Cursul 11 Conducerea Și Administrarea Societăţii

IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.
CURSUL 11
CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

(Societatea cu răspundere limitată și societatea pe acțiuni)
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
I. Adunarea generală a asociaţilor

1. Mecanismul decizional. Structura supremă de decizie în societatea cu răspundere
limitată este adunarea generală a asociaţilor. Aceasta este forul în care se formează voinţa
socială şi în care asociaţii, prin votul lor, decid asupra chestiu-nilor fundamentale pentru
viaţa societăţii.
Modul de lucru şi de luare a deciziilor în adunarea generală este o demonstraţie a
prezenţei încă dominante a caracterului intuitu personae al acestei societăţi; astfel,
modificarea actului constitutiv, la fel ca în cazul societăţii în nume colectiv, impune
adoptarea unor hotărâri cu votul tuturor asociaţilor, cu acele excepţii prevăzute de actul
constitutiv sau chiar de lege. O asemenea excepţie, din categoria celor care îşi au originea
în voinţa legiuitorului, priveşte cesiunea părţilor sociale faţă de terţi, care este permisă cu
acordul asociaţilor reprezentând trei pătrimi, deşi cesiunea, reprezentând o modificare în
structura asociativă presupune şi modificarea actului constitutiv al societăţii cu răspundere
limitată.
În celelalte cazuri, încă o expresie a caracterului profund personal al mecanis¬mului
decizional, adunarea generală ia hotărâri prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
Legea reglementează, astfel, principiul majorităţii, specific socie¬tăţilor de capital; dar
acest principiu este amendat prin instituirea regulei dublei majorităţi, unde criteriul
obiectiv al majorităţii capitalului este dublat de criteriul subiectiv al majorităţii asociaţilor.
Suntem nu numai în prezenţa unei trăsături specifice ale societăţii cu răspun¬dere
limitată, ci şi în prezenţa unei principale surse de blocare a angrenajului decizional al
acestei forme de societăţi. Nu este un lucru neobişnuit ca o societate cu răspundere limitată
să fie constituită cu participarea a doi asociaţi, care deţin cote egale de capital, situaţie în
care regula majorităţii înseamnă, în fapt, una¬ni¬mitate; şi, mai mult, chiar dacă aceşti
asociaţi deţine cote diferite de capital, cel care deţine 90% din capital nu va putea lua
decizii fără votul favorabil al celuilalt asociat, minoritar, pentru că regula dublei majorităţi
o cere. Acest blocaj se multi¬plică atunci când creşte numărul de asociaţi, cu condiţia ca
acesta să fie par.
Pentru a evita astfel de situaţii, fondatorii pot conveni, prin actul constitutiv,
elimi¬narea regulii dublei majorităţii, optând, de regulă, pentru o majoritate a părţi¬lor
sociale şi înclinând balanţa spre elementul obiectiv, care îndepărtează socie¬tatea cu
răspundere limitată de caracterul ei personal, conferindu-i o fizionomie mai apropiată de
funcţiile ei moderne – mobilizarea şi prioritatea capitalului.
De altfel, în mod indirect, chiar LSC reglementează abateri de la regula dublei majorităţi,
atunci când prin art. 197 LSC stabileşte că o serie de norme reglemen¬tate în capitolul
dedicat societăţilor în nume colectiv îşi găsesc aplicare şi la societăţile cu răspundere
limitată; printre acestea, art. 76 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) LSC reglementează situaţii în
care adunarea asociaţilor decide cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social.
Ca un element de distincţie faţă de societăţile de persoane, LSC permite ca votarea să
se facă şi prin corespondenţă, dacă actul constitutiv prevede o aseme¬nea posibilitate.
Această posibilitate, care simplifică şi eficientizează actul decizio¬nal, reprezintă, în
acelaşi timp, o estompare a affectio societatis, a voinţei aso¬ciaţilor de a conlucra împreună
în cadrul societăţii; de aceea, votarea prin cores¬pon¬denţă este excepţia şi nu regula.
Adoptarea votării prin corespondenţă înseamnă definirea unei întregi proceduri de
exprimare a votului prin mijloace de comunicare la distanţă, apte să identifice emiţătorul
actului de voinţă, să îi păstreze conţinutul nealterat sau să ateste orice alterare a acestuia.
De asemenea, într-o asemenea situaţie, actul constitutiv trebuie să prevadă şi modalităţile
de cuantificare a voturilor exprimate şi – în absenţa asociaţilor – organul sau reprezentanţii
care vor constata sem¬nificaţia voinţei sociale formate prin vot.
În opinia noastră, în lipsa unor exigenţe speciale ale legii, votarea prin cores¬pondenţă
şi votarea în prezenţa asociaţilor sunt modalităţi alternative de vot, care se pot şi
întrepătrunde; nimic nu se opune ca actul constitutiv să prevadă că asociaţii care nu pot să
participe fizic la o anumită adunare au dreptul de a vota prin corespondenţă, în condiţiile
statutare stabilite.
Atunci când majorarea capitalului societăţii cu răspundere limitată se face prin aport în
natură, adunarea generală este chemată să se pronunţe asupra valorii sau utilităţii acestui
aport pentru societate; pentru a evita manifestarea unui conflict de interese sau o poziţie
subiectivă a asociatului subscriitor al unui aport în natură, LSC nu permite acestuia să îşi
exercite dreptul de vot în deliberările cu privire la aporturile sale. Pentru aceleaşi motive,
asociatul nu poate să voteze nici în delibe¬rările care privesc actele juridice încheiate între
el şi societate sau – adăugăm noi – propuse pentru a fi încheiate între el şi societate (cum
ar fi, de exemplu, un contract de închiriere a unui imobil deţinut de asociat sau înstrăinarea
unui bun al societăţii către respectivul asociat).
Ultimul alineat al art. 193 exprimă o derogare de la regula dublei majorităţi care
guvernează adoptarea deciziilor adunării generale, atunci când nu se urmăreşte modificarea
actului constitutiv sau acesta nu dispune altfel.
Potrivit LSC, atunci când la prima convocare a adunării generale nu se poate întruni
majoritatea cerută, se va proceda la o a doua convocare a acesteia, urmând a se lua decizii
valabile, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de
asociaţii prezenţi. Această prevedere nu este însă pe deplin lămuritoare cu privire la
mecanismul de vot aplicabil în această adunare generală care se întruneşte după a doua
convocare; mai mult chiar, examinarea ei relevă o serie de deficienţe ale logicii legislative.
Astfel, din examinarea prevederilor dedicate funcţionării societăţii cu răspun¬dere
limitată nu rezultă că, pentru validitatea deliberărilor şi hotărârilor adunării generale s-ar
cere un anumit cvorum, deci o anumită prezenţă a asociaţilor la vot. Singurele condiţii
impuse pentru adoptarea valabilă a hotărârilor adunării generale se referă la întrunirea
unanimităţii şi respectiv a majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul

constitutiv nu prevede altfel .
Cum derogarea prevăzută de art. 193 alin. (3) LSC se referă la neîntrunirea „majo¬rităţii
cerute”, rezultă că ea vizează numai acele hotărâri ale adunării generale care necesită
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale şi nu se aplică modificărilor actului
constitutiv, pentru care se cere unanimitatea [„votul tuturor asociaţilor” – art. 192 alin. (2)
LSC]. În consecinţă, examinăm, în continuare, numai situaţiile în care, la prima convocare
a adunării generale, nu se obţine majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale şi
când actul constitutiv nu conţine prevederi derogatorii sau nu dispune altfel.
Dar, întrucât pentru adoptarea valabilă a hotărârilor adunării generale la prima
convocare se cere votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale,
rezultă că, indirect, LSC cere şi un cvorum, la această primă convocare hotărârile luându-
se valabil în prezenţa asociaţilor reprezentând cel puţin majoritatea absolută a asociaţilor
şi a părţilor sociale.
În consecinţă, eşecul adunării generale de a adopta hotărâri valabile la prima convocare,
respectiv neîntrunirea majorităţii cerute poate avea două cauze: fie lipsa cvorumului
necesar (nu s-a prezentat un număr suficient de asociaţi sau asociaţii prezenţi nu au
reprezentat majoritatea părţilor sociale, astfel încât votul nu avea nici o şansă să fie
eficient), fie neîntrunirea la vot a majorităţii cerute, deşi condiţiile de cvorum au fost
îndeplinite.
LSC nu face, în enunţul ipotezei reglementate de art. 193 alin. (3), distincţie între aceste
două situaţii, mulţumindu-se să spună că la o a doua convocare adunarea „poate decide
asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social
reprezentată de asociaţii prezenţi”. Această prevedere este însă incompletă şi confuzivă,
pentru că nu răspunde unei chestiuni esenţiale: în ce condiţii de majoritate poate decide
adunarea generală la a doua convocare? Cu aceeaşi majoritate absolută a asociaţilor şi
părţilor sociale? Cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale
reprezentate la a doua convo¬care? Numai cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi
sau numai cu majoritatea absolută a părţilor sociale reprezentate la a doua convocare?
Regula majorităţii absolute a asociaţilor şi părţilor sociale nu mai poate fi menţinută,
întrucât LSC face trimitere expresă la adoptarea valabilă a hotărârilor „oricare ar fi numărul
de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi”. Luarea
hotărârilor numai cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi sau numai cu majoritatea
absolută a părţilor sociale reprezentate la a doua convocare nu poate nici ea să fie luată în
considerare, neexistând elemente legale de opţiune între una sau alta dintre cele două
soluţii.
Rămâne deci valabilă numai soluţia adoptării hotărârilor adunării generale, la a doua
convocare, cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale reprezentate
la a doua convocare – soluţie care, totuşi, nu este consacrată expres. De aceea, de lege
ferenda, propunem ca textul acestui alineat al art. 193 LSC să fie următorul: „(3) Dacă
adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii
cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, prin votul
reprezentând majoritatea asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale reprezentate în adunare”.
2. Atribuţiile adunării generale. Reprezentând o evoluţie faţă de organizarea

societăţilor de persoane, în cadrul societăţii cu răspundere limitată există a distri¬buţie
legală a competenţelor şi răspunderilor diverselor organe ale societăţii.
Deşi îşi păstrează plenitudinea de competenţe proprii adunării asociaţilor din societatea
în nume colectiv, adunarea generală a societăţii cu răspundere limitată are şi o serie de
obligaţii instituite legal, care au un caracter principal şi a căror îndeplinire se impune chiar
dacă asociaţii nu le-au reglementat în actul constitutiv.
Acestea pot fi repartizate în trei mari categorii de obligaţii şi răspunderi: (a) urmărirea,
evaluarea, discutarea şi aprobarea situaţiei financiare a societăţii şi stabilirea şi
repartizarea profitului net, pe diversele destinaţii legale şi statutare, (b) numirea,
revocarea, stabilirea remuneraţiei, supravegherea, descărcarea sau trage¬rea la răspundere
a persoanelor care exercită atribuţii de conducere şi control a activităţii societăţii şi (c)
modificarea actului constitutiv.
Spre deosebire de modul de organizare a adunărilor generale ale acţionarilor, adunarea
generală a asociaţilor societăţii cu răspundere limitată nu lucrează în întruniri ordinare şi
generale.
Aprobarea situaţiei financiare anuale şi repartizarea profitului net fac parte dintr-un
complex de măsuri prin care adunarea generală monitorizează şi contu¬rează proiecţia
financiară a activităţii societăţii comerciale şi care constau în audierea raportului
administratorilor şi, acolo unde este cazul, a cenzorilor, aprobarea contului de profit şi
pierderi, aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a programului de activitate pe
exerciţiul financiar următor, stabilirea destinaţiei profitului net şi fixarea dividendului ce
se va repartiza asociaţilor.
Numirea şi revocarea administratorilor şi după caz, a cenzorilor sau a audito¬rilor interni
sau financiari, reprezintă o expresie a funcţiei organizatorice a societăţii comerciale. Asupra
acestora adunarea exercită un control prin intermediul mai multor instrumente: îi numeşte
şi îi revocă, le stabileşte remuneraţia şi eventualele avantaje, le aprobă activitatea şi le dă
descărcare, decide pornirea acţiunii în răspundere împotriva lor, pentru daunele produse
societăţii prin exercitarea neco-respunzătoare a obligaţiilor profesionale ce le revin.
3. Şedinţele adunării generale. Adunarea generală a asociaţilor trebuie să se
întrunească cel puţin o dată pe an, pentru aprobarea situaţiilor financiare şi repartizarea
profitului; în plus, ea se poate întruni de câte ori este necesar pentru a soluţiona alte
probleme de competenţa sa. De regulă, adunarea se va întruni la sediul social dar, dacă
actul constitutiv permite, ea va putea să-şi desfăşoare lucrările şi în altă locaţie.
Adunarea generală va fi convocată de administratori, cu arătarea ordinii de zi, prin
scrisoare recomandată, dacă actul constitutiv nu prevede altă formă. Convocarea se face
fie din iniţiativa administratorilor, în îndeplinirea obligaţiilor lor statutare, fie la cererea
motivată (arătând scopul convocării) formulată de un asociat sau un grup de asociaţi care
deţine părţi sociale reprezentând cel puţin o pătrime din capitalul social. Convocarea
trebuie emisă cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru întrunire.
Toate aceste dispoziţii ale LSC au rolul de a proteja pe asociaţi, de a asigura respectarea
drepturilor lor de a participa la deliberările adunării generale şi de a îşi exercita drepturile
participative ce decurg din deţinerea de părţi sociale. În lipsa unor dispoziţii legale speciale
sau prohibitive, actul constitutiv poate să prevadă că, prin acordul tuturor asociaţilor,
adunarea generală se va putea întruni şi lua hotărâri şi în absenţa acestor formalităţi de
convocare. Cu atât mai mult cu cât votul în adunarea generală poate fi exprimat şi prin
corespondenţă.
4. Hotărârile adunării generale. Hotărârile luate în adunarea generală expri¬mă voinţa
socială a societăţii, formată în prezenţa şi cu votul asociaţilor acesteia. În evoluţia sa,
conceptul de societate comercială s-a abstractizat tot mai mult, abandonând elementele
subiective pe care se fundamenta în favoarea celor obiective, care dau consistenţă funcţiilor
moderne ale societăţii. Astfel, principiul unanimităţii în luarea hotărârilor adunării generale
a asociaţilor a lăsat locul celui, mai pragmatic şi mai eficient, al majorităţii de voturi.
În aceste condiţii, hotărârile adoptate de asociaţi, cu unanimitate sau majoritate de
voturi, astfel cum legea sau actul constitutiv cere, sunt opozabile şi obligatorii pentru toţi
asociaţii. Dacă ele sunt contrare legii sau actului constitutiv, vor putea fi atacate oricând
(dacă se invocă motive de nulitate absolută) sau în termen de cel mult 15 zile de la data la
care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
Acest drept revine numai asociaţilor care nu au fost prezenţi la adunarea generală sau
care, fiind prezenţi, s-au opus hotărârii atacate şi au cerut să se consemneze opoziţia lor în
registrul deliberărilor adunării generale.
Administratorii societăţii nu au dreptul să atace hotărârea adunării generale privind
revocarea lor din funcţie. Dacă revocarea a fost fără justă cauză, aceştia sunt, în calitatea
lor de mandatari, îndreptăţiţi la daune care să acopere prejudiciul cauzat, în condiţiile
dreptului comun. Administratorii care au şi calitatea de asociaţi pot ataca hotărârea
adunării generale din calitatea lor de asociaţi, dar fără să o critice din perspectiva revocării
lor. Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de administraţie, societatea va
fi reprezentată în justiţie de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre
asociaţi, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală,
convocată în acest scop, va alege altă persoană.
Hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării, ea este opozabilă tuturor
asociaţilor.
II. Administrarea şi controlul societăţii cu răspundere limitată

