Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE.

ASPECTE GENERALE

CURSUL NR. 6

SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

Secţiunea 9. Trăsăturile societăţii comerciale

Art. 1881 c. civ. definește în mod indirect conceptul generic de societate, arătând
că prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să
coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin
aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a
împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Potrivit art. 1 alin. (1) LS, în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu
personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Astfel cum rezultă din examinarea conceptului generic de societate, completat cu
enunţul sumar al art. 1 LS, societatea comercială se distinge prin prezenţa unor
cerinţe şi elemente particulare, care îi conferă o individualitate specifică, respectiv
(a) îndatorirea asociaţilor de a pune în comun şi de a transmite societăţii bunuri,
cunoțtințe sau prestații (industria lor), aducând astfel un aport inclus, de regulă, în
capitalul social, (b) voinţa de a se asocia în vederea efectuării de activități cu scop
lucrativ (respectiv prezența elementului intentional, așanumitul affectio societatis)
şi (c) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi (asumarea riscului
asocierii). Vom examina în continuare, sumar, elementele care conferă
particularitate societății comerciale.

9.1. Aportul asociaţilor la capitalul societăţii. Una dintre principalele funcţii

ale societăţii comerciale este aceea de concentrare a capitalului necesar unei
activităţi profitabile. La baza oricărei activităţi comerciale se află un anumit capital,
care, în cazul societatii comerciale, este constituit din capitalul social şi aşa numitul
capital de lucru. Concentrarea unor resurse importante de capital necesar finanţării
unor proiecte ambiţioase s-a dovedit, în numeroase cazuri, a fi unul din motivele
constituirii societăţii comerciale.
Aportul asociaţilor este un element esential al procesului de constituire şi
funcţionare al societăţii comerciale iar menţiunile privind structura lui sunt elemente
obligatorii ale actului constitutiv, conform art. 7 şi 8 LS. Acest aport, constând în
numerar sau bunuri în natură, este expresia patrimonială a personalităţii juridice şi
este indispensabil pentru demararea şi desfăşurarea activităţii comerciale a
societăţii, constituind sursa primordială şi cea mai ieftină de finanţare a acesteia.

1
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

În mod uzual, prin aport se înţelege valoarea patrimonială cu care fiecare asociat
contribuie, la înfiinţarea societăţii, la constituirea capitalului şi respectiv a
patrimoniului iniţial al societăţii iar, ulterior, la majorarea capitalului social, în
condiţiile şi la termenele stabilite. Aportul fiind o obligaţie şi o contribuţie a
asociaţilor, reprezintă unul din criteriile ce permit să se facă distincţia dintre asociaţi
şi angajaţii sau auxiliarii comerţului, care participă şi ei la viaţa societăţii
comerciale, dar de pe alte poziţii juridice.

9.1.1. Clasificarea aporturilor. Potrivit art. 16 LS, aporturile la capital sunt

aporturi în numerar şi în natură. Cum aporturile asociaţilor sunt cele care formeză
capitalul social şi cum aceste aporturi reprezintă cea mai ieftină sursă de finanţare a
societăţii comerciale, este justificată cerinţa legii ca orice societate comercială să se
constituie obligatoriu şi cu un aport în numerar. Acesta este destinat să acopere nu
numai cheltuielile de constituire şi autorizare a funcţionării ci şi demararea activităţii
comerciale, astfel încât, deşi nu conferă aportului în numerar o dimensiune minimă
legală,1 legea cere, în mod obligatoriu, prezenţa acestuia, pentru a evita
îndatorarea societăţii, încă de la primii paşi.
Pe lângă aportul în numerar, necesar finanţării activităţii sale, societatea comer-
cială are nevoie de o serie de bunuri care constituie infrastructura şi suportul
logistic al acestei activităţi: sediul social, echipamente industriale, mijloace de
transport, echipamente de birotică şi altele asemenea. De aceea, legea permite
aporturile în natură, la orice formă de societate, cu condiţia ca acestea să fie
evaluabile din punct de vedere economic. Legiuitorul omite, însă, a enumera o altă
cerinţă, care ar fi putut determina valoarea reală a acestor aporturi pentru
societate: utilitatea lor sau, cu alte cuvinte, compatibilitatea lor cu activitatea
principală a societăţii comerciale. În absenţa unei asemenea cerinţe, practica a
înregistrat şi continuă să înregistreze constituirea unor societăţi comerciale sau
majorarea capitalului social cu aporturi în natură reprezentând bunuri lipsite de
orice utilitate pentru societatea comercială, dar care prezintă o valoare economică
abstractă.
Obiectul aportului în natură îl pot constitui atât bunuri imobile cât şi mobile, atât
bunuri corporale cât şi incorporale. Evaluarea acestor aporturi se poate face fie prin
acordul asociaţilor (la societăţile de persoane), fie pe baza unor documente de
achiziţie (pentru bunurile noi), fie pe baza unei expertize de specialitate (la
societăţile pe acţiuni). Oricum, judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului
va putea oricând dispune efectuarea unei expertize, pentru evaluarea oricărui aport
în natură [art. 37 alin. (3) LS].
Aporturile în natură se materializează, în planul dreptului, în transmiterea, către
societatea comercială, a unor drepturi asupra unor bunuri; în principiu, ceea ce se

1
În forma inițială a LS, aportul în numerar trebuia să reprezinte cel puțin 60% din capitalul societății
cu răspundere limitată.

2
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

transmite societăţii este un drept de proprietate, dar părţile, prin stipulaţii contrare
acestei prezumţii legale, pot transmite şi alte drepturi sau dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate.
Vărsarea aporturilor în natură se realizează printr-o dublă operaţiune, cu
semnificaţii juridice şi faptice: (a) prin transferarea către societate a drepturilor
corespunzătoare asupra bunurilor constituite ca aport şi (b) prin predarea lor
efectivă către societate. Prima etapă a vărsării aportului în natură se realizează prin
şi în momentul semnării actului constitutiv; acolo unde transmiterea unor drepturi
de proprietate necesită forma autentică, actul constitutiv, pentru a produce efectul
legal al vărsământului, se va încheia în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
societăţii.
Predarea efectivă către societate a bunurilor asupra cărora poartă aportul în
natură reprezintă o condiţie pentru efectuarea vărsământului; predarea nu mai este
doar o operaţiune tehnico-materială, ci o condiţie pentru valida transferare către
societatea comercială a drepturilor corespunzătoare bunurilor aduse ca aport.
De aceea, predarea trebuie constatată printr-un înscris probatoriu, care să ateste
realizarea acestei operaţiuni şi împlinirea vărsământului. În lipsa acestuia, în opinia
noastră, nu este îndeplinită condiţia vărsării integrale sau, după caz, în limita
legală, a capitalului societăţii comerciale ce se constituie cu aport în natură.
În fine, mai este de remarcat că legea cere ca aceste bunuri să fie predate în
stare de utilizare, adică având o valoare de întrebuinţare care să le facă apte pentru
destinaţia lor. Este o cerinţă care poate părea excesivă, având în vedere că un
asociat poate aporta şi transmite un bun aflat într-o stare temporară de neutilizare,
dar care poate fi reparat de societate cu anumite cheltuieli şi folosit apoi potrivit
obiectului de activitate. Intenţia legiuitorului este, fără îndoială, aceea de a feri
societatea comercială de malversaţiunile unor asociaţi, care ar putea urmări să
obţină recunoaşterea unui aport semnificativ prin transmiterea unui bun inutilizabil.
Verificarea îndeplinirii acestei cerinţe ar necesita, în practică, în unele cazuri,
adevărate expertize de specialitate şi ar determina birocratizarea excesivă a
formalităţilor de constituire.
Determinarea momentului în care se transmite societăţii comerciale aportul în
natură prezintă importanţă asupra regimului riscurilor cărora le este supus bunul
aportat; până în momentul transferării dreptului şi predării bunului riscul aparţine
debitorului obligaţiei de aport (res perit debitori), iar din acest moment el este
suportat de societate (res perit dominus).

