea, fie ulterior acesteia, în condiţiile prezentului titlu şi ale prevederilor
respective din Cod ridicarea şi transmiterea către statul solicitant: a) obiectele care pot
avea importanţă ca probe în cauza penală pentru care a fost cerută extrădarea
persoanei, precum şi b) valorile care au provenit din infracţiune pentru care se cere
extrădarea şi care au fost descoperite fie pînă la extrădare fie ulterior extrădării. Art.
78 din Convenţia CSI enumeră ca obiecte mijloacele de săvîrşire a infracţiunii,
obiectele, dobândite în rezultatul săvîrşirii infracţiunii sau primite în calitate de
recompensă pentru aceasta, sau obiectele pe care infractorul le-a primit în schimbul
celor dobândite pe această cale.
Aceste obiecte şi valori pot fi transmise chiar şi în cazul în care extrădarea
persoanei nu poate avea loc din cauza decesului sau a sustragerii de la judecată.
Dacă obiectele cerute sînt necesare ca probe într-o altă cauza în care sînt
competente şi organele de urmărire penală sau instanţelor naţionale, transmiterea lor
poate fi amânată până la soluţionarea definitivă a cauzei sau pot fi predate temporar cu
condiţia de a fi restituite.
Drepturile asupra obiectelor sau valorilor transferate altui stat se păstrează
după RM şi urmează a fi transmise părţii solicitante cu condiţia terminării procesului
cât mai curând posibil şi fără cheltuieli, fiind apoi restituite gratuit în RM.
Secţiunea a 3-a
Transferul persoanelor condamnate
Articolul 551. Temeiuri pentru transferul persoanelor condamnate
Pentru a asigura o reabilitare şi resocializare mai eficientă persoana
condamnată la privare de libertate într-o altă ţară are dreptul să fie transferată în ţara
sa de origine. Transferul are ca scop favorizarea reintegrării sociale a persoanelor
condamnate, astfel ca persoanele condamnate într-o ţară străină să aibă posibilitatea
de a-şi ispăşi pedeapsa în mediul lor social de origine. În cadrul procedurii de
transferare a persoanelor condamnate la închisoare sunt implicate cel puţin două state:
statul instanţa căruia a adoptat sentinţa de condamnare – statul de condamnare şi statul
în care persoana condamnată solicită să fie transferată pentru a executa pedeapsa cu
închisoare – statul de executare. În cazul în care aceste două state nu au hotare
comune mai pot fi implicate şi alte state – state de tranzit, adică statele pe teritoriul
cărora vor fi transportate persoanele condamnate în procesul de transfer de la statul de
condamnare la statul de executare.
La moment transferul persoanelor condamnate se reglementează doar de
prevederile prezentei secţiuni, ce dă posibilitate de a efectua transferul în condiţii de
reciprocitate, precum şi de prevederile art. 84-97 din tratatul bilateral cu România.
Moldova a ratificat de asemenea Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate din 21 martie 1983, ratificată prin Legea Nr.69-XV din 11.03.2004 (M
O al R.M nr.53-55/308 din 02.04.2004) şi Protocolul adiţional la această Convenţie
din 18 decembrie 1997, ratificat prin Legea Nr.70-XV din 11.03.2004, (M O al R.M
nr.53-55/310 din 02.04.2004) însă acestea încă nu sunt în vigoare pentru statul nostru.
Cerere de transfer a persoanelor condamnate pot fi depuse de către
persoanele condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească din
Republica Moldova de a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat, de
către persoanele condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească străină
de a fi transferată pentru executarea pedepsei în Republica Moldova; precum şi de
către statul de condamnare sau statul de executare. Astfel pot solicita transferarea
persoanei condamnate însăşi condamnatul la închisoare, cît şi rudele acestuia, care pot
depune cereri atît către statul de condamnare cît şi către potenţialul stat de executare.
Articolul 552. Condiţiile transferului
Atît legea naţională cît şi Convenţia privind transferul prevăd anumite
condiţii pentru ca persoana condamnată să fie transferată. Condiţiile de transfer sunt
următoarele:
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare. Conform Legii nr.
