Sunteți pe pagina 1din 95

Drept societar

CAPITOLUL I NOTIUNI INTRODUCTIVE

Sectiunea I –Notiunea dreptului societar


Subsecţiunea I. Noţiuni generale

Clasificarea tradiţională a dreptului obiectiv în drept public şi drept privat


corespunde divizării realităţii sociale în două sectoare: unul public, delimitat de stat şi
de persoanele care îl formează, de exerciţiul autorităţii sale, de funcţiile sale în
apărarea scopurilor proprii şi a intereselor generale, al doilea, delimitat de persoană
ca membru al comunităţii şi de exerciţiul activităţilor sale, apărându-şi scopurile şi
interesele particulare. Dreptul comercial face parte din sfera dreptului privat şi
constituie o ramură de drept distinctă alături de dreptul civil.
Ca orice ramură a dreptului şi ramura dreptului comercial trebuie analizată
prin prisma îndeplinirii criteriilor stabilite de ştiinţa dreptului şi anume: obiectul
dreptului comercial; metoda de reglementare; calitatea subiectelor; natura normelor
juridice; sancţiunile specifice.

Subsecţiunea II. Noţiuni generale

a) Obiectul dreptului societar


În dreptul comercial au existat două concepţii de determinare a obiectului
dreptului comercial: una subiectivă şi alta obiectivă.
Concepţia subiectivă consideră că dreptul comercial are ca obiect normele
juridice care privesc pe comercianţi, deci este un drept profesional care se aplică
persoanelor care au calitatea de comerciant. Această concepţie a fost utilizată de
elaborarea reglementărilor anterioare Codului comercial francez de la 1807, precum
şi de Codul comercial german de la 1900. Concepţia obiectivă consideră că dreptul
comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului, indiferent de persoana
care le săvârşeşte. Aceste norme sunt aplicabile faptelor şi actelor de comerţ, fără a
interesa calitatea profesională a persoanei.
Concepţia obiectivă a stat la baza elaborării Codului comercial francez de la
1807. În ce priveşte Codul comercial român de la 1887, acesta are la bază concepţia
obiectivă, sens în care art.3 stabileşte actele juridice, faptele şi operaţiunile
considerate fapte de comerţ, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu
calitatea de comerciant. Totuşi, prin art. 7 C. com. se defineşte calitatea de
comerciant, precizându-se că actele săvârşite de acesta sunt prezumate ca fiind
comerciale, în afară de actele strict personale. Rezultă că dreptul comercial are ca
obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi, obiect distinct
de al celorlalte ramuri de drept.

b) Metoda de reglementare
Prin metoda de reglementare se înţelege poziţia rezervată părţilor de către
legiuitor, cu ocazia încheierii de acte juridice. Este de observat că normele dreptului
comercial aparţin dreptului privat, ca şi normele dreptului civil, ceea ce asigură
părţilor – subiecte la raportul de drept comercial – o poziţie de egalitate juridică. Nici
o parte nu este subordonată celeilalte şi nu este obligată să participe ori să execute
ceva în baza unor norme imperative, aşa cum este spre exemplu în dreptul
administrativ.

c) Calitatea subiectelor
Poate fi subiect în raporturile de drept comercial persoana care efectuează acte
de comerţ în mod obişnuit şi cu titlu profesional. Cu alte cuvinte subiectul în
raporturile de drept comercial este un subiect calificat.

d) Sancţiunea
C a şi la dreptul civil, sancţiunea nerespectării normelor de drept comercial o
constituie nulitatea actelor comerciale, iar în cazul faptelor de comerţ pot interveni şi
sancţiuni contravenţionale şi penale.

Definitia dreptului societar

Dreptul comercial, împreună cu dreptul civil, fac parte din dreptul privat care
este reglementat, în general, de norme juridice supletive, permisive şi numai în
situaţii bine determinate, de norme imperative. Dreptul comercial este un ansamblu
de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din
actele, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi
raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant

Sectiunea a-II-a. Evolutia istorica a dreptului societar


Dezvoltarea dreptului comercial a cunoscut trei etape: antichitate, evul mediu
şi perioada modernă. Dreptul român nu a cunoscut dreptul comercial ca ramură
specială. Originea dreptului comercial se află în neputinţa de a fi adaptat „ius civile”
noilor realităţi patrimoniale, unei economii urbane, de piaţă, bazate pe credit/creanţă
şi pe bani, protagoniştii fiind comercianţii ce desfăşurau comerţ. Obiectul acestei noi
realităţi îl reprezintă mărfurile, banii şi creditul. Din punct de vedere istoric, dreptul
comercial apare ca dreptul unei categorii profesionale – comercianţii – în exercitarea
comerţului: „ius marcatorum ratione marcaturae”.
Comercianţii, pentru a corecta insuficienţele dreptului civil şi-au creat
propriul drept special, adaptând regulile la exigenţele comerţului: rapiditatea în
contractare, siguranţa tranzacţiilor patrimoniale, rigoare în îndeplinirea obligaţiilor,
mobilizare a creditului, uniformitate pentru normele aplicabile activităţii. La origine,
dreptul comercial a avut un caracter consuetudinar şi corporativ, însă în Epoca
Modernă, o dată cu apariţia statelor naţionale şi a unor noi realităţi economice, este
cuprins în dreptul scris, menţionat în legi. Ex: Ordonanţele comerţului din timpul lui
Ludovic al IV-lea al Franţei – 1673 şi 1683.
Un moment crucial în evoluţia dreptului comercial îl constituie Codul
comercial francez din 1807 care conţine 648 articole împărţite în patru cărţi. Prima
carte intitulată „Despre comerţ în general” cuprinde dispoziţii generale asupra
comercianţilor şi obligaţiilor lor profesionale, societăţi, burse, agenţii de schimb,
comisionari şi cărăuşi, vânzarea comercială şi efectele de comerţ. Cartea a II-a se
referă la dreptul maritim, cartea a III-a la faliment şi bancrută, iar cartea a IV-a la
jurisdicţia comercială.
Codul comercial francez scoate din domeniul dreptului civil anumite acte
juridice, fapte şi operaţiuni dându-le o reglementare specială corespunzătoare
intereselor comerţului, consacrând dualismul dreptului privat în drept civil şi drept
comercial. Codul comercial francez a fost preluat de diferite ţări: Italia, Belgia,
Olanda, Spania, Turcia, Germania. În Italia a fost adoptat la 1808 „Codul de comerţ
francez” care ulterior, în 1842, a fost modificat de regele Carlo Alberto din Piemont,
codul comercial care va deveni în 1865 Codul regatului Italiei.
O dată cu realizarea unităţii politice, în 1882 s-a adoptat Codul comercial
italian. Acest cod a stat la baza elaborării Codului comercial român din 1887. În 1942
Italia reglementează unitar dreptul privat şi în consecinţa nu mai are un cod
comercial. În Germania au fost adoptate Codul civil şi Codul comercial în 1897 care
au intrat în vigoare în anul 1900. Codul comercial se bazează pe criteriul subiectiv de
determinare a domeniului său.
Evolutia istorica a dreptului societar in Romania
La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de reguli cutumiare, fie locale
(obiceiul locului), ori străine ca urmare a legăturilor cu negustorii străini. Dezvoltarea
dreptului comercial s-a făcut cu întârziere, datorită poziţiei geografice a ţărilor
româneşti şi fatalităţii istorice, deoarece teritoriul nostru a fost locul de penetrare a
barbarilor, dar şi locul de întâlnire a marilor interese economice şi politice ale
Europei.
Prin existenţa drumurilor de legătură între punctele cardinale ale Europei,
comerţul în ţările române s-a dezvoltat, fapt atestat de coloniile greceşti de pe litoralul
Mării Negre, apoi de coloniile genovezilor şi veneţienilor (sec. XIII) care cumpărau
grâul şi sarea din România. Când turcii cuceresc Constantinopolul în 1453,
principatele române se consolidaseră şi se crease climatul necesar unor raporturi
comerciale.
Apar în secolul al XIV-lea târgurile de-a lungul drumurilor europene care ne
traversează teritoriul: Sibiul, Braşovul, Bistriţa în Transilvania, Curtea de Argeş,
Giurgiu, Brăila în Muntenia, Iaşi, Bacău, Bârlad, Trotuş, Tg. Neamţ în Moldova.
Domnitorii acordă privilegii vamale comercianţilor, comercianţilor străini şi stabilesc
procedura de soluţionare a litigiilor. Breslele se înfiinţează după modelul apusean,
adoptând normele existente în epocă. Primele legiuiri scrise care fac referire la
„daraverile comerciale” şi la „iconomicosul faliment” sunt Codul lui Andronache
Donici, din anul 1814, Codul Caragea(1817) şi Codul Calimach (1828).
Urmează apoi Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831) care
cuprind reguli referitoare la comerţ şi dispoziţii de înfiinţare a tribunalelor de comerţ
(la Bucureşti, Craiova şi Galaţi). Art. 241 din regulament prevede ca „pricinele de
comerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franciei, care se va traduce în
limba românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea ţării.”
Ca poziţie social-filozofică, codul comercial român, menţine, în ansamblu,
spiritul individualist şi liberal al dreptului napoleonian, rod al revoluţiei franceze, căci
cele mai multe norme au caracter supletiv. Totuşi se constată o sensibilă orientare atât
către dreptul public cât şi în sporirea sferei ordinii publice, mai ales în materia
societăţilor comerciale, în materie de transporturi, de asigurare.
Din punct de vedere tehnic este superior Codului comercial francez prin
distribuţia materiei şi folosirea judicioasă a termenilor juridici. Codul comercial
român are materia împărţită în patru cărţi: Cartea I-a – Despre comerţ în general;
Cartea a II-a – Despre comerţul maritim; Cartea a III-a – Despre faliment; Cartea a
V-a – Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor. După al doilea
război mondial, Codul comercial român nu a mai fost utilizat în raporturile
comerciale interne deoarece economia era planificată şi s-a adoptat o legislaţie
economică specifică, însă a fost menţinut pentru raporturile juridice de comerţ
exterior.
După decembrie 1989, trecându-se din nou la economia de piaţă, Codul
comercial român a fost redescoperit şi utilizat pentru reglementarea activităţii
comerciale. Unele dispoziţii ale codului comercial sunt caduce, fapt pentru care a fost
elaborat şi publicat în 1938 proiectul unui nou codul comercial care însă nu a fost
adoptat datorită declanşării celui de al II-lea război mondial. În prezent a fost
adoptată o nouă reglementare privind societăţilor comerciale (Legea nr. 31/1990)
CAPITOLUL II SOCIETATILE COMERCIALE.

NOTIUNI GENERALE
Sectiunea I- Reglementarea juridica a societatilor
comerciale in Romania
Societatea comercială reapare ca subiect de drept de sine stătător, urmare a
faptului că prin îndeplinirea formalităţilor legale, dobândeşte personalitate juridică. În
acelaşi timp ea este rezultatul unui acord de voinţă al asociaţilor.. În literatura juridică
societatea comercială a fost definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii să
înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în
scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Natura juridica a societatii comerciale


Societăţile comerciale sunt persoane juridice şi se constituie, potrivit legii, prin
contract de societate şi statut (unde este cazul). Contractul de societate şi statutul pot
fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Acesta se semnează
de toţi asociaţii, sau în caz de subscripţie publică, de toţi fondatorii.

Enunţul teoriilor
Teoria contractuală. Această teorie se revendică de la tradiţia romană şi
dispoziţiile art.1832 C.civil francez, respectiv art.1491 C.civil roman, potrivit cărora
„societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să
pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
Teoria instituţiei. În opinia unor autori, societatea se naşte dintr-un act juridic
voluntar, dar este îndoielnic că acesta este un contract. În această concepţie,
societatea este o reunire de persoane organizate stabil pe baza unor interese comune.
Ea implică o subordonare a drepturilor şi intereselor asociaţilor faţă de scopul
social care trebuie realizat. Această teorie este destul de imprecisă, ea fiind impusă
din necesitatea de a justifica intervenţia legiuitorului, în scopul de a supraveghea
acţiunea societăţii comerciale în activitatea economică.
Teoria actului colectiv. Spre deosebire de celelalte două teorii, în acest caz
autorii au susţinut că actul juridic care stă la baza societăţii nu este un contract, ci este
un act colectiv care nu este reglementat de codul civil. În concepţia acestei teorii,
actul care stă la baza societăţii comerciale nu este un contract, deoarece un contract
sinalagmatic presupune o opoziţie între voinţele părţilor contractante, care urmăresc
scopuri divergente.

Concluzii. Din cele prezentate anterior se desprind următoarele concluzii.


Indiferent de concepţia adoptată, toţi autorii sunt de acord că la originea oricărei
societăţi se află consimţământul individual al asociaţilor care joacă un rol important
la constituirea societăţii. O data ce au fost îndeplinite formalităţile cerute de lege,
societatea dobândeşte personalitate juridică, şi în consecinţă, rolul voinţei asociaţilor
se diminuează.
Societatea comerciale apare ca un grup organizat de persoane, care
acţionează ca un subiect de drept distinct în virtutea personalităţii juridice. Asociaţii
păstrează însă dreptul de a decide, în condiţiile actului constitutiv şi cu respectarea
prevederilor legii, asupra societăţii. Din cele prezentate se desprinde natura
contractuală a societăţii comerciale. Chiar dacă nu se reduce la un contract, având în
vedere că este şi o persoană juridică, societatea comercială are origine contractuală
care domină atât constituirea, cât şi organizarea şi funcţionarea ei.

Sectiunea a-II –a. Notiunea actului constitutiv al


societatii comerciale
Societatea comercială este o entitate colectivă, o asociere a două sau mai multe
persoane în vederea realizării unei activităţi lucrative. Actul juridic pe baza căruia se
constituie societatea comercială este contractul de societate.
Conform art.5 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acţiuni şi cu răspundere
limitată se constituie prin contract de societate şi statut (în această situţie, în
conformitate cu modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 în art. 9 alin. 1, statutul
va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea,
funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii).
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al
unei singure persoane, caz în care se întocmeşte numai statutul. Contractul de
societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic denumit act
constitutiv.
Caracterele generale ale contractului de societate sunt următoarele:
a) contractul este plurilateral, întrucât la încheierea sa participă mai multe
persoane, fiecare având un interes propriu, asumându-şi drepturi şi obligaţii. Cu titlu
de excepţie, societatea cu răspundere limitată se constituie cu asociat unic;
b) contractul este cu titlu oneros, întrucât fiecare asociat urmăreşte realizarea
unor beneficii;
c) contractul este comutativ, fiecărui asociat fiindu-i cunoscută întinderea
obligaţiilor din chiar momentul încheierii sale;
d) contractul este consensual, întrucât se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor, forma scrisă fiind cerută ad probaţionem. În unele situaţii legea cere forma
autentică, contractul de societate fiind un act solemn.
Contractul de societate se diferenţiază de alte contracte sinalagmatice prin trei
elemente specifice, respectiv: a) aportul asociaţilor la constituirea capitalului social;
b) intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio
societatis); c) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi.
În absenţa celor trei elemente specifice se consideră că nu suntem în prezenţa
unui contract de societate, deci acesta nu va fi nul.

Aportul asociatilor la constituirea capitalului social


Noţiunea de aport..
Noţiunea de aport are dublu sens:
a) sensul juridic, prin aport înţelegându-se obligaţia pe care şi-o asumă fiecare
asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Această
operaţiune este analizată ca un contract de aport încheiat între asociaţi şi viitoarea
societate comercială. Contractul de aport are un caracter oneros.
b) Sensul etimologic, noţiunea de aport desemnând chiar valoarea patrimonială
pe care fiecare asociat se obligă să o aducă la înfiinţarea societăţii, ori ulterior la
majorarea capitalului social. Fiecare asociat trebuie să vină cu un aport propriu la
constituirea capitalului social. Poate fi adus ca aport orice bun care are o valoare
economică, fiind destinat desfăşurării activităţii societăţii.

Obiectul aportului
Aporturile la capitalul social pot fi: a) în numerar; b) în natură; c) în industrie.

A. Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani în lei sau valută
pe care fiecare asociat se obligă să o transmită societăţii. Conform art. 15 alin.1 din
Legea nr. 31/1990 „aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei
forme de societate”. Aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de
dobânzi, conform art.68 din Legea societăţilor comerciale. Textul priveşte numai
obligaţiile de aport care au ca aport o sumă de bani, întrucât numai acestea sunt
purtătoare de dobânzi.

B. Aportul în natură. Aportul în natură poate privi: bunuri imobile: clădiri,


terenuri, instalaţii; bunuri mobile corporale: materii prime şi materiale, mărfuri;
bunuri mobile incorporale: fond de comerţ, brevete de invenţie, mărci de fabrică,
procedee de fabricaţie, acţiuni, părţi sociale etc.
Aportul în natură constă în transmiterea în patrimoniul societăţii a dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale (dreptul de folosinţă, dreptul de uzufruct). Art. 65
alin1 din Legea nr. 31/1990 instituie o prezumţie dispunând că „în lipsa de stipulaţie
contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din
momentul înmatriculării”. Dreptul de proprietate se transmite societăţii numai dacă
bunul este proprietatea asociatului şi numai dacă asociatul poate dispune de acest
drept. Ulterior acestui act de dispoziţie, care a schimbat regimul juridic al bunului,
asociatul nu mai poate dispune asupra acestui bun.
În ceea ce priveşte suportarea riscurilor până la predarea efectivă a bunului către
societate, asociatul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată şi în consecinţă va suporta
riscul pieirii fortuite; ca urmare el va fi obligat să aducă în societate un alt bun ori un
aport în numerar. Soluţia priveşte atât bunurile individual determinate cât şi bunurile
general determinate, fiind de natură să protejeze atât interesele societăţii cât şi ale
terţilor.
În literatura juridică s-a discutat dacă bunurile comune pot constitui aport în
natură al unuia dintre soţi la capitalul social. Majoritatea doctrinei considera întemeiat
că un soţ poate aduce ca aport un imobil bun comun numai cu consimţământul
celuilalt soţ. Pentru bunurile mobile comune, consimţământul nu este necesar în
virtutea mandatului tacit reciproc al soţilor. Bunurile dobândite ca urmare a
subscrierii aportului sunt bunuri comune.
Bunurile proprietate comună pe cote părţi pot fi aportate, dar numai cu
consimţământul tuturor asociaţilor. Bunurile aduse ca aport la capitalul social trebuie
evaluate pentru că în raport de valoarea lor asociaţii primesc părţi sociale, părţi de
interes ori acţiuni. Evaluarea se face de către asociaţi ori experţi.. Aportul în natură
poate avea ca obiect bunuri incorporale cum sunt creanţele, brevetele de invenţii,
fondul de comerţ, valorile mobiliare.

C. Aporturile în creanţe
Aporturile în creanţe sunt permise, cu excepţia societăţilor pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică, a societăţilor în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată. Prin derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru
solvabilitatea debitorului. Conform art.84 din Legea nr. 31/1990 „Asociatul care a
depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a
obţinut plata sumei pentru care au fost aduse. Dacă plata nu s-a putut obţine prin
urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma
datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor”. Aportul în creanţe se
face sub forma cesiunii de creanţă sau a novaţiei prin schimbare de creditor.
Asociatul obligat la aporturi în creanţă poate substitui acest aport prin
mecanismul
dării în plată sau al novaţiei obiective. Aporturile în valori mobiliare sunt asimilate cu
aportul în creanţe şi sunt, în opinia noastră, admisibile, legea neinterzicând expres un
asemenea aport. De asemenea valorile mobiliare sunt bunuri mobile incorporale.
Aporturilor în valori mobiliare le sunt aplicabile regulile privind aportul în creanţe
combinate cu cele aplicabile cesiunii titlurilor respective.

D. Aportul în industrie Conform art.15 alin.5 din Legea societăţilor comerciale


„Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la
prestaţii în muncă cu titlu de aport social dar care nu pot constitui aport la formarea
sau majorarea capitalului social…”. De asemenea art.15 alin.4 dispune că
„Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului
social”. Raţiunea pentru care aportul în muncă nu poate fi cuprins în capitalul social
este aceea că el nu poate constitui un element al gajului general al creditorilor
societăţii. În schimbul aportului în muncă asociaţii societăţii în nume colectiv şi
asociaţii comanditaţi au dreptul să participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea
beneficiilor şi a activului social, rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi.
Doctrina califică aportul în know-how (savoir-faire) ca aport în muncă.

E. Executarea obligaţiei de aport Obligaţia de aport se naşte la încheierea


contractului de societate. Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscrierea la
capitalul social, ca urmare a semnării contractului de societate ori participării la
subscripţie publică.
Executarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ).
Asociaţii ne apar faţă de societate ca debitori pentru efectuarea aportului subscris.
Dacă aportul asociatului este în numerar conform art.65 alin.2 din Legea societăţilor
comerciale acesta va fi obligat la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să
facă vărsământul. Textul reprezintă o aplicaţie a art.43 Cod comercial, conform căreia
„Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua
când devin exigibile”. Dobânzile se plătesc de drept, fără a fi necesară dovada
cauzării unui prejudiciu. Se consideră că dacă se face dovada că prin nerespectarea
obligaţiei au fost cauzate prejudicii, asociatul datorează şi despăgubiri.
Despăgubirile sunt datorate numai dacă prejudiciul nu a fost acoperit prin
plata dobânzilor, întrucât aceste dobânzi sunt daune interese moratorii, menite să
sancţioneze pe debitor pentru încălcarea obligaţiei şi totodată să repare prejudiciul
suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligaţiei. Dacă obiectul aportului
este o creanţă asociatul nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei
pentru care au fost aduse.
În caz de neplată asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată cu
dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor. Obligaţia vărsării aportului la capitalul
social aparţine fiecărui asociat. În cazul în care aportul la capitalul social aparţine mai
multor persoane, acestea sunt obligate solidar faţă de societate, conform art.83 din
Legea societăţilor comerciale. Soluţia este aplicabilă tuturor tipurilor de societate
comercială.

Capitalul social si patrimoniul societatii


Între capitalul social şi patrimoniul societăţii există o strânsă legătură. Capitalul
social este rezultatul aporturilor unite ale asociaţilor şi parte a patrimoniului societăţii.
Cele două concepte, deşi strâns legate între ele, nu trebuie confundate.
Capitalul social
Capitalul social nu este definit în Legea nr. 31/1990. Doctrina defineşte
capitalul social ca fiind suma globală a valorii aporturilor aduse de asociaţi la
constituirea societăţii. O definiţie mai riguroasă este aceea care consideră capitalul
social ca expresie valorică a totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale
asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. Sub aspect
contabil, capitalul social apare ca element de pasiv, întrucât la dizolvarea societăţii
aporturile asociaţilor trebuie restituite. Bunurile aduse ca aport se regăsesc în activul
bilanţului întrucât ele aparţin societăţii. Sub aspect juridic, capitalul social constituie
limita gajului general al creditorilor societăţii. De aceea pe timpul existenţei societăţii
capitalul social trebuie să rămână fix, fiind intangibil pentru asociaţi.
Reducerea sau majorarea capitalului social nu pot fi efectuate decât prin
modificarea actului constitutiv cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege. Legea
nr.31/1990 stabileşte limite minime valorice ale capitalului social. Capitalul social al
societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de
25.000.000 lei conform art. 10 alin. 1 , iar al societăţii cu răspundere limitată nu poate
fi mai mic de 2.000.000 lei.
Dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit
sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 9
alin. 24 din Legea 161/2003). Dacă în cursul unui exerciţiu financiar se costată o
micşorare a capitalului social, acesta va trebui reîntregit din beneficiile realizate în
exerciţiul financiar următor sau redus la suma rămasă (art.69 din Legea nr.31/1990).
Doctrina şi jurisprudenţa subliniază cerinţa existenţei reale a capitalului social.
Capitalul social este real dacă bunurile aduse ca aport au intrat efectiv în
patrimoniul
societăţii, iar în patrimoniul societăţii se regăsesc bunuri a căror valoare acoperă
capitalul social înregistrat. Se distinge de asemenea între capitalul social subscris şi
capitalul social vărsat.
Capitalul social subscris este sinonim cu capitalul social nominal. El reprezintă
valoric aporturile pe care asociaţii s-au obligat să le aducă în societate. Pentru legala
constituire a societăţii capitalul social trebuie integral subscris. În practică a fost
respinsă cererea de autorizare a unei societăţi pe acţiuni întrucât „s-a constituit cu un
capital social care nu aparţinea asociaţilor, nu a fost subscris de aceştia …”.
Capitalul social vărsat reprezintă valoarea aporturilor deja efectuate, intrate în
patrimoniul societăţii. Pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni ce se constituie simultan, la constituire, capitalul social subscris, vărsat de
fiecare asociat, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris dacă prin lege nu se
prevede altfel. Restul de capital social va fi vărsat în termen de 12 luni de la
înmatriculare (art.8 lit. d din Legea nr.31/1990).
Societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni constituite prin
subscripţie publică se pot constitui numai dacă întreg capitalul social a fost subscris şi
fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise…
Restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de la
înmatriculare. Acţiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral
(art.20 din Legea nr.31/1990).
Patrimoniul societăţii
Potrivit legii, societatea comercială este persoană juridică, deci un subiect de
drept, îndeplinind condiţiile prevăzute de art.26 lit. e din Decretul nr.31/1954,
respectiv: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, afectat realizării
unui scop în acord cu interesul obştesc. Literatura juridică defineşte patrimoniul ca
fiind ansamblul de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic pe care persoana juridică
le are în mod distinct şi independent de ale altor subiecte de drept cât şi de cele ale
persoanelor care o alcătuiesc. Patrimoniul social asigură suportul necesar realizării
scopului lucrativ al societăţii, asigurând participarea acesteia la raporturile juridice în
nume propriu. Patrimoniul societăţii se compune din: a) activul social – cuprinde
totalitatea drepturilor patrimoniale, reale şi de creanţă; b) pasivul social – cuprinde
totalitatea obligaţiilor, indiferent de natura lor.
Patrimoniul societăţii se deosebeşte de capitalul social, deosebirile constând în
următoarele: capitalul social reprezintă valoarea totală a aporturilor asociaţilor.
Patrimoniul societăţii constituie o universalitate juridică în care sunt cuprinse toate
drepturile şi obligaţiile patrimoniale, precum şi bunurile.
Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. Patrimoniul social este
variabil. Patrimoniul iniţial este constituit din aporturile asociaţilor. Ulterior
patrimoniul creşte sau se micşorează după cum cresc ori se micşorează drepturile şi
obligaţiile societăţii. Între capitalul social şi patrimoniu există identitate doar la
momentul constituirii societăţii. Partea cea mai importantă a patrimoniului este
constituită din fondul de comerţ şi capitalul social.
Capitalul social are rolul de gaj general al creditorilor societăţii, dă măsura
drepturilor şi obligaţiilor ce se cuvin/revin asociaţilor. Se constată însă că în realitate
adevărata garanţie pentru creditorii sociali este patrimoniul social, art.3 din Legea
nr.31/1990 dispunând că „Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social”.
Creditorii societăţii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii,
creditorii personali fiind excluşi de la urmărirea acestor bunuri. Aceştia din urmă îşi
vor exercita drepturile numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului,
respectiv asupra părţii cuvenite debitorului cu ocazia lichidării societăţii. De
asemenea moştenitorii unui asociat nu pot pretinde drepturi asupra bunurilor aduse ca
aport social şi aflate în patrimoniul societăţii.

Affectio societatis
Affectio societatis Un element esenţial al contractului de societate este affectio
societatis adică elementul psihologic constând în intenţia asociaţilor de a colabora în
realizarea obiectului de activitate al societăţii.
În concepţia clasică affectio societatis presupune colaborarea voluntară activă,
interesată şi egalitară a asociaţilor. Această concepţie a fost criticată pe motiv că în
societate nu există o colaborare nici activă şi nici egalitară între asociaţi.
Practica judecătorească interbelică a statuat că affectio societatis presupune
intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în comun, suportând toate
riscurile activităţii comerciale.
În doctrina modernă ,,affectio societatis” este definită ca fiind voinţa comună
a asociaţilor de a coopera în cadrul societăţii în scopul realizării obiectului de
activitate şi al obţinerii de beneficii.
Aceasta contribuie la realizarea distincţiei între societatea comercială şi alte
contracte. Affectio societatis este mai prezent în cazul societăţilor de persoane sau al
societăţilor de capital cu număr redus de asociaţi, întrucât numai în aceste societăţi
asociaţii se manifestă plenar participând la conducerea şi administrarea societăţii.
Această intenţie comună este puţin regăsită în cazul societăţilor comerciale cu
număr mare de acţionari, aceştia limitându-se la încasarea dividendelor şi revânzarea
acţiunilor. Totuşi se consideră că, indiferent de numărul acţionarilor, affectio societatis
presupune exercitarea dreptului de a participa la luarea deciziilor, la controlul asupra
activităţii societăţii. În practica altor state complexitatea problemelor derivând din
fenomenul dispersiei acţiunilor a impus apariţia unor firme specializate în
reprezentarea acţionarilor şi supravegherea conducerii societăţilor.
Affectio societatis diferenţiază societatea comercială de alte contracte ori
grupări economice cum sunt: participarea salariaţilor la profiturile societăţii;
participarea locatorului la profiturile activităţii comerciale în cazul închirierii unui
bun sau unui fond de comerţ. participarea împrumutătorului la profiturile obţinute în
urma utilizării împrumutului în scopuri comerciale; acordurile şi grupările
economice comune; desfăşurarea în comun a unei activităţi de către moştenitorii
aflaţi în indiviziune succesorală.
Participarea tuturor asociatilor la beneficii si pierderi
Conform art.7 lit. f din Legea nr.31/1990, actul constitutiv al societăţii în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată va cuprinde „partea fiecărui
asociat la beneficii şi pierderi”, iar conform art.8 lit. k din acelaşi act normativ, actul
constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde „modul de
distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor”. Cota parte din beneficii ce se
plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend (art.67 din Legea
nr.31/1990).
Rezultă şi din aceste texte legale că raţiunea de esenţă a societăţii comerciale
este împărţirea de către asociaţi a profiturilor obţinute. În doctrină, prin noţiunea de
beneficii s-a înţeles iniţial numai câştigurile de natură patrimonială. Ulterior, prin
beneficii doctrina a înţeles orice avantaje patrimoniale de origine societară, care
măresc patrimoniul asociaţilor sau micşorează cheltuielile acestora.
Codul comercial român a consacrat o concepţie largă a noţiunii de beneficii
reglementând în art.257 şi 263 asociaţia de asigurare mutuală care „are ca scop de a
împărţi între asociaţi daunele cauzate prin riscurile care sunt obiectul asociaţiunii”,
beneficiul constând deci în evitarea unor cheltuieli. Ca urmare, Codul comercial
român înţelege prin beneficii atât îmbogăţirea patrimonială cât şi efectuarea de
economii.
Condiţiile şi criteriile de împărţire a beneficiilor Beneficiile plătite
asociaţilor poartă denumirea de dividend. Dreptul la dividende este rezultatul
deţinerii de către asociat a unor părţi de interes, părţi sociale ori acţiuni ale societăţii
comerciale. Beneficiile se determină prin întocmirea bilanţului anual şi a contului de
profit şi pierderi.
Din reglementarea legală din cadrul Legii 31/1990 modificată prin Legea nr.
161/2003 dividendele se pot distribui numai dupa calcularea profitului conform legii
(art. 9 alin.23).
Pentru a exista un profit determinat potrivit legii din care se vor calcula
dividende si distribui, profitul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a)
beneficiile trebuie să fie reale. Aceasta rezultă din dispoziţiile explicite ale art.67
alin.3 din Legea nr.31/1990 nemodificat prin art.9 alin. 23 din Legea nr. 161/2003,
conform cărora „nu se vor putea distribui dividente decât din beneficiile reale”.
Beneficiile sunt reale dacă societatea a înregistrat, ca urmare a desfăşurării
activităţii,un excedent mai mare decât capitalul social. b) beneficiile să fie utile. Aceasta
înseamnă că dividendele nu se pot distribui decât dacă capitalul social a fost
reîntregit, dacă acesta a fost micşorat în cursul exerciţiului financiar. Deci
dividendele trebuie distribuite din beneficiul net realizat de societate.
În cazul în care dividendele au fost plătite fără ca să existe beneficii reale şi
utile, art.67 alin.4 şi 5 din Legea nr.31/1990, dispune că acestea se vor restitui,
administratorii urmând să răspundă civil şi penal. Dreptul la acţiunea de restituire a
dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor. Art.7 şi 8 din
Legea nr.31/1990 consacră principiul libertăţii de a decide cu privire la împărţirea
beneficiilor.
Regula este aceea că toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să
participe la suportarea pierderilor.
Doctrina consideră că trebuie avut în vedere capitalul social vărsat, respectiv
partea fiecărui asociat din capitalul social vărsat. Pentru asociatul având ca aport
prestaţii în muncă, dacă nu există reglementare statutară, sunt aplicabile dispoziţiile
art.1511 Cod civil, conform cărora asociatul va avea dreptul la o cotă din beneficii şi
pierderi egală cu cea a asociatului care a adus în societate cota cea mai mică din
capital. Legea interzice clauzele leonine care ar avea ca rezultat favorizarea unor
asociaţi în detrimentul altora. Art.1513 din Codul civil dispune în acest sens „Este nul
contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă
este convenţia în care s-a stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a
participa la pierderi”. Au fost asimilate clauzei leonine, clauze din contractele de
societate care prevăd: dreptul unui asociat la dobânzi care în fapt absorb totalitatea
beneficiilor; clauza conform căreia se garantează unuia dintre asociaţi un minim de
foloase pentru că aceasta echivalează cu scutirea de a participa la pierderi; clauza prin
care s-a stipulat în favoarea preşedintelui director general obligaţia societăţii de a
răscumpăra la un preţ minim acţiunile deţinute de acesta în momentul încetării
funcţiei sale.
În doctrină se consideră că, din raţiuni ce ţin de securitatea raporturilor
juridice, soluţia care trebuie să fie adoptată este aceea a nulităţii clauzei leonine cu
menţinerea valabilităţii contractului de societate. Excepţie face situaţia în care însăşi
clauza leonină a constituit raţiunea determinantă pentru care s-a încheiat contractul, o
asemenea clauză provocând chiar nulitatea acestuia.