1. Funcţia de administrator. Spre deosebire de situaţia consemnată la societăţile în
nume colectiv sau în comandită simplă, în cazul societăţii cu răspundere limitată,
administrarea acesteia poate fi încredinţată atât asociaţilor cât şi unor persoane care nu au
această calitate. Astfel, calitatea de asociat, criteriu suprem pentru eligibilitatea şi
desemnarea administratorilor la societăţile de persoane, a fost abandonată în favoarea
profesionalismului unor manageri exteriori structurii societare.
Societatea cu răspundere limitată va putea să fie administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numiţi prin actul constitutiv sau desemnaţi de adunarea generală a
asociaţilor. În acest context, este de menţionat că LSC nu cuprinde nicio menţiune privind
constituirea unui consiliu de administraţie al societăţii cu răspun¬dere limitată, atunci când
societatea are mai mulţi administratori, cărora actul constitutiv le impune să lucreze
împreună; însă, în tăcerea legii, credem că nu există nici o raţiune pentru a împiedica pe
asociaţi să structureze, prin actul consti¬tutiv sau pe calea unei hotărâri a adunării
generale, un asemenea organ colectiv de conducere, care este un instrument adecvat de
coordonare şi supraveghere, în condiţii de transparenţă, a activităţii administratorilor.
Legea nu fixează o durată maximă a mandatului administratorilor societăţii cu
răspundere limitată. În principiu, în lipsa unor dispoziţii contrare ale actului constitutiv, ei
vor putea fi numiţi pentru o durată nelimitată.
Fie că sunt numiţi prin actul constitutiv, fie că sunt desemnaţi de adunarea generală,
revocarea lor şi numirea altor administratori nu constituie o modificare a actului constitutiv,
dar trebuie să beneficieze de publicitatea legală cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
În acest sens, este de remarcat că, reglementând com¬petenţele adunării generale a
asociaţilor, art. 194 alin. (1) LSC, menţionează desemnarea şi revocarea administratorilor
[lit. a)] şi modificarea actului constitutiv [lit. d)] ca atribuţii distincte ale adunării.
Chiar dacă funcţia de administrator al societăţii comerciale este accesibilă şi celor care
nu au calitatea de asociat, ea este, de regulă, încredinţată asociaţilor, pentru motive care
ţin de caracterul intuitu personae al societăţii. Ca o expresie a faptului că societatea cu
răspundere limitată – deşi desprinsă de statura societăţii de persoane – mai păstrează multe
reminiscenţe ale societăţii în nume colectiv, LSC impune administratorilor societăţii
comerciale anumite obligaţii de loialitate şi restricţii pe durata exercitării mandatului lor.
Astfel, deşi nu există o interdicţie de principiu pentru ca aceştia să deţină calitatea de
administrator şi la alte societăţi comerciale, ei nu vor putea deţine această funcţie, fără
autorizarea adunării asociaţilor, în alte societăţi concurente sau care au acelaşi obiect de
activitate. De asemenea, administratorii persoane fizice, dacă au şi calitatea de
comerciant, nu vor putea, fără autorizarea adunării asociaţilor, să facă acelaşi fel de comerţ
cu al societăţii pe care o administrează ori un comerţ concurent, nici pe cont propriu şi nici
pe contul altei persoane fizice sau juridice.
Interdicţiile de mai sus nu au caracter absolut, în sensul că adunarea asociaţilor poate
aproba derogări de la aceste reguli, atunci când apreciază că asemenea derogări nu aduc
atingere intereselor societăţii; LSC cere aprobarea adunării asociaţilor, ceea ce înseamnă
că aceasta trebuie convocată, în condiţiile statutare, pentru a lua în discuţie posibilitatea
autorizării unor asemenea derogări. În lipsa unor dispoziţii statutare contrare, adunarea va
decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.
Nerespectarea interdicţiilor menţionate mai sus poate atrage revocarea
admi¬nistratorului societăţii precum şi răspunderea lui pentru daune. Evident că dacă
aba¬terile administratorului de la aceste reguli constituie şi o fraudă în dauna societăţii,
atunci el va putea să fie şi exclus din societate [art. 222 alin. (1) lit. d) LSC].
2. Alegerea administratorilor. O interesantă problemă de interpretare priveşte
majoritatea cerută pentru alegerea administratorilor; art. 192 alin. (1) LSC stabileşte că
„adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a aso¬ciaţilor şi a
părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel” în timp ce art.
77 alin. (1) LSC, aplicabil şi societăţilor cu răspundere limi¬tată, ca efect al normei de
trimitere cuprinsă în art. 197 LSC, stabileşte că „asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori”.
Sunt în prezenţa a două norme distincte care prevăd cerinţe de majoritate dife¬rite:
regula dublei majorităţi cerută de art. 192 şi regula majorităţii absolute a capi¬talului,
cerută de art. 77 alin. (1) LSC; pentru că ne interesează majoritatea cerută pentru alegerea
administratorilor, credem că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, regula
majorităţii absolute prevăzute de art. 77 alin. (1) LSC are prioritate, fiind cuprinsă într-o
normă specială faţă de cerinţa dublei majorităţi, cuprinsă într-o normă juridică de aplicaţie
generală pentru validitatea hotărârilor adunării generale.
3. Mecanismul decizional. Potrivit prevederilor art. 197 LSC, dispoziţiile art. 75, 76, 77
alin. (1) şi 79 (care reglementează materia societăţilor în nume colectiv) se aplică şi
societăţilor cu răspundere limitată. Această normă de trimitere reprezintă nu numai
expresia unei tehnici legislative pragmatice, de natură a simplifica textul şi a evita
repetiţiile inutile, ci şi un semn că societatea cu răspundere limitată prezintă, încă, multe
asemănări cu forma de societate din care a evoluat.
Din nefericire, textele articolelor la care se face trimitere nu sunt de perfectă
aplicabilitate, pentru că ele îşi păstrează culoarea unor dispoziţii reglementate cu altă
destinaţie decât aceea a societăţilor cu răspundere limitată. În esenţă, aceste articole ale
LSC stabilesc următoarele reguli:
- în principiu, fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, în lipsa
unei stipulaţii contrare în societate (art. 75 LSC);
- administratorii care, potrivit actului constitutiv, trebuie să lucreze împreună, vor
decide cu unanimitate de voturi iar în caz de divergenţă între ei vor decide asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social [art. 76 alin. (1) LSC];
- un administrator poate decide şi singur în chestiunile urgente, pentru evitarea unei
pagube mari, atunci când ceilalţi administratori nu pot lua parte la administraţie [art. 76
alin. (2) LSC];
- administratorii sunt aleşi de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social [art. 77 alin. (1) LSC];
- asociatul care, într-o operaţiune determinată, are interese contrare societăţii, nu
poate lua parte la nici o deliberare privind această operaţiune, sub sancţiunea răspunderii
pentru daune, dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută (art. 79 LSC).
Pe lângă aceste principii completatoare, articolele menţionate mai sus cuprind şi o serie
de prevederi de natură a crea discuţii şi dificultăţi de interpretare: (a) aceste articole
prevăd cerinţa unei majorităţi absolute nespecifice societăţii cu răspundere limitată, care
se fundamentează pe regula dublei majorităţi (a aso¬ciaţilor şi a părţilor sociale); (b) aceste
articole se referă la decizia asociaţilor şi nu la adunarea generală a asociaţilor, forma legal
consacrată pentru formarea voinţei sociale în cadrul societăţii cu răspundere limitată; (c)
aceste articole, integrate reglementării societăţii cu răspundere limitată sunt un izvor de
contradicţii privind majoritatea cu care sunt numiţi administratorii sau posibilitatea ca ei
să fie neasociaţi.
4. Registrul asociaţilor. Obligaţiile legale de publicitate a actelor şi faptelor
comercianţilor se asigură atât prin înregistrarea unor menţiuni în registrul comerţului sau
publicarea în Monitorul Oficial al României a unor hotărâri ale societăţii sau acte ale
asociaţilor, cât şi prin mijloace de evidenţă şi publicitate restrânsă a datelor care prezintă
un interes public. Astfel este şi registrul pe care administratorii societăţii cu răspundere
limitată sunt obligaţi să-l ţină şi în care vor înscrie toate datele de identificare aparţinând
asociaţilor – cuprinse, de altfel, şi în actul constitutiv, potrivit dispoziţiilor imperative ale
art. 7 LSC – dar şi orice date privind transferul părţilor sociale sau modificări privitoare la
acestea.
Acest registru poate fi oricând consultat de asociaţi – ca o expresie a dreptului general
de control pe care aceştia îl au asupra actelor şi faptelor care interesează societatea – dar
şi de către creditori, motiv pentru ca am privit acest registru şi ca un instrument de
publicitate restrânsă, destinată unei anumite categorii de per¬soane.
LSC nu stabileşte însă – cu privire la creditori – dacă menţiunea îi priveşte numai pe
creditorii societăţii sau şi pe cei personali ai asociaţilor. În opinia noastră, ambele categorii
de creditori sunt îndreptăţite să consulte acest registru, în lipsa unei distincţii legale (ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). În plus, creditorii personali ai asociaţilor
societăţii au un interes actual, personal, direct şi imediat de a fi la curent cu orice transfer
de părţi sociale, întrucât, potrivit art. 66 alin. (2) LSC ei pot popri, în timpul duratei
societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare; astfel, ei sunt interesaţi să
cunoască dacă debitorul lor şi-a înstrăinat părţile sociale.
Este adevărat că pentru o certitudine deplină, informaţiile furnizate de oficiul registrului
comerţului sunt cele care reflectă situaţia juridică a titularilor de părţi sociale, întrucât
potrivit art. 203 alin. (2), transmiterea părţilor sociale are efect faţă de terţi numai din
momentul înscrierii ei în registrul comerţului.
Nerespectarea obligaţiei de a ţine registrul completat la zi cu toate informaţiile şi datele
cerute de lege atrage răspunderea personală şi solidară a administratorilor pentru orice
daună pricinuită societăţii, asociaţilor şi creditorilor. În acest sens sunt de menţionat şi
prevederile art. 73 alin. (1) lit. c) LSC, potrivit cărora administratorii răspund solidar faţă
de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine societăţii, care o exercită în
baza hotărârii adunării generale, conform prevederilor art. 194 alin. (1) lit. c) LSC; în acelaşi
context, este de menţionat că acţiunea în răspundere împo¬triva administratorilor va putea
fi exercitată şi de creditorii societăţii, dar numai în cazul în care împotriva acesteia s-a
deschis procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006 [art. 73 alin. (2) LSC].2.2.
SOCIETATEA PE ACȚIUNI
I. Adunarea generală a acţionarilor
1. Societatea pe acţiuni fiind o societate de capital, care urmăreşte în primul rând
acumularea şi fructificarea unui capital cât mai mare, legiuitorul a înţeles, pentru protecţia
terţilor, să impună acestei societăţi un sistem de organizare şi conducere reglementat, în
principal, prin dispoziţii imperative.
Adunarea generală a acţionarilor este organul suprem de conducere al societăţii. Ea îşi
desfăşoară lucrările în şedinţe ordinare şi extraordinare (12.2.2. – 2.2.3.).
1.2. Adunarea generală ordinară a acţionarilor (AGOA) se întruneşte cel puţin o dată pe
an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar şi decide cu privire la:
- aprobarea sau modificarea situaţiilor financiare anuale precum şi fixarea şi