9.1.2. Aporturile în creanţe. În categoria aporturilor în natură, legea include şi

aporturile în creanţe. Pentru o bună înţelegere a naturii acestora, este util să preci-
zăm că legiuitorul are în vedere, aici, drepturile de creanţă pe care unul dintre
asociaţi le are asupra unui terţ şi pe care înţelege să le transmită societăţii
comerciale cu titlu de aport. Din această perspectivă, aportul unei creanţe este

3
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

echivalent cu cesiunea dreptului de creanţă către societate, în schimbul unor

fracţiuni din capitalul social sau al unor acţiuni emise de societatea comercială.
Calificarea aportului în creanţe ca aport în natură înseamnă că vărsământul
acestuia se realizează prin transferarea către societate a drepturilor de creanţă
corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a titlului care le constată
şi care permite realizarea lor faţă de debitorul cedat.
Transmiterea aporturilor în creanţe se face prin semnarea actului constitutiv de
către asociatul aportor, cu acordul exprimat de debitor prin act autentic sau prin
notificarea corespunzătoare a debitorului cedat, în condiţiile art. 1393 c. civ. Dacă,
însă, creanţa este încorporată într-un titlu de credit (cambie sau bilet la ordin) sau
un alt instrument de plată (cum ar fi un cec), atunci transmiterea dreptului se
realizează în condiţiile specifice reglementate de lege, după natura fiecărui titlu. 2
Aporturile în creanţe nu sunt permise la toate tipurile de societate. Spre
deosebire de aporturile în numerar şi celelalte aporturi în natură, aporturile în
creanţe sunt afectate de un eveniment viitor şi, în anumite limite, incert: acela al
realizării lor întocmai şi la termen. Aportul unor creanţe dubioase, incerte, poate
contribui la crearea unui capital fictiv al societăţii comerciale. De aceea, pentru
raţiuni diferite, legiuitorul a înţeles să nu admită aporturile în creanţe la societăţile
pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în
comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Per a contrario, rezultă că aporturile în creanţe sunt admise la societăţile în nume
colectiv, la societăţile în comandită simplă şi la societăţile pe acţiuni care se
constituie prin subscriere simultană. Criteriul în temeiul căruia legiuitorul a făcut
această selecţie între societăţile la care sunt admise aporturile în creanţe şi cele la
care nu sunt admise aceste aporturi ţine mai mult de tradiţie decât de actualitatea
vieţii societare.
Având în vedere riscul nerealizării lor la termen şi incertitudinea care planează
asupra realităţii capitalului social, la formarea căruia au contribuit aceste creanţe,
consideram că, de lege ferenda, ele ar trebui admise la societăţile de persoane, ai
căror asociaţi au răspundere nelimitată, răspundere care ar complini, oricum, lipsa
de substanţă a capitalului social; pentru aceleaşi motive, ele nu ar trebui admise la
societăţile de capitaluri, unde soliditatea capitalului social este un element de
referinţă pentru credibilitatea acestora.
Aportul în creanţe este un aport sub condiţie, care constă în realizarea acestora
la scadenţă şi întocmai, astfel cum au fost asumate de debitor; de aceea, asociatul
care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat atât timp cât
societatea nu a obţinut plata sumei reprezentând valoarea cu care creanţele au fost
incluse în capital (art. 84 alin. (1) LS). Dacă, la scadenţă, societatea nu obţine plata
creanţei şi nici urmărirea debitorului cedat nu conduce la realizarea acesteia,
2
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 34.

4
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

asociatul care a adus creanţa ca aport răspunde pentru suma datorată, cu dobânda
legală, care curge din ziua scadenţei creanţelor. De asemenea, el va răspunde şi
pentru eventualele prejudicii cauzate societăţii (cum ar fi cheltuielile de urmărire şi
executare a debitorului).

9.1.3. Aportul în industrie. În absenţa unor resurse financiare sau a unor

bunuri pe care să le transmită societăţii ca aport la capitalul societăţii, un asociat ar
putea aduce, totuşi, un aport în prestații sau în muncă sau servicii utile societăţii
comerciale, contribuind prin cunoștințele sau experienţa sa, prin abilităţile sale
antreprenoriale sau manageriale, prin calităţile sale profesionale sau prin know-
howul personal la succesul afacerii.
Asemenea cunoștințe sau prestaţii, cunoscute generic în doctrina juridică mai
veche drept aport în industrie,3 nu pot constitui, însă, aport la formarea sau la
majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale. În primul rând, vărsarea
acestui aport constă într-o succesiune de prestaţii personale, cu executare
succesivă; în al doilea rând, aportul în muncă sau în servicii nu prezintă interes
pentru creditorii societăţii, care nu pot exercita asupra acestuia nici un drept; şi, nu
în ultimul rând, acest aport poate fi foarte simplu obţinut în temeiul unui raport de
muncă sau de servicii civile, remunerat chiar şi cu o participare la beneficiile
societăţii.
Cu toate acestea, aportul în muncă sau servicii poate fi foarte util societăţii
comerciale; este uşor să imaginăm, pentru o societate de construcţii, rezultatele
benefice ale muncii unui arhitect de excepţie sau avantajele unei societăţi de modă
care beneficiază de talentul şi serviciile unui stilist renumit.
De aceea, aportul în muncă şi/sau în servicii este admis, cu titlu de aport social,
la societatea în nume colectiv şi la societăţile în comandită, unde este rezervat doar
asociaţilor comanditaţi. Calificarea acestui aport ca aport social relevă însemnătatea
acestuia pentru viaţa societară, dar subliniază evidenţa că acest aport nu poate
contribui la formarea capitalului social.
Acest aport are, totuşi, o valoare economică pentru societate; de aceea, LS
permite ca, în schimbul acestui aport, asociaţii să participe la împărţirea beneficiilor
şi a activului social (în caz de lichidare) rămânând, totodată, obligaţi să suporte şi
partea corelativă din pierderile societăţii.

