CURSUL I.

INTRODUCERE ÎN DREPTUL COMERCIAL

CAPITOLUL I. DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI COMERCIAL

SECŢIUNEA I. DEFINIŢIA ŞI DENUMIREA DREPTULUI COMERCIAL

I.1. Noţiunea de drept comercial. Dreptul, ca ansamblu de norme juridice

care reglementează raporturi sociale şi ordonează conduita subiecţilor acestor
raporturi, este divizat, după domeniul de reglementare şi interesul ocrotit, în drept
public şi drept privat.
În timp ce dreptul public reglementează ordinea publică şi se referă la
organizarea şi activitatea statului şi a puterilor publice constituite în stat precum şi
la raporturile juridice stabilite între guvernanţi şi cei care sunt guvernaţi 1, dreptul
privat se ocupă de ordinea juridică privată, reglementând şi ocrotind raporturi sociale
de interes individual, particular, stabilite între persoane fizice sau juridice private 2.
La rândul său, cel puţin dintr-o perspectivă istorică, dreptul privat este divizat
în două mari ramuri – dreptul civil şi dreptul comercial 3. Dreptul civil poate fi definit
ca acea ramură de drept care are aptitudinea generală de a reglementa toate
raporturile de drept privat, cu excepţia celor care au un specific comercial sau social 4.
Într-o altă definiţie, dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi/sau persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică 5. Dreptul civil este privit, deci, ca un drept privat
comun, apt să reglementeze ansamblul raporturilor juridice private, cu excepţia celor
care fac obiectul altor ramuri de drept privat.
De cealaltă parte, dreptul comercial, ca ramură de drept distinctă a dreptului
privat, reglementează acele raporturi juridice născute în legătură cu exerciţiul
profesiei de comerciant şi cu săvârşirea actelor de comerţ. De aceea, la fel ca dreptul
civil, a cărei denumire originară trimitea la faptul că reglementa drepturile cetăţenilor
romani (civis - jus civile), denumirea materiei juridice a dreptului comercial trimite,
în mod tradiţional, la obiectul şi la domeniul de reglementare, sugerând că această
ramură de drept concentrează un ansamblu de norme juridice privind exercitarea
comerţului.

I.2. Definiţia dreptului comercial. A defini dreptul comercial nu este o

întreprindere facilă, atât datorită dinamismului materiei, aflată în continuă
expansiune, cât şi datorită unei tendinţe de contaminare cu comercialitate a materiei
civile, prin interacţiunea şi confuziunea unor instituţii ale dreptului privat. De aceea,
în primul rând, este necesar să facem o elementară distincţie între materia juridică
şi disciplina ştiinţifică şi didactică, toate purtând aceeaşi denumire, deşi ultimele
două sunt doar un instrument de cercetare şi explicitare ştiinţifică a normelor juridice
încorporate materiei comerciale.

1 V.R. Guillien, Droit public et droit prive, Melanges Brethe de La Gressaye, 1967, p. 311 şi urm.
2 I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, 2000, p. 59.
3 I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, 2002, p.5.
4 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Introduction generale., Dalloz 1979, p. 77.
5 Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Şansa, 1993, p. 25.

1
 Pe de altă parte, denumirea de drept comercial este şi ea, în sine, restrictivă,
întrucât pare a sugera că obiectul materiei îl constituie, în exclusivitate, studierea
fenomenului comercial, ignorând persoana şi statutul profesional al comercianţilor.
De aceea, o definiţie a dreptului comercial trebuie să se fundamenteze, în primul
rând, pe relevarea structurală a materiei şi pe examinarea obiectului de
reglementare.
O frumoasă, chiar dacă succintă, definiţie a dreptului comercial afirmă că
acesta este un drept al obligaţiilor şi al creditului 6. Oricât de sugestivă şi având
meritul de a releva fundamentul comerţului – obligaţiile având cauză comercială şi
creditul – această definiţie este totuşi prea generală pentru a putea sublinia întru-
totul specificitatea dreptului comercial în raport cu alte ramuri ale dreptului privat.
Nici acel gen de definiţii care reduc materia comercială la activitatea
comercială (producţia, circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii) 7 nu sunt satisfăcătoare, întrucât ele elimină din corpul dreptului comercial
partea sa statutară, privind calitatea de comerciant şi ordonarea conduitei
comercianţilor.
De aceea, din perspectiva obiectului său de reglementare, dreptul comercial
poate fi definit ca reprezentând un ansamblu de norme juridice care
reglementează, pe de o parte, statutul profesional al comercianţilor, iar pe
de altă parte, raporturile juridice izvorâte din "activităţi de producţie,
comerţ sau prestări de servicii" realizate în scopul obținerii de profit. 8
Altfel spus, dreptul comercial constituie un ansamblu de reguli ce se aplică
atât operaţiunilor comerciale cât şi comercianţilor 9, fiind atât un drept profesional
cât şi un drept al obligaţiilor comerciale.

I.3. Despre comerţ. Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi
activităţi ale omului. Debutul ei este strâns legat de momentul naşterii şi consacrării
dreptului de proprietate. Conştientizând că pot exercita un drept exclusiv asupra
unor bunuri, oamenii au putut dispune de ele şi au valorificat eventualele surplusuri
obţinute în activitatea lor, mai întâi sub forma trocului şi apoi prin vânzare, iniţial ca
o operaţiune pur civilă, destinată să acopere necesităţile de viaţă ale părţilor, iar apoi
cu scopul de a obţine şi un câştig, astfel punându-se bazele comerţului. Astfel, încetul
cu încetul, operaţiunile cu marfă s-au dezvoltat şi transformat într-o ocupaţie
profesională, exercitată de profesioniştii comerţului – comercianţii.
Etimologic, termenul de „comerţ” provine din limba latină, cuvântul
„commercium” formându-se prin juxtapunerea a 2 cuvinte: „cum” şi „merx, mercis”
(având semnificaţia „cu marfă”). Prin comerţ, în sensul originar al termenului,
înţelegem deci operaţiuni efectuate cu mărfuri 10.