Sectiunea a-III-a – Formele societatilor comerciale


Conform art. 2 din Legea nr.31/1990, societăţile comerciale se vor constitui
în una din următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b) societate în comandită
simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni; e) societate cu
răspundere limitată.
Fără a intra într-o prezentare detaliată a celor cinci forme de societăţi
comerciale, ne vom rezuma la sublinierea elementelor fundamentale care le
particularizează, astfel:
a) societatea în nume colectiv – este acea societate cu caracter intuitu personae,
în care asocierea are la bază încrederea deplină a asociaţilor, capitalul social este
divizat în părţi de interes care nu sunt reprezentate prin titluri şi, în principiu, sunt
netransmisibile; obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
b) societatea în comandită simplă – este tot o societate intuitu personae,
asocierea având la bază încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari;
capitalul social este divizat în părţi de interes care nu sunt reprezentate prin titluri;
răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi
răspund nelimitat şi solidar, asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor;
c) societatea pe acţiuni – este constituită dintr-un număr minim de asociaţi,
denumiţi acţionari; capitalul social este divizat în acţiuni care sunt valori mobiliare
negociabile şi transferabile; răspunderea asociaţilor este limitată la aporturile lor.
d ) s ocietatea în comandită pe acţiuni – are două categorii de asociaţi:
comanditaţi şi comanditari; capitalul social este împărţit în acţiuni; obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai până la concurenţa
capitalului social subscris.
e) societatea cu răspundere limitată este acea formă de societate ce îmbină
trăsături ale societăţilor intuitu personae cu cele ale societăţilor de capitaluri;
asocierea are la bază încrederea asociaţilor, capitalul social este divizat în părţi
sociale care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile iar asociaţii răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.
Subsectiunea a-III-a . Clasificarea societatilor comerciale
I. După natura lor sau prevalenţa elementului personal ori a celui material
se distinge între societăţile de persoane, societăţile de capitaluri şi intermediare:
a) societăţile de persoane se concretizează printr-un număr redus de asociaţi
ce au în vedere la momentul asocierii cunoaşterea, încrederea reciprocă şi calităţile
lor personale. Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv. Face
parte din aceeaşi categorie societatea în comandită simplă.
b) societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un cuantum ridicat al
capitalului social, calităţile personale ale asociaţilor fiind nerelevante. Fac parte din
această categorie societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
c) societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una dintre cele
două categorii, constituirea sa se bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor însă
răspunderea este limitată ca şi în cazul societăţilor de capitaluri. Ea este intermediară
între societăţile de persoane şi cele de capitaluri. Prevalenţa factorului subiectiv faţă
de cel obiectiv determină consecinţe practice importante cum sunt: societăţile de
persoane se constituie cu un număr redus de asociaţi pe când societăţile de capitaluri
se constituie cu orice număr de asociaţi, acesta nefiind limitat de lege; în societăţile
intuitu personae sunt admise aporturi în muncă în timp ce aportul la societăţile de
capitaluri nu poate fi decât în numerar şi natură; în societăţile de persoane legea
instituie condiţii restrictive de transmitere a părţilor de interes şi părţilor sociale, ele
fiind societăţi închise; societăţile de capitaluri au un caracter deschis, transmiterea
acţiunilor fiind în principiu liberă;societăţile de persoane se dizolvă şi pentru cauze ce
privesc situaţia personală a asociaţilor, cum ar fi retragerea, excluderea, falimentul
unuia dintre asociaţi când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur, în timp ce la societăţile de capitaluri asemenea cauze sunt irelevante.
II. După criteriul întinderii răspunderii asociaţilor se distinge între:
a) societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată;
b) societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată.
În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii. În societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată
asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor. În societăţile în comandită simplă
şi în comandită pe acţiuni, asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar iar
asociaţii comanditari până la concurenţa aportului lor. Ca şi concluzie se poate
observa că, în principiu, indiferent de forma societăţii, răspunderea asociaţilor există
până la concurenţa aportului lor. Răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor din
societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi este o răspundere subsidiară; ei
sunt ţinuţi să execute obligaţiile sociale numai în măsura în care acestea nu au fost
acoperite din patrimoniul social.
III. După criteriul structurii capitalului social şi al modului de împărţire a
acestuia se disting două categorii de societăţi:
a) societăţi comerciale în care capitalul comercial se divide în părţi de interes:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată;
b) societăţi comerciale în care capitalul social este împărţit în acţiuni:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Între părţile sociale şi
acţiuni există asemănări în sensul că ambele se cuvin asociaţilor ca urmare a aportului
lor la formarea capitalului social, conferă dreptul de a participa la conducerea
societăţii şi de a primi dividende precum şi dreptul la plata contravalorii aportului în
caz de retragere, excludere, dizolvare. Deosebirea principală între partea socială şi
acţiune priveşte modul de transmitere către terţi.
Acţiunile sunt titluri transferabile şi negociabile în timp ce părţile sociale şi
părţile de interes nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi se transmit restrictiv.
IV. După criteriul numărului persoanelor asociate Criteriul numărului
persoanelor asociate distingem:
a) societăţi pluripersonale; Conform art. 4 din Legea nr.31/1990 societatea
comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul în care legea prevede
altfel, textul dând expresie caracterului de entitate colectivă al societăţii comerciale.
b) societăţi unipersonale; Conform art.13 din Legea nr.31/1990 într-o
societate cu răspundere limitată părţile sociale pot fi ale unei singure persoane, în
calitate de asociat unic.
CAPITOLUL III CONSTITUIREA SOCIETATILOR
COMERCIALE
CAPITOLUL III
CONSTITUIREA SOCIETATILOR COMERCIALE
Societatea comercială are în primul rând o natură contractuală. Voinţa
asociaţilor privind constituirea societăţii comerciale este liberă, dar trebuie exprimată
în condiţiile legii.
a)Natura juridica a contractului de societate
Contractul de societate este fundamentul constituirii oricărei societăţi
comerciale. În literatura juridică au fost exprimate două opinii cu privire la natura
juridică a contractului de societate.
1. Opinia dominantă în doctrina noastră juridică este aceea că entităţile
colective create prin contractul de societate se constituie în vederea efectuării de acte
de comerţ.
Ca urmare, contractul de societate este de natură comercială, calificare ce
rezultă din dipoziţiile art.1 alin.1 al Legii nr.31/1990 conform cărora „în vederea
efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi
pot constitui societăţi comerciale cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.
Contractul de societate face parte din categoria faptelor de comerţ obiective
conexe.
Detaliind această opinie, se pleacă de la dispoziţiile art.3 pct.4 C. comercial
care prevede că sunt fapte de comerţ cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau
acţiuni ale societăţilor comerciale fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de
revânzare. Explicaţia constă în aceea că aceste operaţiuni sunt legate de o faptă de
comerţ care este contractul de societate.
Caracterul comercial al contractului de societate rezultă şi din faptul că
reglementarea lui legală este reglementată şi prin Legea nr.31/1990, reglementarea
fiind derogatorie prin raportare la codul civil român.
2. În doctrina recentă s-a afirmat că din punct de vedere al naturii juridice,
contractul de societate este un contract civil indiferent dacă el dă naştere unei
societăţi civile, sau unei societăţi comerciale, sau unei societăţi agricole.
În sprijinul acestei teze au fost invocate mai multe argumente: a) Contractul de
societate nu este enumerat printre actele de comerţ art.3 C. comercial; b) Contractul
de societate nu implică interpunerea în schimbul şi circulaţia bunurilor; c) Contractul
nu trebuie identificat cu persoan ajuridică care se naşte prin acest contract; d) Teoria
persoanei juridice ţine de dreptul civil; e) Faptul că Legea nr.31/1990 cere ad
validitatem formă autentică pentru contractul de societate, demonstrează că acesta are
o importanţă cu totul aparte depăşind semnificaţia unui simplu act de comerţ;f)
Caracter comercial are actul prin care se vând şi respectiv se cumpără acţiunile,
iar nu
contractul de societate prin care se dobândesc acţiuni ca efect al capitalului social
subscris, scopul semnatarilor contractului de societate nefiind speculaţia asupra
valorii acţiunilor ci, acesta constă în înfiinţarea unei societăţi comerciale pentru
desfăşurarea unei activităţi lucrative.
De asemenea, faptul că prin efectul contractului de societate se creează o
persoană juridică, trebuie observat că aceasta nu dobândeşte personalitate juridică
prin efectul acestui contract, ci prin efectul înmatriculării la registrul comerţului.
Forma autentică cerută ad validitatem, a urmărit pe de o parte crearea
mijlocului de
probă pentru raporturi comerciale complexe şi asigurarea posibilităţii tehnice a
publicării contractului de societate. Adăugăm la aceste argumente faptul că la această
dată, forma autentică mai este cerută ad validitatem doar cu titlu de excepţie, regula
fiind aceea a actului sub semnătură privată.
b).Functiile contractului de societate
1. Funcţia de instrument de reflectare a voinţei de asociere. Contractul de
societate exprimă voinţa liber exprimată şi neechivocă de a pune bazele unei societăţi
comerciale.
2. Funcţia reglementară. Contractul de societate reprezintă statutul organic al
societăţii, acesteia fiindu-i aplicabile legea şi contractul de societate. Fiind legea
părţilor şi în egală măsură a societăţii clădite pe temeiul său, contractul de societate
este un act creator de drept.
3. Funcţia probatorie. Aceasta întrucât contractul de societate este instrumentum
probationis al naturii şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor semnatare.
4. Funcţia de determinare a naţionalităţii societăţii. Această funcţie rezultă din
faptul că sediul social al unei societăţi comerciale este stabilit prin actele constitutive,
aceasta având naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social.
5. Funcţia de determinare a limitelor capacităţii de folosinţă a societăţii.
Capacitatea juridică a societăţilor comerciale este limitată de principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă, contractul de societate exprimând temeiul şi întinderea acestei
limitări.
c)Conditiile de fond ale contractului de societate
În doctrina de drept comercial, problematica condiţiilor de fond ale contractului
de societate este analizată prin prisma condiţiilor de validitate prevăzute de art.948
Cod civil. Aceste condiţii sunt următoarele: 1. Consimţământul valabil al părţilor care
se obligă; 2. Capacitatea de a contracta; 3. Un obiect determinat; 4. O cauză licită.

1. Consimţământul valabil al părţilor care se obligă.


Consimţământul reprezintă manifestarea hotărârii de a încheia contractul de
societate. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului sunt cele prevăzute în
dreptul comun, respectiv: să emane de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat
cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriozat, să fie neviciat. Constituirea
societăţilor comerciale este dominată de principiul libertaţii de asociere.
Persoanele fizice şi juridice sunt libere să dobândească calitatea de asociat fie
direct prin semnarea contractului de societate fie ulterior prin dobândirea de părţi de
interes, părţi sociale ori acţiuni prin succesiune ori cesiune. Principiul libertăţii de
asociere se opune şi asocierii forţate. În acest sens doctrina a decis că două sau mai
multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească să
devină asociaţi iar hotărârea nu se poate substitui contractului de societate.
Conform art. 4 din Legea 31/1990, societatea comercială va avea cel puţin doi
asociaţi. În mod excepţional intr-o societate cu răspundere limitată părţile sociale pot
aparţine unei singure persoane în calitate de asociat unic (art. 13 din Legea 31).
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni nu
poate fi mai mic de 5.
a. Intenţia de a încheia contractul
În contractul de societate comercială voinţa părţilor contractante trebuie să fie
animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate comercială (affectio
societatis). Nu există affecţio societatis când contractul de societate este fictiv, părţile
disimulând total realitatea, realitate pe care aceleaşi părţi au consemnat într-un
contra-înscris. Între părţi produce efecte actul secret, terţii putând opta între a invoca
actul secret sau actul aparent, care în cazul nostru este contractul de societate.

b. Părţile contractante
O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice sau persoane
juridice, de persoane fizice împreună cu persoane juridice, de naţionalitate română
sau străină. Persoanele care încheie contractul de societate se numesc asociaţi
respectiv acţionari în societăţile de capitaluri. Conform art. 6, alin. 1 din Legea nr.
31/1990, semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol
determinant în constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori.
În doctrină se consideră că au un rol determinant în constituirea societăţii nu
numai asociaţii ci şi persoanele ce au depus diligenţe în absenţa cărora societatea nu
s-ar fi putut constitui. În doctrină este controversată problema participării soţilor la
constituirea unei societăţi comerciale, în condiţiile în care se aduc la capitalul social
bunuri comune. S-au exprimat două opinii:
a. într-o primă opinie bunurile comune ale soţilor nu pot forma obiect al
aportului la capitalul social nici atunci când soţii ar participa la constituirea aceleaşi
societăţi comerciale Acordul unui soţ de a aduce în societate, ca aport, un bun comun
este o convenţie nulă, singura convenţie legală este aceea ca soţii să procedeze în
prealabil la împărţirea bunurilor comune, asocierea în vederea constituirii societăţii
comerciale, reprezentând un motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor în timpul
căsătoriei, conform art. 36, al.2 Codul Familiei
b. într-o altă opinie se consideră că soţii pot aduce ca aport în societatea
comercială un bun comun, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ. Un
asemenea consimţământ fiind necesar doar în cazul imobilelor terenuri şi construcţii.
În acest din urmă caz, dividendele primite din partea societăţii sunt tot bunuri
comune.
Coproprietarii unui bun proprietate comună pot să aducă acest bun ca aport la
capitalul social, fiind ţinuţi solidar să-şi îndeplinească obligaţia de vărsare a aportului,
prin predarea efectivă a bunului către societate.
Conform art. 82, din Legea 31/1990, asociaţii societăţii în nume colectiv nu pot
lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni, în contul lor sau al altora, în
acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
De asemenea, conform art. 14, din Legea 31 1990, o persoană fizică sau
juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.
Persoanele juridice pot dobândi în principiu calitatea de asociat într-o
societate
comercială, ţinând cont de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă prevăzut de
art. 34 din Decretul 32/1954. Societăţile comerciale pot dobândi calitatea de asociat la
alte societăţi comerciale cu excepţiile prevăzute de lege. Spre exemplu, o societate de
administrare a investiţiilor nu poate deţine acţiuni ale persoanelor juridice care sunt
acţionare ale respectivei societăţi de administrare a investiţiilor. De asemenea, o
societate de administrare a investiţiilor nu poate deţine mai mult de 5% din acţiunile
unei alte societăţi de administrare a investiţiilor. O societate cu răspundere limitată nu
poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o
singură persoană. Asociaţiile şi fundaţiile pot participa la constituirea unor societăţi
comerciale dacă participarea lor este necesară pentru realizarea scopului prevăzut de
lege.
Autorităţile administraţiei publice locale şi statale pot înfiinţa societăţi
comerciale. Astfel, în temeiul Legii nr. 15/1990, fostele unităţi economice socialiste
au fost organizate ca regii autonome şi societăţi comerciale. Aceste societăţi
comerciale au luat fiinţă prin hotărârea Guvernului sau prin decizia organului
administraţiei publice locale, prin actul de înfiinţare fiind aprobat şi statutul societăţii.
Comunele, oraşele şi judeţele, ca unităţi administrativ teritoriale au deplină
capacitate şi posedă un patrimoniu propriu, bunurile aparţinând fie domeniului public fie
domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale. Ca persoane juridice civile,
acestea pot înfiinţa societăţi comerciale prin hotărârea consiliului local în
conformitate cu dispoziţiile Legii 215/2001 Legea administraţiei publice locale.
· Viciile de consimtamant
a. Eroarea
În materia societăţilor comerciale eroarea este analizată în raport de dispoziţiile
art. 954 C civ. Eroarea asupra substanţei contractului se poate manifesta în
următoarele forme:
Eroarea aspra naturii contractului (error in negotium) atunci când partea aflată
în eroare crede că încheie un alt contract decât contractul de societate.
Eroare asupra formei de societate, o persoană contractează cu intenţia de a
participa într-o societate cu răspundere limitată, deşi contractul de societate prevede o
răspundere nelimitată.
Eroarea cu privire la aprecierea calităţii unui aport, bunul adus ca aport spre ex.
are vicii calitative care îl fac impropriu scopului pentru care a fost acceptat cu titlu de
aport.
Eroare cu privire la persoana cu care s-a contractat este admisă numai în
societăţile intuitu personae şi se referă la identitatea fizică şi calităţile sale
substanţiale cum ar fi onorabilitatea şi competenţa.
Eroarea asupra valorii aportului sau şanselor de reuşită ale societăţii nu atrag
nulitatea contractului de societate întrucât aceasta nu priveşte ,,substanţa obiectului
convenţiei”.
b. Dolul
Dolul reprezintă un viciu de consimţământ frecvent întâlnit în practica
constituirii succesive sau prin subscripţie publică a societăţilor pe acţiuni.
În doctrină se consideră că dolul trebuie să provină de la persoana care
reprezintă valabil societatea comercială sau de la toţi ceilalţi coasociaţi şi să fie de o
anumită gravitate.
Exemplul cel mai des uzitat este acela al inserării în prospectul de emisiune a
unor date false cu privire la obiectul societăţii, la persoana fondatorilor ori folosirea
unor bilanţuri false pentru a determina subscrierea de acţiuni.
Dolul nu are ca efect desfiinţarea contractului de societate în întregul sau,
efectele producându-se doar faţă de asociatul al cărui consimţământ a fost viciat.
Acesta are o acţiune în daune împotriva autorului dolului. Dolul nu va putea fi
opus creditorilor sociali şi altor persoane ce nu au cunoscut existenţa unor manopere
frauduloase comise de persoanele abilitate să reprezinte societatea comercială.
· Capacitatea părţilor.
Am arătat că la constituirea unei societăţi comerciale pot participa persoane
fizice sau persoane juridice. În doctrina de drept civil, capacitatea este definită ca
acea condiţie de fond şi esenţială care constă în atitudinea subiectului civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţiilor civile prin încheierea de acte civile.
În doctrina de drept comercial, s-au exprimat mai multe opinii cu privire la
capacitatea cerută persoanei fizice pentru încheierea contractului de societate
comercială. Astfel, într-o primă opinie se susţine că aptitudinea de a încheia un
contract de societate comercială este legată indisolubil de calitatea de comerciant,
deci numai persoanele fizice care au dobândit calitatea de comerciant în condiţiile
legii pot fi semnatari ai actului de naştere ai unei societăţi comerciale.
Acest punct de vedere invocă în susţinerea sa dispoziţiile art. 3, pct. 4 Cod
comercial, potrivit căreia sunt fapte de comerţ cumpărările şi vânzările de părţi sau de
acţiuni ale societăţilor comerciale.
Într-o altă opinie se consideră că asociaţilor cu răspundere nelimitată (asociaţii
din societatea în nume colectiv şi comanditaţii) le sunt aplicabile regulile de drept
comercial în timp ce asociaţilor cu răspundere limitată regulilor de drept comun în
materie.
Într-o a treia opinie se consideră că pentru încheierea contractului de societate
persoana fizică trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor
juridice în condiţiile dreptului comun.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia, pot încheia contracte de societate
persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, precum şi persoanele cu
capacitate de exerciţiu restrânsă cu condiţia încuviinţării prealabile din partea
ocrotitorului legal. Se adaugă că minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu va
putea participa la constituirea unei societăţi comerciale cu răspundere nelimitată, însă
va putea dobândi calitatea de asociat prin moştenire.
Nu va putea dobândi calitatea de asociat interzisul judecătoresc însă această
persoană va putea subscrie acţiuni prin tutorele său.
Ne raliem opiniei, conform căreia pentru încheierea contractului de societate
persoana fizică trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu întrucât suntem în
prezenţa unui act de dispoziţie. Această opinie este susţinută de mai multe dispoziţii
ale Legii nr. 31/1990. Ex. art. 6, al. 2, prevede că persoanele care potrivit legii sunt
incapabile nu pot fi fondatori. Art. 224, alin. 1, prevede că societatea în nume colectiv
sau societatea cu răspundere limitată se dizolvă printre altele ca urmare a incapacităţii
unuia dintre asociaţi, dacã numãrul lor s-a redus la unul singur.
Considerăm însă, că este posibil ca minorii să participe la încheierea unui
contract de societate cu autorizaţia autorităţii tutelare şi cu încuviinţarea ocrotitorului
legal, mai ales în cadrul societăţilor cu răspundere limitată. O asemenea soluţie
rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 124, alin.1, din Legea 31/1990, conform
cărora acţionarii care nu au capacitatea legală pot fi reprezentaţi prin reprezentanţii
lor legali.
· Obiectul contractului
În doctrină noţiunea de obiect al contractului are două sensuri:
a. în sensul dreptului comun obiectul contractului este acela la care părţile se
obligă.
Ca urmare, obiectul contractului de societate comercială îl constituie prestaţiile
la care se obligă asociaţii materializate în aporturile aduse la constituirea societăţii
comerciale.
b. în limbajul curent noţiunea de obiect al contractului de societate desemnează
activităţile societăţii respectiv faptele de comerţ pe care aceasta le săvârşeşte.
Obiectul de activitate al societăţii cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale, este obligatoriu să fie prevăzut în contractul de societate (art. 8, lit. c, din
Legea nr. 31/1990). Obiectul de activitate trebuie stabilit cu respectarea
nomenclatorului de clasificare a activităţilor folosit în economia naţională, aprobat
prin HG. 656/1997 şi modificat prin H.G. 613/2002. Obiectul de activitate al
societăţii trebuie să fie comercial întrucât altfel societatea va fi civilă.
De asemenea, obiectul trebuie să fie determinat şi posibil, licit şi moral. Prin
acte normative speciale au fost stabilite activităţi care nu pot face obiectul de
activitate al unei societăţi comerciale, cum ar fi HG. 1323/1990 care interzice
fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât cel medical,
imprimarea hârtiilor de tip militar etc.
De asemenea, prin raportarea la acte normative speciale practica judiciară a
decis constant că nu pot face obiectul unei societăţi comerciale, consultanţa juridică,
întrajutorarea bănească, producerea obiectelor de cult.
Totodată, unele societăţi comerciale au, conform legii, un obiect de activitate
exclusiv –, societăţile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de administrare a
investiţilor, organismele de plasament colectiv.
· Cauza contractului
Cauza este definită ca fiind acel element al actului juridic care constă în
obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Conform art. 966 Cod civ.,
„obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un
efect”.
Doctrina dreptului comercial în majoritatea ei consideră cauza drept un element
esenţial şi distinct al contractului de societate. Condiţiile de valabilitate ale cauzei
sunt cele din dreptul comun respectiv: cauza trebuie sa existe, cauza trebuie să fie
licită, cauza trebuie să fie morală.
Cauza contractului de societate într-o formulare generală, constă în participarea
fiecărui asociat la rezultatele activităţii comerciale. Contractul de societate este lipsit
de cauză dacă acesta conţine cauze leonine.
Condiţiile de formă ale contractului de societate Legea nr. 31/1990 prevede
la art. 5, al. 5, „actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau în caz de subscripţie
publică de fondatori şi se încheie în formă autentică”.
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată se semnează de toţi asociaţii
sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a.printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b.se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c.societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului. Rezultă din ansamblul acestor dispoziţii că actul constitutiv al unei
societăţi comerciale se încheie în formă scrisă, regula fiind aceea a înscrisului sub
semnătură privată şi excepţional, în cazurile prevăzute de lege, în formă autentică.
În cazul nerespectării condiţiilor de formă, distingem două situaţii: când legea
permite încheierea actului constitutiv în formă de înscris sub semnătură privată,
condiţia este cerută ad probaţionem; când forma cerută de lege este cea autentică
aceasta este cerută ad validitatem. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea
societăţii.

