Unitatea de învăţare 5.

Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi

altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante (art. 3 din
Convenţie si art.4 din Carta drepturilor fundamentale a UE)

Cuprins
5.1. Introducere.............................................................................................................65
5.2. Competenţe.............................................................................................................65
5.3. Definiție, conținut, caractere juridice, obligațiile statelor...................................66
5.4. Tortura, tratamentele și pedepsele inumane și degradante .................................67
5.5. Rezumat..............................................................................................................72
5.6. Test de evaluare..................................................................................................74

5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 a cursului destinat disciplinei Protecția juridică a
drepturilor omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele referitoare
la art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. De asemenea cursanţii
vor fi familiarizaţi cu noțiunile de tortură, tratamente inumane și degradante, cu
diferențele dintre acestea. Totodată, vor cunoaște care sunt obligațiile statelor din
perspectiva art. 3.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 5 va permite studentului:
 Să cunoască conținutul art. 3 dn Convenția europeană a drepturilor
omului;
 Să definească noțiunile de tortură, tratamente și pedepse inumane și
degradante
 Să prezinte situații/exemple în care art. 3 din Convenție este încălcat;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

 5.3. DEFINIȚIE, CONȚINUT, CARACTERE JURIDICE, OBLIGAȚIILE
STATELOR

5.3.1. Definiție, conținut și caracter juridic

Prejudicierea integrităţii fizice şi mentale a unei persoane prin tortură, tratamente sau
pedepse inumane sau degradante este interzisă prin Articolul 3 al Conventiei europene a
drepturilor omului, potrivit cu care, „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante”.
Textul se regaseste integral preluat in art.4 din Carta drepturilor fundamentale a UE.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul
1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când Curtea a statuat că interdicţia torturii şi
a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante constituie „una din valorile
fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei
împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar această garanţie este un
drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut
inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi
sistemelor sociale moderne şi nu poate suferi nici o restrângere sau derogare.
Jurisprudenţa în materie a fostei Comisii şi Curţii europene a impus, ca un criteriu
determinant pentru aplicabilitatea articolului 3, gradul de gravitate aferent suferinţelor
provocate.
In Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, asa cum am aratat mai sus,
interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante se gaseste
reglementata in art.4, textul fiind foarte asemanator, aproape identic (mici diferente de topica
la traducere, cu acela din art.3 din CEDO.
Caracterul absolut al Art. 3
Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre valorile
fundamentale pentru a descrie o societate democratica. Aceasta înseamnă că articolul 3 nu
poate fi încălcat nici chiar în cazuri extreme.

5.3.2. Obligaţiile statelor privind protecţia împotriva torturii şi a

tratamentelor inumane sau degradante

Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la

provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante. În determinarea respectării
acestei obligaţii negative, Curtea a arătat că statul poate fi considerat responsabil şi pentru
actele comise de agenţii săi în afara atribuţiilor lor oficiale (acte ultra vires).
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică
a individului împotriva relelor tratamente aplicate de per soane private. Statul este, de
asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente săvârşite de
particulari.
 O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale eficiente
atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această natură de către
agenţi oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a statelor.
Curtea a precizat această obligaţie a statului, arătând că dreptul de a cere examinarea de către
un medic ales de deţinut reprezintă o garanţie fundamentală pentru asigurarea prevenirii
relelor tratamente în locul de detenţie.

Prezentați obligațiile statelor din persectiva art. 3 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

Să ne reamintim...
Articolul 3 al Conventiei europene a drepturilor omului - „Nimeni nu poate fi
supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse
inumane sau degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în anul 1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când
Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante constituie „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice
care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a
persoanei împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar
această garanţie este un drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar
demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile
comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu poate
suferi nici o restrângere sau derogare.
Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre
valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul
3 nu poate fi încălcat nici chiar în cazuri extreme.
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de
la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante.
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia
juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private.Statul
este, de asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente
săvârşite de particulari.
O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale
eficiente atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această
natură de către agenţi oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a
statelor.
 5.1. TORTURA, TRATAMENTELE ȘI PEDEPSELE INUMANE ȘI
DEGRADANTE

