IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

CURSUL NR. 10
ORGANIZAREA ȘI FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII

LS este organizată pe patru mari teme: constituirea (Titlul II), funcţionarea

(Titlul III), modificarea (Titlul IV şi V) şi încetarea existenţei societăţii comerciale
(Titlul VI şi VII). Dintre acestea, problematicii funcţionării societăţii îi sunt dedicate
169 de articole, adică aproape jumătate din întinderea legii, aspect numeric care
evidenţiază, şi el, importanţa pe care legiuitorul o ataşează condiţiilor în care
societatea îşi desfăşoară activitatea.

Titlul III al LS, dedicat funcţionării societăţii comerciale, debutează cu o serie

de prevederi generale, cu o abordare aparent disparată, care tratează formarea şi
gestionarea patrimoniului social (situaţia juridică a aporturilor asociaţilor şi a
dividendelor cuvenite acestora), organizarea şi administrarea societăţii comerciale
(puterile şi răspunderea administratorilor) precum şi unele măsuri de publicitate
restrânsă a actelor şi operaţiunilor societăţii comerciale.

VII.1. Formarea patrimoniului societăţii comerciale

VII.1.1. Aportul asociaţilor. Patrimoniul societăţii comerciale este un element

structural obligatoriu al personalităţii sale juridice dar, în aceeaşi măsură, este un
element indispensabil desfăşurării unei activităţi economice profitabile. De aceea,
societatea comercială are obligaţia de a-şi constitui patrimoniul potrivit stipulaţiilor
documentelor constitutive şi de a asigura conservarea şi dezvoltarea acestuia.

În această privinţă, legiuitorul situează interesele societăţii comerciale mai

presus de interesele personale ale asociaţilor; deşi s-a născut din voinţa lor şi în
conformitate cu interesele urmărite de asociaţi, societatea comercială, odată
constituită, ocupă o poziţie dominantă în raporturile ei cu asociaţii.

Un element specific al pactului societar constă în obligaţia asociaţilor de a

transmite societăţii unele aporturi, care să constituie elementele componente ale
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

patrimoniului iniţial al acesteia şi, în acelaşi timp, o măsură a drepturilor şi

răspunderilor ce le revin. Aceste aporturi pot fi aduse în numerar şi în natură, şi unele
şi altele fiind aporturi în drepturi pe care asociatul subscriitor le transmite societăţii.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) LS, aporturile în natură sunt vărsate prin
transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a
bunurilor aflate în stare de utilizare.

În lipsa unei convenţii contrare cuprinse în actul constitutiv, LS declară că

bunurile aduse ca aport devin proprietatea societăţii din momentul înregistrării
acesteia în registrul comerţului, adică din momentul în care, dobândind personalitate
juridică [art. 41 alin. (1) LS], devine un subiect de drept distinct de persoana
asociaţilor, având un patrimoniu propriu. Transmiterea dreptului de proprietate
presupune că asociatul aportor este titularul dreptului de proprietate asupra bunului
constituit ca aport, căci nimeni nu poate transfera ceva ce nu are (nemo plus iuris ad
alium transfere potest quam ipse habet). În acest sens, art. 36 alin. (2) LS impune
ca, la constituirea societăţii comerciale, asociaţii să ataşeze cererii de înmatriculare
actele privind proprietatea bunurilor constituite ca aport, iar în cazul în care printre
ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate.
Rezultă că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor constituite ca aport
poate opera chiar şi atunci când aceste sunt grevate de sarcini, cu condiţia ca să nu
existe o interdicţie de înstrăinare.

Din interpretarea per a contrario a textului art. 65 alin. (1) LS rezultă că

asociaţii pot să convină să transmită societăţii şi alte drepturi asupra bunurilor decât
dreptul de proprietate. Acestea ar putea fi alte drepturi reale principale,
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute – în măsura în care acestea au o
valoare economică, întrucât potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) LS, ele trebuie să
fie evaluabile din punct de vedere economic.

De asemenea, asociaţii pot conveni să transmită, în anumite condiţii şi la

constituirea anumitor forme de societate – societăţi în nume colectiv, în comandită
simplă şi societăţi pe acţiuni constituite prin subscripţie integrală şi simultană – chiar
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

şi drepturi de creanţă, care au regimul juridic al aporturilor în natură şi sunt liberate

când societatea a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 LS).