Cuprinsul contractului de societate


Contractul de societate trebuie să cuprindă anumite elemente care să stabilească
relaţiile dintre asociaţi sau după caz acţionari, elemente diferenţiate în funcţie de
forma juridică a societăţii.
a. Clauzele de identificare a părţilor Aceste clauze sunt in consonanţă cu
principiile dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice. În
ceea ce priveşte persoanele fizice, în contractul de societate trebuie să se precizeze
numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor. În cazul
persoanelor juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea persoanei
juridice în cauză.
b. Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale Aceste clauze au
ca obiect principal stabilirea denumirii, a formei juridice, a sediului societăţii şi dacă
este cazul a emblemei societăţii.
c. Clauzele privind caracteristicile societăţii Legiuitorul a avut în vedere
clauzele privind obiectul, durata şi capitalul social al societăţii. Obiectul societăţii –
legiuitorul a dispus în mod expres că în cadrul contractului de societate trebuie să se
indice obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale. Durata societăţii – prin contractul de societate, asociaţii trebuie să
stabilească durata societăţii.
Ei pot stabili un termen până la care să existe societatea ori pot conveni ca
durata societăţii să fie nelimitată. Capitalul social - în contractul de societate trebuie
arătat care este capitalul social subscris şi capitalul vărsat. Asociaţii trebuie să
respecte plafoanele minime prevăzute de lege.
De asemenea, tot în cadrul contractului de societate, trebuie precizat aportul
fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri, valoarea lor şi modul evaluării, precum şi
data la care se va vărsa întregul capital social subscris. Totodată, trebuie arătat modul
în care a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau
părţilor sociale, după caz, precum şi repartizarea acestora în societăţile.
d. Clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii
Asociaţii, în lumina dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, trebuie să stabilească în
contractul de societate persoanele, din rândul asociaţilor ori din afara societăţii, care
vor administra şi respectiv reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au
conferit şi, dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat. În cadrul contractului
societăţii comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, trebuie să se precizeze
numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor societăţii.
e. Clauzele privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor
În contractul de societate, asociaţii stabilesc drepturile ce le revin şi obligaţiile
pe care şi le asumă. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi
societăţii cu răspundere limitată, legea cere să se stabilească „partea fiecărui asociat
la beneficii şi pierderi”.
În ceea ce priveşte societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în contract
trebuie să se prevadă ,, modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor. În pofida faptului că asociaţii sunt liberi să stabilească modul de împărţire
a beneficiilor şi de suportare a pierderilor sunt interzise în mod expres clauzele
leonine. În cazul în care la încheierea contractului, capitalul subscris nu a fost integral
vărsat, în contract trebuie să se precizeze termenele până la care asociaţii vor efectua
vărsămintele privind întregul capital subscris.
f. Clauzele privind sediile secundare ale societăţii În cazul în care asociaţii
doresc ca societatea să aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să
cuprindă anumite menţiuni în această privinţă. Astfel, în concepţia legii, sediile
secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale societăţii, care poartă denumirea
de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.
g. Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii Asociaţii, în contractul de
societate trebuie să prevadă, totodată, clauzele privind încetarea existenţei societăţii,
astfel asociaţii stabilesc condiţiile în care societatea se va dizolva şi lichida.
Statutul societatii
Legiuitorul, în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract
de societate şi statut.
Din dispoziţiile legale invederate anterior, rezultă că în cazul formelor de
societate menţionate, constituirea societăţii are ca fundament două acte constitutive:
contractul de societate şi statutul.
Chiar dacă aceste acte constitutive apar ca două constitutive distincte,
legiuitorul în art. 5 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, dispune că pot fi încheiate sub
forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Statutul societăţii este conceput ca un act constitutiv dezvoltător al contractului
de societate, menit să întregească cuprinsul acestuia. Necesitatea statutului, ca al
doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii pe acţiuni, în comandită pe
acţiuni sau cu răspundere limitată.
În cazul în care statutul este un act constitutiv distinct se impun unele precizări
privind noţiunea, condiţiile de valabilitate şi cuprinsul statutului societăţii.
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că statutul societăţii este un act juridic de
natură contractuală.Obiectul statutului îl reprezintă stabilirea regulilor de organizare,
conducere şi funcţionare a societăţii. Deoarece statutul societăţii este o convenţie,
pentru validitatea sa trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de art. 948 Cod civ.
În ceea ce priveşte forma, statutul societăţii, ca şi contractul de societate trebuie
să se încheie în forma înscrisului sub semnătură privată sau în formă autentică, în
funcţie de condiţiile impuse de art.4 alin. 4 din O.U.G. nr. 76/2001 modificat prin art.
9 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 161/2003. Din punctul de vedere al cuprinsului, în
statutul societăţii trebuie inserate în mod obligatoriu anumite clauze.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, statutul
societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată cuprinde
clauzele prevăzute pentru actul constitutiv al societăţii în cauză. Statutul nu repetă
clauzele contractului de societate, el dezvoltă elementele contractului de societate
privind organizarea, conducerea şi funcţionarea societăţii.
Clauzele statutului trebuie să fie concordante cu cele ale contractului de
societate. În caz contrar, înregistrarea societăţii va fi refuzată.
Formalitatile necesare constituirii societatilor comerciale
Prin Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi OUG nr.76/2001
modificată prin Legea nr. 161/2003 a fost stabilită o procedură simplificată de
constituire a societăţilor comerciale.
Pentru ca societatea comercială să devină persoană juridică trebuie parcurse
următoarele etape: - întocmirea şi autentificarea actelor constitutive; - înregistrarea şi
autorizarea funcţionării societăţii comerciale.
Reamintim că, potrivit dispoziţiilor art.5 din Legea nr.31/1990 cu modificările
aduse, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract
de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere
limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al
unei singure persoane, caz în care se întocmeşte numai statutul. Contractul de
societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic denumit act
constitutiv. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot
fi denumite, de asemenea, act constitutiv .
1. Întocmirea şi autentificarea actelor constitutive.
Redactarea înscrisurilor actelor constitutive poate fi făcută de către avocaţi,
notari, biroul unic din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie teritoriale în
conformitate cu procedura stabilită prin OUG nr.76/2001, consilierul juridic sau
reprezentantul legal al persoanei juridice. Legea permite persoanelor cu pregătire
juridică să redacteze înscrisurile în care figurează ca parte ele, soţii, ascendenţii sau
descendenţii lor .
R eglementarea legală actuală stabileşte regula conform căreia actul constitutiv
se încheie sub forma unui înscris sub semnătură privată, forma autentică fiind
obligatorie numai în trei situaţii, respectiv : când printre bunurile subscrise ca aport în
natură la capitalul social se află un teren; când forma juridică a societăţii comerciale
implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre ei pentru obligaţiile
sociale ; când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică .
În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin
subscripţie publică sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din acelaşi act normativ,
adunarea constitutivă desemnând pe aceia care se vor prezenta la notarul public
pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea celorlalte formalităţi. - la data
autentificării actelor constitutive se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului
comerţului privind disponibilitatea firmei şi a emblemei (art.16 din Legea nr.31/1990)
. Verificarea disponibilităţii se asigură de către oficiul registrului comerţului (art.39
alin.2 din Legea nr.26/1990) . - notarul public autentifică actele constitutive ale
societăţii comerciale în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr.36/1995
privind activitatea notarială. Notarul verifică dacă înscrisurile redactate de părţi
îndeplinesc condiţiile de fond şi formă cerute de lege şi operează modificările şi
completările necesare cu acordul părţilor . Ca urmare a întocmirii şi autentificării
actelor constitutive, societatea comercială dobândeşte o capacitate de folosinţă
anticipată . Această capacitate de folosinţo priveşte drepturile şi obligaţiile necesare
valabilei constituiri a societăţii comerciale . Existenţa anticipată a capacităţii de
folosinţă implică şi recunoaşterea unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare, actele
juridice necesare valabilei constituiri fiind exercitate de către administratorii societăţii
sau de oricare dintre asociaţi.
2. Înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale
Procedura de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii comerciale este
reglementată de OUG nr.76/2001 .
I. Organul competent, conţinutul cererii de înregistrare, avize, acorduri,
autorizaţii. Biroul Unic din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie teritoriale, format
din reprezentanţii acesteia precum şi ai instituţiilor care eliberează acorduri, avize şi
autorizaţii necesare funcţionării societăţii, realizează toate operaţiunile prevăzute de
lege pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale .
Cererea de înregistrare şi autorizare, conform modelului tip, se întocmeşte de
către fondatori, administratorii desemnaţi ori împuterniciţii acestora, şi trebuie
însoţită de următoarele documente : actul sau actele constitutive în forma cerută de
lege ; dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv ;
actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport în natură
(contractele de vânzare-cumpărare, contractele de concesiune, brevetele de invenţie) ;
actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi; declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor , administratorilor şi a
cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.31/1990 .
Totodată trebuie făcută dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului
social (contract de vânzare-cumpărare, contract de închiriere, contract de comodat) .
Biroul Unic poate efectua, pe bază de mandat dat de către persoanele interesate:
obţinerea rezervării firmei, efectuarea vărsămintelor privind aportul în numerar,
redactarea actului constitutiv, autentificarea, obţinerea evaluării bunurilor.
Conform art. 17 din Legea nr. 26/1990 modificat prin art 8 alin. 14 din Legea
nr. 161/2003. , cererea de înregistrare în registrul comerţului trebuie făcută în termen
de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv. Conform art. 3 alin.5 din OUG nr.
76/2001 pentru autorizarea funcţionări societăţilor comerciale sunt necesare şi unele
avize, autorizaţii sau acorduri, respectiv: a) avizul şi / sau autorizaţia pentru
prevenirea şi stingerea incendiilor; b) avizul şi /sau autorizaţia sanitară; c) autorizaţia
sanitar-veterinară; d) acordul şi /sau autorizaţia de mediu; e) autorizaţia de
funcţionare din punct de vedere al protecţiei muncii .
3. Publicitatea constituirii societăţii comerciale
Conform art.41 din Legea nr.31/1990 o dată cu efectuarea înmatriculării,
încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Monitorului Oficial al
României, spre publicare, pe cheltuiala părţilor, precum şi administraţiei financiare în
raza căreia se află sediul societăţii pentru evidenţă fiscală, cu menţionarea numărului
de înmatriculare în registrul comerţului .
La cererea şi pe cheltuiala părţilor, actul constitutiv, vizat de judecătorul
delegat, se publică în acelaşi Monitor Oficial al României, Partea a IV-a, integral sau
în extras . În cazul societăţilor în nume colectiv sau în comandită simplă, în
Monitorul Oficial al României se poate publica numai un extras al încheierii, vizat de
judecătorul delegat, care va cuprinde: data încheierii, datele de identificare ale
asociaţilor, denumirea şi, dacă există, emblema societăţii ; sediul, forma, obiectul de
activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului.
4. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii
comerciale Datorită unor nevoi practice, în cursul constituirii societăţii fondatorii
trebuie să încheie anumite acte juridice în contul viitoarei societăţi comerciale. Avem
în vedere încheierea unui contract de locaţiune pentru sediul societăţii, deschiderea
unui cont la bancă. Având în vedere că societatea nu a fost înmatriculată şi în
consecinţă ea nu are personalitate juridică, ea nu poate fi titulara drepturilor şi nici
ţinută de obligaţiile izvorâte din aceste acte juridice. În concluzie, putem afirma că
titular al drepturilor şi obligaţiilor din actele juridice în cauză nu poate fi decât
fondatorul care a încheiat actele juridice respective. Trebuie menţionat totodată, că
aceste acte juridice au fost încheiate în contul societăţii aceasta urmând să exercite
aceste drepturi şi să execute obligaţiile respective după dobândirea personalităţii
juridice.
Încheierea actelor juridice în contul societăţii.
În conformitate cu dispoziţiile art.8 lit. o din Legea nr.31/1990 se dispune că
actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde şi
„operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care
aceasta urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru aceste
operaţiuni”. Există posibilitatea ca fondatorii să încheie anumite acte juridice şi după
încheierea actului constitutiv, dar înainte de înmatricularea societăţii. În lumina art.
53 din Legea nr.31/1990, fondatorii,reprezentanţii şi alte persoane care au lucrat în
numele unei societăţi în curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi
pentru actele juridice încheiate cu aceştia în contul societăţii, în afară de cazul în care
societatea, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. O dată
preluate aceste acte sunt considerate a fi ale societăţii încă de la data încheierii lor.
Rezultă din cele menţionate că, actele juridice încheiate de fondatori în contul
societăţii produc efecte faţă de aceştia, însă, dacă după dobândirea personalităţii
juridice, societatea a preluat aceste acte juridice, ele vor produce efecte faţă de
societate chiar de la data încheierii lor. În acest caz, pentru actele juridice preluate
societatea devine, retroactiv, titularul drepturilor şi obligaţiilor. În cazul în care actele
juridice încheiate nu au fost preluate, răspunderea rămâne fondatorilor.
Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii
În forma sa iniţială, Legea nr.31/1990 a adoptat soluţia potrivit căreia societatea
constituită cu nerespectarea cerinţelor legale este o societate nelegal constituită,
recunoscând însă anumite efecte juridice. În forma sa actuală Legea nr.31/1990
denotă preocuparea pentru salvarea societăţii, regularizarea ei, din nevoia protejării
intereselor terţilor în acord cu respectarea dispoziţiilor legale. În mod excepţional,
societatea nelegal constituită va înceta să funcţioneze prin declararea nulităţii ei.
În doctrină sunt analizate două situaţii: cazul neînregistrării societăţii şi cazul
neregularităţilor constatate de judecătorul delegat cu ocazia verificării legalităţii
înregistrării .
În cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii nu au cerut
înmatricularea ei în termenul legal, oricare asociat poate cere oficiului registrului
comerţului efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare
recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la
primire . Dacă înmatricularea nu s-a efectuat în termenul de 8 zile şi au trecut 3 luni
de la data autentificării actului constitutiv, asociaţii sunt eliberaţi de obligaţiile ce
decurg din subscripţiile lor. Acest efect nu se produce dacă un asociat a cerut
îndeplinirea formalităţilor de înmatriculare (art.47 din Legea nr.31/1990).
Din interpretarea textului rezultă că, în cazul în care asociaţii au efectuat
aporturile, ei sunt îndreptăţiţi la restituirea lor. Consecinţele reglementate de art.47
sunt urmare a faptului că societatea comercială nu s-a constituit şi nu a devenit
persoană juridică .
Judecătorul delegat la registrul comerţului poate constata existenţa unor
neregularităţi cu ocazia verificării legalităţii cererii de înmatriculare. În acest caz el
va cere asociaţilor înlăturarea neregularităţilor constatate.
Conform art.46 din Legea nr. 31/1990 modificat prin art. 9 alin. 16 din Legea
nr. 161/2003, asociaţii pot modifica actul constitutiv în faţa judecătorului delegat care
va lua act prin încheiere de regularizările efectuate.
Dacă este necesar judecătorul va stabili măsuri concrete şi pentru regularizarea
altor situaţii. Societatea va fi înregistrată după regularizarea tuturor neregularităţilor
constatate de judecătorul delegat. În cazul în care asociaţii refuză efectuarea
regularizării, judecătorul delegat va respinge prin încheiere motivată cererea de
înregistrare, din oficiu sau la cererea oricăror persone care formulează o cerere de
intervenţie.
Consecinţele neregularităţilor constatate după înfiinţarea societăţii
Legea nr.31/1990 statuează două modalităţi de soluţionare a neregularităţilor
constatate după înregistrarea societăţii: acţiunea în regularizare şi acţiunea în anulare.
Acţiunea în regularizare
Aceasta este reglementată de art.48 din Legea nr.31/1990 . Textul dispune: 1. În
cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să
ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor
neregularităţi . 2. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată
poate cere tribunalului să oblige organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de adune
cominatorii, să le regularizeze . 3. Dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie
prin trecerea unui termen de 1 an de la data înmatriculării societăţii .
-acţiunea în regularizare poate fi intentată de orice persoană interesată (asociaţi,
creditori, ministerul public) în cazul în care asociaţii nu acţionează. Instanţa de
judecată va dispune obligarea organelor societăţii la înlăturarea neregularităţilor sub
sancţiunea plăţii de daune cominatorii ca mijloc de constrângere pentru executarea în
cel mai scurt timp a măsurilor dispuse.
- acţiunea în regularizare este prescriptibilă, dreptul la acţiune prescriindu-se în
termen de 1 an de la data înmatriculării societăţii în Registrul comerţului. Ne raliem
opiniei exprimate în doctrină conform căreia prescriptibilitatea acţiunii în regularizare
este discutabilă, întrucât interesul general precum şi interesele tuturor participanţilor
la circuitul comercial sunt în sensul admiterii regularizării societăţii indiferent de data
când o asemenea necesitate se constată.
Acţiunea în anulare
Conform art.56 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 17 din Legea
nr. 161/2003, nulitatea unei societăţi înmatriculate în Registrul comerţului poate fi
declarată de tribunal numai atunci când: a) lipseşte actul constitutiv sau când acesta
nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. 5; b) toţi
fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii; c) obiectul
de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; d) lipseşte încheierea
judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii; e) lipseşte autorizarea legală
administrativă de constituire a societăţii; f) actul constitutiv nu prevede denumirea,
sediul societăţii societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi
capitalul social subscris şi varsat; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind
capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de
asociaţi, prevăzut de lege.
Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei invocată în cererea de
anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal (art.57).
Din analiza textelor citate rezultă următoarele concluzii: cazurile de nulitate ale
societăţii sunt enumerate limitativ; nulitatea societăţii comerciale derogă de la dreptul
comun al nulităţii actelor juridice sub aspectul limitării cauzelor de nulitate şi sub
aspectul regimului restrictiv al efectelor nulităţii. declararea nulităţii societăţii poate fi
cerută de orice persoană interesată inclusiv de către procuror; soluţia statuată de
art.57 din Legea nr.31/1990 denotă preocuparea legiuitorului pentru salvarea
societăţii şi caracterul excepţional al declarării nulităţii.
Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale sunt stabilite de art.58
(modificat prin art.9 alin. 18 din Legea 161/2003) şi 59 din Legea nr.31/1990. Pe data
la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,
societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
Dispozitivul hotărârii tribunalului se va comunica Oficiului registrului
comerţului care după menţionare îl va trimite Monitorului Oficial al României spre
publicare. Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi
lichidatorii societăţii. Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate
în numele său. Nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună credinţă
nulitatea societăţii.
Consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind publicitatea constituirii
societăţii comerciale
Constituirea societăţii comeciale trebuie adusă la cunoştinţa părţilor prin
publicarea încheierii judecătorului delegat în Monitorul Oficial. De asemenea în
Monitorul Oficial se publică şi actul constitutiv integral sau în extras.
Conform art.52 din Legea nr.31/1990, societatea este obligată să verifice
identitatea dintre textul depus la Oficiul registrului comerţului şi cel publicat în
Monitorul Oficial al României sau în presă. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune
societăţii oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care societatea face dovada
că ei cunoşteau textul depus la Oficiul registrului comerţului.
Legea nr.31/1990 dispune cu valoare de principiu la art.50 că actele sau faptele
pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor , în
afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le cunoşteau. Operaţiunile
efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Monitorul Oficial al
României a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile terţilor, care dovedesc
că au fost în imposibilitate să ia cunoştinţă de ele.
5. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale
Asociaţii, la constituirea societăţii comerciale, pot avea în vedere perspectivele
dezvoltării activităţii societăţii în sensul extinderii şi în alte localităţi sau chiar în
localitatea unde îşi are sediul societatea. O astfel de extindere se poate realiza prin
înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să desfăşoare aceeaşi activitate ca şi societatea
care se constituie. Înfiinţarea sucursalelor sau filialelor societăţii poate fi hotărâtă de
asociaţi şi după constituirea societăţii.
În acest caz înfiinţarea sucursalelor sau filialelor impune o modificare a actelor
constitutive ale societăţii.
a. Filiala – potrivit art.42 din Legea nr.31/1990, filiala este o societate
comercială cu personalitate juridică şi se constituie în aceeaşi formă ca şi societatea
căreia îi aparţine cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă avute în vederea la
constituirea acelei societăţi. Deşi filiala, este subiect de drept distinct datorită faptului
că este constituită de societatea primară, care deţine majoritatea capitalului său, filiala
este dependentă şi se află totodată sub controlul societăţii primare. Ea participă la
raporturile juridice în nume propriu, prin reprezentanţii săi, dobândind drepturi şi
asumându-şi obligaţii cu angajarea unei răspunderi proprii.
b.Sucursala – este un dezmembrămint fără personalitate juridică al societăţii
comerciale şi se înmatriculează, înainte de a-şi începe activitatea, în Registrul
comerţului din judeţul în care va funcţiona. În cazul în care sucursala va funcţiona în
acelaşi judeţ ca şi societatea, va avea o înmatriculare distinctă de aceea a societăţii.
Întrucât sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa în nume propriu
la circuitul juridic.
Actele juridice pe care le reclamă în desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie
de reprezentanţii desemnaţi de societatea comercială.
Condiţiile necesare înfiinţării sucursalelor şi filialelor
Legea nr.31/1990 în actuala sa formă, reglementează numai condiţiile pentru
înfiinţarea sucursalelor sau altor sedii secundare, nu şi cele privind filialele. Aceasta
se explica având în vedere că filiala fiind o societate comercială cu personalitate
juridică se constituie în condiţiile stabilite de lege.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei în Registrul
comerţului din judeţul în care va funcţiona. Celelalte sedii secundare (agenţii,
reprezentanţe) se menţionează numai în cadrul înregistrării societăţii în Registrul
comerţului sediului principal. Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura
sa la Registrul comerţului în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii
societăţii. Dispoziţiile legale privind sucursalele şi filialele se aplică totodată şi
sucursalelor şi filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România.
6. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
P otrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, „în vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române”.
În lipsa unei definiţii legale a persoanei juridice, pornind de la elementele
oferite de Decretul nr. 31/1954, aceasta poate fi definită ca o structură de persoane,
constituită in conformitate cu dispoziţiile legii, având un patrimoniu propriu, destinat
realizării obiectului de activitate comercială, conform voinţei sale sociale, ca titulară
de drepturi subiective şi obligaţii comerciale, în scopul obţinerii de beneficii.
Ca persoană juridică, societatea comercială are o existenţă abstractă, fiind o
ficţiune a legii. Conform dispoziţiilor art. 40 societatea comercială este persoană
juridică de la data înmatriculării în Registrul comerţului.
Dobândirea personalităţii juridice conferă societăţii atributele inerente oricărui
subiect de drept: firmă proprie şi distinctă; un sediu propriu; naţionalitate; durată de
existenţă; voinţă proprie; un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul asociaţilor;
capacitate juridică specifică.
Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară
de drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect colectiv de drept. Societatea comercială are
o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale asociaţilor, precum şi o
capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Totodată
societatea comercială poate participa în nume propriu la raporturile juridice şi
răspunde pentru obligaţiile asumate.
Datorită autonomiei societăţii comerciale ca persoană juridică faţă de
persoanele fizice care au creat-o, ea reprezintă o potenţială sursă de abuz. Acest abuz
trebuie sancţionat dacă societatea comercială nu este decât un instrument menit să o
deturneze de la vocaţia sa legală. Cele mai des întâlnite abuzuri sunt fictivitatea,
utilizarea societăţii pentru obţinerea nelegală a unui avantaj necuvenit.
Atributele de identificare a societăţii
Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se identifice în mod
obligatoriu prin anumite elemente de individualizare. Elementele cu ajutorul cărora se
individualizează societatea comercială sunt următoarele: firma; sediul; naţionalitatea.
Trebuie precizat că aceste elemente de identificare sunt distincte de elementele de
identificare a asociaţilor. Totodată, un rol important în individualizarea societăţii îl
are şi forma juridică a societăţilor comerciale.
Firma societăţii
Orice societate comercială trebuie să aibă un nume, necesar identificării acesteia
în activitatea comercială. Acest nume poartă denumirea de firmă. Firma este
numele, sau, după caz, denumirea sub care societatea comercială îşi exercită
comerţul şi sub care semnează.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi prenumele asociatului sau numele şi
iniţiala prenumelui acestuia. Este obligatoriu ca numele ales ca firmă să fie însoţit de
menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă tot numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, dar numai din rândul asociaţilor comanditaţi. Numele ales
trebuie să fie însoţit de menţiunea „societate în comandită” scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi. Această denumire
trebuie însoţită de menţiunea scrisă în întregime ,,societate pe acţiuni” sau prescurtat
„SA.”, sau după caz „societate în comandită pe acţiuni”.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune tot dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de
menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau prescurtat
„S.R.L.”. Firma unei societăţi comerciale, pentru a fi înregistrată în Registrul
comerţului, trebuie să îndeplinească trei condiţii: - să fie disponibilă; - să fie
distinctivă; - să fie licită. Aceste condiţii se întrepătrund, având ca obiectiv dominant
evitarea confuziei între comercianţi, evitarea inducerii în eroare a publicului.
Disponibilitatea reprezintă susceptibilitatea de a fi apropriată de un comerciant,
ceea ce presupune că firma respectivă nu mai aparţine altui comerciant, prin
înregistrarea anterioară în registrul comerţului. Cu alte cuvinte, firma aleasă trebuie
să nu fi făcut anterior obiectul unei aproprieri legale.
Distinctivitatea presupune că orice firmă nouă trebuie să se deosebească de
cele existente. Spre deosebire de brevetele de invenţie, unde noutatea trebuie să fie
absolută, noutatea firmelor este relativă în sensul că se apreciază în raport cu firmele
concurente sau potenţial concurente.
Licitatea nu este expres enunţată decât sub un singur aspect, acela prevăzut de
art. 40 din Legea 26/1990: „nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire
întrebuinţată de comercianţii din sectorul public”.
Această dispoziţie, explicabilă şi necesară la data adoptării legii sus menţionate,
îşi va restrânge aplicabilitatea pe măsura privatizării acestui sector. Ea va rămâne
oricum aplicabilă îndeosebi în legătură cu denumirea regiilor autonome. Verificarea
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului
comerţului, iar în cazul în care nu sunt respectate aceste condiţii oficiul registrului
comerţului va refuza înscrierea firmei stabilite de asociaţi. Un alt element de
identificare a societăţii comerciale, facultativ însă, este emblema. Emblema este
semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen.
Sediul societăţii
Sediul este un alt element al personalităţii juridice a societăţii comerciale,
menţionat în actul constitutiv. Acest atribut are drept scop identificarea societăţii în
spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la care participă. În vederea realizării unei
distincţii cât mai clare de domiciliul asociaţilor , sediul societăţii este denumit şi
sediul social.
În absenţa unor dispoziţii legale, asociaţii sunt liberi să stabilească sediul
societăţii, având în vedere fie locul unde se va desfăşura activitatea comercială a
societăţii sau locul unde se vor găsi organele de conducere ale societăţii.
În general sediul societăţii trebuie să fie acolo unde va fi centrul de conducere a
societăţii, unde vor activa organele de deliberare şi administrare a societăţii. Acest
criteriu prezintă şi avantajul stabilităţii faţă de locul desfăşurării activităţii
comerciale, care poate fi schimbat, în funcţie de conjunctură.
Sediul societăţii este, de regulă, diferit de sediul filialelor sau sucursalelor sale.
Sediul societăţii determină: - naţionalitatea societăţii comerciale; - legislaţia naţională
care va reglementa constituirea şi funcţionarea societăţii comerciale; - registrul
comerţului în care va fi înmatriculată societatea; - îndeplinirea procedurii de citare şi
notificare; - instanţa competentă să judece litigiile în care societatea comercială este
parte; - instanţa care va fi investită cu cererea de reorganizare sau lichidare judiciară;
- locul unde în lipsa unei stipulaţii exprese urmează să se execute contractul.
Naţionalitatea societăţii
Un alt element de identificare a societăţii comerciale este şi naţionalitatea.
Legislaţia comercială are în vedere accepţiunea juridică a termenului, adică de lege
aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii, iar nu în
accepţiunea tehnică, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat.
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, prevede că: „societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române”. Naţionalitatea societăţii
comerciale este o consecinţă a determinării sediului acesteia. În consecinţă toate
societăţile comerciale cu capital românesc sau cu participare de capital străin cu
sediul în România sunt persoane juridice române.
Vointa societatii comerciale
Societatea comercială are o voinţă proprie care se formează din voinţele
asociaţilor, pe baza principiului majorităţii. În prezent acest principiu se aplică tuturor
societăţilor comerciale, indiferent de forma juridică.
În societăţile de capitaluri se aplică principiul majorităţii, condiţiile de cvorum
şi majoritate fiind diferite în raport de natura adunării generale, ordinară sau
extraordinară. În societatea cu răspundere limitată, asociaţii decid prin votul
majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, votul tuturor asociaţilor fiind
necesar doar pentru modificarea actelor constitutive.
Indiferent de forma societăţii comerciale trebuie reţinute câteva aspecte
comune: - dreptul de vot se exercită în principiu proporţional cu participarea la
capitalul social. În societăţile de capitaluri fiecare acţiune dă dreptul la un vot afară
de cazul în care nu a fost limitat prin actul constitutiv dreptul de vot al acţionarilor ce
posedă mai mult de o acţiune.
În societatea cu răspundere limitată fiecare parte socială dă dreptul la un vot. În
societăţile intuitu personae dreptul de vot se exercită în raport de numărul părţilor de
interes. - dreptul de vot nu poate fi cedat în nici una dintre formele de societate, fapta
fiind sancţionată penal în condiţiile art. 273 din Legea 31/1990.
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru asociaţii care nu au efectuat
vărsămintele stabilite. - Indiferent de forma societăţii comerciale asociaţii au obligaţia
de a se abţine de la vot atunci când au interese contrare acelora ale societăţii.
Voinţa societăţii comerciale rezultă deci din voinţa majorităţii.
Capacitatea juridica a societatii comerciale
Fiind persoană juridică, societatea comercială poate dobândi drepturi şi îşi
poate asuma obligaţii , ceea ce înseamnă că ea dispune de capacitate juridică.
Tradiţional în doctrină se distinge între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
a. Capacitatea de folosinţă
Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în
registrul comerţului, conform art.40 alin.1 din Legea nr.31/1990. Înmatricularea
societăţii se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încherii
judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale
(art. 40 alin. 2 Legea nr. 31/1990 modificată prin art. 9 alin. 14 din Legea nr.
161/1990). Din analiza acestui text rezultă că societatea comercială dobândeşte
capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii din ziua
înmatriculării în registrul comerţului.
b. Capacitatea de exerciţiu Societatea comercială are încă de la naştere o
capacitate de exerciţiu înţeleasă ca aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii săvârşind acte juridice . Şi în această materie sunt aplicabile
dispoziţiile art.35-36 din Decretul nr.31/1954 care constituie dreptul comun în
materie.
Sunt de reţinut următoarele aspecte : a) societatea comercială îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale statutare – organe de decizie
şi deliberare (adunarea generală), organe de administrare (consiliul de administraţie),
organe de control (cenzorii) .
Legiuitorul a adoptat soluţia unei persoane, sau unor persoane, ce reprezintă
legal persoana juridică, ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice. b) actele juridice
făcute de organele societăţii comerciale în limitele puterilor recunoscute statutar şi
legal sunt considerate actele persoanei juridice însăşi; c) faptele licite sau ilicite
săvârşite de organele societăţii comerciale obligă persoana juridică în cauză, dacă au
fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiilor lor .
Patrimoniul societăţii
Societatea comercială, fiind o persoană juridică, are un patrimoniu propriu,
distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor. Societatea comercială este recunoscută
de lege ca fiind persoană juridică deoarece ea întruneşte toate elementele constitutive
prevăzute de lege şi anume, organizarea de sine stătătoare, un anumit scop licit şi un
patrimoniu propriu.
Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu caracter patrimonial care aparţine societăţii. Într-o definiţie sintetică putem
afirma că patrimoniul cuprinde activul şi pasivul social. Activul social cuprinde
drepturile patrimoniale reale sau de creanţă. În pasivul social sunt cuprinse obligaţii
patrimoniale ale societăţii contractuale şi extracontractuale. Patrimoniul societăţii are
un caracter autonom în sensul că acesta este distinct de patrimoniile asociaţilor care
au constituit societatea. Autonomia patrimoniului social comportă următoarele
consecinţe juridice:
a) Asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici
chiar asupra acelor aduse ca aport propriu. Dreptul său real se transformă într-un
drept la dividende. Având în vedere că bunurile aportate au ieşit din patrimoniul
asociaţilor, înseamnă că nici creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări
aceste bunuri. Creditorii asociaţilor pot poprii părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin
lichidarea societăţii. Astfel, prin poprirea efectuată suma de bani ce aparţine
asociatului debitor prin lichidarea societăţii va fi indisponibilizată în favoarea
creditorului asociat.
b) Bunurile aduse ca aport de către asociaţi formează gajul general al
creditorilor sociali. În virtutea acestei consecinţe juridice, bunurile sociale vor putea
fi urmărite numai de către creditorii societăţii pentru obligaţiile asumate de către
societate. În mod excepţional, creditorii sociali beneficiază pe lângă dreptul de gaj
asupra bunurilor din activul social, şi de un drept de gaj general asupra patrimoniului
asociaţilor debitori. Avem în vedere societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită unde asociaţii, respectiv asociaţii comanditaţi răspund pentru obligaţiile
sociale nelimitat şi solidar.
c) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor
faţă de asociaţi. În conformitate cu art.1145 C. civil pentru a produce efecte juridice
compensaţia, trebuie ca obligaţiile să existe între aceleaşi persoane, care să fie
creditor şi debitor în acelaşi timp una faţă de alta. Având în vedere că societatea şi
asociaţii sunt subiecte distincte şi patrimoniile sunt distincte de asemenea.
d)Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul
societăţii. Deoarece societatea comercială are un patrimoniu distinct de al asociaţilor,
procedura falimentului are ca obiect exclusiv patrimoniul societăţii care a încetat
plăţile pentru datoriile sale comerciale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor
asociaţilor.
Consecinţele calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale
Principalele efecte ale personalităţii juridice a societăţii comerciale sunt
următoarele:
Dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile juridice. În
virtutea acestei consecinţe, societatea va putea să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii săvârşind acte juridice prin organele sale.
Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Răspunderea societăţii pentru
obligaţiile sale este asigurată datorită patrimoniului propriu asupra căruia creditorii
sociali au un drept de gaj general. Răspunderea societăţii va fi o răspundere
contractuală în cazul în care derivă dintr-un contract sau o răspundere civilă
delictuală dacă ea rezultă din săvârşirea unei fapte ilicite.
Dreptul societăţii de a sta în justiţie.
Ca o consecinţă directă a personalităţii juridice, societatea are dreptul de a sta în
justiţie în calitate de reclamantă, fie în calitate de pârâtă.
Din antamarea textului legal rezultă următoarele consecinţe juridice:
a) cererea de chemare în judecată trebuie, în mod obligatoriu, să se arate numele
şi prenumele reprezentantului legal al societăţii fără a fi necesară să se menţioneze
numele şi prenumele tuturor asociaţilor societăţii.