9.1.4. Vărsământul. Aportul reprezintă o obligaţie individuală a fiecărui asociat,

nefiind posibilă promisiunea unui aport ce va fi adus de o altă persoană. De altfel,
art. 36 alin. (2) LS impune asociaţilor să anexeze cererii de înregistrare a noii
societăţi în registrul comerţului actele privind proprietatea asupra aporturilor în
natură iar în cazul imobilelor să depună şi certificatul constatator al sarcinilor de
care sunt acestea grevate.
3
În limba latină, industria înseamnă muncă.

5
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

Simpla subscriere a aportului prin contractul de societate reprezintă o condiţie

necesară, dar nu şi suficientă. Este necesar ca acest aport să fie efectiv pus la
dispoziţia societăţii (să fie vărsat). Societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse
integral la data constituirii capitalul social subscris (art. 9 1 LS). La societatea pe
acţiuni constituită prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social,
vărsământul aportului se va efectua în proporţie de cel puţin 30% la constituirea
societăţii comerciale şi diferenţa (a) pentru acţiunile emise pentru un aport în
numerar, trebuie să fie vărsată în termen de 12 luni de la data înmatriculării
societăţii iar (b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel
mult 2 ani de la data înmatriculării [art. 9 alin. (2) LS]. La societatea pe acţiuni
constituită prin subscripţie publică, fiecare subscriitor trebuie să verse cel puţin
jumătate din aportul subscris la data constituirii; restul din capitalul social subscris
va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare. Acţiunile ce reprezintă
aporturi în natură vor trebui acoperite integral (art. 21 LS).
Asociaţii care întârzie să depună aportul social la care s-au obligat sunt
răspunzători pentru daunele cauzate societăţii. Dacă aportul era stabilit în numerar,
asociatul aflat în întârziere va suporta şi dobânzile legale din ziua la care trebuia să
realizeze vărsământul. Importanţa realizării acestei obligaţii este subliniată şi de
consecinţele pe care legea le prevede în cazul neîndeplinirii ei, întocmai şi la timp.
Astfel, potrivit art. 222 LS asociatul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă
şi cu răspundere limitată, care nu a adus aportul la care s-a obligat, poate fi exclus
din societate. În cazul societăţilor pe acţiuni, potrivit art. 100 LS, dacă un acţionar
nu a efectuat, la scadenţă, plata vărsămintelor datorate cu titlu de aport la capital,
acesta poate fi urmărit în instanţă pentru efectuarea acestor vărsăminte sau
societatea poate decide anularea acţiunilor subscrise şi neplătite, emiţând altele
noi, ce vor fi vândute.

9.1.5. Capitalul social. Punerea în comun a acestor aporturi individuale condu-

ce la constituirea patrimoniului iniţial al societăţii (capitalul social), de mărimea
căruia depinde puterea economică a persoanei juridice. Noţiunea de capital social
desemnează, deci, valoarea tuturor aporturilor subscrise de asociaţi. Valoarea
capitalului este determinată de asociaţi prin contractul de societate. Legea, în
situaţia societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni stabileşte totuşi un
minim de capital, care la societăţile cu răspundere limitată este de 200 lei şi la
societatea pe acţiuni 90.000 lei.
În ce priveşte proporţia dintre capitalul subscris şi capitalul vărsat, legea prevede
în cazul societăţii în comandită pe acţiuni şi a societăţii pe acţiuni ca la constituirea
societăţii capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel; diferenţa de capital social subscris va
fi vărsată în termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii (pentru acţiunile
emise pentru un aport în numerar) sau în termen de cel mult 2 ani de la data

6
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

înmatriculării (pentru acţiunile emise pentru un aport în natură). Când societatea se

constituie prin subscripţie publică, fiecare acceptant trebuie să verse - în numerar -
jumătate din valoarea acţiunilor subscrise; restul de capital va trebui să fie vărsat în
termen de cel mult 12 luni de la înmatricularea societăţii. Acţiunile subscrise în
natură vor trebui să fie vărsate integral la data înregistrării societăţii.
La societăţile cu răspundere limitată se recomandă vărsarea integrală a
capitalului înainte de începerea activităţii comerciale, pentru a evita sancţiunea
penală prevăzută de art. 275 alin. (1) pct. 3 din LS împotriva administratorului care
întreprinde operaţii în numele societăţii, înainte de a se fi vărsat integral capitalul
subscris.
9.2. Affectio societatis. Potrivit legii, persoanele fizice şi juridice se pot asocia
şi constitui societăţi comerciale în vederea efectuării de acte de comerţ (art. 1 LS).
Raţiunea constituirii societăţii comerciale o constituie, deci, decizia unor persoane
de a se asocia pentru a exercita un comerţ; nici o societate comercială nu se poate
înfiinţa fără acest element intenţional care reprezintă vointa asociaţilor de a se
asocia şi conlucra în scopul realizării de beneficii, element definit în doctrina juridică
tradiţională ca „affectio societatis”. Literatura de specialitate a subliniat că acest
element intenţional nu reprezintă doar voinţa comună de uniune, de asociere, ci
exprimă şi convergenţa de interese ale asociaţilor. 4
Spre deosebire de contractele civile care se nasc in prezenţa voinţei comune a
părţilor, dar şi a unor interese divergente ale acestora, contractul de societate
reprezintă intersecţia intereselor asociaţilor, dirijate spre bunul mers al societăţii,
pentru realizarea unui profit şi distribuirea acestuia între asociaţi. Asociaţii trebuie
să precizeze în contractul de societate caracterul comercial al activităţii ce o vor
exercita. Voinţa lor de a efectua în comun acte de comerţ constituie astfel motorul
activităţii societăţii. Este evident că, pentru realizarea acestei activităţi, asociaţii
trebuie să conlucreze, conlucrare a cărei întindere diferă în funcţie de tipul de
societate ales.
La societăţile de capital, unde numărul asociaţilor poate fi foarte mare, exerci-
tarea actelor de comerţ este lăsată numai în seama unora dintre asociaţi, în
calitatea lor de administratori sau de salariaţi ai societăţii. Aceasta nu înseamnă că
nu regăsim o participare şi a celorlalţi asociaţi la activitatea societăţii, manifestată
sub forma întrunirilor adunărilor generale ordinare sau extraordinare sau prin
exercitarea dreptului de control ce revine fiecărui asociat.
La societăţile de persoane, caracterizate prin prezenţa unui număr mai redus de
asociaţi, cerinţa colaborării asociaţilor la exercitarea actelor de comerţ ce fac
obiectul societăţii primeşte un accent deosebit. În aceste cazuri, sustragerea unuia
dintre asociaţi de la activitatea societăţii sau dimpotrivă monopolizarea pârghiilor de
conducere de către unii dintre asociaţi poate să conturbe echilibrul iniţial
4
Pentru diversele semnificaţii ale noţiunii, S. Golub, C. Sassu, Affectio societatis, în Revista de drept
comercial nr. 10/2001, p. 74.

