Tema 1 DREPT COMERCIAL

TEMA 1
INTRODUCERE ÎN STUDIUL
DREPTULUI COMERCIAL ROMÂN
Secţiunea I.
Noţiunea şi obiectul dreptului comercial
§1. Precizări prealabile
Dreptul comercial, ca disciplină juridică de studiu, s-a născut din necesitatea obiectivă de
reglementare prin norme de drept a unei activităţi economice existente în societatea omenească care este
comerţul.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de comerţ îşi are originea în expresia latinească
commercium, care este un cuvânt compus, format din formele „cum“ şi „merxe“, ceea ce înseamnă în
traducere românească „cu marfă“. Activitatea de comerţ este exercitată, de regulă, de un comerciant (merx
– mercator).
Din punct de vedere economic, comerţul reprezintă o activitate, care se realizează prin schimbul şi
circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Altfel spus, comerţul constă de fapt în toate
activităţile întreprinse de persoanele fizice ori persoanele juridice – cunoscute cu denumirea de comercianţii
sau negustorii – în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circuitul economic până
în momentul în care acestea ajung la consumatori.
În sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde o gamă de activităţi mult mai largă în care pe lângă
operaţiunile de interpunere în circulaţia mărfurilor, specifice negustorilor, sunt cuprinse toate activităţile
desfăşurate în procesul de producere a bunurilor pe care le realizează fabricanţii, precum şi întreaga sferă a
prestărilor de servicii1.
Până la abrogarea Codului comercial, semnificaţia juridică a noţiunii de comerţ se fundamenta pe
dispoziţiile art. 3 din C. com., articol reglementa întreaga gamă de activităţi (acte, fapte juridice şi
operaţiuni) la care, potrivit art. 7 din acelaşi cod, participau comercianţii persoane fizice şi persoane
juridice. Potrivit doctrinei juridice, dreptul comercial cuprindea normele juridice care reglementau
activitatea comercială, adică acele activităţi specifice referitoare la producerea şi circulaţia mărfurilor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii2.
În contextul reglementărilor actuale, pentru definirea noţiunii de drept comercial prin folosirea
sensului juridic al noţiunii de comerţ, trebuie să avem în vedere dispoziţiile legale în vigoare.
Noul Cod civil reglementează totalitatea raporturilor de drept privat, plecând de la ideea unităţii lui –
concepţia monistă, încorporând prevederile specifice ramurilor de drept privat, adică dreptului civil,
dreptului familiei, dreptului comercial şi dreptului internaţional privat. Abrogarea Codului comercial şi
1
D. Gălăşescu-Pyk, Drept comercial, Bucureşti, 1948, p. 62 şi M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial, vol. I. Ed.
Montchrestien, 1978, p. 5
2
Iniţial activitatea de producţie şi comercializare a mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii era denumită generic
activitate economică. Potrivit Codului comercial, toate aceste operaţiuni sunt considerate activităţi comerciale.
2 I. Introducere în studiul dreptului comercial român Drept Comercial
adoptarea noului Cod civil aflat acum în vigoare nu a condus la dispariţia ramurii de drept comercial
fiindcă, în fapt, nu s-a produs dispariţia relaţiilor sociale specifice acestei ramuri, iar în drept, nefiind
înlăturate normele juridice care le reglementează. Prin adoptarea Codului civil actual nu s-a avut în vedere
absorbţia ramurii de drept comercial de către cea a dreptului civil, ci doar schimbarea sediului materiei prin
actualizarea şi reunirea normelor juridice în Codul Civil, existând în continuare o multitudine de legi
speciale aplicabile dreptului comercial. Pentru toate cazurile în care domeniul dreptului comercial nu
conţine reguli de drept aplicabile unor anumite situaţii sau raporturi juridice nereglementate, Codul civil are
aşa-numitul rol de drept comun, ca exemplu elocvent menţionând aici dispoziţiile art. 291 din Legea nr.
31/1990 a societăţilor comerciale: „Prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului
civil şi ale Codului de procedură civilă”.
Fundamentul actelor şi faptelor specifice activităţii comerciale – în contextul actualelor reglementări
– îl constituie art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, care prevede că: „în toate actele normative în vigoare, expresiile ‹‹ acte de comerţ ››, respectiv
‹‹ fapte de comerţ ›› se înlocuiesc cu expresia ‹‹ activităţi de producţie, de comerţ sau prestări de servicii ››”.
Noul Cod civil aflat acum în vigoare are în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3), activităţile
organizate ce constau în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii.
Faţă de cele precizate mai sus, dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează
activitatea comercială, adică producerea şi circulaţia (distribuţia) mărfurilor, executarea de lucrări şi
prestarea de servicii1.
§2. Obiectul dreptului comercial
În Europa continentală sistemul de drept romano-franco-german s-a disjuns în sistemul obiectiv sau
franco-italian şi sistemul subiectiv sau germanic2.
În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect de studiu normele juridice aplicabile
comercianţilor ca o categorie profesională distinctă, fără a reglementa activitatea persoanelor care nu au
calitatea de comerciant. El este considerat un drept profesional 3. Iniţial, sistemul subiectiv a constituit baza
primelor reglementări legale ale activităţii comerciale din perioada anterioară marii codificări a dreptului
comercial, de la începutul secolului al XIX-lea. Acest sistem a fost preluat de Codul comercial german din
1900 şi ulterior de ţările europene care au fost influenţate de dreptul german, ţări în care este caracteristic şi
astăzi.
Sistemul obiectiv are în vedere reglementarea prin norme juridice a raporturilor de drept comercial
la care participă atât comercianţii cât şi necomercianţii, deci în acest sistem aplicându-se normele juridice
asupra unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni (faptele de comerţ) şi nu asupra unei categorii de
persoane (comercianţi) . El a fost promovat de ideile revoluţiei franceze din 1789 şi a stat la baza Codului
comercial francez din 1807. Ulterior sistemul obiectiv a fost preluat de sistemele naţionale de drept
comercial inspirate din dreptul francez printre care şi de dreptul comercial român.
Codul comercial român din 10 mai 1887, astăzi abrogat, a fost construit pe principiul sistemului
obiectiv de drept comercial. Art. 3 C. com. menţiona că actelor şi faptelor juridice, precum şi tuturor
operaţiunilor considerate ca fapte de comerţ în dreptul românesc, li se aplică Codul comercial român,
indiferent dacă aceste operaţiuni sunt săvârşite de comercianţi sau de persoane care nu au această calitate
profesională.
Calitatea de comerciant a fost definită în art. 7 Cod comercial, menţionându-se că: „sunt comercianţi
aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale“.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 7 din Codul comercial român rezulta că dreptul comercial
avea ca obiect juridic de reglementare faptele de comerţ şi comercianţii 4. Această subramură a dreptului
privat guverna prin urmare raportul juridic la care participau atât comercianţii cât şi necomercianţii.
Prin adoptarea noului Cod civil aflat acum în vigoare s-a consacrat sistemul subiectiv al dreptului
comercial. În dispoziţiile art. 3 C. civ. se menţionează că sunt aplicabile reglementările Codului civil atât
raporturilor dintre profesionişti, cât şi raporturilor dintre profesionişti şi alte subiecte de drept civil.
1
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 10.
2
Din sistemul obiectiv, franco-italian s-au inspirat şi s-au format sistemele naţionale de drept comercial din unele ţări ca: Franţa,
Italia, Belgia, Luxemburg, Portugalia, Spania, România şi altele. Din sistemul subiectiv, germanic s-au inspirat şi s-au format
sistemele naţionale de drept comercial din unele ţări ca: Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein şi altele. În afară de sistemul
european continentul franco-german de drept, în Marea Britanie şi apoi în S.U.A. s-a dezvoltat sistemul de Common-law, bazat pe
practica instanţelor judecătoreşti. În ţările nordice (scandinave): Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi Islanda, dreptul
comercial s-a format pe baza sistemului de drept franco-german cu puternice influenţe ale sistemului de Common-law.
3
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7.
4
Ionel Didea,Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 8
I. Introducere în studiul dreptului comercial român Drept Comercial 3
În accepţiunea actualului Cod civil, prin profesionist de înţelege orice persoană fizică sau juridică ce
exploatează o întreprindere, profesioniştii activităţilor comerciale având calitatea de comercianţi.
Aşa cum am mai arătat, reamintim că normele juridice ale dreptului comercial – ca şi normele
juridice ale dreptului civil – aparţin dreptului privat. Cu alte cuvinte, ele privesc doar actele de afaceri ( iure
gestionis) şi nu şi actele de putere (iure imperii)1
§3. Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege
fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de
comerciant2.
Secţiunea II.
Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului comercial
§1. Apariţia şi evoluţia dreptului comercial
1.1. Perioada antică. Încă din antichitate, o dată cu apariţia conceptului de proprietate s-au născut
şi dezvoltat primele manifestări ale schimbului de mărfuri, iniţial între membrii aceleiaşi comunităţi umane
şi ulterior între triburile constituite după ocupaţie (agricultori, păstori, pescari, cioplitori în piatră sau
specializaţi în prelucrarea lemnului ori a metalului).
Primele forme de schimb a mărfurilor se desfăşurau în natură sub forma trocului care asigura nu
numai nevoile economice ci şi relativa stabilitate între membri unor triburi diferite. După aceea au apărut
târgurile de mărfuri şi animale, considerate locuri stabile şi determinate în care se realizau schimburile
necesare impuse de nevoile omeneşti şi de dezvoltarea relaţiilor economice.
În istoria antică sunt relevante relaţiile comerciale de schimb a mărfurilor desfăşurate de-a lungul
coastelor Mării Mediterane de popoarele egiptene, de fenicieni şi grecii antici care au făcut din comerţ o
activitate economică înfloritoare. Primele reguli referitoare la desfăşurarea comerţului datează din Grecia
antică.
În perioada de început a Romei antice, ca urmare a faptului că principala sursă de acumulare a
bogăţiilor o constituia războaiele cuceritoare, pentru reglementarea relaţiilor comerciale erau suficiente
normele juridice de drept civil existente în acea epocă. Ulterior, în perioada de înflorire economică a Romei
au apărut şi norme juridice cu un caracter comercial în unele acţiuni pretoriene referitoare la exercitarea
comerţului prin reprezentanţi cum erau „actio institoria“ şi „actio exercitoria“.Comerţul maritim era
reglementat de unele legi civile care conţineau şi norme juridice comerciale referitoare la împrumutul
maritim, avarierea vaselor (vapoarelor) răspunderea armatorului şi altele.
Totodată, în Roma antică au apărut unele norme juridice referitoare la uzul comercial şi executarea
forţată, pe baza cărora s-au formulat principiile instituţiei insolvenţei de mai târziu.
1.2. În perioada evului mediu, ca urmare a prăbuşirii Imperiului Roman, s-au format şi dezvoltat
oraşele cetăţi italiene Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa, Milano şi altele care au cunoscut un comerţ
înfloritor.
În aceste state-cetăţi an apărut primele forme de organizare a comercianţilor în aşa numitele
corporaţii (universitas) care au dobândit ulterior o autonomie administrativă, judecătorească şi legislativă.
Într-o asemenea corporaţie se reuneau comercianţii şi meseriaşii din acelaşi domeniu de activitate
economică, sub conducerea unui consul ales dintre ei şi ajutat de mai mulţi consilieri.
După modelul autorităţilor civile, consulul emitea anumite norme interne bazate pe obiceiuri, cu
ajutorul cărora se rezolvau litigiile apărute între membrii aceleiaşi corporaţii. Aceste norme interne emise
1
D. Ciobanu, Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 14
2
St. D. Cărpenaru, op. cit. p. 9. Pentru alte definiţii, a se vedea I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7 ;