69 din 11 martie 2004 pentru rarificarea Convenţiei europene asupra transferării
persoanelor condamnate, termenul "resortisant" cuprinde cetăţenii Republicii
Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii cu permis de şedere în Republica Moldova.
b) hotărîrea trebuie să fie definitivă, adică, cînd părţile nu a atacat hotărîrea în
termenul prevăzut de legislaţia sau cînd toate căile de atac au fost deja folosite.
Aceasta nu exclude posibilitatea revizuirii hotărîrii în lumina unor probe noi (art.13
Convenţiei).
c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat
trebuie să fie cel puţin şase luni la data primirii cererii de transferare, sau să fie
nedeterminată; în cazurile excepţionale, unele părţi pot conveni o transferare chiar dacă
durata condamnării pe care cel condamnat o are încă de executat este inferioară celei
sus-indicate. Această prevedere a fost inclusă din două considerente: prima este că
transferul se face în scop de reabilitare a condamnaţilor, ceea ce poate fi atins numai
cînd durata pedepsei care mai trebuie să fie executată, este destul de lungă. Al doilea
motiv este că transferul condamnaţilor este o procedură costisitoare, şi de aceea
177
cheltuielile suportate de către statele implicate trebuie să fie proporţionale scopului de
atins, ceea ce exclude transferul cînd condamnatul deja a executat o mare parte din
pedeapsa. Ca excepţie, statele pot să facă o abatere de la această prevedere cînd, de
exemplu, efectuarea transferului nu implică cheltuieli mari între statele învecinate, sau
cînd prospectele de reabilitare sunt bune chiar necătînd la o durată mică a pedepsei
rămase de executat. Tratatul bilateral cu Romînia la art. 85 tocmai permite transferul
condamnaţilor în cazuri excepţionale cînd durata pedepsei rămase de executat este mai
mică de 6 luni.
c) transferul trebuie consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în
raport cu vârsta sau starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state
consideră necesar, de către reprezentantul persoanei; consimţământul este elementul de
bază al mecanismului de transfer care reiese din scopul primordial al convenţiei de a
facilita reabilitarea condamnaţilor: transferarea condamnatului fără acordul lui ar avea
efectele contrare în ceea ce priveşte reabilitarea.
d) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să
constituie o infracţiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să
constituie astfel de infracţiune dacă ar fi survenit pe teritoriul său; adică se stabileşte
principiul dublei incriminări. Nu este necesar ca infracţiunea să fie aceeaşi conform
ambelor legislaţii a statului de condamnare şi a celui de executare. Pot fi diferenţe în
formularea şi clasificarea legală a infracţiunii. Ideea principală este că elementele
esenţiale constitutive ale infracţiunii trebuie să fie comparabile potrivit legislaţiei
acestor state.
e) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să dea consimţămîntul
asupra acestei transferări.
Consimţămîntul condamnatului, sau, după caz a reprezentantului lui legal şi a
astatelor de condamnare şi de executare este o condiţie de bază pentru efectuarea
transferului. Totodată sunt cazuri cînd consimţămîntul inculpatului nu se cere.
Acestea sunt cazurile în care persoana în privinţa căreia a fost adoptată sentinţa a
evadat din statul în care a fost pronunţată sentinţa sau este subiectul unui ordin de
expulzare sau deportare a cesteia.
Articolul 553. Comunicarea de informaţii
Obligaţia de a–i explica dreptul condamnatului străin de a fi transferat îi
revine instanţei naţionale. Această obligaţie este prevăzută în art. 395 alin. (5)
conform căruia dispozitivul sentinţei de condamnare a unui cetăţean străin sau apatrid
cu reşedinţă permanentă în alt stat trebuie să conţină şi explicaţii asupra dreptului
acestuia de a cere transferarea în statul de reşedinţă.