7
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

contemplat de asociaţi şi să creeze o serie de probleme, datorită încălcării

principiului că asociaţii conlucrează pe picior de egalitate şi cu excluderea oricărei
subordonări. Legislaţia noastră nu a găsit necesară o formulă prin care să sancţio-
neze această lipsă de conlucrare a asociaţilor şi reţinem ca o deficienţă a legii faptul
că asociaţii care nu conlucrează la realizarea obiectului societăţii nu pot fi excluşi
din societate.

9.3. Scopul societăţii comerciale. Potrivit formulării inițiale a art. 1 alin. (1)
LS scopul asocierii persoanelor fizice şi/sau juridice pentru constituirea de societăţi
comerciale, consta în efectuarea de acte de comerț. Consecutiv intrării în vigoare a
Codului Civil în 2011, acest articol a fost modificat în sensul că societățile se
constituie ”în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ.”
Formularea este nefericit aleasă, având în vedere că societățile comerciale sunt
profesioniști care exploatează o întreprindere iar lin. (3) prin exploatarea
întreprinderii art. 3 alin. (3) C. civ. înțelege exercitarea sistematică a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii.
De aceea, atunci când activitățile ce constituie obiectul întreprinderii
profesionistului sunt clar delimitate, a menționa doar că societatea are ca obiect
desfășurarea de activități cu scop lucrativ echivalează cu expansiunea necontrolată
a conceptului de întreprindere, care ar putea include orice activități lucrative și nu
numai cele enumerate de art. 3 alin. (3) C. civ. În context, nu trebuie omisă
precizarea art. 8 alin. (2) C. civ. potrivit căreia “în toate actele normative în
vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv "fapte de comerț" se înlocuiesc cu
expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii".”
Astfel, pentru a păstra coerența activității de legiferare legiuitorul ar fi trebuit să
înlocuiască expresia ”acte de comerț” cu expresia "activități de producție, comerț
sau prestări de servicii".
Oricum, din formularea legii se poate deduce că scopul societății îl constituie
obținerea de profit, prin realizarea de activități lucrative, sau mai precis spus prin
realizarea de activități de producție, comerț sau prestări de servicii cu scop lucrativ,
în vederea distribuirii acestui profit între asociaţi. În consecinţă, actul constitutiv va
cuprinde menţiuni privind partea fiecărui asociat la profit şi pierderi. De regulă, în
măsura în care prin actul constitutiv nu s-a convenit o altă distribuţie a profitului,
asociaţii participă la profit şi pierderi, în funcţie de mărimea aportului lor la
constituirea capitalului social. Cu alte cuvinte, modalitatea de împărţire a profitului
este lăsată de lege pe seama consensului asociaţilor. Este deci posibilă împărţirea
egală a profitului şi a pierderilor, în pofida inegalităţii aporturilor sau împărţirea
inegală a profitului şi a pierderilor, deşi aporturile sunt egale.

8
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

Secţiunea 10. Formele imperfecte

ale societăţii comerciale

10.1. Neregularităţi. Constituirea validă a societăţii comerciale se face în

condiţiile legii. Atunci când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de
lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când
nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, aceste neregularităţi
afectează statutul juridic al societăţii comerciale, a cărei funcţionare se află sub
semnul precarităţii. Necesitatea conturării, sub aspectul regimului juridic şi al
consecinţelor, a situaţiei juridice a societaţii care a funcţionat o anumită perioadă,
până la momentul remedierii sau sancţionarii încălcării cerinţelor legale de
constituire a societăţii, repune în discuţie teza „societăţii de fapt.”
Inspirată din dreptul francez şi cu precădere din jurisprudenţa franceză, noţiunea
de societate de fapt desemna acea situaţie în care o societate, constituită prin
voinţa asociaţilor, dar afectată de un viciu de constituire, a funcţionat o anumită
perioadă, înainte de remedierea viciilor sau anularea societăţii. 5 În consecinţă, orice
societate comercială care este constituită cu încălcarea cerinţelor legale şi care
desfăşoară activități comerciale constituie o societate imperfectă, de fapt sau
neregulat constituită.
Existenţa societăţii de fapt, deşi nu beneficiază de o reglementare expresă, este
semnalată de dispozițiile art. 1839 C. civ, cu denumirea marginală ”Societățile de
fapt”. Potrivit acestui text, ”Societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii
şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor
simple”. Oarecum în completarea acestui text, art. 1889 C. civ. precizează că până
la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate
de regulile aplicabile societăţii simple.
Legea distinge, deci între trei ipoteze: (a) ipoteza societății înainte de a dobândi
personalitatea juridică, (b) ipoteza societății supusă înmatriculării dar rămasă
neînmatriculată și (c) ipoteza societății de fapt. Toate aceste ipostaze ale societății
sunt guvernate de regulile aplicabile societății simple.
Prin eliminarea, rezultă că în concepția legiuitorului societatea de fapt nu este
nici societatea în curs de constituire (care încă nu a dobândit personalitate juridică)
și nici societatea rămasă neînmatriculată, ci societatea constituită în fapt, prin
acordul asociaților, dar care este fie lipsită de orice formă fie constituită într-o
formă care încalcă legea și care este inexistentă din perspectiva terților.
Unele aplicații ale acestor societăți de fapt pot fi deduse din interpretarea
coroborată a unor dispoziţii cuprinse în legea societăţilor. Astfel, art. 59 LS arată că
nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea
societăţii. Potrivit art. 49 LS, fondatorii, reprezentanţii societăţii precum şi primii

5
Ph. Merle, op. cit., p. 86.

9
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii vor

răspunde nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile
menţionate la art. 46-48 LS. În fine, potrivit dispoziţiilor art. 53, fondatorii,
reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în curs de
constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru actele juridice încheiate
de aceştia în contul societăţii.
Rezultă că legea recunoaşte acestei societăţi imperfecte sau „de fapt” anumite
efecte juridice6, cum ar fi dreptul terţilor de bună-credinţă de a se regresa împotriva
societăţii şi dreptul tuturor terţilor de a atrage răspunderea fondatorilor, reprezen-
tanţilor şi a celor care au lucrat în numele societăţii.
Funcţionarea unei societaţi de fapt produce şi efectul agravării răspunderii
asociaţilor, care pierd beneficiul răspunderii limitate; aceştia răspund solidar şi
nelimitat pentru obligaţiile societăţii nelegal constituite, neputând opune terţilor
lipsa sau vicierea formalităţilor constitutive. Ei răspund, de asemenea, nelimitat şi
solidar, pentru orice prejudiciu creat societăţii sau terţilor. 7 Astfel, legiuitorul a creat
premizele atenuării consecinţelor negative ale constituirii viciate a societăţii
comerciale, convertind răspunderea limitată şi cu caracter subsidiar a asociaţilor
într-o răspundere directă, nelimitată şi solidară, atât pentru obligaţiile sociale
asumate de societate cât şi pentru orice prejudiciu, cauzat acesteia sau terţilor.

