Drept Comercial - Note de Curs

IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - INTRODUCERE IN DREPTUL COMERCIAL
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA.
CURSUL I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL COMERCIAL
CAPITOLUL I. DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI COMERCIAL
SECŢIUNEA I. DEFINIŢIA ŞI DENUMIREA DREPTULUI COMERCIAL
I.1. Noţiunea de drept comercial. Dreptul, ca ansamblu de norme juridice

care reglementează raporturi sociale şi ordonează conduita subiecţilor acestor
raporturi, este divizat, după domeniul de reglementare şi interesul ocrotit, în drept
public şi drept privat.
În timp ce dreptul public reglementează ordinea publică şi se referă la
organizarea şi activitatea statului şi a puterilor publice constituite în stat precum şi
la raporturile juridice stabilite între guvernanţi şi cei care sunt guvernaţi1, dreptul
privat se ocupă de ordinea juridică privată, reglementând şi ocrotind raporturi sociale
de interes individual, particular, stabilite între persoane fizice sau juridice private2.
La rândul său, cel puţin dintr-o perspectivă istorică, dreptul privat este divizat
în două mari ramuri – dreptul civil şi dreptul comercial3. Dreptul civil poate fi definit
ca acea ramură de drept care are aptitudinea generală de a reglementa toate
raporturile de drept privat, cu excepţia celor care au un specific comercial sau social4.
Într-o altă definiţie, dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi/sau persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică5. Dreptul civil este privit, deci, ca un drept privat
comun, apt să reglementeze ansamblul raporturilor juridice private, cu excepţia celor
care fac obiectul altor ramuri de drept privat.
De cealaltă parte, dreptul comercial, ca ramură de drept distinctă a dreptului
privat, reglementează acele raporturi juridice născute în legătură cu exerciţiul
profesiei de comerciant şi cu săvârşirea actelor de comerţ. De aceea, la fel ca dreptul
civil, a cărei denumire originară trimitea la faptul că reglementa drepturile cetăţenilor
romani (civis - jus civile), denumirea materiei juridice a dreptului comercial trimite,
în mod tradiţional, la obiectul şi la domeniul de reglementare, sugerând că această
ramură de drept concentrează un ansamblu de norme juridice privind exercitarea
comerţului.
I.2. Definiţia dreptului comercial. A defini dreptul comercial nu este o

întreprindere facilă, atât datorită dinamismului materiei, aflată în continuă
expansiune, cât şi datorită unei tendinţe de contaminare cu comercialitate a materiei
civile, prin interacţiunea şi confuziunea unor instituţii ale dreptului privat. De aceea,
în primul rând, este necesar să facem o elementară distincţie între materia juridică
1
V.R. Guillien, Droit public et droit prive, Melanges Brethe de La Gressaye, 1967, p. 311 şi urm.
2 I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, 2000, p. 59.
3 I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, 2002, p.5.
4 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Introduction generale., Dalloz 1979, p. 77.
5 Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Şansa, 1993, p. 25.
1
şi disciplina ştiinţifică şi didactică, toate purtând aceeaşi denumire, deşi ultimele

două sunt doar un instrument de cercetare şi explicitare ştiinţifică a normelor juridice
încorporate materiei comerciale.
Pe de altă parte, denumirea de drept comercial este şi ea, în sine, restrictivă,
întrucât pare a sugera că obiectul materiei îl constituie, în exclusivitate, studierea
fenomenului comercial, ignorând persoana şi statutul profesional al comercianţilor.
De aceea, o definiţie a dreptului comercial trebuie să se fundamenteze, în primul
rând, pe relevarea structurală a materiei şi pe examinarea obiectului de
reglementare.
O frumoasă, chiar dacă succintă, definiţie a dreptului comercial afirmă că
acesta este un drept al obligaţiilor şi al creditului6. Oricât de sugestivă şi având
meritul de a releva fundamentul comerţului – obligaţiile având cauză comercială şi
creditul – această definiţie este totuşi prea generală pentru a putea sublinia întru-
totul specificitatea dreptului comercial în raport cu alte ramuri ale dreptului privat.
Nici acel gen de definiţii care reduc materia comercială la activitatea
comercială (producţia, circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de
servicii)7 nu sunt satisfăcătoare, întrucât ele elimină din corpul dreptului comercial
partea sa statutară, privind calitatea de comerciant şi ordonarea conduitei
comercianţilor.
De aceea, din perspectiva obiectului său de reglementare, dreptul comercial
poate fi definit ca reprezentând un ansamblu de norme juridice care reglementează,
pe de o parte, statutul profesional al comercianţilor, iar pe de altă parte raporturile
juridice izvorâte din actele şi operaţiunile pe care legea le consideră acte de comerţ.8
Altfel spus, dreptul comercial constituie un ansamblu de reguli ce se aplică
atât operaţiunilor comerciale cât şi comercianţilor9, fiind atât un drept profesional
cât şi un drept al obligaţiilor comerciale.
I.3. Despre comerţ. Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi
activităţi ale omului. Debutul ei este strâns legat de momentul naşterii şi consacrării
dreptului de proprietate. Conştientizând că pot exercita un drept exclusiv asupra
unor bunuri, oamenii au putut dispune de ele şi au valorificat eventualele surplusuri
obţinute în activitatea lor, mai întâi sub forma trocului şi apoi prin vânzare, iniţial ca
o operaţiune pur civilă, destinată să acopere necesităţile de viaţă ale părţilor, iar apoi
cu scopul de a obţine şi un câştig, astfel punându-se bazele comerţului. Astfel, încetul
cu încetul, operaţiunile cu marfă s-au dezvoltat şi transformat într-o ocupaţie
profesională, exercitată de profesioniştii comerţului – comercianţii.
Etimologic, termenul de „comerţ” provine din limba latină, cuvântul
„commercium” formându-se prin juxtapunerea a 2 cuvinte: „cum” şi „merx, mercis”
6
I. L. Georgescu, op. cit., p. 9.
7 M-L. Belu Magdo, Drept comercial, Ed. HG, Bucureşti 2003, p. 19.
8 I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7.
9 Y. Reinhard, Droit commercial. Actes de commerce, commercants, fonds de commerce, Litec, 1990,
p. 3.
2
(având semnificaţia „cu marfă”). Prin comerţ, în sensul originar al termenului,

înţelegem deci operaţiuni efectuate cu mărfuri10.
Din punct de vedere semantic, conceptul de comerţ are multiple semnificaţii.
Astfel, în limbajul uzual, prin comerţ se înţelege activitatea constând în cumpărarea,
vânzarea sau schimbul de mărfuri, bunuri, valori sau servicii11.
În sens economic, comerţul reprezintă o activitate de distribuţie a produselor
finite, a valorilor şi a serviciilor aferente, realizată în scopul obţinerii unui profit.
Noţiunea economică de comerţ se defineşte deci ca acea activitate prin care se
urmăreşte realizarea unui câştig, prin interpunerea în circulaţia bunurilor şi valorilor
de la producător la consumator.
Din perspectiva care ne interesează, sunt însă de reţinut semnificaţiile
distincte pe care această noţiune le dobândeşte în domeniul juridic. În accepţiunea
sa juridică, aşa cum se desprinde aceasta din prevederile art. 8 alin. (2) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, actele de comerț reprezintă
activități de producție, comerț și prestpări de servicii. La fel ca în vechiul cod
comercial, abrogat (art. 3 al Codului comercial, care reprezenta dreptul comun în
materie comercială), noţiunea de comerţ cuprinde atât operaţiunile privind circulaţia
bunurilor de la producător la consumator cât şi operaţiile amplasate în sfera
producerii şi consumului acestor bunuri precum şi serviciile conexe tuturor acestor
operaţii. Mai mult chiar, operaţiunile legate de organizarea sistematică şi sistemică
a activităţii comerciale – spre exemplu, întreprinderile comerciale – sunt şi ele
enumerate de legiuitor în sfera activităţii comerciale, chiar dacă au un regim
accesoriu.
Noţiunea juridică de comerţ este deci mai largă decât cea economică, având
o sferă de cuprindere mai mare. În acelaşi timp trebuie să remarcăm că accepţiunea
juridică a noţiunii de comerţ exclude o serie de activităţi economice, cum ar fi cele
exercitate de meseriaşi, agricultori sau unii liber profesionişti, chiar dacă aceste
activităţi întrunesc criteriile de calificare ale accepţiunii economice a termenului de
comerţ.
I.4. Denumirea materiei. Pe plan european, în mod tradiţional materia de

studiu a acestei discipline juridice a fost cunoscută sub denumirea de drept comercial
(Droit commercial, Diritto commerciale, Handelsrecht, Trade Law). Chiar şi în
România, după unirea Principatelor, această materie a fost codificată sub forma unei
Condici de comerciu (1864) şi apoi sub forma Codului comercial (1887).
Evoluţia în timp a activităţii comerciale şi actuala globalizare a comerţului au
condus şi la dezvoltarea explozivă a materiei comerciale, care pare a fi depăşit de
mult şi cu mult cadrul clasic al materiei. Expansiunea dreptului comercial a
contaminat o serie de ramuri de drept cu care a interacţionat (drept civil, drept
administrativ, dreptul muncii, drept fiscal şi enumerarea ar putea continua). De
10 St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 1 şi urm.
11 Le Petit Larousse, ediţia 1995, p. 248.
3
aceea, s-a remarcat că, în actualul stadiu de dezvoltare a materiei, denumirea de

drept comercial pare a fi inadecvată în raport cu semnificaţia juridică dată termenului
de comerţ de Codul comercial întrucât, sub raport economic, sugerează că ar acoperi
numai operaţiunile propriu-zise de comerţ, fără a reflecta în totalitate complexitatea
fenomenului comercial.
În acelaşi context, dintr-o perspectivă pur terminologică, s-a sugerat, pe drept
cuvânt, că denumirea de „dreptul comerţului” ar fi mai adecvată, relevând faptul că
această ramură de drept reprezintă locul de întâlnire a comerţului cu norma
regulatoare a materiei comerciale. Dar, cum dreptul comercial este şi un drept al
comercianţilor, dreptul comerţului pare o denumire care nu reflectă complet sfera
de reglementare a materiei.
Exprimând opţiuni care, depăşind disputa terminologică, vizează chiar şi
structura materiei, alte denumiri, cum ar fi aceea de drept al afacerilor sau drept
economic au fost considerate, nu de puţini autori, ca fiind mai adecvate pentru a
exprima identitatea materiei. (a-b)
a) Potrivit unor autori12, denumirea de „drept al afacerilor” ar corespunde mai
bine atât sensului juridic cât şi complexităţii materiei, care tinde în perioada modernă
să înglobeze diverse aspecte şi instituţii specifice altor ramuri de drept: drept
financiar, drept fiscal, drept bancar, drept valutar, transporturi, asigurări, drept
vamal etc., chestiuni care depăşesc cadrul tradiţional al raporturilor dintre
comercianţi.
În plus, denumirea de drept al afacerilor ar permite regruparea, în cadrul
aceleiaşi materii, a unor discipline noi – cum ar fi dreptul concurenţei sau protecţia
consumatorilor – care tind să scape clasificărilor tradiţionale, prea înguste şi rigide;
dreptul afacerilor ar avea deci un mai pronunţat caracter pluridisciplinar şi
interdisciplinar decât dreptul comercial, care ar continua însă să rămână centrul vital
al dreptului afacerilor.
Dreptul afacerilor continuă însă să rămână o creaţie doctrinară ale cărei
merite principale se plasează în sfera interesului ştiinţific şi didactic, permiţând
studierea interacţiunii dreptului comercial cu toate aceste materii cu care prezintă
arii de conexitate. Este utilă o asemenea abordare şi din perspectiva practicienilor,
care apreciază o privire de ansamblu asupra efectelor pe care actul de comerţ le
produce şi care reverberează şi în celelalte materii conexe. Dar este impropriu să se
afirme existenţa dreptului afacerilor ca materie juridică de sine stătătoare, cu atât
mai mult cu cât o serie de ramuri sau materii de drept menţionate mai sus aparţin
dreptului public.
b) Adepţii denumirii „drept economic” împărtăşesc aceleaşi consideraţii
privitoare la insuficienţa dreptului comercial, dar pun accentul, în principal, pe sfera
relaţiilor dintre agenţii economici şi pe raportul de forţe ce se manifestă în cadrul
activităţilor comerciale. Sub acest aspect, dreptul economic ar fi deci un drept
12 I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1992 şi V. Pătulea, C. Turuianu, Curs
rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, Bucureşti,1994.
4
integrator, aplicabil fenomenului economic în ansamblul său, o expresie juridică a

organizării colective a economiei, cu participarea atât a iniţiativei private cât şi a
autorităţii publice13.
Pe de altă parte, pe lângă aceste tendinţe de lărgire a sferei de cuprindere a
dreptului comercial, se poate decela şi o tendinţă centrifugă, de restrângere a
materiei dreptului comercial, prin desprinderea şi autonomizarea unor subramuri sau
categorii speciale de norme, aparţinătoare sau conexe dreptului comercial şi care, în
contextul unei evoluţie dinamice a legislaţiei comerciale, încearcă să-şi găsească o
individualitate proprie. Astfel, în doctrina juridică s-au avansat denumiri privitoare la
dreptul societăţilor comerciale, dreptul contractelor comerciale, dreptul insolvenţei,
dreptul valorilor mobiliare sau drept cambial. Cel puţin sub raport ştiinţific şi didactic,
o asemenea deconstrucţie a dreptului comercial ar putea fi benefică, permiţând
studierea amănunţită a unor instituţii ale dreptului comercial.
Recunoscând interesul pe care diversele puncte de vedere menţionate mai
sus îl reprezintă, trebuie să remarcăm că păstrarea denumirii de drept comercial
corespunde atât materiei juridice tradiţionale cât şi referirilor din legislaţie la
această materie. Pe de altă parte celelalte denumiri sugerate, fără a inova
fundamental, fie exced domeniului dreptului comercial, propunând mai degrabă
un studiu interdisciplinar al fenomenului comercial (dreptul afacerilor), fie
îngustează acest domeniu, neglijând aspecte privilegiate ale dreptului comercial,
cum ar fi statutul comerciantului şi organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, restrângând astfel materia „pur” comercială dar încorporând
raporturile dintre comercianţi şi stat, în contextul implicării tot mai autoritare a
acestuia din urmă în activitatea economică (dreptul economic).
Secţiunea II. Obiectul dreptului comercial
Pentru a delimita sfera de cuprindere a obiectului dreptului comercial este

necesar să examinăm, în mod evident, natura normelor juridice care constituie
substanţa materiei. Din această perspectivă, se constată că două categorii de norme
constituie obiectul dreptului comercial: (a) unele reglementează activităţile
comerciale, a căror sferă nu este însă rezervată exclusiv comercianţilor iar (b)
celelalte definesc statutul comerciantului, inclusiv dobândirea, exercitarea şi
încetarea calităţii de comerciant. Numai privite împreună, în ansamblul lor, aceste
norme pot defini întreaga sferă de reglementare a dreptului comercial.
La rândul ei, sfera operațiunilor de comerţ este delimitată, în mod uzual, fie
prin referire la normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor operaţiuni şi acte
calificate prin lege ca având caracter comercial, indiferent cine le săvârşeşte
(sistemul obiectiv de determinare, întrucât pune accentul pe operaţia comercială
care constituie obiectul raportului juridic), fie prin referire la normele juridice aplicate
13 I. Turcu, Teoria şi Practica dreptului comercial, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 19.
5
comercianţilor (sistemul subiectiv de determinare, întrucât defineşte comercialitatea

prin raportare la subiectul actului juridic),
Anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil, în 2011, legiuitorul român a
optat, în această privinţă, pentru un criteriu obiectiv atenuat, întrucât prin art. 3 din
Codul comercial a stabilit actele de comerţ care constituie substanţa obiectului
materiei, dar a utilizat şi un criteriu subiectiv complementar, decretând în art. 4 din
Codul comercial că, de principiu, toate actele comercianţilor au caracter comercial,
în lipsa unor indicii care să le confere o altă natură.
Prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului
Cod Civil, legiuitorul a stabilit că în toate actele normative, expresiile "acte de
comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia "activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii". Totodată, a stabilit, prin art. 8 alin. (1)
din aceeași lege, că noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum
aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
În consecinţă, se poate reţine că obiectul dreptului comercial îl constituie atât
normele juridice care reglementează activitatea de producție, comerţ sau prestări
servicii, săvârșite de profesioniștii-comercianți cât şi normele juridice aplicabile
statutului juridic al comercianţilor.
Astfel, Codul civil, sub dezideratul unificării materiei private, enumeră o serie
de acte şi operaţiuni considerate de legiuitor ca având caracter comercial, atunci
când sunt săvârșite de profesionisti/comercianți. Mai mult, o serie de legi speciale
reglementează aceeaşi materie a obligaţiilor si contractelor comerciale.
În aceeaşi măsură, prevederile Codului Civil și legi comerciale speciale
reglementează şi statutul comerciantului – profesionist care este definit prin
raportare la natura activităţii comerciale pe care o exercită cu titlu profesional. In
acest sens, art. 3 C. civ. artă că sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere, adică cei care exercită sistematic o activitate organizată
ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Dintr-o altă perspectivă, în doctrina juridică s-a relevat că obiectul dreptului
comercial îl constituie atât raporturile sociale patrimoniale cât şi raporturile
personale nepatrimoniale (cum ar fi cele referitoare la firma sau emblema
societăţilor comerciale precum şi la dreptul asociaţilor de a alege şi a fi aleşi în
organele de conducere ale societăţii comerciale)14. Chiar dacă o asemenea viziune
acoperă o mare parte din materia comercială, credem că ea elimină nejustificat, din
sfera acestuia, normele care guvernează statutul personal al comerciantului, motiv
pentru care nu o împărtăşim.
SECŢIUNEA III. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI COMERCIAL
14 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lostun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, 2000, p. 20.
6
III.1. Epoca străveche şi antică. Primele manifestări ale activităţii de

comerţ au apărut sub forma schimburilor, odată cu apariţia noţiunii de proprietate.
Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei lor, oamenii au început să schimbe între
ei produsele făurite sau obţinute direct din mediul înconjurător15. Forma primară a
schimbului a fost trocul, dar pe măsură dezvoltării relaţiilor interumane şi a nevoilor
oamenilor a apărut necesitatea organizării unor întâlniri periodice, în locuri bine
determinate, în vederea efectuării schimbului de mărfuri şi astfel s-au inaugurat
primele târguri.
În această îndelungată perioadă din istoria omenirii necesitatea unor
reglementări comerciale nu a fost resimţită, în primul rând datorită caracterului
esenţialmente agricol şi pastoral al societăţii antice.
Dezvoltarea comerţului a determinat apariţia primelor reglementări de natură
comercială. Izvoare istorice menţionează, la începutul celui de-al treilea mileniu
Î.Chr., în Mesopotamia, existenţa unor contracte comerciale întărite prin hotărâri
judecătoreşti, acestea dobândind astfel forţă legală. Codul lui Hammurabi, primul
mare legislator al omenirii (aprox. 1750 Î. Chr.), reglementează deja împrumutul
comercial (49-52), raporturile dintre comitentul comerciant şi agentul său comercial
(100-107), regimul juridic al dobânzii (48-49, L-M, N-Q) asociaţiile în participaţie (U)
şi alte chestiuni comerciale16.
Fenicienii şi apoi grecii au instituit o serie de reguli aplicabile activităţilor
comerciale, în special în domeniul comerţului maritim. Epoca de înflorire a dreptului
roman nu a constituit însă şi o epocă de înflorire a dreptului comercial, întrucât
romanii nu distingeau între dreptul civil şi dreptul comercial; pentru a răspunde
cerinţelor comerţului ei au adaptat contractele civile, pe care le dezvoltaseră într-un
adevărat drept contractual, de o mare fineţe şi ingeniozitate juridică.
De aceea, ei au considerat că reglementările de drept civil erau suficiente şi
pentru ordonarea activităţii de comerţ, astfel încât dreptul civil a rămas, până la
sfârşitul imperiului roman, un drept unitar. Pe de altă parte, romanii considerau că
profesiunea de comerciant este degradantă pentru un cetăţean liber (quiriti),
rezervând-o sclavilor şi străinilor (peregrini). Tocmai de aceea, romanii au fost cei
care au pus bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi, astfel încât sclavii
puteau exercita comerţul stăpânilor lor; totodată, ei au organizat activitatea bancară
şi au dezvoltat unele instituţii ale dreptului maritim, preluate de la greci.
III.2. Epoca medievală. Prăbuşirea Imperiului Roman şi fărâmiţarea

politică consecutivă au condus la apariţia statelor-cetăţi italiene: Veneţia, Genova,
Milano, Bologna, etc. Procesul de fărâmiţare politică a fost însoţit şi de cel de
dezmembrare a sistemului de drept. În consecinţă, dreptul unitar roman a fost
înlocuit cu reguli de drept proprii fiecărui stat.
15 Pentru o expunere complexă a evoluţiei istorice a dreptului comercial, I.L. Georgescu, op. cit., p.
9-63.
16 R. E. Mack, the Code of Hammurabi, Baghdad, 1979.
7
În acest context şi într-o epocă de înflorire a comerţului, sub efectului rolului

civilizator şi pacificator al acestuia, au apărut pe bătrânul continent primele târguri
comerciale de amploare, situate mai ales în cetăţile italiene menţionate, dar şi în
Franţa (Provins, Lyon) şi Flandra (actuala Belgie). Aici s-au dezvoltat şi consolidat o
serie de uzanţe comerciale dar şi tehnici noi, adaptate necesităţilor comerţului, dintre
care cea mai cunoscută este cambia, care permitea evitarea unui transport periculos
de bani dintr-un oraş în altul.
Cruciadele, colonizarea Americii şi legăturile tot mai frecvente dintre Orient şi
Occident au contribuit şi ele la lărgirea orizontului comercianţilor; iar Biserica, prin
interdicţia impusă împrumutului cu camătă a „contribuit” la reorganizarea sistemului
bancar şi la apariţia unor forme noi de societăţi comerciale (societăţile în comandită).
Tot în această perioadă a fost conturată instituţia falimentului, menită să excludă pe
debitorul falit din viaţa comercială şi să permită creditorilor o executare rapidă a
bunurilor acestuia.
Totodată comercianţii s-au organizat în corporaţii profesionale (corporazioni
di arti e mestieri), care alegeau din rândul lor un consul care conducea corporaţia şi
avea dreptul de a edicta norme interne bazate pe obiceiuri, reglementând activitatea
comercială şi servind la soluţionarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei. Cu
timpul, aceste norme au fost adunate în culegeri numite „statute”, cele mai
cunoscute fiind statutele din Pisa (1305), Bologna (1309), Roma (1317). Pentru
acest motiv, în istoria dreptului comercial această epocă mai este cunoscută şi ca
epoca statutară sau a dreptului cutumiar.
Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea acestor norme de drept cutumiar
cu un drept scris. Prima ţară care a reuşit să facă acest lucru a fost Franţa, în timpul
regelui Carol al IX-lea şi Ludovic al XIV-lea, când au apărut edicte şi ordonanţe legale
privind activitatea de comerţ terestru şi maritim, acte ce au premers marilor
monumente legislative franceze. Astfel, celebrele ordonanţe emise în timpul domniei
regelui Ludovic al XIV-lea de ministrul său de finanţe, Colbert, asupra comerţului
terestru (1673 – care dă o primă reglementare societăţii în comandită) şi asupra
comerţului maritim (1681) conţin elementele unui veritabil cod comercial, stabilind
regulile de desfăşurare a comerţului şi reglementând profesia de comerciant, cambia
şi societăţile comerciale dar marcând şi intervenţia mai decisă a autorităţii statale în
materia comercială. Ele constituie şi o primă abandonare a criteriului subiectiv în
definirea comercialităţii, limitând caracterul profesional al dreptului comercial
(dreptul comercianţilor) şi inaugurând o concepţie obiectivă, potrivit căreia dreptul
comercial se aplică, în primul rând, actelor de comerţ, indiferent de calitatea părţilor.
III.3. Epoca modernă. Un moment crucial în formarea dreptului comercial

îl constituie adoptarea în 1807 a Codului comercial francez. Prin această
reglementare s-a dat un nou sediu unor acte şi operaţiuni legate de schimbul şi
circulaţia mărfurilor, producând separarea acestora de Codul civil.
În urma Revoluţiei franceze, Codul comercial francez a fost propulsat pe scena
europeană, astfel încât el a fost adoptat şi adaptat într-un ritm alert de ţările vecine.
8
În Italia, după realizarea statului unitar şi, sub influenţa codului francez şi a
reglementărilor din legislaţia belgiană şi germană, a fost adoptat în 1865 un nou cod
comercial, care cuprindea o concepţie modernă asupra comerţului.17 Acest cod a stat
ca model codului nostru comercial din 1887.
În România, pentru o lungă perioadă de timp, comerţul a fost condus potrivit
unor reguli cutumiare, fie de sorginte locală fie străină, preluate ca urmare a
raporturilor de comerţ cu neguţători străini18. Primele legiuiri scrise din Ţările
Române (Pravila lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii a lui Matei Basarab) nu
cuprindeau reguli comerciale cu caracter special, fiind aplicabile atât comercianţilor
cât şi necomercianţilor. Acestea apar în Codul lui Andronache Donici din 1814 care
reglementa şi „daraverile comerciale” şi „iconomicosul faliment”.
Codul Caragea (1817 – Muntenia) şi Codul Calimach (1828 – Moldova) se
caracterizează şi ele prin aceeaşi parcimonie în materie comercială, ultimul
remarcându-se totuşi prin reglementarea vânzării comerciale, a primelor societăţii
comerciale („tovarăşii neguţătoreşti”) şi a „rânduielii concursului creditorilor” – a
falimentului.
După apariţia Codului comercial francez, acesta a fost aplicat în Muntenia şi
Moldova, prin receptarea lui de către Regulamentele organice din 1831 iar în 1864,
după constituirea statului unitar român, a fost adoptată Condica de comerciu a
principatelor unite române, care reproduce şi ea modelul francez. În fine, în 1887,
se adopta în România un cod comercial propriu, inspirat din Codului comercial italian,
dar şi din legislaţia comercială germană şi belgiană. În 1938 a fost adoptat un nou
cod comercial român, care însă nu a fost niciodată pus în aplicare.
Codul comercial din 1887, cu modificările ulterioare, s-a aplicat până în 1948
când, datorită naţionalizării şi instaurării relaţiilor „socialiste” de proprietate şi a
economiei planificate centralizate, a fost considerat ca fiind căzut în desuetudine,
rămânând aplicabil numai în raporturile de comerţ exterior.
După prăbuşirea, în decembrie 1989, a sistemului comunist şi consecutiv
declarării României ca stat al economiei de piaţă, Codul comercial şi-a redobândit
atributele de principala reglementare a raporturilor comerciale. Desigur că, urmare
a faptului că, prin evoluţie istorică, unele instituţii ale sale fuseseră întru-totul
depăşite şi datorită faptului că dezvoltarea complexă a vieţii comerciale moderne
solicită măsuri adecvate, s-a simţit necesitatea emiterii unor noi acte normative care
să contureze drumul României spre economia de piaţă.
Un prim act normativ de acest gen a fost Decretul-lege nr. 54/1990 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative19 care
a creat primele forme de organizare privată a activităţii comerciale sub forma
întreprinderilor mici, asociaţiilor cu scop lucrativ, asociaţiilor familiale şi persoanelor
fizice cu activitate independentă. Aceste forme au constituit primele embrioane ale
17 A. Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, 2006, p.6
18 St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 12.
19 M. Of. nr. 20 din 6 februarie 1990.
9
economiei de piaţă. Dar era necesară şi o reformă de structură prin care fostele
unităţi economice de stat, prinse în capcana unei economii superplanificate şi
superdirijate, să fie transformate în agenţi ai economiei de piaţă. Acest lucru s-a
realizat prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în
regii autonome şi societăţi comerciale20. Astfel, au apărut în România post-
revoluţionară primele societăţi comerciale cu capital integral românesc.
Urmare acestei transformări, s-a instaurat în relaţiile dintre noile entităţi juridice
principiul libertăţii contractuale, bazat pe reglementări ale dreptului comun cuprinse
în Codul comercial şi Codul civil.
Au urmat acte normative prin care s-a creat cadrul juridic de reorganizare a
economiei pe principiile pieţii. Astfel, au fost adoptate reglementări privind societăţile
comerciale, registrul comerţului, regimul investiţiilor străine, impozitarea profitului,
aplicarea taxei pe valoarea adăugată, privatizarea societăţilor comerciale, procedura
insolventei, concurenţa, valorile mobiliare şi pieţele reglementate (bursele) de valori
şi mărfuri şi multe altele.
Acest proces legislativ este încă în plină desfăşurare, o serie de acte normative
fiind completate şi modificate în decursul timpului sau chiar înlocuite cu noi
prevederi. Se poate deja afirma că reforma dreptului comercial, în această perioadă
de tranziţie, a fost concentrată pe trei mari direcţii: într-o primă etapă, eliminarea
actelor normative ce constituiau osatura sistemului socialist de drept, apoi
reformarea vechilor instituţii ale dreptului comercial, pentru a le adapta evoluţiei
internaţionale din ultimii 50 de ani şi, într-o etapă mai recentă, alinierea legislaţiei
române la aceea a Uniunii Europene (aşa-numitul acquis comunitaire), în contextul
dobândirii, de către România, a calităţii de membru cu drepturi depline al acestei
uniuni (2007).
Această din urmă evoluţie a dreptului comercial ar putea culmina în
instaurarea, în Europa, a unui drept comercial uniform, prin transpunerea în dreptul
naţional al statelor membre a directivelor Consiliului Europei care prezintă relevanţă
comercială.
CAPITOLUL II. IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL
SECŢIUNEA I. LEGĂTURA DREPTULUI COMERCIAL CU ALTE RAMURI DE DREPT
I.1. Dreptul civil. Legătura dreptului comercial cu dreptul civil era definită
cu exactitate de către Codul comercial care în art. 1 arata: „În comerţ se aplică
legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”.
În prezent, art. 3 alin. (1) Cod civil, arată că dispoziţiile codului se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil.
20 M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.
10
Din această dispoziţie rezulta că prevederile Codului civil guvernează, ca

drept comun, întreaga materie a dreptului privat, în ceea ce priveşte raporturile
patrimoniale dintre particulari. De aceea s-a şi afirmat că, în raport de strânsa sa
legătură cu dreptul civil, dreptul comercial poate fi privit ca o subramură a
dreptului civil sau ca un drept civil special.
Partea dreptului comercial care vizează regimul statutar al profesioniștilor
este reglementată prin legi speciale, astfel încăt nu este supusă dispozițiilor
Codului Civil. Nici măcar materia obligațiilor si contractelor comerciale nu este
reglementată integral in corpul Codului civil. Astfel încât și în prezent se menține
o distincție clară între dreptul civil (care constituie dreptul comun în materia
dreptului privat) și dreptul comercial (care constituie un drept privat special)
Este foarte adevărat că evoluând prin desprindere din dreptul civil, multe
instituţii ale dreptului comercial nu sunt decât dezvoltări ale celor civile. Dar,
dezvoltarea dreptului comercial nu s-a rezumat numai la derogările specifice
exigenţelor comerţului; în timp, dreptul comercial a dat naştere unor instituţii noi,
necunoscute dreptului civil.
Suportul evoluţiei moderne a dreptului comercial român îl constituie,
îndeosebi, legile speciale care, mai ales după 1990, au contribuit la conturarea
unei noi identităţi a acestuia, racordată la stadiul de dezvoltare a legislaţiei
comerciale pe plan internaţional. De aceea, abrogarea Codului comercial prin
intrarea în vigoare a Codului civil nu a condus la dispariția dreptului comercial,
care sălășluiește mai mult în corpul legilor speciale decât trăia în corpul codului
comercial.
II.2. Dreptul procesual civil. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul

procesual civil este subliniată prin faptul că, in principal, Codul de procedură civilă
cuprinde o serie de norme procedurale dedicate materiei comerciale. Astfel, codul
de procedură civilă consacră o serie de prevederi speciale privind soluţionarea
litigiilor dintre profesioniști. Cartea a IV-a din acelaşi cod este dedicată arbitrajului,
care constituie, în principal, o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor
comerciale. Procedura ordonanței de plată esteși ea o procedură rapidă de
realizare, în principal, a creanţelor comerciale. Tot astfel, Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării
obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale reglementează o procedură
sumară de realizare a acestor obligaţii.
În fine, Legea nr. 85/2014 privind procedurile prealabile de insolvență și
insolvenţa cuprinde atât dispoziţii procedurale cât şi dispoziţii de drept material,
constituind astfel o reglementare cu dublă vocaţie: comercială şi deopotrivă
procedurală.
III.3. Dreptul comerţului internaţional. O altă corelaţie este cea dintre

dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional, ambele reglementând
11
raporturile patrimoniale care se nasc din fapte de comerţ şi care au o esenţă

comună. Diferenţa provine din faptul că dreptul comercial reglementează
raporturile juridice născute din fapte de comerţ la care participanţii sunt cetăţeni
români şi care sunt derulate pe teritoriul României, în timp ce dreptul comerţului
internaţional reglementează raporturile patrimoniale cu elemente de extraneitate.
Dreptul comerţului internaţional este deci o subramură a dreptului
comercial (dar și a dreptului internațional), el prezentând un caracter special faţă
de acesta, care constituie drept comun în materia raporturilor comerciale.
Strânsa corelaţie dintre aceste discipline este relevată şi de faptul că o serie
de reglementări comerciale internaţionale, consacrate prin convenţii la care şi
România este parte, au fost integrate dreptului intern, constituind astfel un izvor
– parţial – al dreptului comercial .
II.4. Alte discipline. Dreptul comercial păstrează strânse legături şi cu alte

discipline ale dreptului care sunt în curs de conturare a unei anumite autonomii –
dreptul concurenţei, dreptul asigurărilor, dreptul transporturilor sau dreptul
bancar. Desprinse din corpul dreptului comercial, aceste subramuri speciale sunt
uneori discipline de graniţă între dreptul privat şi dreptul public şi ele ar putea fi
grupate, împreună cu dreptul comercial, sub umbrela dreptului afacerilor sau, într-
o măsură mai redusă, a dreptului economic.
SECŢIUNEA III. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL
III.1. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial. Dreptul comercial modern

fiind, în mod natural, o reflecţie a fenomenului global care este comerţul, este
determinat de sursele sale naţionale dar, în bună măsură, este supus şi unor
influenţe internaţionale.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele
internaţionale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Totodată, art.
10 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat arată că dispoziţiile legii sunt aplicabile în măsura în care
convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc altă
reglementare. Desigur că prin receptarea lor, pe calea ratificării parlamentare,
aceste convenţii internaţionale devin izvoare interne ale dreptului comercial.
Izvoarele dreptului comercial se clasifică, astfel, în izvoare formale sau legislative,
reprezentate prin lege şi izvoare neformale, reprezentate prin uzanţe comerciale.
III. 2. Izvoare formale. Izvoarele formale ale dreptului comercial sunt Codul civil,
Codul comercial şi legile comerciale speciale. Cu privire la corelaţia dintre aceste
izvoare formale este de precizat că se aplică principiul general „specialia
generalibus derogant”, potrivit căruia norma specială derogă de la legea generală.
12
Astfel, în virtutea acestui principiu, legile comerciale speciale sunt de

aplicaţie prioritară faţă de Codul comercial, care constituie dreptul comun în
materie comercială. Atunci când prin aceste legi nu sunt reglementate anumite
situaţii juridice, se recurge la regulile şi principiile consacrate în Codul comercial.
Atunci când şi Codul comercial, ca lege specială faţă de Codul civil, care este
dreptul comun în materia dreptului privat, nu conţine reguli pentru anumite situaţii
juridice, devin aplicabile prevederile Codului civil.
Altfel spus, în această relaţie complexă, Codul comercial joacă rolul unei
reglementări speciale, în raport cu Codul civil şi a unei legi generale în raport cu
reglementările legilor speciale în materie comercială.
Codul comercial şi legile comerciale speciale conţin, în general, norme cu
caracter supletiv, dispozitiv, care se aplică numai în cazul în care părţile nu au
convenit altfel. Codul comercial este însă şi sediul unor norme imperative de la
care părţile nu pot deroga şi care au ca scop protejarea intereselor generale .
Referirea la aceste izvoare formale trebuie să aibă în vedere nu numai
normele juridice propriu-zise ci şi principiile care se degajă din acestea. Astfel,
doctrina recunoaşte unele principii devenite clasice (de ex.: în comerţ gratuitatea
nu se prezumă sau în comerţ banii sunt întotdeauna fructiferi). Tot astfel, art. 48
C. com. arată că în caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei
telegrame se aplică principiile generale asupra culpei.
Evoluţia recentă a dreptului comercial justifică afirmaţia că principalul său
suport legislativ nu se mai află în codul comercial ci, mai ales, în legile comerciale
speciale. Acestea – eliminând, reformând sau inovând – au operat o veritabilă
operă de asanare şi revigorare a materiei comerciale, adaptând-o astfel
exigenţelor vieţii comerciale. Este însă la fel de adevărat că multitudinea actelor
normative care reglementează comerţul şi statutul profesional al comercianţilor
constituie un corp eterogen de norme, uneori nu numai necorelate, dar chiar şi
contradictorii. De aceea, credem că o operă de codificare a materiei dreptului
comercial, care ar aduce limpezire şi eficienţă juridică, ar fi o iniţiativă salutară a
legiuitorului roman.
Printre cele mai importante acte normative, care reglementează materia
comercială, edictate în această perioadă de revigorare a dreptului comercial, se
numără, în ordine cronologică:
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată şi modificată ;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată şi modificată ;
- Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, modificată şi completată ;
- Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital ;
- Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr. 227/2007 ;
13
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea

activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale .
III.3. Izvoare neformale. Izvoarele neformale sunt uzanţele. Ele reprezintă reguli
de conduită comercială, născute din practică, prin repetabilitate, constanţă şi
continuitate şi care sunt respectate întocmai ca o norma juridică obligatorie.
Uzanţa conţine deci atât o componentă materială (obiectivă), reprezentată prin
repetiţia unei practici comerciale cât şi una psihologică (subiectivă), constând în
conştiinţa caracterului obligatoriu al conduitei respective . Uzanţele nu au caracter
normativ, deci ele nu constituie un izvor de drept. Doctrina şi jurisprudenţa disting
totuşi, în materie comercială, între uzanţele convenţionale (interpretative) şi
uzanţele normative (legislative).
Uzanţele au de regulă un caracter convenţional (producând efecte prin
voinţa părţilor sau în tăcerea legii şi a contractului) şi interpretativ (menit să
lămurească voinţa părţilor, potrivit regulilor de conduită pe care le consacră). Aşa
sunt de exemplu uzanţele portuare (cum ar fi uzanţa normei de încărcare în portul
Constanţa).
Atunci însă când legea trimite la ele, pentru completarea sa, uzanţele
dobândesc forţa juridică a legii pe care o completează . Astfel de uzanţe, numite
uzanţe normative sau legislative, sunt cele derivate din anumite dispoziţii cu
caracter de principiu ale Codului civil, cum ar fi cele privitoare la executarea cu
bună-credinţă a convenţiilor (pacta sunt servanda – art. 970 C. civ) sau cele care
dispun că interpretarea dispoziţiilor îndoielnice ale unui contract după obiceiul
locului unde s-a încheiat contractul (art. 980 C. civ.) O altă uzanţă statuează că
prevederile obişnuite unui contract se subînţeleg chiar dacă nu sunt expres
prevăzute (art. 981 C. civ.).
În materie comercială, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale , prevede în art. 1 că activitatea comercianţilor trebuie desfăşurată cu
bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale, iar Legea nr. 509/2002 privind
agenţii comerciali permanenţi stipulează dreptul agenţilor , în lipsa unor prevederi
legale sau a unor stipulaţii derogatorii, de a primi o remuneraţie în conformitate
cu uzanţele comerciale ale zonei şi ale sectorului de piaţă pe care operează.
Art. 69 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (privitor la regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare) arată că bunurile afectate unei garanţii reale mobiliare
trebuie valorificate, în cadrul procedurii de executare silită, într-o manieră
comercială rezonabilă şi urmând regulile comerciale adecvate, folosite de
persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă. Este
evident că utilizând sintagma „reguli comerciale adecvate” legiuitorul face
trimitere la uzanţele comerciale practicate pe o anumită piaţă specializată.
Tot astfel, art. 8 alin. (1) lit. e din Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic, impune furnizorilor de servicii al societăţii informaţionale să comunice
14
destinatarilor acestor servicii „codurile de conduită relevante” la care furnizorul

subscrie; legea se referă, fără îndoială, la o codificare a unor uzanţe comerciale
aplicabile în activitatea profesională a furnizorilor de servicii ale societăţii
informaţionale, reglementând conduita şi responsabilitatea acestora. Potrivit art.
18 din aceeaşi lege aceste coduri vor fi elaborate de asociaţii şi organizaţii
neguvernamentale cu caracter profesional ori comercial sau constituite în scopul
protecţiei consumatorilor şi vor cuprinde prevederi referitoare, cel puţin, la
protecţia destinatarilor comunicărilor comerciale, în special a minorilor, la
întreruperea furnizării serviciilor societăţii informaţionale şi la soluţionarea litigiilor
pe cale extrajudiciară. În fine, în încheierea acestui şir de exemple menţionăm şi
art. 45 din Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, care arată că,
atunci când o cambia este plătită într-o moneda străină, care nu are curs la locul
plăţii, valoarea acestei monede va fi stabilită după uzurile locului de plată.
Iată deci că uzanţa, constituind, în mod tradiţional, un izvor limitat al
dreptului civil devine din ce în ce mai mult un izvor semnificativ al dreptului
comercial. Această distincţie se datorează, în primul rând, faptului că dreptul
comercial, spre deosebire de dreptul civil, a avut în perioada recentă o evoluţie
foarte dinamică; cu toate acestea, comerţul se dezvoltă de o manieră mult mai
accelerată, astfel încât legiuitorul este obligat să ţină cont de regulile comerciale
ce se impun, în practică, pe o anumită piaţă.
III.4. Practica judiciară şi doctrina. În ceea ce priveşte practica judiciară şi

doctrina, deşi acestea constituie factori puternici de interpretare a legii, ele nu
constituie un izvor recunoscut al dreptului în general şi, deci, nici al dreptului
comercial.
15
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL PARTEA GENERALA
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA
CURSUL NR. 2
COMERCIANTUL - PROFESIONISTUL CARE REALIZEAZA ACTIVITATI
ECONOMICE CU SCOP LUCRATIV, PENTRU A OBTINE PROFIT
PREAMBUL
Noul Cod civil (NCC)1 a produs o reforma profunda a dreptului privat,
consacrand caracterul unitar sau monist al acestuia si eliminand, cel putin la
nivel declarativ, distinctiile care, in mod traditional, separau materia civila de cea
comerciala. Astfel, potrivit expunerii de motive care a insotit proiectul NCC,
„Proiectul, în ansamblul său, urmăreşte ideea de a promova o concepţie monistă
de reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur cod – Codul civil.”2
Tot astfel, in expunerea de motive a proiectului Legii de punere in aplicare a
Codului civil, se mentioneaza: „Noul cod civil a modificat radical conceptia de
ansamblu asupra materiei optand... pentru o conceptie monista de reglementare
a raporturilor de drept privat. Pentru a respecta aceasta perspectiva, totalitatea
reglementarilor privitoare la persoane, relatii de familie si relatii comerciale au
fost incorporate in Codul civil, diviziunea traditionala in raporturi civile si
raporturi comerciale nu a mai fost mentinuta si au fost consacrate diferentieri de
regim juridic in functie de calitatea de profesionist, respectiv non-profesionist a
celor implicati in raportul juridic obligational.”3
Una dintre directiile declarate ale proiectului reformarii Codului civil a fost,
deci, aceea a unificarii sub aceeasi cupola a raporturilor juridice de drept privat,
eliminand, indeosebi, distinctiile dintre materia civila si cea comerciala. Acest
proiect nu a fost infaptuit, insa, in toata grandoarea sa, legiuitorul fiind nevoit,
pentru ratiuni legate de specificitatea materiei comerciale, sa mentina, intre
raporturile juridice reglementate de NCC, o serie de distinctii de regim juridic,
asezate pe un dublu criteriu de diferentiere.
Astfel, a folosit, in primul rand, criteriul compozit al intreprinderii, care
distinge intre diferitele activitati si raporturi juridice specifice dreptului privat atat
dupa obiectul lor (activitatile de productie, comert, servicii fiind opuse celor care
nu se circumscriu acestor domenii) cat si dupa modul in care sunt realizate
(exercitarea sistematica si organizata fiind opusa actelor si operatiunilor cu
caracter singular, intamplator, accidental).
Pe urma, NCC a utilizat si un criteriu subiectiv, pentru a distinge intre
participantii la raportul juridic obligational, fundamentat pe calitatea persoanei:
profesionist sau neprofesionist (in sensul de non-profesionist).
1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost republicata in M. Of. nr. 505/15 iulie 2011.
2
Expunere disponibila la http://www.just.ro/.../Coduri/Civil/Expunere%20de%20motive
3
Expunere disponibila la http://www.cdep.ro/proiecte/2010/800/50/0/em850.pdf
1
Rezulta ca, in principiu, NCC a inlocuit un criteriu obiectiv de divizare a

dreptului privat in materie civila si materie comerciala (respectiv criteriul
calificarii legale a unor raporturi juridice drept acte de comert in opozitie cu
actele civile, in considerarea obiectului sau naturii acestora) cu un criteriu
compozit (obiectiv-subiectiv), fundamentat pe ideea de intreprindere si atasat
calitatii de profesionist a celui implicat in raporturi juridice obligationale
exercitate in cadrul intreprinderii.
Astfel, se sustine ca materia dreptului privat nu se mai imparte in raporturi
de drept civil si de drept comercial; in realitate, NCC continua sa distinga intre
diversele raporturi reglementate, adica intre cele grefate pe dublul concept
intreprindere/profesionist si cele eminamente civile. Mai mult chiar, si intre
raporturile atasate binomului întreprindere - profesionist, NCC distinge dupa cum
acestea au sau nu caracter oneros, respectiv urmaresc sau nu un scop lucrativ.
Astfel, atat de mult clamata unificare a dreptului privat se reduce la o
divizare a materiei dreptului privat pe baza unui nou criteriu, din falia astfel
produsa rasarind structura intreprinderii si figura juridica a profesionistului,
repere ale dainuirii, icognito, a materiei comerciale in cadrul dreptului privat
unitar.
SECTIUNEA I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE.