În schimbul aportului transmis societăţii, aceasta repartizează asociaţilor titluri

participative, care le conferă şi calitatea de creditor al societăţii, pentru valoarea
reziduală rezultată din lichidare dar şi pentru o parte din profitul acesteia, repartizată
cu titlu de dividend sau alte avantaje rezervate fondatorilor. Asociaţii nu sunt, însă,
îndreptăţiţi la plata unor dobânzi aferente valorii aportate la capitalul societăţii,
întrucât dreptul lor de creanţă, deşi născut ca o consecinţă a transmiterii aportului,
nu poartă asupra acestuia, ci asupra profitului sau a bunurilor ori sumelor rămase în
urma lichidării patrimoniului societăţii comerciale. De altfel, această abordare
reprezintă o soluţie care, pe lângă justificarea sa în drept, are şi meritul de a proteja
interesele societăţii, al cărei patrimoniu ar fi subminat chiar de asociaţi, dacă aceştia
ar percepe dobânzi pentru aportul adus societăţii. În schimb, dacă aportul asociaţilor
la capitalul social nu este purtător de dobânzi în ceea ce îi priveşte pe asociaţi, asta
nu înseamnă că aportul acestora, fiind depus într-o bancă, nu aduce dobânzile
aferente societăţii, care este titulara fondurilor transmise ei ca aport.

VII.1.2. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a vărsa aportul subscris.

Obligaţia de aport fiind o obligaţie esenţială, convenţională sub aspectul întinderii şi
formelor de vărsământ şi legală sub aspectul sancţiunii neîndeplinirii ei, reprezintă o
răspundere personală a fiecărui asociat. Asociatul care prin întârzierea depunerii
acestui aport a prilejuit daune societăţii comerciale (de exemplu, aceasta nu s-a putut
înregistra şi nu a putut să îşi înceapă activitatea, plătind în acest timp chirie pentru
un spaţiu de producţie de care nu s-a putut servi), este dator să le repare; această
răspundere nu este o răspundere limitată la nivelul aportului subscris, ci este una
nelimitată şi personală, fundamentată pe culpa proprie a asociatului.

Dacă aportul a fost stipulat în numerar, LS pune în sarcina asociatului întârziat

şi obligaţia de a suporta dobânzi legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul.
Obligaţia de vărsământ fiind una asumată în legtură cu exercițiul unei întreprinderi,
derivată din dobândirea de părţi sociale sau acţiuni, legiuitorul face aplicarea
dispoziţiilor art. 1423 alin. (2) lit. d) C. civ., potrivit cărora debitorul se află de drept
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

în întârziere, astfel că datorează dobândă de drept din ziua când devin obligația a
devenit exigibilă. Dacă asociatul care întârzie vărsământul aportului este un acţionar,
art. 100 LS reglementează o procedură prin care acesta este somat să îşi
îndeplinească această obligaţie, sub sancţiunea urmăririi lui pentru eventualele daune
şi – adăugăm noi – a dobânzilor legale prevăzute de art. 64 alin. (2) LS.

VII.1.3. Răspunderea faţă de terţi. Născută ca o fiinţă dotată cu personalitate

juridică, odată cu înregistrarea în registrul comerţului, societatea comercială are un
patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor. În consecinţă, ea nu poate fi ţinută
să răspundă cu patrimoniul propriu decât pentru obligaţiile proprii, asumate în
condiţiile legii.

Asociaţii nu au un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul

societăţii, ei exercitând doar un drept de creanţă complex care, sub raport economic
le permite să participe la distribuţia profitului şi, eventual, a rezultatului lichidării
societăţii. De aceea, pe durata existenţei societăţii, creditorii personali ai asociatului
nu pot să îşi exercite dreptul de creanţă asupra societăţii în care acesta este asociat;
ei au, în mod natural, dreptul de a urmări dividendele repartizate acestuia pe baza
situaţiilor financiare aprobate în condiţiile legii precum şi, la încheierea lichidării,
asupra părţii ce i se cuvine acestuia în temeiul calităţii sale de asociat.