Dacă condamnatul şi-a exprimat pe lângă statul de condamnare dorinţa de a
fi transferat acest stat prin intermediul Ministerului Justiţiei trebuie să informeze
despre aceasta statul de executare cât mai curând posibil după rămânerea definitivă a
hotărîrii.
Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi
transferat, statul de condamnare comunică acestui stat, la cererea ultimului, informaţii
privind numele, data şi locul naşterii condamnatului; dacă este cazul, adresa lui în
statul de executare; o prezentare a faptelor care au atras condamnarea; natura, durata
pedepsei şi data începerii executării acesteia.
Orice hotărîre luată pe marginea unei cereri de transfer a persoanei
condamnate trebuie să fie adusă la cunoştinţa persoanei transferul căreia se solicită.
Articolul 554. Cererea de transferare, documentele anexe şi răspunsul la ele
Orice cerere de transfer urmează a fi depusă în scris şi însoţită de
documentele menţionate în articolul comentat. Cererea poate fi depusă de către
persoana condamnată, de reprezentantul ei sau de rude la Ministerul Justiţiei a statului
de condamnare sau a statului de executare. Dacă cererea vine din partea unuia din
aceste două state ea se declară de către Ministrul Justiţiei al statului respectiv.
Cererea declarată de condamnat sau rude adresată Ministrului Justiţiei
statului de condamnare va fi soluţionată de către acesta şi dacă el consimte transferul,
adresează deja din numele său cerere de transfer a condamnatului către Ministrul
Justiţiei statului de executare cu anexarea tuturor cererilor parvenite şi documentele
menţionate. Dacă Ministrul Justiţiei nu acceptă transferul, el va informa despre
aceasta solicitanţii.
În statul de executare cererea se soluţionează în primul rînd de către
Ministrul Justiţiei şi dacă acesta consideră că cererea poate fi acceptată o va adresa
prin demers instanţei competente pentru soluţionare, dacă nu va accepta transferul,
Ministrul Justiţiei va informa despre aceasta Ministrul Justiţiei statului de
condamnare.
La soluţionarea cererii de transfer de către instanţa de judecată din statul de
executare, instanţa se va expune dacă acceptă sau nu transferul şi în caz de acceptare
va indica modalitatea de executare a sentinţei: prin continuare a executării sentinţei
statului de condamnare sau prin schimbarea condamnării.
Articolul 555. Consimţămîntul pentru transfer
178
 Condamnatul trebuie să dea consimţămîntul la transfer indiferent de
la cine a parvenit cererea pentru transfer. Statul de condamnare va proceda în aşa fel
încât persoana care trebuie să-şi dea consimţământul la transfer să o facă de bună voie
şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din acesta.
Procedura de verificare a consimţămîntului condamnatului este guvernată de
legea statului de condamnare. Statul de condamnare trebuie să dea statului de
executare posibilitatea să verifice că acest consimţământ a fost dat în condiţiile sus
indicate. Convenţia concretizează că verificarea se va efectua prin intermediul unui
consul sau al altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare.
Dat fiind că transferul în toate cazurile se va face doar cu consimămîntul
persoanei condamnate, înainte de a da consimţămîntul acesteia urmează să i se explice
că ea nu va beneficia de regula specialităţii, care o protejează de urmărire ori
condamnare sau deţinere pentru infracţiuni pe care le-a săvîrţit pînă la transfer în
statul de executare.
Articolul 556. Soluţionarea cererii de transferare
Procedura de soluţionare a cererii de transfer se reglementează de prevederile
legale ale statului de executare. În caz de acceptare a transferului, cererea de transfer a
cetăţenilor Republicii Moldova condamnaţi în altă ţară se transmite de către Ministrul
Justiţiei cu demersul său pentru soluţionare la instanţa egală în grad cu instanţa
statului de condamnare.
În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă
egală în grad cu judecătoria, demersul Ministrului justiţiei şi cererea de transferare
se adresează judecătoriei în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar
dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu curtea de apel, cererea şi
demersul respectiv se adresează Curţii de Apel Chişinău.