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura „Socec“, Bucureşti, 1946, p. 9; G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit
commercial, tome 1, editia 17, vol. I, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 1; Smaranda Angheni ş.a., Drept
comercial, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 2.
de consuli pe măsura înmulţirii lor au fost grupate sub forma unor statute (culegeri). Aşa au apărut statutele
din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) şi altele1.
O dată cu dezvoltarea târgurilor medievale italiene, franceze, germane, spaniole, portugheze etc. s-a
dezvoltat un drept comercial al târgurilor care prin extinderea relaţiilor comerciale a influenţat şi dreptul
comercial din ţările nordice.
1.3. În perioada modernă ca urmare a dezvoltării comerţului s-a procedat la înlocuirea dreptului
nescris (statutar şi consuetudinar) cu un drept bazat pe norme juridice scrise.
Franţa a fost prima ţară europeană care a înlocuit dreptul cutumiar cu legi scrise aplicabile pe întreg
teritoriul acestei ţări2. Prin edictul lui Carol al IX-lea din 1563 au fost create jurisdicţiile consulare, care
erau aplicabile numai comercianţilor.
Ulterior au fost emise de Ludovic al XIV-lea cele două ordonanţe ale lui Colbert. Ordonanţa din 1673
se referea la comerţul terestru şi cuprindea norme aplicabile tuturor comercianţilor indiferent de profilul
activităţilor lor. Ordonanţa din 1681 se referea la comerţul maritim şi cuprindea reguli specifice acestei
activităţi.
Prin adoptarea Codului comercial francez din 1807, dreptul comercial se conturează ca o subramură
autonomă a dreptului privat. În acest cod comercial au fost reglementate ca atare anumite acte juridice fapte
şi operaţiuni care erau specifice activităţilor comerciale, fiind scoase de sub incidenţa Codului civil francez
din 1804.
Sub influenţa personalităţii şi a politicii exercitate de împăratul Napoleon, în Europa vremii
respective, Codul comercial francez a fost preluat apoi şi adoptat ca lege comercială proprie de alte ţări ca:
Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egiptul etc.
Italia a adoptat iniţial, Codul comercial francez în anul 1808. Ulterior, după realizarea unităţii
politice prin preluarea noii doctrine şi practici judiciare comerciale formate în Franţa, Belgia şi Germania a
fost adoptat în Italia în anul 1882 Codul comercial italian care a constituit modelul determinant pentru
Codul comercial român din 1887. În anul 1942, prin adoptarea noului Cod civil italian s-a renunţat la Codul
comercial italian din 1882, în prezent Italia având numai un singur cod care cuprinde o reglementare unitară
a dreptului privat (civil şi a comercial), dispoziţiile Cod civil italian fiind completate de anumite legi
speciale ce privesc activitatea economică: titlurile de credit, falimentul ş.a.
În Germania au fost adoptate în anul 1897 Codul civil şi Codul comercial, ambele intrând în vigoare
în anul 1900. Spre deosebire de sistemul francez, Codul comercial german – păstrând concepţia dualistă a
dreptului privat – este bazat pe sistemul subiectiv în care reglementările comerciale sunt aplicabile numai
persoanelor care au calitatea de comerciant, persoane care exercită în mod obişnuit această profesiune.
În Anglia şi Statele Unite ale Americii (cu excepţia statului Louissiana care a adoptat sistemul
francez) s-a dezvoltat sistemul de common-law care se bazează pe practica instanţelor judecătoreşti aplicată
atât comercianţilor cât şi necomercianţilor. Deşi fiind vorba de un drept cu caracter cutumiar, ulterior şi în
aceste state, precum şi în ţările care au adoptat acest sistem, au fost elaborate legi speciale care
reglementează unele instituţii fundamentale ale dreptului comercial cum sunt societăţile comerciale,
insolvenţa şi altele3, în Statele Unite ale Americii adoptându-se chiar Codul comercial uniform,
reglementarea având caracter federal.
§2. Evoluţia dreptului comercial român
2.1. Începuturile dreptului comercial român. Ca şi în celelalte state europene, în ţările române
primele reglementări ale activităţii comerciale au fost de natură cutumiară izvorâte din obiceiurile locale
(obiceiul pământului) sau de provenienţă străină preluate de la comercianţii (negustorii străini) care făceau
negoţ pe teritoriul românesc.
În privinţa normelor juridice comerciale scrise, primele semne apar în „Pravila lu’ Vasile Lupu“ din
Moldova şi în „Îndreptarea legii a lu’ Matei Basarab“ din Ţara Românească, însă aceste legiuiri scrise nu
conţineau reguli speciale pentru activitatea comercianţilor.
Primele menţiuni speciale privind activitatea comercianţilor le regăsim în Codul lui Andronache
Donici din anul 1814, întâlnind aici reguli specifice referitoare la „daraverile comerciale“ şi la
„iconomicosul faliment“. De asemenea, unele referiri sumare la activitatea negustorilor le găsim în Codul
Caragea din Muntenia (1817) şi în Codul Calimach din Moldova (1828).
1
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 11; I.Didea, op.cit, p.12
2
G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 14-15; R. Rodiere, R. Houin, Droit commercial, vol. I, Dalos, Paris, 1970, p. 6-7
3
Et. C. Perruchoud, Introduction au droit cammercial des Etats-Unis, Schulthecs Polygraphischer Verlang, Zürich, 1990, p. 10.
2.2. Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova, adoptate în 1831 cuprind, pe lângă
normele juridice de organizare a celor două principate, unele referiri la activitatea comercială printre care şi
cele de înfiinţare a tribunalelor de comerţ menite să judece pricinile comerciale.
În 1840 a fost tradus şi adoptat în Muntenia, suferind totuşi câteva adaptări, Codul comercial francez
din 1807, reglementare care după unirea celor două principate române în 1859 a fost pusă în aplicare de
către domnitorul Alexandru Ioan Cuza sub denumirea de „Condica de comerciu a Principatelor Unite
Române“.
2.3. Codul comercial român a fost adoptat în anul 1887 după modelul Codului comercial italian
din 1882. El a constituit de fapt o culegere de norme juridice comerciale bazate pe sistemul obiectiv (de
provenienţă franceză) care se aplicau raporturilor juridice care se năşteau din faptele de comerţ indiferent
de persoana care le săvârşea1 (comercianţi sau necomercianţi).
Codul comercial român din 1887 a suferit multiple modificări impuse de noile realităţi comerciale,
unele reglementări legislative fiind în vigoare şi astăzi, e adevărat, republicate în urma modificărilor pe care
le-au suferit la rândul lor. Ca structură, normele juridice comerciale pe care le conţinea erau grupate în
patru cărţi (părţi): Cartea I, Despre comerţ în general; Cartea a II-a; Despre comerţul maritim; Cartea a III-
a, Despre faliment şi Cartea a IV-a, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor. Doctrina
contemporană a reţinut că adoptarea Codului comercial român din 1887 a constituit reglementarea de bază
a activităţii comerciale care a contribuit la dezvoltarea industriei şi comerţului din România în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea2.
2.4. Noile reglementări de drept comercial. În perioada interbelică ca urmare a intervalului
îndelungat ce s-a scurs de la adoptarea vechiului Cod comercial a fost elaborat Proiectul noului cod
comercial din 1938 care ţinea seama de ultimele noutăţi în materia dreptului comercial, moderne pentru
vremea respectivă.
Acest nou Cod comercial nu a fost pus în vigoare ca urmare a celui de al II-lea război mondial astfel
că a rămas în continuare aplicabil (în părţile care nu s-au abrogat) Codul comercial român din 1887. După
al doilea război mondial, prin trecerea României la economia planificată şi centralizată (ca urmare a
naţionalizării din anul 1948), Codul comercial român a încetat să mai fie aplicat în raporturile comerciale
de drept intern. El s-a aplicat doar în relaţiile economice şi comerciale internaţionale. Raporturile
comerciale interne au fost reglementate până în anul 1989 de legislaţia economică specifică economiei
etatizate şi planificate.
După Revoluţia din decembrie 1989, ca urmare a trecerii României la economia privată de piaţă,
Codul comercial român a fost repus în drepturile sale fireşti.
În paralel s-a trecut la elaborarea şi adoptarea de către Parlamentul României a numeroase legi
comerciale specifice care pe măsura intrării lor în vigoare au abrogat acele norme juridice din codul
comercial care nu mai corespundeau cerinţelor economice şi juridice actuale.
Noua legislaţie comercială aflată în plin proces de modernizare trebuia să contribuie şi în materia
dreptului comercial la adaptarea faţă de noile realităţi economice şi, mai recent, la compatibilizarea
legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene.
Dintre cele mai importante legi comerciale, amintim Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990 3, Legea nr. 26/1990 privind registrului comerţului 4 şi Legea nr. 85 din 05/04/2006 privind
1
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 12.
2
Codul comercial român a fost promulgat la 10 mai 1887 şi pus în aplicare la 1 septembrie 1887 (Monitorul Oficial din 10 mai
1887). El a fost modificat de mai multe ori (1895; 1900; 1902; 1906; 1929; 1930; 1931; 1932; 1934 şi 1943).
3
Legea nr. 31/1990 a fost publicată iniţial în Monitorul Oficial al României nr. 126-127, din 17 noiembrie 1990, şi a fost
modificată prin Legea nr. 41 din 1 iunie 1991 (Monitorul Oficial nr. 120 din 4 iunie 1991.), Legea nr. 44 din 4 iulie 1991(Monitorul
Oficial nr. 1421 din 11 iulie 1991); Legea nr. 78 din 20 iulie 1992 (Monitorul Oficial nr. 178 din 28 iulie 1992) şi Ordonanţa
Guvernului nr. 32/1997 (Monitorul Oficial nr. 133 din 27 iunie 1997) aprobată cu modificări prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie
1997 (Monitorul Oficial nr. 335 din 28 noiembrie 1997). Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare a fost republicată în
Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998. In forma republicata, Legea nr. 31/1990 a fost modificata prin: O.U.G.nr.16/1998
(Monitorul Oficial nr. 359 din 22 septembrie 1998), Legea nr.99/1999 (Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999), Legea
nr.127/2000 (Monitorul Oficial nr. 345 din 25 iulie 2000), Legea nr.314/2001 (Monitorul Oficial nr. 338 din 26 iunie 2001), Legea
nr.133/2002 (Monitorul Oficial nr. 230 din 05 aprilie 2002),Legea nr.161/2003 (Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003),
Legea nr.297/2004 (Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004). Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată a doua oara în
Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. După republicare, Legea nr.31/1990 a fost modificata prin Legea nr. 302/2005
(Monitorul Oficial nr. 952 din 27 octombrie 2005), Legea nr. 85/2006 (Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006),
O.U.G.nr.82/28.06.2007 (Monitorul Oficial nr. 446 din 29 iunie 2007). Legea nr.164/2006 (Monitorul Oficial nr. 430 din 18 mai
2006) si Legea nr. 441/2006 (Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006), O.U.G. nr. 82/28.06.2007 (Monitorul Oficial nr.
446 din 29 iunie 2007), O.U.G. nr.2 din 28 februarie 2012 (M. Of. nr. 143/2 mar. 2012), Legea nr.193 din 30 octombrie 2012
privind aprobarea O.U.G. nr. 2/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (M. Of. nr.
736/31 oct. 2012)
1
procedura insolvenţei , Legea nr. 85 din 25/06/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
inolvenţă2.
2.5. Noile reglementări introduse prin Codul civil din 2009. Prin dispoziţiile noului Cod civil
român au fost reglementate atât raporturile patrimoniale cât şi cele nepatrimoniale dintre persoane, ca
subiecte de drept civil. Potrivit art. 2 C. civ., normele Codului civil constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera şi spiritul dispoziţiilor sale.
Prevederile noului Cod civil aflat acum în vigoare sunt aplicabile tuturor raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil. Art. 3 C. civ.,
intitulat „Aplicarea generală a Codului civil”, menţionează în conţinutul alineatului doi că: „Sunt
consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.” În sensul legii, „Constituie exploatarea
unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate
ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă
are sau nu un scop lucrativ.
Secţiunea III.
Sistemele de reglementare a dreptului comercial
§1. Sistemele clasice de reglementare a dreptului comercial