Pentru a-şi conserva drepturile de creanţă, aceşti creditori personali ai

asociaţilor vor putea totuşi, pe durata existenţei societăţii, să poprească partea ce i-
ar reveni debitorului lor prin lichidarea societăţii sau să sechestreze şi să vândă
acţiunile debitorului lor. Diferenţa între cele două opţiuni este aceea că poprirea
respectivelor părţi are un efect asiguratoriu, purtând asupra unor părţi cu privire la
care asociatul are doar o vocaţie de dobândire, în caz de lichidare, în timp ce
sechestrarea şi vinderea acţiunilor – în cazul unei societăţi pe acţiuni sau în comandită
pe acţiuni – are în vedere faptul că acestea sunt titluri negociabile, care au putere
circulatorie.

Creditorii particulari ai unui asociat mai au şi dreptul de a se opune prelungirii

duratei societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

[art. 206 alin. (1) LS] sau împotriva hotărârii prin care asociaţii au revenit asupra
hotărârii de dizolvare a societăţii [art. 231 alin. (3) LS].

Tot pentru protecţia prioritară a societăţii în raport cu interesele personale ale

asociaţilor, creditorii personali ai asociaţilor nu se pot îndrepta împotriva societăţii
pentru creanţele ce le au asupra asociaţilor acesteia; ei pot urmări numai partea din
beneficiul societăţii repartizată asociatului după aprobarea bilanţului. Desigur că o
asemenea soluţie se fundamentează şi pe ideea separaţiei patrimoniilor societăţii şi
asociaţilor, întrucât una dintre condiţiile definitorii ale personalităţii juridice rezidă în
existenţa unui patrimoniu propriu, distinct de cele ale asociaţilor care o compun.

După dizolvarea societăţii, creditorii personali pot urmări, desigur, şi partea care
a revenit asociaţilor ca urmare a lichidării societăţii. Pentru a-şi conserva acest drept,
creditorii personali ai asociaţilor pot solicita înfiinţarea unei proprii asigurătorii asupra
cotei-părţi ce ar reveni asociaţilor prin lichidare, încă din timpul existenţei societăţii (art.
66 LS). În ceea ce priveşte acţiunile, acestea constituind, spre deosebire de părţile
sociale sau părţile de interes, titluri de credit negociabile, pot fi sechestrate şi apoi
valorificate către terţi, pentru acoperirea creanţei creditorilor acţionarilor.

O altă manifestare a obligaţiei asociaţiilor de a conserva patrimoniul societăţii

este redată prin dispoziţiile art. 69 LS, potrivit cărora orice micşorare a capitalului
trebuie să fie realizată în condiţiile legii, iar dacă se constată o reducere a acestuia sub
minimul legal acesta va trebui reîntregit, în caz contrar, societatea fiind afectată de
sancţiunea dizolvării.

VII.2. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale asociaţilor

VII.2.1. Drepturile patrimoniale ale asociaţilor. Bunurile constituite ca aport,

fie în numerar, fie în natură, devin proprietatea societăţii, în lipsa unei convenţii
contrare. Astfel, asociaţii nu creditează societatea cu sumele constituite ca aport ci
transferă, cu titlu definitiv şi irevocabil, drepturi al căror titular devine societatea. În
schimb, în temeiul calităţii lor de asociaţi, ei devin titularii unui drept de creanţă care
le permite să primească dividende şi să participe la rezultatul lichidării. În mod
excepţional, ca efect al retragerii sau a excluderii lor, asociaţii sunt îndreptăţiţi să
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

primească, pe durata existenţei societăţii, o parte din patrimoniul societăţii sau o

sumă de bani echivalentă, ambele corespunzătoare cotei lor de participare la capitalul
societăţii, dacă asociaţii nu au convenit altfel.

VII.2.2. Dreptul la dividend. Atunci când o societate realizează profit, ea are

deschise două opţiuni: să reinvestească acest profit în circuitul comercial sau să îl
distribuie asociaţilor, cu titlu de dividende. Derivând din cuvântul latin dividendus
(care înseamnă, literalmente, de împărţit), dividendul constituie cota parte din
profitul societăţii care se cuvine fiecărui asociat, de regulă proporţional cu cota lui de
participare la capitalul social.