10.2. Distincţii. Potrivit doctrinei străine, noţiunea de societate de fapt nu

trebuie confundată cu societatea neregulat constituită, cu societatea ocultă sau cu
societatea aparentă, între acestea existând o serie de diferenţe conceptuale. 8
Astfel, societatea neregulat constituită este societatea comercială pentru care
nu a fost îndeplinită obligaţia legală de înmatriculare în registrul comerţului.
Societatea ocultă este aceea care este constituită prin voinţa expresă a asociaţilor
ca raporturile cu terţii să se realizeze pe seama societăţii, dar în numele reprezen-
tantului acesteia; astfel, terţilor le este ocultată prezenţa societăţii comerciale în
raporturile de afaceri pe care le încheie, ei având reprezentarea că au contractat cu
altcineva. Astfel ar putea fi considerată, în dreptul român, o asociere în participaţie,
constituită în condiţiile art. 251 şi urm. C. com.
În sfârşit, este considerată drept societate aparentă acea convenţie a două sau
mai multe persoane, între care nu există raporturi societare, încheiată cu scopul de
a crea terţilor aparenţa că acţionează în calitate de asociaţi, ca reprezentanţi ai unei
societăţi şi pe seama acesteia.

6
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 182.
7
Pentru detalii, a se vedea O. Căpăţînă, op. cit., p. 252 şi urm.
8
V. Buonocore, A. Bassi, R. Costi, A. Luminoso, F. Martorano, A.P. Griffi, S. Pescatore, M. Sandulli ,
Istituzioni di diritto commerciale (a cura di Vicenzo Buonocore), Quinta edizione, G. Giappichelli
Editore, 2005, p. 74-76.

10
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

Este însă adevărat că, independent de aceste distincţii, jurisprudenţa dominantă

reţine răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor acestor societăţi – fie ele de
fapt, neregulat constituite, oculte sau aparente.9

Secţiunea 11. Filiala şi sucursala

societăţilor comerciale

11.1. Structuri societare. Activitatea societăţii comerciale, caracterizată prin

interpunerea în circuitul mărfurilor şi valorilor în scopul realizării unui profit,
impune, încă de la constituire sau în cursul existentei acesteia, realizarea unor
structuri exterioare care să permită abordarea unei clientele diversificate sub
aspectul ariei geografice. Aceste unităţi exogene, centre subsidiare cu profil similar,
dintre care cele mai semnificative sunt filialele şi sucursalele, sunt reglementate
sumar de Legea nr. 31/1990 privind societăţile, astfel încât definirea configuraţiei
juridice a acestora este mai ales o creaţie doctrinară.
Anterior modificării şi republicării LS, doctrina juridică de specialitate a purtat
aprinse controverse asupra regimului juridic al filialelor şi sucursalelor, fiind expuse
atât opinii care distingeau între acestea, cât şi opinii care le considerau unităţi
similare sub raportul regimului juridic.10
Redactarea actuală a LS elimină orice discuţii asupra regimului juridic distinct al
filialelor şi sucursalelor, fără însă a contura, cu o necesară precizie, ansamblul
trăsăturilor care le disting. De aceea examinarea regimului juridic al acestor entităţi
prezintă, în continuare, un demers nu lipsit de interes.

11.2. Regimul juridic al filialelor. Potrivit art. 42 LS, filialele sunt societăţi
comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una din formele de
societate reglementate de lege şi în condiţiile prevăzute pentru această formă. Ele
vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Deşi sumar, textul art. 42 permite definirea statutului şi regimului juridic al
filialelor, pornind de la aserţiunea că acestea sunt societăţi comerciale dotate cu
personalitate juridică.
Rezultă deci că filiala unei societăţi se constituie în aceleaşi condiţii ca orice altă
societate comercială şi beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii. Fiind o persoană
juridică distinctă de societatea care a constituit-o, filiala are o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu propriu, distinct, afectat realizării unui scop licit; fiind
complet independentă, sub raport juridic de societatea-mamă, ea se află însă, în

9
A. Fiale, op. cit., p. 212.
10
Pentru o examinare a acestor opinii a se vedea Prof. dr. O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. a
II-a actualizată şi întregită, Ed. Lumina Lex, p. 86 şi urm.; St.D. Cărpenaru, Drept comercial român,
Ed. All, 1995, p. 182 şi urm.; I. Băcanu, Înregistrarea sucursalelor, filialelor şi a altor unităţi fără
personalitate juridică în registrul comerţului, în Revista de drept comercial nr. 1/1992, p. 52.

11
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

acelaşi timp, într-un raport de dependenţă economică faţă de aceasta. De aceea

conturarea regimului juridic al filialei ridică totuşi o serie de chestiuni specifice, pe
care le abordăm în continuare.

11.2.1. Controlul filialei. Noţiunea de filială desemnând totuşi o anumită

legătură de „filiaţie” între aceasta şi o altă societate comercială, în mod tradiţional
denumită „societatea-mamă” trebuie să ne edificam asupra naturii acestei legături.
Este în cauză o legătură exclusivă, desemnând societatea-mamă ca unicul asociat al
filialei, sau este de fapt o dependenţă economică caracterizată prin faptul că
societatea-mamă deţine o majoritate de părţi sociale sau acţiuni ale filialei, care îi
asigură controlul asupra acesteia?
Credem că prima teză, care presupune ca întreg capitalul filialei să fie subscris şi
vărsat integral de societatea-mamă poate fi împărtăşită numai cu titlu de excepţie,
pentru că într-o asemenea ipoteză filiala ar trebui să îmbrace, fără excepţie, forma
unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic. Într-adevăr, luând în
considerare prevederile art. 14 LS, care dispun că o societate comercială nu poate fi
asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată, rezultă că, prin
aplicarea acestei teze, o societate nu poate avea decât o singură filială ale cărei
părţi sociale să le deţină integral.
De aceea împărtăşim opinia potrivit căreia, în condiţiile actualei reglementări a
societăţilor comerciale, legătura de filiaţie dintre societatea mamă şi filială se
manifestă prin controlul pe care societatea mamă îl poate exercita, de fapt şi de
drept, asupra filialei, în temeiul pachetului majoritar de părţi sociale sau acţiuni
deţinute la aceasta din urmă, chiar dacă filiala a fost constituită prin asociere cu
alte persoane fizice sau juridice, dar care nu sunt în măsură să exercite controlul
asupra filialei.
Nu este mai puţin adevărat că, într-o asemenea situaţie, în care filiala este
constituită prin asocierea mai multor asociaţi, dintre care societatea-mamă se
distinge ca asociatul/acţionarul majoritar, este posibil ca prin cesiunea părţilor
sociale sau a acţiunilor, societatea-mamă să piardă controlul filialei în favoarea unei
alte societăţi.
Să reţinem în final, la acest punct, că relaţia societate-mamă - filială impune
implicarea directă a primei ca asociat/acţionar majoritar al celei de-a doua; orice
alte forme de control al unei societăţi asupra unei alte societăţi (de ex. prin faptul
că sunt constituite prin asocierea aceloraşi persoane, au în compunerea organelor
de conducere aceleaşi persoane sau au un raport tranzitoriu de dependenţă
economică în baza unui raport juridic comercial) nu creează relaţii de filiaţie între
aceste societăţi. Aceste societăţi pot forma însă componente ale unui grup de
societăţi activând concertat, structurat pe interese comune, în care raportul
societate-mamă - filială este doar unul dintre lianţii posibili.

