Tortura, tratament inumat sau degradant (art.

166 prim)
Conform Convenției ONU împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau
degradante (CAT), adoptată în 1984, prin termenul „tortură” se desemnează „orice act prin
care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică
sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă,
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-
a comis sau este banuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe
persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci
când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice
sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.
Definiţia torturii, care poate fi delimitată din conţinutul articolului 1661 alin. (3) din Codul
penal al Republicii Moldova[2], este practic identică cu cea pe care o oferă CAT. Tehnica
legislativă din articolul respectiv, de asemenea, reflectă distincţia dintre tortură şi alte forme de
tratament inuman sau degradant. Tortura este plasată într-un alineat separat şi este apreciată ca
fiind o formă gravă a relelor tratamente, iar pedeapsa penală aplicabilă pentru tortură este
considerabil mai mare decât pentru tratamentele inumane sau degradante.
Suplimentar, atragem atenţia că Tortura întotdeauna se aplică INTENŢIONAT
Un criteriu suplimentar pentru aprecierea unor rele tratamente ca fiind tortură, poate constitui
scopul aplicării acestora, în special, când este vorba despre rele tratamente exercitate cu scopul
obţinerii din partea victimei a declaraţiilor de recunoaştere a vinovăţiei. Cu toate acestea, chiar
dacă violenţa cauzată a avut drept scop determinarea victimei de a depune mărturii, însă
intensitatea suferinţelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca
tortură, dar tratament inuman sau degradant.

Intensitatea suferinţelor cauzate victimei torturii va fi determinată în dependenţă de toate

circumstanţele relevante, cu luarea în consideraţie a diferitor aspecte obiective şi subiective,
precum:

- frecvenţa, puterea şi specificul loviturilor. De exemplu, lovirea tălpilor (practică numită falaka)
este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă (Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93,
ECHR 2000-VII);

- obiectele folosite de torţionari, de exemplu, plasarea obiectelor ascuţite sub unghii (Lenev v.
Bulgaria, no. 41452/07, 4 December 2012);

- metodele aplicării violenţei şi relelor tratamente, precum sunt suspendarea victimei de mâinile
legate la spate („spânzurătoare palestiniană” întâlnită în speţa Aksoy v. Turkey, 18 December
1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI), electrocutarea victimei (Buzilov v.
Moldova, no. 28653/05, 23 June 2009);

- durata relelor tratamente - în cauza Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no.
48787/99, ECHR 2004-VII, durata îndelungată a relelor tratamente faţă de dl Ilaşcu şi dl Ivanţoc
a constituit unul din motivele ce au determinat Curtea Europeană să le califice drept tortură;

- consecinţele relelor tratamente asupra sănătăţii fizice şi psihice a victimei (de exemplu,
invaliditatea rezultată din maltratare - Gurgurov v. Moldova, no. 7045/08, 16 June 2009, precum
şi Savin v. Ukraine, no. 34725/08, 16 February 201);
- sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (Peers v. Greece, no. 28524/95, ECHR 2001-III);

- caracterul deosebit de ticălos şi cinic al comportamentului torţionarilor faţă de victimă, cum ar

fi violul unei fete tinere de către agenţii statului, în perioada aflării ei în custodia acestora (Aydın
v. Turkey, 25 September 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI) sau maniera
efectuării alimentării forţate a deţinutului, nefiind determinată de motive medicale valabile,
însoţită de durere fizică şi umilire (Ciorap v. Moldova, no. 12066/02, 19 June 2007);

- altele.

TRATAMENTUL INUMAN

Se consideră tratamente inumane actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe
fizice şi morale. După cum se poate observa, această definiţie este una destul de cuprinzătoare,
fapt ce se datorează unui câmp foarte vast de aplicare a prevederilor legale privind interzicerea
torturii şi tratamentelor inumane sau degradante. Formele pe care le pot lua tratamentele
inumane sunt atât de variate, încât orice încercare de a oferi o definiţie exactă ar risca să excludă
anumite comportamente sau situaţii care pot fi apreciate ca atare. Cert este că tratamentul inuman
trebuie să depăşească nivelul minim de severitate despre care s-a scris mai sus. Totodată,
tratamentul inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferinţe de intensitate suficient de
gravă ca ele să poată fi calificate drept tortură. Altfel spus, tratamentele inumane sunt acele rele
tratamente ce atentează la integritatea fizică şi morală a persoanei, dar care se manifestă într-o
formă mai puţin gravă ca tortura.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevă următoarele forme de tratament