Conceptul de „profesionist” este sumar conturat in NCC, dar reprezinta un
factor a carui implicare sau neimplicare intr-un raport juridic obligational confera
o fizionomie juridica distincta acestor raporturi.
O consecinta fireasca a importantei acestui protagonist in configurarea
tratamentului distinct al unor raporturi obligationale, a fost preocuparea
legiuitorului de a defini conceptul de profesionist, o figura juridica eterogena,
nascuta prin fuzionarea fizionomiilor titularilor mai multor profesii si calitati, cea
mai notabila parte a acestora constituind, in mod traditional, obiectul privilegiat
de reglementare statutara sau institutionala a dreptului comercial.
Dar, conceptualizand termenul de profesionist, legiuitorul a creat, prin
antiteza si opusul acestuia: non-profesionistul.4 Din aceasta perspectiva,
substanta NCC se adreseaza, in principal, unui subiect neconturat sub raport
profesional, dar contine si o serie intreaga de dispozitii aplicabile exclusiv
profesionistilor, mai ales in materia obligatiilor.
In fine, este de remarcat ca daca, din punct de vedere semantic,
profesionistul si profesia apartin aceleiasi familii de cuvinte, din punct de vedere
4
Termenul este utilizat in Expunerea de motive a Guvernului Romaniei, care a insotit
proiectul NCC supus spre aprobare Camerei Deputatilor; el a fost preferat celui de
neprofesionist, care are conotatii legate de utilizarea curenta sau „profana” a termenului
de profesionist.
2
conceptual, in redactarea NCC, profesionistul nu este o persoana care exercita o

profesie sau o meserie, ci este cel care exploateaza o intreprindere, termenul
primind astfel o conotatie juridica speciala, diferita de cea uzuala. 5 De aceea,
adoptarea termenului de profesionist, necunoscut sau cu utilizare marginala (cu
aceasta semnificatie) in cadrul altor sisteme de drept, reprezinta o inovatie a
legiuitorului roman, menita sa inglobeze categorii diferite de persoane a caror
singura trasatura comuna pare a fi aceea ca exercita in mod sistematic anumite
activitati economice sau profesionale.
SECTIUNEA II. TRASATURILE DEFINITORIII ALE CONCEPTULUI DE

PROFESIONIST.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) si (3) NCC, profesionistii sunt toti cei
care „exploateaza o intreprindere”, adica toti cei care „exercita sistematic o
activitate organizata ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de
bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca ea are sau nu un scop
lucrativ”.
Pentru a elimina orice indoiala cu privire la continutul conceptului de
„profesionist”, art. 8 alin. (1) LPA pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil6 (denumita prescurtat, in continuare, LPA) arata ca aceasta
notiune „include categoriile de comerciant, intreprinzator sau operator economic
precum si orice alte persoane autorizate sa desfasoare activitati economice sau
profesionale, astfel cum aceste notiuni sunt prevazute de lege, la data intrarii in
vigoare a Codului civil”.
Remarcam ca acestea sunt cele doua texte care, explicit, tind sa redea
alcatuirea particulara a notiunii de profesionist. Examinarea elementelor
definitorii cuprinse in textele legale mentionate permite observatia ca legiuitorul,
in primul rand, (1) considera ca exploatarea unei intreprinderi constituie esenta
identitatii profesionistului, pe urma (2) releva natura economica sau profesionala
a activitatilor desfasurate de profesionist, apoi (3) enumera enuntiativ aceste
activitati care se desfasoara in mod autorizat, pentru ca in final (4) sa distinga
(implicit) intre diversele categorii de profesionisti, dupa cum acestia realizeaza
sau nu o activitate cu scop lucrativ.
(1) Profesionistul exploateaza o intreprindere.
Independent de modul in care legiuitorul priveste alcatuirea intreprinderii,
acest enunt al art. 3 alin. (2) NCC este interesant pentru ca (a) subliniaza
caracterul independent al activitatii profesionistului, faptul ca acesta lucreaza in
5
De altfel, in limbajul uzual, antonimul profesionistului este diletantul, in timp ce in
limbajul juridic notiunea antonima a fost desemnata prin termenul „non-profesionist”.
6
Legea nr. 71/2011 a fost publicata in M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011 si a fost
modificata ulterior prin OUG 79/2011 si prin Legea nr. 60/2012.
3
nume propriu si pe propriul risc precum si pentru ca (b) releva ca o persoana

este profesionist doar atunci cand si in masura in care exploateaza o
intreprindere, adica atunci cand actele si operatiunile ce le desfasoara reprezinta
o exercitare sistematica a unei activitati organizate de producere, administrare
ori instrainare de bunuri sau de prestari de servicii.
(a) Astfel, profesionistul „exploateaza” o intreprindere; termenul
„exploatare” (echivalent cu „aservire”, „asuprire”, dar si cu „valorificare” sau
„folosire”) trimite spre pozitia dominanta a profesionistului in raport cu
intreprinderea, care este o suma de activitati sistematic organizate si exercitate.
Profesionistul controleaza aceste activitati, este factorul decident, cel care
determina cursul actiunii si isi asuma rezultatele, bune sau rele. El este asimilat,
din acest punct de vedere, intreprinzatorului7 sau titularului intreprinderii, cel
care investeste si culege roadele unei intreprinderi.
Este astfel evident ca activitatea de „exploatare” implica nu atat
interventia personala, directa a profesionistului, cat desfasurarea acestei
activitati in mod independent si nu dependent, adica in nume si pe cont propriu
si pe riscul profesionistului. Cu alte cuvinte, profesionistul poate exploata
intreprinderea direct sau prin interpusi, dar pe cont propriu si pe riscul sau.
In consecinta, din sfera profesionistilor ar urma sa fie exclusi cei care se
afla in raporturi de angajare cu „intreprinderea”, cei a caror activitate are un
caracter dependent sau subordonat titularului intreprinderii si care, in acest fel,
nu exploateaza o întreprindere, ci sunt doar instrumentele prin care
profesionistul exploateaza intreprinderea.
(b) Potrivit art. 3 alin. (3) NCC, exploatarea intreprinderii consta in
exercitarea sistematica a unei activitati organizate constand in producerea,
administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii. Deci
exercitiul sistematic, caracterizat prin continuitate, constanta si repetitivitate
constituie substanta conceptului de exploatare. Rezulta ca din sfera acestui
concept urmeaza a fi excluse actele sau operatiunile accidentale, intamplatoare,
de realizare a acestor tipuri de activitati. Astfel cum s-a observat in doctrina
recenta, sintagma „exercitare sistematica” inlocuieste cerinta vechiului Cod
comercial care califica drept comercianti pe cei care fac acte de comert „ca o
profesiune obisnuita” (art. 7 Cod Comercial).8
(c) O persoana este profesionist daca indeplineste criteriile legale pentru a
fi autorizat ca atare; dar nu toate actele si operatiunile realizate de o persoana
7
Termen utilizat, de exemplu, in dreptul italian (l’imprenditore) pentru a desemna pe cel
care organizeaza si exploateaza o intreprindere. In acest sens, Manuale di dirito
commerciale, a cura di V. Buoncuore, G. Giappicheli Editore, Torino, 2007, p. 49 si urm.
8
A se vedea, in acest sens, si C. Gheorghe, Drept comercial roman, Editura C. H. Beck,
Bucuresti 2013, p. 38 si urm.
4
autorizata ca profesionist sunt indeplinite in exercitiul sistematic al activitatilor

organizate ce constituie o intreprindere.
Atunci cand un profesionist indeplineste un act juridic care nu se
circumscrie sferei sale de specialitate, respectiv atunci cand, in termenii art. 5
din abrogatul Cod comercial, cumpara produse sau marfuri pentru uzul sau
consumul propriu ori al familiei sale sau cand revinde aceste produse ori vinde
produse in calitate de proprietar sau cultivator al unui teren, el nu actioneaza in
calitate de profesionist si nu urmeaza a suporta regimul juridic aplicabil unui
profesionist.
De altfel, aceasta teza este confirmata si de prevederile art. 1.358 NCC
care arata ca, pentru aprecierea vinovatiei se va tine seama, daca este cazul, de
faptul ca „prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei
întreprinderi”. Deci, raspunderea persoanei care este profesionist difera dupa
cum prejudiciul a fost cauzat in exploatarea intreprinderii sale sau in afara
acestei exploatari.
(2) Profesionistul exercita o activitate economica sau profesionala.
Aceasta concluzie se desprinde din prevederile art. 8 alin. (1) LPA care
subsumeaza conceptului de profesionist categoria persoanelor autorizate sa
desfasoare activitati economice sau profesionale.
NCC nu defineste activitatea economica si nici activitatea profesionala.
Asemenea definitii sunt, insa, prezente in acte normative care au un caracter
special prin raportare la NCC.
(a) Astfel, art. 2 lit. a) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
44/2008O privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice
autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale defineste
activitatea economica drept „activitatea agricola, industriala, comerciala,
desfasurata pentru obtinerea unor bunuri sau servicii a caror valoare poate fi
exprimata in bani si care sunt destinate vanzarii ori schimbului pe pietele
organizate sau unor beneficiari determinati ori determinabili, in scopul obtinerii
unui profit.”
Din aceeasi perspectiva, in viziunea art. 127 alin. (2) C. Fiscal, „activitatile
economice cuprind activitatile producatorilor, comerciantilor sau prestatorilor de
servicii, inclusiv activitatile extractive, agricole si activitatile profesiilor libere sau
asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economica exploatarea
bunurilor corporale sau necorporale in scopul obtinerii de venituri cu caracter de
continuitate.”
Chiar daca au un caracter special, aplicabilitatea lor imediata fiind
restransa la aria de reglementare a actelor normative ce le contin, aceste definitii
releva cateva semnificatii care sunt general valabile. In primul rand, reduse la
componentele esentiale, aceste definitii prezinta o evidenta asemanare cu
5
enumerarea activitatilor care, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) NCC constituie
obiectul exploatarii unei intreprinderi: exercitarea activitatilor de producere,
administrare ori instrainare de bunuri sau prestare de servicii. In al doilea rand,
toate aceste activitati economice sunt desfasurate in vederea realizarii unui profit
sau unor venituri.
(b) Notiunea de activitate profesionala nu este direct definita de lege, dar
prevederile art. 3 alin. (1) al Legii nr. 200/2004 privind privind recunoasterea
diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din
Romania9 definesc profesia reglementata ca un ansamblu de activitati
profesionale reglementate de legea romana; per a contrario, activitatea
profesionala este o activitate realizata in cadrul exercitarii unei profesii si in
legatura cu acea profesie.
In acest sens, de exemplu, Hotararea Guvernului nr. 656/1997 privind
aprobarea Clasificarii Activitatilor din Economia Nationala (CAEN), enumera sub
titulatura „activitati profesionale” activitatile juridice si de contabilitate, de
consultanta si management, de arhitectura, design si inginerie, cercetare-
dezvoltare, publicitate si studiere a pietei si altele. Desigur ca enumerarea CAEN
nu este definitorie pentru conceptul de activitati profesionale, dar releva ca
acestea pot fi atat activitati independente cat si exercitate sub autoritatea unei
alte persoane (activitati dependente)
Profesia fiind o îndeletnicire cu caracter permanent, bazată pe o educație
specializată, exercitata in temeiul unei calificări corespunzătoare, în scopul
obținerii unei remunerații, este de retinut ca si activitatile profesionale sunt
orientate spre obtinerea unor venituri, respectiv remuneratii.
Dar modalitatile de exercitare a unei profesii sunt mai multe: (a) o profesie
poate fi exercitata in calitate de prepus sau salariat, situatie in care remuneratia
constituie salariu; (b) o profesie poate constitui o meserie, titularul exercitand
competentele dobandite prin practica si scolarizare, independent sau, de
exemplu, in cadrul unei cooperative, obtinand venituri in calitate de meserias sau
membru; (c) in fine, profesia poate fi exercitata independent, ca liber-
profesionist sau dependent, situatie in care, potrivit Codului fiscal, persoana se
afla intr-o relatie de angajare [art. 7 alin. (1) pct. 2]
De aceea, este criticabila sintagma potrivit careia in randul profesionistilor
se numara „si orice alte persoane autorizate sa desfasoare activitati economice
sau profesionale” [art. 8 alin. (2) LPA – sublinierea ns.], expresie care pare a
conferi calitatea de profesionist, nediscriminatoriu, oricarei persoane care
exercita o activitate profesionala.
9
Legea nr. 200/2004 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 500
din 3 iunie 2004 si a suferit mai multe modificari.
6
O astfel de optiune este rezultatul unei confuzii conceptuale

impardonabile: atat meseriasul cat si salariatul sau persoana dependenta
exercita o activitate profesionala si totusi, in mod evident, nu pot fi calificati
drept profesionisti, adica persoane care exploateaza o intreprindere, in conditiile
art. 3 NCC. Elementul de distinctie intre meseriasi sau salariati si profesionisti
trebuie sa fie faptul ca acestia din urma isi exercita activitatea in contextul
exploatarii unei intreprinderi, in nume si pe risc propriu, insusiri care confera un
caracter independent activitatii sale.
(c) Intre activitatile economice si activitatile profesionale [enumerate de
teza finala a art. 8 alin. (2) LPA] se pot identifica asemanari si suprapuneri
conceptuale. In primul rand, amandoua categoriile de activitati (si cele
economice si cele profesionale) au un scop lucrativ, fiind destinate realizarii de
venituri (profit sau remuneratie).
Pe urma, din perspectiva care ne intereseaza, activitatile profesionale
constau in exercitarea unei indeletniciri sau ocupatii vizand, inclusiv, realizarea
de activitati economice; dar, este evident ca nu toate activitatile economice se
realizeaza in cadrul unor activitati profesionale (adica prin activitati desfasurate
in regim permanent, pe baza unor cunostinte dobandite printr-o educatie
specializata).
Ceea ce distinge intre cele doua concepte (activitate economica –
activitate profesionala) si ratiunea probabila pentru care legiuitorul le enumera si
le separa printr-o conjunctie coordonatoare disjunctiva („sau”), este criteriul de
calificare utilizat: in primul caz, al activitatilor economice, se foloseste un criteriu
obiectiv de calificare (caracterul economic al activitatii) in timp ce in cel de-al
doilea caz este prezent un criteriu subiectiv de determinare (calitatea celui care
desfasoara activitatea profesionala).
(3) Profesionistul desfasoara, in mod autorizat, activitati de producere,
administrare ori instrainare de bunuri sau de prestare de servicii precum si alte
activitati economice sau profesionale.
Activitatile de producere, administrare sau instrainare de bunuri sunt
cateva dintre actele de comert definite prin prevederile art. 3 din Codul
comercial, abrogat prin dispozitiile art. 230 LPA pentru punerea in aplicare a
Codului civil. In acest sens sunt edificatoare prevederile art. 8 alin. (2) LPA,
potrivit carora, in toate actele normative in vigoare, expresiile „acte de comert”,
respectiv „fapte de comert”, se inlocuiesc cu expresia „activitati de productie,
comert sau prestari de servicii”.
In schimb, activitatile de prestari servicii pot fi circumscrise atat sferei
activitatilor economice cat si, in mai mica masura, celor cu caracter nelucrativ,
cum ar fi cele derulate de asociatii si fundatii.
7
In consecinta, dintre activitatile determinate potrivit legii ca intrand in

sfera activitatilor profesionistului, ponderea majoritara o detin cele cu caracter
economic, in timp ce activitatile lipsite de acest caracter ocupa o pozitie
marginala.
Specific conceptiei legiuitorului este ca toate aceste activitati se exercita in
mod autorizat, adica dupa obtinerea unei aprobari a organelor administrative
competente, conditie care pare a fi necesara pentru dobandirea calitatii de
profesionist; cu alte cuvinte, profesionistul este o persoana autorizata sa
desfasoare sistematic o activitate economica sau profesionala, deci o persona
care a strabatut cu succes calvarul formalitatilor birocratice administrative
necesare aprobarii desfasurarii acestor activitati, respectiv exploatarii unei
intreprinderi.
In literatura juridica s-a sustinut, insa, ca art. 3 NCC nu prevede cerinta
autorizarii pentru calificarea unei persoane drept profesionist, iar preluarea
mentiunilor art. 6 alin. (1) LPA (persoane supuse inregistrarii in registrul
comertului) si ale art. 8 alin. (1) LPA (persoane autorizate sa desfasoare activitati
economice sau profesionale) drept conditii pentru ca o persoana sa fie
considerata profesionist ar excede exigentelor art. 3 NCC, pentru care sunt
profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere, fara distinctie dupa cum
sunt sau nu inregistrati sau autorizati.10
(4) Conceptul de profesionist subsumeaza mai multe categorii de

persoane.
Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) LPA, conceptul de profesionist include
categoriile de comerciant, intreprinzator, operator economic precum si orice
persoane autorizate sa desfasoare o activitate economica sau profesionala.
Legiuitorul a optat aici pentru o metoda particulara de clasificare a
categoriilor de profesionisti: (a) intr-o prima categorie a enumerat diferitele
denumiri sub care, in legislatia in vigoare, erau identificati comerciantii; (b) intr-
o a doua categorie a avut in vedere, preponderent, persoanele autorizate care
desfasoara activitati economice dar si pe cele care realizeaza activitati
profesionale.
(a) In prima categorie intra profesionistii care, sub reglementarea Codului
comercial, aveau calitatea de comerciant si la care, uneori, legiuitorul s-a referit
si sub alte denumiri (intreprinzator, operator sau agent economic); acestia au ca
obiect de activitate operatiuni de productie, comert sau prestari de servicii,
indeletniciri care pot fi grupate si sub cupola „activitatilor economice”, respectiv a
expresiei „acte de comert” [art. 8 alin. (2) LPA].11
10
Gh. Piperea, Profesonistul si intreprinderea sa, Curierul Judiciar nr. 1/2012, p. 20
11
Este de observat, de altfel, tenacitatea cu care legiuitorul civil evita sa utilizeze o
formula unica pentru a desemna sfera activitatilor profesionistului. Astfel, profesionistul
8
(b) Legiuitorul creaza si o a doua categorie de profesionisti, in care sunt

inclusi toti cei ramasi pe dinafara primei categorii: legiuitorul a vizat, probabil, in
primul rand, liber-profesionistii, carora le-a adaugat toate celelalte persoane
autorizate sa desfasoare activitati economice sau profesionale si care, pentru un
motiv sau altul, nu s-ar incadra in categoria comerciantilor, intreprinzatorilor sau
operatorilor economici. Ar mai intra in aceasta categorie, dupa caz, asociatiile si
fundatiile, organizatiile sindicale sau grupurile de interes economic care nu
opteaza pentru calitatea de comerciant.
Dintre profesionisti, liber-profesionistii se desprind, totusi, ca o sub-
categorie de subiecti care beneficiaza de un regim juridic aparte: ei nu sunt
supusi, ca ceilalti profesionisti, procedurii insolventei, iar raspunderea
profesionistilor in cadrul anumitor contracte (comision, consignatie, expeditie,
intermediere, agentie, credit, etc.) este, in mod evident, croita pentru
profesionistii-comercianti si nu are in vedere implicarea liber-profesionistilor, a
caror activitate este guvernata de reglementari speciale care, de regula, interzic
incheierea unor astfel de contracte, specifice activitatii de comert.
In fine, este de remarcat ca art. 3 NCC nu face distinctie intre profesionisti
persoane fizice sau juridice, ci afirma doar ca acestia sunt toti cei care
exploateaza o intreprindere; in acest context, categoria profesionistilor include
atat persoane fizice sau juridice cat si entitati colective sau asociatii fara
personalitate juridica, in masura in care acestea (societati simple, grupuri de
societati, asociatii in participatie) exploateaza o intreprindere.12
5. Legea distinge intre profesionistii care exploateaza o intreprindere cu
scop lucrativ si cei care exploateaza o intreprindere fara scop lucrativ.
Legiuitorul pretinde ca nu distinge intre intreprinderile exploatate de
profesionisti, dupa cum acestea au sau nu un scop lucrativ. Dar chiar acest enunt
ar fi inutil daca, din punct de vedere conceptual, intre cele doua categorii de
intreprinderi nu ar exista o diferentiere de regim juridic aplicabil.
O asemenea diferentiere este relevata, pregnant, in materia obligatiilor, in
care anumite tipuri de contracte utilizate in comert sunt „dedicate”
profesionistilor care le incheie cu caracter oneros sau, altfel spus, cu scop
lucrativ.
realizeaza activitati de „producere, administrare sau instrainare de bunuri ori prestari de

servicii” [art. 3 alin. (3) NCC]; de asemenea, el infaptuieste „activitati de productie,
comert sau prestari servicii” [art. 8 alin. (2) NCC] dar si „activitati economice sau
profesionale” [art. 8 alin. (1) NCC]. Abandonarea conceptului de acte de comert, un
concept bine conturat prin prevederile art. 3 Cod comercial dar si prin jurisprudenta si
doctrina constanta, a condus la suplinirea acestuia prin acest evantai de formule lipsite
de incarcatura conceptuala. A se vedea, in acest sens, si C. Gheorghe, op. cit., p. 33 si
urm.
12
In acelasi sens, C. Gheorghe, op. cit., p. 37; Gh. Piperea, Profesonistul si
intreprinderea sa, Curierul Judiciar nr. 1/2012, p. 21
9
Prototipul comerciantului, incorporat termenului generic de profesionist,

este, evident, cel al persoanei care exercita activitati de productie, comert sau
prestari de servicii cu titlu oneros, deci cu scop lucrativ. Acestia sunt
profesionistii vizati de legiuitor atunci cand reglementeaza contractele de mandat
fara reprezentare, comision, consignatie, expeditie, intermediere, agentie, cont
curent, report, credit sau depozit bancar, asigurare. Dar si liber-profesionistii
exploateaza intreprinderi cu scop lucrativ, intrucat activitatea lor profesionala,
constand in prestari de servicii cu caracter oneros, este realizata in scopul
realizarii unor venituri care sa le acopere necesitatile existentei.
Ceilalti profesionisti, care exploateaza intreprinderi fara scop lucrativ,
reprezinta o pondere infima in cadrul categoriei profesionistilor; chiar si fundatiile
si asociatiile, uzual denumite si persoane juridice fara scop lucrativ, atunci cand
desfasoara o activitate economica, exploateaza o intreprindere cu scop lucrativ.
Altfel spus, aceasta dihotomie lucrativ-nelucrativ este foarte fluida, balanta
atarnand preponderent spre profesionistii care urmaresc un scop lucrativ, in
randul carora, nu de putine ori, se inscriu si cei care, in mod traditional, sunt
considerati a nu avea un scop lucrativ.
SECTIUNEA III. DEFINITII LEGALE ALE NOTIUNII DE

PROFESIONIST.
1. Art. 6 alin. (3) LPA arata ca in legislatia privind protectia drepturilor
consumatorilor termenul „comerciant” se inlocuieste cu acela de „profesionist”.
Intrucat termenul de profesionist are o acceptiune mai larga decat acela de
comerciant, credem ca, in continuare, legislatia privind protectia drepturilor
consumatorilor se aplica prioritar comerciantilor, dar sfera ei de reglementare
cuprinde acum si activitatea celorlalti profesionisti, cum ar fi liber-profesionistii.
2. Aceste acte normative mentionate mai sus contin, insa, nu numai
referiri la profesionisti dar si definitii speciale ale termenului „comerciant”, care,
prin inlocuirea impusa de art. 6 alin. (3) LPA, au devenit definitii ale
profesionistului:
a) Astfel, Ordonanta Guvernului nr. 130/2000 privind protectia
consumatorilor la incheierea si executarea contractelor la distanta precum si
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
profesionisti si consumatori, definesc identic profesionistul ca fiind orice
persoană fizică sau juridică care, în executarea contractelor care intră sub
incidenţa ordonanţei, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care
acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia;
b) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului precum si Ordonanţa
Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă
10
definesc profesionistul ca acea persoana fizica sau juridica autorizata sa

desfasoare activitatea de comercializare a produselor si serviciilor de piata;
c) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
profesionistilor in relatia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu
legislatia europeana privind protectia consumatorilor defineste profesionistul ca
orice persoana fizica sau juridica care, in practicile comerciale ce fac obiectul
prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de
productie, artizanale ori liberale, precum si orice persoanã care actioneaza in
acelasi scop, in numele sau pe seama acesteia;
d) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea inselatoare si publicitatea
comparativa arata ca este profesionist persoana fizica sau juridica ce actioneaza
in scopuri care se incadreaza in activitatea sa comerciala, industriala, artizanala
ori liberalã si orice persoana care actioneaza in numele si pe seama
profesionistului;
e) Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în
afara spaţiilor comerciale defineste profesionistul ca orice persoanã fizicã sau
juridica autorizata, care actioneazã in cadrul activitatii sale comerciale,
industriale sau de productie, artizanale ori liberale, in cadrul tranzactiilor care
intra sub incidenta prezentei ordonante, precum si orice persoana care
actioneaza in acelasi scop, in numele sau pe seama acesteia.
3. Aceste definitii – dedicate anterior comerciantilor – ar fi necesitat o
reconsiderare pentru a fi adecvate notiunii generice de profesionist, cu atat mai
mult cu cat ele se identifica, in mare parte, cu definitiile date conceptului de
comerciant prin prevederile Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale
neloiale si cele ale Directivei 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor.
Exista in aceste definitii, mai sus prezentate, trei elemente care

contureaza profilul juridic al profesionistului: (a) acesta exercita o activitate
comerciala, industriala sau de productie, artizanala ori liberala; (b) el este o
persoana (fizica sau juridica) autorizata si (c) conceptul se extinde si asupra
persoanelor care actioneaza in numele sau pe seama profesionistului. Aceasta
din urma trasatura este specifica legislatiei privind protectia drepturilor
consumatorului, unde accentul se deplaseaza pe protejarea acestei categorii de
subiecti, atat fata de actiunile profesionistilor cat si fata de cele ale prepusilor sau
mandatarilor care lucreaza pentru acestia.
SECTIUNEA IV. DIFERITELE CATEGORII DE PROFESIONISTI.

COMERCIANTII
1. Examinarea, prima facie, a acestor sumare reglementari legale permite
desprinderea concluziei ca notiunea de profesionist, astfel cum este definita de
NCC, nu elimina si nu inlocuieste notiunea de comerciant, ci doar o subsumeaza,
11
raportul dintre cele doua notiuni fiind acela de la gen proxim (profesionistul) la
specie (comerciantul). In aceste conditii, notiunea de comerciant pastrandu-si o
existenta periferica si discreta, dar conservandu-si individualitatea in raport cu
celelalte categorii de profesionisti, este totusi necesar sa reconfiguram fizionomia
acestui concept, utilizand putinele elemente definitorii oferite de Noul Cod Civil
dar si alte „indicii”, aflate in diverse acte normative.
2. Potrivit definitiei clasice cuprinse in art. 7 din Codul comercial (abrogat),
comerciantii sunt „aceia care fac fapte de comert, avand comertul ca o profesie
obisnuita, si societatile comerciale.”
Legea nr. 71/2011 aduce, in legatura cu termenii utilizati in aceasta
definitie (abandonata prin abrogare), cateva precizari interesante:
(a) potrivit prevederilor art. 8 alin. (1), notiunea de profesionist include
categoria comerciantilor;
(b) potrivit art. 6 alin. (1), „In cuprinsul actelor normative aplicabile la
data intrarii in vigoare a Codului civil, referirile la comercianti se considera a fi
facute la persoanele fizice sau, dupa caz, la persoanele juridice supuse
inregistrarii in registrul comertului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comertului.”
(c) potrivit art. 8 alin. (2), „In toate actele normative in vigoare, expresiile
„acte de comert”, respectiv „fapte de comert” se inlocuiesc cu expresia „activitati
de productie, comert sau prestari servicii”. Este de remarcat ca aceasta din
urma expresie nu difera substantial de intelesul traditional al notiunii de fapte de
comert si ca nu inlatura notiunea de activitati de comert, sugerand doar ca
acestea exclud din sfera lor productia si serviciile.
Astfel, prin raportare la prevederile de mai sus, rezulta ca intelesul primar
al conceptului de comerciant este acela de profesionist supus inregistrarii in
registrul comertului, care desfasoara activitati de productie, comert sau servicii.
Aceste cateva caracteristici nu sunt, insa, suficiente pentru a defini complexitatea
actuala a conceptului de profesionist-comerciant.
Oricum, este de retinut ca, potrivit prevederilor art. 6 alin. (2) LPA, acest
inteles al notiunii de comerciant nu se aplica termenului de comerciant utilizat
intr-o serie de reglementari legale care au dat acestei notiuni un inteles specific
dispozitiilor cuprinse in aceste acte normative (a se vedea Sectiunea V de mai
jos).
3. Rezulta, deci, din examinarea dispozitiilor legii de punere in aplicare a
NCC, ca notiunea de profesionist-comerciant primeste, in prezent, mai multe
semnificatii, in raport de actul normativ care utilizeaza acest termen:
(a) in acceptiunea art. 8 alin. (1) LPA, comerciantul este exponentul unei
categorii de profesionisti care, alaturi de categoria intreprinzatorilor si a
12
operatorilor economici, exploateaza intreprinderi (care au ca obiect activitati

economice – de productie, comert sau prestari servicii – sau profesionale);
(b) in intelesul art. 6 alin. (1) LPA, in cuprinsul actelor normative aplicabile
la data intrarii in vigoare a NCC, termenul de comerciant se refera la persoanele
fizice sau juridice care, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, au
obligatia de a se inregistra in registrul comertului.
(c) in fine, intr-o acceptiune particulara, termenul de comerciant are
intelesul specific dat acestuia prin acte normative speciale, care ofera o definitie
proprie conceptului de comerciant, in raport de specificul domeniului de
reglementare [art. 6 alin. (2) LPA].
7. Pornind de la realitatea ca NCC nu elimina conceptul de comerciant, ci
se rezuma la a-i da o noua dimensiune (sau chiar noi acceptiuni), urmeaza a
vedea in ce masura comerciantii se disting din masa amorfa a celorlalti
profesionisti, care sunt indicati de legiuitor prin sintagma generica si indefinita
„orice alte persoane autorizate sa desfasoare activitati economice sau
profesionale”.
Ca un argument al tezei conform careia conceptul de comerciant isi
pastreaza utilitatea si va subzista in dreptul privat roman, remarcam ca notiunea
nu a fost abandonata nici in dreptul european, unde chiar exista o definitie
generica a comerciantului, in contextul delimitarii acestuia de consumatori.
Astfel, atat in Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale
cat si in Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor, conceptul de
comerciant este definit ca fiind „orice persoana fizica sau juridica, indiferent daca
este publica sau privata, care actioneaza, inclusiv prin intermediul unei alte
persoane care actioneaza in numele sau in contul ei, in scopuri ce tin de
activitatea sa comerciala, de afaceri, mestesugarească sau profesionala”. 13
SECTIUNEA V. DIFERITELE CATEGORII DE PROFESIONISTI.

COMERCIANTII SUPUSI INREGISTRARII IN REGISTRUL
COMERTULUI.
1. Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, astfel
cum a fost modificată prin art. 11 LPA stabileste sfera persoanelor care, inainte
de inceperea activitatii economice, au obligatia sa ceara inmatricularea in
registrul comertului: persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si
intreprinderile familiale, societatile comerciale, companiile nationale si societatile
nationale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societatile
13
A se vedea art. 2 lit. b) al Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale,
publicata in L 149/22 din 11.06.2005 precum si art. 2 lit. b) al Directivei 2011/83/UE
privind drepturile consumatorilor, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L304/64 din 22.11.2011
13
cooperative, organizatiile cooperatiste, societatile europene, societatile

cooperative europene si grupurile europene de interes economic cu sediul
principal in Romania, precum si alte persoane fizice si juridice prevazute de lege.
Rezulta, prin efectul prevederilor art. 6 alin. (1) LPA ca toate aceste
persoane sunt comercianti, sau intr-o terminologie proprie filozofiei NCC, sunt
profesionisti-comercianti.
Această enumerare a comerciantilor este mai amplă decât cea cuprinsă în
forma iniţială a Legii nr. 26/1990 şi, în raport cu definiţia clasica a
comerciantilor, cuprinsă în art. 7 al defunctului Cod comercial, distinge între
diverse forme de organizare a persoanelor fizice (autorizate, intreprinderi
individuale şi intreprinderi familiale) şi, în plus, extinde calitatea de comerciant
şi asupra altor persoane juridice (companiile naţionale, societăţile naţionale,
regiile autonome, grupurile de interes economic, societatile cooperative,
organizatiile cooperatiste), păstrând, în genere, aceeaşi concepţie privind
condiţiile necesare pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană
fizică.14 In plus, sunt enumerate printre comercianti si persoane juridice, creatii
ale dreptului european – societatile europene, societatile cooperative europene si
grupurile europene de interes economic care au sediul principal in Romania. In
fine, enumerarea se incheie cu formula clasica „precum si alte persoane fizice si
juridice prevazute de lege”, formula care permite constatarea ca enumerarea
analizata este exemplificativa si nu limitativa.15
Este de menţionat, în plus, că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr.
26/1990 impun comercianţilor ca, înainte de începerea activitatii economice, să
ceară înmatricularea în registrul comerţului. Această dispoziţie, raportată strict la
prevederile art. 3 NCC, pare a crea un cerc vicios: profesionistul (comerciantul)
dobândeşte această calitate prin exploatarea unei intreprinderi, adica prin
exercitarea sistematica a activitatii sale, dar va trebui să se înscrie în registrul
comerţului, înainte de începerea acestei activitati, deci înainte de a dobândi
această calitate, desi obligatia de inmatriculare ii revine in virtutea calitatii de
comerciant.
2. Comerciantul – persoana fizica este reprezentat in aceasta categorie de
profesionisti prin persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si
intreprinderile familiale.
14
Pentru o serie de dezvoltari (reluate, partial, in aceasta sectiune a prezentului studiu)
privind diferite categorii de comercianti, a se vedea I. Schiau, Drept comercial, Editura
Hamangiu, 2009, p. 25 si urm.
15
Formularea corecta ar fi fost, probabil “precum si alte persoane fizice si juridice care
potrivit legii, au aceasta obligatie”, intrucat formularea actuala conduce la concluzia ca
orice persoana fizica si juridica „prevazuta” de lege are obligatia de a se inscrie in
registrul comertului (inclusiv persoane juridice de drept public – sic!).
14
Actul care reglementeaza activitatea acestora este Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
stabileşte că persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în mod
individual si independent, ca persoane fizice autorizate (prescurtarea legala fiind
„PFA”), ca titulari ai unei întreprinderi individuale sau ca membri ai unei
întreprinderi familiale (art. 4 din Ordonanţă).
În ceea ce priveşte regimul juridic al PFA, legea face o distincţie între PFA
care au calitatea de comerciant şi PFA care nu au această calitate, criteriile de
distincţie fiind cele furnizate de art. 7 al Codului comercial (in prezent abrogat).
Cum acestea nu mai sunt aplicabile, criteriul de identificare a comerciantului
ramane cel indicat de art. 8 alin. (1) LPA potrivit careia notiunea de profesionist
include si categoria intreprinzatorilor, coroborat cu prevederile art. 6 alin. (1)
LPA, care arata ca sunt comercianti cei care au obligatia de a se inscrie in
registrul comertului.
Intrucat (a) art. 2 lit. e) din Ordonanta defineste intreprinzatorul ca fiind
persoana care organizeaza o intreprindere economica si (b) intrucat toate PFA,
intreprinderile individuale si intreprinderile familiale au obligatia de a se inscrie in
registrul comertului (art. 7 din Ordonanta), rezulta ca PFA, titularul intreprinderii
individuale si membrii intreprinderii familiale sunt profesionisti (intreprinzatori) si
comercianti, prin raportare la criteriile legale mai sus enuntate.
Sub raportul condiţiilor necesare pentru dobândirea calităţii de comerciant,
este de remarcat că, deşi Ordonanţa prevede necesitatea autorizării funcţionării
acestor forme de activitate economică, această autorizare este conferită prin
aceeaşi rezoluţie prin care se dispune de directorul registrului comerţului
înregistrarea PFA, a întreprinderii individuale sau a întreprinderii familiale; în
consecinţă, s-ar putea desprinde concluzia ca autorizarea funcţionării este
subsumată cerinţei înregistrării în registrul comerţului, nefiind o condiţie de sine
stătătoare pentru dobândirea calităţii de comerciant, ci numai pentru
funcţionarea acestor comercianţi - persoane fizice, în condiţiile legii.
3. Comerciantul – persoana juridica.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 enumera o lunga lista de persoane
juridice care au obligatia de a se inregistra in registrul comertului si care sunt,
deci, comercianti: societatile comerciale,16 companiile nationale si societatile
nationale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societatile
16
Potrivit prevederilor art. 18 pct. 31 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a
codului de procedura civila, denumirea de “societate comerciala” se inlocuieste cu
denumirea de” societate”.
15
cooperative, organizatiile cooperatiste, societatile europene, societatile

cooperative europene si grupurile europene de interes economic cu sediul
principal in Romania.
Este discutabilă includerea în această enumerare, ca subiecte distincte,
alături de societăţile comerciale, a societăţilor naţionale şi a companiilor naţionale
care, în ciuda unor particularităţi structurale, sunt şi rămân, în esenţă, tot societăţi
comerciale. Din această perspectivă, acest text legal ar fi putut la fel de bine să
enumere în rândul comercianţilor – persoane juridice şi instituţiile de credit,
societăţile de asigurare sau cele de investiţii financiare.
Este evident ca elementul de legatura intre toate aceste persoane juridice
consta in desfasurarea unei activitati economice cu scop lucrativ – productie,
comert, servicii. Toate aceste persoane juridice erau considerate comerciant si sub
regimul vechiului Cod comercial, astfel incat NCC nu produce o schimbare de
paradigma in aceasta privinta.
SECTIUNEA VI. DIFERITELE CATEGORII DE PROFESIONISTI.