b) în calitate de pârâtă va fi citată societatea prin reprezentanţii săi şi nu
asociaţii care fac parte din societate.
c) doctrina şi jurisprudenţa au statuat în privinţa citării societăţii prin
reprezentanţii săi, că o atare citare nu implică menţionarea numelui şi prenumelui
reprezentantului societăţii.
La aceste cazuri doctrina a adăugat orice alte modificări, cum ar fi: cesiunea
părţilor sociale sau a aportului la capitalul social, înfiinţarea de filiale sau de
sucursale, emisiunea de obligaţiuni; continuarea societăţii cu moştenitor, continuarea
societăţii cu răspundere limitată cu un singur asociat ca urmare a retragerii, excluderii
sau decesului celorlalţi asociaţi. Se impun a fi reţinute următoarele chestiuni de
principiu: a) enumerarea legală a cazurilor de modificare a societăţii comerciale este
exemplificativă, modificarea actului constitutiv are în vedere orice schimbări ale
elementelor prevăzute de art.7 şi art.8 din Legea nr. 31 1990;
b) modificarea actului constitutiv are ca efect modificarea societăţii, faţă de
situaţia ei iniţială. Legea are în vedere o societate înfiinţată legal şi care a funcţionat
potrivit legii137. Societatea comercială îşi păstrează personalitatea juridică ca urmare
a modificării nefiind creată o nouă persoană juridică.
7. Prelungirea duratei societatii
Prelungirea duratei societăţii se poate realiza în următoarele condiţii:
1. Hotărârea privind prelungirea duratei societăţii se ia de către adunarea
asociaţilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea
generală extraordinară.
Reamintim că potrivit dispoziţiilor art.222 alin.2 din Legea nr.31/1990
modificate prin prevederile art 9 alin. 104 din Legea nr. 161/203. , în cazul trecerii
timpului stabilit pentru durata societăţii, asociaţii trebuie să fie consultaţi, cu cel puţin
trei luni înainte de expirarea acesteia, cu privire la eventuala prelungire. În lipsă, la
cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere,
efectuarea consultării.
2. Actul adiţional întocmit în formă autentică sau înscris sub semnătură privată
cuprinzând hotărârea de prelungire a duratei societăţii, se depune la oficiul registrului
comerţului şi se menţionează în acest registru, după care se transmite, din oficiu,
Monitorul Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.
În doctrină s-au emis mai multe puncte de vedere, cu privire la momentul până
la care trebuiesc îndeplinite formalităţile necesare prelungirii duratei societăţii, pentru
a se evita dizolvarea acesteia.
Astfel:
a ) Efectul dizolvării automate poate fi evitat, dacă actul adiţional a fost
întocmit şi s-au efectuat formalităţile legale de publicitate şi înregistrare anterior
expirării duratei prevăzute de actul constitutiv.Această opinie a fost nuanţată în sensul
că este decisivă doar existenţa actului adiţional în formă scrisă, anterior expirării
duratei societăţii, înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea ar putea fi
îndeplinite şi ulterior, cu consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi a prelungirii duratei
societăţii, până la data îndeplinirii acestor formalităţi.
b ) Chiar şi în perioada lichidării, asociaţii pot reveni asupra dizolvării şi
lichidării şi pot prelungi durata societăţii sau pot decide fuziunea cu altă societate,
exceptând dizolvarea pentru expirarea termenului. Voinţa asociaţilor, o dată termenul
împlinit, nu ar mai avea decât efectul de a contracta o altă societate nouă, iar dacă
societatea, intrată în lichidare ar continua să exercite un comerţ oarecare, ar putea fi
considerată o societate creată de fapt.
8. Fuziunea si divizarea societatii comerciale
Fuziunea şi divizarea sunt considerate cazuri de modificare a societăţii
comerciale deoarece prin aceste procedee de reorganizare se modifică statutul juridic
al societăţii şi pe cale de consecinţă se modifică actul constitutiv al societăţilor
participante.
Doctrina de drept civil defineşte fuziunea ca fiind contopirea (unirea) a
două sau mai multe persoane juridice şi crearea în consecinţă a unei noi
persoane juridice. În legislaţia comercială, fuziunea are un alt înţeles derogatoriu de
la dreptul comun.
Potrivit art.233 alin.1 din Legea nr.31/1990 „fuziunea se face prin absorbirea
unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe
societăţi pentru a alcătui o societate nouă”. De asemenea potrivit alin.2 al aceluiaşi
text „divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi
încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel
fiinţă”.
În doctrina de drept comercial, fuziunea este definită ca operaţiunea prin
care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale. Ea are două forme:
absorbţia şi contopirea.
Fuziunea prin absorbţie denumită şi fuziune prin anexare constă în absorbirea
(înglobarea) de către o societate a uneia sau mai multor societăţi comerciale care-şi
încetează existenţa. Ca urmare a absorbţiei, societăţile absorbite se dizolvă fără
lichidare, patrimoniul lor fiind preluat de societatea comercială absorbantă.
Fuziunea prin contopire, denumită şi fuziunea prin crearea unei societăţi
comerciale noi, constă în reunirea a două sau mai multor societăţi comerciale care-şi
încetează existenţa pentru constituirea unei societăţi comerciale noi. Ca urmare a
contopirii, societăţile comerciale fuzionate se dizolvă fără lichidare iar patrimoniile
lor reunite formează un patrimoniu nou ce aparţine unei persoane juridice noi.
Divizarea este definită ca operaţiunea prin care se realizează împărţirea unei
societăţi comerciale sau desprinderea unei părţi dintre o societate comercială.
Divizarea constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi
încetează existenţa între două sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel
fiinţă. Ca urmare a divizării, societatea divizată se dizolvă fără lichidare, patrimoniul
său se împarte între două sau mai multe societăţi comerciale care îşi măresc
corespunzător patrimoniile.
Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi
comerciale care nu îşi încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau mai multe
societăţi existente sau care iau astfel fiinţă. Societatea supusă desprinderii nu se
dizolvă suferind doar o diminuare patrimonială, partea de patrimoniu desprinsă fiind
preluată de o altă societate comercială sau constituind patrimoniul necesar înfiinţării
unei societăţi comerciale noi.
9. Conditiile fuziunii si divizarii
1. Fuziunea sau divizarea ca operaţiuni de restructurare, implică numai
societăţile comerciale. La operaţiunea de fuziune nu poate participa o sucursală a unei
societăţi comerciale sau un comerciant persoană fizică. Fuziunea şi divizarea se poate
face şi între societăţi comerciale de forme diferite. Conform art.233 alin.5 societăţile
în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiţia între
asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.
2. Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile
stabilite pentru modificarea actului constitutiv. Dacă prin fuziune sau divizare, se
înfiinţează o nouă societate, aceasta se constituie în condiţiile prevăzute de lege
pentru forma de societate convenită (art.234 alin.1 şi 2 din Legea nr.31/1990
modificat prin art. 9alin. 107 din Legea nr.161/2003).
3. Societăţile comerciale cu capital de stat fuzionează sau se divid în
conformitate cu reglementarea realizată prin OG nr.49/1994. Legea nr.31/1990 cu
ultima sa modificare si anume Legea nr. 161/2003 constituie dreptul comun aplicabil
şi acestor societăţi comerciale.
Procesul fuziunii sau divizării societăţilor comerciale implică parcurgerea mai
multor etape stabilite de lege. Acestea sunt:
a) Aprobarea de către adunarea generală extraordinară a societăţilor
participante a hotărârii privind fuziunea sau divizarea.
Această hotărâre are un caracter preliminar, constituind temeiul în baza căruia
administratorii derulează activităţile necesare finalizării procesului de fuziune /
divizare.
b) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare.
Conform art.236 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 108 din Legea
nr. 161/2003, în baza hotărârii adunării generale a acţionarilor a fiecăreia dintre
societăţile care participă la fuziune sau divizare, administratorii acestora întocmesc
un proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde: forma, denumirea şi sediul
social al tuturor societăţilor participante la operaţiune; fundamentarea şi condiţiile
fuziunii sau ale divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit
societăţilor beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi
data de la care acestea dau dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor sau
al părţilor sociale şi, dacă este cazul cuantumul sultei; cuantumul primei de fuziune
sau de divizare; drepturile care se acordă obligatarilor şi orice alte avantaje speciale;
data bilanţului contabil de fuziune sau a bilanţului contabil de divizare, data care va fi
aceeaşi pentru toate societăţile participante; orice alte date care prezintă interes pentru
operaţiune.
Proiectul de fuziune sau de divizare este documentul pe baza căruia adunările
generale vor hotărî asupra acestor operaţiuni.
c) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare semnat de reprezentanţii societăţilor
participante, se depune la Oficiul Registrului Comerţului unde este înmatriculată
fiecare societate.
Pentru informarea şi protecţia creditorilor sociali, proiectul trebuie însoţit de o
declaraţie a societăţii care îşi încetează existenţa în urma fuziunii sau divizării, despre
modul cum a hotărât să stingă pasivul său (art.237 alin.1 din Legea nr.31/1990).
d) Informarea acţionarilor.
Pentru a decide în cunoştinţă de cauză asupra condiţiilor şi consecinţelor
fuziunii sau divizării, legea impune administratorilor societăţilor participante să pună
la dispoziţia asociaţilor informaţiile legate de această operaţiune.
e) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau de divizare.
Creditorii sociali, indiferent de felul creanţei lor, au posibilitatea să facă
opoziţie la proiectul de fuziune sau de divizare, aceasta întrucât fie că îşi văd
periclitate interesele prin apariţia unor creditori noi fie, că văd diminuat patrimoniul
debitorului lor.
Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data la care
hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă. Acest efect este înlăturat în cazul în
care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor, sau oferă garanţii acceptate de
creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor. Opoziţia se
soluţionează de către tribunal, în camera de consiliu, hotărârea fiind supusă
recursului.
În cazul în care, opoziţia creditorului este admisă printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, fuziunea sau divizarea nu poate fi executată.
f) Hotărârea adunării generale a asociaţilor.
Pe baza proiectului de fuziune sau divizare şi a informaţiilor puse la dispoziţie
de către administratori, adunările generale ale societăţilor participante la operaţiune
vor decide la o nouă convocare asupra acesteia. Adunările generale vor fi convocate
în cel mult două luni de la expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art.62
(modificat prin art. 9 alin. 21 din Legea nr. 161/2003)şi art.238 din Legea nr.31/1990,
pentru exercitarea dreptului de opoziţie sau după caz de la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă (art.240 alin.1 din Legea nr.31/1990).
Administratorii, directorii ori reprezentanţii legali ai societăţii care exercită
aceste operaţiuni înainte de expirarea termenului prevăzut de lege, pot fi sancţionaţi
penal conform art.268 pct.1 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 125 din
Legea nr. 161/2003.
g) Efectuarea formalităţilor de înregistrare şi publicitate prevăzute de lege.
Persoanele împuternicite vor efectua formalităţile necesare executării hotărârilor
adunărilor generale.
Aceste formalităţi sunt: în cazul fuziunii prin absorbţie, actul modificator al
actului constitutiv al societăţii absorbante, în formă autentică se înregistrează în
Registrul Comerţului de la sediul societăţii şi vizat de judecătorul delegat, se
transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala
societăţii; în cazul fuziunii prin contopire sau al divizării se depun la Registrul
Comerţului hotărârile adunărilor generale ale societăţilor implicate, care se
menţionează în registru; se radiază din Registrul Comerţului, societăţile care îşi
încetează existenţa; se înregistrează menţiunea de reducere a capitalului social în
cazul în care are loc divizarea prin desprindere; se înregistrează majorarea de capital
social, pentru societatea comercială absorbantă; pe baza actelor constitutive aprobate
în condiţiile art. 240 alin.2 din Legea nr.31/1990, se înmatriculează în Registrul
Comerţului societăţile care au luat naştere prin contopire sau divizare.
Fuziunea sau divizarea se consideră executate potrivit art. 243 din Legea
nr.31/1990 la următoarele date: a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi
noi, la data înmatriculării în Registrul Comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre
ele; b) în celelalte cazuri la data înscrierii în Registrul Comerţului a menţiunii privind
majorarea capitalului social al societăţii absorbante.
10. Efectele fuziunii sau divizarii societatilor comerciale
Fuziunea sau divizarea au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care-şi
încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau
societăţile beneficiare în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării.
Suntem în prezenţa unei transmiteri universale în cazul fuziunii respectiv, a unei
transmiteri cu titlu universal în cazul divizării.
Transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului operează de drept,
fără a fi necesare formalităţile cerute pentru transmisiunile cu titlu particular. Totuşi
în cazul bunurilor imobile se consideră că trebuiesc respectate formalităţile de
publicitate. Societatea sau societăţile beneficiare ale transmiterii patrimoniale trebuie
să emită acţiuni sau părţi sociale către asociaţii societăţii care îşi încetează existenţa.
Aceste persoane fizice şi juridice devin asociaţi ai societăţii sau societăţilor
beneficiare.
Art.235 din Legea nr.31/1990 prevede că în vederea realizării integrale a
drepturilor asociaţilor, aceştia pot primi şi o sumă de bani care nu poate depăşi 10%
din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite. Potrivit art.224 din
Legea nr.31/1990 în cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte
drepturile şi este ţinută de obligaţiile societăţii pe care o absoarbe şi care îşi încetează
astfel existenţa.
În cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi obligaţiile societăţilor care îşi
încetează existenţa trec asupra noii societăţi astfel înfiinţate. În cazul divizării,
patrimoniul se transmite către două sau mai multe societăţi beneficiare fiecare dintre
acestea primind o fracţiune din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce au aparţinut
societăţilor comerciale divizate.
Regulile privind divizarea se aplică corespunzător şi desprinderii care mai este
denumită şi aport parţial de activ. Prin desprindere o parte din patrimoniul unei
societăţi se transmite la două sau mai multe societăţi beneficiare, fiind în prezenţa
unei transmiteri cu titlu universal.
Societatea beneficiară va răspunde pentru obligaţiile transmise ca şi în cazul
absorbţiei. Dacă de transmiterea patrimonială a unei părţi din patrimoniu beneficiază
mai multe societăţi comerciale, prin proiectul de desprindere trebuie să se stabilească
modul în care societăţile beneficiare preiau drepturile şi obligaţiile aferente fracţiunii
de patrimoniu desprinse. Dacă nu se poate stabili societatea răspunzătoare pentru o
obligaţie, societăţile care au primit bunuri din desprindere răspund solidar.
11. Dizolvarea si lichidarea societatilor comerciale
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale reprezintă două faze obligatorii
ale procesului de încetare a personalităţii juridice.
Cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale
Dizolvarea societăţii comerciale priveşte operaţiile care declanşează şi
pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază personalitatea juridică
subzistă, însă este subordonantă cerinţelor lichidării, punându-se capăt activităţii
normale a societăţii.
Dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate juridică iar nu
încetarea actului constitutiv al societăţii.
Legea nr.31/1990 modificată prin Legea nr. 161/2003, prevede la art.222
cauzele de dizolvare generale aplicabile tuturor societăţilor comerciale. Conform
textului citat societatea se dizolvă prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice,
precum neînţelegerile grave între asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
A. Trecerea timpului prevăzut pentru durata societăţii
Conform art.222 lit. a din Legea nr.31/1990 dacă în actul constitutiv se prevede
durata de funcţionare a societăţii la expirarea acesteia fără nici o formalitate,
societatea se dizolvă de drept. Asociaţii trebuie să fie consultaţi cu cel puţin trei luni
înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În
lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere
efectuarea consultării.
B. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.
Imposibilitatea realizării obiectului societăţii poate avea o cauză materială sau
poate fi motivată juridic.
În practica judiciară şi în jurisprudenţă s-a decis că există imposibilitatea de
realizare a obiectului societăţii în cazul neînţelegerilor grave între asociaţii care fac
imposibilă continuarea activităţilor ori; în cazul lipsei mijloacelor financiare necesare
etc. Realizarea obiectului de activitate a societăţii conduce de asemenea în mod logic
la dizolvarea societăţii.
C. Declararea nulităţii societăţii
Art.56 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 17 reglementează un
număr de opt cazuri de declarare a nulităţii societăţii, cazuri a căror enumerare este
limitativă. Acestea sunt: a) lipseşte actul constitutiv sau când aceasta nu a fost
încheiat în formă autentică, în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. 5; b) toţi fondatorii au
fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii; c) obiectul de activitate al
societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; d) lipseşte încheierea judecătorului
delegat de înmatriculare a societăţii; e) lipseşte autorizarea legală administrativă de
constituire a societăţii; f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul
său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris şi vărsat; g) s-au
încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim subscris şi vărsat; h) nu s-a
respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege. Societatea poate fi salvată de la
dizolvare, întrucât potrivit art.57 din Legea nr.31/1990, nulitatea nu poate fi declarată
în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a
se pune concluzii în fond la tribunal1.
D. Hotărârea adunării asociaţilor
Întrucât societatea comercială este rezultatul unui contract, art.222 alin.1 lit.d
reglementează posibilitatea dizolvării prin hotărârea adunării generale.
Suntem în prezenţa unui caz de modificare a actului constitutiv, asociaţii fiind
liberi să decidă asupra motivelor pentru care dizolvă societatea. Pentru a-i proteja pe
terţi, în cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului
fixat pentru durata societăţii, dizolvarea produce efecte faţă de aceştia numai după
trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art.229 din
Legea nr.31/1990). Tot ca o reflectare a caracterului contractual al societăţii art.226
din Legea nr.31/1990 prevede că asociaţii vor putea reveni asupra hotărârii de
dizolvare, cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv, atât timp cât
nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
E. Hotărârea tribunalului
Conform art.222 alin.1 lit. e din Legea nr.31/1990, societatea comercială se
poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice precum neînţelegerile grave între asociaţi. Aceste divergenţe sunt analizate
în doctrină fie ca lipsă ori dispariţie a elementului affecţio societatis, fie ca abuzuri de
majoritate ori minoritate, toate având ca rezultat încălcarea interesului social.
F. Falimentul societăţii
Dizolvarea societăţii comerciale se produce automat odată ce judecătorul sindic
a pronunţat falimentul acesteia.
G. Alte cauze prevăzute de dizolvare prevăzute de lege sau de actul constitutiv
Asociaţii ar putea conveni prin clauze ale actului constitutiv şi alte cauze de dizolvare
decât cele enumerate de lege.
Art.232 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 106 dispune că
societatea comercială se dizolvă şi în următoarele cazuri, la cererea oricârei persoane
interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului: societatea nu mai
are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus, în cel
mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte
care, potrivit legii, se depun la registrul comerţului ; societatea şi-a încetat activitatea
sau nu are sediul cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social ori
asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul ori reşedinţă cunoscută.
Cauze de dizolvare specifice societăţii pe acţiuni
Societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul în care se constată pierderea unei
jumătăţi din activul net.
În cazul în care administratorii constată această pierdere ei sunt obligaţi să
convoace adunarea generală extraordinară care va decide pe una din următoarele
variante: a) reconstituirea capitalului în cuantumul iniţial prin noi aporturi ale
acţionarilor existenţi sau pr F in atragerea de noi acţionari; b) reducerea capitalului
social la suma rămasă urmând să se parcurgă procedura legală prevăzută de art.203 de
reducere a capitalului social; c) dizolvarea societăţii dacă, variantele a şi b nu sunt
posibile. Potrivit art.153 alin.3 în cazul în care nici în a doua convocare nu s-a întrunit
cvorumul prevăzut la art.115, administratorii vor cere instanţei din raza teritorială în
care se află sediul societăţii numirea unui expert, care va verifica pierderea din
capitalul social. Instanţa, pe baza expertizei, constatând pierderea prevăzută la alin.1
sau 2, va da o încheiere, autorizând administratorii să convoace adunarea generală,
care va putea să hotărască limitarea capitalului la suma rămasă sau dizolvarea
societăţii, cu orice număr de acţionari prezenţi.
Societatea pe acţiuni se dizolvă când capitalul social se reduce sub minimum
legal (art.223 alin.1 lit. b din Legea nr.31/1990). Legea are în vedere capitalul social
minim prevăzut de art.10 alin.1 din legea nr.31/1990 de 25 milioane lei modificat prin
art. 9 alin. 131 din Legea nr. 161/2003. Trebuie avută însă în vedere limita minimă a
capitalului social pentru societăţile comerciale cu statut special cum ar fi societăţile
de servicii de investiţii financiare, societăţile bancare, societăţile de asigurări, etc.
reglementările legale incidente stabilind un minim special.
Dizolvarea nu se produce în cazul în care, în termen de 9 luni de la data
constatării pierderii sau reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau redus la
suma rămasă ori la minimum legal ori, când societatea se transformă într-o altă
formă, la care capitalul social existent corespunde.
Societatea pe acţiuni se dizolvă când numărul acţionarilor scade sub minimul
legal (art.223 alin.1 lit. c). Reducerea numărului de acţionari sub minimul de 5
prevăzut de art.10 alin.2 din Legea nr.31/1990 este posibilă în cazuri de retragere, de
dobândire de către societate a propriilor acţiuni, cesiune etc. Dizolvarea nu se
produce în cazul în care în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului
de acţionari sub minimul legal, acest număr este completat. O altă soluţie, este aceea
a transformării societăţii pe acţiuni în societate cu răspundere limitată.
Cauze de dizolvare specifice societăţilor intuitu personae
Legea nr. 31/1990 reglementează şi anumite cauze de dizolvare specifice
societăţilor de persoane, cauze care dau expresie caracterului intuitu personae al
acestora.
Conform art. 224 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 societatea în nume colectiv se
dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur.Societatea în nume colectiv nu se dizolvă conform art. 224 alin. 2 în cazul
când există clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat
unic.
Dizolvarea poate fi evitată şi atunci când moştenitorii asociatului decedat şi
asociatul rămas decid continuarea societăţii chiar în lipsa unei clauze de continuare a
societăţii cu moştenitorii.
Societăţii în comandită simplă îi sunt aplicabile dispoziţiile art.222 alin.1 din
Legea nr.31/1990 privind cauzele generale de dizolvare. Societatea în comandită
simplă se dizolvă şi prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul
singurului asociat comanditat sau comanditar în conformitate cu dispoziţiile art.224
alin.1 şi 3 din Legea societăţilor comerciale. Dizolvarea nu intervine dacă în actul
constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas
hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată
cu asociat unic(art.224 alin.2).
Cauze de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită acestor cauze,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Dizolvarea nu intervine în cazul în care
în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul
rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic (art.224 alin.2).
Art.14 din Legea nr.31/1990 reglementează un caz special, aplicabil exclusiv
dizolvării societăţii cu răspundere limitată. Conform art.14 alin.1 „O persoană fizică
sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu
răspundere limitată. De asemenea o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca
asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură
persoană”. În cazul în care se încalcă prevederile art.14 alin.1 şi 2, statul, prin
Ministerul Finanţelor, Camera de Comerţ şi Industrie teritorială sau orice persoană
interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească.
Cauze de dizolvare ca sancţiune
Acestea sunt măsuri cu caracter punitiv ce pot fi luate la cererea camerei de
comerţ şi industrie teritorială sau a oricărei persoane interesate.
Conform art.232 din Legea nr.31/1990 modificat prin at. 9 alin. 106 din Legea
nr. 161/2003, dizolvarea se dispune de către tribunal în următoarele cazuri:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potricit legii, se depun la registrul
comerţului ;
c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediul cunoscut ori nu
îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social ori asociaţii au dispărut sau nu au
domiciliul ori reşedinţă cunoscută.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se publică în Monitorul
Oficial Partea a IV a şi într-un ziar de largă răspândire pe cheltuiala titularului cererii
de dizolvare, putând fi atacată cu apel în termen de 30 de zile de la data publicării. Pe
data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din registrul
comerţului.
Ca efect al dizolvării societăţii, indiferent de cauză, se trece la procedura
lichidării, faza ultimă în procesul de încetare a personalităţii juridice. Din momentul
dizolvării societăţii administratorii nu mai pot întreprinde alte operaţiuni. Din
ansamblul reglementării legale privind dizolvarea societăţii comerciale rezultă
următoarele concluzii cu caracter de generalitate: a) cauzele dizolvării prevăzute de
Legea nr.31/1990, modificată prin Legea nr. 161/2003, sunt reglementate prin norme
imperative, de la care nu se poate deroga în sensul înlăturării lor;
b) cauzele de dizolvare reglementate de Legea nr.31/1990, modificată prin
Legea nr. 161/2003 sunt enunţiative şi nu limitative, asociaţii putând conveni prin
actul constitutiv şi alte cauze de dizolvare.
Căile dizolvării societăţii comerciale
În doctrină cazurile generale de dizolvare a societăţii comerciale au fost
clasificate în:
1. Dizolvarea de drept. În cazul dizolvării de drept împlinirea unei condiţii cum
ar fi expirarea duratei de funcţionare (art.222 alin.1 lit. a) şi dizolvarea pentru
falimentul societăţii (art.222 alin.1 lit. e), provoacă dizolvarea automată a societăţii
fără a mai fi necesară efectuarea formalităţilor legale de publicitate. În acest caz este
admisibilă o acţiune în constatare intervenirii de drept a dizolvării.
2. Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Această dizolvare voluntară
este posibilă în cazurile în care asociaţii constată imposibilitatea realizării obiectului
de activitate al societăţii sau realizarea acestuia ori, atunci când adunarea generală
decide prin alte cauze dizolvarea. Hotărârea privind dizolvarea voluntară se ia cu
respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea
generală extraordinară. În cazurile de dizolvare voluntară sunt obligatorii formalităţile
de înregistrare şi publicitate prevăzute de art.226 din Legea nr.31/1990, hotărârea
trebuind să fie înscrisă în Registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Dat fiind caracterul contractual al societăţii comerciale, legea permite revenirea
asupra hotărârii privind dizolvarea societăţii. Noua hotărâre se menţionează în
Registrul comerţului şi se publică în Monitorul Oficial al României. Creditorii şi
orice parte interesată pot face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii de revenire
asupra dizolvării.
Trebuie reţinut că pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie
respectate condiţiile stabilite de art.199 din legea nr.31/1990 pentru modificarea
actului constitutiv. Hotărârea asociaţilor de încetare a activităţii societăţii neurmată de
îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art.199 din Legea nr.31/1990 nu are nici un
efect asupra existenţei persoanei juridice.
3. Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească
Dizolvarea societăţii se pronunţă de către tribunal dacă acesta este investit cu
procedura falimentului, conform art.227 alin.3 din Legea nr.31/1990. De asemenea
conform art.222 lit. e din acelaşi act normativ, tribunalul poate cere pentru motive
temeinice dizolvarea societăţii.
Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se înscrie în Registrul
comerţului, şi se publică în Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă răspândire, în
termen de 15 zile, de la data la care aceasta a devenit irevocabilă.
Conform art.232 din Legea nr.31/1990 pe data rămânerii definitive a hotărârii
tribunalului, societatea va fi radiată din Registrul comerţului.
Efectele dizolvării societăţii comerciale
Principalele efecte ale dizolvării societăţii comerciale sunt următoarele:
1. Deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea societăţii are ca efect conform
art.228 alin.1 din Legea nr.31/1990, deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are
loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri
prevăzute de lege.
2. Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.
Conform art.228 alin.2 din Legea nr.31/1990 din momentul dizolvării
administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni, încălcarea interdicţiei legale
având drept consecinţă răspunderea personală şi solidară a administratorilor pentru
operaţiunile întreprinse.
3. Interdicţia prevăzută se aplică din ziua expirării termenului fixat pentru
durata societăţii ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea generală
sau declarată prin sentinţă judecătorească. 4. Societatea îşi păstrează personalitatea
juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
12. Lichidarea societatilor comerciale
Lichidarea este cea dea doua fază a procesului de încetare a personalităţii
juridice. Ea cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii, plata
creditorilor şi împărţirea activului rămas între asociaţi. Operaţiunile de lichidare se
desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.31/1990 şi regulile stabilite prin
actul constitutiv toate operaţiunile fiind derulate de persoane anume investite,
lichidatorii.
În doctrină au fost identificate următoarele principii generale ale lichidării
societăţii comerciale.
1. Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. Acest
principiu este consacrat şi de dispoziţiile art.228 alin.4 din Legea nr.31/1990 care
dispune „societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării,
până la terminarea acesteia”. Consecinţele acestei menţineri sunt următoarele:
societatea îşi conservă atributele de identificare, patrimoniul social continuă să
aparţină societăţii şi organele acesteia nu îşi încetează activitatea.
2. Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor.
Legea nr.31/1990 urmăreşte prin modul în care reglementează lichidarea
societăţii, protejarea intereselor asociaţilor. Numai aceştia pot cere lichidarea, ei
numesc pe lichidatori şi stabilesc puterile lor, iar prin actul constitutiv stabilesc
condiţiile lichidării.
3. Lichidarea societăţii este obligatorie şi nu facultativă. În doctrină este
controversată problema caracterului obligatoriu ori facultativ al lichidării.
Principalele modificări produse de trecerea la faza de lichidare sunt
următoarele:
a) modificarea obiectului şi scopului societăţii. Activitatea societăţii este
subordonată nevoilor lichidării, legea interzicând administratorilor să întreprindă
operaţiuni comerciale noi. Toate actele emanând de la societate trebuie să arate că
aceasta este în lichidare. În ceea ce priveşte scopul societăţii, acesta constă în
realizarea lichidării şi nu în realizarea de beneficii şi împărţirea lor între asociaţi.
b) înlocuirea administratorilor cu lichidatorii.
Conform art.246 alin.1, administratorii îşi continuă mandatul până la preluarea
funcţiei de către lichidator. Aceştia din urmă intră în funcţiune numai după
îndeplinirea formalităţilor de publicitate şi depunerea semnăturii lor în Registrul
comerţului.
Conform art.246 alin.1 pct. b actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi
ţine locul şi orice act interior, care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie
depusă, prin grija lichidatorilor la Oficiul Registrului comerţului pentru a fi înscrise
de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al Românie Partea a IV-a.
c) predarea gestiunii societăţii. Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea
funcţiei ca împreună cu administratorii societăţii să facă un inventar şi să încheie un
bilanţ, care să constate situaţia exactă activului şi pasivului societăţii şi să le semneze.
Ei sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au
încredinţat de către administratorii şi actele societăţii. De asemenea, ei vor ţine un
registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei lor. Lichidatorii îşi îndeplinesc
mandatul sub controlul cenzorilor.
Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale
Lichidatorii au obligaţia să lichideze activul şi pasivul societăţi comerciale, să
repartizeze activul net între asociaţi şi să efectueze operaţiunile necesare închiderii
operaţiunii lichidării societăţii comerciale.
A. Lichidarea activului societăţii comerciale presupune următoarele
activităţi:
- transformarea bunurilor societăţii în bani. Bunurile se vor vinde prin licitaţie –
publică art.249 alin.1 lit. c din Legea nr.31/1990 interzicând vânzarea bunurilor în
bloc ca măsură de protecţie a asociaţilor.
- încasarea creanţelor. Lichidatorii au obligaţia conform art.249 alin.1 lit. e să
lichideze şi să încaseze creanţele societăţii chiar în caz de faliment a debitorului, dând
chitanţă.
- lichidatorii au dreptul să facă tranzacţii, să contracteze obligaţii cambiale să
facă împrumuturi neipotecare, să constituie ipoteci cu autorizarea instanţei şi cu
avizul cenzorilor.
B. Lichidarea pasivului societăţii comerciale.
Din sumele de bani rezultate din lichidarea activului societăţii, lichidatorii vor
efectua plata datoriilor societăţii către creditorii sociali.
Pentru stingerea datoriilor aceştia vor putea contracta obligaţii cambiale ori să
facă împrumuturi neipotecare ori ipotecare în condiţiile Legii nr.31/1990.
Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se realizează de către lichidatori în
condiţiile stabilite de lege. Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele
de bani rezultate din lichidarea activului societăţii.
Legea prevede posibilitatea achitării de către lichidatori a datoriilor societăţii cu
proprii bani. Într-un asemenea caz lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor
datorate creditorilor. Creditorii societăţii au dreptul de a exercita contra lichidatorilor
acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen până la concurenţa bunurilor
existente în patrimoniul societăţii.
În consecinţă, creditori societăţii care nu au fost satisfăcuţi în drepturile lor, pot
acţiona societatea prin lichidatori, pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul
social. În subsidiar, creditorii sociali au o acţiune împotriva asociaţilor pentru plata
sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise, sau din acea a aporturilor la
capitalul societăţii. Această acţiune are ca obiect plata sumelor de bani datorate ca
aport de către asociaţi. Totodată, trebuie arătat că lichidarea nu împiedică declanşarea
procedurii de faliment a societăţii.
Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţilor comerciale
Art.250 din Legea nr.31/1990 dispune „lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o
sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare înaintea achitării creditorilor
societăţii.
Asociaţii vor putea cere însă ca sumele reţinute să fie depuse la CEC ori la o
societate bancară sau la una din unităţile acestora şi să se facă repartizarea asupra
acţiunilor sau părţilor sociale chiar în timpul lichidării, dacă, afară de ceea ce este
necesar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii, scadente sau care vor ajunge
la scadenţă mai rămâne un disponibil de cel puţin 10% din patrimoniul lor.
Art.250 reglementează o ordine de preferinţă obligatorie între creditorii sociali
şi asociaţi, care se impune lichidatorului. Drepturile cuvenite asociaţilor nu se pot
plăti mai înainte de achitarea tuturor datoriilor sociale, fapt pentru care este posibil ca
asociaţii să nu mai încaseze nimic după achitarea acestor datorii.
În lumina dispoziţiilor art.250 alin.2 trebuie avut în vedere că atunci când din
vânzarea bunurilor societăţii şi din încasarea creanţelor acesteia va rămâne un
excedent disponibil de cel puţin 10% din cuantumul tuturor obligaţiilor sociale, după
plata acestora, asociaţii vor putea cere să se facă repartizarea asupra acţiunilor sau
părţilor sociale, chiar în timpul lichidării.
Creditorii sociali pot face opoziţie contra deciziilor lichidatorilor de repartizare
anticipată asupra acţiunilor sau părţilor sociale. Lichidatorii care au făcut plăţi
asociaţilor cu încălcarea dispoziţiilor mai sus menţionate se fac vinovaţi de
infracţiunea reglementată de art.272 din Legea nr.31/1990.
Partajul bunurilor societăţii între asociaţi
De obicei problema partajului nu se pune în practică, deoarece toate bunurile
societăţii sunt transformate în bani prin vânzarea la licitaţie publică.
Sumele de bani obţinute vor servi pentru plata creditorilor sociali, iar restul vor
fi repartizate între asociaţi. În mod excepţional se pot ivi cazuri când bunuri ale
societăţii trebuie împărţite între asociaţi. Avem în vedere acele cazuri în care asociaţii
stabilind regulile lichidări, prin actul constituirii, au convenit ca anumite bunuri să nu
facă obiectul vânzării pe calea licitaţiei publice. În absenţa unei reglementări a
partajului bunurilor societăţii în Legea nr31/1990 trebuie să apelăm la dispoziţiile
prevăzute de codul civil privind contractul de societate.
În conformitate cu dispoziţiile art.1530 cod civil la împărţirea averii societăţii
între asociaţi se aplică regulile relative la împărţirea eredităţii, la forma acestei
împărţiri şi la obligaţiile ce rezultă între erezi. Pentru o bună aplicare a acestor
dispoziţii trebuie să se ţină seama şi de regulile stabilite de legea societăţilor
comerciale privitoare la repartizarea activului net între asociaţi.
Închiderea lichidării societăţii comerciale
Închiderea lichidării societăţii comerciale obligă lichidatorii la efectuarea mai
multor activităţi. Lichidarea trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării,
întrucât legiuitorul a considerat că această stare specială a societăţii comerciale
trebuie limitată în timp.
Termenul de trei ani poate fi prelungit de tribunal, pentru motive temeinice, cu
cel mult doi ani . După terminarea lichidării lichidatorii trebuie să ceară radierea
societăţii din registrul comerţului. Radierea se poate face şi din oficiu. Radierea din
registrul comerţului este obligatorie, aceasta trebuind cerută conform art.22 din Legea
nr.26/1990 modificat prin art. 8 alin. 19 din Legea nr. 161/2003 în termen de 15 zile
de la terminarea ultimului act de lichidare care este repartizarea activului net între
asociaţi. La data radierii societatea comercială încetează să mai fie subiect de drept.
În timpul lichidării societăţii aceasta poate intra în procedură de faliment. Falimentul
nu mai este posibil după data radierii din registrul comerţului întrucât persoana
juridică nu mai există ca subiect de drept .
După ce societatea a fost lichidată şi radiată din registrul comerţului, creditorii
ale căror creanţe nu au fost valorificate în cursul lichidării vor putea urmări numai pe
asociaţii care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale, respectiv asociaţii
societăţii în nume colectiv, respectiv asociaţii comanditaţi .
CAPITOLUL IV FUNCTIONAREA SOCIETATILOR
COMERCIALE CAPITOLUL IV