Sistemul autonomiei dreptului comercial – sistemul dualismului dreptului privat – şi sistemul unităţii
dreptului privat – sistemul monist al dreptului privat – sunt cele două sisteme de reglementare a dreptului
comercial practicate în istoria modernă a dreptului comercial.
§2. Sistemul autonomiei dreptului comercial

Recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial – ca drept special faţă de dreptul civil – s-a produs la
începutul secolului al XIX-lea, în general din nevoia de adaptare a dreptului la noile realităţi socio-
economice şi în special din nevoia de apărarea a intereselor comercianţilor pe fondul unei dezvoltări
explozive a comerţului.
În Franţa anului 1807 ies de sub incidenţa Codului civil de la 1804 anumite acte şi fapte juridice,
precum şi anumite operaţiuni economice – denumite acte de comerţ – şi primesc o nouă reglementare,
Codul comercial francez fiind primul care consacră dreptul comercial ca drept special faţă de dreptul civil.
Actele de comerţ şi comerciantul au fost cele două concepte fundamentale pe baza cărora se realiza
delimitarea raporturilor comerciale de raporturile civile.
Ulterior, sistemul autonomiei dreptului comercial este adoptat şi de alte state, în 1882 apărând Codul
comercial italian şi la scurt timp, în 1887, Codul comercial român.
In cele ce urmează vom prezenta numai câteva argumente în favoarea autonomiei dreptului comercial
ca disciplină juridică de sine stătătoare cu norme, principii proprii şi instituţii juridice specifice 3.
Această teză, a autonomiei dreptului comercial, are la bază următoarele argumente 4:
a) Necesitatea reglementării unitare a raporturilor juridice dintre comercianţi şi necomercianţi prin
aplicarea legii comerciale. Este nefiresc ca un raport juridic să fie guvernat în acelaşi timp de două
reglementări, una comercială, pentru comerciant şi alta civilă pentru necomerciant. Este de reţinut însă că
numai raportul juridic la care participă un comerciant şi un necomerciant se supune reglementării (normei
juridice) de drept comercial. Prin participarea la acest raport juridic, supus legii comerciale, necomerciantul
nu dobândeşte această calificare profesională fiind necesare şi alte condiţii.
4
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost publicată în Monitorul Oficial nr.121/07.11.1990, fiind ulterior republicata in
Monitorul Oficial nr.49/04.02.1998.
1
Legea privind procedura insolventei nr. 85 din 05/04/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 21/04/2006,
actualmente abrogată
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 466 din 25/06/2014
3
Pentru o abordare amplă a acestor probleme, a se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 73-90 precum şi I.L. Georgescu,
Destinele dreptului comercial şi problema unui cod unic al dreptului privat, în Revista de drept comercial şi studii economice nr. 5-
6/1942, p. 314 şi urm.; D. Gălăşescu-Pyk, Evoluţia noţiunii de comercialitate şi autonomia dreptului comercial în Revista de drept
comercial şi studii economice nr. 7-8/1942, p. 445 şi urm.
4
A se vedea Emanoil Munteanu, Drept comercial, Editura Universităţii româno-americane, Bucureşti, 2003, p. 11.
b) Dificultăţile pe care le-ar impune divizarea dreptului privat pentru calificarea şi interpretarea
actelor juridice şi a litigiilor, argument invocat de adepţii unităţii dreptului privat nu este unul hotărâtor şi
suficient. La aceleaşi dificultăţi, care pot şi sunt evitate cu ajutorul practicii judiciare, sunt supuse şi alte
ramuri de drept cum sunt dreptul muncii, dreptul maritim, dreptul concurenţei comerciale,dreptul societar şi
altele, fără ca acestea să-şi piardă autonomia şi identitatea.
c) Dificultăţile reale intervenite în cazul determinării sferei de aplicare a dreptului comercial sunt
evitate în practică prin definirea cu ajutorul doctrinei şi jurisprudenţei a faptelor de comerţ reglementate de
Codul comercial. Este cunoscut că de la apariţia Codului comercial român din 1887 la acele acte, fapte şi
operaţiuni enumerate expres în art. 3 pct. 1-20 Cod comercial au fost adăugate şi alte activităţi noi apărute
în viaţa comercianţilor şi care sunt considerate ca fapte de comerţ.
d) Uzanţele sau uzurile comerciale care în alte sisteme naţionale de drept cum este de pildă cel italian
sunt considerate izvoare ale dreptului comercial numai în anumite condiţii. Calitatea de izvoare juridice a
acestor uzanţe nu este însă recunoscută de dreptul comercial în general şi nici de sistemul Codului
comercial român care le conferă un caracter interpretativ. În majoritatea ţărilor, în dreptul comercial uzurile
nu constituie izvoare formale de drept. Ele servesc doar la interpretarea voinţei părţilor într-un raport
juridic.
e) Adepţii unităţii dreptului privat invocă necesitatea aplicării acelor norme de drept comercial care s-
au dovedit mai bine adaptate la nevoile economice şi necomercianţilor. Aceasta nu este însă posibilă
deoarece nu există însă în realitate o omogenitate de natură şi scop a raporturilor juridice civile şi
comerciale. Evoluţia economico-socială, cel puţin până în prezent nu a putut realiza o uniformitate a
activităţii comercianţilor şi necomercianţilor, astfel încât aceasta să fie supusă unei singure reglementări
juridice fie numai civilă sau numai comercială. În practica juridică anumite soluţii pe deplin explicabile şi
aplicate în activitatea comercianţilor nu sunt potrivite acelor operaţiuni curente din viaţa de zi cu zi (de
natură civilă) la care participă necomercianţii. Spre exemplu, anumite reguli specifice de drept comercial
cum sunt cele referitoare la: caracterul oneros al oricărei prestaţii; curgerea de drept a dobânzilor; libertatea
deplină a probelor; interdicţia acordării terenului de graţie şi altele se aplică numai în cazul comercianţilor,
având o semnificaţie cu totul deosebită pentru necomercianţi (în raporturile juridice de drept civil.
f) Spre deosebire de dreptul civil care are în general un caracter formalist şi conservator, dreptul
comercial reprezintă ramura cea mai vie şi dinamică a dreptului privat. Doctrina consideră dreptul
comercial ca un adevărat laborator în care se experimentează soluţiile juridice pentru ca acestea să fie
adaptate la cerinţele vieţii economice. Numai în măsura în care se dovedesc a fi benefice şi pentru
necomercianţi soluţiile respective pot fi recunoscute şi reglementate în legea civilă 1.
g) Nu este suficient de relevant faptul că unele ţări au în prezent o reglementare unitară a dreptului
privat, cuprinsă în Codul civil. Şi în aceste ţări cum sunt de exemplu Italia, Elveţia şi altele care au renunţat
în prezent la codurile comerciale, în Codul civil în vigoare există norme juridice specifice de drept
comercial care se aplică raporturilor juridice comerciale. Asemenea reglementări ce cuprind dispoziţii
aplicabile exclusiv comercianţilor se referă la: obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului; cele
referitoare la firma comercială; la insolvenţa şi altele. Prin urmare şi în acele ţări care au renunţat sau nu au
avut un Cod comercial propriu este recunoscută existenţa unui drept comercial cu singura deosebire faţă de
alte sisteme naţionale care au adoptat dualismul dreptului privat, că acele norme specifice dreptului
comercial sunt cuprinse în codurile civile.
h) Cel mai puternic argument în favoarea autonomiei dreptului comercial este faptul că aceasta este
impusă de cerinţele obiective şi specifice ale activităţii comerciale.
Frecvenţa şi celeritatea (rapiditatea) operaţiunilor comerciale necesită existenţa unor norme juridice şi
reguli simple lipsite de formalismul ce caracterizează actele juridice civile. În cazul comercianţilor este
necesară o mai mare libertate pentru încheierea unor acte juridice. Spre deosebire de un necomerciant care
încheie mai rar acte juridice de valoare, un comerciant prin natura activităţii sale cu cât participă mai
frecvent la raporturile juridice comerciale, cu atât mai mult va realiza beneficii mai mari şi în final un profit
mai substanţial. Comerciantul are nevoie de o mai mare libertate de mişcare care nu poate fi asigurată prin
normele juridice existente în dreptul civil ci numai prin acele modalităţi simple de încheiere a raporturilor
juridice cum sunt: înţelegerile verbale sau acordurile realizate prin mijloacele moderne de comunicare
(telefon, telex, fax, internet şi altele). Acest fapt impune posibilitatea dovedirii actelor juridice încheiate sau
derulate prin orice mijloc de probă.
De asemenea, interesele comercianţilor sunt legate strict de o mai mare punctualitate în exercitarea
obligaţiilor asumate prin raporturile juridice la care participă. Dacă pentru necomercianţi raporturile la care
participă au de regulă un caracter singular şi izolat, în cazul comercianţilor orice tranzacţie la care participă
1
face parte dintr-un lanţ de operaţiuni şi interconexiuni în care asumarea şi îndeplinirea unei obligaţii este
strict legată de alte obligaţii anterioare sau posterioare unui anumit raport juridic comercial. Pentru această
fluiditate şi interconexiune a raporturilor juridice la care participă, comercianţii au la dispoziţie anumite
instituţii şi reguli specifice derogatorii de la dreptul civil cum sunt: interdicţia acordării termenului de
graţie, curgerea de drept a dobânzilor, solidaritatea codebitorilor şi altele.
Chiar şi anumite principii de drept sunt specifice şi operează în mod diferit în dreptul comercial faţă
de dreptul civil. În timp ce în civil sunt ocrotite prioritar debitul şi debitorul, în comercial este ocrotit
creditul şi creditorul. Pe când în tranzacţiile civile sunt folosite de regulă sumele de bani proprii, în
operaţiunile comerciale predomină creditul şi capitalul împrumutat potrivit principiului „les affaires sont
l’argent des autres“. Din acest motiv s-au creat şi unele instituţii adecvate, specifice dreptului comercial
cum sunt spre exemplu, solidaritatea codebitorilor, aplicarea unei proceduri speciale (a insolvenţei) numai
comercianţilor aflaţi în dificultate. De asemenea, pentru comercianţi sunt stabilite anumite măsuri
economice protecţioniste cum sunt: acordarea de facilităţi vamale; dobânzi avantajoase la acordarea
creditelor; scutiri sau reduceri de impozite la începutul activităţii sau pentru profitul reinvestit şi altele.
Toate aceste argumente expuse pledează pentru recunoaşterea şi studierea dreptului comercial ca o
subramură distinctă a dreptului privat ce are norme juridice proprii de reglementare, un obiect propriu,
instituţii şi principii juridice specifice.
§3. Sistemul unităţii dreptului privat
Deşi la începutul secolului al XIX-lea s-a considerat a fi un progres adoptarea sistemului autonomiei
dreptului comercial, între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, o dată
cu schimbările realităţilor economice, în doctrină apar întrebări cu privire la oportunitatea integrării
dreptului comercial în dreptul civil în vederea realizării unui drept privat unitar.
Italia adoptă în 1942 un nou Cod civil care consacră reglementarea unitară a raporturilor civile şi
comerciale, înlocuind noţiunea de comerţ cu cea de activitate economică, noţiunea de comerciant cu cea de
întreprinzător şi generalizând conceptul de întreprindere la orice formă de activitate productivă, industrială,
agricolă, comercială şi de credit1.
Treptat, în decursul timpului, state precum Elveţia, Olanda, ţările scandinave şi provincia Quebec din
Canada adoptă sistemul unităţii dreptului privat.
Ca şi în cazul autonomiei dreptului comercial, doctrina a găsit o serie de argumente în favoarea
sistemului unităţii dreptului privat:
a) Unitatea regulilor dreptului privat asigură protecţia necomercianţilor; prin recunoaşterea
caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii ar fi nedreptăţiţi în relaţiile lor cu comercianţii,
deoarece li s-ar aplica o lege profesională – legea comercială, adoptată în interesul unei categorii
profesionale;