Potrivit legii, dividendele se distribuie pe baza situaţiilor financiare aprobate de

adunarea generală a asociaţilor. Ele se distribuie în numerar, reprezentând o sumă
de bani aferentă fiecărei părţi sociale sau acţiuni deţinute de un asociat, dar pot fi
distribuite şi prin repartizarea de noi acţiuni, atunci când adunarea asociaţilor
hotărăşte majorarea capitalului cu sumele constituind profit net, ce urmează a fi
repartizat asociaţilor.

Dividendele plătite de o societate constituie unul dintre criteriile de selecţie pe

care investitorii le utilizează pentru a decide asupra societăţii în care să îşi plaseze
resursele financiare, urmărind un profit cel puţin mai mare decât rata dobânzii
practicată pe o anumită piaţă. Importanţa dividendului în strategia investiţională este
atât de mare încât unii acţionari sunt dispuşi să renunţe la alte drepturi societare
(în speţă, dreptul de vot) pentru a dobândi acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar
ce le conferă dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil
al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 LS).

Fiecare asociat este îndreptăţit să primească partea din profitul stabilit prin
actul constitutiv. Dividendul corespunde, în principiu, cotei de participare a fiecărui
asociat la capitalul social vărsat, dar el poate fi determinat şi diferit de această cotă,
prin convenţia asociaţilor.

Astfel, asociaţii pot acorda unuia dintre ei o cotă mai mare din beneficiu,
considerând că, deşi aportul său la capital este identic cu al celorlalţi asociaţi, are o
contribuţie mai mare decât aceştia la activitatea societăţii. Tot astfel, deşi asociaţii
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

au adus aporturi diferite ca valoare, ei pot conveni ca profitul să se împartă egal între
ei, în considerarea caracterului intuitu personae al societăţii. O asemenea abordare
este specifică societăţilor de persoane, unde elementul afectiv este mai puternic
impregnat în ţesătura relaţiilor sociale şi unde echitatea domină distribuţia profitului.

De altfel, art. 16 alin. (5) LS permite ca asociaţii societăţii în nume colectiv şi

asociaţii comanditaţi să aducă prestaţii în muncă sau servicii cu titlu de aport
social, care nu pot constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social,
dar în schimbul cărora au dreptul să participe la împărţirea profitului, prelevând
dividende şi răspunzând de pierderi. Cota lor de participare la distribuirea profitului
trebuie să fie stabilită prin actul constitutiv sau aprobată prin hotărâre a adunării
asociaţilor; în lipsă, legea stabilește că acestor asociaţi li se cuvine o cotă din profit
egală cu cea a asociatului care a adus cel mai mic aport la formarea capitalului social,
potrivit prevederilor corespunzătoare aplicabile societăţii civile [art. 1902 alin. (2) C.
civ.].1

Societatea pe acţiuni permite şi ea o abatere de la principiul împărţirii

profitului, strict în raport cu cota de participare la capitalul social, arătând că
fondatorii acesteia au dreptul asupra unei cote din profit ce nu poate depăşi 6% din
profitul net şi nu poate fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data
constituirii societăţii, cu condiţia ca actul constitutiv să cuprindă o asemenea
dispoziţie sau adunarea generală să fi aprobat constituirea acestei rezerve speciale
destinate participării fondatorilor la profit (art. 32 şi art. 183 LS). Dacă în perioada
de 5 ani menţionată mai sus se produce majorarea capitalului, drepturile fondatorilor
vor putea fi exercitate numai asupra profitului corespunzător capitalului social iniţial
[art. 32 alin. (3) LS].

Această disponibilitate a partajării profitului este limitată însă de hotarul aşa-

numitei clauze leonine2, fiind interzis ca un asociat să îşi aproprie cvasitotalitatea sau
totalitatea profitului societăţii. Această interdicţie îşi găseşte izvorul în prevederile art.

1
St. D. Cărpenaru, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit, p. 222
2
Pentru detalii privind originea epitetului a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în
interpretarea jurisprudenţei (II), în Revista de drept comercial nr. 2/1999, p. 7.
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

1513 ale vechiului Cod civil, care declară că „este nul contractul prin care un asociat işi
stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea este nulă şi convenţiunea prin care s-a
stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.” Noul cod
civil a preluat această interdicție, dându-i prin dispozițiile art. 1902 alin. (5) o formă
nou. Astfel, potrivit acestui text, ”Orice clauză prin care un asociat este exclus de la
împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă”.