FUNCTIONAREA SOCIETATILOR COMERCIALE


Sectiunea I – Societatea in nume colectiv
Societatea în nume colectiv este cea mai veche şi mai simplă formă de
societate comercială.
Aceasta are un caracter intuitu personae, cunoaşterea şi încrederea reciprocă
între asociaţi fiind determinante. În cadrul societăţii în nume colectiv se manifestă cel
mai pregnant caracterul contractual al societăţii comerciale primând elementul
personal şi nu mărimea capitalului social adus de asociaţi. Societatea în nume
colectiv reprezintă dreptul comun pentru celelalte forme de societate comercială.
Caractere definitorii ale societăţii în nume colectiv:
a) este o societate cu caracter intuitu personae, încrederea între asociaţi fiind
de esenţa acesteia,
b) capitalul social este divizat în părţi de interes, în principiu netransmisibile.
Datorită caracterului intuitu personae , societatea în nume colectiv este o societate
închisă.
c) obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Întrucât societatea în nume colectiv are un
patrimoniu propriu, răspunderea asociaţilor este subsidiară.
Răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor pentru obligaţiile
sociale constituie principalul avantaj pentru creditorii sociali, fiind în egală măsură un
dezavantaj pentru asociaţi.
Constituirea şi funcţionarea societatii in nume colectiv
Conform art. 5 alin. 1 din Legea 31/1990, societatea în nume colectiv se
constituie prin contract de societate.
Contractul de societate se încheie în formă autentică, în conformitate cu
dispoziţiile art. 4 din OUG nr. 76/2001, întrucât forma juridică a societăţii comerciale
implică răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru datoriile sociale.
Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă, conform
art. 7 din legea nr. 31/1990 modificat prin art. 9 alin. 4 din Legea nr. 161/2003,
următoarele:
a) numele şi prenumele,codul numeric personal, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia asociaţilor, persoane fizice, denumirea, sediul şi naţionalitatea
asociaţilor persoane juridice; numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul
unic de înregistrare, potrivit legii naţionale […];
b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat cu menţionarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării,
precum şi data la care se va vărsa integral capitalul social subscris;
e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii
neasociaţi, persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează
să le exercite împreună sau separat;
f) partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
g) sediile secundare-sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi
fără personalitate juridică – atunci când se înfiinţează odată cu societatea, sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare,
h) durata societăţii;
i) modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Asociatii
Din textul art. 7 rezultă că asociaţi pot fi persoane fizice sau juridice. Nu se
poate constitui o societate în nume colectiv cu asociat unic, întrucât singura excepţie
de la regula asocierii a cel puţin două persoane este consacrată de Legea nr. 31/1990
numai cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Firma societăţii
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează. Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să
cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi
prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui acestuia, însoţit de menţiunea „societate
în nume colectiv” scrisă în întregime. Dacă o persoană permite folosirea numelui ei în
cadrul unei societăţi în nume colectiv, aceasta nu răspunde pentru obligaţiile sociale
dacă nu are calitatea de asociat.
Capitalul social
Societatea în nume colectiv se constituie pentru exploatarea unor mici firme
comerciale sau industriale. Aportul asociaţilor poate fi în numerar, bunuri, creanţe ori
prestaţii în muncă.
Contractul de societate trebuie să arate cota din capitalul social care se cuvine
fiecărui asociat, în schimbul aportului său. Această cotă este denumită parte de interes
sau aport de capital social.
Legea 31/1990 nu instituie adunarea generală a asociaţilor ca for de conducere
al societăţii în nume colectiv, principiul aplicabil fiind acela al majorităţii.
Asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social decid cu
privire la:
- alegerea unuia sau mai multor administratori dintre ei, fixându-le puterile
durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin actul
constitutiv nu se dispune altfel (art. 77, alin. 1).
- revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor, afară de cazul în care
administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv (art. 77, alin. 2).
- rezolvarea divergenţelor dintre administratori, dacă actul constitutiv dispune
ca administratorii să lucreze împreună şi decizia trebuie luată în unanimitate (art. 76
alin 1 şi art. 78, alin. 2).
- aprobarea bilanţului societăţii (art. 86).
- răspunderea administratorilor.
Administrarea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi
administratori. Aceştia pot fi numiţi prin actul constitutiv sau ulterior cu votul
majorităţii absolute a capitalului social. Pot fi administratori persoane fizice sau
juridice neasociaţi, dacă actul constitutiv prevede expres o asemenea ipoteză.
Dacă actul constitutiv nu prevede cine sunt administratorii sau numirea nu a fost
făcută publică prin Registrul comerţului , fiecare asociat este administrator.
Conform art. 78 alin. 1 din legea nr. 31/1990, dacă un administrator ia iniţiativa
unei operaţiuni ce depăşeşte limitele obişnuite comerţului pe care îl exercită
societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori înainte de a o încheia,
sub sancţiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta.
Controlul gestiunii societăţii
Legea 31/1990 nu reglementează pentru societatea în nume colectiv controlul
gestiunii prin persoane special desemnate, cum sunt cenzorii.
Ca urmare, controlul gestiunii este exercitat de asociaţi prin exerciţiul
drepturilor conferite de lege. De asemenea, asociaţii majoritari exercită controlul prin
alegerea şi revocarea administratorilor, stabilirea conţinutului mandatului acestora,
rezolvarea divergenţelor..
Drepturile si obligatiile asociatilor
Asociaţii societăţii în nume colectiv au următoarele drepturi:
1. Dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor
2. Dreptul la dividend
3. Dreptul de a folosi fondurile societăţii şi de a lua din casa societăţii anumite
sume pentru cheltuielile lor personale
4.Dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii
Asociaţii societăţii în nume colectiv au următoarele obligaţii:
1. Obligaţia de efectuare a aportului promis
2. Obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului social
3. Obligaţia de a nu face concurenţă neloială societăţii
Retragerea si excluderea asociatului din societate
Retragerea asociatului societate reprezintă un caz de modificare a contractului
de societate ce presupune ieşirea voluntară a unui asociat, acesta pierzând această
calitate, societatea în nume colectiv continuându-şi existenţa.
Conform art. 221 alin. 1, asociatul în nume colectiv se poate retrage din
societate:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi din actul constitutiv sau când nu se realizează acordul
unanim, asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
Potrivit art. 217 alin. 1 poate fi exclus din societatea în nume colectiv:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit
legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în
administraţie ori contra dispoziţiilor art. 80 şi 82;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte
de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.
Dizolvarea si lichidarea societatilor in nume colectiv
Conform art. 222 din legea societăţilor comerciale, societatea (…în nume
colectiv) se dizolvă prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricăruia dintre asociaţi pentru motive
temeinice precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Din analiza textului legal rezultă următoarele aspecte definitorii: 1. cazurile
generale de dizolvare a societăţii comerciale pot fi clasificate în: dizolvarea de drept,
dizolvarea voluntară şi dizolvarea judiciară.
Lichidarea reprezintă etapa următoare dizolvării, ce finalizează procesul de
dispariţie a personalităţii juridice a societăţii comerciale.
Lichidarea reprezintă un ansamblu de operaţiuni necesare încheierii afacerilor
societăţii aflate în curs, identificarea şi cuantificarea activelor şi transformarea lor în
numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor
lichidării între asociaţi.