6 I. L. Georgescu, op. cit., p. 9.

7 M-L. Belu Magdo, Drept comercial, Ed. HG, Bucureşti 2003, p. 19.
8 A se vedea, în acest sens, și prevederile art. 3 C. civ. și cele ale art. 8 din Legea nr. 71/2011.
9 Y. Reinhard, Droit commercial. Actes de commerce, commercants, fonds de commerce, Litec, 1990,

p. 3.
10 St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2007, p. 1 şi urm.

2
 Din punct de vedere semantic, conceptul de comerţ are multiple semnificaţii.
Astfel, în limbajul uzual, prin comerţ se înţelege activitatea constând în cumpărarea,
vânzarea sau schimbul de mărfuri, bunuri, valori sau servicii 11.
În sens economic, comerţul reprezintă o activitate de distribuţie a produselor
finite, a valorilor şi a serviciilor aferente, realizată în scopul obţinerii unui profit.
Noţiunea economică de comerţ se defineşte deci ca acea activitate prin care se
urmăreşte realizarea unui câştig, prin interpunerea în circulaţia bunurilor şi valorilor
de la producător la consumator.
Din perspectiva care ne interesează, sunt însă de reţinut semnificaţiile
distincte pe care această noţiune le dobândeşte în domeniul juridic. În accepţiunea
sa juridică, aşa cum se desprinde aceasta din prevederile art. 8 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, actele de comerț reprezintă
activități de producție, comerț și prestpări de servicii. La fel ca în vechiul cod
comercial, abrogat (art. 3 al Codului comercial, cod care reprezenta dreptul comun
în materie comercială), noţiunea de comerţ cuprinde atât operaţiunile privind
circulaţia bunurilor de la producător la consumator cât şi operaţiile amplasate în sfera
producerii şi consumului acestor bunuri precum şi serviciile conexe tuturor acestor
operaţii. Mai mult chiar, operaţiunile legate de organizarea sistematică şi sistemică
a activităţii comerciale – spre exemplu, întreprinderile comerciale – sunt şi ele
enumerate de legiuitor în sfera activităţii comerciale, chiar dacă au un regim
accesoriu.
Noţiunea juridică de comerţ este deci mai largă decât cea economică, având
o sferă de cuprindere mai mare. În acelaşi timp trebuie să remarcăm că accepţiunea
juridică a noţiunii de comerţ exclude o serie de activităţi economice, cum ar fi cele
exercitate de meseriaşi, agricultori sau unii liber profesionişti, chiar dacă aceste
activităţi întrunesc criteriile de calificare ale accepţiunii economice a termenului de
comerţ.

I.4. Denumirea materiei. Pe plan european, în mod tradiţional materia de

studiu a acestei discipline juridice a fost cunoscută sub denumirea de drept comercial
(Droit commercial, Diritto commerciale, Handelsrecht, Trade Law). Chiar şi în
România, după unirea Principatelor, această materie a fost codificată sub forma unei
Condici de comerciu (1864) şi apoi sub forma Codului comercial (1887).
Evoluţia în timp a activităţii comerciale şi actuala globalizare a comerţului au
condus şi la dezvoltarea explozivă a materiei comerciale, care pare a fi depăşit de
mult şi cu mult cadrul clasic al materiei. Expansiunea dreptului comercial a
contaminat o serie de ramuri de drept cu care a interacţionat (drept civil, drept
administrativ, dreptul muncii, drept fiscal şi enumerarea ar putea continua). De
aceea, s-a remarcat că, în actualul stadiu de dezvoltare a materiei, denumirea de
drept comercial pare a fi inadecvată în raport cu semnificaţia juridică dată termenului
de comerţ de Codul comercial întrucât, sub raport economic, sugerează că ar acoperi
numai operaţiunile propriu-zise de comerţ, fără a reflecta în totalitate complexitatea
fenomenului comercial.