b) Divizarea drept civil – drept comercial ar da naştere la dificultăţi de interpretare, întrucât aceleiaşi
instituţii juridice (de exemplu contractului de vânzare-cumpărare) i s-ar aplica reguli diferite, impunându-se
astfel instanţelor judecătoreşti să se pronunţe, într-o prima fază, asupra caracterului civil sau comercial al
litigiului;
c) Enumerarea faptelor de comerţ din art. 3 Cod comercial – în prezent abrogat – nu era limitativă, şi
pe cale de consecinţă exista pericolul aplicării legii comerciale şi necomercianţilor pentru diverse contracte
nenumite sau pentru alte activităţi ale lor, care ar putea fi privite drept comerciale;
d) Atât dreptul comercial, cât şi dreptul civil folosesc aceleaşi principii şi, mai ales, aceleaşi noţiuni
(contract, obligaţie, prescripţie etc.);
e) Dacă regulile dreptului comercial – raportate le realităţile economice – sunt mai bune, atunci ar
trebui să fie aplicate şi necomercianţilor;
f) Aceeaşi categorie de acte să fie supusă aceloraşi reguli. Astfel dacă unei cambii i se aplică aceleaşi
reguli, indiferent de cine o semnează – comerciant sau necomerciant – la fel ar trebui procedat şi în cazul
unui contract de vânzare–cumpărare;
g) În unele ţări (Italia, Olanda, Elveţia, ş.a.) s-a ajuns la o „comercializare” a dreptului civil,
simplificându-se astfel raporturile juridice la care participă persoanele fizice şi persoanele juridice 2,
nemaiexistând o reglementare autonomă a dreptului comercial ;
f) Recunoscându-se rolul uzurilor (obiceiurilor) ca izvor de drept comercial se ajunge la o delegare a
atribuţiilor legislative comercianţilor, din a căror practică se nasc aceste uzuri 3; se impune aici precizarea că
1
P. Demetrescu, Întreprinderea în noul Cod civil italian, RDC nr. 1-2/1943, p.13 şi următoarele.
2
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român- op.cit., p. 19.
3
Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p. 18.
până la intrarea în vigoare a noului Cod civil uzurile nu erau recunoscute ca izvor decât excepţional şi nu
constituiau izvor normativ de drept în dreptul nostru comercial.
§4. Reglementarea dreptului comercial român în condiţiile noului Cod civil român
Concepţia noului Cod civil aduce o noutate esenţială în privinţa domeniului de aplicare a normelor
reglementate în conţinutul codului, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. civ. „Dispoziţiile prezentului cod
se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil”, în alineatul imediat următor menţionându-se că „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere”.
O astfel de reglementare unitară a raporturilor de drept privat aduce în discuţie existenţa dreptului
comercial cu atât mai mult cu cât Codul comercial a fost abrogat (cu excepţia Cărţii a II-a – Despre
comerţul maritim şi despre navigaţie) prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, iar expresiile „acte de comerţ” sau „fapte de comerţ” conţinute în actele
normative rămase în vigoare vor fi înlocuite, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu expresia
„ activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”.
Nu putem accepta, alături de alţi autori 1, ideea de dispariţie a dreptului comercial nici din punct de
vedere juridic şi cu atât mai mult, nici din punct de vedere practic. De altfel, prin adoptarea noului Cod civil
(care continuă să reglementeze actele juridice realizate cu caracter profesional, iar sub aspect practic nu
reglementează decât instituţia obligaţiilor) s-a realizat o reglementare unitară a dreptului privat prin
schimbarea sistemul autonomiei dreptului comercial cu sistemul unităţii dreptului privat. Dacă în sistemul
autonomiei dreptului comercial, raporturile comerciale se delimitau de cele civile pe baza conceptelor de
„fapte de comerţ” şi „comerciant” reglementate în Codul comercial, în sistemul unităţii dreptului privat
delimitarea se face pe baza conceptelor de „întreprindere” şi „profesionist” consacrate de Codul civil.
Schimbarea sistemul de reglementare a dreptului comercial necesită o nouă abordare şi o
reconsiderare a instituţiilor dreptului comercial prin prisma noilor reglementări în materie incluse în
conţinutul Codului civil.
Adoptarea sistemul unităţii dreptului privat de către noul Cod civil a reaprins deja în doctrină o mai
veche controversă legată de denumirea materiei comerciale, susţinându-se abandonarea concepţiei clasice
de „drept comercial” ca şi consecinţă directă a concepţiei moniste ce caracterizează acum Codul civil. Au
fost avansate o serie de denumiri noi ce pot înlocui pe cea de drept comercial – „dreptul afacerilor”,
„dreptul contractelor profesionale” – denumiri care ar atrage (unele din ele) şi transformarea mai multor
instituţii clasice ale dreptului comercial în materii distincte: dreptul societăţilor, dreptul insolvenţei, dreptul
consumului, dreptul bancar ş.a.m.d. În controversa de care aminteam, privitoare la schimbarea denumirii
materiei comerciale, nu au întârziat să apară şi contra-argumentele care pledează pentru păstrarea denumirii
tradiţionale de drept comercial2.
Suntem de părere că păstrarea denumirii de drept comercial, pe de o parte, este oportună în contextul
schimbărilor profunde şi de amploare ce au intervenit în legislaţia românească în ultima perioadă –
schimbări datorate mai ales necesităţii de aliniere a legislaţiei interne la cea europeană, pe de altă parte
noile denumiri şi transformarea unor instituţii ale dreptului comercial în materii distincte de drept ar fi în
disonanţă cu intenţia legiuitorului de reglementare unitară a dreptului privat, cu litera şi cu spiritul noului
Cod civil, iar nu în ultimul rând denumirea de drept comercial oferă un indiciu cu privire la abordare în
continuare a sensului juridic al noţiunii de comerţ, neanulând astfel domeniul de reglementare al dreptului
comercial ca subramură a dreptului privat şi, implicit, recunoaşterea evoluţiei lui în decursul timpului.
Secţiunea IV.
Corelaţia dreptului comercial cu alte ramuri de drept
§1. Preliminarii
Ca o subramură autonomă a dreptului privat, dreptul comercial face parte din sistemul naţional de
drept împreună cu alte discipline. În cadrul acestui sistem, dreptul comercial se află în anumite corelaţii cu
1
Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p. 19; I.Didea, op.cit, p.20
2
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 20.
alte ramuri de drept privat (dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerţului internaţional, ş.a.) şi de
drept public1 (dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, ş.a.).
§2. Corelaţia dreptului comercial cu alte subramuri de drept privat
a) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil. Atât dreptului comercial cât şi dreptului civil – ca
principalele subramuri de drept privat – le sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) C. civ. care prevăd că
se aplică raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept
civil. Se impune precizarea că unde Codul civil nu prevede, vor fi aplicate reglementări specifice legislaţiei
comerciale, dând aici doar două exemple: raporturile ce privesc societăţile comerciale sunt guvernate de
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, iar raporturilor privind publicitatea comercianţilor şi a
principalelor operaţiuni specifice acestora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului.
Precizarea se impune şi în privinţa reglementărilor comerciale, în sensul că unde normele proprii
specifice raporturilor juridice comerciale nu prevăd şi nu există uzanţe comerciale, se va apela la
reglementările din dreptul civil, în unele situaţii menţionându-se expres acest lucru în conţinutul unui
articol sub forma: „ Prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului civil”.
b) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil. În dreptul comercial există acte
normative în conţinutul cărora se regăsesc şi reglementări de norme cu caracter procesual civil (de
soluţionare a litigiilor comerciale), enumerând aici legea societăţilor comerciale, legea registrului
comerţului, legea insolvenţei, legea cambiei şi biletului la ordin, legea cecului şi altele. Pentru situaţiile în
care acestea nu prevăd, se vor aplica normele Codului de procedură civilă.
Prin urmare, în Codul de procedură civilă şi în dreptul procesual civil sunt cuprinse normele şi
principiile generale aplicabile şi în dreptul comercial, iar în unele legile comerciale speciale sunt cuprinse
norme juridice procesual civile specifice dreptului comercial care aproape în toate cazurile sunt derogatorii
de la dreptul procesual civil.
c) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului internaţional. Atât dreptul comercial cât şi
dreptul comerţului internaţional au un obiect comun de reglementare, adică acele raporturi juridice născute
din săvârşirea unor fapte de comerţ 2. Caracterul de comercialitate este comun celor două subramuri de drept
privat.
Dar, în timp ce dreptul comercial are ca obiect de reglementare raporturile juridice comerciale de
drept intern, dreptul comerţului internaţional are în vedere raporturile juridice care cuprind cel puţin un
element de extraneitate, adică acele relaţii comerciale care se derulează între parteneri străini sau pe o piaţă
străină. Elementul de extraneitate specific raporturilor juridice din dreptul comerţului internaţional face ca
pentru această ramură de drept să existe şi norme de reglementare cuprinse în anumite izvoare
internaţionale, convenţii, tratate etc., la care România este parte sau la care a aderat ulterior. Se poate deci
afirma că dreptul comerţului internaţional constituie o subramură specifică a dreptului comercial.
d) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul concurenţei comerciale. Pe parcursul dezvoltării
societăţii omeneşti, din sfera dreptului comercial s-au desprins treptat şi s-au format şi alte subramuri de
drept autonome cum sunt: Dreptul maritim şi fluvial, Dreptul aerian, Dreptul cambial, iar în secolul nostru
Dreptul concurenţei comerciale3 precum si Dreptul societar.
Deşi reprezintă o subramură a dreptului comercial, dreptul concurenţei comerciale prezintă anumite
particularităţi care îl individualizează ca atare. Din punct de vedere al domeniului de aplicare, dreptul
concurenţei comerciale reglementează anumite fapte concrete şi perfect distincte, care scapă de sub
incidenţa dreptului comercial, care aşa cum am văzut are ca sferă de reglementare activităţile de producţie,
comerţ sau prestări de servicii. Aceste operaţiuni, acţiuni sau inacţiuni specifice dreptului concurenţei
comerciale au în vedere de exemplu: denigrarea unui rival; confuzia provocată în mod deliberat cu
produsele unui concurent; practicile concertate de tip monopolist; abuzul de poziţie dominantă pe piaţă;
dumpingul; subvenţiile la export etc.
e) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul muncii. În unele cazuri, activitatea comercianţilor se
desfăşoară prin intermediul auxiliarilor acestora. De regulă, auxiliarii comercianţilor au calitatea de angajaţi
ai acestora pe care-i reprezintă, fiindu-le astfel aplicabile prevederile din dreptul muncii. Astfel, raporturile
de muncă sunt guvernate de dispoziţii legale din care enumerăm încheierea contractului colectiv şi
individual de muncă, jurisdicţia muncii, răspunderea disciplinară, ş.a.
1
St. D. Cărpenaru, Introducere în cercetarea dreptului comercial; actualitatea şi perspectivele dreptului comercial, în Revista
Dreptul nr. 9/1991, p. 10-13.
2
Pentru dezvoltare privind corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului internaţional a se vedea şi D.A. Sitaru, Dreptul
comerţului internaţional, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p. 98-99.
3
Octavian Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Concurenţa onestă, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p. 23.
§3. Corelaţia dreptului comercial cu unele subramuri de drept public

a) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul constituţional. Deşi dreptul constituţional aparţine mării
ramuri a dreptului public având că sferă de reglementare trei categorii de raporturi juridice: cele care apar în
procesul instaurării puterii politice ca putere statală; cele care apar în procesul de organizare a puterii
politice ca putere statală şi cele care apar în procesul de exercitare a puterii politice ca putere statală 1, se
poate face totuşi o corelaţie între această ramură de drept şi dreptul comercial.
În cadrul acestei ultime categorii de raporturi juridice de drept constituţional referitoare la exercitarea
puterii politice ca putere statală se găsesc şi normele de drept care reglementează politicile comerciale şi
economice, ale unui stat; cele referitoare la obligaţiile statului de a asigura un cadru juridic adecvat pentru
exercitarea activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii în limitele unei concurenţe licite şi
altele.
Sub acest aspect Constituţia României din anul 1991 constituie şi pentru dreptul comercial ca de
altfel pentru toate ramurile naţionale de drept, izvorul legislativ fundamental.
Pe de altă parte, comercianţii ca profesionişti ai întreprinderii, trebuie să adopte o conduită specifică
şi să desfăşoare numai acele activităţi care nu încalcă ordinea constituţională şi de drept precum şi
principiile ordinei publice şi bunelor moravuri.
b) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ. Rolul deosebit de important pe care îl are
activitatea comercială în societatea omenească şi îndeosebi acela de a produce şi pune în circulaţie toate
bunurile şi serviciile necesare unui trai decent, face ca operaţiunile comerciale să nu se desfăşoare absolut
după bunul plac al comercianţilor. Principiul liberalismului excesiv a fost estompat începând din S.U.A.
după marea criză economică din 1929-1933 care a impus ca o necesitate intervenţia statului în activitatea
economică.
Chiar dacă activitatea comercială are un caracter particular şi se bazează pe principul libertăţii
comerţului, al economiei şi proprietăţii private, viaţa a demonstrat că intervenţia statului în economie este
necesară pentru a estompa intenţia şi preocuparea comercianţilor de a dezvolta numai activităţile imediat
profitabile şi ai determina să îşi aducă aportul şi la alte operaţiuni şi servicii în care profitul este mai redus
sau nu se întrevede imediat, dar de care populaţia are neapărată nevoie.
Statul intervine în economie nu de pe poziţii de monopol ci prin mijloace specifice de drept
administrativ sau alte pârghii economice şi financiar-bancare. Prin mijloace de drept administrativ, statul
acţionează pentru crearea şi reglementarea unor instituţii specifice necesare activităţii comerciale cum sunt:
camerele de comerţ şi industrie2, bursele de valori3 şi altele. De asemenea, statul intervine şi stabileşte
anumite măsuri pentru desfăşurarea comerţului şi ocrotirea unor interese generale ale comercianţilor sau
consumatorilor prin reglementarea registrului comerţului 4; sancţionarea faptelor comerciale ilicite 5;
combaterea concurenţei neloiale6; protecţia consumatorilor7.
c) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul financiar. Având în vedere scopul şi finalitatea oricărei
activităţi comerciale de a realiza beneficii, comercianţii sunt supuşi unei obligaţii specifice faţă de stat şi
anume aceea de a plăti impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) şi alte obligaţii financiar-
fiscale.
Prin urmare comercianţii sunt obligaţi să respecte şi normele juridice specifice dreptului financiar-
fiscal iar în cazul încălcării acestora sunt pasibili de a fi traşi la răspundere civilă, contravenţională sau
penală, după caz.
d) Corelaţia dreptului comercial cu dreptul penal. Pentru asigurarea ocrotirii atât a unor interese
generale cât şi a unor interese specifice comercianţilor în Codul comercial şi legile comerciale speciale sunt
prevăzute pe lângă normele juridice de drept privat (norme comerciale) şi unele fapte ce constituie
1
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Teorie generală, Editura „Galeriile J. L. Calderon“, Bucureşti, 1994;
p. 37 şi urm.
2
Legea nr.335 din 3 decembrie 2007 camerelor de comerţ din România a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 836/6.12.2007
3
A se vedea Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital publicată în Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004.
4
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost publicată în Monitorul Oficial nr.121/07.11.1990, fiind ulterior republicată în
Monitorul Oficial nr.49/04.02.1998.
5
Legea nr. 12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 97 din 8 august 1990, fiind ulterior republicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 20 iunie 1991. Legea a fost
modificata si completata de mai multe ori,ultimele modificari fiind aduse prin Legea nr.210/2007 publicată în M.Of. nr. 485/19 iul.
2007 si prin Legea nr.363/2007 publicată în M.Of. nr. 899/28 dec. 2007.
6
Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 24/30.01.1991, modificată şi completată
prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr. 313/12.06.2001.
7
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 28 august
1992.
infracţiuni. Spre exemplu în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, sunt reglementate mai multe
infracţiuni care vizează nerespectarea condiţiei impuse de această lege specială. De asemenea, comercianţii
urmează să răspundă penal pentru infracţiunile din Codul penal şi din alte legi speciale cum sunt: Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului; Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială; Legea nr. 12/1990
privind combaterea unor activităţi comerciale ilicite; Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea
evaziunii fiscale şi altele1.
În toate aceste cazuri răspunderea penală a comercianţilor este supusă normelor şi principiilor
juridice de drept penal şi procesual penal.
Secţiunea V.
Izvoarele dreptului comercial
§1. Preliminarii
Noţiunea de izvoare ale dreptului desemnează sursele normelor juridice care reglementează
raporturile sociale într-un anumit domeniu de activitate, acestea purtând şi denumirea de izvoare normative
ale dreptului. În funcţie de natura lor, izvoarele dreptului se împart în două mari categorii: izvoarele
normative sau formale (mai sus descrise) şi izvoarele interpretative sau neformale – în care sunt cuprinse
practica judiciară, jurisprudenţa, doctrina, morala (sau regulile de convieţuire socială) – care au rolul de a
ajuta la interpretarea actelor cu caracter normativ, în vederea aplicării acestora.
Privitor la izvoarele normative ale dreptului comercial, acestea sunt cele reglementate prin
dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Codul civil: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
Se impun aici a fi făcute trei remarci privitor la izvoarele normative. În primul rând remarcăm că este
prima oară când – prin Codul civil din 2009 – se introduce în dreptul român un text de lege care să
precizeze expres izvoarele dreptului civil, Codul civil anterior – cel de la 1864, neavând nici un text cu
referire la izvoare. O a doua remarcă se impune în legătură cu enumerarea izvoarelor normative – legea,
uzanţele şi principiile generale ale dreptului – care, potrivit alineatelor următoare ale aceluiaşi art. 1 din
Codul civil, reprezintă de fapt o ierarhizare şi nu o simplă enumerare, izvoarele formale ale dreptului civil
neaflându-se pe o poziţie de egalitate unul faţă de celălalt. În fine, nu putem să nu remarcăm şi faptul că
este pentru prima dată când în dreptul român uzanţele şi principiile generale ale dreptului sunt consacrate
legal ca izvoare normative ale dreptului civil, acestea fiind recunoscute ca izvoare interpretative ale
dreptului până la adoptarea Codului civil din 2009.
§2. Izvoarele normative (legislative) ale dreptului comercial român