Sectiunea a-II-a. Societatea in comandita simpla


Caracteristici definitorii ale societăţii în comandită simplă:
a) este o societate cu caracter intuituu personae, încrederea între asociaţii
comanditaţi şi comanditari fiind de esenţa acesteia; caracterul intuituu personae face
din societatea în comandită simplă o societate închisă;
b) capitalul social este divizat în părţi de interes, în principiu netransmisibile;
c) obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social. În subsidiar
asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale în timp ce
asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor.
Constituirea si functionarea societatii in comandita simpla
Aspectele esenţiale care privesc constituirea societatii in comandita simpla sunt:
Asociaţii
Pot participa la constituirea societăţii în comandită simplă persoane fizice sau
persoane juridice.
Conform art.4 din Legea nr.31/1990 societatea comercială va avea cel puţin doi
asociaţi, ceea ce înseamnă că pentru constituirea legală a societăţii în comandită
simplă este obligatoriu să existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat
comanditar.
Firma
Firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul
şi sub care semnează. Firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi cu menţiunea „Societate în
comandită” scrisă în întregime (art.33 din Legea nr.26/1990).
Dacă numele asociatului comanditar figurează în firma societăţii în comandită
simplă, cu consimţământul său acest asociat devine răspunzător nelimitat şi solitar de
toate obligaţiile societăţii. Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte
prin înscriere la registrul comerţului. Firma va fi scrisă în primul rând în limba
română. Firma societăţii în comandită simplă trebuie să îndeplinească cele trei
condiţii ce rezultă din lege: să fie disponibilă, să fie distinctivă şi să fie licită.
Administratorii societăţii
Conform art.88 din Legea nr.31/1990 „Administraţia societăţii în comandită
simplă se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi”. Numai asociaţii
comanditaţi au dreptul de a participa la administrarea societăţii, întrucât numai ei
răspund solidar şi nelimitat pentru datoriile sociale. Nu pot fi administratori terţe
persoane sau asociaţii comanditari, textul art.88 fiind imperativ.
În baza dispoziţiilor art.90 din Lege, care face trimitere la regulile stabilite prin
textele anterioare pentru societatea în nume colectiv, putem concluziona că deciziile
se iau prin votul asociaţilor ce deţin majoritatea absolută a capitalului social.
Aceştia decid cu privire la:
a) alegerea şi revocarea administratorilor (art.77);
b) rezolvarea divergenţelor dintre administratori (art.76);
c) aprobarea bilanţului societăţii (art.86 modificat prin art. 9 alin. 27 din Legea
nr. 161/2003) ;
d) răspunderea administratorilor (art.86 modificat prin art. 9 alin. 27 din Legea
nr. 161/2003).
Societăţii în comandită simplă îi sunt aplicabile dispoziţiile art.79 din Legea
nr.31/1990 care reglementează conflictul de interese dintre societate şi asociaţi.
Asociaţii comanditaţi ori comanditari care într-o operaţiune determinată au pe
cont propriu sau pe contul altuia interese contrare acelora ale societăţii, nu pot
participa la nici o deliberare sau decizie privind această operaţiune, fiind răspunzător
de daunele cauzate societăţii, dacă fără votul lor nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
În schimb, dispoziţiile art.82 se aplică numai asociaţilor comanditaţi. Ca urmare
numai asociaţii comanditaţi nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată în
alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni
în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi. Votul se exercită proporţional cu participarea la
capitalul social, dacă nu există clauze statutare contrare.
Asociaţii au dreptul să se adreseze instanţei de judecată pentru anularea
hotărârilor contrare legii ori actului constitutiv în condiţiile art.132 din Legea
nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 56 din Legea nr. 161/2003 aplicabile prin
analogie şi societăţii în comandită simplă.
Administrarea societăţii în comanditã simplã
Administraţia societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai
multor asociaţi comanditaţi. Administratorii vor fi desemnaţi prin actul constitutiv.
Dacă aceştia nu au fost numiţi prin actul constitutiv sunt aplicabile dispoziţiile
art.77 alin.1 din Legea nr.31/1990, aceştia fiind desemnaţi de majoritatea absolută a
capitalului social. Dacă actul constitutiv dispune că administratorii să lucreze
împreună, decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de divergenţă între
administratori vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social. Un singur administrator poate lua hotărâri fără acordul celorlalţi dacă sunt
întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art.76 alin.2, respectiv: ceilalţi
administratori sunt în imposibilitate de a participa la administrare, iar operaţiunea este
urgentă, neîndeplinirea ei fiind de natură să cauzeze o pagubă mare societăţii.
Drepturile si obligatiile asociatilor
Distingem trei categorii de drepturi:
I. Drepturi aparţinând tuturor asociaţilor comanditaţi şi comanditari.
Fac parte din această categorie: dreptul de a participa la deliberări şi la luarea
deciziilor; dreptul la dividend; dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi
lichidarea societăţii; dreptul de supraveghere şi control a activităţii.
II. Drepturi aparţinând asociaţilor comanditaţi: dreptul de a folosi fondurile
societăţii pentru cheltuielile acesteia sau cheltuieli personale; dreptul de a fi ales
administrator.
III. Drepturi aparţinând asociaţilor comanditari: dreptul de a îndeplinii
servicii în administraţia internă a societăţii; dreptul de a lua parte, ca asociaţi cu
răspundere nelimitată în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, ori să facă
operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător,
chiar dacă nu există consimţământul celorlalţi asociaţi.
Sunt comune tuturor asociaţilor două obligaţii principale:
a) obligaţia de efectuare a aportului. Asociaţii care nu aduc aportul vor răspunde
pentru prejudiciile cauzate societăţii şi pot fi excluşi. De asemenea, pentru aportul în
numerar se vor plăti dobânzile legale (art.65 alin.2, art.217 lit. a şi art.90).
b) obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului societăţii. Deşi dispoziţiile
art.80 sunt aplicabile doar asociaţilor comanditaţi, conform art.90, această obligaţie
este, în realitate, a tuturor asociaţilor comanditari şi comanditaţi. Ca urmare, asociatul
comanditat ori comanditar care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
încredinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său ori în acela al
unei alte persoane, răspunde faţă de societate, restituind beneficiile rezultate şi plătind
despăgubiri pentru prejudiciile suferite de societate. Asociaţii comanditaţi au
obligaţia prevăzută de art.82 de a nu face concurenţă societăţii.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii este reglementată de art.3 din Legea
nr.31/1990. Întrucât societatea în comandită simplă este persoană juridică ea are un
patrimoniu propriu.
Ca urmare, aceasta răspunde pentru obligaţiile sociale cu patrimoniul propriu.
În subsidiar creditorii sociali pot acţiona numai pe asociaţii comanditaţi pentru că,
potrivit legii, numai aceştia răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile sociale.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului lor. Conform art.90, societăţii
în comandită simplă îi sunt aplicabile dispoziţiile art.85 din Legea nr.31/1990.
Hotărârea judecătorească-titlu executoriu obţinută împotriva societăţii este opozabilă
şi asociaţilor.
Cesiunea părţii de interes
Societatea în comandită simplă are caracter intuituu personae. Ca urmare sunt
aplicabile dispoziţiile art.87 alin.1, 2 şi 3 din Legea nr.31/1990. Cesiunea aportului de
capital social este posibilă dacă a fost permisă prin actul constitutiv. Cesiunea nu
liberează pe asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său de
capital.
Retragerea si excluderea asociatului din societate
Asociatul din societatea în comandită simplă se poate retrage din societate în
următoarele situaţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul
colectiv, asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare, instanţa
prin intermediul aceleiaşi sentinţe dispunând cu privire la structura participării la
capitalul social.
Conform art.217 alin.1, poate fi exclus din societatea în comandită simplă:
a) asociatul care, pus în întârziere nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit
legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în
administraţie ori contravine dispoziţiilor art.80-82;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte
de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.
Dizolvarea si lichidarea societatilor in comandita simpla
Astfel, societatea se dizolvă prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice
precum neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Societatea în comandită simplă se dizolvă şi prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar în
conformitate cu dispoziţiile art.224 alin.1 şi 3 din Legea societăţilor comerciale.
Lichidarea societăţii în comandită simplă urmează regulile stabilite în Titlul 7
al Legii nr.31/1990 „Lichidarea societăţilor comerciale”. Asociaţii comanditaţi vor fi
obligaţi să acopere pasivul exigibil, dacă lichidatorii probează, prin prezentarea
bilanţului contabil că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente. După
terminarea lichidării, la cererea lichidatorilor ori din oficiu se va proceda la radierea
societăţii din registrul comerţului.
Sectiunea a III-a. Societatea cu raspundere limitata
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca acea societate comercială
constituită pe baza deplinei încrederi de două sau mai multe persoane, care încheie un
contract de societate, înţelegând să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate, obligaţiile
sociale fiind garantate cu patrimoniul social, răspunderea asociaţilor fiind limitată
până la concurenţa capitalului social subscris.
Din definiţia dată rezultă următoarele caractere ale societăţii cu răspundere
limitată: a) asocierea se bazează pe deplina încredere a asociaţilor; b) capitalul social
este împărţit în părţi sociale a căror transmitere este restricţionată şi care nu sunt
titluri negociabile; c) obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii
având răspundere limitată. Primele două caractere relevă că societatea cu răspundere
limitată păstrează caracterul intuituu personae ceea ce o apropie de societăţile de
persoane, în timp ce ultimul ne relevă apropierea sa de regimul juridic al societăţilor
de capitaluri.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic reprezintă în opinia doctrinei o
inovaţie îndrăzneaţă care permite aplicarea principiului limitării răspunderii
comerciantului persoană fizică pentru datoriile comerciale la patrimoniul comercial şi
constituirea unui alt fel de patrimoniu, separat de patrimoniul persoanei fizice prin
crearea unei ficţiuni juridice, o persoană juridică-subiect de drept distinct de subiectul
care a creat-o.
Conform art.14 alin.1 şi 2 din Legea nr.31/1990, o persoană juridică sau
persoană fizică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societatea cu răspundere
limitată. O societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă
societatea cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană. În doctrină s-a
remarcat că interdicţia poate fi ocolită prin construcţii juridice succesive, soluţia
adoptată de legiuitor fiind preluată din dreptul francez şi nejustificată în dreptul
nostru.
Constituirea si functionarea societatii cu raspundere limitata
Contractul de societate.
Contractul de societate trebuie să cuprindă obligatoriu menţiunile prevăzute la
art.7 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 4 , respectiv:
a) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, codul numeric personal,
domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea
asociaţilor persoane juridice, numărul de înegistrare în registrul comerţului sau codul
unic de înregistrare, potrivit legii naţionale;
b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
c) obiectul de activitatea al societăţii, cu precizarea domeniului şi activităţii
principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat cu menţionarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării,
precum şi data la care se va vărsa întregul capital social subscris. La societăţile cu
răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale,
precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său.
e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii
neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile care li s-au conferit şi dacă ei urmează
să le exercite împreună sau separat;
f) partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
g ) sediile secundare-sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi
fără personalitatea juridică-atunci când se înfiinţează odată cu societatea sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
h) durata societăţii;
i) modul de dizolvare şi de lichidare al societăţii.
Asociaţii
Conform art.7, asociaţii societăţii cu răspundere limitată pot fi persoane fizice
sau juridice. Aceasta se constituie cu cel puţin doi asociaţi. Cu titlu de excepţie
societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane. Număr maxim al asociaţilor este, conform art.12, din Legea nr.
31/1990, de 50, limitare ce are în vedere menţinerea caracterului intuituu personae al
acestei societăţi.
Firma
Potrivit art.33 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului firma
societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se
poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea
scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau prescurtat „SRL”.
Firma trebuie să fie disponibilă, distinctivă şi licită. La autentificarea actului
constitutiv se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind
disponibilitatea firmei şi a emblemei.
Capitalul social. Aporturile asociaţilor. Părţile sociale
Legea nr.31/1990 prevede un capital social minim obligatoriu. Conform art.11
alin.1 „Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de
2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 100.000
lei”.
Părţile sociale au fost definite ca fracţiuni ale capitalului social, cu o valoare
nominală egală şi sunt atribuite fiecărui asociat proporţional cu cota sa de participare
la capitalul social. În raport de cota de participare la capitalul social, asociaţii vor
primi dividende, dacă prin contractul de societate nu au stabilit un alt criteriu de
repartizare.
Statutul societăţii.
Conform art.5 alin.1 din legea societăţilor comerciale, societatea cu răspundere
limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Statutul trebuie să
îndeplinească cerinţele esenţiale de validitate a convenţiilor prevăzute de art.948 Cod
civil. În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte numai
statutul. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiat sub forma unui înscris unic
denumit act constitutiv.
Adunarea asociaţilor
Legea nr.31/1990 instituie pentru societatea cu răspundere limitată adunarea
asociaţilor ca organ de decizie şi deliberare care exprimă voinţa socială. Conform
art.186 alin.1”Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală”. Legea nu face
distincţie în cazul societăţii cu răspundere limitată între adunarea generală ordinară şi
adunarea generală extraordinară.
Convocarea adunării asociaţilor poate fi făcută de:
a) administratorii societăţii. Aceştia pot convoca adunarea asociaţilor cel puţin o
dată pe an sau ori de câte ori este necesar.
b) un asociat sau un număr de asociaţi ce reprezintă cel puţin o pătrime din
capitalul social. Acesta (aceştia) trebuie să arate scopul convocării.
c) cenzorii societăţii, dacă adunarea asociaţilor nu a fost convocată de
administratori. Această soluţie decurge din coroborarea art.194 alin.3 cu art.158
alin.4 lit. b. Cu privire la forma convocării art.190 alin.3 dispune „Convocarea
adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv iar în lipsa unei dispoziţii
speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 15 zile înainte de ziua fixată pentru
ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.”
Adunarea asociaţilor are următoarele obligaţii principale:
a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului
net;
b) să desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea descărcare
de activitatea lor, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când
acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite
societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să exercite acţiunea în răspundere;
d) să modifice actul constitutiv. În cazul societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic, acesta are drepturile şi obligaţiile ce revin potrivit legii adunării generale
a asociaţilor. În cazul în care adunarea asociaţilor hotărăşte modificarea actului
constitutiv, asociaţii care nu sunt de acord cu modificarea au dreptul să se retragă din
societate dacă actul constitutiv prevede acest drept (art.189 alin.2).
Adunarea asociaţilor hotărăşte în următoarele condiţii de cvorum: - la prima
convocare adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale (art.187 alin.1 modificat prin art. 9 alin. 86 din Legea
66
nr. 161/2003). Această regulă a dublei majorităţi reflectă caracteristica societăţilor cu
răspundere limitată de a îmbina trăsături ale societăţilor de persoane şi ale celor de
capital - la a doua convocare adunarea generală poate decide asupra ordinii de zi,
oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea de capital social reprezentată de asociaţii
prezenţi. De la aceste condiţii sunt reglementate următoarele excepţii:
a) pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar
votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul în care legea sau actul constitutiv prevede
altfel (art.187, alin.2). Actul constitutiv nu poate, însă, stabili o majoritate inferioară
celei prevăzute de art.187 alin.1, modificat. Practica judecătorească a decis că
revocarea din funcţie şi modificarea remuneraţiei administratorilor numiţi prin
contractul de societate pot fi hotărâte doar prin unanimitatea asociaţilor, iar nu de
asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
b) transmisiunea părţilor sociale către terţi este permisă numai dacă a fost
aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social (art.197
alin.2);
c) asociaţii pot alege cu majoritatea absolută a capitalului social unul sau mai
mulţi administratori, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor
remuneraţie dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.192 alin.3 modificat prin art.
9 alin. 89 din Legea nr. 161/2003 coroborat cu art.77 alin.1);
d) asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social vor decide
cu privire la divergenţele dintre administratorii care trebuie să lucreze împreună
(art.192 alin.3 coroborat cu art.76 alin.1).
Administratorii societatii
Numirea administratorilor. Modul de lucru. Revocarea :
1. administratorii societăţii cu răspundere limitată pot să fie asociaţi sau
neasociaţi. Ei pot fi persoane fizice sau persoane juridice, române sau străine.
2. societatea cu răspundere limitată poate fi administrată de un
administrator unic sau de mai mulţi administratori care să lucreze separat sau
împreună. Dacă sunt mai mulţi administratori ei pot forma consiliul de administraţie
care funcţionează conform regulilor stabilite prin actul constitutiv.
3. administratorii pot fi numiţi: prin actul constitutiv, ceea ce presupune
votul tuturor asociaţilor; prin hotărârea adunării generale, cu majoritatea absolută a
capitalului social.
4. administratorii pot fi revocaţi, dacă sunt numiţi prin actul constitutiv, cu
votul tuturor asociaţilor, iar dacă sunt numiţi prin hotărârea adunării generale, cu
majoritatea absolută a capitalului social. Revocarea administratorilor este supusă
regulilor mandatului comercial şi trebuie să aibă o justă cauză, în sens contrar
administratorul revocat intempestiv având dreptul la dezdăunare.
5. administratorul care fără autorizarea adunării asociaţilor exercită
mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de
activitate sau face acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe
contul altei persoane fizice sau juridice va fi revocat din funcţie. De asemenea, el va
răspunde pentru daunele produse societăţii. Nu va fi revocat şi nu va răspunde pentru
daune administratorul care a încunoştiinţat pe asociaţii săi de existenţa ipotezei avute
în vedere de art.192 alin.2.
Atribuţiile, obligaţiile şi răspunderea administratorilor
1. obligaţia de a efectua toate operaţiunile cerute de lege şi actul constitutiv
pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de
restricţiile arătate în actul constitutiv.
2. obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii şi consiliile de
administraţie.
3. obligaţia de a convoca adunarea generală (art.190).
4. obligaţia de a ţine registrul asociaţilor în care se înscrie: numele şi
prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat, partea acestuia din
capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice altă modificare privitoare la
acestea (gaj, uzufruct, sechestru) (art.193).Administratorii răspund personal şi solidar
pentru orice daună, ca urmare a reţinerii registrului. Registrul poate fi cercetat de
asociaţi şi creditori.
5. obligaţia de a întocmi situaţiile financiare după normele prevăzute la
societăţiile pe acţiuni. Acestea vor fi depuse după aprobarea de către adunarea
generală a asociaţilor, în termenele prevăzute de lege, la direcţiile generale ale
finanţelor publice publice competente şi un exemplar la registrul comerţului (art.196
astfel cum a fost modificat prin art. 9 alin. 91 din Legea nr. 161/2003).
6. obligaţia de a nu abuza de semnătura socială (art.75) g) obligaţia de a nu
lua parte la deliberările sau deciziile ce privesc operaţiuni în care are, pe cont propriu
sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii (art.79).
Răspunderea administratorului poate fi civilă delictuală sau contractuală,
contravenţională sau penală.
Retragerea si excluderea asociatului din societate
Asociatul în societatea cu răspundere limitată se poate retrage din societate:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul
unanim, asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului supusă numai recursului în termen de 15 zile de la comunicare, instanţa
prin aceeaşi sentinţă punând în discuţie şi structura participării la capitalul social.
Efectele retragerii din societate sunt următoarele: asociatul retras are dreptul la
o sumă de bani care să reprezinte valoarea părţilor sociale. Drepturile asociatului
retras se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în
caz de neînţelegere, de tribunal (art.219 alin.2 şi art.221 alin.2 din Legea nr. 31/1990.
asociatul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii, până în ziua
excluderii sale. El nu va putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate
conform prevederilor actului constitutiv (art.219 alin.1). Asociatul retras rămâne
obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de societate până în ziua retragerii.
Dacă în momentul retragerii sunt operaţiuni în curs de executare, asociatul este
obligat să suporte consecinţele şi nu-şi va putea retrage partea ce i se cuvine decât
după terminarea acelor operaţiuni (art.220). Pierderea calităţii de asociat a retrasului
produce efecte faţă de ceilalţi asociaţi la momentul aducerii la cunoştinţă a declaraţiei
unilaterale de retragere, respectiv la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti. Faţă de terţi produce efecte de la data publicării conform Legii
nr.26/1990 modificată prin Legea nr. 161/2003.
Din societatea cu răspundere limitată poate fi exclus din societatea cu
răspundere limitată:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul în stare de faliment sau care a devenit incapabil;
c) asociatul care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine
dispoziţiilor art.80 şi 82;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte
de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora. De asemenea,
conform art.201 alin.2, poate fi exclus asociatul societăţii cu răspundere limitată, în
cazul exercitării de către creditorul personal al acestuia a opoziţiei împotriva hotărârii
de prelungire a duratei societăţii.Asociatul exclus pierde calitatea de asociat de la data
excluderii.
Dizolvarea si lichidarea societatii cu raspundere limitata
Societatea se dizolvă prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia; c) declararea nulităţii societăţii; d) hotărârea adunării generale; e) hotărârea
tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; f)
falimentul societăţii.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită acestor cauze,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Dizolvarea nu intervine în cazul în care
în actul constitutiv există clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul
rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere
limitată cu asociat unic (art.224 alin.2).
Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată are ca efect deschiderea procedurii
lichidării. Regulile lichidării sunt cele stabilite de Titlul VII al Legii nr.31/1990 –
Lichidarea societăţilor comerciale – şi normele din actul constitutiv. Întrucât regulile
generale ale lichidării au fost prezentate în secţiunile anterioare ne vom rezuma doar
la prezentarea unor aspecte particulare.
O primă particularitate rezultă din dispoziţiile art.230 al Legii societăţilor
comerciale. Asociaţii societăţii cu răspundere limitată pot decide modul de lichidare a
societăţii, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: hotărârea să fie aprobată cu
cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv; să se
asigure stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii; asociaţii să fi
căzut de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii. Textul
consacră deci o procedură simplificată de dizolvare şi lichidare concomitentă.
O altă situaţie simplificată de dizolvare şi lichidare este consacrată de art.231
din Legea nr.31/1990 pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Conform textului art.231 alin.1 „Dizolvarea unui societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul
unic, fără lichidare”. Ca urmare a transmiterii universale a patrimoniului, datoriile
societăţii devin datoriile asociatului unic, iar creditorii sociali devin creditorii
asociatului unic.
Transmiterea patrimoniului are loc şi societatea îşi încetează existenţa la
următoarele date: a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de
introducere a opoziţiei; b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă
hotărârea de respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că
societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate de
creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor. După
lichidare societate cu răspundere limitată va fi radiată din registrul comerţului.
Sectiunea a-IV-a Societatea pe actiuni
Societatea pe acţiuni a fost definită ca forma de societate constituită prin
asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin F
Societatea pe actiunidefinitie anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite
acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor şi
care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.
Pornind de la definiţia dată au fost desprinse următoarele caractere ale
societăţii pe acţiuni: a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi,
denumiţi acţionari; b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri
negociabile şi transmisibile; c) răspunderea acţionarilor este limitată; ei răspund
numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Constituirea si functionarea societatii pe actiuni
Societatea pe acţiuni se constituie prin contract de societate şi statut.
Contractul de societate trebuie să cuprindă :
a) numele şi prenumele, codul numeric personal , locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice, denumirea, sediul şi naţionalitatea
asociaţilor persoane juridice, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul
unic de înregistrare protrivit legii naţionale;
b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat. La constituire, capitalul social subscris,
vărsat de fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni
de la înmatriculare;
e) valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate, modul de
evaluare şi numărul de acţiuni acordate pentru acestea;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt
nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se vor arăta
numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni;
g) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
administratorilor, persoane fizice, denumirea, sediul şi naţionalitatea
administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o
depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat; drepturile speciale de reprezentare şi administrare acordate unora dintre ei;
h) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor,
persoane fizice, denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii
societăţii de către organele statutare, controlul acesteia de către acţionari precum şi
documentele la care aceştia vor putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita
controlul;
j) durata societăţii;
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
l) sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea unităţi
fără personalitate juridică –, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
m) avantaje acordate fondatorilor;
n) operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe
care aceasta urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele
operaţiuni;
o) modul de dizolvare şi lichidare a societăţii. Vom prezenta în continuare
câteva elemente ale contractului de societate cu accent pe aspecte ce particularizează
societatea pe acţiuni.
Asociaţii Pot avea, conform art.8 alin.1 lit. a şi b, calitatea de asociaţi persoane
fizice şi juridice, române sau străine. Conform art.10, alin. 2, numărul acţionarilor în
societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5.
Firma. Firma unei societăţi pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de
natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime” societate pe acţiuni” sau SA (art.35 din Legea nr. 31/1990).
Emblema
Poate consta într-un semn, o denumire, combinaţii de reprezentări figurative şi
denumiri. Societatea pe acţiuni poate avea o emblemă care trebuie de asemenea să fie
disponibilă, distinctivă şi licită.
Sediul
Sediul reprezintă elementul care individualizează comerciantul în spaţiu, ca
subiect al raporturilor juridice. Sediul este definit ca „locul unde se află centrul
principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare”.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sediul sunt: unicitatea,
obligativitatea şi stabilitatea. De lege lata sediul nu poate fi o simplă adresă sau
înregistrat la o căsuţă poştală. Contractul de societate trebuie să prevadă sediile
secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică – atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile
pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o asemenea înfiinţare.
Clauze privind durata societăţii
Acţionarii vor insera în contractul de societate durata de funcţionare a societăţii,
ori vor menţiona că funcţionarea societăţii este nelimitată.
Clauze privind obiectul de activitate
Acţionarii vor trebui să prevadă în contractul de societate faptele de comerţ pe
care le va desfăşura societatea. Conform art.8, lit. c din Legea nr. 31/1990, contractul
de societate trebuie să prevadă „obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea
domeniului şi activităţii principale.” Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie
determinat, licit şi moral.
Capitalul social
Conform art.8 lit. d din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie să prevadă
capitalul social subscris şi cel vărsat. La constituire, capitalul social subscris, vărsat
de fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la
înmatriculare.
Aporturile asociaţilor
a) aporturile în numerar sunt obligatorii, în lei sau devize;
b) aporturile în natură sunt admise.
Acestea por fi bunuri imobile şi mobile, corporale sau incorporale: terenuri,
construcţii, utilaje, instalaţii, fondul de comerţ sau elemente ale acestuia, mărci,
licenţe etc..
c) aporturile în creanţe sunt admise numai pentru societatea pe acţiuni ce se
constituie simultan. Asemenea aporturi nu sunt admise în societatea pe acţiuni ce se
constituie prin subscripţie publică;
d) prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social.
Acţiunile
Persoanele fizice şi juridice care participă la constituirea capitalului social al
societăţii pe acţiuni primesc în schimbul lor acţiuni şi dobândesc calitatea de acţionar.
Contractul de societate trebuie să arate conform art.8 lit. f numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor, dacă sunt nominative sau la purtător, numărul şi valoarea
nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni.
Administratorii societăţii
Conform art.8 lit. g din Legea nr. 31/1990 în contractul de societate acţionarii
trebuie să menţioneze: numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi
cetăţenia administratorilor, persoane fizice, denumirea, sediul şi naţionalitatea
administratorilor persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o
depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat, drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei.
Cenzorii societăţii
În contractul de societate trebuie să se menţioneze „numele şi prenumele, locul
şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice, denumirea, sediul
şi naţionalitatea cenzorilor persoane juridice” (art.8 lit. h din Legea nr. 31/1990).
Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea
societăţii
În limitele legii asociaţii sunt liberi să prevadă în contractul de societate clauze
speciale privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea
societăţii.
Avantaje acordate fondatorilor În contractul de societate se vor prevedea
eventualele avantaje acordate fondatorilor pentru activitatea lor legată de constituirea
societăţii.
Operaţiuni încheiate de asociaţi în contul societăţii Conform art.8 lit. o din
Legea nr. 31/1990, contractul de societate trebuie să prevadă operaţiunile încheiate de
asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia,
precum şi sumele ce trebuie plătite pentru aceste operaţiuni.
Clauze privind modul de dizolvare şi lichidare a societăţii Contractul de
societate trebuie să prevadă în condiţiile legii modul de dizolvare şi lichidare a
societăţii.
Statutul
Conform art.5 din Legea nr. 31/1990 astfel cum a fost modificat prin at. 9 alin.
1-3 din Legea nr. 161/2003, societatea pe acţiuni se constituie prin contract de
societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui
înscris unic denumit act constitutiv.
Societatea comercială pe acţiuni a fost definită în literatura juridică ca fiind
societatea constituită prin asocierea mai multor persoane care contribuie la formarea
capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri numite
acţiuni, pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale, în scopul împărţirii
beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.
Din această definiţie rezultă că acţiunile sunt titluri negociabile şi transmisibile,
diviziuni ale capitalului social.Unii autori analizează acţiunile ca fiind titluri societare
emise de societăţile de capitaluri, din categoria cărora fac parte societatea pe acţiuni
şi societatea în comandită pe acţiuni. În acelaşi timp acestea sunt şi titluri de valoare.
Legea nr. 31/1990 a consacrat două modalităţi de constituire a societăţii pe
acţiuni, respectiv: 1. constituirea simultană sau concomitentă, ce presupune că
fondatorii au fonduri suficiente, subscriind integral şi simultan capitalul social; 2.
constituirea succesivă, continuată, prin subscripţie publică, ce presupune că fondatorii
nu au suficiente fonduri şi fac apel la economiile populaţiei.
Drepturile si obligatiile actionarilor
Drepturile nepatrimoniale
A. Dreptul de a participa la adunarea generală
Organul suprem de conducere al societăţii comerciale pe acţiuni este adunarea
generală a acţionarilor. Stabilind prin norme, în principiu imperative, regulile de
desfăşurarea a adunării generale, legiuitorul a urmărit să asigure libertatea
dezbaterilor şi libera formare a voinţei sociale. Indiferent de problemele înscrise pe
ordinea de zi, acţionarii au dreptul să participe la toate adunările generale. Acţionarii
pot participa la adunările generale direct sau prin reprezentare. Acţionarii nu vor
putea fi reprezentaţi în adunările generale decât prin alţi acţionari în baza unei procuri
speciale. Acţionarii care nu au capacitate legală, precum şi persoanele juridice pot fi
reprezentaţi prin reprezentanţii lor legali care la rândul lor pot da procură specială
altor acţionari.
Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, nu există nici un impediment legal
ca acţionarii ce deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar să participe la
adunările generale.
B. Dreptul de vot Conform art.101 alin.1 din Legea societăţilor comerciale,
„Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel”. Actul constitutiv poate limita numărul voturilor
aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune. Exerciţiul dreptului de vot
este suspendat pentru acţionarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la
scadenţă. În situaţia în care acţiunile sunt grevate de un drept de uzufruct, dreptul de
vot conferit de aceste acţiuni aparţine uzufructuarului în adunările generale ordinare
şi nudului proprietar în adunările generale extraordinare. Pentru acţiunile gajate,
dreptul de vot aparţine proprietarului lor. Administratorii şi funcţionarii societăţii nu
pot reprezenta pe acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă fără votul acestora
nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. Acţionarul care, într-o anumită operaţiune are,
fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al
societăţii, va trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune. Nu au drept
de vot acţionarii deţinători ai unor acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar.
Renunţarea la dreptul de vot precum şi cesiunea dreptului de vot, separat de
transmiterea acţiunii, ca şi convenţiile cu privire la exercitarea într-un anume fel a
dreptului de vot sunt sancţionate civil cu nulitatea şi penal.
C. Dreptul la informare
Administratorii sunt obligaţi să pună la dispoziţia acţionarilor pentru consultare
registrul acţionarilor şi pe cel al deliberărilor adunării generale. La cerere
administratorii vor elibera acţionarilor, pe cheltuiala lor, extrase de pe aceste
documente. Prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice în textul Legii nr.31/1990 a fost introdus textul art.1311 şi 1322, care
statuează dreptul acţionarilor ca individual sau în grup, în mod direct sau prin
intermediul unor specialişti, alţii decât cenzorii, să controleze gestiunea societăţii.
Acţionarii au dreptul de a se informa asupra gestiunii societăţii între sedinţele
adunării generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar consultând
documentele prevăzute în actul constitutiv.
În urma consultării, acţionarii vor putea sesiza în scris consiliul de administraţie
care va trebui să le răspundă tot în scris în termen de 15 zile de la înregistrarea
sesizării. Dacă consiliul de administraţie nu va răspunde în termenul stabilit de lege
acţionarii se vor putea adresa instanţei competente, care va putea obliga societatea la
plata unor sume de bani pentru fiecare zi de întârziere. Unul sau mai mulţi acţionari,
deţinând cel puţin 10% din acţiunile reprezentând capitalul social vor putea cere –
individual sau împreună – instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi,
însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească
un raport care să le fie înmânat şi totodată predat oficial cenzorilor societăţii, spre a fi
analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.
D. Alte drepturi nepatrimoniale
I. Drepturile minorităţilor de acţionari
a) Dreptul de a cere administratorilor convocarea adunării generale (art.119 din
Legea nr. 31/1990). Acest drept aparţine acţionarilor reprezentând a zecea parte din
capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în contractul de societate se prevede astfel
şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării;
b) dreptul de a denunţa cenzorilor fapte cu privire la care se apreciază
necesitatea verificării lor. Acest drept aparţine fiecărui acţionar. Dacă reclamaţia
acţionarilor reprezentând 1/4 din capitalul social este întemeiată şi urgentă, cenzorii
sunt obligaţi să convoace imediat adunarea generală (art.149 din Legea nr. 31/1990).
c) dreptul oricărui acţionar de a ataca în justiţie, în condiţiile legii, hotărârile
adunării generale (art.131 din Legea nr. 31/1990 modificat prin art. 9 alin. 53 din
Legea nr. 161/2003);
d) dreptul de a face opoziţie la bilanţul final de lichidare.
II. Drepturile majorităţii de acţionari
Conform art.121 din Legea nr. 31/1990, acţionarii care reprezintă întregul
capital social, pot, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să ţină o adunare generală şi
să ia o hotărâre de competenţa adunării, fără a fi respectate formalităţile cerute pentru
convocarea ei. De asemenea, conform prevederilor art 9 alin. 49 din Legea nr.
161/2003 „În cazul societăţilor închise cu acţiuni nominative, prin actul constitutiv se
poate conveni ţinerea adunărilor generale şi prin corespondenţă ”.
Drepturile patrimoniale
A. Dreptul la dividende
Dreptul la dividende este principalul drept patrimonial al acţionarului. În
doctrina de drept comercial societatea comercială a fost definită prin raportare la
dispoziţiile art.1491 Cod civil conform cărora „Societatea este un contract prin care
două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi
foloasele ce ar putea deriva”.
Prin contractul de societate asociaţii realizează o triplă înţelegere: să pună în
comun anumite bunuri, să realizeze împreună o activitate economică şi să împartă
între ei beneficiile rezultate. Cota parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat
constituie dividend (art.67 alin.1 din Legea nr. 31/1990 modiicat prin art. 9 alin. 23
din Legea nr. 161/2003).
Dividendele nu se vor putea distribui decât din profitul real . Dividendele se vor
plăti asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin
actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
B. Dreptul asupra rezervelor
Potrivit art.178 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 81 din Legea nr.
161/2003 din profitul societăţii se va prelua în fiecare an o cotă de cel puţin 5%
pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte
din capitalul social. Acţionarii care se retrag, în condiţiile legii, din societate au
dreptul să ceară calcularea cotei lor asupra întregului activ social, cota în care se va
cuprinde rezerva. Rezerva se calculează în raport de capitalul social nominal şi nu
prin raportare la capitalul vărsat.
C. Dreptul preferenţial de subscripţie
Conform art.211 din Legea societăţilor comerciale modificat prin art. 9 alin.
100 in Legea nr. 161/2003 „Acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi
oferite spre subscriere în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul
acţiunilor pe care le posedă, aceştia putându-şi exercita dreptul de preferinţă numai în
interiorul termenului hotărât de adunarea generală, dacă actul constitutiv nu prevede
alt termen”.
D. Dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii
În situaţia lichidării societăţii pe acţiuni, după terminarea lichidării, lichidatorii
întocmesc situaţia financiară finală, arătând partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din
repartizarea activului societăţii (art.262 alin.1 din Legea nr.31/1990 modificat prin
art. 9 alin. 120 din Legea nr. 161/2003).
E. Dreptul de a înstrăina acţiunile
Acţiunile fiind titluri negociabile, pot fi transmise liber. Acţiunile devin
negociabile după momentul constituirii societăţii sau după cel al majorării capitalului
social.
Acţionarii sunt membri ai societăţii pe acţiuni, deţinători ai unor titluri
negociabile prin a căror transmitere se produc permanente transformări în
componenţa structurală a societăţii. Calitatea de acţionar conferă nu numai drepturi ci
şi obligaţii. În literatura juridică au fost distinse următoarele obligaţii ale acţionarilor:
a) obligaţia de realizare a aportului; b) obligaţia de respectare a actului constitutiv şi a
hotărârilor adunărilor generale; c) obligaţie de a suporta pierderile sociale până la
concurenţa aportului lor.
Obligaţia de realizare a aportului
Obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului, să fie real şi serios,
fictivitatea acestuia atrăgând nulitatea societăţii. Aportul în numerar în modalitatea
simultană de constituire, vărsat de fiecare acţionar la momentul constituirii, nu va
putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Restul de capital social va trebui vărsat în
termen de 12 luni de la înmatriculare. În modalitatea de constituire succesivă,
societatea pe acţiuni se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost
subscris şi fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acţiunilor
subscrise.
Şi în acest caz restul de capital social subscris va trebui vărsat în termen de 12
luni de la înmatriculare. Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor
corespunzătoare (drept de proprietate, drept de folosinţă, drept de uzufruct) şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare, la momentul
înmatriculării societăţii, dacă prin actul constitutiv nu s-a dispus altfel. În cazul
societăţii pe acţiuni ce se constituie prin subscripţie publică acţiunile ce reprezintă
aporturi în natură vor trebui acoperite integral la momentul constituirii.
Obligaţia de respectare a actului constitutiv şi a hotărârilor adunării
generale
Societatea comercială pe acţiuni este organizată să funcţioneze după principiul
democratic al majorităţii. De aceea, potrivit art.131 din Legea nr.31/1990 „hotărârile
luate de adunarea generală în limitele legii sau a actului constitutiv sunt obligatorii
chiar şi pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra”.
Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în
justiţie în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, de
oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat
contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei.
Obligaţia acţionarilor de a suporta pierderile sociale până la concurenţa
aporturilor
Caracteristica societăţilor de capitaluri este aceea că asociaţii răspund pentru
datoriile sociale numai în limita aportului lor. În acest sens, art.3 alin.3 din Legea
nr.31/1990 prevede că acţionarii răspund numai până la concurenţa capitalului social
subscris.
Obligatiile emise de societatea pe actiuni
Legea nr.31/1990 stabileşte anumite condiţii de fond cumulative ce trebuie să
fie îndeplinite pentru emiterea obligaţiunilor:
Acestea sunt:
1) conform art.113 lit. k din Legea nr.31/1990, competenţa de a aproba
emisiunea de obligaţiuni aparţine adunării generale extraordinare. De asemenea,
adunarea generală extraordinară este competentă să aprobe conversia unei categorii
de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni (art.113 lit. j).
2) conform art.162 alin 1 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni poate
emite obligaţiuni nominative sau la purtător pentru o sumă care să nu depăşească trei
pătrimi din capitalul vărsat şi cel existent, conform celui din urmă bilanţ aprobat.
3) valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 25000 lei
(art.162 alin.2). Valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile în acţiuni va trebui să
fie egală cu cea a acţiunilor (art.165 alin.5). Având în vedere acestea din interpretarea
art. 9 alin. 131 din Legea nr. 161/2003 rezultă ca valoarea nominală a unei obligaţiuni
în anul 2005 nu va putea fi mai mică de 25 de Euro, până la acel moment această
valoare va evolua în funcţie de evoluţia valorii acţiunii nominale. Obligaţiunile din
aceeaşi emisiune trebuie să fie de o valoare egală şi să acorde posesorilor lor drepturi
egale.
Subscripţia publică de obligaţiuni
A. Precizări prealabile
Conform art.163 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată, se prevede că pentru a
proceda la emiterea de obligaţiuni prin ofertă publică, definită ca atare prin Legea nr.
52/1994, administratorii vor publica un prospect de emisiune.
Conform art.2 lit. j din Legea nr. 52/1994, oferta publică este propunerea făcută
de un emitent către investitori sau intermediari pentru a vinde, a cumpăra, a
transforma, a schimba sau transfera prin orice alt mod valori mobiliare ori drepturi
aferente acestora, difuzate prin mijloace de informare în masă sau comunicate pe alte
căi, dar sub condiţia posibilităţii egale de receptare din partea a minimum 100 de
persoane nedeterminate în vreun fel de către autorul propunerii.
Reglementarea din art.163 din Legea nr.31/1990 are în vedere oferta publică
iniţială şi oferta publică primară de vânzare de obligaţiuni.
Conform art.1.2 lit. i din Regulamentul nr.6/1996 oferta publică iniţială de
vânzare de obligaţiuni este prima ofertă publică de vânzare de obligaţiuni. Oferta
publică primară de vânzare (oferta primară) este oferta publică făcută de un emitent
care propune spre subscriere către investitorii existenţi o nouă emisiune de valori
mobiliare care se emit în mod expres cu această ocazie cu scopul de a fi plasate pe
piaţă.
B. Prospectul de emisiune
Administratorii societăţii comerciale pe acţiuni emitentă de acţiuni vor publica
un prospect de emisiune care va cuprinde, următoarele date: a) denumirea, obiectul
de activitate, sediul şi durata societăţii; b) capitalul social şi rezervele; c) data
publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii de înmatriculare şi
modificările care s-au adus actului constitutiv; d) situaţia patrimoniului social după
ultimul bilanţ contabil aprobat; e) categoriile de acţiuni emise de societate; f) suma
totală a obligaţiunilor care au fost emise şi a celor care urmează a fi emise, modul de
rambursare, valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea dacă sunt
nominative sau la purtător precum şi indicarea dacă sunt convertibile dintr-o
categorie în alta sau în acţiuni; g) sarcinile ce grevează imobilele; h) data la care a
fost publicată hotărârea adunării generale extraordinară care a aprobat emiterea de
obligaţiuni.
C. Subscrierea obligaţiunilor
Persoanele fizice sau juridice vor subscrie obligaţiunile pe exemplarele
prospectului de emisiune. Se vor menţiona: numele, prenumele şi domiciliul
subscriitorului, respectiv denumirea şi sediul acestuia, numărul obligaţiunilor