11 Le Petit Larousse, ediţia 1995, p. 248.

3
 În acelaşi context, dintr-o perspectivă pur terminologică, s-a sugerat, pe drept
cuvânt, că denumirea de „dreptul comerţului” ar fi mai adecvată, relevând faptul că
această ramură de drept reprezintă locul de întâlnire a comerţului cu norma
regulatoare a materiei comerciale. Dar, cum dreptul comercial este şi un drept al
comercianţilor, dreptul comerţului pare o denumire care nu reflectă complet sfera
de reglementare a materiei.
Exprimând opţiuni care, depăşind disputa terminologică, vizează chiar şi
structura materiei, alte denumiri, cum ar fi aceea de drept al afacerilor sau drept
economic au fost considerate, nu de puţini autori, ca fiind mai adecvate pentru a
exprima identitatea materiei. (a-b)
a) Potrivit unor autori 12, denumirea de „drept al afacerilor” ar corespunde mai
bine atât sensului juridic cât şi complexităţii materiei, care tinde în perioada modernă
să înglobeze diverse aspecte şi instituţii specifice altor ramuri de drept: drept
financiar, drept fiscal, drept bancar, drept valutar, transporturi, asigurări, drept
vamal etc., chestiuni care depăşesc cadrul tradiţional al raporturilor dintre
comercianţi.
În plus, denumirea de drept al afacerilor ar permite regruparea, în cadrul
aceleiaşi materii, a unor discipline noi – cum ar fi dreptul concurenţei sau protecţia
consumatorilor – care tind să scape clasificărilor tradiţionale, prea înguste şi rigide;
dreptul afacerilor ar avea deci un mai pronunţat caracter pluridisciplinar şi
interdisciplinar decât dreptul comercial, care ar continua însă să rămână centrul vital
al dreptului afacerilor.
Dreptul afacerilor continuă însă să rămână o creaţie doctrinară ale cărei
merite principale se plasează în sfera interesului ştiinţific şi didactic, permiţând
studierea interacţiunii dreptului comercial cu toate aceste materii cu care prezintă
arii de conexitate. Este utilă o asemenea abordare şi din perspectiva practicienilor,
care apreciază o privire de ansamblu asupra efectelor pe care actul de comerţ le
produce şi care reverberează şi în celelalte materii conexe. Dar este impropriu să se
afirme existenţa dreptului afacerilor ca materie juridică de sine stătătoare, cu atât
mai mult cu cât o serie de ramuri sau materii de drept menţionate mai sus aparţin
dreptului public.
b) Adepţii denumirii „drept economic” împărtăşesc aceleaşi consideraţii
privitoare la insuficienţa dreptului comercial, dar pun accentul, în principal, pe sfera
relaţiilor dintre agenţii economici şi pe raportul de forţe ce se manifestă în cadrul
activităţilor comerciale. Sub acest aspect, dreptul economic ar fi deci un drept
integrator, aplicabil fenomenului economic în ansamblul său, o expresie juridică a
organizării colective a economiei, cu participarea atât a iniţiativei private cât şi a
autorităţii publice 13.
Pe de altă parte, pe lângă aceste tendinţe de lărgire a sferei de cuprindere a
dreptului comercial, se poate decela şi o tendinţă centrifugă, de restrângere a
materiei dreptului comercial, prin desprinderea şi autonomizarea unor subramuri sau
categorii speciale de norme, aparţinătoare sau conexe dreptului comercial şi care, în

12 I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1992 şi V. Pătulea, C. Turuianu, Curs
rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, Bucureşti,1994.
13 I. Turcu, Teoria şi Practica dreptului comercial, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 19.

4
contextul unei evoluţie dinamice a legislaţiei comerciale, încearcă să-şi găsească o
individualitate proprie. Astfel, în doctrina juridică s-au avansat denumiri privitoare la
dreptul societăţilor comerciale, dreptul contractelor comerciale, dreptul insolvenţei,
dreptul valorilor mobiliare sau drept cambial. Cel puţin sub raport ştiinţific şi didactic,
o asemenea deconstrucţie a dreptului comercial ar putea fi benefică, permiţând
studierea amănunţită a unor instituţii ale dreptului comercial.
Recunoscând interesul pe care diversele puncte de vedere menţionate mai
sus îl reprezintă, trebuie să remarcăm că păstrarea denumirii de drept comercial
corespunde atât materiei juridice tradiţionale cât şi referirilor din legislaţie la
această materie. Pe de altă parte celelalte denumiri sugerate, fără a inova
fundamental, fie exced domeniului dreptului comercial, propunând mai degrabă
un studiu interdisciplinar al fenomenului comercial (dreptul afacerilor), fie
îngustează acest domeniu, neglijând aspecte privilegiate ale dreptului comercial,
cum ar fi statutul comerciantului şi organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, restrângând astfel materia „pur” comercială dar încorporând
raporturile dintre comercianţi şi stat, în contextul implicării tot mai autoritare a
acestuia din urmă în activitatea economică (dreptul economic).

SECŢIUNEA II. OBIECTUL DREPTULUI COMERCIAL

Pentru a delimita sfera de cuprindere a obiectului dreptului comercial este

necesar să examinăm, în mod evident, natura normelor juridice care constituie
substanţa materiei. Din această perspectivă, se constată că două categorii de norme
constituie obiectul dreptului comercial: (a) unele reglementează activităţile
comerciale, a căror sferă nu este însă rezervată exclusiv comercianţilor iar (b)
celelalte definesc statutul comerciantului, inclusiv dobândirea, exercitarea şi
încetarea calităţii de comerciant. Numai privite împreună, în ansamblul lor, aceste
norme pot defini întreaga sferă de reglementare a dreptului comercial.
La rândul ei, sfera operațiunilor de comerţ este delimitată, în mod uzual, fie
prin referire la normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor operaţiuni şi acte
calificate prin lege ca având caracter comercial, indiferent cine le săvârşeşte
(sistemul obiectiv de determinare, întrucât pune accentul pe operaţia comercială
care constituie obiectul raportului juridic), fie prin referire la normele juridice aplicate
comercianţilor (sistemul subiectiv de determinare, întrucât defineşte comercialitatea
prin raportare la subiectul actului juridic),
Anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil, în 2011, legiuitorul român a
optat, în această privinţă, pentru un criteriu obiectiv atenuat, întrucât prin art. 3 din
Codul comercial a stabilit actele de comerţ care constituie substanţa obiectului
materiei, dar a utilizat şi un criteriu subiectiv complementar, decretând în art. 4 din
Codul comercial că, de principiu, toate actele comercianţilor au caracter comercial,
în lipsa unor indicii care să le confere o altă natură.
Prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului
Cod Civil, legiuitorul a stabilit că în toate actele normative, expresiile "acte de
comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia "activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii". Totodată, a stabilit, prin art. 8 alin. (1)