ACCEPTIUNI SPECIALE ALE NOTIUNII DE COMERCIANT.
1. Art. 6 alin. (2) LPA arata ca notiunea de comerciant, astfel cum este
inteleasa prin raportare la prevederile art. 6 alin. (1) din lege (persoanele supuse
inregistrarii in registrul comertului) nu se aplica termenului „comerciant”, astfel
cum este acesta utilizat in legi speciale si mentioneaza, in acest sens, un numar
de trei acte normative (Legea nr. 84/98, Legea nr. 348/2003 si Legea nr.
321/2009) precum si orice alte acte normative in care termenul „comerciant” are
un inteles special.
Punerea in ecuatie a celor doua aliniate ale art. 6 LPA suscita insa unele
probleme de interpretare. Astfel, intr-o forma simplificata, textele respective
transmit urmatoarele mesaje:
(a) alin. (1) – sunt comercianti persoanele fizice supuse inregistrarii in
registrul comertului;
(b) (alin. (2) – dispozitiile alin. (1) nu se aplica termenului „comerciant”
prevazut in anumite legi speciale.
Interpretarea literala a „exceptiei” reglementate de art. 6 alin. (2) LPA este
aceea ca, spre deosebire de comerciantii indicati la alin. (1), cei indicati la alin.
(2) nu sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Dar nu
credem ca aceasta a fost intentia legiutorului; mai degraba, acesta a dorit sa
sublinieze ca diferentierea dintre cele doua categorii de comercianti s-ar baza pe
faptul ca, in cazul celei de-a doua categorii, termenul comerciant isi pastreaza
intelesul specific primit in aceste acte normative speciale. 17
17
A se vedea in acest sens teza finala a art. 6 alin. (2) LPA, in care se mentioneaza ca
dispozitiile art. 6 alin. (1) nu se aplica termenuui “comerciant” prevazut in “orice alte
16
Daca este asa, este legitim sa ne intrebam in ce masura art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 71/2002 da un inteles notiunii de comerciant, altul decat cel primit prin
legi speciale. Constatam ca aceste text nu da nicio defintie notiunii de comerciant
ci pur si simplu porneste de la o realitate legislativa, respectiv de la enumerarea,
indirecta, a persoanelor supuse inmatricularii in registrul comertului. Dar nu
toate aceste persoane aveau calitatea de comercianti – de exemplu, dupa caz,
grupurile de interes economic – si calitatea lor de comerciant nu le era conferita
tuturor prin inregistrare in registrul comertului. Concluzia este ca legiuitorul,
evitand cu obstinatie sa defineasca, intr-un fel sau altul, comerciantul, printr-un
criteriu obiectiv (cum ar fi natura comerciala a activitatii sau profesiei sale),
apeleaza la un criteriu marginal, nedefinitoriu, cum este acela al inregistrarii in
registrul comertului. Rationamentul este evident eronat: o persoana nu este
comerciant pentru ca s-a inregistrat in registrul comertului, ci este obligat sa se
inregistreze in registrul comertului pentru ca este comerciant!
2. Pe de alta parte, doua din cele trei acte normative indicate la art. 6 alin.
(2) LPA nu contin definitii sau intelesuri speciale ale notiunii de comerciant,
referirea la un inteles propriu dat de aceste acte normative fiind inutila. Astfel,
Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicata in 2014,
face doar doua trimiteri la termenul „comerciant”, fara semnificatie pentru
definitia sau intelesul „special” al acestei notiuni; Legea pomiculturii nr.
348/2003 nu contine nici ea un inteles specific al acestei notiuni, ci doar ii
enumera pe comercianti alaturi de alte categorii de profesionisti; in fine, Legea
nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare defineste
comerciantul ca fiind persoana fizica sau juridica autorizata sa desfasoare
activitati de comercializare directa catre consumator a produselor alimentare,
definitie ce este speciala doar prin aceea ca restrange sfera activitatilor unui
comerciant la comercializarea de alimente.18
3. Exista insa o serie de alte acte normative, nementionate specific de
legiuitor in enumerarea art. 6 alin. (2) LPA, care contin trimiteri la termenul
comerciant sau definitii, relativ similare celor prezentate mai sus, ale conceptului
de comerciant.
Pentru o parte dintre acestea, art. 6 alin. (3) LPA prevede ca termenul de
comerciant se inlocuieste cu acela de profesionist; sunt vizate astfel legile privind
protectia drepturilor consumatorilor (a se vedea Sectiunea III de mai sus).
In alte acte normative, conceptul de comerciant este sinonim cu cel de
intreprinzator; astfel, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 44/2008 defineste
acte normative in care termenul “comerciant” are un inteles specific dispozitiilor cuprinse
in aceste din urma acte normative”
18
In plus, Legea nr. 321/2009 face parte din legislatia privind protectia drepturilor
consumatorilor si este supusa mentiunilor art. 6 alin. (3) LPA, termenul comerciant
urmand a fi inlocuit cu cel de profesionist ( a se vedea Sectiunea III de mai sus si pct. 3
al prezentei Sectiuni).
17
doar calitatea de intreprinzator [orice persoana fizica care (sic!) organizeaza o

intreprindere economica], dar declara ca intreprinzatorii a caror activitate o
reglementeaza sunt comercianti (art. 20, 23 si 31); in schimb, Legea nr.
449/2003 privind vanzarea produselor si garantiile asociate acestora nu
utilizeaza termenul „comerciant”, ci notiunea sinonima „operator economic”.
SECTIUNEA VII. ALTE CATEGORII DE PROFESIONISTI. LIBER-

PROFESIONISTII.
1. LPA distinge intre profesionistii-comercianti si ceilalti profesionisti pe
care ii numeste, generic, orice alte persoane autorizate sa exercite activitati
economice sau profesionale.
Dintre acestia, liber-profesionistii, cei care exercita asa-numitele profesii
liberale, constituie o categorie aparte. Ei nu sunt legal definiti, dar este evident
ca sunt cei care exercita o profesie liberala; iar profesia liberala este definita de
art. 5 pct. 52 din Legea nr. 85/2014 privind procedura de prevenire a insolventei
si de insolventa ca fiind „profesia exercitata in baza unei calificari profesionale, cu
titlu personal, pe propria raspundere si în mod independent, implicand activitati
de natura intelectuala in interesul clientului si servind interesul public.
Caracteristice pentru aceste profesii sunt: existenta unui cod de etica, pregatirea
profesionalã continua si confidentialitatea relatiilor cu clientul”.
Aceasta definitie a profesiei liberale (uneori, identificata si cu sintagma
„profesie libera”) subliniaza ca liber-profesionistii exercita, ca si profesionistii-
comercianti, activitati cu titlu personal, in mod independent si pe risc propriu. Ei
sunt acele persoane autorizate care desfasoara activitatile profesionale la care
face trimitere art. 8 alin. (1) LPA si respectiv activitatile independente definite de
art. 7 pct. 3 Cod fiscal drept activitati derulate cu regularitate de catre o
persoana fizica, altele decat activitatile dependente (care se deruleaza intr-o
relatie de angajare).
Datorita acestor trasaturi proprii activitatii lor, liber-profesionistii au un
regim juridic distinct de cel al altor profesionisti: ei nu vor fi supusi procedurilor
de prevenire a insolventei sau de insolventa [art. 38 alin. (2) lit.a) din Legea nr.
85/2006] iar veniturile lor, realizate din activitati independente, au un regim
fiscal propriu.
SECTIUNEA VIII. ALTE CATEGORII DE PROFESIONISTI.

Potrivit prevederilor art. 7 pct. 18 Cod fiscal, organizatiile nonprofit sunt
orice asociatie, fundatie sau federatie infiintata in România, dar numai daca
veniturile si activele acestora sunt utilizate pentru o activitate de interes general,
18
comunitar sau non-patrimonial. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din

Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 privind asociatiile si fundatiile, acestea sunt
persoane juridice fara scop patrimonial, deci fara scop lucrativ. Acestea pot totusi
sa organizeze si sa obtina venituri din activitati economice directe (art. 46 OG
26/2000)
De asemenea, potrivit prevederilor Legii dialogului social (Legea nr.
62/2011) organizatiile sindicale, sunt persoane juridice constituie in scopul
apararii si promovarii intereselor profesionale, economice si sociale ale membrilor
(art. 1 lit. u) si pot sa desfasoare activitatile economice prevazute in statut (art.
25).
Potrivit prevederilor art. 118 din Legea nr. 61/2003, grupul de interes
economic (GIE) este persoana juridica cu scop patrimonial, care poate avea
calitatea de comerciant sau necomerciant. In prezent, GIE, indiferent ca a optat
sau nu pentru calitatea de comerciant, este un profesionist care desfasoara
activitati economice sau profesionale in scopul inlesnirii sau dezvoltarii activitatii
economice a membrilor sai, precum si al imbunatatirii rezultatelor activitatii
respective.
Toate aceste persoane juridice sunt profesionisti pentru ca sau in masura
in care exploateaza o intreprindere, adica desfasoara sistematic activitati
economice sau de prestari servicii in interesul general sau al membrilor, chiar
daca aceste activitati nu au scop lucrativ.
Asemeni acestora, orice persoane care exploateaza o intreprindere fara
scop lucrativ, dar care sunt autorizate sa realizeze activitatile enumerate de art.
3 NCC sau art. 8 alin. (1) LPA, cum ar fi cazul societatilor agricole constituite
potrivit prevederilor Legii nr. 31/1991, dobandesc calitatea de profesionisti.
SECTIUNEA IX. CONCLUZII

Profesionistul si intreprinderea raman cele doua pietre de hotar care
marcheaza confluenta materiei comerciale cu cea civila; fiind notiuni desemnate
de legiuitor pentru a reprezenta elementele de fuziune intre actele si operatiunile
reglementte de NCC, simpla lor prezenta constituie, insa, un reper important al
necesitatii de a distinge, chiar si in corpul Codului civil, intre actele juridice
incheiate de profesionisti si cele incheiate de non-profesionisti; fie ca NCC
reglementeaza acte juridice care reprezinta acte de comert destinate activitatii
profesionistului si care, prin aceasta, se bucura de un regim juridic special (a se
vedea o serie intreaga de asemenea contracte: comision, consignatie,
intermediere, agentie, expeditie, etc.), fie ca aceste acte produc efecte juridice
diferite atunci cand au caracter oneros si la incheierea si executarea lor participa
profesionisti (de exemplu, vanzarea sau mandatul).
19
Daca unificarea materiei dreptului privat a reprezentat una dintre temele

majore ale reformarii Codului civil, reglementarea adusa, in aceasta privinta de
NCC reprezinta doar inceputul si nu finalul procesului de unificare.
Cat este de benefica sau moderna aceasta tendinta proclamata de
legiuitorul roman, este cu totul alta poveste!
20
Cursul 3-4
PATRIMONIUL PROFESIONAL SI INTREPRINDEREA
PATRIMONIUL DE AFECTATIUNE PROFESIONALA
SECTIUNEA I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE
Potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) C. civ., care cuprinde o norma cu

valoare de principiu, „Orice persoana fizica sau persoana juridica este titulara a
unui patrimoniu care include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani
si apartin acesteia”.
Aceste prevederi consacra teza unicitatii patrimoniului, care poate fi

exprimata, alternativ, prin doua asertiuni: o persoana nu poate fi titulara decat a
unui singur patrimoniu iar un patrimoniu nu poate avea decat un singur titular.
Intr-o aparenta abatere de la acest principiu, art. 31 C. civ. instituie regula

divizibilitatii patrimoniului si ingaduie ca patrimoniul sa poata face obiectul unei
diviziuni sau afectatiuni1 in cazurile si conditiile prevazute de lege, exemplificand
asemenea diviziuni, in principal, prin masele patrimoniale fiduciare si prin masele
patrimoniale afectate exercitarii unei profesii autorizate, pe care le denumeste,
generic, patrimonii de afectatiune; de asemenea, textul face trimitere si la alte
patrimonii determinate potrivit legii.
In realitate, diviziunea reglementata de textul art. 31 C. civ. nu contravine

tezei unicitatii patrimoniului, intrucat prin diviziune nu rezulta mai multe
patrimonii2, ci mai multe mase patrimoniale distincte, dintre care unele cu
destinatie (afectatie) speciala.3
1
Desi, aparent, legiuitorul distinge intre diviziunea patrimoniului si afectatiunea
patrimoniului, in realitate se refera la cele doua laturi ale unei singure operatiuni:
diviziarea patrimoniului si afectarea masei patrimoniale desprinse unei destinatii special.
2
Chiar daca legea le numeste „patrimonii” – a se vedea art. 31 - 33 C. civ.
3
In acelasi sens, L. Tuleasca, Patrimoniul de afectaţiune – instrument în derularea
afacerilor, in Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 6/2014; in sens contrar, Gh.
Piperea, Drept Comercial. Întreprinderea, Ed. C. H. Beck, 2012, p. 60. R.-M. Popescu, E.
Oprina, Fiducia şi implicaţiile acesteia asupra executării silite, Revista Română de
1
Aceste prevederi ale Codului civil constituie o noutate doar la nivel

principial, pentru ca legea speciala consacrase deja posibilitatea constituirii unor
mase patrimoniale de afectatiune, sub forma fondului de comert si a
patrimoniului de afectatiune, destinat exercitiului unor activitati economice,
reglementat prin prevederile OUG nr. 44/2008. In ceea ce priveste
patrimoniul de afectatiune destinat exercitarii unei profesiuni autorizate, art. 33
C. civ. distinge, indirect, intre titularii acestuia, denumind drept patrimoniu
profesional individual acea masa patrimoniala afectata exercitarii individuale, de
catre o persoana fizica, a unei profesii; per a contrario, rezulta ca atunci cand
profesia este exercitata in mod colectiv, de catre o asociatie (de exemplu, o
întreprindere familiala), s-ar putea vorbi de un patrimoniu profesional colectiv.
In fine, in cadrul acestor consideratii generale, ar trebui sa remarcam si

distinctia pe care legea civila nu o face, si anume aceea dintre masa patrimoniala
sau patrimoniul de afectatiune destinat exercitiului unei profesii autorizate si
masa patrimoniala afectata exploatarii unei intreprinderi. Aceasta omisiune este
rezultatul unei confuzii terminologice pe care Codul civil o incurajeaza, aceea
dintre întreprindere si profesie autorizata.
SECTIUNEA II. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI DE

AFECTATIUNE IN REGLEMENTAREA CODULUI CIVIL
1. Conditii de forma si de fond. Constituirea unui patrimoniu de

afectatiune destinat exercitarii unei profesii (sau exploatarii unei intreprinderi)
reprezinta un instrument juridic care permite profesionistilor sa trateze bunurile
incluse in respectiva masa patrimoniala fie distinct, fie impreuna, ca un tot
unitar.
Potrivit dispozitiilor art. 33 C. civ., constituirea patrimoniului profesional

individual (afectat exercitarii unei profesii autorizate) se stabileste prin actul
încheiat de titular, cu respectarea conditiilor de forma si de publicitate prevazute
de lege. Astfel, daca patrimoniul de afectatiune este constituit de o persoana
Executare Silită nr. 4/2011, p. 72. R. Catană, Drept Comercial. În PowerPoint, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 97
2
fizica autorizata sau de titularul unei intreprinderi individuale, o declaratie scrisa

a acestuia este suficienta; in cazul intreprinderii familiale sau al unei persoane
juridice, un acord al asociatilor va fi solicitat. Aceste acte vor fi depuse spre
inregistrare la oficiul registrului comertului, asigurandu-se astfel publicitatea
cerita de lege.
Constituirea patrimoniului de afectatiune nu este, insa, o operatiune care

sa ridice un val impenetrabil intre diversele mase patrimoniale rezultate din
diviziunea unui patrimoniu unic; legea permite circulatia bunurilor, respectiv a
drepturilor si obligatiilor, intre aceste mase patrimoniale, impunand insa unele
conditii de forma si de fond.
Sub raportul formei, transferul intrapatrimonial nu este considerat o

instrainare, astfel incat nu este supus altor conditii de forma decat cele cerute
pentru constituirea sa, legea prevazand ca acestea sunt valabile si in cazul
maririi sau micsorarii patrimoniului profesional individual (art. 33 alin. (2) C.
civ.).
Conditia de fond impusa de lege este aceea ca acest transfer dintr-o masa
patrimoniala in alta sa nu prejudicieze drepturile creditorilor nascute asupra
fiecarei mase patrimoniale (art. 31 alin. (1) C. civ.). Aceasta cerinta, are in
vedere faptul ca realizarea creantelor nascute in legatura cu un anumit
patrimoniu de afectatiune poarta, mai intai, asupra bunurilor din acel patrimoniu
si, in consecinta, diminuarea unui patrimoniu de afectatiune ar putea afecta
drepturile creditorilor.
2. Realizarea creantelor. Potrivit prevederilor art. 2.324 C. civ.,

realizarea creantelor creditorilor asupra averii debitorului primeste un regim
juridic diferit atunci cand patromoniul debitorului incorporeaza si o anumita
diviziune a patrimoniului, autorizata de lege. Aceasta specificitate este exprimata
sub doua ipoteze cu caracter complementar:
- creantele nascute in legatura cu o anumita diviziune a patrimoniului se

realizeaza, mai intai, asupra bunurilor incluse in respectivul patrimoniu de
afectatiune, si doar in masura insuficientei acestora, asupra celorlalte bunuri ale
debitorului; legea are in vedere, aici, o diviziune generica a patrimoniului, asa
3
numitul patrimoniu de afectatiune, fara a face distinctie intre masele patrimoniale

dupa destinatia lor;
- bunurile incluse in patrimoniul de afectatiune profesional, respectiv o masa

patrimoniala afectata exercitiului unei profesii autorizate, pot fi urmarite numai
pentru realizarea creantelor nascute in legatura cu profesia respectiva; aceste
creante nu vor putea fi realizate asupra celorlalte bunuri ale debitorului. Avem aici
o regula speciala, care deroga de la regula generala exprimata mai sus, limitand
urmarirea anumitor creante numai la bunurile cuprinse in patrimoniul profesional,
fara beneficiul extinderii acestei urmariri (in temeiul garantiei comune enuntate de
art. 2.324 alin. (1) C. civ.) si asupra celorlalte bunuri ale debitorului.
3. Distinctia dintre patrimoniul profesional si universalitatea de

fapt.
Patrimoniul profesional, potrivit prevederilor art. 32-33 C. civ., constituie o

masa patrimoniala alcatuita din drepturi si obligatii, rezultata din diviziunea unui
patrimoniu si afectata exercitiului unei profesii autorizate. Art. 541 C. civ.
defineste universalitatea de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care apartin
aceleiasi persoane si au o destinatie comuna stabilitã prin vointa acesteia sau
prin lege”.
Rezulta ca legiuitorul face o distincție structurală între cele doua instituții;

explicația acestei distinctii rezidă in structura diferita a celor doua institutii
juridice: masa patrimoniala este o universalitate juridica, consfintita prin lege,
care poate cuprinde atat drepturi cat si obligatii, in timp ce universalitatea de
fapt este doar un ansamblu de bunuri, deci de elemente de activ patrimonial si
nu cuprinde elementele de pasiv - obligatiile corelative. Asa fiind, intre
patrimoniu sau masa patrimoniala, pe de o parte, si universalitatea de drept este
o relatie intre intreg si parte, aceasta din urma putandu-se regasi ca o diviziune
a masei patrimoniale; patrimoniul profesional si universalitea de fapt prezinta
conexiune prin prisma destinatiei lor – ambele sunt afectate, in exprimarea legii,
exercitarii unei activitati profesionale.
4
Din aceasta perspectivă, fondul de comert ar trebui privit ca specie a

universalitatii de fapt4 , intrucat dispozitiile art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurentei neloiale – in prezent abrogate - defineau fondul de
comert ca fiind „ansamblul bunurilor mobile si imobile, corporale si necorporale
(marci, firme, embleme, brevete de inventii, vad comercial), utilizate de un
comerciant in vederea desfasurarii activitatii sale.”5
Potrivit prevederilor art. 706 C. civ.6, o masă patrimonială precum și o

universalitate de fapt sau o cota-parte din acestea pot fi date in uzufruct,
permitand tertului uzufructuar sa foloseasca astfel un patrimoniu profesional sau,
indeosebi, bunurile cuprinse în acesta.7 Din analiza continutului juridic al
acestor notiuni rezulta ca, desi enumerarea se refera, in mod distinct, la mase
patrimoniale și la universalitatea de fapt, ar putea exista, cel puțin ipotetic, o
situație în care masa patrimoniala săfie privita ca fiind genul iar universalitatea
de fapt ca fiind specia.
Pentru a da valoare incuviintarii ca o masa patrimoniala sa fie data in

uzufruct, ar trebui sa admitem ca o masa patrimoniala poate fi constituita si
numai din bunuri si atunci ea s-ar suprapune perfect, conceptual, peste cuprinsul
notiunii de universalitate de fapt si, implicit, de fond de comert. Concluzia ar fi
ca, dand curs unei asemenea interpretari, rezulta ca nu numai o universalitate de
fapt poate fi grevata de o ipoteca ci si o masa patrimoniala constituita din bunuri
determinate sau determinabile (art. 2.350 C. civ.).
In sprijinul acestei teze, prevederile art. 773 C. civ. definesc fiducia ca

fiind ”operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă
4
Pentru opinia potrivit careia fondul de comert este o parte a patrimoniului de
afectatiune, a se vedea L. Tuleasca, op. cit.
5
Art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale a fost modificat
prin art. I pct. 2 din O.G. nr. 12/2014, în vigoare de la 9 august 2014.
6
Art. 706 C. civil - Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masã patrimonialã, o universalitate de fapt ori o cotã - parte din
acestea.
7
Dispozitiile art. 706 C. civ. cuprind, cel putin aparent, o contradictie in termeni: se pot
da in uzufruct bunuri, dar se pot da si mase patrimoniale (care sunt constituite din
drepturi si obligatii!). Intr-o interpretare stict literala, ar rezulta ca pot fi date in uzufruct
si obligatiile cuprinse in masa patrimoniala, sau ca acestea sunt indisolubil legate de
bunurile asupra carora poarta!
5
drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un
ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți
fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă
de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor.”
Intrucât art. 31 alin. (3) C. civ. califică masa patrimonială fiduciară ca fiind
un patrimoniu de afectațiune si intrucât această masă patrimonială este compusă
exclusiv din drepturi, rezultă că ea are, structural, o configurație identică fondului
de comerț, care este o universalitate de fapt.
Concluzia ce se poate desprinde este ca, in anumite conditii, patrimoniul

profesional si universalitatea de fapt sau de bunuri (fondul de comert) sunt
concepte care se intrepatrund sau care se suprapun si ca toate dispozitiile
aplicabile patrimoniului profesional, prin extrapolare, sunt incidente si in materia
fondului de comert. Aceasta concluzie este importanta pentru definirea regimului
juridic al fondului de comert, intrucat, chiar daca definitia fondului de comert a
fost eliminata din Legea nr. 11/1991, Codul civil mai face referire la fondul de
comert in art. 340 lit c)8, iar legislatia speciala il mentioneaza si ea intr-un numar
impresionant de acte normative9.
SECTIUNEA III. PATRIMONIUL PROFESIONAL INDIVIDUAL

REGLEMENTAT DE ORDONANTA DE URGENTA A GUVERNULUI NR.
44/2008
8
Art. 340 C. civ.: „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot: ……
c) bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti, daca nu sunt elemente ale
unui fond de comert care face parte din comunitatea de bunuri;….”
9
De exemplu, Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, Legea nr. 84/1998 privind
marcile si indicatiile geografice, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de inventie,
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 27/2002 privind pietele reglementate de marfuri
si instrumente financiare derivate, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea
spalarii banilor, precum si pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a
finantarii actelor de terorism, Legea nr. 346/2004 privind stimularea infiintarii si
dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii, etc.).
6
Patrimoniul profesional individual este o specie a patrimoniului de

afectatiune, reglementat ca institutie de drept comercial inca inainte de aparitia
noului Cod civil. penntru prima oara, patrimoniul de afectațiune a fost definit de
OUG nr. 44/2008 ca fiind ”totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei
fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul
general al creditorilor personali ai acestor”.
In raport de aceasta definitie, rezulta ca acest patrimoniu de afectatiune

poate fi atat rezultatul diviziunii unui singur patrimoniu in mai multe mase
patrimoniale cat si rezultatul divizarii mai multor patrimonii, masele patrimoniale
desprinse alcatuind, aparent, un patrimoniu distinct, cuprinzand bunuri apartinand
unor patrimonii diferite dar reunite prin afectatiunea lor speciala.
Potrivit prevederilor OUG 44/2008, patrimoniul de afectatiune individual se

constituie prin declarația persoanei fizice autorizate ori a titularului întreprinderii
individuale in timp ce patrimoniul de afectatiune colectiv se constituie prin prin
acordul membrilor întreprinderii familiale. În acest din urma caz, patrimoniul de
afectațiune include fracțiuni ale unor patrimonii aparținând unor diferite persoane
fizice (apartinand insa aceleiasi familii), având astfel o structură compozită;
reunirea acestor fractiuni nu transcende, insa, principiul de drept civil potrivit căruia
o persoană poate avea un singur patrimoniu și fiecare patrimoniu poate avea un
singur titular, intrucat nu se constituie un patrimoniu distinct, ci doar o structura
patrimoniala cu un regim juridic distinct.
Constituirea patrimoniului de afectațiune conferă fractiunilor desprinse din

patrimoniul titularilor un regim juridic special, iar persoanelor fizice, titularilor
intreprinderilor individuale si membrilor intreprinderii familiale, o serie de avantaje,
de natura economica, fiscala sau juridica. Elementul de legătura care conecteaza
din punct de vedere al tratamentului juridic diversele bunuri, drepturi și obligații ale
profesionistului – in cazul vizat de prevederile OUG 44/2008, ale comerciantului –
persoană fizică, în cadrul patrimoniului de afectațiune este destinația unică și
7
specială a acestei fracțiuni patrimoniale: realizarea unei activități comerciale sau, in

termenii noului Cod civil – exploatarea unei intreprinderi..
Din această perspectivă, este interesant de semnalat ca, spre deosebire de

structura fondului de comert10, patrimoniul de afectațiune include și drepturile și
obligațiile persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale, drepturi si obligatii nascute din exploatarea
intreprinderii sau dedicate exploatarii acesteia; fondul de comerț, privit ca un
ansamblu de bunuri imobile și mobile, corporale și necorporale afectate exercițiului
comerțului, exclude din sfera sa creanțele și obligațiile comerciantului.
Anticipand solutiile noului Cod civil (art. 2324), definitia patrimoniului de

afectatiune, emisa de OUG nr. 44/2008, marcheaza separarea acestuia de restul
patrimoniului ce constituie gajul general al creditorilor personali ai persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale.
Rezulta, astfel, ca un creditor personal al unui profesionist, a cărui creanță

nu s-a născut in legatura cu exploatarea intreprinderii acestuia sau cu in legatura
cu exercitarea profesiei autorizate, nu va putea urmări, pentru a-și satisface
creanța, acele bunuri care incluse in patrimoniul de afectațiune, aptitudinea sa de a
se îndestula din averea debitorului, urmând a se întinde numai asupra celorlalte
bunuri ale debitorului. In schimb, un creditor a carui creanță are o cauză
comercială sau profesionala, se va îndestula, cu prioritate, din patrimoniul de
afectațiune al debitorului și, dacă astfel nu a obținut stingerea creanței sale, va
continua executarea și asupra restului patrimoniului debitorului.
In literatura de specialitate s-a mai remarcat si un alt efect al separarea

patrimoniului de afectațiune de gajul general al creditorilor personali ai
comercianților - persoană fizică, efect care se produce in situatia insolventei
10
Potrivit prevederilor art. 11 lit. c) din legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei
neloiale (publicata in Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991), fondul de comert
cuprinde ansamblul bunurilor mobile si imobile, corporale si necorporale (marci, firme,
embleme, brevete de inventii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea
desfasurarii activitatii sale. dar aceste prevederi au fost abrogate incepand cu 9 august
2014, prin efectul OG nr. 12/2014 (publicata in Monitorul Oficial nr. 586 din 6 august
2014), astfel incat in prezent nu mai exista o definitie legala a fondului de comert.
8
titularului patrimoniului de afectatiune profesional.11 Astfel, s-a aratat ca, intrucât

persoana fizica autorizata si titularul întreprinderii individuale sunt supusi procedurii
simplificate a insolventei (constand in aplicarea falimentului), reglementarea
regimului juridic al patrimoniului de afectațiune poate avea două consecințe
inedite:
- creditorii personali ai persoanei fizice autorizate si ai titularului

întreprinderii individuale a caror creanta nu s-a nascut in legatura cu exercitarea
profesiei autorizate sau in legatura cu exploatarea intreprinderii, vor putea cere
deschiderea procedurii insolvenței și vor putea să își îndestuleze creanțele numai
asupra bunurilor necuprinse în patrimoniul de afectațiune, daca debitorul lor nu
este comerciant - profesionist (art. 20 alin. (2) și art. 1 lit. j) din OUG nr.
44/2008);
- creditorii personali ai titularului întreprinderii individuale și ai membrilor

întreprinderii familiale vor putea să își execite urmărirea, în cadrul procedurii
insolvenței, numai asupra bunurilor necuprinse în patrimoniul de afectațiune, care
constituie gajul lor general (art. 1 lit. j) din OUG nr. 44/2008).
ÎNTREPRINDEREA
SECTIUNEA I. DIVERSELE ACCEPTIUNI ALE CONCEPTULUI
1. Acceptiunea traditionala. Orice activitate comercială, desfăşurată cu

titlu profesional, presupune o structurare, o organizare metodică prin care
eforturile întreprinzătorului şi fondul de comerţ aferent acestei activităţi să fie
valorificate eficient, în scopul producerii unui profit.12
Independent de suportul juridic pe care se grefează această organizare –

comerciant persoană fizică sau comerciant persoană juridică – ea este
11
I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu , 2009, p.
12
Aceasta sectiune reia partial si dezvolta consideratii exprimate si in lucrarea I. Schiau,
Drept comercial, Editura Hamangiu, 2009, p. 68 si urm.
9
indispensabilă realizării profesionale a comerţului, întrucât potenţează factorii

umani şi materiali implicaţi în această activitate.
Această organizare economică şi sistematică a activităţii comerciantului a

fost exprimată în legislaţia şi doctrina de drept comercial prin conceptul de între-
prindere. Art. 3 C. com. menţionează principalele fapte de comerţ, printre care şi
o serie de întreprinderi (de spectacole publice, de comisioane, de construcţii, de
fabrici, manufactură şi imprimerie, de editură şi librărie, de transporturi şi altele).
Examinarea enumerării, în art. 3 C. com., a diverselor întreprinderi permite
relevarea faptului că legiuitorul de la sfârşitul secolului XIX a conceput întreprin-
derea ca o fapta de comert, deci, în primul rând, ca o activitate organizată pe
principii economice.
Codul comercial nu a definit însă noţiunea de întreprindere, omisiune

nocivă, cu atât mai mult cu cât acest concept poate îmbrăca mai multe
înţelesuri: pe de o parte, întreprinderea poate fi privită ca o entitate, ca un
organism economic, pe de altă parte ca un mod de organizare sistematică a unei
activităţi.
Definiţia tradiţională a întreprinderii relevă că aceasta este un organism

economic, care asigură, pe riscul întreprinzătorului, coordonarea factorilor de
producţie – naturali, resurse umane şi capital – în vederea producerii de bunuri
sau servicii.13 Din această definiţie rezultă că două elemente trebuie să concure
pentru existenţa întreprinderii: factorii de producţie şi factorii umani.
Evoluţia modernă a conceptului de întreprindere, puternic marcată de

experienţa şi doctrina juridică franceză14, insistă însă asupra preponderenţei
factorului uman în această construcţie economică: acest factor este prezent, în
primul rând, prin prezenţa întreprinzătorului iar apoi, atât sub forma grupului
uman coordonat de întreprinzător cât şi sub cea a clientelei căreia îi este
destinată producţia de bunuri, prestarea de servicii sau executarea de lucrări.
Se poate observa că aceste definiţii oscilează între a califica întreprinderea

fie ca un organism (entitate) fie ca o activitate sau mod de organizare a
13
I. L. Georgescu, Drept comercial, vol.1, Ed. Lumina Lex, 1995, p. 218.
14
O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. II, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 294-295.
10
activităţii comerciale. In limbajul uzual sunt acceptate ambele intelesuri ale

notiunii.15
2. Acceptiunea NCC. Preluand conceptia doctrinara grefata pe

prevederile art. 3 C. com., dispozitiile art. 3 NCC arata ca exploatarea unei
intreprinderi consta in exercitarea sistematica a unei activitati organizate
constand in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea
de servicii, indiferent daca ea are sau nu un scop lucrativ.
Aici legiuitorul ofera, practic, doua definitii: una a exploatarii (exercitare

sistematica) si una a intreprinderii (activitate organizata). Reluand ideea ca
intreprinderea este o activitate sistematic organizata, NCC aduce elemente de
noutate privind configuratia juridica a intreprinderii, noutati care vizeaza (a)
delimitarea sferei activitatilor intreprinderii si (b) extinderea expresa a
conceptului si asupra activitatilor cu scop nelucrativ. oricum, este de mentionat
ca art. 3 NCC, fara a da o definitie a intreprinderii, exprima, in principal obiectul
acesteia: activitati de natura economica, de natura celor calificate anterior drept
acte de comert.
Definitia NCC nu se indeparteaza, deci, drastic de conceptia traditionala

promovata de codul comercial si doctrina si jurisprudenta creata in jurul acesteia.
3. Conceptul de întreprindere in dreptul Uniunii Europene. In dreptul

Uniunii Europene, conceptul de întreprindere este utilizat, cu precadere, in
dreptul concurentei. Tratatul privind functionarea Uniunii Europene mentioneaza
intreprinderea (art. 101-102 si urm.) dar nu o definesc. Potrivit definitiei
promovate de Comisia Europeana16 in vederea aplicarii legislatiei antitrust, prin
„întreprindere” se intelege orice entitate angajata intr-o activitate economica
constand in oferirea de bunuri sau servicii pe o anumita piata, indiferent de
statutul sau legal sau forma de finantare.
15
DEX 1998 ofera doua definitii ale intreprinderii: 1. unitate economica de productie, de
prestari de servicii sau de comert; 2. Actiune pornita din initiative personala), in timp ce
DEX 2009 preia definitia intreprinderii din Legea nr. 364/2004 (forma de organizare a
unei activitati economice autorizate).
16
http://ec.europa.eu/comm/competition/general_info/u_en.html#t62
11
Definitia a fost preluata din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii

Europene17, in care sunt prezente si precizari potrivit carora (a) intreprinderea
desemneaza o entitate economica, chiar daca, din punct de vedere juridic este
constituita din mai multe persoane fizice sau juridice iar (b) existenta acesteia
este determinata de o organizare unitara a elementelor personale, materiale si
imateriale urmarind in mod sustinut un scop economic determinat. 18
Practica judiciara a aceleiasi Curti de Justitie de la Luxemburg a declarat

ca intreprinderea este un concept complex, implicand componente umane si
materiale reunite in vederea desfasurarii unei activitati economice.19
Important de retinut este ca in dreptul Uniunii Europene, intreprinderea nu

mai este doar o activitate economica sistematic organizata, ci o entitate care
desfasoara sistematic activitati economice.
4. Definitii ale intreprinderii in legislatia romana. Anterior aparitiei

NCC, întreprinderea şi-a găsit nu una, ci mai multe definiţii legale. Unele dintre
acestea sunt inedite si sunt aplicabile intr-un context limitat; astfel, in conceptia
promovata de Codul fiscal (art. 124 20-12426), intreprinderea este o persoana
juridica supusa impozitului pe profit, indiferent de nationalitatea ei.
O serie de alte definitii sunt inspirate de viziunea promovata de fostul Cod

comercial si sunt, deci, compatibile cu definitia intreprinderii din noul Cod civil;
altele sunt inspirate din doctrina si practica judiciara europeana si sunt, in
consecinta, compatibile cu conceptul de întreprindere conturat in dreptul Uniunii
Europene. Sigur, este criticabila apetenta legiuitorului roman pentru emiterea
unor defintii variate ale aceluiasi concept, dar este notabil faptul, ca pana la
urma aceste definitii pot fi reduse la un numitor comun.
17
A se vedea Cauza C-475/99, Firma Ambulanz Glöckner v Landkreis Südwestpfalz
[2001] ECR I-8089, Jacobs AG, paragraful 72; Cauza C-49/07, Motosykletistiki
Omospondia Ellados NPID (MOTOE) v Elliniko Dimosio [2008] ECR I-4863, paragraful 25;
Cauza C-41/90, Höfner and Elser v Macrotron GmbH [1991] ECR I-1979, paragraful 21;
Cauza T-513/93, Consiglio Nazionale degli Spedizionieri Doganali v Commission [2000]
ECR II-1807, paragraful 36.
18
G. Coman, Concurenta in dreptul intern si european, Editura Hamangiu, 2011, p. 34-
35.
19
Jones, Alison, The Boundaries of an Undertaking in EU Competition Law (2012).
European Competition Journal, 8 (2), pp. 301-331, 2012. Studiu disponibil la adresa
SSRN: http://ssrn.com/abstract=2131740
12
Deşi actele normative care ofera aceste definitii au un caracter special, cu

referire îndeosebi la condiţiile şi procedura înregistrării şi autorizării
comercianţilor persoane fizice precum şi la regimul juridic şi fiscal aplicabil
întreprinderilor mici şi mijlocii, definiţiile invocate sunt semnificative pentru ca
marcheaza o dualitate a abordarii legale a conceptului de întreprindere in dreptul
roman.
Astfel, din categoria definitiilor care prezinta afinitati cu conceptia

traditionala a intreprinderii, promovata de Codul comercial si preluata de noul
Cod civil, pot fi mentionate urmatoarele:
- Legea nr. 346/2004 privind stimularea infiintarii intreprinderilor mici si

mijlocii defineşte întreprinderea ca fiind orice formă de organizare a unei
activităţi economice şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activitati
de productie, comert sau prestari de servicii, în scopul obţinerii de venituri,
în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi reglementate de legea nr.
31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, societăţi
cooperative, persoane fizice autorizate, intreprinzatori titulari ai unei
intreprinderi individuale si intreprinderile familiale, autorizate potrivit
dispoziţiilor legale în vigoare, care desfasoara activitati economice.
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfasurarea
activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale si întreprinderile familiale defineşte întreprinderea economică
ca fiind activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi
sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii
prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
- Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea si functionarea
comitetului european de întreprindere, defineşte întreprinderea ca fiind
orice formă de organizare a unei activităţi economice în scopul obţinerii de
profit, în condiţii de concurenţă.
Aceste definitii contureaza intreprinderea fie ca o forma de organizare a

activitatilor economice, fie ca o activitate economica desfasurata in mod
organizat si sistematic – distinctiile conceptuale fiind minime.
13
O alta categorie de definitii le cuprinde pe cele inspirate din jurisprudenta

Curtii Europene de Justitie si preluate si in doctrina europeana:
- Legea nr. 21/1996 – Legea concurentei – arata ca prin întreprindere se

intelege orice entitate economica angajata într-o activitate constand în
oferirea de bunuri sau de servicii pe o piata data, indiferent de statutul sau
juridic si de modul de finantare, astfel cum este definita în jurisprudenta
Uniunii Europene.
- Tot astfel, Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice
defineste întreprinderea ca fiind orice entitate implicata într-o activitate
economica, indiferent de natura sa juridica ori modul ei de finantare.
Este, deci, evidenta existenta unei falii conceptuale intre modul in care
este definita intreprinderea in dreptul comun (Codul civil fiind considerat izvorul
principal si norma generala in materia dreptului privat) si dreptul concurentei,
materie interdisciplinara, strans legata atat de dreptul comercial cat si de dreptul
consumatorilor.20
In timp ca in acceptiunea de drept comun intreprinderea este un ansamblu

de fapte si acte juridice, in dreptul concurentei intreprinderea este o fiinta
juridica, o entitate organizata pentru a desfasura activitati economice. Este
evident, ca din punct de vedere conceptual, notiunea de întreprindere in dreptul
concurentei, atat pe plan european cat si national, are un grad superior de
organizare. Ea corespunde, conceptual, mult mai bine ideii de instrument al
profesionistului, nefiind doar o activitate ci o forma juridica a acelei activitati
economice.
Redefinirea intreprinderii ca o entitate, indiferent de forma de organizare

sau finantare, ar fi un demers asanator, care ar conferi substanta, materialitate
unui concept care, astfel cum este exprimat de art. 3 NCC, pare a fi
nedesavarsit. De altfel, nici legiuitorul nu crede in definitia pe care o da in art. 3
NCC, din moment ce in putinele cazuri in care mai mentioneaza aceasta notiune,
utilizeaza termeni care contureaza intreprinderea ca fiind o entitate si nu doar o
activitate organizata (art. 96 – „locul acelei intreprinderi”; art. 2.623 –
20
T. Prescure, Curs de dreptul concurentei comerciale, Editura Rosetti, 2004, p. 27 si
urm.
14
„intreprinderea emitenta”; art. 2.620 – „legii aplicabile statutului organic al

întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare si rutiere din patrimoniul
ei.”)
SECTIUNEA II. STRUCTURA CONCEPTULUI DE ÎNTREPRINDERE
1. Specificul intreprinderii. Activitatile proprii intreprinderii sunt

„producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau prestarea de servicii”;
dar, in alta parte [art. 8 alin. (2) LPA], legiuitorul distinge intre „activitati de
productie, comert sau prestari de servicii”; din aceasta perspectiva, s-ar parea
ca, potrivit conceptiei NCC, intreprinderea nu are ca obiect si exercitarea
comertului (care nu consta, intotdeauna, in administrarea sau instrainarea de
bunuri) si care este diferit de prestarea de servicii [din moment ce art. 8 alin. (2)
LPA enumera ambele activitati]. De lege ferenda, se impune a se corecta
aceasta omisiune terminologica, care isi are sorgintea nu numai in obsesia
legiuitorul de a ostraciza termenul de comert si comerciant, ci si in multitudinea
de ipostaze pe care aceleasi activitati le imbraca in viziunea legiuitorului civil. 21
Dintre activitatile enumerate, prima facie, doar prestarile de servicii pot

avea si scop nelucrativ, toate celelalte avand caracter patrimonial, oneros.
Intreprinderea a fost vazuta, cu predilectie, ca un proces economic, cu

scop patrimonial, destinat obtinerii de venituri; prin exceptie, entitatile cu scop
nelucrativ erau si ele structurate ca o intreprindere, pentru simplul motiv ca
intrepinderea constituie un model organizational de succes.
NCC civil extinde conceptele de profesionist si de intrepindere si in

domeniul civil, lipsit de impulsul speculativ propriu intreprinderii comerciale
urmarind, astfel, sa aloce un regim juridic unitar obligatiilor asumate de
intreprinderi, indiferent ca au sau nu scop lucrativ.
21
A se vedea art. 3 NCC si art. 8 alin. (1) si (2) LPA care folosesc trimiteri alternative la
urmatoarele activitati pentru a contura conceptele de intreprindere si profesionist si
pentru a inlocui notiunea de acte de comert: producere, administrare ori instrainare de
bunuri, activitati economice, activitati profesionale, productie, comert si prestari de
servicii.
15
In realitate, legiuitorul nu traduce in practica aceasta intentie, pentru ca in

materia obligatiilor, in mod repetat, reglementeaza distinct raspunderea dupa
cum raportul juridic a avut sau nu un caracter oneros iar anumite contracte le
rezerva doar profesionistilor care exploateaza o intreprindere cu scop lucrativ.
Cu toate acestea, interesul examinării noţiunii de întreprindere excede

acestor dificultăţi de definire inerente; întreprinderea este modelul primar de
organizare a oricărei activităţi comerciale moderne, indiferent că aceasta este
realizată de un întreprinzător persoană fizică sau de o societate comercială, o
regie autonomă, o organizaţie cooperatistă ori un grup de interes economic.
Din punct de vedere juridic, întreprinderea poate fi privită atât ca un

organism economic – deci o entitate juridică, cu accent pe latura patrimonială,
obiectivă, a întreprinderii – cât şi ca o formă de organizare a comerţului – cu
accent pe prezenţa factorului uman, subiectiv.
2. Functiile intreprinderii. Impactul în materie juridică al conceptului de