Deşi interdicţia este reglementată în materia societăţii civile, ea îşi găseşte

deplină aplicare şi în domeniul societăţilor comerciale, întrucât prevederile LS, în
virtutea normei de trimitere cuprinsă în art. 291, se completează cu dispoziţiile codului
comercial, iar acesta cu cele ale codului civil.3

Dividendul, odată aprobat de adunarea generală a asociaţilor sau acţionarilor,

dă naştere unui drept de creanţă al asociaţilor asupra societăţii, căruia îi răspunde
obligaţia corelativă a societăţii de a-l plăti în condiţiile şi la termenul aprobate prin
hotărârea adunării generale. Acest termen nu va putea fi mai mare de 6 luni de la
data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.

Nerespectarea termenului de plată a dividendelor, stabilit de adunarea

generală sau de legile speciale, fiind o obligaţie de plată a unei sume de bani, asumată
în exercițiul activității unei întreprinderi, pune societatea de drept în întârziere [art.
1423 alin. (2) lit. d) C. civ.], aceasta fiind ţinută să plătească acţionarilor daune-
interese pentru perioada de întârziere.

Plata dividendelor este condiţionată de realizarea, de către societate, a unui

profit în exerciţiul financiar anterior. Dividendul reprezentând o cotă parte din profit,
plata lui în lipsa unui profit real este inacceptabilă, pentru că o asemenea plată ar
consuma din capitalul de lucru al societăţii. Legea interzice, deci, plata dividendelor
din alte fonduri de cât din profitul determinat prin situaţiile financiare aprobate
potrivit legii. Dacă societatea nu respectă această interdicţie şi distribuie dividende
în absenţa unui profit determinat şi aprobat în condiţiile legii, asociaţii sunt obligaţi
să le restituie. Dreptul societăţii la restituirea dividendelor se poate exercita numai

3
În acest sens s-a pronunţat si Curtea Suprema de Justiţie, prin Decizia nr. 191/1996,
publicată în „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996”, p. 218.
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

împotriva acelor asociaţi care au cunoscut neregularitatea distribuirii sau care, în

împrejurările existente, ar fi trebuit să cunoască fictivitatea dividendelor (de
exemplu, cunoşteau faptul că situaţiile financiare prezentau pierderi sau că raportul
cenzorilor arăta că situaţiile nu au fost întocmite cu respectarea legii).

În ipoteza plăţii unor dividende care nu sunt rezultatul unui profit determinat
în condiţiile legii, restituirea acestora este dublată de sancţiunile penale adresate
membrilor organelor societăţii care au plătit sub orice formă, din profituri fictive ori
care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situaţie financiară sau contrarii celor rezultate
din aceasta [art. 272 alin. (2) LS].

Dreptul la dividende este un drept accesoriu care derivă din calitatea de

asociat şi, în cazul societăţii pe acţiuni, din deţinerea de acţiuni. Potrivit LS, în cazul
cesiunii acţiunilor, dreptul la dividende urmează regimul juridic al acţiunilor şi se
transmite şi el cesionarului acestora. Astfel, dividendele a căror distribuţie a fost
aprobată după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în
care părţile au convenit altfel.

VII.2.3. Obligaţiile patrimoniale ale asociaţilor. În raport cu societatea, asociaţii

au, în primul rând, obligaţia de a vărsa în întregime şi la termen aportul la care s-au
angajat. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, bunurile constituite ca aport
devin proprietatea societăţii din momentul înmatriculării acesteia în registrul
comerţului. Per a contrario, rezultă că asociaţii vor putea transmite societăţii nu numai
dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise ca aport ci şi dezmembrămintele
dreptului de proprietate, în măsura în care ele sunt utile societăţii.

Aşa cum am arătat mai sus, neîndeplinirea obligaţiei de a vărsa aportul subscris
atrage răspunderea asociaţilor în culpa pentru daunele ocazionate şi constituie un motiv
legal de excludere, în societăţile de persoane.