5
din aceeași lege, că noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum
aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
În consecinţă, se poate reţine că obiectul dreptului comercial îl constituie atât
normele juridice care reglementează activitatea de producție, comerţ sau prestări
servicii, săvârșite de profesioniștii-comercianți cât şi normele juridice aplicabile
statutului juridic al comercianţilor.
Astfel, Codul civil, sub dezideratul unificării materiei private, enumeră o serie
de acte şi operaţiuni considerate de legiuitor ca având caracter comercial, atunci
când sunt săvârșite de profesionisti/comercianți. Mai mult, o serie de legi speciale
reglementează aceeaşi materie a obligaţiilor si contractelor comerciale.
În aceeaşi măsură, prevederile Codului Civil și legi comerciale speciale
reglementează şi statutul comerciantului – profesionist care este definit prin
raportare la natura activităţii comerciale pe care o exercită cu titlu profesional. In
acest sens, art. 3 C. civ. artă că sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere, adică cei care exercită sistematic o activitate organizată
ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Dintr-o altă perspectivă, în doctrina juridică s-a relevat că obiectul dreptului
comercial îl constituie atât raporturile sociale patrimoniale cât şi raporturile
personale nepatrimoniale (cum ar fi cele referitoare la firma sau emblema
societăţilor comerciale precum şi la dreptul asociaţilor de a alege şi a fi aleşi în
organele de conducere ale societăţii comerciale)14. Chiar dacă o asemenea viziune
acoperă o mare parte din materia comercială, credem că ea elimină nejustificat, din
sfera acestuia, normele care guvernează statutul personal al comerciantului, motiv
pentru care nu o împărtăşim.

SECŢIUNEA III. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI COMERCIAL

III.1. Epoca străveche şi antică. Primele manifestări ale activităţii de

comerţ au apărut sub forma schimburilor, odată cu apariţia noţiunii de proprietate.
Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei lor, oamenii au început să schimbe între
ei produsele făurite sau obţinute direct din mediul înconjurător 15. Forma primară a
schimbului a fost trocul, dar pe măsură dezvoltării relaţiilor interumane şi a nevoilor
oamenilor a apărut necesitatea organizării unor întâlniri periodice, în locuri bine
determinate, în vederea efectuării schimbului de mărfuri şi astfel s-au inaugurat
primele târguri.
În această îndelungată perioadă din istoria omenirii necesitatea unor
reglementări comerciale nu a fost resimţită, în primul rând datorită caracterului
esenţialmente agricol şi pastoral al societăţii antice.

14S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lostun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, 2000, p. 20.
15Pentru o expunere complexă a evoluţiei istorice a dreptului comercial, I.L. Georgescu, op. cit., p.
9-63.

6
 Dezvoltarea comerţului a determinat apariţia primelor reglementări de natură
comercială. Izvoare istorice menţionează, la începutul celui de-al treilea mileniu
Î.Chr., în Mesopotamia, existenţa unor contracte comerciale întărite prin hotărâri
judecătoreşti, acestea dobândind astfel forţă legală. Codul lui Hammurabi, primul
mare legislator al omenirii (aprox. 1750 Î. Chr.), reglementează deja împrumutul
comercial (49-52), raporturile dintre comitentul comerciant şi agentul său comercial
(100-107), regimul juridic al dobânzii (48-49, L-M, N-Q) asociaţiile în participaţie (U)
şi alte chestiuni comerciale16.
Fenicienii şi apoi grecii au instituit o serie de reguli aplicabile activităţilor
comerciale, în special în domeniul comerţului maritim. Epoca de înflorire a dreptului
roman nu a constituit însă şi o epocă de înflorire a dreptului comercial, întrucât
romanii nu distingeau între dreptul civil şi dreptul comercial; pentru a răspunde
cerinţelor comerţului ei au adaptat contractele civile, pe care le dezvoltaseră într-un
adevărat drept contractual, de o mare fineţe şi ingeniozitate juridică.
De aceea, ei au considerat că reglementările de drept civil erau suficiente şi
pentru ordonarea activităţii de comerţ, astfel încât dreptul civil a rămas, până la
sfârşitul imperiului roman, un drept unitar. Pe de altă parte, romanii considerau că
profesiunea de comerciant este degradantă pentru un cetăţean liber (quiriti),
rezervând-o sclavilor şi străinilor (peregrini). Tocmai de aceea, romanii au fost cei
care au pus bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi, astfel încât sclavii
puteau exercita comerţul stăpânilor lor; totodată, ei au organizat activitatea bancară
şi au dezvoltat unele instituţii ale dreptului maritim, preluate de la greci.

III.2. Epoca medievală. Prăbuşirea Imperiului Roman şi fărâmiţarea

politică consecutivă au condus la apariţia statelor-cetăţi italiene: Veneţia, Genova,
Milano, Bologna, etc. Procesul de fărâmiţare politică a fost însoţit şi de cel de
dezmembrare a sistemului de drept. În consecinţă, dreptul unitar roman a fost
înlocuit cu reguli de drept proprii fiecărui stat.
În acest context şi într-o epocă de înflorire a comerţului, sub efectului rolului
civilizator şi pacificator al acestuia, au apărut pe bătrânul continent primele târguri
comerciale de amploare, situate mai ales în cetăţile italiene menţionate, dar şi în
Franţa (Provins, Lyon) şi Flandra (actuala Belgie). Aici s-au dezvoltat şi consolidat o
serie de uzanţe comerciale dar şi tehnici noi, adaptate necesităţilor comerţului, dintre
care cea mai cunoscută este cambia, care permitea evitarea unui transport periculos
de bani dintr-un oraş în altul.
Cruciadele, colonizarea Americii şi legăturile tot mai frecvente dintre Orient şi
Occident au contribuit şi ele la lărgirea orizontului comercianţilor; iar Biserica, prin
interdicţia impusă împrumutului cu camătă a „contribuit” la reorganizarea sistemului
bancar şi la apariţia unor forme noi de societăţi comerciale (societăţile în comandită).
Tot în această perioadă a fost conturată instituţia falimentului, menită să excludă pe
debitorul falit din viaţa comercială şi să permită creditorilor o executare rapidă a
bunurilor acestuia.