repartizarea dividendelor;
- alegerea şi revocarea din funcţie a administratorilor, a membrilor consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor, cărora le fixează şi remuneraţia, dacă nu a fost stabilită prin
actul constitutiv;
- numirea sau demiterea auditorului financiar şi determinarea duratei contractului de
audit, în cazul societăţilor supuse auditului financiar;
- gestiunea consiliului de administraţie sau a directoratului;
- stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a programului de activitate pe exerciţiul
financiar următor;
- constituirea drept garanţie, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi
ale societăţii;
Hotărârile AGOA sunt valabil adoptate în prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot, cu majoritatea voturilor exprimate. LSC se
referă la numărul drepturilor de vot şi nu la numărul acţiunilor, pentru că are în vedere
posibila existenţă a acţiunilor preferenţiale, lipsite de drept de vot; de asemenea, hotărârile
se iau valabil cu majoritatea voturilor exprimate şi nu cu majoritatea acţiunilor
reprezentate în adunare.
Dacă AGOA nu îndeplineşte condiţiile de cvorum şi de vot de la prima convocare, atunci
la a doua convocare adunarea este legal constituită indiferent de cvorumul întrunit şi ia
hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate.
1.3. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor (AGEA) se întruneşte ori de câte

ori este nevoie pentru a hotărî:
- schimbarea obiectului şi a formei societăţii sau mutarea sediului;
- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare (sucursale, agenţii, reprezentanţe sau
altele asemenea);
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea, reducerea sau reîntregirea capitalului social;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în altă categorie;
- fuziunea, divizarea sau dizolvarea anticipată a societăţii;
- emisiunea de obligaţiuni sau conversia obligaţiunilor dintr-o categorie în alta sau în
acţiuni;
- orice altă modificare a documentelor constitutive pentru care se cere aprobarea
adunării extraordinare.
Hotărârile AGEA sunt valabil adoptate în prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot, cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii
prezenţi. Dacă AGEA nu îndeplineşte condiţiile de cvorum şi de vot de la prima convocare,
atunci la a doua convocare adunarea este legal constituită în prezenţa acţionarilor care
deţin cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot şi ia hotărâri cu majoritatea
voturilor deţinute de acţionarii prezenţi1 sau reprezentaţi.
1
Credem că suntem în prezenţa unei erori a legiuitorului, care ar fi trebuit să raporteze majoritatea
necesară pentru adoptarea hotărârilor AGEA la voturile exprimate, şi nu la voturile deţinute de
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau

majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de
dizolvare a societăţii se ia, atât la prima cât şi la cea de-a doua convocare, cu o majoritate
de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi.
Atribuţiile privind schimbarea obiectului societăţii (mai puţin domeniul şi activitatea
principală a societăţii), mutarea sediului sau majorarea capitalului vor putea fi delegate de
AGEA consiliului de administraţie, respectiv directoratului.
2. Adunarea generală este convocată, după caz, de consiliul de administraţie sau de