1. Legea. Prin lege, în sens de izvor al dreptului comercial, trebuie să înţelegem Constituţia
României, Codul civil, legile (stricto sensu) adoptate de organul legislativ, ordonanţele şi hotărârile
guvernului,precum şi regulamentele şi ordinele adoptate de organele competente, în temeiul legii 2.
a) Constituţia României din 1991, ca lege fundamentală a ţării, reglementează principiile de
organizare a activităţii comerciale3.
În art. 135 din Constituţie se menţionează că economia României este o economie de piaţă iar statul
pe lângă alte obligaţii specifice trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
De asemenea, în Constituţia României se menţionează că statul ocroteşte proprietatea publică sau
privată în mod egal. Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate în condiţiile
legii.
b) Noul Cod civil român adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil 4 reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane – ca subiecte de drept civil, dispoziţiile acestuia
1
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I,
nr.672/27.07.2005.
2
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român-op.cit., 2012, p. 23; I.Didea, op.cit, p.24
3
Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Constituantă în 21 noiembrie 1991 (Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie
1991). A fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 (Monitorul Oficial, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003), fiind republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003).
4
Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost modificată şi completată cu Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a legii Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011)
de constituind, potrivit art. 2, dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
acestor dispoziţii legale.
Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile, conform prevederilor art. 3 C. civ., atât raporturilor dintre
profesionişti, cât şi raporturilor dintre aceştia şi orice alt subiect de drept civil.
În materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea sau statutul părţilor, normele dreptului
Uniunii Europene vor fi aplicate prioritar, conform dispoziţiilor art. 5 C. civ.
Un interes special din punct de vedere al legiferării raporturilor comerciale în Codul civil îl reprezintă
reglementarea statutului juridic al persoanelor în „Cartea I Despre persoane”, reglementările privind
obligaţiile din „Cartea a V-a Despre obligaţii”şi reglementările cu privire la prescripţie din „Cartea a VI-a
Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor”.
c) Legile speciale comerciale (stricto sensu). Numeroase aspecte ale activităţilor comerciale sunt
reglementate prin legile comerciale speciale. Dintre acestea amintim: Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului; Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale; Legea nr. 21/1996 a concurenţei; Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin; Legea nr. 59/1934 asupra cecului; Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei şi altele.
d) Hotărârile şi ordonanţele guvernului. Numeroase aspecte ale activităţii comerciale sunt
reglementate prin acte normative ale Guvernului României cum sunt: ordonanţele de urgenţă; ordonanţele
simple şi hotărârile guvernului. Dintre acestea amintim Hotărârea Guvernului nr. 201/1990 pentru
aprobarea normelor de aplicare a Decretului-lege nr. 54/1990; Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind
obligaţiile ce revin agenţilor economici, persoane fizice sau juridice, în comercializarea produselor de
folosinţă îndelungată; Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor; Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal etc.
e) Normele, regulamentele, ordinele şi alte dispoziţii normative ale organelor competente. Anumite
organe de stat sau autonome pot fi autorizate, prin lege, hotărâri sau ordonanţe ale guvernului, pentru a
putea emite dispoziţii cu caracter normativ cum sunt: norme metodologice, regulamente, instrucţiuni sau
ordine de aplicare a dispoziţiilor legale în diverse domenii de activitate inclusiv în domeniul comercial Cu
titlu de exemplu amintim aici: Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de
efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor nr. 2594/C/2008, Ordinul ministrului Finanţelor
Publice nr. 3055/2009 privind reglementările contabile conforme cu directivele europene, Regulamentul
privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat de Banca Naţională a României .
2. Uzanţele. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită, născută din practica socială,
folosită o vreme îndelungată şi respectată între părţi ca o normă juridică obligatorie 1. Potrivit art. 1 alin. (6)
C. civ., prin uzanţe se va înţelege – în sensul Codului civil – obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) reprezintă regula de conduită născută din practica socială, folosită vreme
îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie 2.
Uzurile profesionale sunt acele reguli de conduită statornicite în exercitarea unei profesii, care sunt
respectate ca şi când ar fi stabilite prin norme legale.
Potrivit art. 1 alin. (4) C. civ, uzanţele sunt recunoscute ca izvoare de drept numai dacă nu contravin
ordinii publice şi bunelor moravuri.
Caracterul uzanţelor este unul subsidiar. Uzanţele sunt aplicabile acolo unde legea nu a prevăzut
anumite cazuri, iar în astfel de cazuri, dacă lipsesc şi uzanţele, vor fi aplicabile – potrivit art. 1 alin. (2) C.
civ. – dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar dacă nu există nici asemenea dispoziţii, se
vor aplica principiile generale ale dreptului. Potrivit alineatului următor al aceluiaşi art. 1 din Codul civil, în
materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la
acestea. Indiferent de situaţiile la care ne-am referit, dovada existenţei uzanţelor şi a conţinutului lor revine
părţii interesate să le invoce.
Conform art. 1. alin. (5) C. civ. paragraful ultim specifică: „Uzanţele publicate în culegeri elaborate
de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară”.
3. Principiile generale ale dreptului. Aşa cum remarcam în preliminariile prezentei secţiuni, Codul
civil şi legile speciale sunt considerate, în concepţia reglementărilor actuale, principal izvor normativ pentru
dreptul comercial. Această consideraţie nu vizează numai dispoziţiile exprese conţinute de amintitele acte
normative, ci se referă şi şa principiile pe care le degajă conţinutul respectivelor norme juridice.
Din principiile generale ale dreptului, doctrina recunoaşte multe din ele drept principii ale dreptului
comercial, dintre acestea amintindu-le pe cele mai importante: în comerţ, banii sunt totdeauna frugiferi
1
2
Smaranda Angheni, Madga Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, p.17-19.
(produc dobânzi); în actele comerciale, în caz de dubiu, se aplică regula care favorizează circulaţia
mărfurilor; contractarea în favoarea celui de-al treilea este ceva obişnuit, ş.a. 1
§3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial român