16 R. E. Mack, the Code of Hammurabi, Baghdad, 1979.

7
 Totodată comercianţii s-au organizat în corporaţii profesionale (corporazioni
di arti e mestieri), care alegeau din rândul lor un consul care conducea corporaţia şi
avea dreptul de a edicta norme interne bazate pe obiceiuri, reglementând activitatea
comercială şi servind la soluţionarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei. Cu
timpul, aceste norme au fost adunate în culegeri numite „statute”, cele mai
cunoscute fiind statutele din Pisa (1305), Bologna (1309), Roma (1317). Pentru
acest motiv, în istoria dreptului comercial această epocă mai este cunoscută şi ca
epoca statutară sau a dreptului cutumiar.
Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea acestor norme de drept cutumiar
cu un drept scris. Prima ţară care a reuşit să facă acest lucru a fost Franţa, în timpul
regelui Carol al IX-lea şi Ludovic al XIV-lea, când au apărut edicte şi ordonanţe legale
privind activitatea de comerţ terestru şi maritim, acte ce au premers marilor
monumente legislative franceze. Astfel, celebrele ordonanţe emise în timpul domniei
regelui Ludovic al XIV-lea de ministrul său de finanţe, Colbert, asupra comerţului
terestru (1673 – care dă o primă reglementare societăţii în comandită) şi asupra
comerţului maritim (1681) conţin elementele unui veritabil cod comercial, stabilind
regulile de desfăşurare a comerţului şi reglementând profesia de comerciant, cambia
şi societăţile comerciale dar marcând şi intervenţia mai decisă a autorităţii statale în
materia comercială. Ele constituie şi o primă abandonare a criteriului subiectiv în
definirea comercialităţii, limitând caracterul profesional al dreptului comercial
(dreptul comercianţilor) şi inaugurând o concepţie obiectivă, potrivit căreia dreptul
comercial se aplică, în primul rând, actelor de comerţ, indiferent de calitatea părţilor.

III.3. Epoca modernă. Un moment crucial în formarea dreptului comercial

îl constituie adoptarea în 1807 a Codului comercial francez. Prin această
reglementare s-a dat un nou sediu unor acte şi operaţiuni legate de schimbul şi
circulaţia mărfurilor, producând separarea acestora de Codul civil.
În urma Revoluţiei franceze, Codul comercial francez a fost propulsat pe scena
europeană, astfel încât el a fost adoptat şi adaptat într-un ritm alert de ţările vecine.
În Italia, după realizarea statului unitar şi, sub influenţa codului francez şi a
reglementărilor din legislaţia belgiană şi germană, a fost adoptat în 1865 un nou cod
comercial, care cuprindea o concepţie modernă asupra comerţului. 17 Acest cod a stat
ca model codului nostru comercial din 1887.
În România, pentru o lungă perioadă de timp, comerţul a fost condus potrivit
unor reguli cutumiare, fie de sorginte locală fie străină, preluate ca urmare a
raporturilor de comerţ cu neguţători străini 18. Primele legiuiri scrise din Ţările
Române (Pravila lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii a lui Matei Basarab) nu
cuprindeau reguli comerciale cu caracter special, fiind aplicabile atât comercianţilor
cât şi necomercianţilor. Acestea apar în Codul lui Andronache Donici din 1814 care
reglementa şi „daraverile comerciale” şi „iconomicosul faliment”.
Codul Caragea (1817 – Muntenia) şi Codul Calimach (1828 – Moldova) se
caracterizează şi ele prin aceeaşi parcimonie în materie comercială, ultimul

17 A. Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, 2006, p.6
18 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 12.