Asociaţii mai au obligaţia de a suporta eventualele pierderi ale societăţii, de

regulă proporţional cu participarea lor la capital şi potrivit întinderii răspunderii lor, după
forma îmbrăcată de societatea ai cărei asociaţi sunt.
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

VII.3. Viaţa socială. Organizarea şi administrarea societăţilor

comerciale

VII.3.1. Adunarea asociaţilor. De regulă, în funcţie de complexitatea raporturilor

intra-societare, societatea comercială, privită ca un mecanism, este structurată pe trei
niveluri de organizare: adunarea asociaţilor, administratorii şi personalul executiv.
Toate aceste componente conlucrează pentru a pune în mişcare mecanismul care
asigură funcţionarea societăţii.

Adunarea asociaţilor este forma în care este organizată participarea asociaţilor

la viaţa societară. Acest organ de conducere colectivă este cel care ia deciziile
strategice, privind modul în care societatea îşi exercită funcţiile şi îşi urmăreşte
obiectivele fundamentale. Adunarea asociaţilor este cea care asigură adaptarea
mecanismului societăţii la aceste cerinţe şi la rigorile mediului în care aceasta
evoluează. Modul de organizare şi funcţionare a acestui organ suprem al societăţii este
reglementat de LS pentru fiecare formă de societate în parte: de la o structură
rudimentară, care se identifică şi se suprapune simplei pluralităţii a asociaţilor – la
societăţile de persoane, până la structuri complexe, care constituie un mecanism
deliberativ, încorsetat în rigorile normei imperative şi care emană voinţa socială, o
ficţiune juridică a cărei menire este aceea de a înlocui voinţa individuală a asociaţilor –
la societăţile de capital.

VII.3.2. Administrarea societăţilor comerciale. Tendinţe noi. Potrivit unei definiţii

doctrinare,4 pe care o rezumăm în continuare, administratorul societăţii comerciale este
persoana care, în baza împuternicirilor rezultate din mandatul încredinţat şi în condiţiile
legii, aduce la îndeplinire voinţa societăţii prin exercitarea operaţiunilor cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate.

În doctrina majoritară, este acceptat că, sub regimul instituit de art. 72 LS,
activitatea administratorilor este guvernată de regulile mandatului. Pornind de la
realitatea că societatea este o persoană juridică, spre deosebire de societatea simplă,
unii autori impărtășesc, totuși, ideea că teoria mandatului este revolută și că activitatea

4
E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăţii comerciale pe acţiuni, All Beck,
p. 37.
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

și drepturile administratorilor ar trebui explicate prin teoria organicistă, conform căreia

administratorii nu sunt mandatari ai societății ci sunt organ interne ale acesteia, parte
componentă a unui organism societar, identificându-se din punct de vedere al voinței
juridice chiar societății însăși. Codul civil enunță clar principiul că raporturile dintre
persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin
analogie, regulilor mandatului (art. 209) dar, în același timp arată, în art. 208, că actele
făcute de organele de administrare ale persoanei juridice sunt, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, actele persoanei juridice însăși (enunț ce pare a fi o expresie a
teoriei organiciste).5

Conceptul de societate comercială are o dimensiune juridică, economică şi

socială; din orice perspectivă ar fi examinate aceste semnificaţii ale existenţei
societăţii, este evidentă interacţiunea acesteia cu mediul în care evoluează precum şi
reţeaua de interese şi raporturi juridice, sociale sau economice care privesc atât
structura interioară a societăţii (organe, asociaţi, personal) cât şi sfera terţilor
(parteneri, clienţi, autorităţi).

De aceea, administrarea societăţii comerciale, în mod inerent, încetează să mai

fie o chestiune de ordin intern şi tinde să fie redefinită prin prisma unor interese şi
exigenţe multiple care să acorde satisfacţie nu numai asociaţilor societăţii ci şi celor
implicaţi şi interesaţi în activitatea şi rezultatele societăţii (personalul acesteia şi terţii
legaţi de societate prin raporturi juridice).