întreprindere se desprinde prin raportare la funcţiile acesteia:
(a) întreprinderea este o formă de manifestare a activităţii

întreprinzătorului; ca orice activitate, aceasta este supusă anumitor reglementări
şi exigenţe legale, aici fiind incidente, în general, prevederile legislaţiei
societăţilor comerciale sau, de exemplu, cele speciale care ordonează procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului.
(b) întreprinderea este o formă de manifestare a iniţiativei

întreprinzătorului, iniţiativa care este însă limitată de ordinea publică şi de
rigorile legii comerciale; în acest sens pot fi menţionate dispoziţiile privind
protecţia semnelor distinctive (marca, firma, emblema) sau cele privind
combaterea concurenţei neloiale.
(c) întreprinderea este o formă de organizare a unor elemente

patrimoniale a căror unitate derivă din funcţia lor economică comună; de aceea,
organizarea unei întreprinderi se supune şi regulilor care guvernează fondul de
comerţ şi, mai ales, operaţiunilor juridice ce pot viza fondul de comerţ sau
anumite elemente ale acestuia.
16
(d) întreprinderea este o formă de organizare socială ce reuneşte factori

umani diverşi (întreprinzător, personal, clienţi) care colaborează pentru
realizarea obiectivului întreprinderii; sunt incidente aici atât dispoziţiile dreptului
muncii dar şi legislaţia contractelor comerciale.
Din perspectiva acestor implicaţii şi intervenţii ale materiei juridice asupra

organizării şi funcţionării întreprinderii, rezultă că studiul elementelor structurale
ale întreprinderii prilejuieşte o mai bună înţelegere a conceptului şi a rolului
întreprinderii.
3. Clasificarea intreprinderilor. Există, fără îndoială, multiple criterii şi

interese în raport de care pot fi clasificate întreprinderile – cum ar fi obiectul de
activitate22, forma juridică, complexitatea organizării şi altele. Legea română
foloseşte două criterii principale de clasificare: cel al mărimii şi cel al gradului de
independenţă.
3.1. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 346/2004, în funcţie de numărul
mediu anual de salariaţi şi de cifra de afaceri anuală netă sau de activele totale
deţinute, întreprinderile se clasifică în microîntreprinderi, întreprinderi mici,
întreprinderi mijlocii şi întreprinderi mari.
a) microîntreprinderile au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri

anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro,
echivalent în lei;
b) întreprinderile mici – au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră
de afaceri anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane
euro;
c) întreprinderile mijlocii – au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o
cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în
lei, sau deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43
milioane euro.
d) întreprinderile mari sunt cele care depăşesc oricare dintre criteriile
specifice întreprinderilor mijlocii.
22
Această clasificare a întreprinderilor după obiectul lor este fundamentată pe
prevederile art. 3 C. com (abrogat). care enumeră o serie de întreprinderi drept fapte de
comerţ; pentru detalii, St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a VII-a revăzută şi adăugită, p. 42 şi
urm.
17
3.2. În funcţie de relaţia lor cu alte întreprinderi, raportată la capitalul sau

la drepturile de vot deţinute ori la dreptul de a exercita o influenţă dominantă,
pot exista 3 tipuri de întreprinderi: întreprinderi legate, partenere şi autonome
(art. 41 şi urm. din Legea nr. 346/2004).
Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există raporturi de

dominaţie, de exemplu prin faptul că una deţine majoritatea drepturilor de vot în
cealaltă întreprindere sau poate numi şi revoca majoritatea membrilor organelor
de administrare, conducere sau supraveghere ale celeilalte întreprinderii.
Întreprinderile partenere sunt toate întreprinderile care nu sunt clasificate

ca întreprinderi legate, dar între care există totuşi raporturi de coordonare sau
subordonare, prin faptul că una dintre întreprinderi deţine, individual sau în
comun cu una ori mai multe întreprinderi legate, cel puţin 25% din capitalul
social ori din drepturile de vot ale unei alte întreprinderi (dar fără a atinge
majoritatea specifică întreprinderilor legate).
În fine, o întreprindere autonomă sau independentă este orice

întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere legată sau ca întreprindere
parteneră, în sensul că nici o altă întreprindere nu deţine mai mult de 25% din
capitalul social ori din drepturile de vot ale întreprinderii autonome.
3.3. In functie de structura lor asociativa, intreprinderile pot fi

unipersonale sau pluripersonale, după cum ele sunt organizate de un
întreprinzător individual sau de mai mulţi întreprinzători. În cazul întreprinderilor
unipersonale, întreprinzătorul exercită şi atribuţiile de conducere, reprezentare şi
gestionare a întreprinderii; în situaţia întreprinderilor pluripersonale, aceste
atribuţii pot fi asigurate fie de întreprinzători, fie de un personal specializat.
4. Elementele întreprinderii. Într-o primă opinie23, se consideră că orice

întreprindere este compusă din elemente invariabile: un întreprinzător sau un
grup de întreprinzători şi fondurile financiare pe care aceştia le investesc într-o
activitate comercială; altfel spus, factori umani şi mijloace financiare.
Într-o concepţie mai elaborată, elementele componente ale întreprinderii

sunt organizarea autonomă a activităţii cu ajutorul factorilor de producţie (factori
23
Y. Reinhard, Droit commercial. Actes de commerce, commerciants, fonds de commerce,
Litec, 1990, p. 188.
18
naturali, factori umani şi mijloace materiale), coordonarea de către întreprinzător

a întregii activităţi şi asumarea riscului acesteia şi scopul, acela al producerii de
bunuri şi servicii destinate comerţului, în vederea obţinerii unui profit 24.
Dintre toţi aceşti factori vom acorda atenţie factorilor umani (dinamica
întreprinderii) şi capitalurilor (statica întreprinderii); ceilalţi, de natură
organizatorică sau vizând scopul întreprinderii vor fi analizaţi ca aplicaţii speciale
în cadrul societăţilor comerciale.
4.1. Factorii umani. Aceştia pot fi împărţiţi în patru mari categorii:

întreprinzătorul sau întreprinzătorii, personalul întreprinderii, partenerii
întreprinderii şi clientela întreprinderii (a-d).
(a) Întreprinzătorii sunt persoane fizice sau juridice care, în mod individual
sau în asociere, organizează o întreprindere, în vederea desfăşurării unor
activitati economice, pentru obţinerea unui profit. Rezultă că în categoria
întreprinzătorilor sunt incluse şi persoanele fizice autorizate, titularii
intreprinderilor individuale si reprezentantii si/sau membrii intreprinderilor
familiale precum si societatile reglementate de legea nr. 31/1990, societatile
cooperative sau grupurile de interes economic, fundatii sau asociatii..
Întreprinzătorii sunt cei care nu numai îşi asumă sarcina organizării între-
prinderii dar preiau şi riscurile activităţii economice desfăşurate de întreprindere;
acesta este de altfel şi unul dintre criteriile de distincţie dintre întreprinzători şi
ceilalţi factori umani care concură la organizarea întreprinderii.
Din perspectiva prevederilor art. 3 NCC, intreprinzatorii sunt o specie a

profesionistilor, intrucat ei organizeaza si exploateaza o întreprindere.
Două sunt elementele fundamentale care definesc implicarea

întreprinzătorului în organizarea întreprinderii: iniţiativa şi riscul 25.
Iniţiativa întreprinzătorului se manifestă atât în faza constitutivă a

întreprinderii – atunci când defineşte structura organizatorică a acesteia şi
direcţiile în care se va concretiza activitatea acesteia – cât şi pe parcursul
24
M.L. Belu Magdo, Drept comercial, Ed. HG, Bucureşti 2003, p. 35.
25
G. Ferri, Manuale di Diritto Commerciale, UTET, 2002, p. 34.
19
exerciţiului comerţului – când mecanismul întreprinderii este pus în acord cu

evoluţia mediului de afaceri şi cu necesităţile proprii de dezvoltare.
Riscul întreprinzătorului constă în asumarea de către acesta a tuturor

consecinţelor patrimoniale sau sociale derivând din opera sa de organizare şi din
activitatea întreprinderii; de aceea, se poate spune ca întreprinzătorul nu este
numai domini negotius (stăpânul afacerii), ci şi primul servitor al întreprinderii,
fiind cel dintâi chemat să răspundă exigentelor activităţii antreprenoriale.
(b) Personalul întreprinderii poate fi alcătuit din salariaţi, administratori şi

reprezentanţi.
Salariaţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de

muncă, încheiat cu persoana fizică sau juridică pe structura căreia se grefează
întreprinderea, contract care îi determină sarcinile şi remuneraţia. Din această
poziţie juridică, ei pot exercita atât atribuţii de conducere cât şi atribuţii
executive. Regimul juridic al salariaţilor este reglementat de codul muncii, dar
din perspectiva dreptului comercial ei sunt consideraţi atât nişte creditori ai
întreprinderii (pentru salariile ce le revin – a se vedea legislaţia insolvenţei) cât şi
nişte parteneri ai acesteia (contractele lor subzistă în cazul unei divizări sau
fuziuni a întreprinderii şi ei pot încheia cu întreprinderea contracte colective de
muncă, adevărate acorduri de parteneriat)26.
Administratorii şi reprezentanţii întreprinderii sunt factori interni de

organizare a întreprinderii, însărcinaţi cu gestionarea şi reprezentarea
întreprinderii în raporturile cu terţii; în timp ce primii sunt adevăraţii manageri ai
întreprinderii, cu atribuţii de gestiune şi reprezentare, grefate pe un raport de
mandat, ultimii au numai atribuţii de reprezentare, care se pot fundamenta atât
pe un contract de mandat cât şi pe unul de muncă (în cazul prepuşilor).
(c) Partenerii întreprinderii sunt factori umani sau structuri umane

exogene întreprinderii, indispensabili pentru activitatea sa: parteneri comerciali
(furnizori, agenţi comerciali, comisionari, concesionari exclusivi – într-un cuvânt,
intermediari şi cumpărători, toţi aceştia încorporaţi unei reţele de aprovizionare şi
26
Y. Reinhard, op. cit., p. 192 şi urm.
20
distribuţie a produselor şi serviciilor întreprinderii) şi parteneri financiari (instituţii

de credit, asigurători).
(d) Clientela întreprinderii este la rândul ei un factor exogen, denumind

ansamblul persoanelor care beneficiază de produsele, serviciile şi lucrările
vândute de întreprindere. Fără a constitui un factor intern al întreprinderii sau al
fondului de comerţ, clientela constituie mai degrabă scopul organizării
întreprinderii, ea fiind ţinta întreprinderii, a cărei activitate comercială ar fi un
nonsens dacă nu s-ar concretiza prin încheierea unor raporturi juridice de
vânzare către clientela sa.
4.2. Capitalul. O întreprindere nu ar putea supravieţui fără capital, adică

fără fondurile financiare necesare finanţării activităţii sale. Aceste capitaluri pot fi
de origine internă – adică furnizate de întreprinzători – sau de origine externă –
mobilizate de pe piaţa financiară. Procurarea lor presupune o serie de raporturi
juridice care pot merge de la actul de dotare a întreprinderii cu un capital iniţial
sau de majorare a capitalului prin aporturi ale întreprinzătorilor până la contracte
de credit încheiate cu instituţii financiare sau lansare de titluri de valoare pe piaţa
financiară.
Prezenţa capitalului permite întreprinderii să îşi asigure lichidităţile

necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale şi să procure şi să organizeze
bunurile necesare desfăşurării activităţii comerciale. Acestea din urmă constituie
substanţa fondului de comerţ.
SECTIUNEA III. PROFESIONISTUL, INTREPRINDEREA SI

ACTIVITATEA PROFESIONALA AUTORIZATA
Art. 3 NCC opereaza cu doua concepte inedite pentru dreptul civil:

profesionistul si intreprinderea. Ambele sunt definite sumar si incomplet, dar
constituie soclul pe care legiuitorul cladeste o nemarturisita dihotomie a
raporturilor juridice reglementate de legea comuna: pe de o parte, raporturile
dintre profesionisti si cele dintre profesionisti si non-profesionisti, pe de alta
21
parte raporturile dintre persoane care nu au calitatea de profesionisti (care sunt

non-profesionisti).
In consecinta, asteptarea logica ar fi ca atunci cand codul civil

reglementeaza consecintele diferite ale raporturilor juridice, dupa cum la acestea
participa sau nu profesionisti, in exercitarea activitatilor lor specifice, sa se refere
la exploatarea intreprinderii, drept un criteriu de distinctie fata de raporturile
juridice incheiate intre non-profesionisti.
In mod surprinzator, desi il defineste in art. 3, NCC mai utilizeaza

conceptul de „exploatare a intreprinderii” sporadic (art. 96 si 1.358) iar pe cel de
întreprindere doar în alte doua articole (art. 2.620 si 2.623), cu semnificatii
marginale pentru conturarea regimului juridic distinct al exploatarii intreprinderi.
Cu titlu critic, remarcăm că NCC incurajeaza confuzia intre exploatarea

intreprinderii si exercitarea unei profesii – reamintim, profesionistul nu este cel
care exercita o profesie ci cel care exploateaza o întreprindere.!
De asemenea, NCC nu distinge dupa cum obligatiile profesionistului sunt

obligatii asumate in exploatarea unei intreprinderi sau sunt obligatii care sunt
straine de o asemenea exploatare (de exemplu, cumparare de bunuri pentru
folosinta proprie sau a familiei sale).
In schimb, in repetate randuri, NCC utilizeaza conceptul de exercitare

autorizata a unei profesii, care nu este definit in cod si care pare a se substitui
conceptului de exploatare a intreprinderii.
Astfel art. 31 NCC arată că patrimoniile de afectaţiune sunt masele

patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi
alte patrimonii determinate potrivit legii. Aici legiuitorul înlocuiește sintagma
”exploatare a întreprinderii” cu aceea de ”exercitare a unei profesii autorizate”,
desi acestea nu sunt echivalente și nici măcar nu vizează aceiași subiecti ai
raporturilor civile.
Exercitarea unei profesii pare, mai degrabă, a fi o activitate echivalentă cu

exercitarea unei meserii sau a unei ocupații profesionale. Acest al doilea sens
pare să fie cel folosit și în art. 310 și 312 NCC, care reglementând regimul
22
matrimonial, arată ce fiecare soț este liber să exercite o profesie iar celălalt soț
nu poate cenzura alegerea profesiei celuilalt soț.
Diferența dintre cele accepțiunii ale notiunii de profesie sunt importante. În

timp ce persoana care exploatează o întreprindere este un profesionist, în
întelesul art. 3 NCC, cel care exercită o profesie autorizată poate să fie atât un
meseriaș, un salariat cât și un liber-profesionist. Dacă această persoană este un
salariat (exercitând o activitate dependentă), statutul său profesional este
guvernat de dreptul muncii și nu de dreptul civil.
23
CURSUL 5
FONDUL DE COMERT
1. Noţiunea de fond de comerţ. Deşi fondul de comerţ constituie o creaţie

proprie a dreptului comercial, dreptul român nu a cunoscut, pentru o lungă perioa-
dă, o definiţie legală a acestuia.
Legislaţia comercială edictată după 1990, resimţind încă lipsa unei reglementări
exhaustive a acestei instituţii, a făcut totuşi unele trimiteri sporadice la fondul de
comerţ, pe care le amintim în ordinea lor cronologică:
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, prin prevederile art. 21 impune
înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea, locaţiunea, gajul sau
încetarea fondului de comerţ;
- Legea nr. 99/1999 prin art. 10 din Titlul VI privind Regimul juridic al garan-
ţiilor reale mobiliare (text abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Codului civil) stabileşte că garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile.
În cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri
mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi
determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. În acest caz nu este
necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare
de interdependenţă funcţională;
- Art. 20-22 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii reglementează transferul/cesiunea întreprinderii şi
a fondului de comerţ către terţi;
- Art. 340 C. civ. arată că nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui
soţ bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente
ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
- Art. 745 C. civ. reglementează uzufructul fondului de comerţ, arătând că, în
lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul unui fond de comerţ nu poate să dispună
de bunurile ce îl compun. În situaţia în care dispune de aceste bunuri are obligaţia
de a le înlocui cu altele similare şi de valoare egală;
- Art. 2368 C. civ. arată că , în raporturile de drept privat internațional, legea
aplicabilă raportului juridic, în lipsa alegerii ei de către părți, este legea statului cu
care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse cum ar fi legea statului în
care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data
încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social.
1.1. Definiţii legale. O primă definiţie legală a fondului de comerţ a fost
dată prin prevederile art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, articol introdus prin Legea nr. 298/2001 și abrogat ulterior prin
Ordonanța Guvernului nr. 12/2014, ambele acte modificatoare ale Legii nr.
11/1991.
1
Conceptul de fond de comerț a fost reintrodus și definit quasi-identic prin

prevederile art. 5 pct. 73 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia fondul de comerţ
reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale - mărci,
firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial -, utilizate de un operator
economic în vederea desfăşurării activităţii sale 1. ;
Fără a trimite în mod explicit la fondul de comerţ, art. 2 lit. j) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 defineşte patrimoniul de afectaţiune ca fiind
totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate,
titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate
scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a
patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora.
2.1.2. Definiţii doctrinare. O definiţie interesantă a arhitecturii fondului de

comerţ, menţionată în doctrina interbelică, consideră că fondul de comerţ este „un
complex organic de elemente economice, materiale sau imateriale, ţinute laolaltă
printr-o voinţă individuală sau socială, pentru exercitarea unei industrii sau unui
comerţ”2. Chiar dacă nu foarte precisă, definiţia are meritul de a releva faptul că
voinţa şi iniţiativa întreprinzătorului sunt cele care determină existenţa fondului
de comerţ, creaţie care, în absenţa unei asemenea voinţe, s-ar stinge.
Pornind de la aceste coordonate, literatura juridică recentă a definit fondul de
comerţ drept un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.3
Interesul determinant al regimului juridic al fondului de comerţ rezultă din
necesitatea protecţiei adecvate a bunurilor pe care comerciantul le afectează
comerţului său precum şi din necesitatea protejării intereselor creditorilor comer-
ciantului.
Se poate constata că fondul de comerț este privit din prisma a două importante
elemente definitorii:
- fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri, un patrimoniu de afectaţiune
constituit ca o fracţiune distinctă a patrimoniului comerciantului;
- fondul de comerţ se constituie de comerciant (deci din iniţiativa şi pe riscul
său), în vederea desfăşurării activităţii sale profesionale.
1 De notat că definiția din Legea nr. 85/2014 folosește termenul de ”operator economic”, în timp ce
definiția din Legea nr. 11/1991 folosea noțiunea de ”comerciant”, ambele subsumate, în prezent,
conceptului de ”profesionist”, astfel cum este el utilizat în art. 3 C. com. și art. 8 din Legea nr.
71/2011.
2 L. Bolaffio, Il diritto comerciale, Corso universitario, 1922, p. 477, citat de B. Berstein, Considerații
asupra fondului de comerț, în Revista de drept comercial şi studii economice, 1936, p. 467 și urm.
3 St. D. Cărpenaru, op. cit., ed. a VII-a revăzută și adăugită, p. 118 și urm. A se vedea, tot acolo,
trimiteri și la alte definiții ale doctrinei interbelice.
2
2.2. Distincţii faţă de alte noţiuni. Fondul de comerţ se delimitează de alte

noţiuni înrudite sau cu care prezintă elemente de asemănare, prin următoarele
caracteristici:
2.2.1. Patrimoniul. Spre deosebire de patrimoniu, care reprezintă totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, care au valoare economică, fondul de
comerţ reprezintă doar o fracţiune a acestuia, cuprinzând numai acele bunuri care,
în mod exclusiv şi explicit, sunt afectate exerciţiului comerţului. În plus, deşi în
doctrina interbelică s-a opinat ca fondul de comerţ include şi toate raporturile de
drept cu valoare patrimonială precum şi datoriile unui comerţ4, doctrina modernă,
întărită şi de opţiunea legiuitorului, consideră că acesta, spre deosebire de
patrimoniu, nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, care sunt şi rămân
ataşate persoanei acestuia.
Chiar dacă în literatura juridică mai veche fondul de comerţ mai e denumit şi
patrimoniu comercial iar reglementări legale recente îl plasează în sfera patrimo-
niului de afectaţiune5, aceste denumiri nu au altă semnificaţie decât aceea de a
sublinia afectaţiunea specială a acestor bunuri din patrimoniul comerciantului
precum şi faptul că ele reprezintă, sub aspectul scopului şi regimului juridic, o
fracţiune distinctă a acestui patrimoniu.
Oricum, fondul de comerţ se distinge de patrimoniul de afectaţiune, astfel cum
este acesta definit prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
44/2008, prin aceea că această diviziune a patrimoniului cuprinde şi obligaţiile
titularului, în timp ce este unanim acceptat că fondul de comerţ nu include
creanţele şi obligaţiile comerciantului.6
2.2.2. Întreprinderea. Noţiunea de întreprindere, privită ca o activitate

organizată, sistematic exercitată, desfășurată din inițiativa profesionistului și
grefată pe o grupare de persoane, bunuri şi capitaluri, prezintă o legătură
indisolubilă cu fondul de comerţ; în fapt, fondul de comerţ este un element central
al oricărei întreprinderi comerciale. Dar, în timp ce întreprinderea reprezintă,
eminamente, o formă de organizare a activităţii comerciale, fondul de comerţ
reprezintă, sub raport material, un ansamblu de bunuri. De aici şi principala
distincţie conceptuală între noţiuni care se intercondiţionează reciproc, întrucât,
pe de o parte, nu poate exista o întreprindere în absenţa unui fond de comerţ care
să pună în valoare modul de organizare a activităţii comerciale iar, pe de altă
parte, existenţa unui fond de comerţ, în absenţa unei activităţi comerciale
organizate sistematic, este un nonsens, scopul fondului fiind tocmai acela de a
servi unei asemenea activităţi. Tocmai de aceea, art. 20-22 din Legea nr.
346/2004 reglementează în mod unitar transferul întreprinderii şi al fondului de
comerţ, întrucât fondul de comerţ fiind o componentă indispensabilă a
4 I. N. Fințescu, Curs de drept comercial, vol. I, București, 1929, p. 126.

5 A se vedea reglementările Codului civil (art.31) și ale OUG nr. 44/2008.
6 Pentru detalii privind patrimoniul de afectațiune, a se vedea supra, Titlul II, Capitolul I, Secțiunea
3.4.4.
3
întreprinderii, orice transfer total al acesteia, separat de fondul de comerţ, ar

reprezenta înstrăinarea unei forme lipsite de conţinut.
2.2.3. Societatea comercială. Fondul de comerţ nu poate fi identificat cu

noţiunea de societate comercială sau o filială a acesteia, întrucât nu are
personalitate juridică, fiind doar o parte componentă a patrimoniului acestor
entităţi juridice. Între societatea comercială şi fondul de comerţ se stabilesc
legăturile juridice pe care, de regulă, o persoană le are cu bunurile din patrimoniul
său.
În aceeaşi ordine de idei, fondul de comerţ nu poate constitui o sucursală, punct
de lucru, unitate de producție sau oficiu comercial al societăţii comerciale.
Sucursala, ca dezmembrământ al societăţii comerciale, beneficiind de o organizare
proprie, cu un anumit grad de autonomie, dar fără a se bucura de personalitate
juridică, reprezintă o structură socială cu un anumit grad de autonomie; în absenţa
personalităţii morale, sucursala este o fiinţă juridică imperfectă sau o parte a fiinţei
juridice a societăţii comerciale. În ambele ipoteze, ea este o categorie
supraordonată fondului de comerţ, existând posibilitatea ca, în virtutea autonomiei
sale, o sucursală să dezvolte o clientelă proprie şi un fond de comerţ afectat
atragerii şi menţinerii acesteia.
În final, aşa cum în mod îndreptăţit s-a reţinut, fondul de comerţ este numitorul
comun al noţiunilor de întreprindere, societate comercială şi sucursală7. Valoarea
economică a acestora este dată de componenţa şi eficacitatea exploatării fondului
de comerţ care le stă la dispoziţie.
2.3. Natura juridică a fondului de comerţ. Teorii. Deşi, de-a lungul

timpului, au fost emise mai multe teorii privind natura juridică a fondului de
comerţ, doar trei dintre acestea îşi mai păstrează actualitatea:
2.3.1. Teoria universalităţii de bunuri. Această teorie se prezintă sub două

forme: teoria universalităţii de drept şi teoria universalităţii de fapt.
Teoria universalităţii de drept (universitatis juris) porneşte de la conceptul
civil de clasificare a bunurilor, potrivit căruia universalitatea este o uniune de
elemente sau de bunuri pe care ordinea juridică le priveşte ca formând o entitate
unică, având un regim juridic propriu, distinct de cel al elementelor singulare ce o
compun. În fond, această teorie asimilează fondul de comerţ unui patrimoniu
autonom, de afectaţiune comercială, cu drepturi şi obligaţii distincte de cele ce
revin elementelor componente, privite în singularitatea lor; această teorie contra-
vine principiului unităţii patrimoniului, potrivit căreia o persoană are un singur
patrimoniu. Nu există patrimoniu fără titular, iar un titular nu poate avea mai
multe patrimonii.
7 Y. Reinhard, op. cit., p. 291.
4
Teoria universalităţii de fapt (universitas facti – universum corpus), potrivit

căreia fondul de comerţ reprezintă doar o universalitate de fapt şi nu una de drept,
creată de voinţa titularului, a fost criticată şi ea întrucât, privind fondul de comerţ
ca un ansamblu faptic de bunuri, teoria nu explică natura juridică a acestei
instituţii şi nu justifică aplicarea unui regim distinct, pentru ansamblul de bunuri
obţinut, faţă de cel atribuit fiecărui element component.
Totuşi, de remarcat că legiuitorul român a definit fondul de comerţ drept un
„ansamblu de bunuri” (art. 11 din Legea nr. 11/1990 și art. 5 pct. 73 din Legea nr.
85/2014, mai sus citat). Potrivit prevederilor art. 541 alin. (1) C. civ., constituie
o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au
o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege. Viziunea devoalată
prin coroborarea acestor prevederi este aceea că fondul de comerț este privit ca
o universalitate de fapt, lipsit fiind de elementele definitorii subsumate scopului
său (destinația comercială, atragerea clientelei, obținerea de profit) care îl
conturează ca întreg.
2.3.2. Teoria patrimoniului de afectaţiune a fost îmbrăţişată de doctrina

germană modernă şi a fost consacrată legislativ în această ţară; potrivit acesteia,
fondul de comerţ e o diviziune a patrimoniului, afectată comerţului. Teoria
reprezintă o interpretare modernă a teoriei universalităţii de drept, considerând
fondul de comerţ nu un patrimoniu autonom, ci o fracţiune distinctă, autonomă a
patrimoniului comerciantului, separată de restul averii titularului şi beneficiind de
un regim special. Astfel, creditorii a căror creanţă are natură comercială se vor
îndestula mai întâi asupra bunurilor cuprinse în fondul de comerţ, dar vor avea un
recurs subsidiar asupra restului de bunuri aparţinând comerciantului. 8
Legiuitorul român a îmbrăţişat, cel puţin aparent, această teorie, când a
reglementat „patrimoniul de afectaţiune”, dedicat de comercianţii persoane fizice
comerţului lor, drept o fracţiune distinctă a patrimoniului acestora, separată faţă
de gajul general al creditorilor personali ai acestora [art. 1 lit. j) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 44/2008]. Consecventă cu această teorie a patrimoniului
de afectaţiune, Ordonanţa citată conferă creditorilor comercianţilor care au consti-
tuit un patrimoniu de afectaţiune dreptul de a se îndestula, cu prioritate, asupra
acestui patrimoniu şi, în completare, cu întreg patrimoniul comerciantului
persoană fizică. Aceeași abordare a fost îmbrățișată și de art. 31 C. civ. potrivit
căruia masele patrimoniale afectate exercitării unei profesii autorizate constituie
patrimonii de afectaţiune.
Notăm, în acest context, că patrimoniul de afectațiune se prezintă ca o diviziune
patrimonială complexă, înglobând drepturi și obligații, structură supraordonată
fondului de comerț, care cuprinde numai bunuri.
2.3.3. Teoria fondului de comerţ privit ca un bun mobil incorporal,

asupra căruia titularul exercită un drept de proprietate incorporală, este
8 B. Berstein, op. cit., p. 467 şi urm.
5
îmbrăţişată în doctrină de peste un secol9, considerându-se că organizarea

elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei reprezintă un act de
creaţie intelectuală. O asemenea concepţie vizează în primul rând drepturile pe
care titularul fondului de comerţ le dobândeşte asupra elementelor incorporale ale
fondului de comerţ şi care intră în sfera proprietăţii industriale; aşa cum s-a
remarcat în doctrina de specialitate „titularul unui brevet de invenţie, al unei mărci
înregistrate sau altei componente din sfera proprietăţii industriale, fie creaţie
utilitară, fie semn distinctiv, deţine un drept privativ (exclusiv), pe o anumită
durată de timp, stabilită de lege. Prerogativa arătată este opozabilă erga omnes,
depăşind astfel limitele fireşti ale unui drept personal, fără să poată fi totuşi
asimilată cu un drept real. În fond, avem de a face cu o specie nouă, caracterizată
... ca drept de proprietate incorporală.” 10
Pe de altă parte, această teorie se sprijină şi pe argumente de ordin legislativ;
astfel, legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 10 aprilie 1931
stabilea că firma şi emblema devin proprietatea persoanei care a cerut înmatricu-
larea, prin înregistrarea lor, cu începere de la data cererii. Deşi Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului nu mai reia aceste dispoziţii, asigurând comerciantului
doar un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei [art. 30 alin. (4)
din lege], calificarea juridică a dreptului de proprietate incorporală, ce este atribuit
titularului firmei şi emblemei, subzistă şi în prezent.11
Recenta definire a fondului de comerţ ca „un ansamblu de bunuri” (art. 5 pct.
73 din Legea nr. 85/2014) şi menţionarea fondului de comerţ ca „o universalitate
de bunuri” (art. 10, Titlul VI, Legea nr. 99/1999) sau universaliate de fapt, repun
însă în circulaţie teoria universalităţii de bunuri – chiar dacă aceasta nu explică, în
mod satisfăcător, o serie de caracteristici ale fondului de comerţ, privit ca un bun
unitar. Mai mult, ulterior, legiuitorul a aruncat „în arenă” şi conceptul de
patrimoniu de afectaţiune, arătând că opţiunea sa nu este definitivă şi că oscilează
încă între diverse teorii.12
Un lucru rămâne cert: în absenţa unei reglementări exhaustive a regimului
juridic al fondului de comerţ, unitatea acestuia este o creaţie pur intelectuală şi nu
juridică, este o creaţie a practicii şi nu a legiuitorului. Din această perspectivă,
teoria care priveşte fondul de comerţ drept un bun mobil incorporal şi drept o
creaţie intelectuală a comerciantului explică, încă, cel mai adecvat natura juridică
unitară a fondului de comerţ.
9
St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. a VII-a revăzută şi adăugită, p. 121.
10 Prof. dr. O. Căpăţînă, Noţiunea concurenţei neloiale, în Revista de drept comercial
nr. 11/1998, p. 7.
11 O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, ed. a II-a, p. 316 şi D.
Clocotici, Gh. Gheorghiu, Delimitarea actelor de drept civil de actele juridice cu caracter comercial,
în Revista de drept comercial nr. 11/1998, p. 43.
12 O opinie doctrinară recentă reia şi justifică teoria patrimoniului de afectaţiune (profesională); a se
vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 67-68 şi, în special, critica teoriei
unicităţii patrimoniului, cu argumentele acolo prezentate.
6
Credem că fondul de comerț are, din perspectiva legală, doctrinară și

jurisprudențială, o dublă natură juridică: una statică, în care se prezintă ca o
colecție de bunuri, o universaliate de fapt și una dinamică, în care, pornind de la
inițiativa titularului și în considerarea scopului său, poate fi proiectat a un bun
mobil incorporal și tratat juridic ca atare.
Rămâne să vedem, din evoluţia ulterioară a legislaţiei comerciale, care este
opţiunea finală a legiuitorului român privind natura juridică a fondului de comerţ,
o chestiune încă deschisă. Fondul de comerţ rămâne o noţiune imperfect contu-
rată, creaţie a doctrinei şi practicii, cărora legea nu le recunoaşte calitatea de izvor
de drept.
2.4. Caracteristicile fondului de comerţ. Atât în doctrina juridică de
specialitate cât şi în practica judecătorească, au fost relevate următoarele
trăsături caracteristice ale fondului de comerţ:
2.4.1. Bun unitar. Fondul de comerţ constituie un bun unitar, distinct de

elementele care îl compun; universalitatea de bunuri se transformă, prin actul de
creaţie intelectuală al titularului, într-un bun unitar ce poate face obiectul unei
vânzări sau locaţiuni şi poate constitui obiectul unei garanţii reale. Este adevărat
că unitatea fondului de comerţ are mai mult un caracter intelectual decât juridic,
întrucât legea nu o enunţă în mod expres, dar o sugerează, atunci când face
trimitere la transmiterea integrală a fondului de comerţ (art. 20 din Legea
nr. 346/2004) sau la constituirea unei garanţii reale mobiliare asupra fondului de
comerţ (art. 10, Titlul VI, Legea nr. 99/1999).
2.4.2. Bun mobil. Fondul de comerţ constituie un bun mobil, pentru că în

structura sa predomină bunurile mobile; poate fi executat silit, ca un bun unitar,
în condiţiile codului de procedură civilă, în ceea ce priveşte lucrurile mobile; dar,
pentru bunurile imobile cuprinse în fondul de comerţ, urmărirea se face cu
respectarea regulilor prevăzute pentru bunuri imobile.
2.4.3. Bun incorporal. Fondul de comerţ constituie un bun incorporal întrucât

este rezultatul unei creaţii intelectuale, în structura căruia predomină bunurile
incorporale (marca, emblema, firma, brevete de invenţii, vad comercial); nu face
obiectul prescripţiei instantanee reglementată de art. 1909 C. civ., specifică bunu-
rilor mobile corporale; poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se aplică
teoria accesiunii mobiliare.
2.5. Structura fondului de comerţ. Structura fondului de comerţ cuprinde,

potrivit definiţiei sale legale, atât bunuri imobile cât şi bunuri mobile. Acestea din
urmă sunt reprezentate atât prin bunuri corporale (marfă şi materii prime) cât şi
prin bunuri incorporale (firma, emblema, vadul comercial, marca, alte drepturi de
proprietate industrială, drepturi de autor).
Cu privire la bunurile incluse în ansamblul ce constituie fondul de comerţ, câteva
chestiuni sunt de analizat.
7
2.5.1. Imobilele. O primă menţiune se adresează regimului juridic al imobile-

lor; în mod tradiţional acestea nu au fost incluse în fondul de comerţ, întrucât, pe
de o parte, s-a considerat că ele nu fac obiectul comerţului, legea referindu-se
doar la mărfuri şi producte (vezi art. 3 C. com.) iar, pe de altă parte, valoarea lor
ridicată necesită măsuri de protecţie şi o anumită certitudine juridică, ce s-a
apreciat că sunt mai adecvat asigurate prin efectul legii civile.
În prezent o asemenea concepţie este privită ca fiind depăşită13, imobilele fiind
incluse în circuitul comercial, atât prin activităţi de speculaţii imobiliare, deci ca
obiect al comerţului, cât şi ca sedii sau puncte de lucru ale comercianţilor, deci ca
elemente ale fondului de comerţ, de care sunt strâns ataşate alte elemente, cum
ar fi vadul comercial şi clientela. 14 Un exemplu recent al concepţiei moderne
adoptate de legiuitorul român în această privinţă îl constituie reglementarea
operaţiunilor de leasing, ce pot avea ca obiect şi imobile. 15
În fine, definiţia legală a fondului de comerţ (art. 1 1 din Legea nr. 11/1990)
tranşează această dispută, menţionând expres imobilele ca elemente componente
ale fondului de comerţ.
2.5.2. Regimul creanţelor şi datoriilor comerciantului, sub aspectul

aderenţei lor la fondul de comerţ, a constituit obiectul unor discuţii doctrinare.
Literatura juridică interbelică şi chiar jurisprudenţa vremii acceptau că fondul de
comerţ ar include atât elemente de activ cât şi de pasiv16. În prezent, atât doctrina
franceză (sursă copioasă de inspiraţie pentru doctrinarii români) cât şi doctrina
naţională consideră că datoriile şi creanţele nu pot fi incluse în fondul de comerţ
datorită lipsei de unitate juridică a acestuia, care este o creaţie intelectuală; ca
atare ele rămân ataşate comerciantului.
Este adevărat că, totuşi, acest principiu al excluderii creanţelor şi datoriilor din
fondul de comerţ ar putea să contravină intereselor comerciantului care
cesionează fondul de comerţ şi care trebuie să cesioneze succesorului unele
contracte de aprovizionare indispensabile funcţionării fondului de comerţ; de aceea,
se accepta ideea ca obligaţiile şi drepturile rezultate din contractele de muncă, de
furnitură (apă, gaz, electricitate, telefonie) sau de asigurare de bunuri se transmit
odată cu fondul de comerţ, dacă nu au fost reziliate, debitorului cedat fiind notificat
în acest sens.
13
Cu toate acestea, în dreptul francez se consideră că imobilele trebuie excluse în continuare din
fondul de comerţ, datorită complexităţii regimului lor juridic; pentru detalii, Y. Reinhard, op. cit., p.
304.
14 Pentru o opinie contrară, a se vedea D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 43.
15
În acest sens, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 reglementează şi activitatea
societăţilor de leasing imobiliar pentru comerţ şi industrie.
16
A se vedea, în acest sens, I.N. Finţescu, op. cit., vol. 1, p. 126 şi decizia nr. 160/1939 a Curţii de
Casaţie care menţiona, spre exemplu, că „prin fondul de comerţ se înţelege totalitatea bunurilor
corporale şi incorporale şi a raporturilor de fapt cu valoare patrimonială ce aparţin unui comerţ,
inclusiv datoriile” (C. Turianu, V. Pătulea, Drept comercial. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 236).
8
2.5.3. Regimul autorizaţiilor, licenţelor şi avizelor administrative (de

funcţionare) este unul personal, în sensul că ele sunt acordate titularului fondului
de comerţ. În principiu, ele sunt atât de puternic ataşate persoanei acestuia încât
nu pot fi incluse drept un bun incorporal în fondul de comerţ. Este adevărat însă
că ele conferă o anumită valoare fondului de comerţ, mai ales atunci când se referă
la activităţi cu o reglementare riguroasă, dacă nu chiar restrictivă: exploatarea
resurselor minerale, producerea de medicamente, comercializarea de armament,
derularea activităţilor bancare, etc.
Cu excepţia celor care sunt incesibile (şi care presupun, de regulă, îndeplinirea
anumitor condiţii de conduită sau specializare profesională), nimic nu se opune ca,
odată cu înstrăinarea fondului de comerţ să se cesioneze şi acele autorizaţii care
nu au caracter personal, dar care vor trebui să fie reînnoite, pe numele noului
titular, atunci când acesta alege să exploateze fondul de comerţ sub un nume
diferit decât cel autorizat.
2.6. Principalele elemente incorporale ale fondului de comerţ
2.6.1. Firma (numele comercial). Potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului, firma este numele sau, după caz, denumirea
(înscrisă în registrul comerţului) sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi
sub care semnează.
Firma diferă, de la caz la caz, după cum titularul ei este persoană fizică sau
societate comercială. În acest din urmă caz legea face distincţie între firmele
societăţilor comerciale, după forma lor juridică.
Titularul firmei are un drept exclusiv asupra acesteia, asigurat prin înscrierea
firmei în registrul comerţului. Condiţiile pentru înmatricularea unei firme în registrul
comerţului vizează noutatea acesteia (deci elemente de diferenţiere de orice altă
firmă existentă) şi disponibilitatea ei (deci inexistenţa dreptului unui alt
comerciant asupra aceleiaşi firme). Firma nu poate fi înstrăinată decât odată cu
fondul de comerţ.
2.6.2. Emblema. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un

comerciant de altul de acelaşi gen (art. 30 din Legea nr. 26/1990). În dreptul
francez, unde fondul de comerţ se bucură de o reglementare legală adecvată,
emblema distinge stabilimentul sau fondul de comerţ; de aceea şi opinia
majoritară în doctrina română susţine că emblema ar trebui să distingă între
întreprinderi de acelaşi gen, şi nu între comercianţi de acelaşi gen. Într-adevăr, în
actuala reglementare, emblema nu prezintă suficiente elemente de distincţie faţă
de firma comercianţilor.
Emblema este un semn grafic sau denumire, cu caracter distinctiv, de noutate;
şi protecţia emblemei se asigură prin înscrierea ei în registrul comerţului.
Înstrăinarea ei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
9
2.6.3. Drepturile de proprietate intelectuală. Potrivit Convenţiei de la