12
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

11.2.2. Dimensiunea controlului. Consideraţiile de mai sus îşi găsesc justifica-

rea şi din perspectiva examinării unor reglementări speciale în materie comercială,
care particularizează fizionomia filialei şi dimensiunea legăturii ei cu societatea-
mamă. Astfel, din coroborarea prevederilor art. 22 alin. (1) pct. 6 şi cu cele ale pct. 7
al aceluiaşi articol din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, rezultă că filiala
este o societate comercială în care o altă societate (numită societatea mamă)
deţine direct sau indirect majoritatea drepturilor de vot la aceasta, poate să
numească sau să revoce majoritatea membrilor organelor de administrare sau de
control ori alte persoane cu putere de decizie în societatea respectivă sau poate
exercita o influenţă semnificativă asupra filialei, în virtutea unor clauze cuprinse în
contracte încheiate cu filiala respectivă sau a unor prevederi cuprinse în actul
constitutiv al acestei filiale. Potrivit acestor dispoziţii, „cheia” filiaţiei constă, în
principal, în deţinerea, de către societatea-mamă, a majorităţii capitalului sau a
controlului asupra filialei.11
Fără a defini în mod expres filialele, Legea nr. 346/2004 privind stimularea
înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, se referă la clasificarea
întreprinderilor în trei tipuri (întreprinderi legate, partenere şi autonome - art. 4 1 şi
urm. din lege) prin raportare la relaţia acestora cu alte întreprinderi, fundamentată
pe drepturile de vot deţinute ori pe dreptul de a exercita o influenţă dominantă.
Astfel, întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există raporturi de
dominaţie, de exemplu prin faptul că una deţine majoritatea drepturilor de vot în
cealaltă întreprindere sau poate numi şi revoca majoritatea membrilor organelor de
administrare, conducere sau supraveghere ale celeilalte întreprinderii. Este evident
că avem aici o relaţie de filiaţie, comparabilă cu cea dintre societatea-mamă şi
filiala sa.

11.2.3. Firma filialei. O altă problemă care se ridică priveşte caracterul ocult
sau făţiş al legăturii de filiaţie dintre societatea mamă şi filială. Cu alte cuvinte, este
obligatoriu ca firma filialei să menţioneze legătura de filiaţie cu societatea mamă?
Examinarea prevederilor legale care reglementează sediul materiei relevă că o
asemenea obligaţie legală nu există. Totuşi, având în vedere că potrivit prevederilor
art. 38 din Legea nr. 26/1990 republicată privind registrul comerţului, orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente, considerăm că atunci când firma
mamă doreşte să atribuie filialei aceeaşi firmă, pentru a sublinia filiaţia existentă,
se impune ataşarea menţiunii de filială, cu indicarea sediului acesteia. (de ex. firma
PanEvropa S.R.L. Bucureşti constituie, cu statut de filială, firma PanEvropa S.R.L. -
Filiala Braşov).

11.2.4. Regularizări. Anterior modificării LS prin O.U.G. nr. 32/1997, aprobată

şi modificată prin Legea nr. 195/1997, Normele nr. 3021/1994 privind modul de

11
Asemănător defineşte filiala şi art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

13
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

ţinere şi completare a registrului comerţului, 12 au permis înmatricularea unor filiale,

ca dezmembrăminte ale persoanei juridice, de tipul sucursalei, deci unităţi exogene
ale societăţii comerciale, lipsite de personalitate juridică.
Actualmente, prevederile art. 43 alin. (4) LS precizează că nu se pot înfiinţa sedii
secundare ale societăţii sub denumirea de filială. Având însă în vedere precedentele
înregistrate în temeiul Normelor menţionate mai sus, art. V din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 precizează că prevederile art. 43 alin. (5) LS nu
se aplică filialelor fără personalitate juridică înfiinţate până la data intrării în vigoare
a ordonanţei de urgenţă.
Semnificaţia acestor prevederi este aceea că aceste filiale - în realitate sedii
secundare ale unei societăţi comerciale - şi-au putut continua existenţa şi activi-
tatea sub denumirea cu care au fost înmatriculate, deşi această permisiune a repre-
zentat un izvor de confuzie pentru terţii cu care acestea intră în raporturi juridice.
În fine, de-abia în anul 2006, legiuitorul a dispus acestor sucursale purtând
denumirea de filiale să îşi procedeze statutul juridic. 13 Această clarificare s-ar putea
produce fie prin schimbarea denumirii acestor filiale în sucursale, agenţii sau
reprezentante - în raport de statutul juridic atribuit de societatea-mamă, fie prin
transformarea lor în filiale veritabile, pe calea divizării prin desprindere a sucursalei
din societatea-mamă, urmată de mărirea capitalului social al filialei, cu participarea
societăţii-mamă, până la dobândirea de către aceasta a cotei de control.

11.2.5. Filiala societăţii străine. Potrivit prevederilor art. 44 LS, societăţile

comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale, dacă
acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic.
Rezultă că înfiinţarea unei filiale a unei societăţi străine este supusă unei duble
condiţionări - respectarea legii române şi a principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă, potrivit căruia persoana juridică nu poate să dobândească drepturi şi să-şi
asume obligaţii, altele decât cele recunoscute de lege sau de statutul lor organic.
Filiala reprezintă şi o modalitate de realizare a unei investiţii străine în România şi
ea beneficiază de garanţiile şi facilităţile acordate de lege investitorilor nerezidenţi.
De reţinut că fiind constituită pe teritoriul României, filiala va fi deci o persoană
juridică română, independent de naţionalitatea societăţii mamă.

12
Aceste norme au fost publicate în M. Of. nr. 69 din 22 septembrie 1994 şi au fost apoi înlocuite cu
alte norme, urmare a modificărilor aduse LS şi Legii registrului comerţului.
13
Potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 441/2006: „Entităţile care au statutul de sucursală, dar
se numesc filiale, înfiinţate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
vor proceda la precizarea statutului lor juridic şi la realizarea formalităţilor legale pentru
publicitate corespunzătoare acestui statut, în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a
prezentei legi”.