directoratul societăţii, prin publicarea convocării în Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă
răspândire, cu cel puţin 30 de zile înaintea întrunirii. Dacă toate acţiunile sunt nominative
şi dacă legea sau actul constitutiv permite, societatea poate utiliza anumite forme
simplificate de convocare a adunării generale – scrisori recomandate sau mesaje
electronice.
Convocarea va cuprinde locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi; când pe
ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va
trebui să cuprindă textul integral al propunerilor. Toate actele şi documentele supuse
dezbaterii adunării se vor pune la dispoziţia acţionarilor la sediul societăţii, de la data
convocării adunării generale. La cerere, acţionarilor li se vor elibera copii de pe aceste
documente.
Convocarea adunării generale poate fi făcută şi la cererea acţionarilor reprezentând,
individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul
constitutiv se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile
adunării.
3. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va stabili o dată de referinţă pentru

acţionarii îndreptăţiţi să voteze în cadrul adunării generale, să încaseze dividende sau să
exercite orice alte drepturi societare. Data de referinţă trebuie să fie ulterioară publicării
convocatorului, dar nu mai mult de 60 de zile înainte de data primei întruniri a adunării
generale.
Acţionarii pot vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei împuterniciri
acordate pentru respectiva adunare generală; nu se poate încredinţa această procură
membrilor consiliului de administraţie, directorilor, respectiv membrilor directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, ori funcţionarilor societăţii, sub sancţiunea nulităţii hotărârii
luate prin votului astfel exprimat, dacă altfel nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară.
Votul acţionarilor este supus unor interdicţii sau restricţii, dacă ei se află în conflict de
interese, direct sau indirect, cu societatea sau dacă în discuţie este persoana sau
administraţia lor.
4. Lucrările adunării generale, dezbaterile de la ordinea de zi şi hotărârile adoptate sunt

consemnate într-un proces-verbal, întocmit de secretariatul tehnic, care asigură şi
acţionarii prezenţi, ţinând cont că unele acţiuni pot fi preferenţiale, fără drept de vot şi, în
consecinţă, nu trebuie luate în calcul.
îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de actul constitutiv pentru ţinerea

adunării generale.
Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis, cu excepţia hotărârilor (a) pentru
alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, (b) pentru revocarea lor şi (c) referitoare
la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale
societăţii, când votul secret este obligatoriu2.
Hotărârile adunării generale se publică în Monitorul Oficial şi vor fi menţionate în
registrul comerţului, pentru a se asigura opozabilitatea lor faţă de terţi. Ele sunt obligatorii
pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care au lipsit de la lucrările adunării generale sau
au votat contra.
5. Acţionarii care consideră că hotărârile luate încalcă legea sau prevederile statutare,
au dreptul de a le ataca în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, dacă nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Atunci când se
invocă motive de nulitate absolută, acţiunea în anulare poate fi atacată oricând, de orice
persoană interesată.
Dacă hotărârea adunării generale este anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă,
ea va înceta, retroactiv, să producă orice efect, de la data adoptării sale; hotărârea
irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, devenind astfel opozabilă tuturor acţionarilor.
II. Despre administrarea societăţii pe acţiuni

Societatea comercială pe acţiuni este principalul teren de aplicare al principiilor
guvernării corporatiste, pentru că aici interesele asociaţilor, ale persoanelor interesate sau
implicate (salariaţii şi partenerii contractuali) şi interesul public sunt cel mai evident
împletite, ca o consecinţă a concentrării de capital şi de persoane, care dă forţă economică
– şi nu numai – societăţii.
Pentru aceleaşi raţiuni care au condus la formularea şi impunerea unor principii
aplicabile în guvernarea corporatistă, LSC reglementează posibilitatea ca societatea pe
acţiuni să opteze între două sisteme distincte de administraţie a societăţii: sistemul unitar
şi sistemul dualist. Pe lângă raţiunile de fond, această soluţie a legiuitorului român se
fundamentează şi pe prevederile Titlului III (Structura SE) al Regulamentului Consiliului (CE)
nr. 2157/2001 privind Statutul Societăţii Europene pe Acţiuni – Societas Europaea (SE),
regulament care impune reglementarea, la nivel naţional al statelor membre ale Uniunii
Europene, a alternanţei ambelor sisteme de guvernare corporatistă. Chiar dacă
regulamentele comunitare se aplică în mod direct pe întreg teritoriul Uniunii Europene,
apariţia lor este urmată, la nivel naţional, de numeroase norme de implementare, ceea ce
s-a întâmplat şi în România, prin modificările aduse de Legea nr. 441/2006.
2
Dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 31/1990 privind votul secret pentru alegerea şi revocarea
administratorului nu îşi găsesc aplicarea în cazul hotărârii privind înlocuirea administratorilor
(I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 183 din 25 ianuarie 2008).
Dualitatea sistemelor de administrare a societăţii comerciale pe acţiuni îşi găseşte, cel

puţin parţial, explicaţia în distincţiile istorice care separă două sisteme de drept
continental: cel francez şi cel german.3 Dreptul francez a consacrat sistemul unitar, monist
sau one-tier system (pe un singur nivel), în care există un organ de administrare, care poate
delega sau împărţi atribuţiile sale cu directorii societăţii, cu consecinţa că funcţiile de
preşedinte al consiliului de administraţie şi cea de director general pot fi disociate iar
atribuţiile de supraveghere şi control au o componenţă majoritar externă 4.
Dreptul german şi alte sisteme de drept cu sorginte comună (de exemplu, dreptul
olandez) au îmbrăţişat o formulă mai elaborată, promovând un sistem de monitorizare şi
supraveghere internă, aşa-numitul sistemul dualist sau two-tier system (pe două nivele),
incluzând un organ de supraveghere şi unul de conducere (directorat), în care cele două
funcţii sunt separate şi la nivel organizatoric.
LSC reglementează ambele sisteme (sub denumirea de sistem unitar şi sistem dualist),
permiţând acţionarilor, în general, să opteze pentru unul sau altul dintre cele două sisteme.
Sistemul unitar pentru care a optat LSC nu este, în realitate un sistem monist, ci este un
sistem dualist atenuat. El este structurat pe dualitatea consiliu de administraţie – directori,
în care primul îndeplineşte atribuţii de supraveghere, în timp ce celorlalţi le revin
competenţele de conducere a societăţii.
Sistemul unitar este reglementat în cuprinsul LSC prin art. 137-1521 în timp ce sistemului
dualist îi sunt dedicate art. 153-15311. LSC conţine şi un corp masiv de prevederi care se
aplică ambelor sisteme de administrare a societăţii pe acţiuni
(art. 15312-158 LSC).
1. Sistemul unitar de administrare a societăţii pe acţiuni