5.1.1. Tortura

„Tortura este un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferinţe foarte grave şi

crude”, a statuat Curtea Europeana în cauza Irlanda c. Regatului Unit. Comisia Europeană a
stabilit că tortura este „o formă agravată de tratament inuman, ce are un scop, cum ar fi
obţinerea de informaţii sau mărturisiri sau aplicarea unei pedepse”. Comisia Europeană
(devenita ulterior Curtea Europeana) a enunţat, astfel, principalele trei elemente ale torturii:
- intensitatea suferinţei,
- intenţia,
- scopul determinat.
De altfel, şi definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde aceste trei elemente:
- tortura este un act prin care se produc suferinţe puternice, fizice sau psihice,
- sunt în mod intenţionat provocate unei persoane de către un agent al forţei publice
sau la instigarea acestuia,
- într-un scop determinat (mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind tortura și
tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte, tortura este o
suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai
multe persoane acționând în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să
dezvăluie informații, să facă confesiuni sau pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Dacă nu există un scop,
atunci, conform definiției, nu este tortură. Există multe motive pentru a tortura și acestea
variază în funcție de caz.
Câteva din scopurile torturii sunt următoarele:
1. obținerea de informații: după arestare, o persoană este adesea supusă torturii în
scopul de a se obține informații cu privire la activitățile desfășurate și despre persoanele și
organizațiile cu care a avut contact.
2. obţinerea unei confesiuni: torționarul torturează victima în scopul obținerii
recunoașterii crimei. Victima este forțată să semneze o declarație scrisă în care aceasta afirmă
ca a comis crima. Frecvent, victimele semnează declarația, indiferent dacă au comis sau nu
crima, cu scopul de a evita tortura.
3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte persoane: uneori victimele sunt
forțate să semneze o declarație prin care incriminează alte persoane. În urma acestor
confesiuni, torționarii pot aresta oamenii pe care ei îi caută, urmând ca apoi să îi tortureze.
4. răzbunarea: motivul răzbunării este de asemenea valabil pentru a tortura. Uneori,
torționarul se răzbună nu doar pe individul în cauză, ci și membrii familiei acestuia și pe rude.
5. pentru a răspândi teroare în comunitate: acest lucru are loc de obicei într-un regim
dictatorial.
Asociația medicala mondiala a evidentiat ca din experientele istorice examinate a
rezultat faptul ca oricine îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului este torturat fără
milă. Victima ajunge in situatia de a fi ucisă, dar si in ipoteza de a fi trimisă înapoi în
comunitate cu semne fizice și psihice ale torturii, pentru a induce temeri majore in constiinta
publica din comunitatea respective vizata de aceste metode ilegale. Acest lucru generează
teroare în rândul comunității și nimeni nu mai îndrăznește să ridice vocea împotriva
regimului. Asta se întâmplă de asemenea într-o comunitate dintr-o societate de tip feudal, cu
modele organizatorice suspendate in timp.
6. pentru distrugerea personalității: există mereu oameni înzestrați cu calități de lider în
fiecare societate. Asociația medicala mondiala a mai sustinut ca acești oameni au puterea să
ridice vocea împotriva regimurilor dictatoriale și să mobilizeze oamenii să se ridice împotriva
acestuia. Aceste persoane sunt identificate, arestate și torturate în așa fel încât ei devin "morți
vii". Comportamentul, gândurile și sentimentele sunt schimbate total. Are loc o pierdere a
încrederii în sine și un simț al neputinței, al lipsei speranței și al nonvalorii propria, care de
regula dezarmeaza liderii de acest fel.

5.1.2. Tratamente şi pedepse inumane

Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice de o

intensitate deosebită.
În practică, au fost considerate tratamente inumane:
- interogatoriile „aprofundate”,
- ameninţarea cu tortura,
- violenţa fizică extremă,
- detenţia unei persoane în condiţii inumane,
- deportarea sau extrădarea unei persoane într-o ţară unde riscă să suporte astfel de
tratamente.
Pentru a antrena răspunderea statului, CEDO a retinut ca acestea trebuie să se
caracterizeze nu numai printr-o repetare a unor acte contrare Convenţiei, ci şi printr-o tolerare
la nivel oficial a acestor acte.

Violenţele săvârşite de forţele de poliţie.