14
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

11.3. Regimul juridic al sucursalelor. Art. 43 alin. (1) LS defineşte

sucursalele ca fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor
comerciale, diferenţiindu-le astfel de filiale.

11.3.1. Definiţie şi trăsături. O distincţie mai evidentă între aceste structuri

juridice prin care activitatea societăţii se extinde teritorial se regăseşte în doctrina
juridică de specialitate, care a acordat o atenţie generoasă subiectului.
Potrivit unei opinii pe care o împărtăşim „sucursala este considerată ca un
dezmembrământ al societăţii comerciale, care este dotat de societate cu anumite
fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, în cadrul obiectului de
activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, ale cărei limite
sunt stabilite de societate, fără să beneficieze de personalitate juridică.”14
Sucursala este deci o structură societară constituită de societatea-mamă, din
iniţiativă şi cu fondurile acesteia, care se bucură de un minim de autonomie gestio-
nară, pentru a desfăşura o activitate proprie, concordantă cu obiectul de activitate
al societăţii fondatoare, dar fără a dobândi personalitate juridică.
Sucursala, spre deosebire de filială, se caracterizează printr-o dublă dependenţă
faţă de societatea-mamă15; în primul rând o dependenţă juridică şi în al doilea rând
o dependenţă economică.
Dependenţa juridică a sucursalei se caracterizează prin absenţa atributelor
persoanei juridice; ea nu are firmă proprie (firma ei cuprinde denumirea societăţii
fondatoare, forma juridică a acesteia şi sediul, urmate de menţiunea „sucursală” şi
sediul acesteia), nu are naţionalitate proprie, nici un patrimoniu propriu, distinct de
al societăţii mamă şi nici o organizare de sine stătătoare. Dependenţa economică
rezidă în faptul că ea lucrează cu bunuri aparţinând societăţii mamă şi în strictă
concordanţă cu limitele autonomiei ce i s-a fixat de aceasta.
În fine, fiind dependentă de societatea-mamă sucursala încheie raporturi juridice
cu terţii în numele şi pe contul acesteia (atunci când acţionează ca o reprezentantă)
sau în nume propriu dar pe contul societăţii fondatoare (atunci când sucursala
acţionează ca un comisionar - mandatar fără reprezentare - al societăţii-mamă).
Practica judiciară recentă16 a constatat că sucursala, în anumite limite statutar
definite, poate exercita unele atribute ale personalităţii juridice, ceea ce i-ar permite
dobândirea unei anumite capacităţi de folosinţă şi exerciţiu, putând figura în proces
în nume propriu, atât ca reclamantă cât şi ca pârâtă. O asemenea interpretare se
întemeiază pe prevederile art. 42 alin. (2) C. proc. civ., care arată că societăţile
fără personalitate juridică pot sta în judecată dacă au organe proprii de conducere.

14
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 182.
15
A se vedea prof. dr. O. Căpăţînă, op. cit., p. 105.
16
Decizia civilă nr. 3/R din 11 ianuarie 1996, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în Culegere de
practică judiciară 1996, Braşov, 1997, p. 120-121.

15
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

Considerentele care motivează această speţă, singulară în practica judiciară

recentă, dau expresie exigenţei celerităţii în rezolvarea litigiilor comerciale, în raport
cu mobilitatea acestor raporturi, impusă de o economie dinamică şi eficientă.17

11.3.2. Înregistrare. Sucursalele, deşi lipsite de personalitate juridică, se înre-

gistrează, totuşi, în registrul comerţului, în judeţul în care vor funcţiona. Astfel,
sucursalele se vor menţiona în registrul în care este înregistrată societatea-mamă
(pentru că menţiunea sucursalelor este prevăzută cu titlu obligatoriu de prevederile
art. 7 şi 8 LS), dar se vor înmatricula efectiv, ca înregistrare separată, numai la
oficiul registrului unde îşi au sediul. Tot astfel, dacă se înfiinţează sucursale în alte
localităţi din acelaşi judeţ sau chiar în aceeaşi localitate în care se află sediul
societăţii-mamă, acestea se vor înregistra distinct de societatea care le-a înfiinţat.
În condiţiile art. 43 alin. (3) LS, regimul juridic al sucursalei diferă de cel aplicat
altor sedii secundare – agenţii puncte de lucru şi altele asemenea – care se
înregistrează numai la oficiul registrului comerţului din circumscripţia în care îşi are
sediul societatea şi nu se înregistrează în judeţul în care îşi desfăşoară efectiv
activitatea. Astfel fiind, independent de denumirea pe care societatea o dă unui sediu
secundar, regimul juridic al acestuia este inferior celui al sucursalei, lipsindu-i auto-
nomia de care se bucură aceasta. De aceea, prezentarea trăsăturilor caracteristice
sucursalei dobândeşte şi un accentuat caracter practic, în raport de acestea
putându-se delimita sucursalele de alte sedii secundare ale societăţii.

11.3.3. Sucursala societăţii străine. Societăţile comerciale străine vor putea

înfiinţa sucursale în România, în condiţiile enunţate de art. 44 LS şi vor avea
obligaţia să le înregistreze în registrul comerţului, în condiţiile şi cu procedura
reglementată de art. 24 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Sucursalele astfel înfiinţate păstrează naţionalitatea societăţii străine fondatoare iar
statutul lor organic, potrivit art. 41 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, este supus legii naţionale a
societăţii comerciale străine fondatoare.

Secţiunea 12. Grupurile de

societăţi comerciale
12.1. Concept. Societăţile comerciale se pot grupa, alcătuind ansambluri de
societăţi care îşi păstrează independenţa din punct de vedere juridic, dar care sunt
unite prin legături în temeiul cărora unele pot dobândi o poziţie dominantă, exer-
citând controlul grupului. Într-o definiţie legală, vizând, stricto sensu, grupurile de
întreprinderi dar care poate fi extinsă şi asupra grupurilor de societăţi (ca specii ale

17
De notat, totuşi, că în dreptul francez, instanţa judecătorească de la sediul sucursalei este
competentă să soluţioneze litigiile născute din activitatea acesteia – a se vedea
Y. Reinhard, op. cit., p. 290-291.