inuman (evident lista nu este şi nici nu poate fi exhaustivă):
-       maltratarea (aplicarea loviturilor) şi alte forme de violenţă fizică;
-       excesul de forţă la reţinerea persoanei sau, în alte circumstanţe, în cazul în care aplicarea
violenţei este permisă de lege, dar forţa la care se recurge este vădit neproporţională situaţiei
(Rehbock v. Slovenia, no. 29462/95, ECHR 2000-XII, Victor Savitchi v. Moldova, no. 81/04, 17
June 2008);
-       condiţiile neadecvate de detenţie (Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 September 2005);
-       neacordarea asistenţei medicale de bază şi lipsa unei asistenţe medicale corespunzătoare
persoanelor deţinute (Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 March 2009). Uneori, însăşi
starea de sănătate a persoanei este incompatibilă cu detenţia provizorie. De exemplu, epilepsia
care se manifestă în crize convulsive frecvente poate impune un tratament special, dar care nu
este disponibil în instituţia de detenţie. Întârzierea nejustificată de transferare în instituţie
specializată şi neacordarea asistenţei medicale specifice poate constitui tratament inuman (Oprea
v. Moldova, no. 38055/06, 21 December 2010);
-       lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, acţiune care poate fi privită ca o
continuare a maltratării deja aplicate (Levinţa v. Moldova, no. 17332/03, 16 December 2008);
-       detenţia ilegală într-o instituţie psihiatrică şi supunerea tratamentului psihiatric forţat, în mod
arbitrar, în lipsa necesităţii medicale de administrare a unui asemenea tratament (Gorobet v.
Moldova, no. 30951/10, 11 October 2011);
-       ignorarea îndelungată a alegaţiilor reclamantei care susţine că fiul său a fost răpit în prezenţa
sa, lipsa investigaţiei adecvate a incidentului şi a informaţiei despre evoluţia cercetării (Kurt v.
Turkey, 25 May 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III);
-       forţarea persoanei să vomite nu din raţiuni terapeutice, dar cu scopul de a obţine mijloace de
probă pe care autorităţile ar fi putut să le obţină prin recurgerea la alte metode mai puţin abuzive
(Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, ECHR 2006-IX);
-       distrugerea prin incendiere a locuinţei şi bunurilor din interior a persoanei de vârstă înaintată
(70 de ani), în prezenţa ei, în cumul cu lăsarea ei fără adăpost şi suport, cu obligarea de a părăsi
satul şi comunitatea în care şi-a petrecut întreaga viaţă (Dulaş v. Turkey, no. 25801/94, 30
January 2001);
-       extrădarea sau expulzarea persoanei în ţara în care este un risc sporit să fie supus unui
tratament inuman sau degradant. În speţa Soering v. the United Kingdom, 7 July 1989, Series A
no. 161, cu referire la extrădarea reclamantului în SUA, unde exista riscul ca acestuia să i se
aplice pedeapsa cu moartea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că însuşi
petrecerea unei perioade lungi de timp în aşteptarea execuţiei, adică în „rândul morţii”, se
consideră tratament inuman şi degradant. La fel, expulzarea în ţara în care persistă riscul de
executare a unei pedepse cu moartea, stabilite în cadrul unui proces judiciar arbitrar, este
contrară dreptului la viaţă şi de a nu fi supus tratamentului inuman sau degradant. (Bader and
Kanbor v. Sweden, no. 13284/04, ECHR 2005-XI)

TRATAMENTUL DEGRADANT

Potrivit unor autori, tratamentul degradant se plasează cel mai jos pe „scara” violărilor articolului
3 al CEDO.[3] Adică, dintre formele de rele tratamente, tratamentul degradant se consideră mai
puţin grav decât tortura şi tratamentul inuman.

Tratamentul degradant atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente

de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi să înjosească victima, să o
devalorizeze de esenţa sa de fiinţă umană; înfrânge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o
determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.

Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca

fiind degradant, or înjosirea victimei are loc în prezenţa altor persoane (Raninen v. Finland, 16
December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII). Totuşi caracterul public al
tratamentului nu este obligatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că un
tratament va rămâne a fi degradant chiar dacă elementul public lipseşte, fiind „suficient ca
victima să se simtă înjosită în ochii proprii” (Tyrer v. the United Kingdom, 25 April 1978, Series
A no.26

În mod similar, caracterul intenţionat al tratamentului se va lua în consideraţie, însă acesta nu

este absolut necesar pentru ca un tratament să fie plasat în categoria celor degradante. În speţa
Peers v. Greece, la care s-a făcut referinţă mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a
convins de lipsa premeditării autorităţilor în a înjosi reclamantul, însă omisiunea lor de a lua
măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie ale reclamantului oricum a fost calificată ca
tratament degradant.

Alte exemple de tratamente degradante prezintă situaţiile următoare:

     desfăşurarea percheziţiei corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei,
atingerea organelor ei genitale şi a alimentaţiei acesteia (Valašinas v. Lithuania, no. 44558/98,
ECHR 2001-VIII);
     plasarea persoanei încătuşate într-o cuşcă de metal pe parcursul şedinţelor de judecată (Ashot
Harutyunyan v. Armenia, no. 34334/04, 15 June 2010), precum şi când, în circumstanţe similare,
asistenţa medicală, cum ar fi măsurarea tensiunii arteriale, este acordată printre gratiile cuştii, în
faţa publicului (Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 October 2005);
     expunerea persoanei încătușate în timpul şedinţelor de judecată publice, fără ca o astfel de
măsură să fie necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securităţii şi ordinii publice sau
administrarea corespunzătoare a justiției (Gorodnitchev v. Russia, no. 52058/99, 24 May 2007);
     recrutarea și menținerea reclamantului în vărstă de 71 de ani în serviciul militar în termen,
inclusiv cu obligarea de a participa la antrenamente şi exerciţii militare alături de alţi recruţi cu
mult mai tineri (Taştan v. Turkey, no. 63748/00, 4 March 2008).

În final, este important de a menţiona că interdicţia torturii, tratamentelor inumane şi degradante,

nu se limitează doar la actele comise de persoane care exercită funcţii ale statului. Personalitatea
umană beneficiază de protecţia acestor prevederi şi în cazurile când persoanele terţe (private)
atentează la integritatea sa fizică şi psihică. În aceste cazuri, statului îi revin obligaţiile pozitive
de a întreprinde măsurile necesare pentru identificarea şi pedepsirea celor care au aplicat rele
tratamente faţă de victimă.