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), o serie de practici - numite şi cele cinci
tehnici - ale forţelor poliţieneşti britanice au fost considerate tratamente inumane.
Aceste practici au fost:
a) statul în picioare lângă perete sau forţarea deţinuţilor arestati preventiv să rămână
sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse
deasupra capului şi cu picioarele depărtate;
b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi obligarea lor de
a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor;
c) ţinerea deţinuţilor, în timpul interogatoriilor sau intre acestea, într-o încăpere cu un
zgomot continuu, tare şi şuierător;
d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor sau intre acestea;
e) privarea de mâncare şi băutură, infometarea continua, eventual pe reprize.
 Tratamentul deţinuţilor şi bolnavilor.
Convenţia nu conţine nicio dispoziţie specifică în privinţa tratamentului persoanelor
deţinute. Totuşi, fosta Comisie a arătat încă din 1962 că detenţia nu poate lipsi persoana
deţinuta de drepturile garantate prin articolul 3 al Convenţiei.
Este recunoscut astfel dreptul deţinutului la condiţii de detenţie care să nu constituie
tratamente inumane sau degradante.
Fosta Comisie a stabilit că o durată excesivă a detenţiei preventive sau menţinerea în
detenţie, atunci când aceasta compromite în mod grav sănătatea reclamantului, poate constitui
un tratament inuman.
Curtea Europeană a recunoscut şi ea dreptul oricărui deţinut la condiţii de detenţie
conforme cu demnitatea umană şi de manieră a asigura că modalităţile de executare a
pedepsei să nu supună pe cel interesat la o suferinţă de o intensitate ce excede nivelul
inevitabil al suferinţei inerente detenţiei.

Detenţia (condiţiile detenţiei, maltratarea în timpul detenţiei)

Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de
libertate, recurgerea la forţa fizică, care nu era absolut necesară în raport cu
comportamentul persoanei, răneşte demnitatea umană şi este în principiu o încălcare a
drepturilor stabilite în Art. 3 din CEDO.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele însele un tratament care încalcă art. 3.
În cauza Tekin vs. Turcia, detenţia într-o încăpere întunecoasă şi friguroasă, fără
lumină, pat şi cearşafuri, la o temperatură sub zero grade, aprovizionarea fiind asigurata
numai cu mâncare şi apă, este considerată o încălcare a Art. 3, cu toate că s-a dovedit că
rudele sau cunoscuţii le aduceau deţinuţilor respectivi îmbrăcăminte suplimentară, dar
administratia locului de detinere nu transmitea mai departe acele efecte personale catre
persoanele incarcerate.
Cât priveşte condiţiile de detenţie în general, standardele minime referitoare la
cadrul general de viata carcerala trebuie să fie aceleaşi, neavand importanta relevanta
nivelul de dezvoltare a statului membru. Acestea prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru
fiecare deţinut în parte, facilităţi sanitare adecvate, îmbrăcăminte care nu este sub nici o
formă degradantă sau umilitoare, acordarea unui pat separat şi a produselor alimentare
(mâncării) cu o valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea sănătăţii şi puterii.
Acestea sunt exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar dacă
statul parat consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul propriu.
Interzicerea tratamentului degradant este aplicabil pentru toate etapele unui caz penal in
aceasta privinta.
Tratamentul străinilor. Extrădarea şi deportarea. Convenţia Europeană nu garantează
dreptul de a intra, de a rămâne sau de a se stabili pe teritoriul unui stat contractant, nu
ocroteşte dreptul de azil, dreptul de a nu fi extrădat şi nu conţine nicio dispoziţie relativă la
expulzare, cu excepţia articolului 4 al Protocolului nr. 4 care interzice expulzările colective
ale străinilor.
Curtea a extins însă protecţia oferită de articolul 3 şi asupra străinilor deveniti victime
ale unei măsuri excesive si disproportionate de extrădare, expulzare sau deportare. Astfel,
Curtea a stabilit că expulzarea sau extrădarea poate constitui ea însăşi un asemenea tratament,
dacă există motive serioase să se creadă că străinul va fi supus în ţara de destinaţie la un
asemenea tratament (ţări unde drepturile omului sunt violate în mod grosolan sau unde este
aplicată pedeapsa cu moartea).