Demersul Ministrului Justiţiei se soluţionează în şedinţă de judecătorul de
instrucţie în lipsa persoanei condamnate, dacă ea se află în statul de condamnare şi
execută pedeapsa, în modul prevăzut de prezentul cod pentru soluţionarea chestiunilor
legate de executarea pedepsei, adică în ordinea prevăzută de art. 471-472 cu
participarea reprezentantului Ministrului Justiţiei şi al apărătorului condamnatului.
Dacă condamnatul nu are apărător ales, acesta este numit din oficiu. În cadrul
soluţionării demersului privitor la transfer, judecătorul de instrucţie verifică dacă sînt
respectate condiţiile pentru transfer prevăzute de prezentul capitol, precum şi de
tratatul internaţional în temeiul căruia se solicită transferul sau de acordul de
reciprocitate.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiţiei,
se audiază explicaţia persoanei care a depus cerere, dacă ea participă la şedinţă, apoi
se cercetează materialele prezentate, după care instanţa adoptă o încheiere.
În încheiere în afară de chestiunile menţionate în articolul comentat, în caz de
admitere a demersului se indica care procedură de executare se alege: continuarea
executării sentinţei sau schimbarea condamnării.
Încheierea privitor la soluţionarea demersului de transfer poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoanele interesate, în termen de 10
zile. Recursul se judecă conform prevederilor titlului II capitolul IV secţiunea a 2-a
din Partea specială.
Articolul 557. Continuarea executării sentinţei şi schimbarea condamnării
În cazul cînd se dispune continuarea executării sentinţei statul de executare
continue să execute sancţiunea stabilită de către instanţa statului de condamnare, chiar
dacă această sancţiune a fost adaptată la legislaţia statului de executare. În această
situaţie, statul de executare este legat de natura juridică şi durata pedepsei aşa cum
rezultă ele din condamnare (art.10 alin.1 Convenţie). “Natura juridică” se referă la
tipul pedepsei în cazul în care legislaţia statului de condamnare prevede diferitele
modalităţi ale privaţiunii de libertate. “Durata” înseamnă că pedeapsa care urmează a
fi executată în statul de executare, şi în privinţa căreia acest stat poate dispune
eliberarea condiţională, corespunde mărimii pedepsei stabilite în statul de
condamnare, luând în considerare perioada deja executată în statul de condamnare
anterior transferării.
Totuşi, dacă natura juridică sau durata acestei pedepse sunt incompatibile cu
legislaţia statului de executare, sau dacă legislaţia acestui stat o impune, statul de
executare poate, prin hotărîre judiciară, să adapteze această pedeapsă la pedeapsa ori
măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi gen. Adaptare are
unele limite: această pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă, atât cât este posibil,
în ceea ce priveşte natura sa, celei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare.
Pedeapsa nu poate să agraveze prin natura sau durata sa sancţiunea pronunţată în
statul de condamnare, nici să depăşească maximul prevăzut prin legea statului de
executare (art.10 alin.2 din Convenţie).
La continuarea pedepsei, instanţa stabileşte termenul pedepsei care nu a fost
executat şi urmează a fi executat, precum şi tipul penitenciarului în care va fi
executată pedeapsa în statul de executare.
În cazul schimbării condamnări, se aplică legislaţia statului de executare. În
această situaţie instanţa care soluţionează demersul de transfer:
179
 va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează în mod
explicit sau implicit în hotărîrea pronunţată în statul de condamnare; deci, instanţa nu
va putea aprecia într-un alt mod faptele pe care a fost bazată sentinţa. Aceasta se
aplică atât faptelor “obiective” care se referă la comiterea faptului sau urmările
acestuia, cît şi faptelor “subiective” care se referă la intenţia condamnatului. În acest
caz nu se schimbă esenţa sentinţei, ci numai sancţiunea.
 nu va putea schimba o sancţiune privativă de libertate printr-o sancţiune
pecuniară (bănească); aceasta nu exclude aplicarea celorlalte sancţiuni non - privative
de libertate.