subscrise şi data subscrierii. Aceste menţiuni trebuie însoţite de semnătura
subscriitorului. Valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată.
D. Titlurile obligaţiunilor
Societatea comercială pe acţiuni emitentă trebuie să emită titlurile
obligaţiunilor. Acestea vor cuprinde obligatoriu: datele arătate la art.163 din Legea
nr.31/1990; numărul de ordine şi tabloul plăţilor în capital şi dobânzi; semnătura a
doi administratori, când sunt mai mulţi, sau al unicului administrator al societăţii.
Transmiterea obligaţiunilor
Conform art.164 din Legea nr.31/1990, obligaţiunile emise prin ofertă publică
se transmit în condiţiile Legii nr. 52/1994 (OUG nr. 28/2002). Aceasta presupune că
tranzacţiile se vor realiza pe pieţe organizate, înfiinţate şi care funcţionează conform
autorizării şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (Bursa de
Valori, Rasdaq).
Intermedierea de obligaţiuni în afara pieţelor reglementate sau fără respectarea
prevederilor din reglementările cu privire la transparenţa şi protecţia investitorilor
împotriva fraudelor este nulă de plin drept, atrăgând asupra părţilor precum şi asupra
intermediarilor implicaţi sancţiunile prevăzute de lege. Societatea comercială
emitentă poate dobândi propriile sale obligaţiuni. Această concluzie se bazează pe
două argumente: pe de-o parte legea nu interzice o asemenea dobândire, iar pe de altă
parte interpretarea textului art.166 alin.4 ne conduce la o asemenea opinie.
Textul dispune că „societatea emitentă nu poate participa la deliberările
deţinătorilor de obligaţiuni, în baza obligaţiunilor ce le posedă”.De asemenea,
societatea comercială emitentă, pe lângă faptul că poate dobândi propriile sale
obligaţiuni, le poate gaja şi poate acorda împrumuturi şi avansuri asupra lor,
primindu-le în gaj, pentru că legea nu interzice asemenea operaţiuni.
Este de observat că legea nu prevede o limită valorică maximă şi un termen în
cadrul căruia societatea comercială emitentă să dobândească propriile sale
obligaţiuni, aşa cum prevede art.103 din Legea nr.31/1990 astfel cum a fost modificat
pentru dobândirea propriilor acţiuni. Aceasta întrucât dobândirea propriilor
obligaţiuni înseamnă, în fapt, o plată anticipată a împrumutului, ceea ce în principiu
nu vatămă nici drepturile acţionarilor şi nici drepturile celorlalţi obligatari.
Rambursarea obligaţiunilor
Conform art.171 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată, în principiu
obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. Cu titlu de excepţie,
obligaţiunile pot fi rambursate şi înainte de scadenţă prin tragere la sorţi.
A. Rambursarea la scadenţă
Fiecare titular al obligaţiunii va primi la scadenţă suma de bani corespunzătoare
valorii nominale a obligaţiunii şi dobânda aferentă la datele înscrise în tabloul plăţilor
în capital şi dobânzi.
B. Rambursarea anticipată Societatea comercială emitentă poate rambursa
înainte de scadenţă prin tragere la sorţi obligaţiunile de aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi
valoare. Conform art.171 alin.2 din Legea nr.31/1990 rambursarea anticipată se face
la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu
cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi. Întrucât legea nu prevede, publicitatea
poate fi realizată prin orice mijloace alese de societatea comercială emitentă care să
asigure informarea tuturor obligatarilor.
Adunarea generala a actionarilor
Societatea comercială pe acţiuni are ca organ suprem de conducere şi decizie
adunarea acţionarilor.
Adunarea generală ordinară
Conform art.111 alin.1 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 42 şi 43
din Legea nr. 161/2003 adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe
an, în cel mult patru luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Principalele atribuţii ale adunării generale ordinare sunt:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situatiile financiare anuale după
ascultarea raportului administratorilor şi cenzorilor sau ale auditorilor financiari, şi să
fixeze dividendul;
b) să aleagă pe administratori şi cenzori;
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs al administratorilor şi
cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;
d) să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de
activitate, pe exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi
ale societăţii. Condiţiile de cvorum necesare pentru validitatea deliberărilor sunt
reglementate de art.112 din Legea nr.31/1990. Conform textului, pentru validitatea
deliberărilor adunării generale ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate de
acţionarii ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare,
dacă în actul constitutiv sau în lege nu se prevede o majoritate mai mare.
Dacă condiţiile susmenţionate nu sunt îndeplinite, adunarea ce se va întruni
după o a doua convocare poate să delibereze asupra problemelor puse la ordinea de zi
a celei dintâi adunări oricare ar fi partea de capital social reprezentată de acţionarii
prezenţi, cu majoritate.
Adunarea generală extraordinară
Adunarea generală ordinară deliberează în general asupra unor probleme ce
privesc activitatea curentă a societăţii comerciale.
Conform art.113 din Legea nr.31/1990, adunarea generală extraordinară se
întruneşte ori de câte ori este necesar pentru a se lua o hotărâre pentru:
a) schimbarea formei juridice a societăţii;
b) mutarea sediului societăţii;
c) schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
d) prelungirea duratei societăţii;
e) majorarea capitalului social;
f) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi acţiuni;
g) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
h) dizolvarea anticipată a societăţii;
i) conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
j) conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
k) emisiunea de obligaţiuni;
l) orice altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care
este cerută hotărârea adunării generale extraordinare.
Adunarea generală extraordinară va putea delega consiliului de administraţie
sau după caz administratorului unic, în condiţiile prevăzute de actul constitutiv
exerciţiul atribuţiilor menţionate de art.113 lit. b,c,e,f şi i respectiv: mutarea sediului
social, schimbarea obiectului de activitate, majorarea capitalului social, reducerea
capitalului social sau reîntregirea lui prin emiterea de noi acţiuni, conversia acţiunilor
dintr-o categorie în alta (art.114 din Legea nr.31/1990).
Adunarea specială
Adunarea specială nu este un organ al societăţii pe acţiuni, fiind formată numai
din acţionarii ce deţin acţiuni preferenţiale, atunci când hotărârile adunării generale ar
putea să le prejudicieze drepturile.
Condiţiile de convocare, cvorum şi desfăşurare a adunărilor generale ale
acţionarilor se aplică, potrivit art.116 alin.2, şi adunărilor speciale. Considerăm că
textul are în vedere atât adunarea generală ordinară cât şi adunarea generală
extraordinară, în raport de hotărârea ce modifică drepturile şi obligaţiile acţionarilor
ce deţin acţiuni preferenţiale. Această susţinere rezultă şi din interpretarea textului
art.116 alin.3 care dispune „Hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse
aprobării adunării generale corespunzătoare”.
Convocarea adunării generale
A. Titularii dreptului de convocare
Din ansamblul reglementării rezultă că titularii dreptului de convocare sunt
următorii:
1. Administratorii. Administratorii sunt obligaţi să convoace : a) adunarea
generală ordinară cel puţin o dată pe an în cel mult trei luni de la încheierea
exerciţiului financiar (art.111); b) adunarea generală ordinară sau extraordinară la
cererea asociaţilor reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică,
dacă în actul constitutiv se prevede altfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în
atribuţiile adunării (art.119 alin.1); c) adunarea generală extraordinară, dacă constată
pierderea unei jumătăţi din capitalul social, pentru a hotărî reconstituirea capitalului,
limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.
2. Cenzorii. Aceştia pot convoca: a) adunarea generală ordinară sau
extraordinară, când n-a fost convocată de administratori (art.158 alin.4 pct. b); b)
adunarea generală ordinară sau extraordinară, dacă cenzorii socotesc întemeiată şi
urgentă reclamaţia acţionarilor reprezentând o pătrime din capitalul social (art.140
alin.3).
3. Tribunalul Conform art.119 alin.1 din Legea nr. 31/1990, administratorii
sunt obligaţi să convoace de îndată adunarea generală, la cererea acţionarilor
reprezentând a zecea parate din capitalul social sau o cotă mai mică dacă în actul
constitutiv se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile
adunării.
Dacă administratorii nu convoacă adunarea generală, instanţa de la sediul
societăţii, cu audierea părţilor, va putea ordona convocarea, desemnând dintre
acţionari persoana care o va prezida (art.119 alin.3). Convocarea poate fi realizată şi
pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă întârzierea convocării ar cauza acţionarilor un
prejudiciu.
4. Lichidatorii
Întrucât personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, iar
lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori, rezultă că şi aceştia pot convoca adunarea
generală ordinară sau extraordinară ori de câte ori va fi necesar.
5. Comitetul de direcţie
6. Acţionarii reprezentând întreg capitalul social Conform art.121 din Legea
nr. 31/1990, acţionarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul
dintre ei nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa
adunării, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei. Acest procedeu
este aplicabil societăţilor pe acţiuni cu un număr mic de acţionari.
B. Conţinutul convocării. Modul de convocare. Termen
Conform art.117 alin. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, convocarea va cuprinde
locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi, cu menţionarea explicită a
tuturor problemelor care vor face obiectul dezbaterii adunării. Când în ordinea de zi
figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să
cuprindă textul integral al propunerilor. Locul unde au loc adunările va fi stabilit prin
actul constitutiv.
Conform art.110 alin.2 din Legea nr. 31/1990, când actul constitutiv nu dispune
altfel, adunările generale se vor ţine la sediul societăţii şi în localul ce se va indica în
convocare. Menţionarea ordinii de zi, în cuprinsul convocării, are drept scop „să
împiedice formarea acestor majorităţi neaşteptate şi interesate, punând pe acţionar în
măsură să se pregătească, să se documenteze…”. Enunţurile de genul „probleme
diverse” nu răspund cerinţelor legale fiind de natură „să adoarmă conştiinţa
acţionarilor îndemnându-i să renunţe a lua parte la adunare sau să nu se pregătească”.
Convocarea va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a şi
într-unul dintre ziarele locale de largă răspândire din localitatea în care se află sediul
societăţii sau din cea mai apropiată localitate (art.117 alin.3).
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută prin
scrisoare recomandată sau, dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare simplă
expediată cu cel puţin 15 zile înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului
înscris în registrul acţionarilor. Schimbarea adresei nu poate fi opusă societăţii dacă
nu i-a fost comunicată în scris de acţionari (art.117 alin.4).
Convocarea poate fi făcută şi prin afişare la sediul societăţii însoţită de un
convocator ce va fi semnat de acţionari, cu cel puţin 15 zile înainte de data ţinerii
adunării. Semnătura acţionarului şi data semnării vor fi certificate de un funcţionar
anume desemnat (art.117 alin.5). Modurile de convocare prevăzute la art.117 alin.4 şi
5 nu pot fi folosite dacă sunt interzise prin actul constitutiv al societăţii sau prin
dispoziţii legale. Cu privire la comunicarea convocării în doctrină s-au făcut
următoarele comentarii, de interes practic deosebit:
- cerinţa publicării convocării atât în Monitorul Oficial cât şi într-un ziar local
de largă răspândire este cumulativă, nu alternativă. Termenul de 15 zile curge de la
data ultimei publicări. Data publicării în Monitorul Oficial este data numărului
respectiv din Monitorul Oficial Partea a IV-a, chiar dacă data punerii sale efectiv în
vânzare este ulterioară.
- prin ziar de largă răspândire trebuie înţeles cel cu tiraj superior tirajului mediu
al ziarelor publicate în acea localitate sau într-o localitate apropiată dacă în localitatea
sediului nu există un ziar.
- se asimilează comunicării prin scrisoare simplă comunicarea prin fax şi prin
poştă electronică. Data expedierii scrisorii este data poştei, fiind lipsită de relevanţă
data la care scrisoarea este primită de acţionar.
Termenul convocării adunării generale este conform art.117 din Legea nr.
31/1990, de 15 zile de la data publicării convocării. Termenul se calculează pe zile
libere, este valabil şi pentru adunarea generală ordinară şi cea extraordinară, precum
şi pentru toţi titularii dreptului de a convoca. El est un termen imperativ şi curge de la
data ultimei comunicări. În literatura juridică termenul de 15 zile a fost calificat ca
termen de decădere, motivat pe finalitatea convocării: protejarea intereselor
acţionarilor.
În înştiinţarea pentru prima adunare generală se va putea fixa ziua şi ora pentru
cea de-a doua adunare, când cea dintâi nu s-ar putea ţine. A doua adunare generală nu
se poate întruni în chiar ziua fixată pentru prima adunare. Dacă ziua pentru a doua
adunare generală nu este menţionată în înştiinţarea publicată pentru prima adunare,
termenul prevăzut la art.117 va putea fi redus la 8 zile (art.118 din Legea nr.
31/1990).
Nerespectarea formalităţilor de convocare a adunării generale conduce la
nulitatea hotărârilor. În acest sens practica judiciară a decis că „în lipsa dovezii
convocării adunării generale şi a precizărilor obligatorii referitoare la prezenţă,
deliberările adunării generale a acţionarilor nu sunt valabile” .
C. Exerciţiul dreptului de vot
Dreptul de vot reprezintă un drept fundamental al acţionarului. Legea nr.
31/1990 consacră principiul proporţionalităţii votului prin două articole:
- art.101 alin.1 – „Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală
dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel”;
- art.120 „Acţionarii exercită dreptul de vot în adunarea generală proporţional
cu numărul acţiunilor pe care le posedă”. Singura excepţie de la principiul
proporţionalităţii este reglementată de art.101 alin.2 din Legea nr. 31/1990, prin actul
constitutiv putând fi limitat numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai
mult de o acţiune. Legea nr. 31/1990 reglementează anumite restrângeri ale dreptului
de vot.
Astfel:
a) exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu sunt la
curent cu vărsămintele ajunse la scadenţă. Suspendarea dreptului de vot priveşte
numai acţiunile neplătite (art.101 alin.3 din Legea nr. 31/1990).
b) Administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal
şi nici prin mandatar, descărcarea gestiunii sau o problemă în care persoana sau
administraţia lor ar fi în discuţie. Ei pot vota însă bilanţul contabil şi contul de profit
şi pierderi, dacă fiind posesorii a cel puţin jumătate din capitalul social, nu se poate
forma majoritatea legală fără votul lor (art.125 alin.1 din Legea nr. 31/1990).
c) Acţionarul care, într-o anumită operaţiune are, fie personal fie ca mandatar al
unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să se abţină de la
deliberările privind acea operaţiune, fiind răspunzător de daunele produse societăţii
dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută (art.126 din Legea nr.
31/1990). Tot în scopul formării libere a voinţei sociale, art.127 din Legea nr.
31/1990 dispune „Dreptul de vot nu poate fi cedat. Orice convenţie privind
exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă”. Textul are în vedere
convenţia prin care acţionarul se obligă să voteze într-un anume fel, conform
regulilor stabilite de alţi acţionari. Aceasta nu exclude înţelegerea ad-hoc realizată de
acţionari în cadrul adunării, pentru a vota într-un anume fel.
Exerciţiul dreptului de vot în anumite situaţii particulare este reglementat de
art.123 din Legea nr. 31/1990. Astfel, dacă acţiunile sunt grevate de un drept de
uzufruct, dreptul de vot conferit de aceste acţiuni aparţine uzufructuarului în
adunările generale ordinare şi nudului proprietar în adunările generale extraordinare.
Dacă acţiunile sunt gajate, dreptul de vot aparţine proprietarului lor. În doctrină se
consideră că dreptul de vot al uzufructuarului are ca temei interesul său de a culege
fructele produse de acţiuni-dividendele – fiind deci firesc să voteze în adunarea
generală ordinară.
Acţionarii care exercită dreptul de vot:
a) acţionarii care posedă acţiuni la purtător îşi pot exercita dreptul de vot numai
dacă le-au depus la locurile arătate prin statut sau prin înştiinţarea de convocare, cu
cel puţin 5 zile înainte de ţinerea adunării. Cenzorii vor constata printr-un procesverbal
depunerea la timp a acţiunilor. Acţiunile vor rămâne depuse până după
adunarea generală dar nu vor putea fi reţinute mai mult de 10 zile de la data acesteia
(art.122 alin.1 din Legea nr. 31/1990). Această depunere a acţiunilor urmăreşte
stabilirea proprietarilor lor, pentru a se determina capitalul prezent la adunare. În lipsa
procesului-verbal al cenzorilor, hotărârea adunării generale este lovită de nulitate.
b) Acţionarii ce deţin acţiuni nominative vor putea participa la vot dacă la data
de referinţă sunt înscrişi în evidenţele societăţii sau cele ţinute de registrul privat
independent. Conform art.122 alin.2 din Legea nr. 31/1990, administratorul unic sau
consiliul de administraţie, după caz, va stabili o dată de referinţă pentru acţionarii
îndreptăţiţi să fie înştiinţaţi şi să voteze în cadrul adunării generale, dată ce va rămâne
valabilă şi în cazul în care adunarea generală este convocată din nou din cauza
neîntrunirii cvorumului. Data de referinţă astfel stabilită nu va putea depăşi 60 de zile
înainte de data la care adunarea generală este convocată pentru prima oară.
D. Dezbaterile. Adoptarea hotărârilor. Procesul-verbal al şedinţei
Caracterul democratic al societăţii pe acţiuni implică ca hotărârea adunărilor
generale să fie rezultatul dezbaterilor.
Preşedintele adunării asigură ordinea dezbaterilor. Acţionarii au dreptul să
ceară consemnarea în procesul-verbal a poziţiei lor. Conform art.129 din Legea nr.
31/1990, hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis – ridicare de mâini,
apel nominal, ridicare în picioare etc.
Votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de
administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor
referitoare la răspunderea administratorilor.
Actul constitutiv poate prevedea votul secret pentru luarea oricăror hotărâri.
Votul secret are ca scop înlăturarea influenţei administratorilor asupra acţionarilor.
Lucrările adunării generale ordinare sau extraordinare vor fi consemnate într-un
proces verbal. Acesta va constata îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi
locul adunării generale, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile în
rezumat, hotărârile luate iar la cererea acţionarilor, declaraţiile făcute de ei în şedinţă.
La procesul verbal se vor anexa actele referitoare la convocare precum şi listele de
prezenţă a acţionarilor. Procesul verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale.
Art.130 alin.1 dispune că procesul verbal se va semna de preşedinte şi secretar.
În acest caz doctrina a statuat că procesul verbal reprezintă o probă sui-generis care
poate fi combătută prin orice mijloc de probă. Nimic nu se opune însă ca procesul
verbal să fie semnat de toţi acţionarii prezenţi sau reprezentaţi, ori să fie încheiat în
formă autentică, dacă la adunarea generală participă un notar. În primul caz, procesul
verbal are valoarea unui înscris sub semnătură privată, fiind opozabil tuturor părţilor,
valoarea sa probatorie putând fi contestată decât pe calea verificării scriptelor. În al
doilea caz nu poate fi contestat decât prin procedura înscrierii în fals.Întrucât legea nu
prevede un termen pentru redactarea procesului verbal, trebuie avut în vedere
termenul de 15 zile prevăzut de art.130 alin.4, în cadrul căruia hotărârile adunării
generale vor fi depuse la registrul comerţului.
Procesul verbal al adunării este esenţial, lipsa lui ducând la nevalabilitatea
hotărârii. În cazul societăţii pe acţiuni Legea nr. 31/1990 stabileşte obligativitatea
asigurării publicităţii. Conform art.130 alin.4 „Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile
adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerţului
spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României Partea a
IV-a. În cazul în care aceste hotărâri implică modificarea actului constitutiv, se va
putea publica numai actul adiţional cuprinzând textul integral al clauzelor
modificate”.
Hotărârile adunării generale nu vor putea fi executate decât după ce au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de art.130 alin.4 din Legea nr.
31/1990. Hotărârea adunării generale nu produce efecte faţă de terţi şi faţă de
acţionari atâta timp cât nu are caracter executoriu, chiar dacă este valabilă. Hotărârile
luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii
chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
E.Anularea hotărârilor adunării generale
Legea nr. 31/1990 reglementează procedura de anulare a hotărârilor adunărilor
generale contrare legii şi actului constitutiv. Textul art.131 alin.2-7 dispune:
- hotărârile adunărilor generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi
atacate în justiţie în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau
care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei;
- dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, societatea va fi reprezentată
în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre acţionarii ei, care va
îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală, convocată în
acest scop, va alege altă persoană;
- cererea în anulare se va introduce la instanţa pe raza teritorială unde societatea
îşi are sediul, acţionarul fiind obligat să depună la grefă cel puţin o acţiune;
- dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare ele pot fi conexate;
83
- cererea se va judeca în camera de consiliu; - hotărârea definitivă de anulare va
fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României
Partea a IV-a. De la data publicării ea este opozabilă tuturor acţionarilor. Textul citat
impune următoarele comentarii:
a) Hotărârile pot fi contrare legii sau actului constitutiv, sub aspectul
conţinutului sau al procedurii de adoptare;
b) Sunt contrare legi hotărârile care încalcă norme imperative, dar şi norme
supletive de la care actul constitutiv nu a derogat. Hotărârile pot fi lovite de nulitate
absolută atunci când se încalcă norme de ordine publică, sau de nulitate relativă,
atunci când voturile viciate au fost indispensabile pentru formarea majorităţii.
Acţiunile în nulitate absolută pot fi introduse numai de către acţionarii care au votat
contra sau care nu au luat parte la adunare, administratori şi cenzori, în timp ce în
cazul acţiunilor în nulitate ele pot fi introduse de către oricine are un interes legitim.
Dacă poziţia unui acţionar nu a fost cu rea credinţă menţionată în procesul verbal al
adunării, acesta va putea face dovada cu orice mijloc de probă că a votat împotrivă
c) Termenul în care trebuie introdusă acţiunea este unul scurt -15 zile de la data
publicării în Monitorul Oficial. Considerăm că acţiunea în anulare poate fi introdusă
şi înainte de data publicării, interesul general fiind acela de a se clarifica cât mai
repede legalitatea hotărârilor adunării generale. Termenul de 15 zile este de
prescripţie extinctivă.
d) Acţiunea în anulare este de competenţa tribunalului de la sediul societăţii.
Din considerente ce ţin de celeritatea judecării cauzei şi protecţia informaţiilor
privind societatea comercială, cauza se soluţionează în camera de consiliu.
e ) Acţionarul care introduce acţiunea în anulare trebuie să depună la grefă cel
puţin o acţiune. Textul are în vedere acţiunile materializate, pe suport de hârtie.
Pentru acţiunile emise în cont se vor depune în extras eliberat de registrul privat
independent. Dispoziţia art.130 alin.4 este de ordine publică.
P r e şedintele instanţei sesizate cu acţiunea în anulare, poate ca la cererea
reclamantului să dispună suspendarea executării, pe calea unei ordonanţe, obligând
dacă consideră necesar la plata unei cauţiuni. Acesta nu exclude şi posibilitatea
suspendării pe calea dreptului comun, pe procedura ordonanţei preşedinţiale.
Controlul legalităţii hotărârilor adunării generale poate fi realizat şi indirect printr-o
acţiune în radiere din registrul comerţului a menţiunii privind hotărârea contestată,
conform art.25 din Legea nr.26/1990.
Retragerea actionarilor din societatea pe actiuni
Acţionarii societăţilor comerciale pe acţiuni îşi pierd această calitate de regulă
prin înstrăinarea acţiunilor. Cu titlu de excepţie Legea nr. 31/1990 a reglementat
posibilitatea retragerii acţionarilor pentru cauze prevăzute limitativ de textul art.133.
Conform art.133 alin.1 acţionarii care nu sunt de acord cu hotărârile luate de
adunarea generală cu privire la schimbarea obiectului principal de activitate, la
mutarea sediului sau la forma societăţii, au dreptul de a se retrage din societate şi de
obţine contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la alegerea lor, fie proporţional cu
activul social net ce ar rezulta după ultimul bilanţ contabil aprobat, fie la valoarea
medie de piaţă a acţiunilor din ultimul trimestru, înscrise la cota bursei sediului social
ori, în lipsă a bursei locului cel mai apropiat sau, după caz, de pe o piaţă organizată
extrabursieră.
Administrarea societatii pe actiuni
Legea nr. 31/1990 consacră secţiunea a III-a intitulată „Despre administrarea
societăţii” regulilor privind desemnarea, organizarea şi funcţionarea administratorilor
societăţii. Din ansamblul reglementării rezultă că societatea pe acţiuni poate fi
administrată în două sisteme: a) de către unul sau mai mulţi administratori persoane
fizice, numit (i) de adunarea generală ordinară, temporari şi revocabili. Când sunt mai
mulţi administratori ei constituie un consiliu de administraţie (art.134). b) o persoană
juridică prin încheierea unui contract de administrare (art.136).
7. .Administratorul unic. Consiliul de administraţie
Conform art.134 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acţiuni este administrată
de unul sau mai mulţi administratori, temporari şi revocabili. Când sunt mai mulţi
administratori ei constituie un consiliu de administraţie.
Legea nr. 31/1990 reglementează un set de condiţii obligatorii şi cumulative
cerute unei persoane fizice pentru a deveni administrator al societăţii pe acţiuni.
Acestea privesc capacitatea, onorabilitatea, cetăţenia, calitatea de asociat şi cumulul
acestei calităţi.
1. Capacitatea administratorului
Art. 135 din Legea nr. 31/1990 dispune că persoanele care, potrivit prezentei
legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai
societăţii, iar dacă au fost alese sunt decăzute din funcţie.
Conform art.6 alin.2 nu pot fi fondatori persoanele care potrivit legii sunt
incapabile. În sensul legii comerciale sunt incapabili minorii sub 14 ani, minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani) şi interzişii judecătoreşti. Rezultă că o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu
pot exercita funcţia de administrator.
2. Onorabilitatea administratorului
Problema onorabilităţii administratorului este reglementată tot de art. 135 şi
art.6 alin.2 din Legea nr. 31/1990. Nu pot fi fondatori şi nici administratori
persoanele care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită
precum şi pentru infracţiuni prevăzute de această lege.
Interdicţia se aplică numai dacă persoana fizică a fost condamnată definitiv şi
irevocabil şi nu a intervenit reabilitarea. Enumerarea infracţiunilor în text este
limitativă. Legea bancară nr.58/1998 solicită la autorizarea unei bănci documente
pentru a verifica onorabilitatea, pregătirea şi experienţa conducătorilor băncii.
Nu poate fi administrator cel care a cauzat prin activitatea sa falimentul unei
societăţi comerciale (art.25). Onorabilitatea administratorilor este analizată după
criterii şi mai drastice în cazul societăţii de servicii financiare (fosta societate de
valori mobiliare).
Conform art.152 din OUG nr.28/2002 aprobată prin Legea nr.525/2002, nu vor
putea fi membri ai consiliului de administraţie cei care au antecedente penale ori au
fost sancţionaţi de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Banca Naţională a
României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sau de alte autorităţi de
reglementare ale pieţelor financiare cu interzicerea exercitării oricărei activităţi
reglementate de această ordonanţă de urgenţă pentru perioada în care această
interdicţie rămâne în vigoare.
3. Cetăţenia administratorilor
Conform art.134 alin 3 din Legea nr. 31/1990, unicul administrator sau
preşedintele consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din numărul
administratorilor vor fi cetăţeni români, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel.
4. Calitatea de acţionar.
Administratorii societăţii pe acţiuni pot fi sau nu acţionari. Această condiţie se
subînţelege din moment ce legea nu prevede expres condiţia de a fi acţionar şi rezultă
implicit din interpretarea textului art.137 alin.2 din Legea nr. 31/1990 care dispune că
„…dacă administratorul este acţionar garanţia se poate constitui la cererea acestuia
prin depunerea a 10 acţiuni…”.
5. Cumulul calităţii de administrator
Legea nr. 31/1990 reglementează pentru administratorii societăţilor pe acţiuni o
obligaţie de nonconcurenţă.
Conform art.142 alin.1 şi 2, nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei
consilii de administraţie concomitent. Interdicţia nu se referă la cazurile în care cel
ales în consiliul de administraţie este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul
acţiunilor sau este administrator al unei societăţi ce deţine pătrimea arătată. Încălcarea
interdicţiei legale este sancţionată de art.142 alin.3 cu pierderea de drept a calităţii de
administrator obţinută prin depăşirea numărului legal, în ordinea cronologică a
numirilor.
De asemenea, persoana în culpă va fi condamnată, în folosul statului, la plata
remuneraţiei şi a celorlalte beneficii ce i se cuvin, cât şi la restituirea către societăţi a
sumelor încasate. Au calitate procesuală activă oricare dintre acţionari şi Ministerul
Finanţelor. Administratorii care sunt membri ai comitetului de direcţie nu vor putea
fi, fără autorizarea consiliului de administraţie, administratori, membri în comitetul
de direcţie, cenzori sau asociaţi cu răspundere nelimitată în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect, nici exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont
propriu sau al altei persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru daune.
6. Incompatibilităţi
Prin legi speciale au fost stabilite anumite incompatibilităţi între funcţia de
administrator şi anumite profesii.
Astfel, legiuitorul dispune că funcţia de administrator, director, director
general, preşedinte, vicepreşedinte, membru al consiliului de administraţie sau cenzor
la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de
asigurare şi cele financiare este incompatibilă cu calitatea de deputat, senator şi
membru al Guvernului.
Totodată, calitatea de deputat, senator şi membru al Guvernului este
incompatibilă cu funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale
regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale. Prefectul, subprefectul,
primarul şi viceprimarul nu pot îndeplini funcţia de preşedinte, vicepreşedinte,
director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie, sau
cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurare şi cele financiare precum şi la societăţile publice şi regiile
autonome de interes naţional sau local.
De asemenea, în art. 88 al Legii nr. 161/2003 legiuitorul dispune că funcţia de
consilier local sau judeţean este incompatibilă cu funcţia de preşedinte,
vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie, sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local
înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori consiliului judeţean respectiv
sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul
sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Consilierii locali şi consilierii judeţeni care au funcţia de administrator, membru
al consiliului de administraţie, cenzor, director, director general ori alte funcţii de
conducere la societăţile cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital
al unei unităţi administrativ-teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări
servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu
autorităţile administraţiei publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau regiile
autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau
judeţean respectiv ori cu societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau
consiliile judeţene respective.
Conform art. 91 din legea mai sus menţionată starea de incompatibilitate
intervine numai după ce a fost validat mandatul, respectiv după numirea sau
angajarea alesului local, ulterior validarii mandatului, într-o funcţie incompatibilă cu
cea de ales local. Funcţionarii publici, conform dispoziţiilor actului normativ
menţionat, nu pot desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate în cadrul
regiilor autonome, societăţilor comerciale, deci nu pot fi administratori în cadrul
acestora.
8. Structura consiliului de administratie
Conform art.134 alin.2 din Legea nr. 31/1990 „Când sunt mai mulţi
administratori, ei constituie un consiliu de administraţie”.
Preşedintele consiliului de administraţie este desemnat conform prevederilor
actului constitutiv, dintre administratori, legea nereglementând o procedură de
alegere. Preşedintele consiliului de administraţie este şi director general sau director
al societăţii, calitate în care conduce şi comitetul de direcţie (art.140 alin.8).
Consiliul de administraţie este un organ colegial ce deliberează conform art.139
din Legea nr. 31/1990 pe baza principiului majorităţii, ca urmare voinţele
administratorilor nu se manifestă individual, ci ca element component al voinţei
majoritare419. În societăţile comerciale mari, pe lângă preşedinte sunt unul sau mai
mulţi vicepreşedinţi. Aceştia vor fi desemnaţi în condiţiile prevăzute de actul
constitutiv.
9. Desemnarea administratorilor
Administratorii societăţii pe acţiuni sunt numiţi astfel:
a) constituirea simultană sau concomitentă – administratorii sunt desemnaţi prin
actul constitutiv (art.8 din Legea nr. 31/1990 şi art.134 alin.5);
b) constituirea prin subscripţie publică – administratorii vor fi desemnaţi de
către adunare generală constitutivă (art.27 din Legea nr. 31/1990);
c) pe durata existenţei societăţii administratorii vor fi aleşi de adunarea generală
ordinară (art.111 alin.2 din Legea nr. 31/1990);
d) administratorii provizorii vor fi numiţi conform art.151 din Legea nr.
31/1990. Conform textului „În caz de vacanţă a unuia sau mai multor administratori,
ceilalţi administratori împreună cu cenzorii şi deliberând în prezenţa a două treimi şi
cu majoritate absolută procedează, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, la
numirea unui administrator provizoriu până la convocarea adunării generale”.
Principiul privind desemnarea administratorilor este statuat de art.134 alin.4 din
Legea nr. 31/1990 care dispune „Numirea şi înlocuirea administratorilor se fac
exclusiv de către adunarea generală”.
10. Durata mandatului. Realegerea administratorilor
Pentru societatea pe acţiuni, reglementarea duratei mandatului administratorilor
o găsim în art.134 din Legea nr. 31/1990 care dispune:
- alin.1 – societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori temporari şi revocabili;
- alin.5 – primii administratori pot fi numiţi prin actul constitutiv, însă termenul
mandatului lor nu va putea fi mai mare de 4 ani;
- alin.6 – dacă nu s-a stabilit durata mandatului prin actul constitutiv, el este
pentru 2 ani;
- alin.7 – administratorii sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se
prevede altfel. Rezultă că doar pentru administratorii numiţi prin actul constitutiv,
dacă nu s-a stabilit durata mandatului, legea îl prezumă la 2 ani. În toate celelalte
situaţii durata mandatului va fi stabilită prin actul constitutiv ori hotărârea adunării
generale fără însă a putea depăşi 4 ani. Administratorii sunt, în principiu, reeligibili,
ceea ce interesează fiind rezultatele activităţii lor şi nu numărul de mandate.
11. Garanţii
Conform art.137 din Legea nr. 31/1990, fiecare administrator va trebui să
depună o garanţie pentru administraţia sa, prevăzută în actul constitutiv ori, în lipsa
unei clauze în acesta, aprobată de adunarea generală a acţionarilor.
Garanţia nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât
dublul remuneraţiei lunare. Dacă administratorul este acţionar, garanţia se poate
constitui, la cererea acestuia, prin depunerea a 10 acţiuni care, pe perioada
mandatului, sunt inalienabile şi se păstrează la societate. Rezultă din text că legea lasă
în principal la latitudinea asociaţilor să stabilească obiectul şi cuantumul garanţiei
administratorilor stabilind doar un minim obligatoriu.
Garanţia poate fi depusă de administratori sau un terţ fidejusor inclusiv în cazul
în care obiectul garanţiei constă în acţiuni. Garanţia se depune obligatoriu înainte de
preluarea funcţiei de administrator, în caz contrar administratorul fiind considerat
demisionat. Garanţia rămâne în casa societăţii şi nu va putea fi restituită
administratorului decât după ce adunarea generală a aprobat bilanţul contabil al
ultimului exerciţiu financiar în care administratorul a îndeplinit această funcţie şi a
dat descărcare. Garanţia conferă societăţii un drept de gaj fiind menită să asigure o
reparaţie a eventualului prejudiciu cauzat prin administraţia sa defectuoasă.
12. Publicarea numirii administratorilor
Conform art.21 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului se vor
înregistra în registrul comerţului menţiuni referitoare la „…modificări privind
numele, cetăţenia, data şi locul naşterii reprezentantului …”.
De asemenea, art.14 din acelaşi act normativ dispune că cererea de
înmatriculare a unei societăţi comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi
puterile acestora. Cu privire specială la societatea pe acţiuni, art.138 din Legea nr.
31/1990 dispune că semnăturile administratorilor vor fi depuse la oficiul registrului
comerţului, odată cu prezentarea certificatului eliberat de cenzori, din care rezultă
depunerea garanţiei.
13. Remuneraţia administratorilor
Administratorii societăţilor pe acţiuni desfăşoară o activitate remunerată.
Conform art.148 din Legea nr. 31/1990 „Salarii fixe şi orice alte sume sau avantaje
vor putea fi acordate administratorilor şi cenzorilor numai în baza unei hotărâri a
adunării generale”.
Administratorii care îndeplinesc funcţia de membru al comitetului de direcţie
vor primi o remuneraţie stabilită de consiliul de administraţie, decizia urmând a fi
ratificată de adunarea generală dacă depăşeşte prevederile actului constitutiv sau dacă
acesta nu prevede nimic în această privinţă.
14. Obligaţiile administratorilor
a) obligaţia de a depune semnătura la registrul comerţului în termen de 15 zile
de la data înmatriculării societăţii, dacă au dreptul de reprezentare (art.45);
b) obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii (art.35);
c) obligaţia de a prelua şi a păstra documentele privind constituirea societăţii
(art.290 alin.2);
d) obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiile cerute
pentru îndeplinirea obiectului societăţii (art.70);
e) obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate
(art.70);
f) obligaţia de ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere (art.73);
g) obligaţia de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de beneficii şi pierderi,
precum şi de a asigura respectarea legii la repartizarea beneficiilor şi plata
dividendelor (art.73);
h) obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de
administraţie, organele de conducere similare acestora (art.70 alin.2);
i) obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor
(art.73);
j) obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv şi
îndatoririle stabilite de lege (art.73);
k) obligaţia de a respecta şi realiza dreptul de informare al acţionarilor (art.173
alin.1 şi art.179);
l) obligaţia de a nu întreprinde noi operaţiuni din momentul dizolvării.
Obligaţiile administratorilor sunt reglementate prin norme imperative.
15. Puterile administratorilor, consiliului de administraţie
Norma de principiu care reglementează puterile administratorilor este art.70 din
Legea societăţilor comerciale. Textul citat dispune „Administratorii pot face toate
operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al
societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv”.
Au dreptul de a reprezenta societatea pe acţiuni administratorii desemnaţi prin
hotărârea adunării generale sau actul constitutiv, atribuţiile celorlalţi administratori
fiind de gestiune internă. Numirea ca reprezentant al societăţii trebuie urmată de
îndeplinirea formalităţilor de publicitate. Reprezentanţii societăţii au obligaţia să
depună semnătura la registrul comerţului.
Consiliul de administraţie ca organ colegial are competenţa exclusivă de a
decide cu privire la:
a) numirea şi revocarea membrilor comitetului de direcţie, fixarea remuneraţiei
lor (art.141);
b) numirea funcţionarilor societăţii, dacă actul constitutiv nu prevede altfel;
c) alegerea preşedintelui consiliului, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Preşedintele consiliului de administraţie are prerogativa reprezentării societăţii.
Functionarea consiliului de administratie
Modul de funcţionare a consiliului de administraţie este reglementat de art.146
din Legea nr.31/1990.
Consiliul de administraţie se întruneşte în şedinţă ordinară cel puţin o dată pe
lună, iar în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar. Şedinţele consiliului de
administraţie au loc la sediul societăţii, ori în alt loc decis de cei care îl convoacă, sub
condiţia ca actul constitutiv să prevadă această soluţie.
Consiliul de administraţie se convoacă de către preşedinte sau înlocuitorul
acestuia. Convocarea va cuprinde locul unde se va ţine şedinţa şi ordinea de zi.
Consiliul de administraţie nu poate lua nici o decizie asupra problemelor neprevăzute
în ordinea de zi, cu excepţia cazurilor urgente şi sub condiţia ratificării în şedinţa
următoare de către membrii absenţi.
În tăcerea legii se consideră ca pentru asigurarea prezenţei administratorilor,
convocarea trebuie făcută în scris, cu scrisoare recomandată, fax, telegramă etc. Deşi,
legea nu prevede un termen pentru convocare, se consideră că aceasta trebuie făcută
într-un termen rezonabil, care să permită administratorilor documentarea asupra
problemelor înscrise în ordinea de zi.
16. Desfăşurarea şedinţelor consiliului de administraţie. Adoptarea deciziilor
Şedinţele consiliului de administraţie sunt conduse de preşedinte.
Administratorii sunt obligaţi să ia parte la toate şedinţele consiliului de administraţie.
Dacă sunt întrunite condiţiile legale de cvorum administratorii vor dezbate şi
vor delibera asupra ordinii de zi stabilite prin convocare. În doctrină este
controversată problema reprezentării administratorilor la şedinţele consiliului de
administraţie.
Nu pot vota asupra problemelor puse în discuţie, următorii:
- administratorul care are, într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese
contrare intereselor societăţii;
-administratorul care, într-o anumită operaţiune, ştie că sunt interesate soţia,
rudele sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv. La întrunirile consiliului de
administraţie, directorii vor prezenta rapoarte scrise despre operaţiunile pe care le-au
executat, iar comitetul de direcţie va prezenta registrul deliberărilor sale.
De asemenea, la aceste şedinţe vor participa şi cenzorii, fără drept de vot.
Conform art.146 din Legea nr.31/1990 „la fiecare şedinţă se va întocmi un proces –
verbal care va cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi
întrunite şi opiniile separate”. Nu se vor putea lua decizii decât asupra problemelor
înscrise pe ordinea de zi. În cazuri de urgenţă pot fi dezbătute şi alte probleme sub
condiţia ratificării deciziilor în şedinţa următoare de către membrii absenţi.
17. Anularea deciziilor consiliului de administraţie
Deciziile consiliului de administraţie luate cu încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la convocare, ori cele statuate de art.139 din Legea nr.31/1990, sunt
sancţionate cu nulitatea. Anularea se decide prin hotărârea adunării generale, care
poate să decidă şi asupra suspendării deciziilor consiliului de administraţie. Soluţia a
fost fundamentată în doctrină pe următoarele argumente:
a) atribuţia adunării generale de control a activităţii şi gestiunii
administratorilor;
b) ideea de simetrie juridică, organul care a făcut numirea administratorului
fiind competent să aprecieze şi asupra valabilităţii actelor lui de gestiune429.
Conform art.131 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale poate fi atacată
cu acţiune în anulare hotărârea adunării generale care refuza anularea unei decizii a
consiliului de administraţie, nelegală.
Raspunderea administratorilor societatii pe actiuni
Administratorii societăţii pe acţiuni răspund faţă de societate pentru
nerespectarea obligaţiilor ce decurg din actul constitutiv, hotărârile adunării generale,
ori cele ce decurg din lege. Conform art.73 din Legea nr.31/1990, administratorii sunt
solidar răspunzători faţă de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de
asociaţi; b) existenţa reală a dividendelor plătite; c) existenţa registrelor cerute de lege
şi corecta lor ţinere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta
îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
De asemenea administratorii raspund pentru:
a) administratorii răspund civil faţă de societate pentru fapta proprie.
Răspunderea administratorului faţă de societate poate fi directă dacă prejudiciul este
cauzat direct societăţii sau răspundere de regres dacă societatea a plătit prejudiciul
creat de administratorul său şi îşi recuperează astfel sumele plătite de la
administrator. Dacă victima prejudiciului este un terţ, acesta poate să îl cheme în
judecată şi direct pe administrator sau împreună cu societatea, iar societatea poate să
îl cheme în garanţie pe administrator.
b) administratorii au faţă de societate şi o răspundere de garanţie, asemănătoare
răspunderii pentru fapta altuia. Avem în vedere răspunderea rezultând din dispoziţiile
art.144 alin.2, 3 şi 4 ori dispoziţiile art.30 alin.1 din Legea nr.31/1990.
Această răspundere este conjunctă (divizibilă) şi nu solidară, legea neprevăzând
în acest caz solidaritatea. Ea aparţine administratorului căruia îi revenea obligaţia de
supraveghere.
c) răspunderea administratorilor se angajează pentru incompetenţă, ineficienţă,
greşelile de gestiune sau fraudă. Ea este deci civilă contractuală ori civilă delictuală.
d) răspunderea civilă poate fi individuală sau solidară, dacă sunt mai mulţi
administratori culpabili de producerea prejudiciului.
e) răspunderea administratorului, contractuală sau delictuală, individuală sau
solidară, este o răspundere integrală, atât pentru damnum emergens cât şi pentru
lucrum cessans, întrucât administratorul nu este un salariat ci un mandatar al
societăţii.
f) administratorul de fapt, are aceeaşi răspundere ca şi administratorul de drept.
Mandatul administratorului, fiind remunerat, diligenţa cerută acestuia este mai
mare decât în dreptul comun; el va răspunde indiferent de forma şi gradul culpei sale.
Legea nr.31/1990 prevede direct sau implicit câteva situaţii de nerăspundere:
a) administratorii care au făcut să se constate în registrul deciziilor consiliului
de administraţie împotrivirea lor faţă de actele săvârşite sau omisiuni şi au înştiinţat
despre aceasta înscris pe cenzor şi, după caz, pe auditorii financiari (art.144 alin.5
modificat).
b) administratorul care a lipsit de la şedinţa în care consiliul de administraţie a
luau decizii păgubitoare pentru societate nu va fi ţinut să răspundă în cazul în care, în
maximum o lună de la decizia consiliului de administraţie, se va fi opus în formele
arătate la art.144 alin.6.
c) dacă decizia a fost luată de adunarea generală. Administratorul nu va fi
exonerat de răspundere când decizia adunării generale este evident nelegală, având
posibilitatea să solicite anularea acesteia în condiţiile art.131 alin.3 din Legea
nr.31/1990.
d) în caz de intervenţie a forţei majore sau cazului fortuit ce fac imposibilă
executarea obligaţiilor şi sub condiţia ca acţiunile sau inacţiuniule anterioare ale
administratorului să nu fi făcut posibile aceste evenimente.
18. Acţiunea în răspundere
Procedura tragerii la răspundere a administratorilor societăţii pe acţiuni este
reglementată de art.150 din Legea nr.31/1990, astfel cum a fost modificat prin art. 9
alin. 67 din Legea nr. 161/2003.
Concluzii:
a) acţiunea în răspundere este o acţiune socială, decizia aparţinând adunării
generale care decide cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru adunarea generală
ordinară. Prin hotărârea adunării generale se va stabili persoana care va exercita
acţiunea în justiţie.
b) suntem într-o situaţie de excepţie de la prevederile art.117 alin.8, care obligă
ca în convocare să fie trecută ordinea de zi. Hotărârea privind acţiunea în răspundere
a administratorilor va putea fi luată chiar dacă problema răspunderii nu figurează pe
ordinea de zi.
c) mandatul administratorului acţionat de adunarea generală printr-o acţiune în
răspundere încetează de drept.
d) dacă faptele administratorilor îmbracă forma unor infracţiuni, răspunderea
penală se declanşează din oficiu. Societatea pe acţiuni are posibilitatea să se
constituie parte civilă în procesul penal. Nu împărtăşim opinia conform căreia pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr.31/1990 având ca subiect activ administratorii, ar
trebui ca acţiunea penală să fie pornită la plângerea prealabilă a societăţii. O
asemenea formulă s-ar dovedi utilă pentru societăţile pe acţiuni mici, dar
contraproductivă pentru societăţile pe acţiuni mari, cu mii de acţionari, unde acţiunile
de fraudă ale administratorilor au implicaţii atât asupra acţionarilor cât şi asupra
publicului larg (ex. investitori).
e) opinăm pentru dreptul administratorului de a putea ataca cu acţiune în
anulare decizia de acţionare a sa în răspundere. O asemenea soluţie este evident
posibilă dacă administratorul este acţionar. Dacă administratorul nu este acţionar,
mandatul fiind încetat de drept, de lege lata administratorul nu are deschisă calea
acţiunii în răspundere.