5.1.3. Tratamente şi pedepse degradante

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui

individ în faţa altuia/altora sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei
sau conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă mai mult viaţa
cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse corporale
extrajudiciare, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii degradante de detenţie.
În cauza Tyrer c. Regatului Unit (1978), Curtea (fosta Comisie) a definit, în primul
rând, noţiunea de „pedeapsă degradantă”: „pentru ca o pedeapsă să fie degradantă şi să
încalce astfel articolul 3, umilirea sau înjosirea implicată trebuie să atingă un anumit nivel şi
trebuie, în orice caz, să fie alta decât elementele obişnuite de umilire care decurg din simplul
fapt de a fi condamnat. Aprecierea este relativă: depinde de toate circumstanţele cauzei şi, în
special, de natura şi contextul pedepsei, precum şi de modul şi metoda de executare".
În speţă, o pedeapsă corporală judiciară de 3 lovituri de nuia aplicate unui tânăr din
Insula Man şi executate de un ofiţer de poliţie, în sediul secţiei de poliţie, a fost considerată de
Curte ca fiind pedeapsă degradantă, contrară articolului 3.
Alte tratamente degradante. O altă categorie de tratamente degradante (care, dacă
ating un anumit nivel de gravitate, pot fi considerate chiar tratamente inumane) sunt:
tratamentele medicale experimentale efectuate fără consimţământul persoanei, supravegherea
constantă de către poliţie, remarcile defăimătoare (cu aspect de actiuni organizate, repetate)
ale unui reprezentant al autorităţii publice, raderea în cap a unui deţinut (intr-un context in
care nu este necesara aceasta masura din motive medicale), unele condiţii degradante de
detenţie (detalii din viata carcerala, identificate si catalogate de Curte ca fiind tratamente
degradante).
Condiţiile de detenţie „obiectiv inacceptabile” sunt considerate ca aducând atingere
demnităţii umane şi ca încălcând articolul 3: detenţia în celule lipsite de aerisire şi
supraîncălzite sau friguroase in mod evident, în celule suprapopulate (mult suprapopulate fata
de capacitatea lor de cazare), lipsa paturilor, a condiţiilor sanitare decente (lipsa grup sanitar,
lipsa acces la sursa de apa etc).

Putem afirma, în esență, că prin jurisprudența sa, Curtea distinge următoarele nivele
ale comportamentului interzis:
1. Tortura: un tratament inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte puternice şi
crude.
2. Tratament inuman: cauzarea unor suferinţe mintale şi fizice foarte puternice.
3. Tratament degradant: maltratare menită să-i trezească victimei sentimente de
teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, capabilă să o umilească şi sa o înjosească şi să ii
stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică sau morală.
Așadar, diferenţa dintre cele trei tipuri de tratament este în general una de gradaţie,
de intensitate.
 Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT) a elaborat numeroase acte
normative/recomandari în scopul protecţiei deţinuţilor împotriva torturii şi tratamentelor sau
pedepselor inumane sau degradante, acte ce acoperă diverse aspecte ale detenţiei: izolarea în
celulă, disciplina, contactul cu lumea de afară, plângeri şi proceduri de inspecţie.
O mare parte din activitatea CPT se concentrează asupra examinării condiţiilor vieţii de
zi cu zi a deţinuţilor, probleme precum cazarea, activităţile zilnice, igiena personală şi
serviciile medicale, educatie, interventie psihosociala.

Definiți tortura, prin raportare la scopurile pentru care aceasta se realizează.

Să ne reamintim...
Definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde trei elemente: tortura
este un act prin care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat
provocate unei persoane de către un agent al forţei publice sau la instigarea
acestuia, într-un scop determinat (mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind
tortura și tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte,
tortura este o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică
săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu
scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau
pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Câteva din
scopurile torturii sunt următoarele: 1. obținerea de informații, 2. obţinerea unei
confesiuni, 3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte personae, 4.
Răzbunarea, 5. pentru a răspândi teroare în comunitate, 6. pentru distrugerea
personalității.
Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice
de o intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane:
interogatoriile „aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă,
detenţia unei persoane în condiţii inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane
într-o ţară unde riscă să suporte astfel de tratamente.
Au fost considerate tratamente inumane: a) statul în picioare lângă perete sau
forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de
câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu picioarele
depărtate; b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi
obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor; c) ţinerea
deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare şi
şuierător; d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor; e)
privarea de mâncare şi băutură.
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de
libertate, recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu
comportamentul persoanei, răneşte demnitatea umană şi este în principiu o
încălcare a drepturilor stabilite în Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
Acestea prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi
sanitare adecvate, îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau
umilitoare, acordarea unui pat separat şi a produselor alimentare (mâncării) cu o
valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea sănătăţii şi puterii. Acestea sunt
exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar dacă statul dat
consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul.
Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea
gravă a unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze
împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor
degradante acoperă mai mult viaţa cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente
medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare, pedepse corporale
aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.