1.1. Ca regulă, LSC lasă la latitudinea fondatorilor sau a adunării generale a acţionarilor
să determine, în cadrul sistemului unitar de administraţie, dacă administrarea societăţii pe
acţiuni se realizează de un administrator unic sau de o pluralitate de administratori. Dacă
societatea optează pentru mai mulţi administratori, atunci numărul acestora trebuie să fie
întotdeauna impar, pentru a evita blocajele decizionale. În acelaşi scop, art. 15320 LSC
dispune că deciziile consiliului de administraţie se iau cu votul majorităţii membrilor
prezenţi sau cu votul majorităţii membrilor consiliului, iar preşedintele consiliului de
administraţie va avea votul decisiv, în caz de paritate a voturilor, dacă actul constitutiv nu
dispune altfel.
Pluralitatea administratorilor impune, în mod imperios, constituirea unui consiliu de
administraţie, organ care îmbină atât atribuţii deliberative cât şi de conducere executivă a
societăţii, atunci când nu a delegat aceste atribuţii directorilor societăţii pe acţiuni. Ca
organ colegial de conducere, consiliul de administraţie adoptă hotărâri, cu cerinţele de vot
stipulate în art. 15320 LSC.
3
S. Angheni, Unele probleme de drept privind administrarea societăţilor comerciale. Aspecte de
drept comparat, în Ad Honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese,
Ed. C.H. Beck, 2006, p. 104.
4
Sistem care domină şi dreptul englez; a se vedea A. Dignam, J. Lowry, Company Law, Fourth Edition,
Oxford University Press, 2006, p. 255.
Preşedintele consiliului de administraţie este ales dintre membrii consiliului, deci este
un administrator al societăţii pe acţiuni. De aceea, în mod logic, el este numit pentru o
durată de timp limitată de durata mandatului său de administrator, durată pe care nu o
poate depăşi.
1.2. Administratorii vor fi desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor,
dacă nu au fost numiţi prin actul constitutiv. Desemnarea administratorilor este, de fapt,
un proces de selecţie şi de opţiune, care se desfăşoară în interesul societăţii şi al
acţionarilor. De aceea, persoanele eligibile pentru această funcţie sunt nominalizate de
membrii în funcţie, la data nominării, ai consiliului de administraţie sau de către acţionari.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 LSC, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat. Fiind însărcinaţi cu tratarea unor afaceri
comerciale, în numele şi pe seama societăţii comerciale, administratorii şi lichidatorii
înfăptuiesc, fara îndoială, un mandat comercial.
În consecinţă, LSC interzice acestora, pe durata îndeplinirii mandatului, să încheie cu
societatea un contract de muncă. Din formularea imperativă, cu caracter general, reiese
că această interdicţie priveşte orice contract de muncă; astfel, LSC nu numai că interzice
administratorului societăţii pe acţiuni să încheie un contract de muncă pentru exercitarea
calităţii sale de administrator, ci chiar să intre într-un raport de muncă cu societatea,
indiferent de funcţia pe care ar putea să o îndeplinească în cadrul acesteia. Cu alte cuvinte,
administratorii nu pot cumula această calitate cu aceea de salariat şi nu pot primi nici un
salariu din partea societăţii.
Mandatul administratorilor fiind, în esenţă, un raport juridic intuitu personae, încetează
pentru cauzele prevăzute de lege, precum şi prin renunţarea administratorului la mandat
sau prin revocarea acestuia de către mandant, societatea comercială. În materie
comercială, unde mandatul este oneros şi este încredinţat pentru tratarea unor afaceri
comerciale, principiul certitudinii juridice sau al securităţii tranzacţiilor impune ca
raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate şi să nu poată fi rupte fără o justă
reparaţie a prejudiciului adus printr-o asemenea revocarea sau renunţare intempestivă. De
aceea, art. 391 C. com. arată că mandantul care, fără cauză justă, întrerupe executarea
mandatului, răspunde pentru daune-interese. Preluând coordonatele acestui text legal, LSC
conferă adunării generale ordinare a acţionarilor dreptul de a revoca oricând pe
administratori, dar arată că, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, deci fără
motive întemeiate, şi administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
1.3. Consiliul de administraţie ocupă un loc central în sistemul de management strategic
al societăţii şi, în consecinţă, se bucură de o atribuire plenară de competenţe, având
însărcinarea de a îndeplini toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a
acţionarilor.
Într-o încercare de a limita controlul covârşitor pe care consiliul de administraţie îl deţine
asupra societăţii pe acţiuni, LSC a permis şi, în unele situaţii, chiar a impus, ca acesta să
delege conducerea societăţii către directorii acestuia, păstrându-şi doar unele atribuţii
esenţiale şi asumându-şi rolul de supraveghetor al activităţii acestor directori. În acest sens,
LSC stabileşte că următoarele atribuţii reprezintă competenţe de bază ale consiliului de
administraţie şi, în consecinţă, nu pot fi delegate directorilor societăţii:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar şi aprobarea
planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
De asemenea, pe lângă competenţele de bază menţionate mai sus nu vor putea fi
delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea
adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114 LSC, respectiv cele care privesc
mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, înfiinţarea sau
desfiinţarea unor sedii secundare (sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea
unităţi fără personalitate juridică) şi majorarea capitalului social.
1.4. Sistemul unitar de administrare al societăţii comerciale pe acţiuni este structurat
pe un singur nivel de competenţe, în care gestiunea şi reprezentarea societăţii sunt
încredinţate consiliului de administraţie, în timp ce supravegherea şi controlul activităţii
acestuia revine atât adunării generale cât şi unor organe exogene structurii societăţii –
cenzorii sau, după caz, auditorii interni, precum şi auditorii financiari.
Puterea excesivă pe care consiliul de administraţie o exercită în societăţile pe acţiuni a
condus la recunoaşterea necesităţii unor sisteme de control al managementului corporatist.
Una dintre soluţii este aceea a modernizării sistemului unitar, prin instituţia delegării de
atribuţii de conducere către directorii societăţii.
Astfel consiliul de administraţie se transformă dintr-un organ, a cărui atribuţie principală
este aceea de conducere a activităţii societăţii, într-un organ de supraveghere a modului în
care este condusă societatea, păstrând doar acele componente esenţiale ale puterilor sale
de administrare şi delegând celelalte competenţe directorilor societăţii pe acţiuni.
Delegarea conducerii societăţii se poate face numai directorilor societăţii, care pot fi
numiţi dintre administratori (care astfel devin administratori executivi) sau din afara
consiliului de administraţie. Potrivit LSC, prin director al societăţii pe acţiuni se înţelege
exclusiv acea persoană căreia i s-au delegat atribuţii de conducere a societăţii. Orice altă
persoană care poartă denumirea de director, dar căreia nu i s-au delegat asemenea atribuţii
de conducere nu este supusă obligaţiilor şi răspunderilor speciale ale directorilor societăţii
pe acţiuni şi nici nu poate exercita atribuţii de conducere.
Desigur că prin delegarea conducerii societăţii sau a atribuţiilor de conducere se delegă,
în principiu şi atribuţia de reprezentare în raporturile cu terţii, această funcţie fiind o
componentă intrinsecă a managementului unei societăţi comerciale. Această atribuţie va
reveni directorului general al societăţii, care va fi numit de consiliul de administraţie dintre
directorii societăţii [art. 1432 alin. (4) LSC].
Funcţia de director general nu este rezervată preşedintelui consiliului de administraţie
şi nici administratorilor; mai mult chiar, preşedintele consiliului de administraţie va putea
fi numit director general numai dacă această posibilitate este prevăzută în actul constitutiv.
1.5. Fixând limitele competenţelor de conducere ale societăţii delegate directorilor, de