Răspunderea penală
Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de către un administrator
constituie infracţiune, acesta va răspunde penal.
Răspunderea penală este o răspundere personală. Sancţiunea penală îl priveşte
numai pe administratorul vinovat, pe cel care a participat la săvârşirea infracţiunii.
Acţiunea penală se exercită din oficiu, societatea comercială având dreptul să se
constituie parte civilă în cadrul procesului penal.
Comitetul de directie, directorii executitivi si administratorul persoana
juridica
Comitetul de direcţie. Delegarea de atributii
În societăţile pe acţiuni mari, pentru a se asigura operativitatea unor decizii, se
constituie un comitet de direcţie.
Conform art.140 alin.1 din Legea nr.31/1990, consiliul de administraţie poate
delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie, compus din membrii aleşi
dintre administratori, fixându-le în acelaşi timp şi remuneraţia.
Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director,
în care calitate conduce şi comitetul de direcţie:
a) Constituirea comitetului de direcţie poate fi decisă prin actul constitutiv,
printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor, şi o decizie a consiliului de
administraţie, întrucât în ultima ipoteză acest drept derivă direct din lege. Înfiinţarea
comitetului de direcţie este facultativă;
b) Membrii consiliului de direcţie sunt administratori, numărul lor fiind decis în
concreto. Deşi, în practică, la şedinţele comitetului de direcţie participă şi directorii, o
asemenea soluţie nu este reglementată prin lege;
c) Deşi, art.140 alin.1 nu reglementează expres atribuţiile ce pot fi delegate
comitetului de direcţie se consideră întemeiat că nu pot fi delegate funcţii esenţiale
ale consiliului de administraţie cum ar fi: convocarea adunării generale,
supravegherea gestiunii sociale întrucât s-ar ajunge la transformarea consiliului de
administraţie într-un organ de control, neîndeplinindu-şi rolul său legal de organ de
gestiune;
d) Comitetul de direcţie este un organ colectiv de decizie, ce se întruneşte
conform art.146 alin.1 din Legea nr.31/1990, cel puţin o dată pe săptămână. Deciziile
comitetului de direcţie se iau cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi. În
comitetul de direcţie votul nu poate fi dat prin delegaţie (art.140 alin.4 şi 5);
e) Consiliul de administraţie poate revoca oricând persoanele numite în
comitetul de direcţie (art.141 alin.2 din Legea nr.31/1990). De asemenea decizia
consiliului de administraţie privind suma necesară remunerării membrilor comitetului
de direcţie, va trebui să fie ratificată de adunarea generală, dacă depăşeşte prevederile
actului constitutiv sau dacă acesta nu prevede nimic în această privinţă;
f) Comitetul de direcţie este obligat să prezinte, la fiecare şedinţă a consiliului
de administraţie, registrul său de deliberări (art.140 alin.5 din Legea nr.31/1990); g)
Principiul simetriei impune ca deciziile comitetului de direcţie să fie anulate de către
consiliul de administraţie şi cu atât mai mult de către adunarea generală a acţionarilor.
Directorii executivi. Atribuţii
Instituţia directorilor executivi este specifică societăţilor pe acţiuni mari. Ei sunt
funcţionari ai societăţii, cu atribuţii determinate pe anumite sectoare de activitate.
Directorii executivi sunt numiţi de consiliul de administraţie. Actul constitutiv
poate prevedea posibilitatea desemnării lor de către adunarea generală. Ei au statutul
de salariat al societăţii, asigurând executarea tuturor operaţiunilor societăţii şi uneori
având încredinţată de administratori şi puterea de reprezentare.
Nu pot fi directori executivi persoanele incapabile sau persoanele condamnate
irevocabil pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, alte infracţiuni prevăzute de
legea societăţilor comerciale (art.135 coroborat cu art.6 alin.2 din Legea nr.31/1990).
Legea interzice cumulul calităţii de administrator, cu aceea de director executiv
deşi, în practică, asemenea situaţii sunt frecvente. Directorii executivi participă la
şedinţele consiliului de administraţie, având obligaţia să prezinte rapoarte scrise
despre operaţiunile pe care le-au executat (art.146 alin.4 din Legea nr.31/1990);
Deşi nu sunt administratori, ei au o răspundere faţă de societate şi terţi similară
acestora, dată fiind poziţia lor de submandatari ai societăţii şi mandatari ai
administratorilor. Ca urmare ei răspund faţă de societate civil şi nu au o răspundere
materială în limitele stabilite de Codul muncii. Acţiunea în răspundere se promovează
conform art.150 din Legea nr.31/1990, de către adunarea generală.
Directorii executivi sunt suspendaţi de drept în cazul în care acţiunea în
răspundere a fost pornită împotriva lor. În cazul în care au săvârşit infracţiuni,
sesizarea organelor de cercetare penală poate fi făcută de adunarea generală, de către
administratori, cenzori ori oricare dintre acţionari.
Administratorul persoană juridică. Condiţiile exercitării calităţii de
administrator
Societatea pe acţiuni fiind o societate pe capitaluri în care importantă este
participarea la constituirea acestui capital, şi nu calităţile personale ale asociaţilor,
necesită uneori o administrare specială, profesionistă.
1) O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unei
societăţi comerciale în condiţiile art.135;
2) Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de
administrare. În contract se va stipula, printre altele, că persoana juridică este obligată
să-şi desemneze un reprezentant permanent persoană fizică. Acesta este supus
aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi responsabilitate civilă şi penală ca şi un
administrator, persoană fizică, ce acţionează în nume propriu, fără ca prin aceasta,
persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să I se
micşoreze răspunderea solidară.
3) Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să
numească, în acelaşi timp, un înlocuitor.
Controlul gestiunii societatii pe actiuni. Desemnarea cenzorilor
Desemnarea cenzorilor
Potrivit art.154 alin.1 din Legea nr.31/1990 societatea pe acţiuni va avea trei
cenzori şi tot atâţia supleanţi dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai
mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar.
În cazul în care cenzorii nu şi-au depus garanţia în termenul prevăzut de lege
sunt consideraţi demisionaţi.
Nu pot fi cenzori următorii:
a) rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;
b) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de
cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la administrator sau de la societate;
c) persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator;
d) funcţionarii publici în condiţiile prevăzute de Legea nr.188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici;
e) nimeni nu poate funcţiona ca cenzor în mai mult de trei societăţi comerciale
concomitent afară de cazurile când aceasta este proprietar a cel puţin ¼ din totalul
acţiunilor, unde este cenzor (art.161 alin.3 şi art.142 alin.2 din Legea nr.31/1990);
f) administratorii societăţii neputând fi cumulată calitatea de gestionar cu cea de
controlor al gestiunii.
Drepturile şi obligaţiile cenzorilor
Din analiza dispoziţiilor art.158 din Legea nr.31/1990 rezultă că cenzorii au
următoarele obligaţii principale:
a) Să supravegheze gestiunea societăţii;
b) Să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu
registrele. Adunarea generală nu va putea aproba sitaţia financiară anuală dacă
acestea nu sunt însoţite de raportul cenzorilor;
c) Să verifice dacă registrele societăţii sunt regulat ţinute;
d) Să verifice dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite
pentru întocmirea situaţiilor fnanciare;
e) Să facă, în fiecare lună şi pe neaşteptate, inspecţia casei şi să verifice
existenţa titlurilor sau valorilor ce sunt proprietatea societăţii sau care au fost primite
în gaj, cauţiune sau depozit;
f) Să convoace adunarea ordinară sau extraordinară, când n-a fost convocată de
administratori;
g) Să ia parte la adunările ordinare sau extraordinare, putând face să se insereze
în ordinea de zi propunerile pe care le vor crede necesare;
h) Să constate regulata depunere a garanţiei din partea administratorilor;
i) Să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie îndeplinite de
administratori şi lichidatori;
j) Să convoace adunarea generală în condiţiile prevăzute de art.158 alin.4 lit. b,
art.149 alin.3, art.151 alin.2, art.113 (modificat prin art. 9 alin. 44 din Legea nr.
161/2003)şi art.117 alin.1 din Legea nr.31/1990, k) Să participe întotdeauna la
adunările generale pentru a da lămuri acţionarilor asupra gestiunii societăţii.
În doctrină se consideră că aceste atribuţii pot fi grupate în două mari categorii,
respectiv: control asupra gestiunii sociale şi control contabil. De asemenea se
consideră că normele care reglementează atribuţiile cenzorilor sunt de ordine publică,
adunarea generală putând doar să stabilească şi alte atribuţii suplimentare.
Din ansamblul reglementării legale, rezultă că cenzorii au şi anumite drepturi,
principalele fiind: a) să ia parte la adunările administratorilor fără drept de vot
(art.159 alin.2 din Legea nr.31/19901); b) să obţină în fiecare lună de la
administratori o situaţie despre mersul operaţiunilor; c) să primească o indemnizaţie
fixă determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit.
Durata mandatului
Durata mandatului cenzorilor este potrivit art.154 alin.2 de trei ani. Ei pot fi
realeşi. Cenzorii trebuie să-şi exercite personal mandatul, legea interzicând expres că
aceştia să-şi substituie alte persoane în îndeplinirea atribuţiilor legale (art.154 alin.3).
În cazul în care, în cursul mandatului un loc de cenzor devine vacant din cauză
de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau renunţare la mandat, supleantul
cel mai în vârstă va înlocui pe titular. Dacă prin această înlocuire numărul cenzorilor
nu se poate completa, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în locurile vacante până
la întrunirea celei mai apropiate adunări generale. În mod excepţional, dacă nu
rămâne în funcţie nici unul dintre cenzori, administratorii vor convoca de urgenţă
adunarea generală care va proceda la numirea altor cenzori.
Conform art.161 alin.2 din Legea nr.31/1990, revocarea cenzorilor se va putea
face numai de către adunarea generală cu votul cerut la adunările extraordinare. În
cazul în care sunt revocaţi abuziv, ei au dreptul la daune interese. Mandatul
cenzorilor încetează în următoarele situaţii: expirarea termenului, revocare, renunţare,
incompatibilitate, incapacitate, împiedicare fizică.
Modul de lucru al cenzorilor
Legea nr.31/1990 reglementează o procedură colectivă de lucru a cenzorilor,
procedură ce constituie regula, în mod excepţional cenzorii având posibilitatea să
lucreze individual.
Acţionând ca organ colegial, regula majorităţii guvernează formarea voinţei în
cadrul acestui organ. Cenzorii vor delibera împreună cu privire la supravegherea
gestiunii societăţii, bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi, repartizarea
beneficiilor, evaluarea patrimoniului.
Ei au dreptul să facă propuneri adunării generale cu privire la situaţia financiară
şi repartizarea beneficiilor. Situaţiile financiare nu vor putea fi aprobate de adunarea
generală fără ca acestea să fie însoţite de raportul cenzorilor. Pentru toate celelalte
obligaţii, cenzorii vor putea lucra separat. Deliberările şi constatările cenzorilor vor fi
trecute într-un registru special.
În caz de neînţelegere, cenzorii vor întocmi rapoarte separate care vor fi
prezentate adunării generale. Cenzorilor le este interzis să comunice acţionarilor în
particular sau terţilor datele referitoare la operaţiunile societăţii constatate cu ocazia
exercitării mandatului lor.
Răspunderea cenzorilor
Problema răspunderii cenzorilor este reglementată de art.161 alin.1 din Legea
nr.31/1990. Textul dispune: „Întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt
determinate de regulile mandatului”.
Textul art.161 alin.3 face trimitere şi la dispoziţiile art.73 şi art.150 din acelaşi
act normativ modificat prin art. 9 alin. 67 din Legea nr. 161/2003. Aceasta înseamnă
că, cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de lege,
acţiunea în răspundere putând fi promovată de adunarea generală. Dacă s-a decis
exercitarea acţiunii în răspundere, cenzorii sunt revocaţi de drept.
În doctrină s-a subliniat întemeiat că acţiunea în răspundere împotriva
cenzorilor nu poate fi exercitată de către creditorii societăţii, iar solidaritatea există
numai faţă de societate nu şi faţă de terţi întrucât cenzorii nu au calitatea de a
reprezenta societatea. Răspunderea cenzorilor poate fi contravenţională sau penală.
Registrele societatii, bilantul contabil, beneficiile si dividendele, fondul de
rezeva
Registrele societăţii.
Aceste registre sunt următoarele:
a) un registru al acţionarilor care să arate după caz numele şi prenumele,codul
numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu acţiuni
nominative, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor.
b) un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale. Din registrul
privind şedinţele şi dezbaterile adunării generale se poate constata tot ce s-a hotărât în
cadrul adunării, precum şi dacă adunările au fost ţinute în mod legal.
c) un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie.
d) un registru al şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie.
Bilanţul contabil .
Administratorii trebuie să prezinte cenzorilor, cu cel puţin o lună înainte de ziua
stabilită pentru şedinţa adunării generale, situatia financiară însoţită de raportul lor şi
de documentele justificative.
În cazul în care administratorii nu pun la dispoziţia cenzorilor documentele
menţionate, cu cel puţin o lună înainte de data adunării generale, ei răspund pentru
consecinţele lipsei de acurateţe a raportului cenzorilor, determinată de această
întârziere. Situaţia financiară şi raportul de gestiune al administratorilor este
documentul oficial de gestiune al societăţii şi se întocmeşte cu respectarea
dispoziţiilor legislaţiei contabilităţii.
Conform legii române, societatea comercială este obligată să întocmească
situaţia financiară în următoarele cazuri: situaţie financiară anuală, conform art.111
alin.1; situaţie financiară în baza căreia se dovedeşte reducerea capitalului social
conform art.153; situaţie financiară de fuziune sau divizare; situaţie financiară de
lichidare; situaţie financiară întocmită de societatea debitoare în cazul în care este
declanşată procedura falimentului, precum şi situaţie financiară întocmită de
lichidator în vederea închiderii lichidării judiciare. Situaţie financiară anuală sau cea
întocmită semestrial reflectă şi valoarea capitalului subscris şi a celui vărsat.
Beneficiile şi dividendele
Participarea la beneficii şi pierderi reprezintă însăşi raţiunea pentru care
asociaţii au convenit înfiinţarea unei societăţi comerciale. În concepţia Codului
Comercial român prin beneficiu se înţelege atât îmbogăţirea patrimonială cât şi
efectuarea de economii. Beneficiile sunt destinate dividendelor şi fondului de
rezervă.
Societăţile pe acţiuni îi sunt aplicabile dispoziţiile art.67 din Legea nr.31/1990
modificat prin art. 9 alin. 23 din Legea nr. 161/2003 care reglementează regimul
juridic al dividendelor. Conform alin.1 al textului „Cota parte din profit ce se va
plăti fiecărui asociat constituie dividend”.
Dividendul cuprinde orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea
asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi acontului de profit
şi pierderi. Pentru a se distribui dividende beneficiile trebuie să fie reale şi utile.
Dividendele se vor plăti acţionarilor în maximum 15 zile de la împlinirea datei
fixate de adunarea generală. Şi în doctrină şi în practica judiciară s-a statuat că din
momentul stabilirii dividendului fiecare acţionar devine titularul unui drept de creanţă
faţă de societate, având dreptul să solicite daune interese moratorii în cazul în care
acestea nu sunt plătite la scadenţă. Dividendele care se cuvin după data transmiterii
acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.
Dividendele plătite contrar dispoziţiilor legale menţionate se vor restitui. Dreptul la
acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la data
distribuirii lor.
Legea nr.31/1990 obligă şi societatea pe acţiuni să-şi constituie un fond de
rezervă destinat acoperirii unor deficite în anii mai puţin favorabili ori refacerii
capitalului social ca urmare a pierderilor înregistrate. Conform art.178 din Legea
nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 81 din Legea nr.161/2003 din profitul societăţii
se va prelua în fiecare an cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce
acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. Dacă acest fond s-a
micşorat după constituire din orice cauză, el va fi completat până la limita legală.
Legea obligă la includerea în fondul de rezervă chiar dacă acesta a atins limita
minimă prevăzută, a excedentului obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai
mare decât valoarea lor nominală dacă, acest excedent nu este întrebuinţat la plata
cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizării.
Dizolvarea si lichidarea societatii pe actiuni
Cauzele de dizolvare a societăţii pe acţiuni pot fi grupate pe următoarele trei
categorii:
A. Cauzele generale de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt următoarele:
1. Trecerea timpului prevăzut pentru durata societăţii.
Conform art.222 lit.a din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 104 din
Legea nr. 161/2003 dacă în actul constitutiv se prevede durata de funcţionare a
societăţii la expirarea acesteia fără nici o formalitate, societatea se dizolvă de drept.
Asociaţii trebuie să fie consultaţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei
societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia
dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere efectuarea consultării.
2. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.
Imposibilitatea realizării obiectului societăţii poate avea o cauză materială sau poate
fi motivată juridic.
3. Declararea nulităţii societăţii.
Art.56 din Legea nr.31/1990 modificat prin art. 9 alin. 17 din Legea nr.
161/2003 reglementează un număr de opt cazuri de declarare a nulităţii societăţii,
cazuri a căror enumerare este limitativă. Acestea sunt: a) lipseşte actul constitutiv sau
când aceasta nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile preăzute la art. 5 alin. 5
astfel cum a fost modificat; b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
constituirii societăţii; c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii
publice; d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii; e)
lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; f) actul constitutiv
nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi
capitalul social subscris vărsat; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul
social minim subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi
prevăzut de lege.
Societatea poate fi salvată de la dizolvare, întrucât potrivit art.57 din Legea
nr.31/1990, nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în
cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
4. Hotărârea adunării generale.
Întrucât societatea pe acţiuni este rezultatul unui contract, art.222 alin.1 lit.d
reglementează posibilitatea dizolvării prin hotărârea adunării generale. Suntem în
prezenţa unui caz de modificare a actului constitutiv, asociaţii fiind liberi să decidă
asupra motivelor pentru care dizolvă societatea. Pentru a-i proteja pe terţi, în cazul în
care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata
societăţii, dizolvarea produce efecte faţă de aceştia numai după trecerea unui termen
de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art.229 din Legea nr.31/1990).
Tot ca o reflectare a caracterului societăţii art.226 din Legea nr.31/1990 prevede că
asociaţii vor putea reveni asupra hotărârii de dizolvare, cu majoritatea cerută pentru
modificarea actului constitutiv, atât timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
5. Hotărârea tribunalului.
Conform art.222 alin.1 lit e din Legea nr.31/1990, societatea comercială se
poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice precum neînţelegerile grave între asociaţi. Aceste divergenţe sunt analizate
în doctrină fie ca lipsă ori dispariţie a elementului affecţion societatis, fie ca abuzuri
de majoritate ori minoritate, toate având ca rezultat încălcarea interesului social.
6. Falimentul societăţii.
Dizolvarea societăţii pe acţiuni se produce automat odată ce judecătorul sindic a
pronunţat falimentul acesteia.
Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv. Asociaţii ar putea conveni
prin clauze ale actului constitutiv şi alte cauze de dizolvare decât cele enumerate de
lege.
B. Cauze de dizolvare specifice societăţii pe acţiuni.
Acestea sunt reglementate de dispoziţiile art.223 din Legea nr.31/1990.
Astfel:
1. Cazul de dizolvare prevăzut de art.153 din Legea nr.31/1990,modificat prin
art. 9 alin. 68 din Legea nr. 161/2003. Societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul în care
se constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social. În cazul în care administratorii
constată această pierdere ei sunt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară
care va decide pe una din următoarele variante: a) reîntregirea capitalului în
cuantumul iniţial prin noi aporturi ale acţionarilor existenţi sau prin atragerea de noi
acţionari; b) reducerea capitalului social la valoarea rămasă urmând să se parcurgă
procedura legală prevăzută de art.203 de reducere a capitalului social; c) dizolvarea
societăţii dacă, variantele a şi b nu sunt posibile. Potrivit art.153 alin.3 în cazul în
care nici în a doua convocare nu s-a întrunit cvorumul prevăzut la art.115,
administratorii vor cere instanţei din raza teritorială în care se află sediul societăţii
numirea unui expert, care va verifica pierderea din capitalul social. Instanţa, pe baza
expertizei, constatând pierderea prevăzută la alin.1 sau 2, va da o încheiere,
autorizând administratorii să convoace adunarea generală, care va putea să hotărască
limitarea capitalului la suma rămasă sau dizolvarea societăţii, cu orice număr de
acţionari prezenţi.
2. Societatea pe acţiuni se dizolvă când capitalul social se reduce sub minimul
legal (art.223 alin.1 lit.b din Legea nr.31/1990). Legea are în vedere capitalul social
minim prevăzut de art.10 alin.1 din legea nr.31/1990 de 25 milioane lei.,(pentru viitor
trebuie avută in vedere suma de 25.000 de Euro astfel cum se prevede în art. 9 alin.
131 din Legea nr. 161/2003).
3. Societatea pe acţiuni se dizolvă când numărul acţionarilor scade sub
minimum legal (art.223 alin.1 lit.c). Reducerea numărului de acţionari sub minimum
legal de 5 prevăzut de art.10 alin.2 din Legea nr.31/1990 este posibilă în cazuri de
retragere, de dobândire de către societatea a propriilor acţiuni, de cesiune etc.
Dizolvarea nu se produce în cazul în care în termen de 9 luni de la data constatării
reducerii numărului de acţionari sub minimul legal, acest număr este completat. O
altă soluţie, este aceea a transformării societăţii pe acţiuni în societate cu răspundere
limitată.
C. Cauze de dizolvare- sancţiune.
Acestea sunt măsuri cu caracter punitiv ce pot fi luate la cererea camerei de
comerţ şi industrie teritorială, şi a oricărei persoane interesate.
Conform art.232 din legea nr.31/1990modificat prin art.9 alin. 106 din legea nr
161/2003, dizolvarea se dispune de către tribunal în următoarele cazuri: a) societatea
nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; b) societatea nu a depus,
în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare sau alte acte
care, potrivit legii, se depun la oficiul registrul comerţului; c)societatea şi-a încetat
activitatea sau nu are sediul cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la
sediul social sau asociaţii au dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţa cunoscută. d)
societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii Hotărârea tribunalului
prin care s-a pronunţat dizolvarea se publică în Monitorul Oficial Partea a IV-a şi
într-un ziar de largă răspândire pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, putând fi
atacată cu apel în termen de 30 de zile de la data publicării. Pe data rămânerii
definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din registrul comerţului. Ca
efect al dizolvării societăţii indiferent de cauză, se trece la procedura lichidării faza
ultimă în procesul de încetare a personalităţii juridice. Din momentul dizolvării
societăţii, administratorii nu mai pot întreprinde alte operaţiuni.
Lichidarea societăţii pe acţiuni
Lichidarea societăţii reprezintă aşa cum am arătat faza ultimă în procesul de
încetare a personalităţii juridice. Lichidarea societăţii pe acţiuni este supusă regulilor
prevăzută în Titlul VII Capitolul I art. 246-264 din Legea nr.31/1990 precum şi
prevederilor actului constitutiv. Lichidarea societăţii pe acţiuni presupune un
ansamblu de operaţiuni care au drept scop terminarea afacerilor aflate în curs,
transformarea în bani a bunurilor societăţii, încasarea creanţelor acestora şi împărţirea
între acţionari a activului rămas după plata datoriilor.
Principiile lichidării consacrate de doctrina se regăsesc şi în cazul societăţii pe
acţiuni, respectiv: personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării,
lichidarea societăţii se realizează în interesul asociaţilor, lichidarea societăţii este
obligatorie nu facultativă.
Numirea lichidatorilor se face potrivit art.258 alin.1 din Legea nr.31/1990 de
către adunarea generală care hotărăşte lichidarea dacă, actul constitutiv nu prevede
altfel, cu majoritatea prevăzută pentru modificarea acestui act constitutiv. Dacă
majoritatea nu a fost obţinută, numirea se face de către tribunal, la cererea oricăruia
dintre administratori sau asociaţi, cu citarea societăţii şi a celor care au cerut-o.
Numirea lichidatorilor este însoţită de îndeplinirea formalităţilor de publicitate
prevăzute de art.246 din Legea nr.31/1990. De regulă, lichidatorii sunt persoane
fizice sau juridice autorizate, în mod excepţional legea permiţând numirea ca
lichidatori a unuia sau mai multora dintre administratori. Administratorii vor prezenta
lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru timpul trecut de la ultimul
bilanţ contabil aprobat şi până la începerea lichidării.
Lichidatorii îndeplinesc toate activităţile prevăzute de lege pentru realizarea
activului şi plata pasivului, iar dacă lichidarea se prelungeşte peste durata exerciţiului
financiar, lichidatorii sunt obligaţi să întocmească bilanţul contabil anual (art.261 din
Legea nr.31/1990).
După terminarea lichidării, lichidatorii întocmesc bilanţul contabil final, arătând
partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii. Bilanţul
contabil semnat de lichidatori şi însoţit de raportul cenzorilor se va depune, pentru a
fi menţionat, la oficiul registrului comerţului şi se publica în Monitorul Oficial al
României Partea a IV-a. Orice acţionar poate face opoziţie în condiţiile art.62.
Dacă termenul prevăzut la art.260 alin.3 a expirat fără să se facă vreo opoziţie,
bilanţul contabil se consideră aprobat de către toţi acţionarii, iar lichidatorii sunt
liberaţi sub rezerva repartizării activului societăţii. Independent de expirarea
termenului chitanţa de primire a celei din urmă repartiţii ţine loc de aprobare a
contului şi a repartiţiei făcute fiecărui acţionar. Sumele cuvenite acţionarilor
neîncasate în două luni de la publicarea bilanţului contabil, vor fi depuse la CEC ori
la o societate bancară sau la una dintre unităţile acestora, cu arătarea numelui şi
prenumelui acţionarului, dacă acţiunile sunt nominative, sau a numerelor acţiunilor,
dacă ele sunt la purtător. Plata se va face persoanei arătate sau posesorului acţiunilor,
reţinându-se titlul.
Sectiunea aV-a. Societatea in comandita pe actiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare, sub unele
aspecte, societăţii în comandită simplă, deoarece ea cuprinde două categorii de
asociaţi: comanditaţi şi comanditari.
Deosebirea esenţială dintre cele două forme ale societăţii constă în aceea că, în
cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul social este împărţit în acţiuni, ca şi
în cazul societăţii pe acţiuni. Întrucât capitalul social al societăţii în comandită pe
acţiuni are aceeaşi structură ca şi acela al societăţii pe acţiuni, legea asimilează
societatea în comandită pe acţiuni cu societatea pe acţiuni. Pe aceeaşi bază, art.182
din Legea nr.31/1990 prevede că societatea în comandită pe acţiuni este reglementată
de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia dispoziţiilor speciale
din capitolul legii consacrat societăţilor în comandită pe acţiuni. În ceea ce priveşte
obligaţiile sociale, societatea în comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în
comandită simplă; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii
comanditari răspund numai în limita aportului lor.
Conform art. 3 din Legea nr.31/1990, societatea în comandită pe acţiuni
este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social
şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii
sunt obligaţi numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Pe baza dispoziţiilor legale şi a definiţiei generale a societăţii comerciale,
societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin
asocierea mai multor persoane, care participă la formarea capitalului social prin
anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi
comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în
limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.
Constituirea societatii in comandita pe actiuni
Actele constitutive ale societatii
Societatea în comandită pe acţiuni se constituie potrivit aceloraşi reguli ca şi
societatea pe acţiuni. La baza constituirii societăţii în comandită pe acţiuni se află
contractul de societate şi statutul societăţii sau după caz înscrisul unic. Contractul de
societate se încheie în formă autentică şi trebuie să cuprindă elementele prevăzute de
art.8 din Legea nr.31/1990.
Asociaţii Asociaţii societăţii în comandită pe acţiuni pot fi persoane fizice sau
juridice. Potrivit legii, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 5 şi, cu condiţia să
existe asociaţi din cele două categorii: comanditaţi şi comanditari. Aceştia dobândesc
calitatea de acţionar.
Firma În cazul societăţii în comandită pe acţiuni, firma se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de
menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acţiuni”.
Acţiunile Capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni este divizat în
acţiuni. Acţiunile urmează regimul juridic analizat în cazul societăţii pe acţiuni.
A dministratorii societăţii In societatea în comandită pe acţiuni, pot fi
administratori numai acţionarii comanditaţi. Înlăturarea asociaţilor comanditari de la
administrarea societăţii în comandită pe acţiuni se datorează răspunderii lor limitate
pentru obligaţiile sociale. În acest sens, art. 183, alin. 1 din Legea nr. 31/1990
dispune: „Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi”.
Statutul societăţii în comandită pe acţiuni se încheie în formă autentică sau ca
înscris sub semnătură privată şi cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de
societate.
Modalitatile de constituire a societatii
Ca şi societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni se constituie prin
cele două modalităţi: constituire simultană şi constituire continuată sau prin
subscripţie publică. Societatea în comandită pe acţiuni devine persoană juridică în
ziua înmatriculării sale în registrul comerţului.
Formalităţile necesare constituirii societăţii în comandită pe acţiuni sunt
următoarele: întocmirea actelor constitutive; înmatricularea la registrul comerţului.
Aceste formalităţi sunt necesare, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazul
constituirii continuate sau prin subscripţie publică.
Functionarea societatii in comandita pe actiuni
Datorită asemănărilor privind structura capitalului social, legea asimilează
societatea în comandită pe acţiuni cu societatea pe acţiuni. În acest sens, art.182 din
Legea nr.31/1990 prevede că „societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de
dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia dispoziţiilor prezentului
capitol”.
În concluzie, emiterea acţiunilor, adunarea generală a acţionarilor, administrarea
societăţii, cenzorii societăţii, emiterea obligaţiunilor, registrele societăţii, bilanţul
contabil, beneficiile şi fondul de rezervă al societăţii sunt guvernate de aceleaşi
reguli, pe care legea le prevede pentru societatea pe acţiuni.
Administrarea societăţii.
Potrivit art.183 din Legea nr.31/1990, administrarea societăţii în comandită pe
acţiuni este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Administratorii
societăţii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, printr-o hotărâre
luată cu condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru adunarea generală
extraordinară. Cu respectarea aceloraşi condiţii, adunarea generală va alege altă
persoană în locul administratorului revocat. Ca o particularitate a acestei societăţi,
putem menţiona că numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori, dacă sunt
mai mulţi. Noul administrator devine asociat comanditat. Administratorul revocat
rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile pe care le-a contractat în
timpul administraţiei sale.
El are însă, acţiunile de regres împotriva societăţii.
Drepturile si obligatiile actionarilor
Asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari au toate drepturile şi obligaţiile
decurgând din calitatea lor de acţionari. Legiuitorul, reglementează diferenţiat
raporturile asociaţilor comanditaţi şi asociaţilor comanditari.
În privinţa asociaţilor comanditaţi, legea trimite la dispoziţiile privind asociaţii
societăţii în nume colectiv, deoarece ei răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi
solidar ca şi asociaţii în nume colectiv.
Asociaţii comanditaţi din societatea în comandită pe acţiuni au dreptul de a
folosi fondurile societăţii în limitele legii, fiind obligaţi totodată să nu aducă atingere
capitalului social, bunurilor sau creditului societăţii în folosul lor propriu, precum şi
de a nu face concurenţă societăţii. Dacă, aportul aparţine mai multor asociaţi
comanditaţi, ei sunt obligaţi solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un
reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest raport.
Cu privire la asociaţii comanditari, legea face trimitere la dispoziţiile aplicabile
asociaţiilor comanditari în societatea în comandită simplă, precum şi la unele
dispoziţii privind societatea în comandită simplă. Asociatul comanditar din societatea
pe acţiuni, poate încheia operaţiuni determinate în contul societăţii, pe baza unei
procuri speciale date de reprezentantul societăţii; el poate îndeplini anumite servicii
în administrarea internă a societăţii, poate participa la numirea şi revocarea
administratorilor şi este îndreptăţit la informare privind activitatea societăţii.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la deliberările
adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale
societăţii.
Dizolvarea si lichidarea societatii in comandita pe actiuni
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni urmează regulile
generale prevăzute de lege pentru dizolvarea şi lichidarea oricărei societăţi
comerciale, precum şi cele stabilite pentru dizolvarea şi lichidarea societăţii pe
acţiuni. Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă dacă singurul asociat
comanditat sau comanditar este supus procedurii falimentului, devine incapabil, este
exclus ori se retrage sau decedează. Acest efect, nu se produce când actul constitutiv
prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat
unic.