8
remarcându-se totuşi prin reglementarea vânzării comerciale, a primelor societăţii
comerciale („tovarăşii neguţătoreşti”) şi a „rânduielii concursului creditorilor” – a
falimentului.
După apariţia Codului comercial francez, acesta a fost aplicat în Muntenia şi
Moldova, prin receptarea lui de către Regulamentele organice din 1831 iar în 1864,
după constituirea statului unitar român, a fost adoptată Condica de comerciu a
principatelor unite române, care reproduce şi ea modelul francez. În fine, în 1887,
se adopta în România un cod comercial propriu, inspirat din Codului comercial italian,
dar şi din legislaţia comercială germană şi belgiană. În 1938 a fost adoptat un nou
cod comercial român, care însă nu a fost niciodată pus în aplicare.
Codul comercial din 1887, cu modificările ulterioare, s-a aplicat până în 1948
când, datorită naţionalizării şi instaurării relaţiilor „socialiste” de proprietate şi a
economiei planificate centralizate, a fost considerat ca fiind căzut în desuetudine,
rămânând aplicabil numai în raporturile de comerţ exterior.
După prăbuşirea, în decembrie 1989, a sistemului comunist şi consecutiv
declarării României ca stat al economiei de piaţă, Codul comercial şi-a redobândit
atributele de principala reglementare a raporturilor comerciale. Desigur că, urmare
a faptului că, prin evoluţie istorică, unele instituţii ale sale fuseseră întru-totul
depăşite şi datorită faptului că dezvoltarea complexă a vieţii comerciale moderne
solicită măsuri adecvate, s-a simţit necesitatea emiterii unor noi acte normative care
să contureze drumul României spre economia de piaţă.
Un prim act normativ de acest gen a fost Decretul-lege nr. 54/1990 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative19 care
a creat primele forme de organizare privată a activităţii comerciale sub forma
întreprinderilor mici, asociaţiilor cu scop lucrativ, asociaţiilor familiale şi persoanelor
fizice cu activitate independentă. Aceste forme au constituit primele embrioane ale
economiei de piaţă. Dar era necesară şi o reformă de structură prin care fostele
unităţi economice de stat, prinse în capcana unei economii superplanificate şi
superdirijate, să fie transformate în agenţi ai economiei de piaţă. Acest lucru s-a
realizat prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în
regii autonome şi societăţi comerciale 20. Astfel, au apărut în România post-
revoluţionară primele societăţi comerciale cu capital integral românesc.
Urmare acestei transformări, s-a instaurat în relaţiile dintre noile entităţi juridice
principiul libertăţii contractuale, bazat pe reglementări ale dreptului comun cuprinse
în Codul comercial şi Codul civil.
Au urmat acte normative prin care s-a creat cadrul juridic de reorganizare a
economiei pe principiile pieţii. Astfel, au fost adoptate reglementări privind societăţile
comerciale, registrul comerţului, regimul investiţiilor străine, impozitarea profitului,
aplicarea taxei pe valoarea adăugată, privatizarea societăţilor comerciale, procedura
insolventei, concurenţa, valorile mobiliare şi pieţele reglementate (bursele) de valori
şi mărfuri şi multe altele.
Acest proces legislativ este încă în plină desfăşurare, o serie de acte normative
fiind completate şi modificate în decursul timpului sau chiar înlocuite cu noi

19 M. Of. nr. 20 din 6 februarie 1990.

20 M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.

9
prevederi. Se poate deja afirma că reforma dreptului comercial, în această perioadă
de tranziţie, a fost concentrată pe trei mari direcţii: într-o primă etapă, eliminarea
actelor normative ce constituiau osatura sistemului socialist de drept, apoi
reformarea vechilor instituţii ale dreptului comercial, pentru a le adapta evoluţiei
internaţionale din ultimii 50 de ani şi, într-o etapă mai recentă, alinierea legislaţiei
române la aceea a Uniunii Europene (aşa-numitul acquis comunitaire), în contextul
dobândirii, de către România, a calităţii de membru cu drepturi depline al acestei
uniuni (2007).
Această din urmă evoluţie a dreptului comercial ar putea culmina în
instaurarea, în Europa, a unui drept comercial uniform, prin transpunerea în dreptul
naţional al statelor membre a directivelor Consiliului Europei care prezintă relevanţă
comercială.

CAPITOLUL II. IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL

SECŢIUNEA I. LEGĂTURA DREPTULUI COMERCIAL CU ALTE RAMURI DE

DREPT

I.1. Dreptul civil. Legătura dreptului comercial cu dreptul civil era definită
cu exactitate de către Codul comercial care în art. 1 arata: „În comerţ se aplică
legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”. Existența a două
reglementări distincte – Codul Civil și Codul Comercial – marca separarea dreptului
privat în două materii – drept civil și drept comercial – dar evidenția și autonomia
dreptului comercial de drept privat.
În prezent, în urma abrogării Codului comercial (2011), art. 3 alin. (1) Cod
civil, arată că dispoziţiile codului se aplică şi raporturilor dintre profesionişti,
precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
Din această dispoziţie rezulta că prevederile Codului civil guvernează, ca
drept comun, întreaga materie a dreptului privat, în ceea ce priveşte raporturile
patrimoniale dintre particulari. De aceea s-a şi afirmat că, în raport de strânsa sa
legătură cu dreptul civil, dreptul comercial poate fi privit ca o subramură a
dreptului civil sau ca un drept civil special.
Dar, partea dreptului comercial care vizează regimul statutar al
profesioniștilor este reglementată prin legi speciale, astfel încăt nu este supusă
dispozițiilor Codului Civil. Nici măcar materia obligațiilor si contractelor comerciale
nu este reglementată integral in corpul Codului civil. Astfel încât și în prezent se
menține o distincție clară între dreptul civil (care constituie dreptul comun în
materia dreptului privat) și dreptul comercial (care constituie un drept privat
special).
Este foarte adevărat că evoluând prin desprindere din dreptul civil, multe
instituţii ale dreptului comercial nu sunt decât dezvoltări ale celor civile. Dar,
dezvoltarea dreptului comercial nu s-a rezumat numai la derogările specifice
exigenţelor comerţului; în timp, dreptul comercial a dat naştere unor instituţii noi,
necunoscute dreptului civil.

10
 Suportul evoluției moderne a dreptului comercial român îl constituie,
îndeosebi, legile speciale care, mai ales după 1990, au contribuit la conturarea
unei noi identități a acestuia, racordată la stadiul de dezvoltare a legislației
comerciale pe plan internațional. De aceea, abrogarea Codului comercial prin
intrarea în vigoare a Codului civil nu a condus la dispariția dreptului comercial,
care sălășluiește mai mult în corpul legilor speciale decât trăia în corpul codului
comercial.