1. Doctrina comercială. În principiu doctrina juridică nu constituie un izvor de drept pentru nici o
ramură, deci nici pentru dreptul comercial. Cu toate acestea doctrina dreptului comercial constituie un
important mijloc şi instrument de interpretare şi înţelegere a legislaţiei, principiilor şi instituţiilor specifice
dreptului comercial. Se apreciază că doctrina juridică reprezintă un factor de progres al dreptului, deoarece
multe din soluţiile exprimate de aceasta sunt preluate de legiuitor şi transpuse în acte normative 2. Noua
doctrină a dreptului comercial, bazată pe reglementările legislaţiei româneşti postrevoluţionare aflată în
proces de formare va spori cu siguranţă dezvoltarea dreptului comercial român.
2. Practica judiciară (jurisprudenţa). Spre deosebire de marele sistem anglo-american de common-
law care se bazează pe practica instanţelor judecătoreşti în sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu a fost
recunoscută ca un izvor propriu-zis de drept. Instanţele judecătoreşti, potrivit principiului separaţiei
puterilor în stat, sunt competente să aplice legea, fără ca soluţiile lor să aibă valoarea şi puterea
precedentului judiciar. Cu toate acestea hotărârile instanţelor judecătoreşti au un rol deosebit şi contribuie la
transpunerea corectă în viaţă a legilor comerciale.
În doctrina de specialitate se afirmă că, practica judiciară reprezintă „laboratorul“ în care se verifică
soliditatea concepţiei şi, implicit, eficienţa legii 3.
Soluţiile date de practica judiciară şi în mod deosebit deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date
în judecarea recursurilor în interesul legii constituie un important izvor de inspiraţie pentru legislaţia şi
practica dreptului comercial.
Secţiunea VI.
Tendinţele moderne ale dreptului comercial
§1. Preliminarii
Fiind strâns legat de apariţia şi dezvoltarea activităţii economice, poate mai mult decât orice altă
ramură de drept, dreptul comercial a evoluat în strânsă corelaţie cu dezvoltarea economiei şi îndeosebi a
industriei, comerţului şi prestărilor de servicii.
Încă de la apariţia sa, dar şi pe întreaga durată a dezvoltării sale, de la începutul secolului al XIX-lea
şi în mod deosebit în epoca modernă şi contemporană, în dreptul comercial au apărut şi continuă să se
manifeste anumite tendinţe care au drept scop şi finalitate perfecţionarea continuă a acestei ramuri de drept
şi adaptarea dreptului comercial la necesităţile şi cerinţele vieţii economice aflată într-o permanentă
schimbare.
§2. Evoluţia şi dezvoltarea dreptului comercial
Una dintre cele mai răspândite tendinţe a expansiunii în cadrul acestei ramuri de drept privat de-a
lungul evoluţiei sale, dar şi în prezent, o constituie evoluţia instituţiei întreprinderii.
În Codul comercial francez din 1807 a fost reglementată pentru prima dată noţiunea juridică de
întreprindere, concepută ca un organism economic format din trei elemente de bază: capitalul, munca şi
forţele naturale. În acest cod comercial sunt. menţionate printre operaţiunile comerciale răspândite în epoca
vremii respective: întreprinderile de manufactură, comision, transport, întreprinderea de furnituri,
întreprinderea de construcţii şi altele.
Noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii au impus diversificarea activităţilor industriale, astfel că în Codul
comercial german din 1861 (Das Allgemeine Handelsgesetsbuch 1861) au fost adăugate alte forme de
întreprinderi; recunoscute anterior, cum sunt: întreprinderile de asigurări, de bancă, editură, librărie şi
tipografie.
Codul comercial italian din 1882 ca şi Codul comercial român din 1887 reţin formele de
întreprindere, menţionate anterior şi adaugă altele cum sunt: întreprinderile de fabrică (de producţie) şi
întreprinderea de obiecte de artă. În ce priveşte întreprinderea de fabrică aceasta a generalizat activitatea
1
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român-op.cit., 2012, p. 23.
2
3
de producţie cuprinzând întreaga gamă de operaţiuni comerciale organizate cu scopul transformării
materiilor prime şi materialelor; produselor etc., în bunuri sau mărfuri cu o valoare superioară.
Ulterior, noul Cod comercial german din 1900 care a adoptat sistemul subiectiv de determinare a
obiectului dreptului comercial, a lărgit sfera noţiunii de întreprindere, recunoscând calitatea de comerciant
pentru toate persoanele care desfăşurau activităţi economice similare întreprinderilor comerciale.
Cele expuse mai sus constituie argumente ce susţin aria dreptului comercial cuprinde totalitatea
activităţilor productive, cu excepţia profesiilor liberale şi a agriculturii 1.
Dezvoltarea industriei şi comerţului au produs mutaţii şi în structura instituţiei juridice a
întreprinderii. Treptat, locul întreprinderilor individuale a fost luat din ce în ce mai mult de întreprinderile
colective, organizate sub forma societăţilor comerciale, ajungându-se astfel să se vorbească chiar de un
drept al societăţilor comerciale.
Unii autori au extins atât de mult noţiunea de întreprindere încât au considerat că această instituţie
juridică, privită ca element de bază al activităţii comerciale, ar trebui să constituie piatra unghiulară a
Codului comercial2. Acceptarea acestui punct de vedere ar conduce la concluzia că am putea numi Codul
comercial ca un cod al întreprinderilor, ceea ce ar diminua foarte mult şi, în mod nejustificat alte noţiuni
fundamentale ale dreptului comercial cum sunt, de pildă, faptele de comerţ şi comercianţii 3.
O concepţie asemănătoare celei expuse anterior a fost consacrată de Codul civil italian, şi recent, în
legislaţia noastră, de Codul civil român.
§3. Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică
Principiul sub care s-a format şi dezvoltat dreptul comercial în secolul al XIX -lea era acela al
liberalismului excesiv (laisser faire, laisser passer), care a condus la libertatea industriei şi a comerţului dar
a creat şi un dezechilibru economic. Pe de o parte s-a ajuns la dezvoltarea excesivă a unor activităţi
profitabile în care s-a creat o criză de supraproducţie, iar pe de altă parte unele ramuri economice mai puţin
profitabile dar care erau necesare societăţii omeneşti s-au dezvoltat insuficient sau chiar au stagnat. Acest
fenomen economic scăpat de sub control a culminat cu marea criză economică mondială din 1929-1933.
În faţa acestei crude realităţi statul s-a văzut nevoit să renunţe la doctrina liberalismului pur şi să
intervină în economie prin anumite pârghii şi măsuri specifice. Un rol deosebit l-a avut în acest sens marele
economist englez Keynes, ideile sale contribuind decisiv la fundamentarea necesităţii de asigurare a
echilibrului economic prin intervenţia directă a statului în activitatea economică.
În Statele Unite ale Americii, în timpul administraţiei preşedintelui Roosevelt, a fost elaborat şi pus în
aplicare în perioada 1933-1936 programul „New Deal“, considerat ca fiind prima manifestare semnificativă
de intervenţie a statului în economie.
Măsurile specifice de intervenţie şi dirijism ale statului în economie s-au înmulţit şi perfecţionat apoi
în timpul şi mai ales după al doilea război mondial în toată lumea. Se consideră că miracolul economic
japonez şi performanţele economice germane de astăzi se datorează printre alte măsuri şi modului înţelept
în care în aceste state s-au aplicat în perioada postbelică şi în prezent noile concepţii economice bazate pe
intervenţia statului în economie.
Nu trebuie însă înţeles că intervenţia statului se face cu încălcarea principiilor economiei de piaţă şi
ale libertăţii comerţului. Statul nu intervine decât atunci când necesităţile economice o impun iar dirijismul
economic al statului se realizează prin mecanisme şi pârghii economice adecvate cum sunt: analiza,
planificarea şi prognoza economică ce au condus la aplicarea tehnicilor economice concertate prin
folosirea de stimulente economice specifice cum sunt: acordarea unor credite avantajoase, dobânzile şi
impozitele diferenţiate şi stimulative, comenzile de stat, stimularea exporturilor şi controlul importurilor
prin taxele vamale şi altele4.
Măsurile de dirijism economic au avut şi au anumite implicaţii asupra dreptului comercial, dar ele
sunt menite să realizeze un echilibru economic în societatea omenească în care din partea comercianţilor se
manifestă tendinţa de a dezvolta numai ramurile imediat profitabile, iar nevoile sociale impun existenţa
unor industrii şi servicii în care profitul este mai costisitor sau în care nu există şi atunci ele sunt
subvenţionate de stat. Prin aplicarea acestor măsuri s-a instituit un control asupra profesiunii de comerciant,
au fost introduse unele autorizaţii pentru aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor, unele reguli fiscale
riguroase şi chiar un control asupra preţurilor5.
1
2
D. Gălăşescu-Pyk, Drept comercial, op. cit, p. 74 şi urm.
3
4
G. Farjat, Droit economique, Presses Universitaires de France, Paris, 1971, p. 176-273.
5
R. Rodiere, Droit commercial, septieme edition, Dallos, Paris, 1975, p. 132-137.
Toate aceste măsuri şi modalităţi specifice de intervenţie a statului au făcut ca în perioada actuală
dreptul comercial să fie din ce în ce mai „publicizat“, cu toate că la origine a fost un drept privat prin
excelenţă.
În acelaşi timp s-au amplificat raporturile juridice ale comercianţilor cu statul şi instituţiile publice.