16
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

grupurilor de întreprinderi), acestea sunt privite ca un grup cuprinzând o societate

care exercită controlul şi societăţile controlate; întreprinderea care exercită contro-
lul este cea care poate exercita o influenţă dominantă asupra unor alte între-
prinderi, denumite întreprinderi controlate, în temeiul dreptului de proprietate, al
participării financiare sau al regulilor care o guvernează. 18
O altă definiţie a grupului priveşte, în principal, structura acestuia, format dintr-o
societate-mamă, filialele acesteia şi entităţile în cadrul cărora societatea-mamă sau
filialele acesteia deţin o participaţie; în acelaşi context, societatea-mamă este
privită ca o societate a cărei relaţie cu filialele sale este definită fie prin (a)
deţinerea unei participaţii de control în capitalul filialelor, fie prin (b) exercitarea
unei conduceri unitare asupra entităţilor în cauză, ca urmare a unui contract
încheiat cu acestea ori în temeiul unor prevederi din actele constitutive sau din
statutul acelor entităţi, fie prin (c) prezenţa majoritară a aceloraşi persoane în
consiliul de administraţie, conducerea executivă ori în consiliul de supraveghere ale
entităţilor în cauză.19
În fine, o definiţie a societăţii-mamă este dată şi de Legea nr. 297/2004 privind
piaţa de capital, care o priveşte ca pe o persoană juridică, asociat al unei societăţi
comerciale la care (a) deţine direct sau indirect majoritatea drepturilor de vot (b)
poate să numească sau să revoce majoritatea membrilor organelor de administrare
sau de control (c) poate exercita o influenţă semnificativă în virtutea unor clauze
cuprinse în contracte încheiate cu entitatea respectivă sau a unor prevederi
cuprinse în actul constitutiv al acestei entităţi sau (d) este acţionar sau asociat al
unei entităţi şi a numit, ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot, majoritatea
membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor
filialei în ultimele două exerciţii financiare, sau controlează, în baza unui acord
încheiat cu ceilalţi acţionari sau asociaţi, majoritatea drepturilor de vot.
Rezultă că trăsătura comună a acestui grup de societăţi este ideea de ansamblu
cu un grad mai mare sau mai mic de coeziune şi independenţă, ansamblu aflat sub
puterea unei societăţi-mamă care asigură unitatea de voinţa a grupului. Numim
societate-mamă (parent company) acea societate care, în cadrul grupului de
societăţi, prin poziţia pe care o are în raport cu acestea şi, în principal, prin cota de
capital pe care o deţine în celelalte societăţi influenţează, coordonează şi decide
politica comercială a grupului de societăţi. Astfel, grupul de societăţi comerciale
exploatează, multiplică şi diversifică legăturile de filiaţie existente între societatea-
mamă şi filialele acesteia, încorporând şi o serie de relaţii stabilite între filiale sau
între societatea-mamă şi filiale ale filialelor sale.
Grupul de societăţi comerciale reprezintă, în primul rând, o realitate de fapt şi, ca
atare, nu se bucură de personalitate juridică. Unitatea sa este clădita pe interesele
18
Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de
întreprindere.
19
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor.

17
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

comune ale compunerii grupului, care, sub acest aspect, conduc la un affectio
societatis similar cu cel al asociaţilor unei societăţi. Legislaţia comercială cuprinde
mai multe referiri la asemenea grupuri, fără a le dedica, totuşi, o reglementare
unitară.

12.2. Clasificare. În funcţie de interesele şi de natura legăturilor care confi-

gurează structura unei grupări de societăţi, teoria menţionează ca forme de
organizare grupurile industriale, financiare şi personale.
Grupul industrial este acela în care societăţi cu activităţi asemănătoare sau
complementare sunt supuse unui control economic unic, exercitat de societatea-
mamă. Noţiunea de grup industrial evocă aici atât sfera productivului cit şi
intermedierea în circulaţia mărfurilor.
Grupul financiar reuneşte societăţi cu activităţi diverse sub controlul unei
societăţi care adesea are un obiect pur financiar, de administrare a cotei de control
din societăţile pe care le dirijează.
Grupul personal este cel în care unitatea de direcţie economică este asigurată
prin identitatea persoanelor care sunt asociaţi sau acţionari în societăţile grupului
şi/sau care conduc consiliile de administraţie ale societăţilor componente ale
grupului.

12.3. Subclasificare. Grupurile industriale cunosc în practică o subclasificare în

grupuri radiale, piramidale şi circulare.
În cadrul structurii radiale sunt cuprinse unităţi de acelaşi fel, dispersate în
teritoriu şi controlate de societatea-mamă.
Structura piramidală este specifică grupului de societăţi ai cărui membri
desfăşoară activităţi sau operaţiuni asemănătoare şi complementare, grupul reunind
societăţi specializate în fabricarea de componente a unor produse complexe. Numit
şi „participare în cascadă”, grupul are în fruntea edificiului societatea-mamă, care
deţine participări de control în societăţile din primă linie; la rândul lor acestea deţin
astfel de participări în societăţile din linia a doua şi tot aşa până la „baza piramidei.”
Structura circulară se constituie din mai multe societăţi care au realizat
participaţii (aporturi) de capital, una în patrimoniul celeilalte, astfel încât prima
societate din lanţ deţine părţi de capital în cea de-a doua, a doua în cea de-a treia
şi tot astfel până la ultima societate din lanţ care participa la capitalul social al
primei societăţi. O asemenea structură circulară pare a fi potrivită mai ales pentru
ocultarea adevăratului dominus negotii, cel care exercită controlul efectiv asupra
grupului de societăţi.
Modul de funcţionare al grupului de societăţi este divers. Pentru a putea deţine
poziţia dominantă, uneori societatea-mamă îşi asumă atât un rol productiv cât şi

18
Profesor IOAN SCHIAU - SOCIETĂȚILE COMERCIALE. ASPECTE GENERALE

unul financiar. Atunci când societatea-mamă se rezumă doar la a exercita un rol

financiar, de administrare a participaţiilor sale în societăţile dominate, grupul este
organizat ca un holding, societatea-mamă supraveghind societăţile create, precum
şi diversele societăţi, filiale ale acestora.
Legislaţia română cunoaşte şi conceptul de ”conglomerat financiar”, care, în mod
generic, reprezintă un grup care este condus de o societate de asigurare, o
instituţie de credit sau o societate de investiţii sau un grup a cărui activitate se
desfăşoară, în principal, în cadrul sectorului financiar.20
Mărturie şi rezultat al unui proces evolutiv ce a schimbat şi remodelat imaginea
dreptului comercial modern, grupurile de societăţi prezintă o serie de avantaje: ele
combat eficient concurenţa de pe o anumită piaţă, asigurându-se gestionarea unui
întreg sector comercial sau industrial, asigură concentrarea de capital şi forţa
financiară necesara pentru realizarea unor obiective sau proiecte care n-ar fi la
îndemâna unei singure societăţi, asigură o diversificare şi specializare a activităţii
societăţilor membre, astfel încât se poate ataca un larg segment de piaţă şi, nu în
ultimul rând, disipează răspunderea între societăţile membre, fie limitând-o, fie
extinzând-o în funcţie de strategia de ansamblu.

20
Pentru definiţia conglomeratului financiar, a se vedea art. 2 lit. B pct. 51 din Legea
nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor.

19