I.2. Dreptul procesual civil. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul

procesual civil este subliniată prin faptul că, in principal, Codul de procedură civilă
cuprinde o serie de norme procedurale dedicate materiei comerciale. Astfel, codul
de procedură civilă consacră o serie de prevederi speciale privind soluţionarea
litigiilor dintre profesioniști. Cartea a IV-a din acelaşi cod este dedicată arbitrajului,
care constituie, în principal, o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor
comerciale. Procedura ordonanței de plată esteși ea o procedură rapidă de
realizare, în principal, a creanţelor comerciale. Tot astfel, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării
obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale reglementează o procedură
sumară de realizare a acestor obligaţii.
În fine, Legea nr. 85/2014 privind procedurile prealabile de insolvență și
insolvenţa cuprinde atât dispoziţii procedurale cât şi dispoziţii de drept material,
constituind astfel o reglementare cu dublă vocaţie: comercială şi deopotrivă
procedurală.

I.3. Dreptul comerţului internaţional. O altă corelaţie este cea dintre

dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional, ambele reglementând
raporturile patrimoniale care se nasc din fapte de comerţ şi care au o esenţă
comună. Diferenţa provine din faptul că dreptul comercial reglementează
raporturile juridice născute din fapte de comerţ la care participanţii sunt cetăţeni
români şi care sunt derulate pe teritoriul României, în timp ce dreptul comerţului
internaţional reglementează raporturile patrimoniale cu elemente de extraneitate.
Dreptul comerţului internaţional este deci o subramură a dreptului
comercial (dar și a dreptului internațional), el prezentând un caracter special faţă
de acesta, care constituie drept comun în materia raporturilor comerciale.
Strânsa corelaţie dintre aceste discipline este relevată şi de faptul că o serie
de reglementări comerciale internaţionale, consacrate prin convenţii la care şi
România este parte, au fost integrate dreptului intern, constituind astfel un izvor
– parţial – al dreptului comercial .

I.4. Alte discipline. Dreptul comercial păstrează strânse legături şi cu alte

discipline ale dreptului care sunt în curs de conturare a unei anumite autonomii –
dreptul concurenţei, dreptul asigurărilor, dreptul transporturilor sau dreptul
bancar. Desprinse din corpul dreptului comercial, aceste subramuri speciale sunt
uneori discipline de graniţă între dreptul privat şi dreptul public şi ele ar putea fi

11
grupate, împreună cu dreptul comercial, sub umbrela dreptului afacerilor sau, într-
o măsură mai redusă, a dreptului economic.

SECŢIUNEA II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

II.1. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial. Dreptul comercial

modern fiind, în mod natural, o reflecţie a fenomenului global care este comerţul,
este determinat de sursele sale naţionale dar, în bună măsură, este supus şi unor
influenţe internaţionale.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele
internaţionale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Totodată, art.
10 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat arată că dispoziţiile legii sunt aplicabile în măsura în care
convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc altă
reglementare. Desigur că prin receptarea lor, pe calea ratificării parlamentare,
aceste convenţii internaţionale devin izvoare interne ale dreptului comercial.
Izvoarele dreptului comercial se clasifică, astfel, în izvoare formale sau legislative,
reprezentate prin lege şi izvoare neformale, reprezentate prin uzanţe comerciale.

II. 2. Izvoare formale. Potrivit art. 1 C. civ., sunt izvoare ale dreptului
civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Izvoarele formale ale
dreptului comercial sunt, deci, legile (Codul civil şi legile comerciale speciale). Cu
privire la corelaţia dintre aceste izvoare formale este de precizat că se aplică
principiul general „specialia generalibus derogant”, potrivit căruia norma specială
derogă de la legea generală.
Astfel, în virtutea acestui principiu, legile comerciale speciale sunt de
aplicaţie prioritară faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun în materia
dreptului privat. Atunci când prin Codul civil nu sunt reglementate anumite situaţii
juridice, se recurge la regulile şi principiile generale ale dreptului. Atunci când
legile speciale, care derogă de la Codul civil, nu conţin reguli pentru anumite
situaţii juridice, devin aplicabile prevederile Codului civil.
Din această relaţie complexă, a dispărut, prin abrogare, Codul comercial
care juca rolul unei reglementări speciale, în raport cu Codul civil şi a unei legi
generale în raport cu reglementările legilor speciale în materie comercială.
Legile comerciale speciale conţin, în general, norme cu caracter supletiv,
dispozitiv, care se aplică numai în cazul în care părţile nu au convenit altfel. Ele
sunt, însă, şi sediul unor norme imperative de la care părţile nu pot deroga şi care
au ca scop protejarea intereselor generale.
Referirea la aceste izvoare formale trebuie să aibă în vedere nu numai
normele juridice propriu-zise ci şi principiile generale ale dreptului care se degajă
din acestea. Astfel, doctrina recunoaşte unele principii devenite clasice (de
exemplu: în comerţ gratuitatea nu se prezumă sau în comerţ banii sunt
întotdeauna fructiferi).

12
 Evoluţia recentă a dreptului comercial justifică afirmaţia că principalul său
suport legislativ nu se mai află în codul comercial, abrogat în 2011, dar nici nu
s-a mutat în Codul civil, ci rezidă, mai ales, în legile comerciale speciale. Acestea
– eliminând, reformând sau inovând – au operat o veritabilă operă de asanare şi
revigorare a materiei comerciale, adaptând-o astfel exigenţelor vieţii comerciale.
Este însă la fel de adevărat că multitudinea actelor normative care
reglementează comerţul şi statutul profesional al comercianţilor constituie un corp
eterogen de norme, uneori nu numai necorelate, dar chiar şi contradictorii. De
aceea, credem că o operă de codificare a materiei dreptului comercial, care ar
aduce limpezire şi eficienţă juridică, ar fi o iniţiativă salutară a legiuitorului roman.
Printre cele mai importante acte normative, care reglementează materia
comercială, edictate în această perioadă de revigorare a dreptului comercial, se
numără, în ordine cronologică:
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi modificată ;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată şi modificată ;
- Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, modificată şi completată ;
- Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital modificată și completată prin
Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare și operațiuni
de piață;
- Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului, modificată și completată prin Legea nr. 319/2021.
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale .

II.3. Izvoare neformale. Potrivit prevederilor art. 1 C. civ., uzanţele sunt

și ele izvoare ale dreptului civil. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele,
iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când
nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.În materiile
reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite
în mod expres la acestea. Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor
moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
Izvoarele neformale sunt, deci, uzanţele. Ele reprezintă reguli de conduită
comercială, născute din practică, prin repetabilitate, constanţă şi continuitate şi
care sunt respectate întocmai ca o norma juridică obligatorie. Uzanţa conţine deci
atât o componentă materială (obiectivă), reprezentată prin repetiţia unei practici
comerciale cât şi una psihologică (subiectivă), constând în conştiinţa caracterului
obligatoriu al conduitei respective. Uzanţele nu au caracter normativ, deci ele nu
constituie un izvor de drept. Doctrina şi jurisprudenţa disting totuşi, în materie
comercială, între uzanţele convenţionale (interpretative) şi uzanţele normative
(legislative).
Uzanţele au de regulă un caracter convenţional (producând efecte prin
voinţa părţilor sau în tăcerea legii şi a contractului) şi interpretativ (menit să

13
lămurească voinţa părţilor, potrivit regulilor de conduită pe care le consacră). Aşa
sunt de exemplu uzanţele portuare (cum ar fi uzanţa normei de încărcare în portul
Constanţa).
Atunci însă când legea trimite la ele, pentru completarea sa, uzanţele
dobândesc forţa juridică a legii pe care o completează . Astfel de uzanţe, numite
uzanţe normative sau legislative, sunt cele derivate din anumite dispoziţii cu
caracter de principiu ale Codului civil, cum ar fi cele privitoare la executarea cu
bună-credinţă a convenţiilor (pacta sunt servanda – art. 970 C. civ) sau cele care
dispun că interpretarea dispoziţiilor îndoielnice ale unui contract se realizează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 C. civ.) O altă dispoziție
legală care face trimitere la o uzanță este aceea potrivit căreia prevederile
obişnuite unui contract se subînţeleg chiar dacă nu sunt expres prevăzute (art.
981 C. civ.).
În materie comercială, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, prevede în art. 1 că activitatea comercianţilor trebuie desfăşurată cu
bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale, iar Legea nr. 509/2002 privind
agenţii comerciali permanenţi stipulează dreptul agenţilor , în lipsa unor prevederi
legale sau a unor stipulaţii derogatorii, de a primi o remuneraţie în conformitate
cu uzanţele comerciale ale zonei şi ale sectorului de piaţă pe care operează.
Art. 69 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (privitor la regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare) arată că bunurile afectate unei garanţii reale mobiliare
trebuie valorificate, în cadrul procedurii de executare silită, într-o manieră
comercială rezonabilă şi urmând regulile comerciale adecvate, folosite de
persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă. Este
evident că utilizând sintagma „reguli comerciale adecvate” legiuitorul face
trimitere la uzanţele comerciale practicate pe o anumită piaţă specializată.
Tot astfel, art. 8 alin. (1) lit. e din Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic, impune furnizorilor de servicii al societăţii informaţionale să comunice
destinatarilor acestor servicii „codurile de conduită relevante” la care furnizorul
subscrie; legea se referă, fără îndoială, la o codificare a unor uzanţe comerciale
aplicabile în activitatea profesională a furnizorilor de servicii ale societăţii
informaţionale, reglementând conduita şi responsabilitatea acestora. Potrivit art.
18 din aceeaşi lege aceste coduri vor fi elaborate de asociaţii şi organizaţii
neguvernamentale cu caracter profesional ori comercial sau constituite în scopul
protecţiei consumatorilor şi vor cuprinde prevederi referitoare, cel puţin, la
protecţia destinatarilor comunicărilor comerciale, în special a minorilor, la
întreruperea furnizării serviciilor societăţii informaţionale şi la soluţionarea litigiilor
pe cale extrajudiciară. În fine, în încheierea acestui şir de exemple menţionăm şi
art. 45 din Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, care arată că,
atunci când o cambia este plătită într-o moneda străină, care nu are curs la locul
plăţii, valoarea acestei monede va fi stabilită după uzurile locului de plată.
Iată deci că uzanţa, constituind, în mod tradiţional, un izvor limitat al
dreptului civil devine din ce în ce mai mult un izvor semnificativ al dreptului
comercial. Această distincţie se datorează, în primul rând, faptului că dreptul

14
comercial, spre deosebire de dreptul civil, a avut în perioada recentă o evoluţie
foarte dinamică; cu toate acestea, comerţul se dezvoltă de o manieră mult mai
accelerată, astfel încât legiuitorul este obligat să ţină cont de regulile comerciale
ce se impun, în practică, pe o anumită piaţă.

III.4. Practica judiciară şi doctrina. În ceea ce priveşte practica

judiciară şi doctrina, deşi acestea constituie factori puternici de interpretare a legii,
ele nu constituie un izvor recunoscut al dreptului în general şi, deci, nici al
dreptului comercial.

15