 va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată
de către condamnat, inclusiv detenţia anterioară condamnării, sau detenţia în perioada
tranzitului;
 nu va agrava situaţia penală a condamnatului. Această cerinţă se referă nu numai
la durata pedepsei, dar şi la natura sancţiunii de executat.
 nu va fi legată de limita inferioară (minimă) a sancţiunii eventual prevăzute de
legislaţia sa pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite. Această prevedere
înseamnă că acest stat poate să nu respecte acest minim şi poate executa sancţiunea
impusă de statul de executare chiar dacă aceasta sancţiunea este mai mică decât
minimum stipulat în legislaţia sa.
 dacă categoria sau durata pedepsei pronunţate în statul de condamnare nu
corespunde Codului penal al Republicii Moldova, instanţa de judecată, o poate
adapta la pedeapsa prevăzută de legea naţională pentru infracţiuni de aceeaşi
categorie. Această pedeapsă trebuie să fie cît mai adecvată pedepsei aplicate prin
hotărîrea statului de condamnare. Prin natura sau prin durata sa, această pedeapsă
nu poate fi mai aspră decît cea pronunţată în statul de condamnare şi nici să
depăşească limita maximă prevăzută de legea naţională.
Deci în încheierea de schimbare a condamnării, instanţa va indica:
- încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnat, în baza Codului penal
a Republicii Moldova care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu acea
comisă de condamnat;
- categoria şi termenul pedepsei principale şi complementare stabilite, termenul de
pedeapsă care urmează să fie executat în Republica Moldova, tipul
penitenciarului şi modul de reparare a prejudiciului în cazul acţiunii civile.
Instanţa va dispune deducerea din durata pedepsei stabilite de instanţa
naţională a părţii din pedeapsă care a fost executată în statul de condamnare, dacă
pedepsele sînt de aceeaşi categorie. În cazul în care instanţa naţională va stabili o
altă categorie de pedeapsă decît cea aplicată prin hotărîrea statului de condamnare,
la determinarea categoriei şi duratei ei se va ţine cont de partea din pedeapsa
executată.
Pedeapsa complementară pronunţată prin hotărîrea instanţei statului de
condamnare se execută în măsura în care este prevăzută de legea Republicii Moldova
şi nu a fost executată în statul de condamnare.
Necătînd la faptul că numai statul de executare va fi în continuare responsabil
pentru executarea pedepsei, graţierea, amnistia sau comutarea pedepsei poate fi
acordată atît de statul de executare cît şi de statul de condamnare în conformitate cu
Constituţia sa sau cu celelalte reglementări juridice ale sale (art.12 din Convenţie).
În caz de casare sau modificare a sentinţei statului de condamnare, precum şi
de aplicare a actului de amnistie sau graţiere adoptat de statul de condamnare cu privire
la persoana care execută pedeapsa în Republica Moldova, chestiunile privind
executarea sentinţei revăzute precum şi a aplicării amnistiei sau graţierii se
soluţionează în condiţiile prezentului articol
Secţiunea a 4-a
Recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine
Articolul 558. Cazuri şi condiţii de recunoaştere a hotărîrilor penale
În doctrina dreptului internaţional şi în practica relaţiilor dintre state este general
acceptat că acţiunea hotărîrii judecătoreşti penale este limitată de frontierele statului,
instanţa căruia a pronunţat-o. Totuşi, înfăptuirea justiţiei penale în mod complet şi
eficace nu ar fi posibilă dacă efectele hotărîrii penale s-ar resfrînge numai asupra
teritoriului statului unde au fost pronunţate. De aceea există această importantă formă
de asistenţă internaţională penală în prezent acceptată atît în doctrina cît şi în
legislaţiile multor state. Potrivit concepţiei bazate pe principiul suveranităţii, statul
solicitat să recunoască o hotărîre penală străină este singurul în drept să decidă asupra
acestei recunoaşteri, stabilind prin dispoziţiile legilor naţionale cazurile şi condiţiile
recunoaşterii.