Pentru a da consistenţă acestui nou concept de administrare, a fost dezvoltată

instituţia guvernării corporatiste, ale cărei principii au fost căutate pe plan doctrinar
şi jurisprudenţial şi sintetizate, urmare unui efort început de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică în 1998, sub forma Principiilor OECD pentru o
guvernare corporatistă (cea mai recentă ediţie datând din 2015, asumată împreună
cu G20 – Grupul celor 19 state cele mai dezvoltate plus Uniunea Europeană). Aceste
principii constituie şi principalul criteriu de evaluare utilizat de Banca Mondială şi

5
Pentru detalii, a se vedea, S. Bodu, Tratat de drept societar, vol. II, Ed. Rosetti Internațional,
București, 2014-2015, p. 237 și urm..
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

Fondul Monetar Internaţional în redactarea rapoartelor lor anuale privind respectarea

standardelor şi codurilor (ROSC).6

Scopul acestor Principii este acela de a contribui la promovarea unor reguli

care să asigure transparenţă, integritate şi eficienţă mediului de afaceri, prin
distribuţia echitabilă a atribuţiilor de deliberare, administrare şi control între diferitele
centre de putere ale societăţii, în condiţiile protecţiei corespunzătoare a interesului
public. Principiile prevăd reguli (a) privind exercitarea şi protejarea drepturilor
asociaţilor, în condiţiile asigurării informării corespunzătoare a acestora, pentru a
facilita luarea unei decizii şi a integra votul acestora într-un mecanism deliberativ
eficient şi transparent, (b) privind tratamentul echitabil al asociaţilor, cu specială
privire asupra unei protecţii corespunzătoare a asociaţilor minoritari, (c) privind
mecanismele de participare şi implicare a persoanelor interesate în guvernarea
societăţii (cum ar fi creditorii, salariaţii şi organismele reprezentative ale acestora,
furnizorii, clienţii, comunitatea şi mediul de afaceri), (d) privind accesul la informaţii
şi transparenţa mecanismelor decizionale precum şi modalităţile de exercitare a unui
control extern, eficient şi calificat asupra activităţii societăţii şi, în final, (e) privind
responsabilităţile administratorilor şi managerilor societăţii.

Aceste din urmă principii privesc obligaţia administratorilor de a-şi îndeplini

atribuţiile şi responsabilităţile legale şi statutare în deplină cunoştinţă, pe baza unei
informări adecvate, cu bună credinţă, cu diligenţă profesională şi în interesul societăţii
comerciale; de a trata echitabil diversele grupuri de asociaţi, ale căror interese diferă;
de a funcţiona pe baza unor standarde etice înalte şi a bunelor practici şi de a exercita
o apreciere şi judecată independentă şi nepărtinitoare a afacerilor societăţii. Reforma
LS, realizată prin modificările aduse de Legea nr. 441/2006 constă, în principal, în
implementarea acestor principii în administraţia societăţii comerciale, în special a
celor pe acţiuni.

VII.3.3. Administrarea societăţilor comerciale. Raporturile societăţii comerciale

cu administratorii săi. Administrarea societăţii comerciale este instrumentul prin care

6
Introduction to OECD Principles on Corporate Governance.
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

aceasta îşi îndeplineşte funcţiile de organizare autonomă şi această activitate de

administrare este structurată pe două componente esenţiale: gestiunea patrimoniului
şi reprezentarea societăţii în raporturile externe. Nu întotdeauna aceste două
elemente structurale ale administrării societăţii comerciale sunt încredinţate aceloraşi
persoane. De aceea, LS face distincţie între administratorii societăţii şi reprezentanţii
acesteia, chiar dacă ambii au vocaţia generică de a îndeplini ambele atribute ale
administrării; cu toate acestea, dacă în lipsa unei dispoziţii contrare în actul
constitutiv, administratorii au plenitudine de puteri (şi, în această situaţie, raportul
de reprezentare constituie una din dimensiunile funcţiei de administrare),
reprezentanţii societăţii nu au, în mod necesar, calitatea de administratori, ei fiind
persoane numite cu scopul primordial de a reprezenta şi angaja societatea comercială
în raporturile cu terţii. Această situaţie juridică materializează aserţiunea potrivit
căreia reprezentarea este de natura mandatului, dar nu de esenţa acestuia.