Stockholm din 14 iulie 1967 care instituie Organizaţia Mondială a Proprietăţii
Intelectuale, aceasta acoperă patru mari domenii, dintre care cele mai importante
se referă la dreptul de proprietate industrială şi la dreptul de autor.
Drepturile de proprietate industrială sunt drepturile exclusive pe care titularul
le exercită asupra creaţiilor noi şi semnelor noi care constituie, după caz, obiectul
acestor drepturi.
În grupa creaţiilor noi sunt incluse invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele
industriale, topografia circuitelor integrate, modele de utilitate. Brevetele de
invenţie conferă posesorului dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei şi dreptul
de urmărire a celor care utilizează brevetul prin uzurparea dreptului exclusiv al
titularului.
Semnele noi desemnează mărcile, denumirile de origine, de apelaţiune şi de
provenienţă. Mărcile individualizează produsele, mărfurile sau serviciile unui
comerciant faţă de ceilalţi comercianţi. Protecţia lor juridică este asigurată prin
sancţiuni civile (cum ar fi dreptul de a cere radierea mărcii uzurpatoare şi dreptul
la daune) şi prin sancţiuni penale (cum sunt cele prevăzute de Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, pentru contrafacerea mărcii sau
întrebuinţarea unei mărcii contrafăcute).
Drepturile de autor reprezintă drepturile exclusive exercitate de autor în
legătură cu şi asupra operei de creaţie intelectuală privind publicarea, comuni-
carea, reproducerea şi, în general, folosirea unei opere de creaţie intelectuală în
domeniul literar, artistic sau ştiinţific.
2.6.4. Vadul comercial. Vadul reprezintă acea aptitudine a fondului de comerţ

de a atrage clienţii prin diverse elemente caracteristice, printre care se numără
locul favorabil de amplasare al punctelor de desfacere, calitatea, atractivitatea
(modernitatea) mărfurilor oferite, preţurile practicate, comportamentul
personalului, reclama făcută fondului, etc. Vadul comercial (înrudindu-se cu
noţiunile de „l'achalandage” în dreptul francez, „goodwill” în dreptul englez şi
„avviamento” în dreptul italian) este una dintre componentele cele mai volatile ale
fondului de comerţ, el fiind expresia capacităţii titularului fondului de a închega
elementele componente ale acestuia într-un tot unitar, care să prezinte atracţie
pentru clientelă.
În concepţia tradiţională, vadul nu constituie un element distinctiv al fondului
de comerţ; el se identifică cu clientela, având aceleaşi cauze de formare
(amplasare local, calitate mărfuri, etc). În concepţia modernă, aceste două
elemente sunt considerate a fi distincte, clientela fiind doar o consecinţă a
eficacităţii vadului comercial. În acest sens, clientela reprezintă o valoare
determinată de un factor subiectiv (grupul uman fidel în raporturile lui cu fondul
de comerţ) şi de un factor obiectiv (vadul comercial, ca element de atractivitate
al fondului de comerţ).
10
2.7. Clientela. Potrivit tezei tradiţionale, clientela, definită ca totalitatea

persoanelor care se aprovizionează în mod obişnuit pe lângă fondul de comerţ
pentru procurarea de bunuri şi servicii, este un element indispensabil şi esenţial
al fondului de comerţ, este chiar elementul central al acestuia. În acelaşi timp,
numeroase definiţii ale fondului de comerţ subliniază că acesta este constituit în
vederea atragerii, dezvoltării şi menţinerii clientelei.
De aceea, o concepţie mai modernă asupra fondului de comerţ observă că nu
se justifică unificarea mijloacelor cu scopul şi, în consecinţă, nu este fundamentată
integrarea clientelei în structura unitară şi unificatoare a fondului de comerţ 17. De
altfel este impropriu ca aceeaşi noţiune să constituie atât un element cât şi un
scop al fondului de comerţ. Clientela, prin contrast cu celelalte elemente ale
fondului de comerţ, privită în accepţiunea ei de masă de persoane variabilă,
neorganizată şi neomogenă, chiar dacă are o anumită valoare economică, nu
poate fi asimilată unui bun, stricto sensu. Comerciantul nu are nici un drept
subiectiv asupra publicului şi nu se poate opune acaparării acesteia, prin mijloace
oneste, de către concurenţa sa, întrucât consumatorii sunt liberi să-şi aleagă
fondul pe lângă care se aprovizionează; singura protecţie juridică a dreptului
comerciantului la clientelă este cea realizată prin normele legale care sancţionează
concurenţa neloială, respectiv acele manifestări prin care competitorii încearcă să
racoleze, prin procedee neoneste, o clientelă ataşată unui fond de comerţ.
Aşadar, în această concepţie, clientela nu mai constituie un element al fondului
de comerţ, ci scopul determinant al acestuia, în vederea realizării căruia sunt
afectate toate celelalte elemente ale fondului de comerţ. De aceea, excluderea
clientelei din structura fondului de comerţ este consacrată şi prin definiţia legală
cuprinsă în art. 5 pct. 73 din Legea nr. 85/2014. Clientela rămâne, însă, structural,
ataşată noţiunii de fond de comerţ, fiind raţiunea existenţei acestuia şi elementul
extraneu care potenţează fondul de comerţ, care conferă acestuia un plus de
valoare, dată fiind legătura indestructibilă dintre vadul comercial şi clientelă.
Clientela poate să fie permanentă (sau atrasă) desemnând acei consumatori
care se adresează fondului în virtutea unei anumite fidelităţi create în timp, dar
fără bază contractuală; poate să fie angajată (sau captivă) atunci când ea întreţine
cu comerciantul raporturi contractuale de aprovizionare caracterizate prin durată
şi anumite facilităţi; şi poate să fie clientelă ocazională (sau de pasaj) atrasă
îndeobşte de proximitatea sau amplasamentul favorabil al fondului de comerţ.
2.8. Apărarea fondului de comerţ. Legislaţia romană nu cuprinde
reglementări specifice privind apărarea fondului de comerţ, în integralitatea sa.
Dreptul exclusiv de exploatare ce revine titularului fondului de comerţ îi permite
acestuia să ceară înlăturarea oricărei tulburări aduse folosinţei fondului de comerţ
şi/sau repararea daunelor pe care le-a încercat ca urmare a încălcării acestui
drept.
17 O. Căpăţînă, Clientela comercială, în Revista de drept comercial nr. 5/1998, p. 10-12.
11
Protecţia juridică a fondului de comerţ este, astfel, asigurată prin mijloace de

drept civil, drept comercial (sancţionarea concurenţei neloiale) şi drept penal.
Astfel, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale sancţionează
deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant precum şi
întrebuinţarea unei firme, a unei embleme, a unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de natură produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant. De
asemenea, sunt sancţionate producerea în orice mod, importul, exportul,
depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând menţiuni false
privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu
privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în
eroare clientela comerciantului.
2.9. Actele juridice privind fondul de comerţ. Fondul de comerţ, constituit
de comerciant pentru a-l afecta exerciţiului comerţului său (de unde şi numele de
patrimoniu de afectaţiune), are în primul rând o valoare de întrebuinţare, întrucât
pentru titular este mai puţin importantă valoarea intrinsecă a elementelor compo-
nente ale fondului. Dar, cu cât un fond de comerţ este mai profitabil pentru titula-
rul său, cu atât devine mai valoros, independent de valoarea bunurilor compo-
nente. De aceea, el dobândeşte şi o valoare de piaţă, secundară şi anume aceea
a preţului cu care poate fi vândut sau dat în locaţie ori a sumei pentru care poate
fi constituită o garanţie asupra fondului.
De aici rezultă că fondul de comerţ poate fi exploatat nu numai prin utilizarea
lui de către titular, ci şi prin înstrăinarea, închirierea sau constituirea unei garanţii
mobiliare sau unui uzufruct asupra sa. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 541 alin. (2)
C. civ., bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat,
să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.
Datorită obiectului lor, actele juridice privind fondul de comerţ constituie
operațiuni accesorii unei întreprinderi, fiind incluse în sfera comerțului și fiind,
deci, supuse reglementărilor aplicabile profesioniștilor. Spre exemplu, dacă se
urmăreşte constatarea unui drept de proprietate asupra unui fond de comerţ,
instanţa competentă a soluţiona cererea este instanţa chemată să soluțiomeze
litigiile dintre profesioniști18.
2.9.1. Vânzarea fondului de comerţ se poate realiza atât ca un bun unitar
cât şi parţial, prin înstrăinarea unor elemente componente (emblema, drepturile
de proprietate industrială, drepturile de autor şi altele).
Dacă fondul de comerţ a fost vândut în integralitatea sa, ca un bun unitar,
atunci comerţul va putea fi exercitat, de regulă, sub aceeaşi firmă, cu menţiunea
succesiunii intervenite şi cu acordul proprietarului anterior sau a succesorilor
acestuia. În cazul vânzării integrale, vânzătorul unui fond de comerţ are obligaţia
de a nu face concurenţă fondului de comerţ înstrăinat. Raţiunea acestei obligaţii
rezidă în aceea că vânzarea integrală a fondului de comerţ este însoţită şi de
18 I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 2500 din 7 mai 2003.
12
cesiunea clientelei, raţiunea pentru care este constituit fondul de comerţ, şi în

absenţa căreia fondul îşi pierde orice valoare.
Publicitatea obligatorie a vânzării fondului de comerţ se asigură prin înre-
gistrarea ei în registrul comerţului. Potrivit prevederilor art. 21 lit. a) din Legea nr.
26/1990, donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită
asupra fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări
înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să înceteze firma ori fondul de
comerţ se vor înregistra în registrul comerţului.
Transmiterea fondului de comerţ se poate face şi în condiţiile realizării unui plan
de reorganizare a debitorului supus procedurii insolvenţei, art. 133 alin. (5) lit. E)
din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei permiţând ca planul de
reorganizare să prevadă transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului către una ori mai multe persoane fizice sau juridice.
Atunci când se vând doar elemente disparate ale fondului de comerţ, înstrăi-
narea acestora este guvernată de regulile aplicabile în materia vânzării bunurilor
mobile sau imobile, după caz, cu aplicarea specificului vânzării comerciale.
2.9.2. Aportarea fondului de comerţ. Un alt mod de înstrăinare a fondului
de comerţ îl constituie aducerea sa ca aport, în natură, la constituirea capitalului
social al unei noi societăţi sau la majorarea capitalului social al unei societăţi exis-
tente. Transmiterea fondul de comerţ ca aport într-o altă societate comercială
reprezintă o operaţiune juridică de înstrăinare a fondului de comerţ ce nu se
confundă cu vânzarea fondului, întrucât ceea ce obţine aportatorul nu este un
preţ, ci un titlu de participare (acţiuni sau părţi sociale), care conferă titularului
un ansamblu complex de drepturi (de a participa la distribuţia profitului şi
rezultatului lichidării societăţii, de a vota în adunarea generală, de a alege şi a fi
ales, de a participa la conducerea şi de a controla activitatea societăţii, etc.).
Constituind un aport în natură, fondul de comerț este supus regulilor evaluării
și transmiterii aporturilor în natură, prevăzute de legea nr. 31/1990 privind
societățile.
2.9.3. Locaţiunea fondului de comerţ a fost cunoscută în primii ani de

tranziţie spre economia de piaţă drept locaţie de gestiune.19 Această instituţie
permitea societăţilor comerciale cu capital de stat să transmită, în sectorul privat,
gestiunea fondului de comerţ pe care societatea, din lipsa disponibilităţilor
financiare, a competenţelor manageriale sau a unei pieţe relevante, nu îl putea
pune în valoare.
Locaţiunea fondului permite locatarului să exercite acelaşi comerţ fie sub nume
propriu, fie sub firma anterioară, cu păstrarea destinaţiei iniţiale a fondului de
comerţ; în acelaşi timp locatorul trebuie să se abţină a face concurenţă locatorului.
Prin utilizarea unui fond de comerţ, locatarul poate dobândi calitatea de comer-
19Denumirea de locaţie de gestiune a fost inspirată din denumirea „location-gérance du fonds de

commerce”, proprie dreptului comercial francez.
13
ciant, întrucât fondul de comerţ este constituit, în mod exclusiv, în vederea

săvârşirii de acte de comerţ cu titlu profesional.
2.9.4. Garantarea. Constituirea fondului de comerţ ca garanţie reală
mobiliară, se realizează, (în condiţiile dispoziţiilor Titlului VI privind regimul juridic
al garanţiilor reale mobiliare din Legea nr. 99/1999), prin încheierea unui contract
de garanţie, care constituie titlu executoriu. Potrivit acestor dispoziţii, garanţiile
reale mobiliare se pot constitui şi asupra universalităţii bunurilor mobile ale
debitorului, inclusiv asupra unui fond de comerţ [art. 6 alin. (5) lit. j) şi art. 10].
În acest mod, comerciantul poate garanta îndeplinirea obligaţiilor sale comerciale
cu întregul său fond de comerţ, privit ca un bun mobil incorporal. Publicitatea şi
ordinea de preferinţă a garanţiilor reale mobiliare se asigură prin înscrierea
avizului de garanţie reală mobiliară în Arhiva electronică a garanţiilor reale
mobiliare.
2.9.5. Uzufructul fondului de comerţ.
Potrivit dispozițiilor art. art. 706 C. civ., pot fi date în uzufruct orice bunuri
mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o
universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea. Uzufructul fondului de comerţ,
privit ca universalitate de fapt, are caracter convenţional şi se poate stabili fie
asupra unui fond cu privire la care proprietarul îşi păstrează nuda proprietate, fie
în cazul înstrăinării fondului de comerţ, când fostul proprietar îşi rezervă dreptul
de uzufruct.
Uzufructuarul fondului de comerţ are dreptul de a se bucura de folosinţa
fondului de comerţ şi de a-i culege fructele civile (profitul afacerii), cu obligaţia
însă de a conserva substanţa bunurilor ce îl compun. Dacă uzufructul este
constituit asupra unui fond de comerţ care cuprinde şi bunuri consumptibile
(materii prime, materiale, produse nefinite, stoc de marfă), atunci uzufructuarul
are dreptul de a dispune de ele, cu obligaţia de a le înlocui şi a restitui, la încetarea
uzufructului, bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, în lipsă, preţul
acestora.
14
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA. PROTEJAT DE DREPTUL DE AUTOR
Cursul nr. 5
SOCIETĂŢILE COMERCIALE.
ASPECTE GENERALE
Secţiunea 1. Noţiune, definiţie
1.1. Conceptul generic de societate. În dreptul român, societăţile se împart în

societăţi civile şi societăţi comerciale. Primele, neurmărind profitul prin realizarea
unor acte de comerţ, au o natură civilă şi sunt supuse reglementării Codului civil;
sediul materiei pentru constituirea, organizarea, funcţionarea, modificarea şi
încetarea existenţei celorlalte societăţi menţionate mai sus îl constituie, în primul
rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţile 1, ca lege fundamentală, alături de alte
legi comerciale speciale.
LS nu oferă o definiţie acestor entităţi juridice. Codul civil, aplicabil ca normă
generală, de drept privat comun, defineşte societatea, prin art. 1881, ca fiind un
contract prin care ”două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze
pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în
bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de
a se folosi de economia ce ar putea rezulta.”
Această definiţie, cu caracter general dar aplicabilă îndeosebi societăților simple,
fără personalitate juridică, ignoră entitatea juridică ce se naşte din contractul de
societate comecială dar are meritul că evidenţiază voinţa comună a asociaţilor de a
conlucra în vederea obţinerii de beneficii (affectio societatis), în lipsa căreia nu se
poate concepe înfiinţarea unei societăţi.
Dezvoltând această definiţie legală, în considerarea structurii complexe şi dense a
conceptului generic de societate, doctrina juridică a definit societatea drept „o uniune
de persoane şi de valori patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată
pe scopul comun urmărit de asociaţi pe toata durata contractului, constând în
desfăşurarea, în comun, a unor activităţi lucrative determinate şi în împărţirea
beneficiilor ce ar putea rezulta”.2
1
În continuare, pentru uşurinţa trimiterii, Legea nr. 31/1990 republicată va fi citată sub sigla LS (Legea
societăţilor comerciale).
2
D. A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 11.
1
1.2. Conceptul de societate comercială. Deşi extrapolează acele caracteristici

ale societăţii civile care au un grad maxim de generalitate, o asemenea definiţie este
insuficient conturată pentru a surprinde şi încorpora specificul societăţii comerciale;
în acestă privinţă, aria de cuprindere a definiţiei citate este fie prea largă (include
toată gama activităţilor lucrative), fie prea îngustă (nu relevă prezenţa personalităţii
juridice şi ignoră natura instituţională a societăţii).
Etimologic, conceptul de societate comercială evocă pluralitatea de persoane
implicate în fenomenul asocierii comerciale, având ca rezultat organizarea acestora
într-o structură juridică distinctă de persoanele fizice sau juridice fondatoare,
structură dotată cu personalitate juridică. Pe de altă parte, caracterul comercial al
acestui tip de societate este esenţial, el imprimând acesteia trăsături care o disting
de societatea civilă, din care a evoluat; acest caracter nu numai că este impregnat în
denumirea acestei entităţi juridice, dar rezultă cu prisosinţă şi din scopul asocierii –
efectuarea de acte de comerţ.
De aceea, definiţia societăţii comerciale trebuie să reţină – pe lângă trăsăturile
comune ale conceptului generic de societate – şi elementele specifice, definitorii,
menţionate mai sus. Pornind de la aceste certitudini şi în considerarea ansamblului
normelor juridice ce reglementează această entitate, în literatura juridică de
specialitate au fost emise diverse formulări ale conceptului de societate comercială. 3
În acest sens, s-a afirmat că societatea comercială este o persoană juridică,
constituită în baza unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să
formeze, cu aportul lor, un fond social numit capital, pentru a împărţi câştigul
provenit din exercitarea unora sau mai multe acte de comerţ. Este uşor de sesizat că
această interpretare pune un accent deosebit pe latura contractuală, voliţională a
societăţii.
Într-o altă opinie, societatea comercială – care este în aceeaşi măsură atât un act
juridic cât şi o fiinţă juridică – este definită ca fiind acea entitate cu personalitate
juridică, constituită potrivit legii, prin actul de voinţă şi cu aportul asociaţilor, în scopul
obţinerii şi distribuirii între asociaţi a beneficiilor rezultate din acte de comerţ. 4
Alţi autori, accentuând ideea de organizare a activităţii lucrative, au definit
societatea ca fiind un mod de organizare a elementelor umane şi materiale, care
compun organismul social şi juridic căruia i se afectează bunurile necesare îndeplinirii
3
Pentru unele definiţii relevante, a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. a II-a revăzută şi
întregită, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 62; M.Şt. Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Ed. Lumina
Lex, 1996, p. 20; M.N. Costin, C.A. Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, 1999, p.
6; E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, 1999, p. 13; St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, ed. a 5-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 147; A. Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione,
Edizioni Giuridiche Simone, 2006, p. 189-190.
4
O. Căpăţînă, op. cit., ed. a II-a revăzută şi întregită, p. 62.
2
în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de comerţ specifice obiectului statutar

de activitate.
Prin însumarea, într-o enumerare cu tentă descriptivă, a principalelor trăsături ce
îi sunt specifice, considerăm că societatea comercială – privită, în aceeaşi măsură,
atât ca un act juridic cât şi ca o fiinţă juridică – poate fi definită ca fiind acea entitate
dotată cu personalitate juridică, constituită cu respectarea dispoziţiilor legii,
din iniţiativa, prin actul de voinţă cu aportul şi pe riscul asociaţilor, care
convin să conlucreze în scopul obţinerii şi distribuirii între ei a profitului
rezultat din exercitarea unor acte de comerţ.
Sub raport conceptual, este de subliniat că noţiunea de societate comercială
cuprinde atât o dimensiune economică, cât şi, mai ales, una juridică. Sub aspect
economico-social, societatea comercială este o structură (întreprindere) ce reuneşte
forţe umane şi mijloace materiale într-un sistem funcţional, capabil de a realiza
bunuri, servicii sau lucrări. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect
de drept ce îşi asumă obligaţii şi exercită drepturi, o persoană juridică, constituită
potrivit legii, prin acordul de voinţă al asociaţilor şi cu autorizarea unui organ
jurisdicţional de stat.
Secţiunea 2. Prezentare sumară

a evoluţiei instituţiei
Primele societăţi comerciale sunt reglementate prin Codul lui Hammurabi

(aproximativ 1750 Î.C), fără a se bucura însă de personalitate juridică fiind mai
degrabă marcate de spiritul asociaţiilor în participaţie (art. 64-65). Prototipul clasic
al societăţii comerciale îl constituie însă societatea civilă, reglementată în dreptul
roman – fie societatea în care asociaţii puneau în comun toate bunurile lor prezente
şi viitoare (societas omnium bonorum), fie societatea care viza un singur bun
(societas unius rei) sau societatea care avea ca obiect doar veniturile anumitor
activităţi (societas questus). Societatea de drept roman, societate fără personalitate
juridică, a evoluat spre sfârşitul Imperiului roman şi începutul Evului Mediu, pentru a
corespunde intereselor unui comerţ în expansiune, transformându-se în societatea în
nume colectiv.
Societatea în comandită simplă a apărut în Evul Mediu, în perioada prerenascen-
tistă, în comerţul oraşelor-cetăţi italiene, ca o reacţie a comercianţilor împotriva
interdicţiilor care vizau împrumutul cu dobândă (camătă); pe aceasta cale împru-
mutătorul devenea formal asociat comanditar (finanţator), urmând a-şi recupera
creditul şi dobânda din profitul comerţului societăţii, administrată de adevăratul
comerciant, asociatul comanditat.
3
Pe măsura acumulării capitalului, în epoca exploziei capitalismului colonial, au luat

naştere primele societăţi pe acţiuni, ca instrumente de concentrare a capitalului
necesar exploatării resurselor îndepărtatelor colonii. Amplificarea relaţiilor comerciale
şi dezvoltarea complexităţii acestora au determinat apariţia unor forme noi de
societăţi comerciale, provenind din evoluţia formelor clasice.
Astfel, societatea în nume colectiv, evoluând şi împrumutând caracteristici ale
societăţii pe acţiuni, a dat naştere societăţii cu răspundere limitată, care prezintă
caractere comune atât cu societăţile în nume colectiv cit şi cu societăţile pe acţiuni.
Prin evoluţie, societatea în comandită a dat naştere societăţii în comandită simplă şi
societăţii în comandită pe acţiuni.
Din punct de vedere statistic, societăţile cu cea mai mare frecvenţă sunt societăţile
pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată. O cercetare statistică a arătat ca la
sfârşitul anului 1991, în Franţa, 7 din 10 societăţi comerciale erau societăţi cu
răspundere limitată, în timp ce peste 95 % din societăţile comerciale erau organizate
ca societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată.
În România, la mijlocul anului 2008, aproape 95% din societăţile comerciale
înregistrate în registrul comerţului erau societăţi cu răspundere limitată, 2.5% erau
societăţi pe acţiuni şi societăţi în comandită pe acţiuni iar restul de 2,5% erau
societăţi în nume colectiv şi în comandită simplă.
Secţiunea 3. Natura juridică a

societăţii comerciale
3.1. Dubla natură juridică. Relevarea naturii juridice a societăţii comerciale este
o chestiune care ne îndeamnă să privim spre trecutul (evoluţia) acesteia, pentru a
contura prezentul ei şi a anticipa viitorul acesteia. Deşi societatea comercială se
constituie şi funcţionează pe baze contractuale, ea dobândeste personalitate juridică
prin efectul legii, situaţie care îi atrage calitatea de subiect de drept. De aceea,
specificitatea societăţii comerciale constă în dubla sa natură juridică: contractuală şi
instituţională.
Natura contractuală a societăţii comerciale este conferită de manifestarea de
voinţă a fondatorilor de a se asocia în vederea realizării unor acte de comerţ. În
concepția legiuitorului civil această natură contractuală este atât de pregnantă, încât
nu reglementează societatea propriu-zisă ci contractul de societate (art. 1881 și urm.
C. civ.)
Această natură convenţională impune, în mod necesar, procesului de constituire,
organizare şi funcţionare a societăţii comerciale unele elemente structurale şi
funcţionale esenţiale, cum sunt: încheierea între asociaţi a unui act constitutiv (pactul
4
societar), constituirea şi conservarea unui capital social (fondul comun constituit prin
aporturile asociaţilor şi care formează patrimoniul iniţial al societăţii comerciale),
intenţia asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de profit, pentru a-l distribui
între ei (affectio societatis) şi scopul societăţii - de a realiza profit prin acte de comerţ.
Natura instituţională a societăţii comerciale reprezintă o trăsătură dobândită în
procesul evoluţiei societăţii şi consacră intervenţia legiuitorului, de manieră impe-
rativă, în sfera constituirii, organizării şi funcţionării societăţii comerciale. Privind
societatea ca un element activ al unui sistem economic, legiuitorul a reglementat
această formă asociaţivă, în anumite condiţii, astfel încât aceasta să intervină în
circuitul comercial, în nume propriu, independent de persoana asociaţilor săi.
Astfel, ca un efect al acestei naturi instituţionale, personalitatea juridică se atribuie
societăţii comerciale în condiţiile unui control de legalitate prealabil, menit să
protejeze interesele generale ale asociaţilor şi ale societăţii însăşi. Acest control se
realizează (a) fie de judecătorul delegat la registrul comerţului prin autorizarea
constituirii şi funcţionării societăţii sau prin autorizarea înregistrării în registrul
comerţului a principalelor modificări ale actelor constitutive (b) fie de instanţa
judecătorească competentă, prin soluţionarea diverselor cereri ale asociaţilor sau
acţionarilor privind, de exemplu, unele situaţii de dizolvare şi lichidare a societăţii
comerciale, excluderea unor asociaţi, convocarea adunării generale a acţionarilor,
soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor adunarii generale a asociaţilor
sau acţionarilor, etc.
Depăşind natura contractuală a societăţii comerciale, voinţa legii limitează, deci,
de manieră imperativă, voinţa asociaţilor, dispunând obligatoriu cu privire la
constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţii. Evaluarea acestor caracteristici
ale naturii juridice a societăţii comerciale impune şi o judecată de valoare pentru a
determina care dintre aceste elemente sunt preponderente în natura juridică a
societăţii comerciale.
3.2. Natura predominantă. Fiind un concept complex, natura juridică a societăţii

comerciale ne îndeamnă să privim acestă construcţie juridică, rezultată dintr-o dublă
voinţă (a asociaţilor şi a legiuitorului), dintr-o perspectiva mai amplă; este societatea
comercială doar un contract sau este, esenţialmente, o fiinţă juridică (o instituţie, o
întreprindere)? Şi, în continuare, este ea, în primul rând, rodul voinţei asociaţilor sau
este într-atât impregnată de voinţa legiuitorului încât nu poate exista în afara
acesteia?
Iniţial, societatea comercială a avut, incontestabil, o natură pur convenţională: în
absenţa rigorilor legii, societatea comercială a luat fiinţă, s-a organizat, a funcţionat
şi şi-a încetat existenţa ca efect al voinţei asociaţilor. Primele reglementări ale
5
societăţii au privit-o ca un contract, atitudine legislativă comprehensibilă, atât timp

cât societatea era lipsită de personalitate juridică. Această concepţie contractualistă,
fundamentată pe teoria autonomiei de voinţă, permite explicarea faptului că
numeroase reguli aplicabile existenţei şi funcţionării societăţilor comerciale ţin de
tehnica dreptului contractelor (nulitatea societăţii sau mandatul acordat admi-
nistratorilor societăţii).5 Cu toate că şi în prezent natura contractuală a societăţii
comerciale continuă să seducă, nici adepţii acestei teorii nu sunt unanimi în a califica
natura actului juridic care constituie fundamentul societăţii comerciale, oscilând între
diverse soluţii: fie contract sinalagmatic, fie act juridic complex (contract de
majoritate sau act colectiv), fie contract comercial, fie contract civil. 6
Pe măsura evoluarii societăţii comerciale şi manifestării sale ca principal actor al
circuitului comercial, această explicaţie pur contractuală a naturii sale juridice a
devenit insuficientă; necesitatea dobîndirii personalităţii juridice, acestă ficţiune care
a dat naştere societăţii moderne, a impus intervenţia tot mai autoritară a legiuitorului
în domeniul comercial, pentru a ocroti un evantai larg de interese: ale terţilor, ale
asociaţilor şi, nu în ultimul rând, ale societăţii comerciale.
În aceste condiţii, societatea comercială, fără a înceta să mai fie un contract, a
devenit şi o fiinţă juridică, dar actul ei de naştere nu mai constă exclusiv în pactul
societar ci primeşte o componentă nouă, constând în formalitatea administrativă a
înmatriculării, prin care societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. Mai
mult, construcţia societăţii comerciale primeşte un impuls iniţial prin voinţa de
asociere a fondatorilor, dar edificiul juridic se realizează în acord cu rigorile legii, care
impune dimensiunile procesului de constituire, organizare, funcţionare şi încetare a
societăţii comerciale.
Pentru aceste motive, societatea comercială nu se plasează cu exclusivitate nici în
sfera convenţională sau contractuală şi nici în cea legală sau instituţională; ea este o
fiinţă juridică ce ia naştere printr-o convenţie, dar îşi consumă viaţa socială,
preponderent, în condiţiile legii. De aceea, teoria juridică susţine că societatea
comercială continuă să piardă din caracterul contractual în profitul aspectului legal,
instituţional.7
Din momentul naşterii societăţii comerciale, caracterul contractual se estompează;
voinţă asociaţilor nu se identifică în mod necesar cu voinţa socială a societăţii,
hotărârile în adunările generale ale asociaţilor se iau, de regulă, cu majoritate de
voturi iar societatea are, nu de puţine ori, interese proprii, distincte de cele ale unora
5
Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés comerciales, 7e édition, Dalloz, 2000, p. 34.
6
Pentru detalii, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.
Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 2 şi urm.
7
Pentru o prezentare critică a acestor tendinţe noi în definirea naturii juridice a societăţii comerciale, a
se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 149.
6
dintre asociaţi. Societatea comercială nu mai este doar un contract, ci o fiinţă a cărei
existenţă nu mai necesită voinţa însumată a tuturor asociaţilor. 8
O soluţie globală este greu de impus, atât timp cât conceptul de societate
comercială este materializat prin diverse forme ale acestora, în care aspectul
contractual sau instituţional poate fi dominant, fără a elimina prezenţa celuilalt. Este
rezonabil să admitem că în societăţile de persoane domină încă natura contractuală,
în timp ce în cele de capitaluri, aspectul instituţional este preponderent.
Secţiunea 4. Clasificarea societăţilor comerciale
4.1. Criteriul legal. Diversitatea societăţilor comerciale a permis clasificarea lor

după mai multe criterii, mai mult sau mai puţin riguroase. Dintre acestea, LS
utilizează, în mod manifest, doar criteriul formei juridice, dar, prin modul în care
grupează dispoziţiile aplicabile acestor forme de societate, trimite implicit şi la alte
criterii de clasificare; vom examina, în continuare nu numai criteriul legal al formei,
ci şi celelalte criterii care au relevanţă pentru mai buna exprimare a identităţii
distincte a fiecărui tip de societate.
Art. 2 LS menţionează, cu titlu limitativ, cinci forme de societate comercială.
Acestea sunt compatibile, în general, cu formele de societate comercială cunoscute
în legislaţia statelor europene şi, mai ales, a ţărilor membre ale Uniunii Europene. 9
Fondatorii unei societăţi comerciale au obligaţia legală de a stabili, în actul
constitutiv, forma juridică a acesteia (art. 7 şi 8 LS), formă care atrage un regim
juridic propriu al constituirii, organizării, funcţionării şi încetării existenţei societăţii
comerciale. Alegerea formei societăţii comerciale este o chestiune asupra căreia vor
decide fondatorii, în deplină libertate, dar condiţionaţi, în fapt, de aptitudinea formei
de a corespunde proiectului lor. Cu alte cuvinte, fondul, respectiv interesele
fondatorilor, este cel care determină forma. Opţiunea formei nu este o decizie
iremediabilă; LS permite schimbarea formei juridice a societăţii comerciale şi chiar
indică această posibilitate ca soluţie în anumite situaţii limită din viaţa societăţii.
LS nu reglementează omisiunea precizării formei juridice ca o cauză de nulitate
sau dizolvare a societăţii comerciale; de aceea, în măsura în care asociaţii nu
stipulează forma societăţii pe care o constituie, doctrina dominantă a reţinut ca
8
A se vedea, în acest sens, C. Gheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed.
All Beck, 2003, p. 6 şi urm.
9
De exemplu, în Italia societatea comercială îmbracă aceleaşi forme, iar în Franţa este reglementată,
în plus, societatea pe acţiuni simplificată. Pentru detalii, A. Fiale, op. cit.,p. 209; Ph. Merle, op. cit., p.
11.
7
aceasta va fi considerată drept o societate în nume colectiv, formă care asigură cea
mai adecvată protecţie terţilor, prin răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. 10
4.1.1. Societatea în nume colectiv este forma primordială şi cea mai simpă de
societate comercială, fiind adecvată pentru asocierea persoanelor care au o perfectă
încredere reciprocă şi care au în vedere efectuarea unor acte de comerţ care nu
necesită un capital semnificativ. În consecinţă, legea nu prevede condiţii restrictive
referitoare la numărul de asociaţi sau la mărimea capitalului acestei forme de
societate. În mod tradiţional se consideră că societatea în nume colectiv are caracter
„intuitu personae” (în considerarea persoanei), pentru că se întemeiază pe încrederea
reciprocă a asociaţilor; deci, la societatea în nume colectiv primează elementul
personal, în detrimentul elementului de capital.
Art. 3 LS arată că obligaţiile sociale ale societăţii în nume colectiv sunt garantate
cu patrimoniul societăţii şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Desigur că, având personalitate juridică, societatea în nume colectiv va răspunde
pentru obligaţiile asumate faţă de terţi dar şi faţă de asociaţi, în primul rând, cu
patrimoniul propriu; dacă societatea în nume colectiv nu achită aceste obligaţii în
termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, creditorii se vor putea
îndrepta şi împotriva asociaţilor societăţii. Răspunderea societăţii în nume colectiv
este atrasă numai pentru obligaţiile asumate în numele societăţii de persoanele
autorizate pentru administrarea şi angajarea societăţii în raporturile juridice cu terţii;
potrivit prevederilor art. 75 LS, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
4.1.2. Societatea în comandită simplă are, şi ea, caracter „intuitu personae”.

Esenţa societăţii în comandită simplă constă în faptul că ea are două categorii de
asociaţi: comanditaţi şi comanditari. Asociaţii comanditaţi reprezintă elementul activ
al societăţii, ei asigurând gestiunea patrimoniului şi coordonarea activităţii, în timp
ce asociaţii comanditari se limitează la subscrierea unui aport la capitalul social, ei
neputând interveni în conducerea societăţii. Nici aici legea nu prevede restricţii
privind numărul de asociaţi sau mărimea capitalului iniţial, dar este evident că, din
fiecare categorie de asociaţi, trebuie să existe cel puţin unul.
Art. 3 al LS arată că obligaţiile societăţii în comandită simplă sunt garantate cu
patrimoniul societăţii şi cu răspunderea nelimitată a asociaţilor comanditaţi, în timp
ce comanditarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Daca
10
M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată, ed.
a II-a, Ed. Rosetti, 2002, p. 14 precum şi doctrina citată acolo.
8
societatea nu-şi achită obligaţiile sociale în termen de cel mult 15 zile de la data
punerii în întarziere, creditorii se vor putea îndrepta şi împotriva asociaţilor
comanditaţi.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime.
4.1.3. Societatea în comandită pe acţiuni, spre deosebire de societatea în

comandită simplă, are capitalul social împărtit în acţiuni şi nu în părţi. Evoluţia
societăţii în comandită spre preponderenţa investiţiei în capital în detrimentul
elementului personal a determinat şi divizarea acestui capital în titluri de valoare
negociabilă, mult mai adecvate concentrării şi circulaţiei capitalului.
LS prevede restricţii în ceea ce priveşte constituirea societăţii comerciale în
comandită pe acţiuni, impunând un capital minim de 90.000 lei, împărţit în acţiuni cu
valoare unitară minimală de 0,1 lei şi existenţa a cel puţin 2 acţionari, dintre care,
adăugăm noi, cel puţin un comanditat şi un comanditar. Administrarea societăţii este
încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
Răspunderea societăţii şi a asociaţilor pentru obligaţiile sociale se supune aceloraşi
reguli enunţate în cazul societăţii în comandită simplă. În practică, societatea în
comandită pe acţiuni reprezintă o formă cu destule inconveniente pentru comanditari
care, deşi sunt principalul furnizor de capital, nu se pot implica direct în conducerea
societăţii, sub sancţiunea pierderii beneficiului răspunderii limitate.
Firma unei societăţi în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie,
de natură a o deosebi de firma altor societăţi comerciale şi va fi însoţită de menţiunea,
scrisă în întregime, „societate în comandită pe acţiuni”.
4.1.4. Societatea pe acţiuni este forma tipică a societăţii de capital; obligaţiile

ei sunt garantate cu patrimoniul social, în timp ce acţionarii răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris. Societatea pe acţiuni este destinată acelor
proiecte şi activităţi comerciale care reclamă, în primul rând, o concentrare a
capitalului, capital pe care ea îl poate absorbi şi pe calea emisiunii de noi acţiuni sau
prin lansarea de obligaţiuni pe piaţă.
Caracteristica societăţii pe acţiuni o reprezintă răspunderea limitată a asociaţilor şi
faptul că acţiunile reprezintă titluri de valoare negociabile, nominative sau la purtător,
transmisibile către terţi. Acţiunile nominative emise în formă materială se transmit
prin menţiuni făcute pe acţiuni, înscriindu-se numele noului acţionar, în timp ce
acţiunea la purtător se transmite prin predare (tradiţiune). Acest din urmă mod de
transmitere a făcut ca societatea pe acţiuni să fie cunoscută şi sub numele de
societate anonimă, pentru că, acţiunile trecând frecvent de la un acţionar la altul,
numele acestora nu se impune atenţiei terţilor.
9
LS reglementează strict capitalul minim al societăţii pe acţiuni, care este de 90.000

lei, împărţit în acţiuni cu valoare unitară minimală de 0,1 lei şi impune existenta a cel
puţin 2 acţionari. Societatea pe acţiuni fiind o societate de capital, persoana
acţionarilor este irelevantă, primând, în acest caz, elementul stabil şi
obiectiv - capitalul.
Ca o particularite procedurală, societatea pe acţiuni se poate constitui în formă
simultană sau în formă continuată, cea de-a doua formă corespunzând constituirii pe
cale de subscripţie publică. Firma unei societăţi pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va însoţită de
menţiunea, scrisă în întregime, „societate pe acţiuni” sau „S.A.”.
4.1.5. Societatea cu răspundere limitată este un hibrid care îmbină atât

caracteristicile societăţii de persoane cât şi pe cele ale societăţii de capital. Ea a fost
asemănată cu societatea în nume colectiv, în care primează încrederea reciprocă a
asociaţilor, dar şi cu societatea pe acţiuni, întrucât obligaţiile societăţii cu răspundere
limitată sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Legea prevede restricţii privind constituirea şi funcţionarea acestei forme de
societate, limitând numărul asociaţilor la cel mult 50 şi impunând un capital minim
de 200 lei, părţile sociale având o valoare minimă de 10 lei. Ca o excepţie de la
principiul pluralităţii asociaţilor, LS reglementează posibilitatea constituirii şi
funcţionării societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să
arate obiectul de activitate şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate
cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”
4.2. Alte criterii de clasificare a societăţilor comerciale
4.2.1. După natura asocierii, societăţile au fost clasificate în societăţi de per-

soane şi societăţi de capitaluri. Societăţile de persoane au un caracter „intuitu perso-
nae”, formându-se în considerarea persoanei asociaţilor, determinante fiind, deci,
calităţile personale ale acestora şi încrederea reciprocă existentă între asociaţi. Astfel
sunt societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită simplă. În cazul
societăţilor de capitaluri, elementul determinant îl constituie mărimea aportului pe
care asociaţii îl pun în comun, în vederea realizării de profit. Calitatea trăsăturilor
personale ale asociaţilor fiind lipsite de importanţă aici, aporturile asociaţilor sunt
transmisibile şi negociabile, în timp ce la societăţile de persoane, în principiu, părţile
de capital nu sunt negociabile şi nici transmisibile. Din această categorie fac parte
societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni. O poziţie intermediară o
are societatea cu răspundere limitată care îmbracă atât caracteristicile societăţilor de
10
persoane (mai ales în ce priveşte latura sa convenţională) cât şi trăsături ale

societăţilor de capitaluri (sub aspectul organizării şi funcţionării).
4.2.2. În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor, societăţile comerciale

au fost clasificate în societăţi cu răspundere nelimitată şi societăţi cu răspundere
limitată. În prima categorie intră societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi societatea în comandită pe acţiuni (acestea din urmă numai în privinţa
asociaţilor comanditaţi); specificul acestor societăţi îl reprezintă răspunderea
nelimitată şi solidara a asociaţilor, răspundere ce reprezintă garanţia obligaţiilor
sociale asumate de societate. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată exemplifică a doua categorie, caracterizată prin limitarea răspunderii
asociaţilor numai la plata părţilor sociale sau a acţiunilor subscrise. Aceeaşi
răspundere o au şi asociaţii comanditari din societăţile în comandită. Se poate, deci,
observa că societăţile în comandită, prin prezenţa a două categorii de asociaţi, cărora
li se aplică un regim juridic diferit, se regăsesc în ambele tipuri de societăţi
menţionate mai sus.
4.2.3. După caracterul public al constituirii sau al circulaţiei valorilor

mobiliare emise, societăţile comerciale sunt împărţite în societăţi emitente de valori
mobiliare tranzacţionate pe o piaţă reglementată (societăţi deschise) şi societăţi de
tip închis (societăţi închise).
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) pct. 33 al Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital11, în sfera conceptului de valori mobiliare sunt incluse şi acţiunile emise de
societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe
piaţa de capital. Societăţile emitente, în înţelesul legii pieţii de capital, sunt, deci,
acele societăţi ale căror acţiuni sunt tranzacţionate la bursă sau pe o alta piaţă
reglementată12.
Societăţile de tip închis sunt cele care nu îndeplinesc aceste condiţii şi care sunt
guvernate de reglementarea generală a societăţilor comerciale, dată de LS 13.
Secţiunea 5. Funcţiile societăţii comerciale
Societatea comercială privită ca o fiinţă juridică, evoluează într-un mediu pe care,

prin activitatea sa, îl influenţează şi ale cărui influenţe le resimte, la rândul ei. De
11
Legea nr. 297/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004 şi a fost modificată prin Legea nr.
208/2005, Ordonanţa Guvernului nr. 41/2005 şi Legea nr. 97/2006.
12
Pentru detalii, T. Prescure, N. Călin, D. Călin, Legea pieţei de capital. Comentarii şi explicaţii., Ed. C.
H. Beck, 2008, p. 323 şi urm.
13
F. Gârbaci, Societăţi comerciale deţinute public. Instrumente juridice de protecţie a investitorilor, Ed.
Rosetti, 2003, p. 17.
11
aceea, funcţiile societăţii comerciale reprezintă atributele esenţiale, create pentru a

conserva şi adapta structura socială la situaţii noi, intervenite în mediul economic şi
juridic în care există şi funcţionează societatea.
Societăţii comerciale îi sunt proprii următoarele funcţii fundamentale:
5.1. Funcţia de organizare. Societatea comercială este persoană juridică,

calitate care poate fi obţinută numai cu condiţia existentei unei organizări de sine-
stătătoare. Aceasta presupune stabilirea unor structuri interne, numirea unor organe
de decizie, execuţie şi control, determinarea modului de transformare şi dizolvare a
persoanei juridice. Funcţia de organizare reprezintă un atribut al structurii societăţii
care se adaptează continuu, atât la viaţa socială internă cât şi la mediul economic în
care acţionează.
5.2. Funcţia lucrativă deosebeşte societatea comercială de alte forme asociative:

fundaţii, asociaţii şi grupuri de interes economic. În timp ce acestea din urmă au un
scop ideal, abstract, de interes larg (asociaţii sau fundaţii) sau urmăresc doar
înlesnirea, îmbunătăţirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor lor
(grupurile de interes economic), funcţia lucrativă a societăţii comerciale presupune
realizarea unor activităţi specifice de producţie, de aprovizionare şi desfacere, de
prestări servicii, execuţii de lucrări, cercetare şi dezvoltare etc., desfăşurate în scopul
declarat de a obţine un profit, pentru a fi repartizat asociaţilor.
5.3. Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile.