Rezumat
Articolul 3 al Conventiei europene a drepturilor omului - „Nimeni nu poate fi
supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse
inumane sau degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în anul 1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când
Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante constituie „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice
care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a
persoanei împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar
această garanţie este un drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar
demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile
comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu poate
suferi nici o restrângere sau derogare.
Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre
valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul
3 nu poate fi încălcat nici chiar în cazuri extreme.
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de
la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante.
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia
juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private.Statul
este, de asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente
săvârşite de particulari.
O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale
eficiente atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această
natură de către agenţi oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a
statelor.
Definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde trei elemente: tortura
este un act prin care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat
provocate unei persoane de către un agent al forţei publice sau la instigarea
acestuia, într-un scop determinat (mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind
tortura și tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte,
tortura este o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică
săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu
scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau
pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Câteva din
scopurile torturii sunt următoarele: 1. obținerea de informații, 2. obţinerea unei
confesiuni, 3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte personae, 4.
Răzbunarea, 5. pentru a răspândi teroare în comunitate, 6. pentru distrugerea
personalității.
Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice
de o intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane:
interogatoriile „aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă,
detenţia unei persoane în condiţii inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane
într-o ţară unde riscă să suporte astfel de tratamente.
Au fost considerate tratamente inumane: a) statul în picioare lângă perete sau
forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de
câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu picioarele
depărtate; b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi
obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor; c) ţinerea
deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare şi
şuierător; d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor; e)
privarea de mâncare şi băutură.
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de
libertate, recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu
comportamentul persoanei, răneşte demnitatea umană şi este în principiu o
încălcare a drepturilor stabilite în Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
Acestea prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi
sanitare adecvate, îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau
umilitoare, acordarea unui pat separat şi a produselor alimentare (mâncării) cu o
valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea sănătăţii şi puterii. Acestea sunt
exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar dacă statul dat
consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul.
Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea
gravă a unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze
împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor
degradante acoperă mai mult viaţa cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente
medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare, pedepse corporale
aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
Condiţiile de detenţie „obiectiv inacceptabile” sunt considerate ca aducând
atingere demnităţii umane şi ca încălcând articolul 3: detenţia în celule lipsite de
aerisire şi supraîncălzite, în celule suprapopulate, lipsa paturilor, a condiţiilor
sanitare decente etc.
Putem afirma, în esență, că prin jurisprudența sa, Curtea distinge
următoarele nivele ale comportamentului interzis:
1. Tortura: un tratament inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte
puternice şi crude.
2. Tratament inuman: cauzarea unor suferinţe mintale şi fizice foarte
puternice.
3. Tratament degradant: maltratare menită să-i trezească victimei sentimente
de teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, capabilă să o umilească şi înjosească şi
să stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică sau morală.
Așadar, diferenţa dintre cele trei tipuri de tratament este în general una de
gradaţie.

Exemple de cauze în care România a fost condamnată la CEDO pentru

încălcări aduse art.3: Ilie și alții împotriva României; Boldijar și alții împotriva
României; Bursuc împotriva României; Henyecz și alții împotriva României; Olaru
împotriva României; Anghelescu împotriva României; Georgescu împotriva
României.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi care este caracterul juridic principal al art. 3 din Convenție.
2) Prezentați obligațiile statelor prin prisma art. 3 din Convenție.
3) Definiți tortura prin raportare la scopurile pentru care aceasta se realizează.
4) Realizaţi o descriere comparativă între tortură, tratamente și pedepse
inumane și degradante.
5) Exemplificați situații în care art. 3 din Convenție este încălcat în ceea ce
privește condițiile de detenție.