Raporturile juridice dintre administratori şi societatea comercială, inclusiv

răspunderea administratorilor, sunt guvernate, potrivit dispoziţiilor art. 72 LS, de
dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Doctrina
juridică a acceptat că acest mandat este unul de natură comercială şi că în structura
sa pot fi identificate atât dispoziţii convenţionale cât şi de natură legală,
corespunzătoare dublei naturi juridice a societăţii comerciale: contractuală şi
instituţională sau legală.7

Administratorul societăţii comerciale este un mandatar al acesteia, însărcinat cu

atribuţii de gestiune internă a patrimoniului societăţii şi de reprezentare a societăţii faţă
de terţi, putând face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
de activitate al societăţii, cu limitările prevăzute în actul constitutiv. Potrivit art. 72 din
LS, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate, în principal, de
dispoziţiile referitoare la mandat. Desigur că legiuitorul, având în vedere natura
comercială a raportului juridic care leagă societatea şi administratorul acesteia, a vizat,
în primul rând, prevederile art. 2009 - 2038 C. civ. privitoare la mandatul cu
reprezentare.

7
M. Cozian, A. Viander, op. cit., p.114; St. D. Cărpenaru, op. cit, ed. 5, p. 224 şi urm.
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

VII.3.4. Administrarea societăţilor comerciale. Condiţii pentru dobândirea calităţii

de administrator. Potrivit prevederilor art. 731 LS, persoanele care nu pot fi fondatori
nu pot fi nici administratori iar dacă au fost alese în această funcţie sunt decăzute din
drepturi. Rezultă deci că nu pot fi administratori incapabilii precum şi cei care au săvârşit
şi au fost condamnaţi pentru infracţiunile menţionate la art. 6 LS (gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare
sau luare de mită, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism, infracţiunile prevăzute Legea nr. 85/2014
privind procedura insolvenţei sau cele expres reglementate de LS).

Administratorii societăţii pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice, deşi
această din urmă posibilitate este evocată expres de legiuitor numai în ceea ce priveşte
societăţile pe acţiuni. Art. 15313 LS, amplasat în capitolul dedicat societăţilor pe acţiuni,
prevede că „o persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al consiliului
de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni”. Gradul de generalitate al reglementării ne
permite însă să extindem această posibilitate la toate formele de societate, cu atât mai
mult cu cât în cazul formelor de societăţi la care calitatea de administrator o au numai
asociaţii (societatea în nume colectiv sau în comandită simplu) există posibilitatea ca
toţi asociaţii să fie persoane juridice.

Poate fi administrator – persoană fizică numai acel ce are deplină capacitate de

exerciţiu, având în vedere că puterile administratorului se întind şi asupra actelor de
dispoziţie necesare activităţii societăţii. În situaţia în care administrarea societăţii este
încredinţată unei persoane juridice, aceasta va fi obligată să-şi desemneze un
reprezentant permanent, persoană fizică, împreună cu care va răspunde solidar pentru
îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.

VII.3.4. Administrarea societăţilor comerciale. Atribuţiile şi răspunderea

administratorilor. În temeiul mandatului de administrator conferit prin actele
constitutive, administratorii pot efectua toate operaţiunile necesare pentru realizarea
obiectului societăţii, având obligaţia de a participa la toate adunările asociaţilor, la
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.

întâlnirile consiliului de administraţie şi la şedinţele organelor de conducere similare

acestora.

Administratorii pot reprezenta societatea, angajând prin semnătura lor

răspunderea acesteia în raporturile cu terţii. Dreptul de reprezentare conferit
administratorilor nu poate fi transmis de acesta unei terţe persoane decât cu acordul
societăţii, sub sancţiunea răspunderii pentru prejudiciul astfel cauzat şi a inopozabilităţii
semnăturii respectivului terţ faţă de societate8.

Administratorii răspund solidar faţă de societate pentru (a) realitatea

vărsămintelor efectuate de asociaţi, (b) existenţa reală a dividendelor plătite (c)
existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, (d) exacta îndeplinire a
hotărârilor adunărilor generale şi (e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi
actul constitutiv le impun. Răspunderea administratorilor pentru neîndeplinirea exactă
a acestor obligaţii este reglementată potrivit regulilor mandatului şi prevederilor LS.

8
Mandatul prin care administratorul în exerciţiu acordă unui terţ dreptul de a-i îndeplini
atribuţiile specifice şi de a reprezenta interesele societăţii, fără acceptul celorlalţi asociaţi şi
fără o prevedere similară în actul constitutiv, este nul. (Tribunalul Constanţa, Secţia
comercială, sentinţa civilă nr. 1763 din 27 iunie 2000).