La baza oricărei activităţi comerciale se află un anumit capital, care, în cazul societăţii
comerciale, este dimensionat în funcţie de obiectul de activitate şi de condiţiile
impuse de lege. Capitalul social necesar pentru constituirea societăţii se poate mari
sau reduce în cazuri bine justificate şi în condiţiile legii. Concentrarea unor resurse
importante de capital necesar finanţării unor proiecte ambiţioase s-a dovedit în
numeroase cazuri a fi unul din motivele constituirii societăţii comerciale. Aceasta
funcţie se manifestă însă şi pe parcursul existentei societăţii, prin constituirea
rezervelor de capital, lansării şi emiterii de noi acţiuni sau obligaţiuni pe piaţă.
5.4. Funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale

asociaţilor. Constituirea societăţii şi funcţionarea ei profită asociaţilor, prin
distribuirea cu titlu de dividende a beneficiului realizat. Realizarea de beneficii şi
împărţirea lor între asociaţi constituie esenţa societăţii comerciale, pentru că acesta
a fost scopul în care asociaţii şi-au unit aportul lor. Mărimea profitului este determinat
12
de eficienţa activităţii societăţii şi, în raport de aceasta, şi satisfacerea intereselor

economice ale asociaţilor.
5.5. Funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin patrimoniul social.

Activitatea economică presupune relaţii cu diverşi terţi, în cursul cărora se nasc, se
modifică sau se sting raporturi şi obligaţii. Credibilitatea societăţii, în raporturile cu
terţii, este dată de mărimea patrimoniului acesteia, având în vedere rolul pe care
acesta îl are de „gaj general al creditorilor”, potrivit dispoziţiilor art. 1718 C. civ.
Pentru protecţia intereselor acestor terţi, societatea este obligată să publice anual
bilanţul său contabil, oglindă a drepturilor şi obligaţiilor acumulate în patrimoniul său.
Gajul general al creditorilor este asigurat nu numai de capitalul social, care reprezintă
expresia bănească a aporturilor aparţinând asociaţilor ci şi de restul patrimoniului
societăţii.
Secţiunea 6. Personalitatea juridică a societăţii
Faptul că societatea comercială este dotată cu personalitate juridică este

menţionat în art. 1 al LS şi este reiterat în art. 41 alin. (1) LS, care precizează că
societatea comercială este persoană juridică din momentul înmatriculării ei în
registrul comerţului.
Potrivit dispozițiilor art. 187 C. civ. orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit
scop licit şi moral, în acord cu interesul general..
6.1. Organizarea de sine-stătătoare. O grupare de persoane poate acţiona ca

un subiect unitar de drepturi numai dacă are o organizare bine definită, caracterizată
prin existenţa unei structuri interne de conducere şi execuţie, precizarea organelor
de conducere şi a puterilor acestora, stabilirea modului de funcţionare, reorganizare
şi, eventual, dizolvare şi lichidare a entităţii juridice.
Această condiţie este îndeplinită de societatea comerciala chiar în cursul perioadei
de formare, când, prin voinţa asociaţilor ei, exprimată prin actul constitutiv, fixează
această structură care conferă organizarea de sine-stătătoare a entităţii juridice. Ca
o consecinţă a naturii preponderent instituţionale a societăţii comerciale, legea
reglementează cu caracter imperativ o serie de aspecte legate de organizarea,
funcţionarea, modificarea, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii
comerciale.
6.2. Patrimoniul propriu. Din punct de vedere juridic, patrimoniul reprezintă

ansamblul de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic pe care persoana juridică îl
13
are în mod distinct şi independent de cel al altor subiecte de drept şi de cel al

persoanelor care o alcătuiesc. Sub raport economic şi contabil, patrimoniul este
compus din elemente de activ şi pasiv.
Activul cuprinde totalitatea bunurilor transmise societăţii comerciale cu titlu de
aport sau dobândite de ea în cursul existenţei sale precum şi drepturile reale sau
personale aferente. Asupra acestora, asociaţii nu au un drept de proprietate sau alt
drept real şi nu exercită, în nume propriu, un drept de dispoziţie; orice înstrăinare de
bunuri sau drepturi din patrimoniul societăţii trebuie să respecte parcursul decizional
reglemenat de actul constitutiv sau impus de lege.
Pasivul cuprinde obligaţiile societăţii, faţă de terţi sau chiar şi faţă de asociaţi (care
sunt titularii aşa numitelor „drepturi reziduale” pe care le exercită în raport cu
societatea comercială în caz de lichidare a acesteia). Patrimoniul cuprinde, din punct
de vedere juridic, mai multe categorii de bunuri, fiecare cu un regim juridic bine
determinat, cele mai importante fiind capitalul social şi fondul de comerţ.
Capitalul social este acea parte din patrimoniu care cuprinde totalitatea
aporturilor în natură şi în numerar, exprimate în bani, care au fost aduse de asociaţi
la constituirea societăţii sau ulterior, în cursul existenţei acesteia. Capitalul reprezintă
un element de pasiv, pentru că societatea îl datorează asociaţilor, în caz de lichidare.
Într-o formulă consacrată, capitalul constituie, totodată, gajul general al creditorilor
societăţii. Exprimarea este inexactă, întrucât drepturile creditorilor asupra societaţii
comerciale sunt garantate cu întreg patrimoniul social şi nu numai cu capitalul
societăţii; este de remarcat, pe urmă, că acest concept de „gaj general” nu exprimă
semnificaţiile imediate şi consecinţele juridice legate de instituirea unei garanţii reale
asupra capitalului societăţii. Acest drept de gaj nu este concretizat, deci nu priveşte
un bun determinat individual, ci are ca obiect întregul patrimoniu. În consecinţă,
societatea este liberă să dispună de bunurile sale până când creditorii încearcă şi
obţin realizarea creanţei lor prin urmărirea unuia dintre bunurile societăţii. Capitalul
social este şi o unitate de măsură a drepturilor asociaţilor, pentru că partea de profit
ce revine acestora se repartizează, în lipsă de stipulaţie contrară, în funcţie de aportul
asociaţilor adus la constituirea societăţii.
Fondul de comerţ reuneşte bunurile mobile, corporale şi necorporale (materii
prime şi materiale, stocul de produse, numele comercial, vadul comercial, brevetele
de invenţie, mărcile, desenele, licenţele şi alte bunuri şi drepturi) indispensabile
exercitării comerţului, în vederea atragerii, păstrării şi dezvoltării clientelei.
Fondul de comerţ prezintă o utilitate tehnică incontestabilă, întrucât permite
societăţii, printr-o singură operaţie juridică, să transmită ansamblul bunurilor sale
mobiliare. Fondul de comerţ reprezintă deci o modalitate de valorificare a unor
elemente patrimoniale care, fără reunirea lor cu alte elemente de comerţ, ar fi lipsite
de valoare pecuniară.
14
Ca o consecinţă a independenţei patrimoniului social faţă de patrimoniul

asociaţilor, creditorii societăţii au un gaj exclusiv asupra patrimoniului social, în timp
ce creditorii personali sau particulari ai asociaţilor îşi pot exercita drepturile numai
asupra părţilor din profitul societăţii care se cuvin asociaţilor sau, după dizolvarea
societăţii comerciale, asupra părţii din patrimoniu cuvenită, prin lichidare, asociatului
debitor [art. 66 alin. (1) LS].
Pentru aceste motive nu este admisă compensaţia între creanţele societăţii faţă de
un terţ şi datoria unui asociat în raport cu acelaşi terţ, întrucât acestea nefiind
constatate între aceleaşi persoane, îşi plasează efectele în patrimonii distincte. Pentru
aceleaşi raţiuni, moştenitorii unui asociat nu pot pretinde nici un drept asupra
bunurilor care alcătuiesc patrimoniul societăţii, fiind îndreptăţiţi numai la
contravaloarea cotei părţi care ar fi revenit asociatului decedat. 14
Secţiunea 7. Elemente de identificare

ale societăţii
Identificarea societăţii comerciale în raporturile sale juridice, ca persoană juridică,

se realizeaza prin: firmă sau nume comercial, sediu, naţionalitate şi codul unic de
inregistrare. Dintre aceste elemente de identificare, art. 1 alin. (2) LS se referă numai
la naţionalitate.
7.1. Firma, potrivit menţiunilor cuprinse în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care
societatea comercială îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este compusă dintr-
un cuvânt sau un grup de cuvinte prin care o societate comercială se individualizează
în raport cu celelalte societăţi comerciale sau alţi operatori economici.
Art. 226 C.civ. prevede că persoana juridică poartă denumirea stabilită, în
condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau
înscrierea persoanei juridice se trece în registrul comerţului şi firma ei. Referitor la
societăţile comerciale legea prevede că firma acestora reprezintă o menţiune
obligatorie a actului constitutiv (art. 7 şi art. 8 LS), iar Legea nr. 26/1990 cuprinde
un set distinct de regelementări privind regimul determinării şi înregistrării firmelor
şi al emblemelor. Firma societăţii comerciale fiind un semn distinctiv, de
individualizare a acesteia în raport cu alte societăţi comerciale, legea reglementează
condiţii speciale privind conţinutul acesteia şi o protejează, printr-un ansamblu de
măsuri punitive, adresate celor care încalcă regimul ei legal.
14
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 204.
15
7.2. Sediul are, pentru persoana juridică, aceeaşi semnificaţie cu domiciliul pentru
persoana fizică, reprezentând, deci, un element de identificare în spaţiu. Sediul
constituie şi el o menţiune obligatorie a actului constitutiv al societăţii comerciale
(art. 7 şi art. 8 LS) şi constituie şi un criteriu de determinare a naţionalităţii societăţii
comerciale şi a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti, mai ales când
societatea îşi desfaşoară activitatea şi prin sucursale, birouri comerciale sau alte
forme de reprezentare în teritoriu.
Potrivit art. 17 alin. (2) LS, mai multe societăţi comerciale pot sa aibă sediul în
acelaşi imobil, dacă acesta permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi
diferite sau dacă cel puţin o persoană este asociat în fiecare dintre societăţile
comerciale care funcţionează în acelaşi imobil sau dacă cel puţin unul dintre asociaţi
este proprietar al imobilului unde este situat sediul societăţii.
7.3. Naţionalitatea societăţii comerciale exprimă apartenenţa subiectului de

drepturi la un anumit stat sau sistem de drept, în special sub raportul statutului juridic
personal (constituire, organizare, funcţionare, încetare). Cu referire la persoana
juridică, noţiunea de naţionalitate are aceeaşi semnificaţie ca şi cetăţenia persoanelor
fizice. Societatea comercială constituie un subiect de drept colectiv, distinct de
individualităţile asociaţilor care o compun. În aceeaşi măsură, societatea comercială
are o naţionalitate proprie, care îi este atribuită în temeiul unui criteriu legal de
calificare şi care, de regulă, nu se identifică nici cu cetăţenia şi nici cu naţionalitatea
asociaţilor.
Pe plan internaţional, au fost reţinute patru criterii de determinare a naţionalităţii
unei societăţi comerciale, unele de natura obiectivă (utilizând ca elelent de
identificare fie sediului social, fie principalul sediu de afaceri, fie locul înmatri-
culării/încorporării, chiar dacă sediul este stabilit în alt loc) şi unul subiectiv (criteriul
controlului, fundamentat pe naţionalitatea sau cetăţenia asociaţilor fondatori sau care
controlează societatea comercială).15
Potrivit art. 225 C. civ., sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al
căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România. În
același sens, art. 1 alin. (2) LS arată că societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române. Deci, legea română a optat pentru un criteriu obiectiv
şi cert de atribuire a naţionalităţii; indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea asocia-
ţilor, de provenienţa capitalului sau de locul în care este înmatriculată ori îşi desfă-
şoară activitatea, societatea comercială care şi-a stabilit sediul social în România este
15
Y. Loussarn, Nationalité des sociétés et communauté économique européenne, Revue de
jurisprudence commerciale, 1990, p. 145 şi urm.; Ph. Merle, op. cit., p. 108 şi urm. De reţinut că dreptul
francez aplică, pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale, atât criteriul obiectiv al sediului
social, cât şi pe cel subiectiv al controlului, acesta din urmă doar în situaţii excepţionale, pentru a proteja
interese naţionale sau drepturile naţionalilor francezi.
16
supusă legii române. Este, însă, adevărat că potrivit concepţiei care domină LS, sediul
social şi locul înmatriculării sunt criterii complementare, întrucât înmatricularea
societăţii se face în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul
societatea [art. 36 alin. (1) LS].
7.4. Codul unic de înregistrare este un element de identificare atribuit de

Ministerul Finanţelor Publice, în cursul procedurii de constituire a societăţii, cod
utilizat atât de sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii cât şi
de comercianţi, în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiiile publice, pe
toată durata funcţionării lor. În conformitate cu prevederile art. 74 alin. (1) LS şi ale
art. 29 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, menţionarea codului unic
de înregistrare este obligatorie în orice prospect, ofertă, comandă, factură, tarif sau
alte documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate.
Secţiunea 8. Fondatorii şi asociaţii

societăţii comerciale
8.1. Principiul libertăţii de asociere. Art. 1 LS, dând expresie principiului

constituţional al libertăţii de asociere, consacrat de art. 40 din Constituţie, enunţă
dreptul persoanelor fizice şi juridice de a se asocia, în vederea constituirii unei
societăţi comerciale, în condiţiile legii.
Exerciţiul libertăţii de asociere, exprimând unul dintre drepturile fundamentale ale
omului, este totuşi supus unor limitări legale.16 Pe de o parte, orice asociere,
exprimată prin convenţia părţilor, nu poate deroga de la normele care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri. Astfel, potrivit prevederilor art. 1169 C. civ.,
părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. În completare, art.
287 LS arătând că activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului, enunţă implicit dreptul acestuia de a restricţiona
accesul al anumite activităţi comerciale. Rezultă că libertatea de asociere pentru
constituirea unei societăţi comerciale este supusă unei condiţionări obiective, privind
liceitatea scopului constituirii şi obiectului societăţii comerciale.
Pe de altă parte, legea restrânge acest drept de asociere şi sub raport subiectiv,
vizând sfera subiecţilor cărora le este permisă participarea la constituirea unei
16
În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie a statuat astfel în 1994: „Constituirea societăţilor
comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990, este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor
fizice şi juridice. Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile imperative ale legii (...) sunt de
strictă interpretare” (Decizia C.S.J. nr. 511/1994, publicată în revista Dreptul nr. 4/1995, p. 73).
17
societăţi comerciale, restricţii sau interdicţii care interesează sub aspectul capacităţii
juridice a persoanelor.
8.2. Incapacităţi. Societatea comercială poate fi constituită atât de persoane

fizice cât şi de persoane juridice; textul legii nefăcând nici o distincţie, ambele
categorii de persoane pot fi atât de cetăţenie sau naţionalitate română cât şi străină.
8.2.1. Subiecţii. Art. 6 LS menţionează mai multe categorii de persoane care nu

pot avea calitatea de fondatori ai societăţii comerciale – incapabilii sau cei care au
fost condamnaţi pentru anumite infracţiuni. Astfel, nu pot fi fondatori persoanele
care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate (a) pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasă, dare sau luare de mită, (b) pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, (c)
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire
a insolvenței și de insolvență sau pentru cele prevăzute chiar de LS.
Art. 6 LS reglementează însă aceste incapacităţi numai pentru fondatori; pentru
ceilalţi asociaţi ai societăţii comerciale, în lipsa unor prevederi exprese, sunt de
aplicaţie dispoziţiile dreptului comun. În acest sens art. 1180 C. civ. arată că poate
contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege sau căreia legea
nu i-a prohibit anumite contracte.
8.2.2. Incapabilii. Potrivit prevederilor art. 43 C. civ. nu au capacitate de
exercițiu minorul cu vârsta sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie (interzisul
judecătoresc). De asemenea, potrivit prevederilor art. 41 C. civ., minorii care au
împlinit vârsta de 14 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă, și pot încheia acte
juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute
de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Cu toate acestea, minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă poate îmncheia singur anumite acte juridice (acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie
de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor). Or,
capacitatea restrânsă, manifestată prin acte de dispoziție de mică valoare este
incompatibilă cu aceea de fondator al societății, care impune o răspundre, uneori,
nelimitată sau agravată.
Rezultă că, din perspectiva dispozițiilor art. 6 LS, minorul împlinit care nu a împlinit
vârsta de 14 ani și minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă sunt considerați
incapabili, nu pot fi parte semnatară într-un contract de societate şi nu pot avea,
deci, calitatea de fondatori.
18
Deși art. 43 C. civ. permite ca, pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele
juridice să se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, această
permisiune, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) C. civ., produce efecte numai cu
respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul. Or, în speță, legea specială
interzice incapabililor să fie fondatori, fără excepție.
Totuși, în ceea ce privește situația juridică a minorului, se impune o distincție.
Bariera celor 14 ani, ca început al capacității de exercițiu (fie ea și limitată), poate fi
depășită, potrivit dispozițiilor art. 39 C. civ., prin căsătorie, când minorul dobândește
capacitate deplină de exercițiu. Tot astfel, potrivit dispozițiilor art. 40 C. civ.,
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani i se poate recunoaște capacitatea deplină
de exercițiu, cu încuviințarea instanței de tutelă și pentru motive întemeiate.
În ambele cazuri, incapacitatea minorului încetează și acesta va putea dobândi
calitatea de fondator și implicit pe aceea de semnatar al actului constitutiv.
Dar interdicția reglementată de art. 6 LS vizează numai (in)capacitatea de a fi
fondator și nu și pe aceea de a deveni, ulterior constituirii societății, asociatul
acesteia. Rezultă că, deși minorii fără capacitate sau cu capacitate restrânsă nu pot
fi fondatorii, ei pot fi asociați într-o societate comercială, cu respectarea condițiilor
art. 39, art. 42 și și. 43 C. civ., prevăzute pentru valida încheiere a actelor juridice
de dispoziție.
În ceea ce-i priveşte pe interzişi, aceştia fiind lipsiţi de capacitate de exerciţiu,
urmare absenţei discernământului, nu pot încheia valabil acte juridice şi, deci, nu pot
avea, în principiu, nici calitatea de fondatori sau asociaţi într-o societate comercială.
Dacă ei încheie un contract de societate, cu nerespectarea incapacităţii lor,
respectivul act va fi anulabil, sancţiunea fiind, deci, nulitatea relativă. Ei nu pot
încheia valabil un contract de societate nici prin intermediul tutorelui, a cărui sarcină
de administrare este limitată la ocrotirea interzisului şi la îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă ale acestuia şi care şi-ar depăşi, astfel, atribuţiile conferite prin lege.
8.2.3. Alte incapacități. De menţionat că printre persoanele care pot constitui

societăţi comerciale se numără şi persoanele fizice sau juridice străine, cu domiciliul
în ţară sau în străinătate, singuri sau în asociere cu persoane fizice sau juridice
române. Capacitatea acestora de a contracta este guvernată de legea lor naţională.
8.3. Restricţii şi interdicţii. Pentru a-i proteja pe ceilalţi asociaţi şi pe terţi, LS

reglementează o serie de restricţii privind dobândirea calităţii de asociat al unor
anumite societăţi comerciale.
8.3.1. Asociaţii societăţilor în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din

societăţile în comandită nu pot fi asociaţi cu răspundere nelimitată şi în alte socie-
tăţi concurente sau având acelaşi obiect, fără consimţământul celorlalţi asociaţi (art.
19
82 LS). Sancţiunea nerespectării acestei restricţii o constituie excluderea din

societate şi răspunderea pentru daune.
8.3.2. Asociaţi unici. Art. 14 LS interzice persoanei fizice sau juridice să aibă
calitatea de asociat unic, simultan, în două societăţi cu răspundere limitată sau ca o
societate cu răspundere limitată cu asociat unic să devină unicul asociat al unei alte
societăţi cu răspundere limitată. În cazul încălcării acestei interdicţii, potrivit
dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei unor societăţi
comerciale, societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, astfel constituite sunt
dizolvate de drept şi se radiază, din oficiu, din registrul comerţului. Asociatul unic al
societăţilor comerciale constituie cu încălcarea legii răspunde nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale ale societăţii dizolvate de drept.
8.3.3. Alte interdicţii speciale. Alte persoane fizice care nu pot avea calitatea
de asociaţi ai unei societăţi comerciale sunt notarii publici [art. 35 lit. c) din Legea
nr. 35/1995 – dar numai în ceea ce priveşte calitatea de asociat cu răspundere
nelimitată], magistraţii (art. 84 şi 92 din Legea de organizare judecătorească),
funcţionarii publici, comerciantul supus procedurii insolvenţei căruia i s-a ridicat
dreptul de a dispune de bunurile sale şi alţii.
20
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Cursul nr. 7.
SOCIETĂŢI COMERCIALE.
CONSTITUIREA, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
Secţiunea 1. Noţiunea generică de act constitutiv

1.1. Noţiune şi funcţii. Natura juridică originară a societăţii comerciale – aceea contractuală
– îşi găseşte raţiunea în acordul de voinţă al părţilor de a se asocia, în scopul de a realiza acte
de comerţ şi de a obţine, pe această cale, un profit pe care să şi-l împartă. Deşi principiul
libertăţii de asociere permite asociaţilor să îşi aleagă în mod liber forma de societate
comercială, opţiunea lor de a constitui o societate este supusă cerinţei formale de a încheia un
înscris, denumit generic act constitutiv; acesta poate îmbrăca diverse moduri de exteriorizare
a voinţei asociaţilor, în funcţie, mai ales, de complexitatea tipului de societate comercială
ales.
Actul constitutiv, privit atât ca negotium juris cât şi ca instrumentum, îndeplineşte o funcţie
multiplă: exprimă voinţa de asociere a părţilor (funcţia constitutivă), adaptează această voinţă
rigorilor legale comune tuturor formelor de societate comercială sau proprii formei pentru care
au optat asociaţii (funcţia reglementară), atestă condiţiile şi limitele asocierii (funcţia
probatorie) şi este un înscris necesar îndeplinirii operaţiunilor de înregistrare a societăţii
comerciale în registrul comerţului (funcţia operaţională).
1.2. Speciile actului constitutiv. Potrivit primului alineat al art. 5 LS, actul constitutiv poate
fi reprezentat prin contractul de societate şi/sau prin statut, respectiv de unul sau mai multe
înscrisuri cu semnificaţie şi conţinut juridic diferit, criteriul de distincţie sau de selecţie
constituindu-l forma juridică a societăţii pentru care au optat asociaţii şi, corespunzător
acesteia, gradul de complexitate al organizării societăţii.
Contractul de societate este modelul originar, prototipul actului constitutiv al oricărei
societăţi comerciale, în timp ce statutul, de regulă, este doar un act dezvoltător al contractului
de societate. Ele diferă atât ca funcţie cât şi sub raportul conţinutului: contractul de societate
este actul juridic prin care se constituie societatea comercială iar statutul este actul care
cuprinde regulile potrivit cărora este organizată şi funcţionează aceasta. Corespunzător acestor
distincţii funcţionale, contractul de societate identifică elementele esenţiale ale fiinţei juridice
care ia naştere prin această asociere şi exprimă condiţiile în care fondatorii se asociază, iar
statutul dezvoltă teme privind structura şi funcţionarea organelor de conducere şi de control
ale societăţii precum şi condiţiile de desfăşurare a activităţii societăţii comerciale [art. 5 alin.
(5) LS].
Pornind de la aceste criterii de distincţie, LS, prin art. 5 alin. (1), impune asociaţilor
fondatori să încheie anumite categorii de act constitutiv. Astfel, în cazul societăţii comerciale
în nume colectiv sau în comandită simplă, pentru constituirea acestora este suficient să se
1
încheie doar un contract de societate; acestea sunt societăţi de persoane, destinate unor
proiecte comerciale de anvergură redusă, astfel încât regulile privind organizarea şi
funcţionarea lor, exprimând un grad modest de complexitate, pot fi redate şi numai în cuprinsul
contractului de societate.
În schimb, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se încheie sub forma unui contract de societate şi a unui statut. Gradul
mare de complexitate organizatorică a acestor societăţi comerciale, interferenţele ce se
produc între calitatea de asociat şi cea de administrator ai acestor societăţi, cerinţele
transparenţei şi predictibilităţii mecanismului decizional – pentru protecţia terţilor şi a
asociaţilor minoritari – impun elaborarea regulilor de organizare şi funcţionare în spaţiul unui
document distinct, care completează dispoziţiile contractului de societate.
În fine, în ipoteza unei societăţi cu răspundere limitată constituită prin actul de voinţă al
unei singure persoane, LS impune întocmirea numai a statutului, având în vedere inexistenţa
unui raport de asociere. Desigur că opţiunea legiuitorului de a denumi „statut” acest act care
exprimă voinţa asociatului unic nu este la adăpost de orice critică, pentru că el depăşeşte
semnificaţia şi funcţia juridică a statutului, rolul său covârşitor fiind acela de instrument al
constituirii societăţii comerciale1.
În aplicarea practică a LS şi în lipsa unor distincţii legale clare între aceste două documente
constitutive – contract de societate şi statut – diferenţele au început să fie neglijate, statutul
copiind, de regulă, dispoziţiile contractului de societate. Sesizând această confuzie şi derută a
practicienilor, legiuitorul a promovat o concepţie unificatoare cu privire la rolul acestor
documente, stabilind că ele pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv2. Aceeaşi denumire de act constitutiv poate fi dată şi numai contractului de
societate sau numai statutului, atunci când legea nu cere existenţa ambelor documente.
În consecinţă, indiferent de prevederile alineatelor (2) şi (3) ale art. 5 LS, fondatorii pot să
încheie, la constituirea societăţii comerciale, un singur document, numit generic act
constitutiv; acesta poate să constea fie într-un contract de societate şi un statut (acte juridice
distincte cuprinse într-un unic înscris), fie numai dintr-un contract de societate, fie numai dintr-
un statut. Mai mult chiar, practica notarială constată tot mai des acte constitutive în care
contractul de societate şi statutul (privite ca acte juridice distincte – negotium juris) au
fuzionat, dând naştere unui singur act juridic, cuprins într-un înscris unic care amalgamează
prevederi proprii atât contractului de societate cât şi statutului, înscris denumit act constitutiv.
O asemenea soluţie este concordantă şi cu prevederile art. 5 alin. (5) LS, care evocă situaţia
în care contractul şi statutul constituie acte distincte; per a contrario, rezultă ca există şi
posibilitatea ca aceste acte să fie contopite întrun singur act juridic, numit act constitutiv.
De aceea, conchidem că actul constitutiv va putea fi încheiat în trei forme juridice: (a) fie
sub forma a două acte juridice separate (contract şi statut), constatate prin două înscrisuri
distincte, care pot fi numite, împreună, act constitutiv;
(b) fie sub forma a două acte distincte, încheiate însă sub forma unui înscris unic, numit act
1
În acelaşi sens, O. Căpăţînă, op. cit., p. 148.
2
Modificare adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
2
constitutiv; (c) fie sub forma unui singur act juridic, creat prin contopirea contractului şi
statutului, numit act constitutiv, conţinut într-un singur înscris.
1.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv
1.3.1. Condiţii de fond. Actul constitutiv nefiind altceva decât convenţia asociaţilor de a
fonda o societate comercială, trebuie să îndeplinească exigenţele minime prevăzute de art.
948 C. civ. pentru validitatea oricărei convenţii: capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil, un obiect determinat şi o cauză licită. LS nu consacră un text special destinat examinării
acestor condiţii; unele trimiteri disparate, cu incidenţă în materie, se regăsesc la art. 1 (privind
cauza actului constitutiv: realizarea de acte de comerţ) şi la art. 6 (privind capacitatea
fondatorilor societăţii comerciale).
1.3.2. Condiţii de formă. Sub aspectul formei actului constitutiv, privit ca instrumentum,
acesta se încheie, ca regulă, sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii, sau, în caz
de subscripţie publică, de fondatori.
În privinţa semnificaţiei cerinţei înscrisului sub semnătură privată, în literatura de
specialitate s-au exprimat opinii contrare. Astfel, într-o primă opinie, forma înscrisului sub
semnătură privată este prevăzută ad validitatem, lipsa acestui înscris atrăgând nulitatea
actului constitutiv3. Într-o altă opinie, cerinţa formei înscrisului sub semnătură privată este
prevăzută ad probationem, dovada actului constitutiv putându-se face numai prin înscris4. În ce
ne priveşte, apreciem că LS, sub aspectul formei actului constitutiv prevede două cerinţe
distincte: (a) prezenţa înscrisului sub semnătură privată şi (b) semnarea acestuia de către toţi
asociaţii sau, după caz, fondatorii. În timp ce prima este prevăzută ad validitatem – întrucât
art. 56 LS stabileşte că lipsa actului constitutiv (privit, fără îndoială, ca instrumentum) atrage
nulitatea societăţii, a doua este prevăzută ad probationem, întrucât acelaşi articol al LS nu
reglementează absenţa semnăturilor asociaţilor sau fondatorilor ca o cauză de nulitate a
societăţii comerciale5.
1.3.3. Forma autentică. Prin excepţie de la regula întocmirii actului constitutiv sub forma
unui înscris sub semnătură privată, alin. (6) al acestui articol prevede că, în anumite situaţii
este obligatorie încheierea actului constitutiv în formă autentică şi anume:
a) atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; cum
circulaţia terenurilor se face numai prin act autentic, care este imperios necesar şi pentru
intabularea acestora în cartea funciară şi cum aportul în terenuri reprezintă un act de
dispoziţie, cerinţa formei autentice a actului constitutiv, în această situaţie, este o soluţie
logică şi inevitabilă;
3
M. Şcheaua, op. cit., p. 22; Gh. Piperea, Despre simplificarea procedurii de înregistrare şi autorizare a
funcţionării societăţilor comerciale, în Pandectele Române nr. 1/2002, p. 216.
4
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 175.
5
Este adevărat însă că absenţa semnăturii unui fondator, al cărui nume este indicat în actul constitutiv,
poate produce efecte asupra calităţii sale de asociat. În acest sens, jurisprudenţa a stabilit că persoana
care a semnat statutul societăţii nu dobândeşte calitatea de asociat, atâta vreme cât nu a semnat şi
contractul de societate, care este actul principal de constituire (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr.
303/1994).
3
b) atunci când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; forma
autentică a actului constitutiv reprezintă o solemnitate de natură să atragă atenţia asociaţilor,
respectiv comanditaţilor, cu privire la rigorile răspunderii nelimitate şi solidare a acestora
pentru obligaţiile sociale;
c) atunci când se constituie o societate pe acţiuni prin subscripţie publică; cerinţa formei
autentice se justifică prin complexitatea operaţiunii de constituire, implicând participarea
multor persoane, dar şi prin aplicarea principiului simetriei juridice, întrucât forma autentică
este impusă de art. 18 alin. (1) LS şi pentru prospectul de emisiune întocmit de fondatori.
Potrivit atribuţiilor conferite prin lege, cu ocazia autentificării, notarul public are obligaţia
de a verifica dacă prin actul constitutiv nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii sau cele
care vizează ordinea publică.
Fără îndoială, cerinţa formei autentice, în situaţiile menţionate mai sus, este prevăzută ad
validitatem, absenţa ei lovind cu nulitate actul juridic. În acest sens, art. 56 LS arată că
nerespectarea formei autentice, atunci când este cerută de lege, atrage nulitatea societăţii
comerciale.
1.4. Data certă a actului constitutiv. Potrivit legii, data certă este data de la care
înscrisurile private fac credinţă în contra persoanelor a treia interesate – devin deci opozabile
terţilor. Art. 278 C. proc. civ. stabileşte că data certă se dobândeşte, printre altele, prin
înfăţişarea actului unei instituţiii de stat sau prin înscrierea lui într-un registru public, prin
menţionarea lui într-un înscris redactat de un funcţionar public ori din ziua în care înscrisul a
fost prezentat spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau
alt funcţionar competent în această privinţă.
În plus, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi Legii nr. 51/1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, darea de dată certă poate fi realizată şi
de notarii publici şi de avocaţi.
Ultimul alineat al art. 5 din LS stabileşte că actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin
depunerea sa la oficiul registrului comerţului. Această prevedere nu este nimic altceva decât
o aplicaţie specială a dispoziţiilor art. 278 C. proc. civ. mai sus citate, potrivit cărora data
certă se dobândeşte prin înscrierea actului într-un registru public, ceea ce registrul comerţului
şi este, indubitabil.
Secţiunea 2. Cuprinsul actului constitutiv

2.1. Elemente obligatorii. Chiar dacă societatea comercială ia fiinţă prin şi în conformitate
cu voinţa asociaţilor, natura ei instituţională – predominantă – impune ca actul ei constitutiv să
conţină un minim de elemente esenţiale şi – prin aceasta – obligatorii, pe care fondatorii sunt
obligaţi să le respecte din multiple motive: pentru a contura clar şi coerent structura societăţii,
pentru a asigura transparenţa necesară faţă de terţi, pentru a proteja deopotrivă interesele
asociaţilor şi ale societăţii comerciale.
Aceste elemente esenţiale sunt cuprinse în art. 7, art. 8 şi art. 81 LS, fiind structurate într-
o succesiune logică (clauze privind identificarea asociaţilor şi a societăţii comerciale, clauze
privind formarea şi structurarea capitalului social, clauze privind obiectul de activitate, clauze
4
privind conducerea şi controlul societăţii, clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii

comerciale); de asemenea, ele sunt grupate în două texte legale distincte (art. 7 şi art. 8 LS)
după criteriul formei juridice a societăţilor comerciale constituite, formă care impune un grad
mai mic sau mai mare de complexitate a unor clauze.
Formularea textelor examinate sugerează că actul constitutiv va conţine, în mod obligatoriu,
cel puţin menţiunile enumerate în lege; de altfel, absenţa menţiunilor prevăzute de lege
reprezintă, în raport de momentul constatării acestei absenţe, o neregularitate care fie
împiedică valida constituire a societăţii comerciale, fie se impune a fi remediată de asociaţi,
într-un anumit termen şi în anumite condiţii.
2.2. Identitatea asociaţilor. Identificarea asociaţilor este o cerinţă justificată de
necesitatea cunoaşterii fondatorilor societăţii comerciale, chiar dacă motivaţia unei asemenea
cunoaşteri este mai mult sau mai puţin energică, în raport de forma de societate constituită şi,
evident, de întinderea răspunderii asociaţilor.
Astfel, la societăţile în nume colectiv şi în comandită, identificarea asociaţilor şi respectiv
a asociaţilor comanditaţi este o exigenţă legitimă a oricărui virtual creditor al societăţii, având
în vedere răspunderea nelimitată şi solidară a acestor asociaţi. În acelaşi timp, la societatea
pe acţiuni ale cărei acţiuni sunt la purtător, identificarea primilor asociaţi este de o utilitate
simbolică, având în vedere că aceste acţiuni circulă prin simplă remitere.
Datele de identificare a asociaţilor pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv sunt cele
care identifică persoana fizică sau juridică de o manieră cvasicompletă, atât din perspectiva
evidenţelor de stare civilă sau ale registrului comerţului cât şi în privinţa evidenţelor fiscale şi
statistice (art. 81 LS) .
La societăţile comerciale în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
legea cere datele de identificare ale asociaţilor precum şi ale asociaţilor comanditaţi [art. 7
lit. a) LS]; la societăţile comerciale pe acţiuni sunt cerute datele fondatorilor precum şi ale
asociaţilor comanditaţi [art. 8 lit. a) LS].
2.3. Forma societăţii. O altă cerinţă a LS este aceea ca actul constitutiv să precizeze forma
juridică a societăţii; alegerea acesteia de către asociaţi, dintre formele enumerate de art. 2
LS, se face potrivit intereselor acestora de a desfăşura o activitate de anumită complexitate
dar şi în raport de o serie de alte elemente care pot face ca viaţa socială să fie mai mult sau
mai puţin complicată (complexitatea structurii organizatorice, cerinţe de publicitate, obiectul
de activitate, gradul de credibilitate etc.).
Pentru anumite activităţi comerciale, chiar legiuitorul a impus fondatorilor să constituie
societatea într-o anumită formă (societate pe acţiuni - pentru instituţii de credit, instituţii
financiare nebancare, societăţi de servicii de investiţii financiare) sau să opteze pentru o paletă
restrânsă de forme ale societăţii comerciale (societate pe acţiuni sau cu răspundere limitată –
pentru societăţile de asigurare şi reasigurare).
LS nu prevede o sancţiune specială pentru lipsa menţiunii care să indice forma societăţii; în
doctrina antebelică6 s-a apreciat că, într-o asemenea situaţie, societatea ar trebui să fie tratată
ca o societate în nume colectiv, forma primordială a societăţii comerciale şi care asigură
6
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 34.
5
maximum de protecţie pentru interesele terţilor, prin răspunderea nemărginită şi solidară a

asociaţilor.
2.4. Denumirea societăţii. În mod constant, atunci când se referă la numele comercial al
societăţii, LS utilizează termenul „denumire”, fără a da însă acestuia o definiţie, pentru a
distinge cu privire la suprapunerea acestuia peste noţiunea de „firmă” a societăţii comerciale,
pe care o foloseşte alternativ, în trei texte (art. 17, art. 36 şi art. 180). Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, care reglementează şi regimul firmelor şi emblemelor, defineşte
doar noţiunea de firmă, căreia îi conferă un înţeles mai cuprinzător, care încorporează
denumirea societăţii comerciale.
Potrivit acestei accepţiuni, firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează. Lămurind, oarecum, relaţia dintre aceste două
concepte, aceeaşi lege arată ca firma unei societăţi în comandită pe acţiuni, pe acţiuni sau cu
răspundere limitată se compune dintr-o denumire, însoţită de menţiunea formei juridice.
Rezultă, deci, că denumirea societăţii comerciale este numele acesteia, care nu cuprinde şi
indicarea formei juridice, cum în mod eronat se precizează în nenumărate acte constitutive. 7
Ca o parte componentă a firmei, denumirea societăţii comerciale este identitatea sub care
aceasta îşi exercită comerţul şi sub care se angajează în raporturile cu terţii. Denumirea
societăţii comerciale este strâns legată de forma acesteia; astfel, art. 32-36 din Legea nr.
26/1990 reglementează imperativ elementele minimale pe care firma trebuie să le conţină
precum şi condiţiile pe care denumirea acestora trebuie să le îndeplinească: să aibă caracter
propriu, de natură a o deosebi de denumirea altor societăţi.
În acest sens, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente; dacă elementele
de diferenţiere sunt insuficiente (firmele sunt asemănătoare), se va adăuga o menţiune
distinctivă privind, de exemplu, desemnarea mai precisă a persoanei sau a felului de comerţ
exercitat (art. 38 din Legea nr. 26/1990). Asigurarea caracterului propriu al denumirii societăţii
comerciale cade, în primul rând, în sarcina asociaţilor, dar şi a notarului public sau a persoanei
care dă dată certă actului constitutiv şi care au obligaţia să verifice disponibilitatea firmei, pe
baza unei dovezi eliberate de registrul comerţului [art. 17 alin. (1) LS].
2.5. Sediul social. Sediul societăţii comerciale are aceeaşi semnificaţie pentru aceasta ca
şi domiciliul pentru o persoană fizică şi reprezintă un element de identificare a acesteia în
spaţiu, cu toate consecinţele ce decurg de aici: corespondenţa societăţii se adresează la acest
sediu, aici există prezumţia că se află şi organele de conducere ale acesteia şi aici se ţine
evidenţa financiar-contabilă a activităţii sale. În fine, sediul societăţii comerciale este şi un
criteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor şi locul unde societatea
comercială va fi citată în cazul în care este implicată într-un litigiu. Pe scurt, sediul societăţii
comerciale este locul unde ea există, prin organele sale, deci şi locul unde, în principiu, îşi are
administraţia centrală şi îşi desfăşoară activitatea.8 În raport de situarea geografică a sediului
7
Este uzuală, în actul constitutiv al societăţii comerciale, clauza potrivit căreia Denumirea societăţii este
„S.C. «X» S.R.L.”, fiind evident că menţiunea „S.C.” nu este componentă nici a firmei şi nici a denumirii,
iar menţiunea „S.R.L.” este un element component al firmei şi nu al denumirii societăţii comerciale.
8
Una din condiţiile referitoare la sediul indicat în cererea de autorizare este ca acesta să corespundă
scopului noii societăţi comerciale (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 122 din 15 martie 1994).
6
său, societatea comercială în curs de constituire se va adresa, pentru înregistrare, oficiului