consiliul de administraţie, LSC arată că aceştia sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor
aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii.
Directorii, ca şi administratorii, se află cu societatea în raporturi de mandat, contract cu
un pronunţat caracter intuitu personae. În consecinţă, încetarea raporturilor acestora cu
societatea se poate produce atât prin renunţare la mandat cât şi prin revocarea directorilor,
mijloace specifice de denunţare a contractului de mandat. La fel ca şi administratorii
societăţii pe acţiuni, directorii acesteia pot fi revocaţi oricând din funcţie, fără a avea
putinţa de a contesta, sub aspectul temeiniciei, această decizie a consiliului de
administraţie; atunci când revocarea s-a făcut în mod neîntemeiat, fără justă cauză,
directorul revocat are deschisă calea unei acţiuni în daune.
1.6. În exercitarea atribuţiilor de conducere, administratorii (sau, după caz, directorii
societăţii pe acţiuni) se află deseori în faţa unor opţiuni, fiind nevoiţi să încline spre aceea
soluţie sau decizie, care în conformitate cu informaţiile deţinute şi pe baza judecăţii lor,
apare ca fiind cea mai profitabilă pentru societate. O asemenea hotărâre este denumită de
LSC ca decizie de afaceri şi este definită ca fiind „orice decizie de a lua sau de a nu lua
anumite măsuri cu privire la administrarea societăţii”. Este de remarcat că această sumară
dar cuprinzătoare definiţie este prima menţiune legală a unui concept juridic care se bucură
de o largă dezbatere doctrinară şi consacrare jurisprudenţială în sistemul legislativ al altor
state.
Regula deciziei de afaceri (business judgment rule) reprezintă un concept doctrinar şi
jurisprudenţial, potrivit căruia instanţele nu sunt chemate să se pronunţe asupra acţiunilor
şi activităţii manageriale ale administratorilor unei societăţi atât timp cât nu există acuzaţii
sau dovezi că administratorii şi-au încălcat îndatoririle de diligenţă şi de loialitate ori au
procedat cu rea credinţă sau nefundamentat, lipsiţi de un suport raţional.
Efectele regulii deciziei de afaceri, astfel cum a fost enunţată iniţial, constau, în primul
rând, în faptul că administratorii sunt încurajaţi să îşi asume riscurile îndeplinirii funcţiei
lor iar, în al doilea rând, instanţele nu pot să atragă răspunderea administratorilor pentru
simplul fapt că aceştia au luat o decizie ale cărei consecinţe s-au dovedit nefaste5. Astfel
cum s-a arătat, instanţa nu trebuie să substituie deciziei administratorilor propriile sale
noţiuni potrivit cărora o decizie de afaceri este sau nu adecvată, atât timp cât directorii
societăţii au acţionat pe baza unor informaţii adecvate, cu bună credinţă şi cu convingerea
onestă că acţiunea întreprinsă este, întru totul, în interesul societăţii, fără a implica vreun
interes personal al administratorilor6.
LSC a exprimat această regulă a deciziei de afaceri prin cele câteva obligaţii specifice
aşezate în sarcina administratorilor, aşa-numitele obligaţii fiduciare, fundamentate pe
raportul de mandat existent între societate şi administratori.7 Astfel, aceştia trebuie să îşi
5
R.I. Motica, L. Bercea, De la business judgment rule la regula judecăţii de afaceri: în căutarea unei
legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru, Ed. C. H. Beck, 2006, p. 113 şi urm.
6
Delaware Supreme Court, Aronson v. Lewis, 473 A.2d 805, 812 (Del. 1984) şi Sinclair Oil Corp. v.
Levien, 280 A.2d 717, 720 (Del. 1971)
7
Pentru detalii, R.N. Catană, Obligaţia de diligenţă şi prudenţă a administratorilor în contextul
reformei dreptului societăţilor comerciale, în Pandectele Române nr. 3/2006.
execute mandatul cu prudenţă, cu diligenţa unui bun administrator şi cu loialitate, în

interesul societăţii, pe baza unor informaţii adecvate.
Ca o aplicaţie specială a obligaţiei de loialitate, administratorilor le revine şi obligaţia
de confidenţialitate: ei nu au voie să divulge informaţii confidenţiale şi secretele de afaceri
ale societăţii, pe care le deţin sau la care au acces, în temeiul calităţii lor.
1.7. În temeiul obligaţiei de loialitate şi a celei de a acţiona în interesul societăţii,
administratorii trebuie să comunice acesteia, reprezentată prin ceilalţi administratori şi prin
cenzori sau auditori interni, orice contrarietate de interese cu societatea şi, pe cale de
consecinţă să se abţină de a lua parte la orice deliberare care priveşte o operaţiune cu
privire la care se manifestă astfel de interese8.
LSC interzice creditarea de către societate a administratorilor nu numai prin împrumuturi
directe acordate acestora, ci şi printr-o serie de operaţiuni care au acelaşi efect (acordarea
de avantaje financiare, garantarea unor obligaţii ale administratorilor sau cumpărarea unor
creanţe ale terţilor asupra acestora). Pentru a proteja interesele societăţii şi, prin aceasta,
ale tuturor acţionarilor şi persoanelor interesate, LSC permite ca administratorii să
înstrăineze către societate sau să dobândească bunuri de la societate numai în anumite
condiţii.
2. Sistemul dualist de administrare a societăţii pe acţiuni

2.1. Sistemul dualist de administrare reprezintă reacţia legiuitorului la exigenţele
transparenţei şi responsabilităţii managementului, în vederea protejării acţionarilor şi a
promovării încrederii lor în organele de conducere ale societăţii. Sistemul dualist (two-tier)
este promovat, îndeobşte, de legislaţia germană9 (dar şi de alte state continentale)10 şi este
unul dintre cele două sisteme de management promovate şi de Principiile OECD privind
guvernarea corporatistă.
Ceea ce în sistemul unitar reprezintă, de regulă, doar o posibilitate şi, prin excepţie, o
obligaţie – delegarea puterilor de conducere de la consiliul de administraţie către un corp
de manageri profesionişti, şi anume directorii societăţii pe acţiuni, devine regulă în sistemul
dualist şi îmbracă forma unui mecanism bine conturat de conducere şi monitorizare,
structurat pe două niveluri de competenţe: directoratul şi consiliul de supraveghere.
8
Încălcarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care interzic acţionarului care, într-
o anumită acţiune, are un interes contrar celui al societăţii, să participe la deliberări, nu atrag
anularea hotărârii adoptate, ci pot constitui un temei pentru antrenarea răspunderii acestuia pentru
pagubele pricinuite (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1238 din 28 martie 2006).
9
Dreptul german (Aktiengesetz 1965 – Legea societăţilor pe acţiuni) prevede obligativitatea
societăţilor pe acţiuni deţinute public de a opta pentru sistemul dualist, iar în 26 februarie 2002
Guvernul german a adoptat un Cod german al guvernării corporatiste (Deutschen Corporate
Governance Kodex- German Corporate Governance Code) care prevede şi el reguli privind
managementul societăţii pe acţiuni în sistem dualist.
10
Dreptul francez (Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966) şi dreptul italian (Decretul Lege nr. 6/2003 din
17 ianuarie 2003) prevăd sisteme alternative de guvernare corporatistă, similare celor reglementate
de LSC.
Directoratul este cel care asigură, în mod independent conducerea societăţii pe acţiuni,
acţionând în interesul acesteia, pe baza unor informaţii adecvate şi cu obligaţia de a asigura
dezvoltarea sustenabilă a întreprinderii. În îndeplinirea acestor atribuţii, el dezvoltă,
coordonează şi urmăreşte implementarea strategiei societăţii, în strânsă legătură cu
Consiliul de supraveghere.11
Consiliul de supraveghere consiliază şi supraveghează activitatea managerială a
directoratului, fiind implicat în deciziile de importanţă fundamentală pentru societate.
Consiliul numeşte membrii directoratului, fie direct, fie prin intermediul unui comitet de
nominare.12 Datorită rolului jucat de consiliul de supraveghere în cadrul societăţii, aceasta
nu va mai avea cenzori, ci auditori interni şi auditori financiari.
Separarea celor două funcţii – de management şi de control – în cazul sistemului dualist
este completă: membrii directoratului nu pot fi şi membri ai consiliului de supraveghere,
evitându-se astfel un cumul de atribuţii care este posibil în sistemul unitar de administrare
(director şi administrator).
2.2. Directoratul. La fel ca şi consiliul de administraţie, în sistemul unitar, directoratul
are plenitudine de puteri şi exclusivitate în conducerea societăţii, fiind chemat să
îndeplinească toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului societăţii, cu
respectarea competenţelor legale exclusive ale consiliului de supraveghere şi ale adunării
generale a acţionarilor. Ca regulă, directoratul este un organ colectiv de conducere, format
dintr-un număr impar de membri, persoane fizice. LSC permite însă ca această pluralitate
de membri să fie redusă la existenţa unui singur membru, numit director general unic.13
Atunci când în structura directoratului există mai mulţi membri, consiliul de
supraveghere va desemna, cu majoritate de voturi a membrilor consiliului, pe preşedintele
directoratului. Preşedintele directoratului exercită doar atribuţii organizatorice, cum ar fi
convocarea directoratului sau prezidarea şedinţelor acestuia.
Mandatul membrilor directoratului este determinat prin actul constitutiv şi este limitat
la cel mult 4 ani. Membrii directoratului, fiind mandatari ai societăţii, pot fi revocaţi oricând
de consiliul de supraveghere (care i-a desemnat) sau, dacă actul constitutiv prevede astfel,
de către adunarea generală a acţionarilor. Ei nu au nici o cale de atac asupra acestei decizii,
dar sunt îndreptăţiţi, în caz de revocare fără justă cauză, la plata unor daune interese.
Poziţia juridică a membrilor directoratului, ca deţinători unici ai pârghiilor de conducere
a societăţii, este una asemănătoare celei a membrilor consiliului de administraţie (care nu
au delegat atribuţiile de conducere) sau a directorilor societăţii pe acţiuni – cărora le-a fost
delegată conducerea societăţii. Ei nu pot încheia un contract de muncă cu societatea, au
obligaţii de prudenţă, diligenţă, loialitate şi confidenţialitate, au obligaţia de a se abţine şi
de a evita conflictul de interese cu societatea, neputând fi creditaţi de aceasta şi neputând
încheia cu societatea operaţiuni de dobândire sau înstrăinare a unor bunuri, în absenţa
aprobării adunării generale extraordinare a acţionarilor (art. 150 LSC).
11
Art. 4.1. din Codul german al guvernării corporatiste (German Corporate Governance Code),
disponibil la www.corporate-governance-code.de/eng/kodex.
12
Idem, art. 5.1.
13
Această ficţiune a unui organ colectiv compus dintr-un singur membru nu este, însă, cu nimic mai
stranie decât existenţa societăţii comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic.
2.3. Consiliul de supraveghere. În dreptul german, care reprezintă sursa de inspiraţie a