Recunoaşterea hotărîrii penale a unui stat străin este pasibilă dacă există
tratate speciale sau pe baza reciprocitate, şi în cazurile cînd are loc recunoaşterea pe
baza reciprocitate, urmează a fi respectate aceleaşi condiţii, care se prevăd de obicei în
acordurile internaţionale.
Condiţiile de recunoaştere a unei hotărîri penale străine se reglementează de
Convenţia privind valoarea internaţională a hotătîtilor represive străine din 28 mai
1979, semnată de Republica Moldova la 27 iunie 2001, dar cu regret încă nu a fost
ratificată şi nu este în vigoare pentru ţara noastră. Tratatele internaţionale de asistenţă
juridică în materie penală la care este parte Republica Moldova, şi anume Convenţia
180
CSI, tratate bilaterale cu România, Rusia, Lituania, Letonia şi Ucraina 1 prevăd
recunoaşterea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti în cauzele penale doar referitor la
compartimentul restituirii prejudiciilor de pe urma infracţiunii.
Luînd în consideraţie tendinţele actuale de integrare a Republicii Moldova în
Comunitatea europeană, reglementarea procesuală a recunoaşterii va fi examinată din
punct de vedere a Convenţiei privind valoarea internaţională a hotătîtilor represive
străine. Pentru a fi recunoscută orice hotărîre penală străină trebuie să le îndeplinească
următoarele condiţii:
 hotărîrea trebuie să fie definitiva potrivit legii de procedură penală a statului de
origine.
 hotărîrea poate fi recunoscută numai în măsura în care dispoziţiile sale nu
contravin ordinii publice a statului solicitat de a recunoaşte hotărîrea, care reiese din
normele juridice, etice şi de convieţuire ale acestui stat.
 hotărîrea trebuie să fie dată cu respectul principiilor fundamentale unanim admise
de legile de procedură penală ale majorităţii statelor. Această condiţie face parte din
sfera garanţiilor juridice prevăzute în convenţiile internaţionale privitoare la drepturile
omului.
 hotărîrea trebuie să fie pronunţată de o instanţă competentă;
 hotărîrea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale
Dacă recunoaşterea solicitată este legată de executarea pedepsei Convenţia sus
numită adaugă şi condiţiile ca fapta să fie considerată ca fiind o infracţiune, dacă ea ar
fi fost comisă pe teritoriul statului de executare, şi faţă de persoana vinovată ar fi
aplicată pedeapsa (art.4, p.1).
Statul de condamnare nu poate cere de la altă parte contractantă executarea
pedepsei dacă nu este îndeplinită o singură sau mai multe din următoarele condiţii
(art.5):
a) condamnatul locuieşte permanent în acest alt stat;
b) un alt stat este statul de origine a condamnatului şi există declaraţia acestui stat
privind posibilitatea executării pedepsei pe teritoriul lui;
c) executarea pedepsei în acest alt stat este mai favorabilă pentru reeducarea socială
a condamnatului;
d) se are în vedere privaţiune de libertate, care poate fi executată într-un alt stat în
legătură cu ispăşirea unei alte pedepse de privaţiune de libertate, pe care
condamnatul o ispăşeşte sau trebuie s-o ispăşească în acest stat;
1
e) dacă statul de condamnare consideră că executarea pedepsei nu poate fi asigurată
chiar dacă acest stat va cere extrădarea condamnatului şi că celălalt stat poate
asigura executarea pedepsei.