Numeroase activităţi din sectorul privat au fost preluate şi dezvoltate de sectorul public prin înfiinţarea de
servicii publice şi comerciale în unele domenii cum sunt: sectorul energetic, cel de transporturi şi
telecomunicaţii, industria de apărare şi altele.
Astăzi dreptul comercial tinde să devină din ce în ce mai autoritar prin înlocuirea unor norme juridice
supletive lăsate la aprecierea părţilor cu unele norme imperative, obligatorii, care într-o anumită măsură
afectează libertatea contractuală.
Răspândirea şi aproape generalizarea contractelor tip sau a contractelor de adeziune în toate
domeniile de activitate constituie o materializare practică a acestei tendinţe.
Importantă însă pentru dezvoltarea în continuare a unor relaţii comerciale sănătoase este menţinerea
în permanenţă a unui echilibru între tendinţele ce se manifestă şi înlăturarea unor excese păguboase fie din
partea statului, fie din partea comercianţilor.
§4. Unificarea internaţională a dreptului comercial
Epoca modernă a dreptului comercial se caracterizează şi prin tendinţa unei unificări, a unei
uniformizări internaţionale a legilor comerciale, ca o consecinţă a dezvoltării comerţului internaţional şi a
asigurării unei securităţi juridice cât mai depline a raporturilor comerciale cu elemente de extraneitate.
Această tendinţă care continuă să se manifeste şi în prezent a cunoscut momente de referinţă ce se
impun a fi amintite aici.
După primul război mondial, ca urmare a activităţii desfăşurate în cadrul „Ligii Naţiunilor“, au fost
adoptate Convenţiile de la Geneva privind legile uniforme referitoare la cambie şi biletul la ordin în 1930 şi
asupra cecului în 1931(mai apoi fiind de asemenea adoptate convenţii internaţionale privind transporturile
pe calea ferată, auto, ş.a.). În baza Convenţiilor de la Geneva, numeroase state au adoptat legi interne
proprii privind aceste titluri de comerciale de valoare1,
O activitate intensă de uniformizare a legilor comerciale s-a desfăşurat, după al doilea război
mondial, de către instituţiile specializate ale O.N.U., între care un rol remarcabil l-a avut Comisia
Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL sau CNUDCI.) Sub egida acestui
organism au fost adoptate Convenţia privind transportul pe mare („Regulile de la Hamburg“, 1978),
Convenţia asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena, 1980 şi multe altele.
Prin tratatul de la Roma din 25 martie 1957 s-a constituit Comunitatea Economică Europeană
(C.E.E.) sau Piaţa Comună Europeană care prevedea printre altele ca, la sfârşitul perioadei de tranziţie, între
ţările membre să devină libere circulaţia mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă 2. În
acest scop, ţările membre sau care au aderat ulterior la C.E.E. au trebuit ca, printre alte măsuri comunitare,
să-şi armonizeze legislaţia internă inclusiv cea comercială la legislaţia uniformă din această uniune de
state3.
Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 s-a creat „ Uniunea
Europeană“ prin reunirea celor trei comunităţi europene înfiinţate de tratatele de la Roma (25 martie 1957
de constituire a Comunităţii Economice Europene – C.E.E. şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice –
C.E.E.A.) şi de la Paris (18 aprilie 1951, de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi ţiţeiului –
C.E.C.O.).
Uniunea Europeană urmăreşte printre alte obiective comunitare promovarea progresului economic şi
social, în special prin realizarea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale şi prin instituirea unei uniuni
economice şi monetare bazată pe o monedă unică, promovarea unei politici externe şi de securitate comună
etc.
Prin acordul de asociere din 1993 între România şi Comunitatea Europeană şi statele membre ale
acesteia, pe de altă parte, s-a convenit necesitatea armonizării legislaţiei româneşti existente sau adoptate în
viitor, cu cea din Comunitatea Europeană 4. De asemenea, prin acest acord au fost stabilite şi modalităţile în
1
În ce priveşte România au fost adoptate: Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin (Monitorul Oficial nr. 100 din 1
mai 1934) şi Legea nr. 59/1934 asupra cecului (Monitorul, Oficial nr. 100 din 1 mai 1934).
2
Pentru dezvoltare a se vedea Roxana Munteanu, Drept european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996 şi O. Manolache, Regimul
juridic al concurentei în dreptul comunitar, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
3
În acest sens a se vedea C. Gavalda, G. Parléani, Drept communautaire des affaires, Litec, Paris, 1988, p. 86-102.
4
Acordul de asociere între România şi Comunitatea Europeană a fost ratificat prin Legea nr. 20/1993 (Monitorul Oficial nr. 73 din
12 aprilie 1993).
care legislaţia României urmează să devină în mod eşalonat şi gradual compatibilă cu cea a Uniunii
Europene.
§5. Dezvoltarea unor concepţii privind dreptul economic şi dreptul afacerilor
În doctrina dreptului comercial, în scopul perfecţionării reglementărilor legale din domeniul activităţii
comerciale şi în paralel cu argumentarea autonomiei dreptului comercial, au apărut şi unele concepţii care
sprijină necesitatea recunoaşterii originalităţii şi autonomiei unui drept economic sau a unui drept al
afacerilor ca substitut al dreptului comercial1.
Dreptul economic este considerat ca variantă opusă modelului juridic liberal al dreptului comercial,
ca o nouă disciplină ştiinţifică şi practic aplicativă sau ca o ramură nouă a sistemului juridic, fără a exista un
punct de vedere unitar privind această nouă concepţie juridică.
În unele opinii, dreptul economic constituie un ansamblu de norme şi reguli juridice care consacră şi
reglementează modalităţile de intervenţie a statului în economie. Această concepţie privind dreptul
economic a apărut şi s-a dezvoltat în perioada dirijismului economic sau a-neoliberalismului.
Potrivit altor opinii, dreptul economic ar constitui un ansamblu de norme şi reguli juridice specifice,
aplicabile fenomenului economic, fără a se face distincţie după cum statul este sau nu interesat să intervină
în activitatea economică. El este privit ca o grupare de norme juridice în jurul dreptului comercial şi făcând
parte din această subramură de drept privat2.
Dreptul afacerilor constituie o nouă concepţie care abordează dreptul comercial într-un sens mult mai
larg, ca o ramură juridică care pe lângă elementele tradiţionale de drept privat ar cuprinde şi unele elemente
de drept public ce vizează intervenţia statului în economie dar şi aspecte de drept fiscal, dreptul muncii şi
altele. El constituie o abordare pluridisciplinară a dreptului comercial care este recunoscut ca un nucleu de
bază în jurul cărora s-au format şi gravitează alte subramuri cum ar fi dreptul financiar şi fiscal, dreptul
concurenţei comerciale şi altele din care un rol important îl are dreptul întreprinderilor sau al societăţilor
comerciale3.
Pentru unii autori dreptul afacerilor constituie numai o abordare terminologică a dreptului comercial
folosită în mod concomitent sau alternativ. Ei apelează la noţiunea de drept comercial când se referă la
sensul strict al comerţului ca operaţiune de interpunere (de distribuţie a mărfurilor) între producţie şi
schimb. Atunci când pe lângă activitatea de distribuţie a mărfurilor au în vedere şi producţia precum şi
prestările de servicii, aceşti autori folosesc noţiunea de drept al afacerilor 4.
În ce ne priveşte, alături de alţi autori, considerăm că denumirea tradiţională de drept comercial este
îndestulătoare şi îşi păstrează actualitatea 5.
Pentru definirea dreptului comercial ca ramură autonomă nu trebuie să rămânem la sensul economic
al acestei noţiuni. În sens juridic, dreptul comercial cuprinde întreaga gamă de operaţiuni economice care
vizează producţia şi distribuţia mărfurilor, precum şi lucrările şi prestările de servicii.
Pledând, alături de alţi autori 6, pentru denumirea tradiţională a dreptului comercial, luăm astfel în
considerare întreaga evoluţie şi conţinutul complet de la apariţia sa şi până în zilele noastre a acestei ramuri
de drept privat, care aşa cum am arătat, se află într-un proces continuu de perfecţionare fără însă a-şi pierde
caracterul autonom şi identitatea specifică.
1
2
3
Y. Chartier, Droit des affaires, Presses Univexsitaires de Fratice, Paris, 1984, p. 20.
4
Y. Guyon, Droit des affaires, vol. I, ed. 6, Paris, 1990, p. 1-3. Acest punct de vedere este însuşit şi de Ion Turcu, în Dreptul
afacerilor, Editura Fundaţia „Chemarea”, Iaşi, 1992, p. 5.
5
6

Tema 1 DREPT COMERCIAL

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 1 DREPT COMERCIAL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEMA 1

§1. Precizări prealabile

§2. Obiectul dreptului comercial

§3. Definiţia dreptului comercial

§1. Apariţia şi evoluţia dreptului comercial

§2. Evoluţia dreptului comercial român

§1. Sistemele clasice de reglementare a dreptului comercial

§2. Sistemul autonomiei dreptului comercial

§3. Sistemul unităţii dreptului privat

§3. Corelaţia dreptului comercial cu unele subramuri de drept public

§2. Izvoarele normative (legislative) ale dreptului comercial român

§3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial român

§3. Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică

§4. Unificarea internaţională a dreptului comercial

S-ar putea să vă placă și