reglementării sistemului dualist şi în dreptul român, consiliul de supraveghere exercită
controlul permanent al gestiunii patrimoniului societăţii, îi numeşte, îi supraveghează şi îi
consiliază pe membrii directoratului şi este direct implicat în deciziile fundamentale ale
activităţii societăţii, monitorizându-le nu numai sub aspectul legalităţii, ci şi al oportunităţii
lor.14
LSC preia aceste competenţe de principiu ale consiliului de supraveghere, stabilind că
acesta exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat,
numeşte şi revocă membrii directoratului, verifică legalitatea operaţiunilor de conducere a
societăţii şi, fără a i se încredinţa atribuţii de conducere, în condiţiile actului constitutiv,
se pronunţă şi îşi dă acordul cu privire la anumite tipuri de operaţiuni. Consiliul de
supraveghere are şi atribuţii de reprezentare internă, el reprezentând societatea în
raporturile cu directoratul.
Consiliul de supraveghere se prezintă ca un organ colegial, pluripersonal, condus de un
preşedinte şi care îşi desfăşoară activitatea în şedinţe, deliberând şi adoptând decizii prin
exprimarea voturilor membrilor săi şi raportând adunării generale a acţionarilor, cel puţin
o dată pe an, asupra activităţii sale. Obligaţiile şi răspunderea membrilor consiliului de
supraveghere sunt guvernate şi ele, ca şi cele ale administratorilor şi ale directorilor, de
regulile mandatului.
Membrii consiliului de supraveghere sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau prin
hotărâre a adunării generale. Potrivit principiului simetriei juridice, revocarea acestor
membri se poate face, oricând, tot de adunarea generală ordinară.
Consiliul de supraveghere este condus de un preşedinte, ales de şi dintre membrii
consiliului. Acesta are atribuţii organizatorice: convoacă consiliul de supraveghere,
prezidează întrunirea acestuia şi se îngrijeşte de întocmirea unui proces-verbal al şedinţei,
pe care îl şi semnează, alături de cel puţin, un alt membru prezent al consiliului.
Cu privire la obligaţiile membrilor consiliului de supraveghere, legea, subliniind şi pe
această cale similaritatea poziţiei juridice de mandatar pe care o ocupă atât membrii
consiliului de administraţie şi ai directoratului cât şi cei ai consiliului de supraveghere,
plasează în sarcina acestora din urmă acelaşi gen de obligaţii:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numeşte şi revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale
a operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfăşurată.
2.4. Răspunderea organelor de conducere. Membrii organelor de conducere răspund
pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor ce le revin faţă de societate.
14
St.D. Cărpenaru, Reglementarea societăţilor comerciale în dreptul român, între tradiţie şi
exigenţele armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în Ad Honorem Stanciu
D. Cărpenaru, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 11; de asemenea, German Corporate Governance Code,
Foreword, p. 2.
Această răspundere este limitată de regula deciziei de afaceri (art. 1441 LSC), potrivit
căreia membrii organelor de conducere nu răspund pentru acele hotărâri de a lua sau a nu
lua anumite măsuri privind administraţia societăţii, atunci când sunt rezonabil îndreptăţiţi
să considere că acţionează în interesul societăţii, pe baza unor informaţii adecvate, cu
prudenţa şi diligenţa unui bun administrator.
Acţiunea în răspundere împotriva membrilor consiliului de administraţie, ai consiliului de
supraveghere, ai directoratului sau împotriva directorilor aparţine adunării generale ale
acţionarilor. Pe data hotărârii prin care se decide pornirea acţiunii în răspundere,
mandatatul administratorilor şi cel al membrilor directoratului încetează de drept iar cel
al directorilor se suspendă.
Acţiunea în răspundere poate fi pornită şi la propunerea unuia sau mai multor acţionari;
dacă adunarea generală nu dă curs unei asemenea propuneri, acţionarii deţinând cel puţin
5% din capitalul societăţii pot introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu dar în
contul societăţii, împotriva membrilor organelor de conducere (administratori, membri ai
directoratului, directori).

Cursul 11 Conducerea Și Administrarea Societăţii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 11 Conducerea Și Administrarea Societăţii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

I. Adunarea generală a asociaţilor

unanimităţii şi respectiv a majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul

2. Atribuţiile adunării generale. Reprezentând o evoluţie faţă de organizarea

II. Administrarea şi controlul societăţii cu răspundere limitată

- aprobarea sau modificarea situaţiilor financiare anuale precum şi fixarea şi

1.3. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor (AGEA) se întruneşte ori de câte

Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau

2. Adunarea generală este convocată, după caz, de consiliul de administraţie sau de

3. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va stabili o dată de referinţă pentru

4. Lucrările adunării generale, dezbaterile de la ordinea de zi şi hotărârile adoptate sunt

îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de actul constitutiv pentru ţinerea

II. Despre administrarea societăţii pe acţiuni

Dualitatea sistemelor de administrare a societăţii comerciale pe acţiuni îşi găseşte, cel

1. Sistemul unitar de administrare a societăţii pe acţiuni

a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

1.5. Fixând limitele competenţelor de conducere ale societăţii delegate directorilor, de

execute mandatul cu prudenţă, cu diligenţa unui bun administrator şi cu loialitate, în

2. Sistemul dualist de administrare a societăţii pe acţiuni

2.3. Consiliul de supraveghere. În dreptul german, care reprezintă sursa de inspiraţie a

S-ar putea să vă placă și