registrului comerţului în a cărui circumscripţie şi-a stabilit sediul.
LS permite ca mai multe societăţi comerciale să funcţioneze la acelaşi sediu sau ca, la același
sediu, să funcționeze mai muti profesioniști, persoane fizice sau juridice.
Dovada existenţei sediului social precum şi a îndreptăţirii societăţii comerciale de a-şi
stabili sediul la o anumită adresă se realizează prin acele mijloace de probă care atestă natura
raportului juridic care legitimează opţiunea societăţii comerciale: titluri de proprietate,
contracte de închiriere sau de comodat, declaraţii ale proprietarilor, contracte de asociere în
participaţie şi altele asemănătoare9. În vederea obţinerii unui sediu social, societatea
comercială în curs de constituire beneficiază de acea mică (restrânsă) capacitate de contracta
prevăzută de art. 33 din Decretul nr. 31/1954, putând, deci, încheia valabil acte juridice
necesare constituirii.
LS utilizează noţiunea de sediu social, care desemnează sediul ales de asociaţi prin actul
constitutiv; doctrina juridică şi jurisprudenţa, dar şi unele texte legislative naţionale sau acte
normative cu vocaţie internaţională disting între sediul social, sediul real şi sediul principal,
sediul comercial sau sediul de afaceri al societăţii comerciale.
Astfel, art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului arată că sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul
de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la
sediul social. De asemenea, potrivit art. 2571 alin. (3) C. civ. (Cartea VII - Dispoziții de drept
internațional privat), prin sediu real se înțelege locul unde se află centrul principal de
conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt
adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state. Art. 276 lit. A
din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență consideră
că persoana juridică străină are sediul în România și în cazul în care are pe teritoriul țării o
sucursală, agenție, reprezentanță sau orice altă entitate fără personalitate juridică. În sfârşit,
Regulamentul Consiliului Europei (EC) nr. 2157/2001 privind statutul unei Societăţi Europene
(Societas Europea)10 utilizează atât termenul de sediu înregistrat cât şi pe acela de sediu
principal (art. 2 pct. 1).
Mai este de menţionat distincţia pe care art. 43, art. 44 şi art. 113 LS o fac, implicit, între
sediul social al societăţii comerciale şi alte sedii secundare: sucursale, agenţii, puncte de
lucru, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, care au un regim
juridic distinct şi o poziţie subordonată în cadrul societăţii comerciale, chiar dacă deţin
ponderea activităţii economice.
Menţionarea sediului social este obligatorie, în cuprinsul actului constitutiv; absenţa lui nu
constituie, totuşi, un motiv de nulitate a societăţii comerciale, dar, fiind o neregularitate a
actului constitutiv, va putea fi remediată fie înainte, fie după înmatricularea societăţii
comerciale în registrul comerţului. În caz contrar, absenţa sediului constituie un motiv de
9
A se vedea Avizul Comisiei de drept comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
nr. 8 din data de 28 septembrie 1993, publicat în Revista de drept comercial nr. 1/1994, p. 114.
10
Regulamentul EC nr. 2157/2001 a fost publicat în Jurnalul Oficial L 294 din 10/11/2001, p. 0001 –
0021.
7
dizolvare a societăţii comerciale, în temeiul prevederilor art. 236 alin. (1) LS, care prevede
posibilitatea ca tribunalul competent să pronunţe această sancţiune, la cererea oricărei
persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în cazurile în
societatea nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul
social. Desigur, aceeaşi soluţie se impune, cu şi mai multă îndreptăţire, atunci când titlul juridic
în temeiul căruia societatea comercială şi-a stabilit un anumit sediu a expirat şi societatea nu
a remediat această neregularitate; într-o asemenea situaţie societatea are un sediu de fapt,
dar este lipsită de sediu social.
Mutarea sediului social al societăţii comerciale la altă adresă constituie o modificare a
actului constitutiv, care trebuie să urmeze formele prescrise de art. 204 şi urm. LS.
2.6. Obiectul de activitate. Obiectul de activitate al societăţii comerciale încorporează
ansamblul actelor de comerţ prin realizarea cărora, în condiţii de eficienţă economică, asociaţii
urmăresc obţinerea unui profit, în vederea distribuirii lui sub formă de dividende. Caracterul
comercial al obiectului de activitate al societăţii comerciale rezultă, cu prisosinţă, chiar din
scopul constituirii acesteia, care este realizarea de acte de comerţ.
Obiectul de activitate al societăţilor comerciale se determină prin raportare la clasificarea
activităţilor din economia naţională (CAEN), un nomenclator utilizat la nivel naţional, în
activitatea de raportare statistică, în care activităţile economice sunt codificate în domenii şi
sub-domenii. Actul constitutiv trebuie să indice activitatea principală – deci aceea activitate
pe care asociaţii o identifică, în etapa constituirii, ca fiind principalul mijloc de realizare a
profitului – precum şi domeniul de activitate în care se încadrează această activitate principală.
În consecinţă, într-o interpretare strictă, societatea comercială nu va putea realiza alte acte
de comerţ decât cele cuprinse în obiectul său de activitate. O asemenea interpretare este însă
prea rigidă şi mecanicistă. Este adevărat că societatea comercială trebuie să respecte, de o
manieră statornică, obiectul de activitate ce şi-a fixat; asta nu înseamnă că realizarea
incidentală a unei operaţiuni comerciale, pentru îndeplinirea căreia nu sunt necesare
autorizaţii administrative prealabile, dar care nu este înscrisă în obiectul de activitate, iese din
sfera licită a activităţii societăţii comerciale. Dimpotrivă, principiul libertăţii comerţului
permite societăţii comerciale să folosească orice oportunitate legală pentru realizarea
profitului, realizând şi acele operaţii conexe sau complementare obiectului său de activitate
sau care sunt necesare pentru realizarea acestuia.11
În principiu, orice activităţi comerciale licite sunt permise şi pot fi incluse în obiectul de
activitate, cu unele excepţii stabilite de lege; astfel, există activităţi comerciale a căror
exercitare licită necesită anumite aprobări, autorizaţii, licenţe, înregistrări sau acorduri
administrative. În acest sens, art. 207 C. civ. stabilește că în cazul activităţilor care trebuie
autorizate, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii
autorizaţiei respective iar actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege
sunt lovite de nulitate absolută, persoanele care le-au făcut răspunzând nelimitat şi solidar
pentru toate prejudiciile cauzate.
11
În acelaşi sens, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 79.
8
În acest context, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de
stat12, anumite activităţi economice constituie monopol de stat, acesta având dreptul de a
stabili regimul de acces al comercianţilor la aceste activităţi, pe bază de licenţe emise de
Ministerul Finanţelor Publice, cu avizul ministerului de resort. De asemenea, potrivit
reglementărilor speciale, exercitarea anumitor activităţi face obiectul unor aprobări
administrative prealabile, emise, de exemplu, de Banca Naţională a României, pentru
activitatea instituţiilor de credit sau a instituţiilor financiare nebancare sau de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor pentru activitatea de asigurare şi reasigurare. În unele dintre aceste
situaţii, aceste aprobări/autorizări au caracter prealabil, întrucât de obţinerea lor depinde
valabila constituire a societăţii comerciale care doreşte să desfăşoare activităţile supuse
autorizării13. În alte situaţii, legea impune obligativitatea unei anumite înregistrări, după
înfiinţarea societăţii comerciale, dar care constituie o condiţie imperativă pentru funcţionarea
acestora, respectiv pentru începerea activităţii supuse înregistrării administrative14.
În fine, mai este de menţionat că prin Decizia nr. XXII/2006 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 936 din data de 20 noiembrie 2006), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite,
admiţând un recurs în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
a statuat că „cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale
de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile.”
Nerespectarea obligaţiei de a menţiona obiectul de activitate [art. 56 lit. d) LS] sau stabilirea
unui obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice [art. 56 lit. c) LS] atrage declararea
nulităţii societăţii comerciale, dacă aceste neregularităţi nu sunt remediate în termenul şi în
condiţiile stabilite de lege (art. 46 – art. 57 LS).
2.7. Capitalul social şi aporturile asociaţilor. Legea impune asociaţilor fondatori să
stipuleze în actul constitutiv mărimea capitalului social, structura acestuia şi contribuţia
fiecărui asociat la formarea acestui capital.
Capitalul social, constituind expresia valorică a totalităţii aporturilor pe care asociaţii le
aduc la înfiinţarea societăţii comerciale şi în cursul existenţei acesteia, este principala şi cea
mai ieftină sursă de finanţare a societăţii. Pe de altă parte, capitalul caracterizându-se prin
fixitate, în sensul că nu poate fi modificat decât în anumite condiţii, reprezintă şi limita de
credibilitate patrimonială a societăţii în faţa terţilor. În fine, contribuţia fiecărui asociat la
formarea capitalului nu este numai un criteriu de determinare a participării asociaţilor la
distribuirea profitului ci şi o măsură pentru atribuirea sau cuantificarea altor drepturi societare
(dreptul la vot, dreptul de a participa la rezultatul lichidării, dreptul de a cere convocarea
adunării generale a asociaţilor, dreptul de a cere verificarea unor situaţii financiare ale
societăţii şi alte drepturi).
12
M. Of. nr. 96 din 13 mai 1996.
13
Art. 12 alin. (8) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor,
publicată în M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000.
14
Art. 22 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 28/2006 privind reglementarea unor măsuri financiar-
fiscale, publicată în M. Of. nr. 89 din 31 ianuarie 2006.
9
De aceea, înscrierea menţiunilor cerute de lege privind constituirea şi structura capitalului

nu este numai o obligaţie de publicitate şi transparenţă faţă de terţi, ci şi o expresie a
raporturilor de asociere dintre asociaţi.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, asociaţii pot să determine mărimea capitalului
societăţii comerciale în raport de amplitudinea activităţii comerciale contemplate prin actul
constitutiv. Totuşi, atât pentru a da consistenţă angajamentului societar cât şi pentru a proteja
interesele terţilor, LS impune, la anumite forme de societate comercială un capital minim:
90.000 lei la societăţile pe acţiuni [art. 10 alin. (1) LS] şi 200 lei la societatea cu răspundere
limitată [art. 11 alin. (1) LS].
În plus, legi speciale privind reglementarea şi organizarea anumitor domenii de activitate
comercială impun ca societăţile care îşi desfăşoară activitatea în aceste domenii să aibă un
minim de capital adecvat responsabilităţilor pe care şi le asumă. Astfel, capitalul minim al
instituţiilor financiare nebancare este echivalentul în monedă naţională a sumei de 200.000
euro.
Cu privire la capitalul societăţilor pe acţiuni, LS distinge între capitalul subscris, capitalul
vărsat şi capitalul autorizat, actul constitutiv urmând a cuprinde menţiuni cu privire la toate
aceste ipostaze ale capitalului.
Capitalul subscris este cel stabilit de fondatori prin actul constitutiv, reprezentând, aşadar,
promisiunea acestora de a transmite societăţii comerciale aporturi până la concurenţa valorii
acestui capital. Capitalul vărsat este expresia valorică a aporturilor efectiv transmise de
asociaţi la data constituirii societăţii comerciale. Capitalul autorizat reprezintă o valoare
nominală determinată până la care consiliul de administraţie sau directoratul unei societăţi
comerciale poate fi autorizat să majoreze capitalul subscris, într-un termen de cel mult 5 ani
de la data autorizaţiei; capitalul autorizat nu poate depăşi cu mai mult de 50% capitalul social
subscris, existent la data autorizării menţionate mai sus.
La societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată toate
aporturile subscrise, fie ele în numerar sau în natură, trebuie să fie transmise societăţii la data
constituirii, în care sens asociaţii sunt chemaţi să facă dovezile necesare, cu ocazia
înmatriculării societăţii în registrul comerţului15.
La societăţile pe acţiuni, la data constituirii, LS admite ca numai 30% din capitalul şi
aporturile subscrise de acţionari să fie efectiv vărsate la constituire, restul urmând să fie vărsat
într-un interval de maximum 12 luni, pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar şi de
cel mult 2 ani, pentru acţiunile emise pentru un aport în natură. Termenul curge de la data
înmatriculării societăţii [art. 9 alin. (2) LS].
La societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie publică, cota de capital care se varsă
obligatoriu la constituire este de 50%; restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în
termen de 12 luni de la înmatriculare.
De asemenea, în cazul societăţilor care sunt instituţii de credit, instituţii financiare
nebancare, societăţi de servicii de investiţii financiare sau societăţi de asigurare,
15
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, 2007, p. 71.
10
reglementările speciale care constituie sediul materiei fixează condiţii speciale de constituire
şi vărsare a capitalului social.16
Capitalul social nu este constituit din materialitatea aporturilor asociaţilor, ci din expresia
valorică a acestora; cu alte cuvinte, în structura capitalului nu intră bunurile pe care le-au adus
asociaţii ca aport, ci numai valoarea lor. De aceea, atunci când un bun transmis societăţii
comerciale de un asociat, cu titlu de aport, părăseşte patrimoniul societăţii, această operaţiune
nu are niciun efect asupra capitalului social şi nu necesită modificarea acestuia, astfel cum, în
primii ani de aplicare a LS, au mai crezut unii doctrinari sau practicieni.
LS permite ca aportul asociaţilor să se facă atât în numerar cât şi în natură, singura exigenţă
impusă fiind aceea că orice societate comercială trebuie să îşi formeze capitalul şi din aport în
numerar [art. 16 alin. (1) LS]. La societăţile pe acţiuni [art. 26 alin. (1) LS – pentru societăţile
constituite prin subscripţie publică şi art. 38 alin. (1) LS – pentru societăţile cu constituire
simultană] şi la societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic [art. 13 alin. (3) LS], dacă
aportul constă din bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, atunci valoarea
acestora urmează a fi stabilită prin expertiză de specialitate, realizată de un expert autorizat.
Judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului poate dispune expertizarea valorii
aportului în natură şi la celelalte forme de societate [art. 37 alin. (3) LS].
Faptul că asociaţii transmit societăţii comerciale un aport în numerar sau în natură nu
constituie decât o modalitate de vărsământ al aportului. În realitate, atunci când transmit un
aport în natură, asociaţii transmit un aport în drepturi asupra bunurilor care constituie
substanţa acestor aporturi, drepturi care sunt transferate societăţii comerciale [art. 16 alin.
(2) LS]. Ca regulă, bunurile constituite ca aport devin proprietatea societăţii din momentul
înmatriculării acesteia. Prin stipulaţie contrară, asociaţii pot fie să stabilească un alt moment
în care se transferă proprietatea, fie să îşi reţină titlul de proprietate şi să transmită societăţii
comerciale doar un dezmembrământ al acesteia sau un drept de folosinţă. Astfel, jurisprudenţa
a decis că dacă în statutul societăţii comerciale s-a stipulat că bunurile constituite ca aport în
societate nu devin proprietatea societăţii, ci rămân la proprietar (deci în proprietatea
subscriitorului – nota ns.), imobilul adus ca aport şi necuprins în activul societăţii nu va fi cuprins
de lichidatori în bilanţul întocmit şi în propunerile de repartizare a activului în vederea lichidării
societăţii17.
Actul constitutiv trebuie să menţioneze valoarea capitalului societăţii comerciale iar la
societăţile pe acţiuni şi cu răspundere limitată trebuie să arate şi numărul de acţiuni sau de
părţi sociale în care este acesta divizat, precum şi valoarea nominală a acestora; la societăţile
în comandită pe acţiuni se vor preciza şi numărul acţiunilor comanditarilor, respectiv a acelor
asociaţi cu răspundere limitată.
De asemenea, actul constitutiv va menţiona aportul fiecărui asociat, structura materială şi
valoarea acestui aport (în numerar şi în natură) precum şi numărul de părţi sociale sau acţiuni
atribuite fiecărui asociat în contul acestui aport.
Dacă există aporturi în natură, se va preciza şi modalitatea în care acesta a fost evaluat;
dacă la societăţile pe acţiuni (inclusiv la cele constituite prin subscripţie publică) şi la
16
Pentru detalii, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 81-82.
17
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 476 din 29 iunie 1995.
11
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este obligatorie expertizarea acestui aport,
la celelalte forme de societate evaluarea se poate face şi prin acordul asociaţilor. Această
evaluare convenţională trebuie să se fundamenteze pe documente care ateste valoarea
bunurilor (facturi fiscale, contracte de vânzare cumpărare, chitanţe, etc.) şi va fi consemnată
într-un înscris încheiat între asociaţi.
Aporturile asociaţilor pot consta şi în creanţe, acestea având regimul juridic al aporturilor
în natură; aporturile în creanţe sunt admise numai la societatea în nume colectiv, la societatea
în comandită simplă şi la societatea pe acţiuni care se constituie în formă simultană.
La societăţile pe acţiuni, LS cere ca actul constitutiv să mai precizeze şi dacă acţiunile emise
sunt nominative sau la purtător. Potrivit art. 91 alin. (2) din LS, felul acţiunilor va fi determinat
prin actul constitutiv; în caz contrar, ele vor fi nominative. Acţiunile nominative sunt cele care
indică, în cuprinsul înscrisului care le reprezintă, persoana primului titular; regimul circulaţiei
lor este cel specificat în art. 98 LS, dreptul de proprietate asupra lor transmiţându-se prin
declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent
şi de cesionar sau de mandatarii lor (dacă sunt emise în formă materializată) sau prin declaraţie
făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor (în cazul
acţiunilor nominative emise în formă dematerializată)18. Acţiunile la purtător nu indică numele
titularului, acesta legitimându-se valabil prin simplul fapt al deţinerii acţiunii; în consecinţă,
aceste acţiuni circulă prin tradiţie, adică prin remiterea titlului negociabil.
Dacă există mai multe categorii de acţiuni, LS cere ca să se precizeze numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor aparţinând fiecărei categorii precum şi drepturile aferente. Această
exigenţă are în vedere aici categoriile de acţiuni ordinare şi de acţiuni preferenţiale (acţiunile
cu dividend prioritar fără drept de vot, reglementate de art. 95 şi 96 LS).
În fine, legea mai cere ca actul constitutiv să precizeze orice restricţie cu privire la transferul
de acţiuni – cum ar fi existenţa unui drept de preemţiune sau existenţa unor convenţii între
asociaţi privind mecanismele de separare amiabilă a acţionarilor care implică un transfer de
acţiuni19. Având în vedere că, de principiu, transmiterea acţiunilor nu este supusă cenzurii
acţionarilor, menţionarea în actul constitutiv a unor eventuale restricţii se impune pentru
protejarea mecanismului societar, dar şi a terţilor.
Dacă actul constitutiv omite să precizeze capitalul social subscris sau nu respectă exigenţele
capitalului legal minim, subscris şi vărsat, tribunalul competent poate declara nulitatea
societăţii, dacă această neregularitate nu este remediată.
2.8. Administrarea şi controlul societăţii. Administrarea societăţii comerciale constituie
domeniul de manifestare a confluenţei dintre natura contractuală şi cea instituţională a
societăţii; în aceeaşi măsură, atât asociaţii cât şi legiuitorul manifestă o preocupare vădită
pentru reglementarea detaliată a materiei, chiar dacă din motive distincte: asociaţii pentru că
ştiu că profitabilitatea societăţii depinde de capacitatea decizională şi managerială a societăţii,
18
Prin actul constitutiv se pot prevedea însă şi alte forme de transmitere a dreptului de proprietate
asupra acţiunilor (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1355 din 17 aprilie 2007).
19
Pentru detalii, I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale. Aspecte de drept
comparat, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese,
Ed. C. H. Beck, 2006, p. 90-104.
12
legiuitorul pentru că este interesat să asigure transparenţa actului de conducere şi protecţia

asociaţilor minoritari precum şi a terţilor. De aceea, acesta este şi domeniul în care evoluţia
recentă a dreptului societar este cea mai pregnantă, urmând principiile guvernării corporatiste,
reflectate şi în modificările aduse LS prin Legea nr. 441/2006, îndeosebi în administrarea
societăţii pe acţiuni.
În privinţa persoanelor cărora asociaţii le încredinţează puterile de administrare, LS face o
distincţie între diversele forme de societate: la societăţile în nume colectiv administratorii se
aleg numai dintre asociaţi [art. 77 alin. (1) LS] iar la societăţile în comandită administraţia este
încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi [art. 88 şi art. 188 alin. (1) LS], în timp
ce la societatea pe acţiuni şi la societatea cu răspundere limitată, administratorii pot fi atât
asociaţi cât şi neasociaţi. La societatea pe acţiuni, în actul de „guvernare” a societăţii (presu-
punând atât activităţi de conducere cât şi de supraveghere sau monitorizare a activităţii
managerilor) pot fi implicate şi alte persoane sau organe: membrii consiliului de supraveghere,
membrii directoratului sau directorii societăţii.
LS cere ca actul constitutiv să menţioneze, în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată, datele de identificare şi puterile acordate asociaţilor care
reprezintă şi administrează societatea precum şi pe cele ale administratorilor neasociaţi. Este
evident că, aici, legea face o primă distincţie între cei care reprezintă societatea şi cei care
administrează societatea, distincţie reluată şi dezvoltată cu privire la societăţile de capitaluri.
Într-adevăr, dacă la societatea în nume colectiv dreptul de reprezentare aparţine oricăruia
dintre administratorii asociaţi (art. 75 LS), la societăţile în comandită acest drept poate fi
încredinţat, în temeiul unei procuri speciale, şi asociaţilor comanditari, care nu au vocaţia de
a fi administratori.
Legea impune astfel, menţionarea în actul constitutiv atât a reprezentanţilor cât şi a
administratorilor societăţii, cu precizarea puterilor lor şi a modului în care aceştia urmează să
le exercite: împreună sau separat. Modul în care actul constitutiv impune administratorilor şi
reprezentanţilor să lucreze este important pentru alcătuirea şi eficienţa actului managerial şi
atrage consecinţe, în primul rând, asupra întinderii răspunderii acestora.
La societatea pe acţiuni şi la societăţile în comandită pe acţiuni, actul constitutiv va
menţiona datele de identificare ale primilor administratori, respectiv ale primilor membri ai
consiliului de supraveghere (această ultimă cerinţă priveşte numai societatea pe acţiuni, la cea
în comandită pe acţiuni nefuncţionând sistemul dualist de administrare şi, implicit, nici consiliul
de supraveghere); dacă această repetiţie a numeralului „primii” nu este întâmplătoare, rezultă
că înlocuirea administratorilor şi a membrilor consiliului de supraveghere nu constituie o
modificare a actului constitutiv, întrucât LS cere ca acesta să menţioneze numai pe primii
membri ai acestor organe colective ale societăţii comerciale.
Având în vedere complexitatea sporită a activităţii de administrare a societăţilor pe acţiuni,
legea cere, pe lângă menţiunile arătate la paragraful 1 de mai sus, introducerea în actul
constitutiv a unor clauze privind mecanismul de conducere şi administrare al societăţii; mai
ales la societatea pe acţiuni, unde acţionarii pot opta între sistemul unitar (monist) şi sistemul
dualist de administraţie, prezenţa unor asemenea clauze este imperios necesară.
13
La societatea pe acţiuni, distribuţia puterilor de reprezentare şi a celor de administrare

propriu-zisă (administrare internă sau de gestiune a patrimoniului) este şi mai clar delimitată
între diverşii participanţi la actul de conducere: administratori şi directori ai societăţii pe
acţiuni (în sistemul unitar) sau membri ai consiliului de supraveghere şi ai directoratului (în
sistemul dualist). De aceea, legea cere ca actul constitutiv să precizeze puterile de
reprezentare ce revin acestora precum şi modul în care ei vor exercita aceste puteri (împreună
sau separat – art. 8 lit. g1 LS). Asemenea menţiuni sunt necesare şi pentru că potrivit
prevederilor art. 1432
3
alin. (5) şi ale art. 153 alin. (5) LS, consiliul de administraţie şi directoratul au obligaţia de a
înregistra la registrul comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea,
menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat, iar acestea au obligaţia de a depune la
registrul comerţului specimene de semnătură.
La societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, controlul activităţii societăţii şi a
conducerii acesteia se exercită de fiecare dintre asociaţi; la societăţile pe acţiuni şi la
societatea cu răspundere limitată această atribuţie poate sau, după caz, este obligatoriu să fie
încredinţată unor profesionişti, care sunt cenzorii sau auditorii financiari. De aceea, actul
constitutiv trebuie să cuprindă datele de identificare ale primilor cenzori şi ale primului auditor
financiar. Această precizare a LS, care trimite doar la primii cenzori sau la primul auditor
financiar, reprezintă un argument că revocarea şi înlocuirea acestora nu reprezintă o
modificare a actului constitutiv, întrucât datele de identificare ale succesorilor nu reprezintă
date esenţiale ale actului constitutiv, a căror menţionare să fie cerută de lege.
În toate situaţiile, actul constitutiv trebuie să menţioneze şi durata mandatului
administratorilor sau reprezentanţilor societăţii precum şi a cenzorilor; în lipsa unei asemenea
menţiuni, durata mandatului lor este ce prevăzută de lege ca durată maximă a mandatului, fie
pentru primul mandat consecutiv constituirii societăţii (cel mult 2 ani), fie pentru următoarele
(cel mult 4 ani).
2.9. Durata societăţii. Legea nu stabileşte o limită în timp a existenţei societăţii comerciale.
Astfel, aceasta poate fi constituită pentru o perioadă de timp nelimitată sau pentru o durată
limitată, cu indicarea acesteia în actul constitutiv. Indicarea duratei societăţii este o menţiune
necesară nu numai pentru cunoaşterea întinderii existenţei valide a fiinţei societăţii şi a
angajamentelor societare ale asociaţilor, ci şi pentru informarea terţilor, în special a
creditorilor, cu privire la exercitarea drepturilor lor asupra societăţii sau, după caz, asupra
rezultatului lichidării acesteia.
Dacă o societate este constituită pentru o perioadă limitată, atingerea acestei limite
constituie un motiv de dizolvare, dacă mecanismul de consultare a asociaţilor în vederea
prelungirii acestei durate nu a dat rezultate20. Creditorii personali ai asociaţilor se pot opune
prelungirii duratei societăţii, atunci când o asemenea decizie le-ar afecta exerciţiul drepturilor
de creanţă ce le au asupra asociaţilor.
20
Hotărârea de prelungire a duratei de funcţionare a societăţii trebuie adoptată conform art. 227 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990 republicată, anterior expirării termenului pentru care a fost constituită
societatea. Nu are relevanţă faptul că hotărârea nu a fost menţionată în registrul comerţului, înscrierea
menţiunilor fiind efectuate doar pentru a fi opozabile terţilor (C. Ap. Bucureşti, Secţia a VI-a comercială,
decizia nr. 1057/R din 20 iunie 2007).
14
Societatea comercială poate să îşi înceteze existenţa chiar şi înaintea expirării duratei
stabilite, dacă asociaţii hotărăsc astfel sau dacă o asemenea decizie este luată de o instanţă
judecătorească.
2.10. Participarea la beneficii şi pierderi. Participarea asociaţilor la beneficiile şi
pierderile comerţului societăţii comerciale ţine de esenţa spiritului societar: asociaţii împart
între ei atât câştigul cât şi pierderile pe care societatea le înregistrează.
Ca regulă generală, asociaţii au deplină libertate să decidă maniera şi limitele participării
lor la beneficii şi pierderi. Cu alte cuvinte, ei pot conveni să aibă o participare egală, în ciuda
unor contribuţii diferite la formarea capitalului social sau pot conveni asupra participării în
cote distincte, deşi au adus aporturi egale în expresie valorică. Această disponibilitate a
partajării beneficiului este limitată însă de hotarul aşa-numitei clauze leonine21, fiind interzis,
deci, ca un asociat să îşi aproprie cvasitotalitatea sau totalitatea beneficiilor societăţii. Această
interdicţie îşi găseste izvorul în prevederile art. 1513 C. civ. care declară că „este nul
contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea este nulă şi
convenţiunea prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa
la pierderi.” Deşi interdicţia menţionată este reglementată în materia societăţii civile, ea îşi
găseşte deplină aplicare şi în domeniul societăţilor comerciale, întrucât prevederile LS, în
virtutea normei de trimitere cuprinsă în art. 291 se completează cu dispoziţiile codului
comercial, iar acesta cu cele ale codului civil.22
Este totuşi necesar să facem o distincţie între participarea la beneficii şi participarea la
pierderi. Criteriul de determinare al participării la beneficii, în lipsa unei opţiuni exprese a
asociaţilor, este mărimea aportului efectiv adus societăţii de fiecare asociat, în raport de care
se distribuie eventualul profit. Acest criteriu este totuşi unul relativ, care permite anumite
derogări. Astfel, fondatorii societăţii comerciale pot participa la distribuirea profitului, dintr-
un fond constituit cu destinaţie specială. Asociaţii care aduc un aport social (prestaţii în muncă
sau servicii) pot participa şi ei la beneficii, chiar dacă aportul lor nu contribuie la formarea
capitalului social [art. 16 alin. (5) LS].
Fiecare asociat este îndreptăţit, deci, să primească partea din profit stabilită prin actul
constitutiv, parte numită dividend. Potrivit art. 67 alin. (3) LS, nu se vor putea distribui
dividende decât din profituri determinate potrivit legii, sub sancţiunea restituirii acestor
dividende, dacă se dovedeşte că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii. Profitul,
reflectat în situaţiile financiare ale societăţii ca un excedent al activului faţă de pasiv, poate
fi repartizat asociaţilor ca dividende sau poate constitui sursă de finanţare a fondului de
dezvoltare, de rezervă, de majorare a capitalului sau a altor fonduri cu destinaţie specială.
În principiu, participarea la pierderi urmează regula participării la beneficii, întrucât
pierderile sunt alternativa beneficiilor, cealaltă faţă a riscului comercial asumat de societate.
Excepţia majoră de la această regulă o constituie participarea la pierderi a asociaţilor cu
răspundere nelimitată. Aici trebuie să facem o distincţie între răspunderea faţă de terţi şi
21
Pentru detalii privind originea epitetului, a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în
interpretarea jurisprudenţei (II), în Revista de drept comercial nr. 2/1999, p. 7.
22
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 191/1996, publicată în
Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996, p. 218.
15
răspunderea între asociaţi; faţă de terţi, răspunderea asociaţilor societăţii în nume colectiv şi
a comanditaţilor este nelimitată şi solidară; între asociaţi, distribuţia finală a pierderilor se
face, totuşi, potrivit cotei lor de participare la beneficii. Aceasta înseamnă că asociatul cu
răspundere nelimitată care a suportat integral pierderile societăţii se poate regresa asupra
celorlalţi asociaţi, până la concurenţa procentului de participare a acestora la beneficii.
2.11. Sedii secundare. LS distinge între sediul social, sucursale şi sediile secundare ale
societăţii comerciale. Din interpretarea dispoziţiilor art. 43 şi art. 44 şi art. 113 LS prin sedii
secundare se înţelege agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică, care nu au statutul de sucursală.
Acestea sunt dezmembrăminte ale societăţii comerciale, formaţiuni exogene prin care
aceasta îşi realizează obiectul de activitate, care au un regim de autonomie limitată gradual.
Neavând personalitate juridică, sediile secundare sunt lipsite de atributele acesteia, cum ar fi
o organizare de sine stătătoare sau un patrimoniu propriu şi sunt subordonate integral societăţii
comerciale, chiar dacă deţin o pondere mai mică sau mai mare a activităţii economice a
acesteia.
Dacă asemenea sedii secundare sunt înfiinţate prin actul constitutiv ele trebuie să fie
identificate precis, prin adresă poştală; dacă societatea are în vedere înfiinţarea lor, trebuie
precizate doar condiţiile în care o asemenea înfiinţare se poate produce.
2.12. Avantaje acordate de societate. LS utilizează noţiunea de „avantaje”, financiare sau
de altă natură, ca o formă de remuneraţie suplimentară a două categorii de persoane: prima
cuprinde administratorii societăţii, iar cea de-a doua pe cei care au participat la constituirea
societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei de începere a activităţii
societăţii în cauză, aceştia din urmă putând fi identificaţi în persoana fondatorilor.
Actul constitutiv trebuie să descrie numai avantajele speciale acordate acestora din urmă,
în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care societatea este autorizată să îşi
înceapă activitatea, şi să precizeze identitatea beneficiarilor, utilizând elementele de
identificare menţionate în art. 81 LS.
2.13. Cheltuieli de constituire. Cheltuielile făcute în vederea constituirii societăţii sunt,
de regulă, avansate de asociaţi; ele având un caracter accesoriu constituirii societăţii
comerciale şi fiind făcute în interesul acesteia, vor fi suportate pe costurile societăţii
comerciale şi, deci, rambursate asociaţilor. Prin excepţie de la această regulă, LS stabileşte că
la societatea pe acţiuni constituită prin subscripţie publică, fondatorii iau asupra lor
consecinţele actelor şi ale cheltuielilor necesare constituirii societăţii, iar dacă, din orice
cauză, aceasta nu se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor prospectului de
emisiune [art. 30 alin. (1) LS].
2.14. Dizolvare şi lichidare. Încetarea existenţei societăţii comerciale se produce în două
etape: dizolvarea şi lichidarea. Cauzele de dizolvare sunt prevăzute de art. 227 şi urm. din LS.
Având în vedere că dispariţia societăţii comerciale este un eveniment care afectează interesele
terţilor mai mult decât constituirea acesteia, este lesne de înţeles de ce legiuitorul a
reglementat aceste operaţiuni de o manieră extensivă. Pentru aceleaşi motive, actul constitutiv
trimite, de regulă, la reglementarea legală a dizolvării şi lichidării; astfel cerinţa legii de a
prevedea modul de dizolvare şi lichidare a societăţii este îndeplinită cu prisosinţă.
16
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - CONSTITUIREA SOCIETĂȚII COMERCIALE
Cursul nr. 8
CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Secţiunea 3. Procedura de constituire a societăţii comerciale

3.1. Generalităţi. Constituirea unei societăţi comerciale este reglementată prin
prevederile LS, cu modificările şi completările ulterioare. Privită ca un proces care
debutează prin redactarea actului constitutiv, constituirea societăţii comerciale se
finalizează prin înregistrarea în registrul comerţului, operaţiune guvernată de nor-
mele Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului (LRC) şi ale Legii nr. 359/2004
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a
acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu aplicarea
dispoziţiilor speciale ale LS.
Potrivit art. 41 alin. (1) din LS, societatea comercială este persoană juridică de la
data înmatriculării în registrul comerţului, care este un sistem public de evidenţă a
comercianţilor, de publicitate pentru actele acestora şi de informare pentru terţi.
Rezultă că procedura constituirii societăţii comerciale este o operaţiune juridică
complexă, care cunoaşte două etape: etapa consensuală (cea în cadrul căreia se
armonizează interesele asociaţilor şi se exprimă voinţa de asociere, culminând cu
redactarea şi semnarea actului constitutiv) şi etapa înregistrării societăţii incluzând
operaţiunile de autorizare a constituirii, de înregistrare în registrul comerţului, de
înregistrare fiscală şi de autorizare a funcţionării societăţii comerciale, operaţiuni
privite ca etape ale unei proceduri unice, simplificate.
3.2. Etapa consensuală. Această etapă care, ca orice proces de naştere a unui
act juridic plurilateral, reprezintă o succesiune de manifestări voliţionale, este
finalizată prin acordul asociaţilor de a înfiinţa o societate în condiţiile precizate în
cuprinsul actului constitutiv. Potrivit prevederilor art. 5 LS, actul constitutiv al
societăţii comerciale se încheie, de regulă, sub semnătură privată şi, cu titlu de
excepţie, este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, în următoarele
situaţii:
(a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil,
ceea ce presupune respectarea regimului de circulaţie civilă a imobilelor, care se face
numai în formă autentică;
1
(b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

calitatea de asociat în aceste societăţi comerciale implică o răspundere agravată
(nelimitată şi solidară) pentru obligaţiile sociale, asupra căreia legiuitorul a dorit să
atragă atenţia prin impunerea formei autentice; şi
(c) când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică (cazul
societăţii pe acţiuni constituite ca urmare a emiterii, în formă autentică, a unui
prospect de emisiune).
În celelalte situaţii, societatea se constituie, deci, prin simplu act sub semnătură
privată, care primeşte dată certă în condiţiile legii, fie prin redactarea şi legalizarea
sau certificarea lui de un notar public sau avocat, fie prin redactarea lui de către
asociaţi, situaţie în care data certă este dată prin depunere la oficiul registrului
comerţului.
Atunci când autentificarea reprezintă o formalitate obligatorie pentru constituirea
societăţii, ea este o condiţie imperativă pentru validitatea societăţii (ad validitatem);
nerespectarea ei atrage nulitatea societăţii, potrivit prevederilor art. 56 din LS.
Potrivit legii, la autentificarea actului constitutiv – atunci când această cerinţă este
prevăzută de lege – precum şi la darea de dată certă se va prezenta dovada eliberată
de registrul comerţului privind disponibilitatea firmei şi emblemei, precum şi – după
caz - declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-
o singură societate cu răspundere limitată.
Potrivit atribuţiilor conferite prin lege, cu ocazia autentificării, notarul are obligaţia
de a verifica dacă prin actul constitutiv nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii
sau cele care vizează ordinea publică, refuzând autentificarea dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile legale; aceeaşi obligaţie revine şi celorlalte persoane care dau dată certă
actului constitutiv.
3.3. Etapa înregistrării societăţii comerciale. După cum am arătat mai sus,
sub raport juridic, această etapă constă în (a) autorizarea constituirii societăţii, (b)
înregistrarea ei în registrul comerţului, (c) înregistrarea fiscală a acesteia, precum şi
(d) autorizarea funcţionării societăţii comerciale.
3.3.1. Cererea de înregistrare. Prima operaţiune, aceea a autorizării constituirii

societăţii comerciale, debutează prin depunerea la registrul comerţului a actului
constitutiv, însoţit de o cerere de înregistrare. Potrivit art. 36 LS, în termen de 15 zile
de la încheierea actului constitutiv, fondatorii, primii administratori ori, după caz,
primii membri ai directoratului, reprezentanţi ai societăţii sau împuterniciţii acestora
vor cere înregistrarea societăţii în registrul comerţului. Cererea va fi adresată oficiului
registrului comerţului în a cărei rază teritorială îşi va avea sediul noua societate şi va
fi însoţită de actul constitutiv precum şi de:
2
a) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv; dovada efectuării

vărsământului trebuie să corespundă cotelor fixate prin actul constitutiv şi capitalul
vărsat nu poate fi inferior limitelor stabilite prin dispoziţiile legale cuprinse în LS cât
şi în alte legi.
b) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei; pentru sediul ales de societate
se va prezenta titlul legal care îndreptăţeşte societatea să îşi stabilească sediul la
adresa indicată. Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) LS, la acelaşi sediu vor putea
funcţiona mai multe societăţi numai dacă imobilul, prin structura lui şi suprafaţa sa
utilă, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite sau în spaţii
distinct partajate. Numărul societăţilor comerciale ce funcţionează într-un imobil nu
poate depăşi numărul de încăperi sau spaţii distincte obţinute prin partajare. Deci
imobilul, prin structura lui, trebuie să permită funcţionarea mai multor societăţi (de
exemplu, un imobil în care este situat un centru de afaceri).
c) actele care probează dreptul de proprietate asupra aporturilor în natură la
capitalul social, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul
constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate
de asociaţi în condiţiile legii; legea are în vedere cheltuielile de constituire (chirie
sediu, onorarii avocaţiale sau notariale, comisioane şi speze bancare şi altele
asemenea);
e) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori şi, după
caz, a primilor reprezentanţi ai societăţii că îndeplinesc condiţiile prevăzute de
prezenta lege (adică nu sunt incapabili, nu au suferit condamnări definitive pentru
anumite infracţiuni sau au competenţele şi acreditările profesionale cerute de lege);
f) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii; astfel, în
raport de obiectul de activitate şi în măsura în care legea impune existenţa unor
aprobări şi avize prealabile înregistrării se vor anexa şi aceste avize (de ex., pentru
constituirea unei bănci comerciale se cere avizul prealabil al B.N.R.).
g) Alte acte prevăzute în Normele metodologice privind modul de ţinere a
registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor,
aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției.1
3.3.2. Controlul legalităţii. Înregistrările în registrul comerţului se fac, de regulă,
în baza rezoluției motivate a directorului registrului comerțului: În mod excepțional,
ele se fac în baza unei hotărâri judecătoreşti, în cazul în care legea prevede astfel2.
1
In prezent, Ordinul MJ aplicabil este cel cu nr. 2594/2008.
2
Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din OG nr. 116/2009, atunci când înmatricularea unei
noi societăți este o consecință a fuziunii sau a divizării, competenţa de verificare a legalităţii
operațiunii precum şi competenţa de soluţionare a cererii de înregistrare în registrul
comerţului a menţiunilor privind fuziunea sau divizarea aparţin instanţei.
3
Atribuţiile pe care le exercită directorul oficiului registrului comerțului în scopul

constituirii oricărei societăţi comerciale constau în verificarea legalităţii actelor sau
faptelor supuse controlului său şi în autorizarea constituirii şi înregistrării în registrul
comerţului a noii entităţi colective3. În acest scop, la constituirea unei societăţi
comerciale el va putea dispune efectuarea unei expertize precum şi administrarea
altor dovezi. La societăţile pe acţiuni şi la societatea cu răspundere limitată cu asociat
unic, expertizarea aporturilor aduse în natură este obligatorie.
În cazul în care constată că anume condiţii legale obligatorii nu au fost respectate,
directorul oficiului registrului comerțului are dreptul, conform prevederilor art. 46 din
LS, să respingă cererea de înmatriculare, dacă părţile nu aduc clauzelor invalide
modificările necesare.
Controlul de legalitate se finalizează printr-o rezoluție a directorului oficiului
registrului comerțului prin care, dacă admite cererea, acesta autorizează constituirea
societăţii şi dispune înregistrarea societăţii în registrul comerţului.
Împotriva rezoluţiei directorului oficiului registrului comerțului se poate formula
plângere. Hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii este executorie şi este
supusă numai recursului.
3.3.3. Codul unic de înregistrare. După efectuarea controlului de legalitate şi