Art. 6 din Convenţie prevede şi cazurile în care statul solicitat poate refuza
recunoaşterea hotărîrii pentru a fi executată:
1. executarea pedepsei ar contravine principiilor de bază a sistemului de drept a
statului solicitat;
2. executarea ar contravine obligaţiilor internaţionale a statului solicitat;
3. fapta respectivă constituie obiectul urmăririi judiciare în statul solicitat sau dacă
acest stat ia decizia de a porni urmărire judiciară;
4. organele competente ale statului solicitat au luat hotărîre de a nu porni urmărire
penală sau de a înceta urmărirea pentru fapta dată;
5. statul solicitat consideră că fapta, în legătura cu care este pronunţată sentinţa, are
un caracter politic sau pur militar;
6. fapta a fost comisă în afară teritoriului statului solicitat;
7. statul solicitat consideră că sunt destule motive să conchidă că asupra pedepsei au
influenţat considerentele de rasă, religie, naţionalitate sau opinie publică;
8. din cauza vârstei la momentul comiterii faptei condamnatul n-ar fi putut fi supus
urmăririi judiciare în statul solicitat;
9. cînd şi în acea măsură în care sentinţa lezează drepturile persoanei.
10. pedeapsa nu poate fi executată din cauza expirării termenului de prescripţie
conform legislaţiei statului solicitat;
11. statul solicitat nu poate asigura executarea pedepsei;
12. statul solicitat consideră că statul solicitant poate el însuşi asigura executarea
pedepsei;
13. cererea de executare este bazată numai pe opinia că executarea pedepsei în acest
alt stat ar fi mai favorabilă pentru reeducarea socială a condamnatului;
Demersul privind recunoaşterea hotărîrii străine se înaintează de către
Ministrul Justiţiei sau de Procurorului General şi în el urmează a fi argumentate
motivele care condiţionează recunoaşterea hotărîrii respective.
Articolul 559. Procedura de recunoaştere a hotărîrilor instanţelor străine
Demersul privind recunoaşterea hotărîrii străine se înaintează de către Ministrul
Justiţiei sau de Procurorului General şi în el urmează a fi argumentate motivele care
condiţionează recunoaşterea hotărîrii respective. Demersul se declară la instanţa
judecătorească egală în grad cu instanţa statului de condamnare, a cărei hotărîre
urmează să fie recunoscută. În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este
181
adoptată de o instanţă egală în grad cu judecătoria, demersul Ministrului
Justiţiei sau al Procurorului General se soluţionează de către judecătoria în raza
teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului de
condamnare este egală în grad cu curtea de apel, demersul se soluţionează de către
Curtea de Apel Chişinău.
La soluţionarea demersului participă reprezentantul Ministrului Justiţiei sau,
după caz, al Procurorului General, persoana în privinţa căreia se solicită
recunoaşterea hotărîrii şi apărătorul acesteia. Dacă persoana în cauză nu are apărător
ales, ea se asigură cu apărător din oficiu. Persoanei respective şi apărătorului ei i se
oferă posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele anexate la demers şi de a-şi
pregăti apărarea. Dacă persoana nu cunoaşte limba în care au fost întocmite
documentele anexate la demers, ea este asigurată cu interpret.
Demersul Ministrului Justiţiei sau, după caz, al procurorului General se
soluţionează în şedinţă de judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de prezentul cod
pentru soluţionarea chestiunilor legate de executarea pedepsei, adică în ordinea
prevăzută de art. 471-472 cu participarea obligatorie a reprezentantului instituţiei care
a înaintat demersul. În cadrul soluţionării demersului privitor la recunoaştere a
hotărîrii penale străine, judecătorul de instrucţie verifică dacă sînt respectate
condiţiile pentru recunoaştere prevăzute de prezentul capitol, precum şi de tratatul
internaţional în temeiul căruia se solicită transferul sau de acordul de reciprocitate.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiţiei
sau al Procuraturii Generale, se audiază explicaţia persoanei în privinţa căreia a fost
depus demersul, apoi se cercetează materialele prezentate, după care instanţa adoptă o
încheiere privind admiterea sau respingerea demersului.
În cazul în care pedeapsa solicitată de către instanţa străină nu a fost
executată sau a fost executată numai în parte şi recunoaşterea hotărîrii se solicită
pentru a executa pedeapsa instanţa substituie pedeapsa neexecutată sau restul
pedepsei cu o pedeapsă respectivă potrivit prevederilor art.557 alin.(1) pct.1).
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se
efectuează potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti
civile străine prevăzute de legislaţia naţională, de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte

182