înregistrarea societăţii în registrul comerţului, oficiile registrului comerţului de pe
lângă tribunale transmit pe cale electronică Ministerului Finanţelor Publice datele
necesare pentru atribuirea codului unic de înregistrare, care este un instrument de
identificare fiscală a societăţii şi care va fi utilizat de toate sistemele informatice care
prelucrează date privind societăţile comerciale, precum şi de acestea în relaţiile cu
terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice, pe toată durata funcţionării lor.
3 Este interesant să menţionăm aici o meritorie poziţie jurisprudenţială, care clarifică în mod pertinent
natura competenţelor exercitate de directorul oficiului registrului comerțului. Potrivit considerentelor
Deciziei comerciale nr. 735/R din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială,
„Controlul (efectuat), cu ocazia verificării cererilor de înregistrare menţiuni, este un control extrinsec,
de regularitate, neurmărindu-se în mod special să se determine sau să se constate realitatea şi
sinceritatea datelor prezentate şi declarate ori a celor consemnate în documentele supuse menţiunii în
registrul comerţului. Procedura de certificare a legalităţii cererilor de înregistrare menţiuni este o
procedură necontencioasă căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 331
C. proc. civ., procedură care nu presupune stabilirea unui drept potrivnic pe baza unor dezbateri
contradictorii. În sistemul Legii nr. 26/1990 şi al Legii nr. 31/1990, judecătorul delegat (nn: directorul
oficiului registrului comerțului) care trebuie să se pronunţe asupra legalităţii unei cereri de înregistrare
menţiuni, în temeiul art. 37 din Legea nr. 31/1990, va cerceta doar dacă sunt îndeplinite condiţiile
legale, formale, cerute pentru formularea cererii, respectiv dacă problema supusă examinării intră în
categoria actelor şi a faptelor pe care legea le desemnează că trebuie supuse înregistrării în registrul
comerţului, dacă actele justificative sunt complete şi sunt prezentate în forma cerută de lege, însoţite
de toate documentele de care legea condiţionează autorizarea unei înmatriculări ori a unei menţiuni şi
dacă s-au achitat taxele corespunzătoare”.
4
Pe baza datelor furnizate de oficiul registrului comerţului, Ministerul Finanţelor

Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic de înregistrare. În termen
de 3 zile de la primirea codului unic de înregistrare oficiile registrului comerţului de
pe lângă tribunale transmit Ministerului Finanţelor Publice întreaga documentaţie care
a stat la baza solicitării înregistrării. Codul unic de înregistrare atribuit va fi utilizat
de toate sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii, precum şi
de comerciant în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice, pe
toată durata funcţionării lui.
În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii se eliberează (a) certificatul
de înregistrare a societăţii comerciale, cuprinzând atât numărul de ordine în registrul
comerţului cât şi codul unic de înregistrare precum şi (b) rezoluția directorului oficiului
registrului comerțului
3.3.4. Publicitatea. În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 359/2004,
după efectuarea înregistrării societăţii comerciale în registrul comerţului, un extras
standardizat al rezoluției directorului oficiului registrului comerțului se comunică, din
oficiu, Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala societăţii
comerciale. Extrasul rezoluției directorului oficiului registrului comerțului, în formă
simplificată va cuprinde cel puţin următoarele elemente: numărul şi data încheierii,
denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor,
administratorilor şi, dacă este cazul, a cenzorilor, domeniul şi activitatea principală,
capitalul social şi durata de funcţionare.
Pe extras, oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul care a efectuat
înmatricularea va menţiona codul unic de înregistrare atribuit şi numărul de ordine în
registrul comerţului. Extrasul în formă simplificată al rezoluției directorului oficiului
registrului comerțului va fi transmis în formă electronică.
Publicarea în Monitorul Oficial are scopul de a înlesni o largă informare a terţilor
direct interesaţi în cunoaşterea statutului juridic al comercianţilor. Potrivit legii, la
cererea părţilor, se vor putea publica integral rezoluția directorului oficiului registrului
comerțului precum şi extrase din actul constitutiv al societăţii.
3.3.5. Autorizarea funcţionării societăţii comerciale constituie, în principal, o

procedură în cadrul căreia societatea comercială depune, o dată cu cererea de
înregistrare, un formular tipizat, în care declară, pe propria răspundere, după caz, fie
că societatea nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile
declarate, o perioadă de maximum 3 ani fie că societatea îndeplineşte condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Această declaraţie-tip se înregistrează în registrul comerţului şi se transmite
autorităţilor publice competente, în copie; de asemenea, oficiul registrului comerţului
5
va transmite acestor autorităţi, pe cale electronică, datele de identificare ale societăţii

care a făcut declaraţia tip. Pe baza acestor declaraţii, oficiul registrului comerţului
completează şi emite, apoi, certificatele constatatoare privind înregistrarea
declaraţiilor-tip prevăzute de lege.
Rezultă că procedura este impropriu denumită „autorizare”, fiind mai degrabă o
procedură de înregistrare a declaraţiei societăţii comerciale că activitatea ei este
conformă cu exigenţele legale care o guvernează.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt societăţii comerciale, la sediul
înregistrat, acordând un termen de remediere a neregularităţilor constatate. În cazul
în care neregularităţile nu sunt remediate în termenul acordat, autorităţile publice
competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care
s-a interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru
a fi înregistrat din oficiu în registrul comerţului.
3.3.6. Efectele înmatriculării. Încheierea de autorizare a constituirii fiind

constitutivă de drepturi, produce efecte numai de la data pronunţării ei, deci numai
pentru viitor. Neavând caracter declarativ, ea nu produce efecte pentru trecut, nu
retroactivează şi nu influenţează perioada scursă până la înmatricularea societăţii. Ca
atare, societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării ei în
registrul comerţului. Această operaţiune se produce în termen de 24 de ore de la data
emiterii rezoluției directorului oficiului registrului comerțului prin care se autorizează
înmatricularea.
Secţiunea 4. Particularităţi ale constituirii

societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică
Societatea pe acţiuni se poate constitui atât în formă simultană, conform procedurii
prezentate mai sus, reprezentând dreptul comun în materie, cât şi prin subscripţie
publică, reprezentând o procedură specială de constituire (art. 18-34 LS).
Subscripţia publică reprezintă o procedură prin care fondatorii se adresează
publicului cu o ofertă de acţiuni ce vor fi emise de o societate în curs de constituire,
invitând pe cei dornici să subscrie, într-o anumită perioadă şi în anumite condiţii, un
anumit număr de acţiuni ale societăţii. Constituirea prin subscripţie publică a societăţii
pe acţiuni reprezintă un mecanism juridic complex, înglobând oferta fondatorilor,
acceptarea ei de către publicul ţintă, precum şi validarea acestuia prin hotărârea
adunării generale constitutive4.
4 C.I. Stoica, Subscripţia publică internaţională de acţiuni şi obligaţiuni, Ed. All Beck, 2000, p. 10.
6
În cazul constituirii prin subscripţie publică, fondatorii vor întocmi un prospect de

emisiune în formă autentică care va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, toate datele
menţionate la art. 8 din LS, cu excepţia celor privind pe membrii organelor societăţii
comerciale şi pe cenzori sau, după caz, pe auditori. Prospectul va menţiona data
închiderii subscripţiei publice şi se va se depune la registrul comerţului; el va fi apoi
publicat, după ce directorul oficiului registrului comerțului a verificat îndeplinirea
condiţiilor legale şi a autorizat publicarea. Prospectul de emisiune are efectul unei
oferte publice de a contracta şi, în consecinţă, el nu va putea fi revocat, în cadrul
perioadei de valabilitate
Subscrierile se vor face pe unul sau mai multe prospecte de emisiune, care vor fi
vizate de directorul oficiului registrului comerțului, care va certifica astfel efectuarea
controlului de legalitate şi îndeplinirea condiţiilor legale. În termen de 15 zile de la
data închiderii subscripţiei publice, fondatorii vor convoca adunarea constitutivă,
printr-un anunţ publicat în Monitorul Oficial şi în ziare de largă răspândire, anunţ care
va preciza ordinea de zi şi data adunării, ce nu poate depăşi două luni de la data
închiderii subscripţiei publice.
La adunare vor participa fondatorii şi subscriitorii prospectului de emisiune, care
vor decide asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi în prezenţa a jumătate plus
unu din numărul acceptanţilor şi cu votul majorităţii simple a celor prezenţi;
subscriitorii acceptanţi vor avea însă fiecare dreptul la un singur vot, indiferent de
numărul acţiunilor subscrise.
Adunarea constitutivă va verifica existenţa vărsămintelor aporturilor la capital
subscrise, va determina valoarea aporturilor subscrise altfel decât în numerar (pe
baza unui raport de evaluare realizat de experţii numiţi de directorul oficiului
registrului comerțului), va aproba contractul şi statutul societăţii, cu respectarea
condiţiilor impuse de lege, va numi membrii organelor de conducere şi/sau
supraveghere (administratorii sau membrii consiliului de supraveghere) şi cenzorii
societăţii sau, după caz, auditorul societăţii şi va decide asupra cotei de participare
la profit a fondatorilor.
Societatea nu se va putea constitui decât dacă întregul capital social a fost subscris
şi dacă fiecare acceptant a vărsat în numerar cel puţin jumătate din valoarea
acţiunilor subscrise; acţiunile subscrise în natură vor trebui să fie acoperite integral.
După aprobarea actului constitutiv, acesta, împreună cu toate documentele care
dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale de constituire (menţionate la art. 36 LS), va
fi depus la oficiul registrului comerţului, pentru obţinerea rezoluției directorului
oficiului registrului comerțului şi înregistrarea societăţii în registrul comerţului.
7
Secţiunea 5. Consecinţele încălcării cerinţelor legale

de constituire a societăţii comerciale
5.1. Exigenţe legale şi neregularităţi. Procedura constituirii societăţii
comerciale este reglementată de LS prin dispoziţii de natură imperativă, legiuitorul
subliniind şi pe această cale preeminenţa naturii instituţionale a societăţii comerciale
asupra celei convenţionale. Cu alte cuvinte, recunoscând efectele voinţei asociaţilor
de a constitui o societate comercială, legea impune acestora îndeplinirea anumitor
formalităţi care se asamblează într-o procedură menită să fie finalizată prin apariţia
unui nou subiect colectiv de drept.
Raţiunea pentru care formalităţile de constituire a societăţii comerciale sunt atât
de riguros determinate în corpul LS este multiplă. Pe de o parte, legiuitorul creează
astfel un tipar unic şi uniform, potrivit rigorilor căruia sunt modelate viitoarele
societăţi; pe de altă parte, etapele constituirii societăţii comerciale reprezintă tot
atâtea puncte de control al legalităţii înfiinţării lor şi, prin aceasta, reprezintă o
garanţie pentru mediul comercial şi pentru interesele terţilor, dând astfel expresia
unui principiu ce guvernează materia comercială – securitatea raporturilor juridice
comerciale.
De aceea, nerespectarea formalităţilor de constituire este considerată ca o
încălcare a legii; de principiu, aceste încălcări sunt considerate ca fiind remediabile
dar, în măsura în care asemenea remedii nu sunt aplicabile, ele pot culmina cu nuli-
tatea societăţii. În raport de momentul identificării lor, aceste iregularităţi pot fi
grupate în încălcări constate anterior înmatriculării societăţii şi încălcări constatate
ulterior înmatriculării societăţii.
5.2. Neregularităţi constatate anterior înregistrării societăţii comerciale.

Neregularităţile constatate anterior înregistrării societăţii comerciale în registrul
comerţului pot fi grupate în trei categorii: (a) omisiunea de a cuprinde în actul consti-
tutiv anumite menţiuni obligatorii prevăzute de LS, (b) stipularea în actul constitutiv
a unor clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii şi (c) neîndeplinirea
sau nerespectarea unei cerinţe legale pentru constituirea validă a societăţii.
Astfel, este posibil ca actul constitutiv să omită unele elemente obligatorii dar mai
puţin „vizibile”, cum ar fi codul numeric personal al asociaţilor, datele de identificare
ale administratorilor societăţii pe acţiuni, numirea cenzorilor la societăţile cu
răspundere limitată cu peste 15 asociaţi sau arătarea părţii fiecărui asociat la beneficii
şi pierderi. Uneori, actul constitutiv cuprinde menţiuni care încalcă dispoziţii
imperative ale legii, cum ar includerea în obiectul de activitate a unor activităţi
nepermise,5 reglementarea posibilităţii ca părţile sociale să fie reprezentate prin titluri
5 Prin Decizia nr. XXII/2006 (M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006), I.C.C.J., Secţiile Unite, admiţând
recursul în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind
8
negociabile sau numirea ca administrator la societatea în nume colectiv a unui

administrator care nu are şi calitatea de asociat.
De asemenea, este posibil ca asociaţii fondatori sau reprezentanţii societăţii
comerciale să ceară înmatricularea acesteia fără să fi îndeplinit o exigenţă legală
pentru constituirea societăţii, cum ar fi ignorarea cerinţei de a ataşa cererii de
înmatriculare actele care să ateste proprietatea aporturilor în natură sau alegerea
unei firme fără a verifica disponibilitatea acesteia.
Într-o asemenea situaţie, când se constată astfel de neregularităţi, este evident că
societatea nu va putea fi înmatriculată în registrul comerţului; fie că se sesizează din
oficiu, cu ocazia controlului de regularitate pe care îl exercită, fie că este sesizat de
orice persoană interesată, prin intermediul unei cereri de intervenţie, directorul
oficiului registrului comerțului va trebui să respingă cererea de înmatriculare.
În cazul în care au fost formulate cereri de intervenţie, este evident că procedura
de autorizare a constituirii societăţii comerciale dobândeşte caracter contencios şi, de
aceea, directorul oficiului registrului comerțului o va trimite instanței competente,
care va cita intervenienţii şi se va pronunţa asupra cererilor acestora în condiţiile
dreptului procesual comun, fără a face, însă, aplicarea prevederilor art. 335 C. proc.
civ., potrivit cărora cererea formulată în cadrul unei proceduri necontencioase
urmează a fi respinsă dacă dobândeşte caracter contencios.
Persoana interesată care sesizează, în calitate de intervenient, existenţa unor
neregularităţi, va trebui să justifice un interes direct, legitim şi actual; un asemenea
intervenient ar putea fi, de exemplu, proprietarul care află că o societate şi-a stabilit
sediul în imobilul proprietatea sa, fără a obţine consimţământul său sau persoana
care a fost numită administrator al societăţii comerciale fără ca să accepte această
funcţie în mod expres [art. 15312 alin. (3) LS].
Respingerea înmatriculării se realizează pe cale jurisdicţională, prin pronun-
ţarea unei încheieri motivate, după citarea părţilor şi ca urmare a dezbaterii în
contradictoriu a chestiunilor vizând neregularităţile constatate.
Soluţia respingerii înmatriculării poate fi evitată de asociaţii societăţii în curs de
constituire prin remedierea acestor neregularităţi; dacă ele vizează actul constitutiv,
remedierea se va putea produce fie pe calea unui act adiţional, încheiat în aceleaşi
condiţii de fond şi de formă cu cele impuse actului constitutiv, prin care să se
introducă menţiunile obligatorii omise şi/sau să se elimine clauzele contrare legii, fie
prin consemnarea, de către directorul oficiului registrului comerțului, în rezoluția
emisă, a regularizărilor convenite de toţi asociaţii, fără excepţie, în faţa acestuia.
societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a statuat: „Cererile de

autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi
reprezentare juridică sunt inadmisibile.”
9
Potrivit prevederilor art. 36 alin. (1) LS, fondatorii şi reprezentanţii societăţii

comerciale au obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv,
să ceară înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi
va avea sediul societatea. Este posibil ca, după încheierea actului constitutiv, fie din
neglijenţă, fie datorită duratei formalităţilor care precedă înmatriculării, asociaţii
fondatori sau reprezentanţii societăţii comerciale să ignore îndeplinirea la termen a
acestei obligaţii. Pentru o asemenea eventualitate, LS permite oricăruia dintre
asociaţi să solicite oficiului registrului comerţului înmatricularea societăţii comerciale,
dupa ce i-a pus în întârziere pe fondatorii sau reprezentanţii societăţii şi acestia nu
s-au conformat în termen de cel mult 8 zile de la primirea notificării sau scrisorii
recomandate. Dacă, totuşi, în termen de 3 luni de la data încheierii actului constitutiv,
fondatorii şi reprezentanţii societăţii nu solicită înmatricularea în termen şi nici unul
dintre asociaţi nu utilizează posibilitatea de a cere înmatricularea, asociaţii sunt
eliberaţi de obligatiile asumate faţă de societate, dacă actul constitutiv nu prevede
altfel.
Aceste dispoziţii ale LS prezintă interes sub aspectul consecinţelor pe care le
reglementează. După împlinirea termenului de 3 luni, asociaţii vor fi eliberaţi de orice
obligaţie asumată faţă de societate, dacă actul constitutiv nu prevede altfel; ei vor fi,
deci, scutiţi de a împlini vărsământul aportului subscris iar dacă l-au vărsat vor avea
dreptul la restituirea acestui aport. De asemenea, vor fi scutiţi de orice obligaţii
extrasocietare asumate, întrucât acestea au un caracter accesoriu obligaţiilor
societare.
Asociaţii, prin convenţia lor inclusă în actul constitutiv (chiar şi în forma unui act
adiţional) pot deroga de la aceste consecinţe ale neînmatriculării; din diverse raţiuni,
cum ar fi dorinţa de a permite tuturor asociaţilor să verse aportul lor sau intenţia de
a câştiga timp pentru a se putea îndeplini anumite premise favorabile ale asocierii
lor, fondatorii vor putea să prelungească acest termen de 3 luni, fără ca prin aceasta
asociaţii să fie eliberaţi de obligaţiile rezultate din subscrierile făcute în favoarea
societăţii. Această eliberare de obligaţii nu va mai putea fi invocată de nici unul dintre
asociaţii fondatori, atunci cand unul dintre asociaţi, după punerea în întârziere a
fondatorilor şi reprezentanţilor societăţii comerciale, a cerut înmatricularea.
5.3. Neregularităţi constatate ulterior înmatriculării. A doua categorie de

neregularităţi care interesează procedura de constituire a societăţii comerciale
include încălcări constatate după înmatricularea societăţii comerciale şi care rezidă
fie în faptul că (a) actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege, fie că
(b) el cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii fie că (c) nu
s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii. Potrivit dispoziţiilor LS,
10
aceste neregularităţi pot şi ele să fie remediate prin procedura regularizării, dar pot
şi să atragă nulitatea societăţii comerciale.
5.3.1. Societatea neregulat constituită. Atunci când aceste neregularităţi

scapă atât controlului efectuat de autorii actului constitutiv şi de cei care dau acestuia
dată certă sau îl autentifică, cât şi controlului exercitat de directorul oficiului
registrului comerțului, suntem în prezenţa unei societăţi înmatriculate în registrul
comerţului, dar neregulat constituită.
Posterior înmatriculării, existenţa acestor neregularităţi poate fi observată, în
primul rând, chiar de către asociaţi dar şi de alte persoane interesate. Pentru
remedierea acestei situaţii societatea comercială, prin reprezentanţii săi legali, are
obligaţia de a întreprinde măsurile necesare pentru înlăturarea acestora, în termen
de cel mult 8 zile de la data constatării lor. LS nu prevede nici o sancţiune pentru
nerespectarea acestui termen, împlinirea lui deschizand însă calea acţiunii în
regularizare.
Este de remarcat că obligaţia de regularizare nu mai aparţine asociaţilor societăţii
comerciale, ci direct societăţii, întrucât, la data constatării neregularităţilor, aceasta
este persoană juridică şi se bucură de personalitate proprie. În consecinţă,
regularizarea se va realiza potrivit cerinţelor legale şi statutare care guvernează
modificarea actului constitutiv, cu întrunirea cvorumului şi cerinţelor de vot
reglementate pentru fiecare formă de societate.
5.3.2. Regularizarea actului constitutiv. Dacă societatea nu întreprinde, în

termenul legal, aceste măsuri de remediere a neregularităţilor constatate, orice
persoană interesată va putea cere tribunalului să oblige organele societăţii să
regularizeze actul constitutiv, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, menite să
exercite o presiune financiară asupra societăţii, care să o determine, astfel, să îşi
îndeplinească obligaţiile legale6.
Astfel sesizat, tribunalul competent va putea dispune ca societatea comercială (a)
să îşi completeze actul constitutiv cu menţiunile obligatorii prevăzute de art. 7 şi 8
LS, (b) să elimine din actul constitutiv eventualele clauze contrare unor dispoziţii
imperative ale legii sau (c) să îndeplinească cerinţa legală de constituire, omisă sau
neîndeplinită la constituirea societăţii.
6 Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul poate fi obligat să o plătească
pentru fiecare unitate de timp cu care întârzie îndeplinirea obligaţiei sale; instanţa le poate transforma
în despăgubiri pentru creditor, atunci când debitorul refuză explicit executarea prestaţiei sale.
11
Dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un

an de la data înmatriculării societăţii7. Aceasta înseamnă că atât constatarea nere-
gularităţilor cât şi introducerea acţiunii în regularizare trebuie să se producă în cadrul
acestui termen de un an.
5.3.3. Absenţa regularizării. Consecinţe. LS nu reglementează însă care este

statutul societăţii comerciale, înmatriculate în registrul comerţului, al cărei act
constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege, ori cuprinde clauze prin care se
încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau care nu a îndeplinit o cerinţă legală pentru
valida sa constituire, atunci când aceste neregularităţi (a) nu au fost remediate de
asociaţi iar acţiunea de regularizare s-a prescris fără a fi exercitată în termen sau (b)
au fost constatate după prescrierea dreptului la acţiunea în regularizare.
Sancţiunea normală aplicabilă unui act juridic încheiat prin încălcarea sau cu
omisiunea respectării unor dispoziţii imperative ale legii este nulitatea. Dar nu toate
neregularităţile la care se referă art. 46-48 LS constituie motive de nulitate a
societăţii comerciale, riguros reglementate de art. 56 LS, astfel încât, în acele situaţii
în care sancţiunea nulităţii nu este aplicabilă şi nu s-a produs regularizarea vizată de
lege, este firesc să ne întrebăm care este statutul unei societăţi comerciale constituite
cu încălcarea unor cerinţe legale imperative.
(a) O primă opţiune, este aceea a regularizării acestor neregularităţi, din iniţiativa
societăţii, respectiv a asociaţilor acesteia. Într-adevăr, nimic nu se opune unei
asemenea regularizări, întrucât termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 48
alin. (3) LS stinge doar dreptul la acţiunea de regularizare adresată tribunalului
competent de persoanele interesate care nu au calitatea de asociat al societăţii
comerciale şi care, evident, nu pot modifica actul constitutiv prin simplul efect ale
voinţei lor.
Dar asociaţii societăţii, convocaţi şi întruniţi în adunarea asociaţilor sau, după caz,
în adunarea generală extraordinară a acţionarilor, vor putea, cu cvorumul şi cerinţele
de vot statutare sau legale, să decidă regularizarea acestor încălcări ale cerinţelor
legii, regularizare ce urmează a fi efectuată prin intermediul unui act modificator,
care să elimine cauzele neregularităţii.
(b) O altă opţiune este aceea a declarării nulităţii societăţii comerciale a cărei
constituire a fost afectată de neregularităţi care constituie cauze de nulitate regle-
mentate de art. 56 LS. O asemenea nulitate, fiind îndeobşte privită ca o nulitate
absolută, deşi cu note specifice, poate fi invocată oricând, de orice persoană
7 În mod întemeiat, în doctrina juridică s-a remarcat că „prescriptibilitatea acţiunii în regularizare este
discutabilă, deoarece înlăturarea neregularităţilor şi, în consecinţă, regularizarea societăţii, este benefică
oricât timp ar trece de la înmatricularea societăţii”; a se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David,
Gh. Piperea, op. cit., Ed. All Beck, 2001, p. 128.
12
interesată, astfel încât acţiunea în nulitate poate fi promovată şi după împlinirea

termenului de prescripţie reglementat de art. 48 alin. (3) LS.
(c) În fine, pentru acele neregularităţi care constituie încălcări ale cerinţelor legale
de constituire a societăţii comerciale, dar care nu sunt cauze de nulitate a societăţii,
credem că rămâne deschisă, la îndemâna oricărei persoane interesate, calea unei
acţiuni în constatarea nulităţii actului constitutiv.
Astfel cum am arătat mai sus, cauzele de nulitate a societăţii comerciale sunt
reglementate limitativ în legea societăţilor comerciale, fără a acoperi însă toate
cauzele de nulitate ale actului juridic, prevăzute de dreptul comun. Din această
perspectivă, se poate susţine, în mod întemeiat, că, în prezent, în legislaţia română,
subzistă concomitent, două forme ale nulităţii care afectează constituirea unei
societăţi comerciale.8 Oricum, ca o consecinţă a acestei distincţii între nulitatea
societăţii comerciale şi nulitatea actului constitutiv, neregularităţile actului constitutiv
al societăţii comerciale, care nu constituie cauze de nulitate a societăţii, vor putea fi
sancţionate pe calea unei acţiuni în nulitate, chiar şi după prescrierea dreptului la
acţiunea de regularizare reglementată de art. 48 al. (3) LS.
5.4. Răspunderea pentru prejudicii rezultate din neregularităţi

neremediate. Remedierea neregularităţilor actului constitutiv sau ale procedurii de
înmatriculare a societăţii comerciale reprezintă o operaţiune de asanare a
elementelor esenţiale care guvernează regimul juridic al acesteia.
Aceste încălcări ale legii, neremediate la data constatării lor sau ulterior, pot
constitui sursa unor prejudicii aduse societăţii (de exemplu, prin dizolvare acesteia,
pentru lipsa sediului social), asociaţilor (de exemplu, prin neindicarea cotei de
participare la profit sau numărului de acţiuni deţinute) sau chiar şi terţilor (de
exemplu, prin indicarea eronată a capitalului social). Ca o garanţie pentru aceştia, LS
reglementează răspunderea nelimitată şi solidară a mai multor categorii de persoane,
pentru prejudiciul cauzat prin aceste neregularităţi.
Dacă aceste neregularităţi au produs un prejudiciu, legea aşează o răspundere
nelimitată şi solidară nu numai în sarcina fondatorilor şi a reprezentanţilor societăţii
(cei care au sarcina remedierii lor) dar şi în sarcina primilor membri ai organelor de
conducere, de administrare şi de control ale societăţii. Chiar dacă aceştia din urmă
nu sunt răspunzători pentru producerea acestor încălcări ale cerinţelor legale de
constituire a societăţii, ei au o răspundere pentru tolerarea perpetuării lor; după
înmatricularea societăţii, aceştia sunt cei care au obligaţia de lua măsuri pentru
înlăturarea lor, chiar dacă aceste măsuri nu pot fi realizate fără implicarea asociaţilor.
Legea sancţionează, deci, pasivitatea acestor persoane care în virtutea competenţelor
8Pentru dezvoltări, a se vedea I. Schiau, T. Prescure, Nulitatea societăţii comerciale, în revista Dreptul
nr. 8/2006.
13
lor de conducere şi control a societăţii ar fi trebuit să întreprindă măsuri de remediere

a acestor neregularităţi.
În al doilea rând, este de remarcat că LS reglementează o răspundere generală,
fără a face distincţie între situaţia în care persoanele enumerate mai sus nu şi-au
îndeplinit în termen obligaţiile legale de remediere şi situaţia în care aceste încălcări
au fost remediate cu promptitudine, de îndată ce au fost constatate, producând totuşi
un anumit prejudiciu, până în momentul înlăturării lor. În opinia noastră, acolo unde
legea specială nu distinge, urmează a fi aplicate principiile generale ale răspunderii,
persoanele implicate (şi mai ales primii membri ai organelor de conducere, de
administrare şi de control ale societăţii), urmând a răspunde doar de la data
constatării acestor neregularităţi sau de la data la care ar fi trebuit să cunoască, prin
sfera competenţelor lor, existenţa acestor neregularităţi.
14
Cursul nr. 8
CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Secţiunea 3. Procedura de constituire a societăţii comerciale

3.1. Generalităţi. Constituirea unei societăţi comerciale este reglementată prin
prevederile LS, cu modificările şi completările ulterioare. Privită ca un proces care
debutează prin redactarea actului constitutiv, constituirea societăţii comerciale se
finalizează prin înregistrarea în registrul comerţului, operaţiune guvernată de nor-
mele Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului (LRC) şi ale Legii nr. 359/2004
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a
acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu aplicarea
dispoziţiilor speciale ale LS.
Potrivit art. 41 alin. (1) din LS, societatea comercială este persoană juridică de la
data înmatriculării în registrul comerţului, care este un sistem public de evidenţă a
comercianţilor, de publicitate pentru actele acestora şi de informare pentru terţi.
Rezultă că procedura constituirii societăţii comerciale este o operaţiune juridică
complexă, care cunoaşte două etape: etapa consensuală (cea în cadrul căreia se
armonizează interesele asociaţilor şi se exprimă voinţa de asociere, culminând cu
redactarea şi semnarea actului constitutiv) şi etapa înregistrării societăţii incluzând
operaţiunile de autorizare a constituirii, de înregistrare în registrul comerţului, de
înregistrare fiscală şi de autorizare a funcţionării societăţii comerciale, operaţiuni
privite ca etape ale unei proceduri unice, simplificate.
3.2. Etapa consensuală. Această etapă care, ca orice proces de naştere a unui
act juridic plurilateral, reprezintă o succesiune de manifestări voliţionale, este
finalizată prin acordul asociaţilor de a înfiinţa o societate în condiţiile precizate în
cuprinsul actului constitutiv. Potrivit prevederilor art. 5 LS, actul constitutiv al
societăţii comerciale se încheie, de regulă, sub semnătură privată şi, cu titlu de
excepţie, este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, în următoarele
situaţii:
(a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil,
ceea ce presupune respectarea regimului de circulaţie civilă a imobilelor, care se face
numai în formă autentică;
1
(b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

calitatea de asociat în aceste societăţi comerciale implică o răspundere agravată
(nelimitată şi solidară) pentru obligaţiile sociale, asupra căreia legiuitorul a dorit să
atragă atenţia prin impunerea formei autentice; şi
(c) când societatea comercială se constituie prin subscripţie publică (cazul
societăţii pe acţiuni constituite ca urmare a emiterii, în formă autentică, a unui
prospect de emisiune).
În celelalte situaţii, societatea se constituie, deci, prin simplu act sub semnătură
privată, care primeşte dată certă în condiţiile legii, fie prin redactarea şi legalizarea
sau certificarea lui de un notar public sau avocat, fie prin redactarea lui de către
asociaţi, situaţie în care data certă este dată prin depunere la oficiul registrului
comerţului.
Atunci când autentificarea reprezintă o formalitate obligatorie pentru constituirea
societăţii, ea este o condiţie imperativă pentru validitatea societăţii (ad validitatem);
nerespectarea ei atrage nulitatea societăţii, potrivit prevederilor art. 56 din LS.
Potrivit legii, la autentificarea actului constitutiv – atunci când această cerinţă este
prevăzută de lege – precum şi la darea de dată certă se va prezenta dovada eliberată
de registrul comerţului privind disponibilitatea firmei şi emblemei, precum şi – după
caz - declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-
o singură societate cu răspundere limitată.
Potrivit atribuţiilor conferite prin lege, cu ocazia autentificării, notarul are obligaţia
de a verifica dacă prin actul constitutiv nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii
sau cele care vizează ordinea publică, refuzând autentificarea dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile legale; aceeaşi obligaţie revine şi celorlalte persoane care dau dată certă
actului constitutiv.
3.3. Etapa înregistrării societăţii comerciale. După cum am arătat mai sus,
sub raport juridic, această etapă constă în (a) autorizarea constituirii societăţii, (b)
înregistrarea ei în registrul comerţului, (c) înregistrarea fiscală a acesteia, precum şi
(d) autorizarea funcţionării societăţii comerciale.
3.3.1. Cererea de înregistrare. Prima operaţiune, aceea a autorizării constituirii

societăţii comerciale, debutează prin depunerea la registrul comerţului a actului
constitutiv, însoţit de o cerere de înregistrare. Potrivit art. 36 LS, în termen de 15 zile
de la încheierea actului constitutiv, fondatorii, primii administratori ori, după caz,
primii membri ai directoratului, reprezentanţi ai societăţii sau împuterniciţii acestora
vor cere înregistrarea societăţii în registrul comerţului. Cererea va fi adresată oficiului
registrului comerţului în a cărei rază teritorială îşi va avea sediul noua societate şi va
fi însoţită de actul constitutiv precum şi de:
2
a) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv; dovada efectuării

vărsământului trebuie să corespundă cotelor fixate prin actul constitutiv şi capitalul
vărsat nu poate fi inferior limitelor stabilite prin dispoziţiile legale cuprinse în LS cât
şi în alte legi.
b) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei; pentru sediul ales de societate
se va prezenta titlul legal care îndreptăţeşte societatea să îşi stabilească sediul la
adresa indicată. Potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) LS, la acelaşi sediu vor putea
funcţiona mai multe societăţi numai dacă imobilul, prin structura lui şi suprafaţa sa
utilă, permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite sau în spaţii
distinct partajate. Numărul societăţilor comerciale ce funcţionează într-un imobil nu
poate depăşi numărul de încăperi sau spaţii distincte obţinute prin partajare. Deci
imobilul, prin structura lui, trebuie să permită funcţionarea mai multor societăţi (de
exemplu, un imobil în care este situat un centru de afaceri).
c) actele care probează dreptul de proprietate asupra aporturilor în natură la
capitalul social, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul
constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate
de asociaţi în condiţiile legii; legea are în vedere cheltuielile de constituire (chirie
sediu, onorarii avocaţiale sau notariale, comisioane şi speze bancare şi altele
asemenea);
e) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori şi, după
caz, a primilor reprezentanţi ai societăţii că îndeplinesc condiţiile prevăzute de
prezenta lege (adică nu sunt incapabili, nu au suferit condamnări definitive pentru
anumite infracţiuni sau au competenţele şi acreditările profesionale cerute de lege);
f) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii; astfel, în
raport de obiectul de activitate şi în măsura în care legea impune existenţa unor
aprobări şi avize prealabile înregistrării se vor anexa şi aceste avize (de ex., pentru
constituirea unei bănci comerciale se cere avizul prealabil al B.N.R.).
g) Alte acte prevăzute în Normele metodologice privind modul de ţinere a
registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor,
aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției.1
3.3.2. Controlul legalităţii. Înregistrările în registrul comerţului se fac, de regulă,
în baza rezoluției motivate a directorului registrului comerțului: În mod excepțional,
ele se fac în baza unei hotărâri judecătoreşti, în cazul în care legea prevede astfel2.
1
In prezent, Ordinul MJ aplicabil este cel cu nr. 2594/2008.
2
Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din OG nr. 116/2009, atunci când înmatricularea unei
noi societăți este o consecință a fuziunii sau a divizării, competenţa de verificare a legalităţii
operațiunii precum şi competenţa de soluţionare a cererii de înregistrare în registrul
comerţului a menţiunilor privind fuziunea sau divizarea aparţin instanţei.
3
Atribuţiile pe care le exercită directorul oficiului registrului comerțului în scopul

constituirii oricărei societăţi comerciale constau în verificarea legalităţii actelor sau
faptelor supuse controlului său şi în autorizarea constituirii şi înregistrării în registrul
comerţului a noii entităţi colective3. În acest scop, la constituirea unei societăţi
comerciale el va putea dispune efectuarea unei expertize precum şi administrarea
altor dovezi. La societăţile pe acţiuni şi la societatea cu răspundere limitată cu asociat
unic, expertizarea aporturilor aduse în natură este obligatorie.
În cazul în care constată că anume condiţii legale obligatorii nu au fost respectate,
directorul oficiului registrului comerțului are dreptul, conform prevederilor art. 46 din
LS, să respingă cererea de înmatriculare, dacă părţile nu aduc clauzelor invalide
modificările necesare.
Controlul de legalitate se finalizează printr-o rezoluție a directorului oficiului
registrului comerțului prin care, dacă admite cererea, acesta autorizează constituirea
societăţii şi dispune înregistrarea societăţii în registrul comerţului.
Împotriva rezoluţiei directorului oficiului registrului comerțului se poate formula
plângere. Hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii este executorie şi este
supusă numai recursului.
3.3.3. Codul unic de înregistrare. După efectuarea controlului de legalitate şi

înregistrarea societăţii în registrul comerţului, oficiile registrului comerţului de pe
lângă tribunale transmit pe cale electronică Ministerului Finanţelor Publice datele
necesare pentru atribuirea codului unic de înregistrare, care este un instrument de
identificare fiscală a societăţii şi care va fi utilizat de toate sistemele informatice care
prelucrează date privind societăţile comerciale, precum şi de acestea în relaţiile cu
terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice, pe toată durata funcţionării lor.
3 Este interesant să menţionăm aici o meritorie poziţie jurisprudenţială, care clarifică în mod pertinent
natura competenţelor exercitate de directorul oficiului registrului comerțului. Potrivit considerentelor
Deciziei comerciale nr. 735/R din 17 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială,
„Controlul (efectuat), cu ocazia verificării cererilor de înregistrare menţiuni, este un control extrinsec,
de regularitate, neurmărindu-se în mod special să se determine sau să se constate realitatea şi
sinceritatea datelor prezentate şi declarate ori a celor consemnate în documentele supuse menţiunii în
registrul comerţului. Procedura de certificare a legalităţii cererilor de înregistrare menţiuni este o
procedură necontencioasă căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 331
C. proc. civ., procedură care nu presupune stabilirea unui drept potrivnic pe baza unor dezbateri
contradictorii. În sistemul Legii nr. 26/1990 şi al Legii nr. 31/1990, judecătorul delegat (nn: directorul
oficiului registrului comerțului) care trebuie să se pronunţe asupra legalităţii unei cereri de înregistrare
menţiuni, în temeiul art. 37 din Legea nr. 31/1990, va cerceta doar dacă sunt îndeplinite condiţiile
legale, formale, cerute pentru formularea cererii, respectiv dacă problema supusă examinării intră în
categoria actelor şi a faptelor pe care legea le desemnează că trebuie supuse înregistrării în registrul
comerţului, dacă actele justificative sunt complete şi sunt prezentate în forma cerută de lege, însoţite
de toate documentele de care legea condiţionează autorizarea unei înmatriculări ori a unei menţiuni şi
dacă s-au achitat taxele corespunzătoare”.
4
Pe baza datelor furnizate de oficiul registrului comerţului, Ministerul Finanţelor

Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic de înregistrare. În termen
de 3 zile de la primirea codului unic de înregistrare oficiile registrului comerţului de
pe lângă tribunale transmit Ministerului Finanţelor Publice întreaga documentaţie care
a stat la baza solicitării înregistrării. Codul unic de înregistrare atribuit va fi utilizat
de toate sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii, precum şi
de comerciant în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice, pe
toată durata funcţionării lui.
În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii se eliberează (a) certificatul
de înregistrare a societăţii comerciale, cuprinzând atât numărul de ordine în registrul
comerţului cât şi codul unic de înregistrare precum şi (b) rezoluția directorului oficiului
registrului comerțului
3.3.4. Publicitatea. În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 359/2004,
după efectuarea înregistrării societăţii comerciale în registrul comerţului, un extras
standardizat al rezoluției directorului oficiului registrului comerțului se comunică, din
oficiu, Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala societăţii
comerciale. Extrasul rezoluției directorului oficiului registrului comerțului, în formă
simplificată va cuprinde cel puţin următoarele elemente: numărul şi data încheierii,
denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor,
administratorilor şi, dacă este cazul, a cenzorilor, domeniul şi activitatea principală,
capitalul social şi durata de funcţionare.
Pe extras, oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul care a efectuat
înmatricularea va menţiona codul unic de înregistrare atribuit şi numărul de ordine în
registrul comerţului. Extrasul în formă simplificată al rezoluției directorului oficiului
registrului comerțului va fi transmis în formă electronică.
Publicarea în Monitorul Oficial are scopul de a înlesni o largă informare a terţilor
direct interesaţi în cunoaşterea statutului juridic al comercianţilor. Potrivit legii, la
cererea părţilor, se vor putea publica integral rezoluția directorului oficiului registrului
comerțului precum şi extrase din actul constitutiv al societăţii.
3.3.5. Autorizarea funcţionării societăţii comerciale constituie, în principal, o

procedură în cadrul căreia societatea comercială depune, o dată cu cererea de
înregistrare, un formular tipizat, în care declară, pe propria răspundere, după caz, fie
că societatea nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile
declarate, o perioadă de maximum 3 ani fie că societatea îndeplineşte condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Această declaraţie-tip se înregistrează în registrul comerţului şi se transmite
autorităţilor publice competente, în copie; de asemenea, oficiul registrului comerţului
5
va transmite acestor autorităţi, pe cale electronică, datele de identificare ale societăţii

care a făcut declaraţia tip. Pe baza acestor declaraţii, oficiul registrului comerţului
completează şi emite, apoi, certificatele constatatoare privind înregistrarea
declaraţiilor-tip prevăzute de lege.
Rezultă că procedura este impropriu denumită „autorizare”, fiind mai degrabă o
procedură de înregistrare a declaraţiei societăţii comerciale că activitatea ei este
conformă cu exigenţele legale care o guvernează.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt societăţii comerciale, la sediul
înregistrat, acordând un termen de remediere a neregularităţilor constatate. În cazul
în care neregularităţile nu sunt remediate în termenul acordat, autorităţile publice
competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care
s-a interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru
a fi înregistrat din oficiu în registrul comerţului.
3.3.6. Efectele înmatriculării. Încheierea de autorizare a constituirii fiind

constitutivă de drepturi, produce efecte numai de la data pronunţării ei, deci numai
pentru viitor. Neavând caracter declarativ, ea nu produce efecte pentru trecut, nu
retroactivează şi nu influenţează perioada scursă până la înmatricularea societăţii. Ca
atare, societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării ei în
registrul comerţului. Această operaţiune se produce în termen de 24 de ore de la data
emiterii rezoluției directorului oficiului registrului comerțului prin care se autorizează
înmatricularea.
Secţiunea 4. Particularităţi ale constituirii

societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică
Societatea pe acţiuni se poate constitui atât în formă simultană, conform procedurii
prezentate mai sus, reprezentând dreptul comun în materie, cât şi prin subscripţie
publică, reprezentând o procedură specială de constituire (art. 18-34 LS).
Subscripţia publică reprezintă o procedură prin care fondatorii se adresează
publicului cu o ofertă de acţiuni ce vor fi emise de o societate în curs de constituire,
invitând pe cei dornici să subscrie, într-o anumită perioadă şi în anumite condiţii, un
anumit număr de acţiuni ale societăţii. Constituirea prin subscripţie publică a societăţii
pe acţiuni reprezintă un mecanism juridic complex, înglobând oferta fondatorilor,
acceptarea ei de către publicul ţintă, precum şi validarea acestuia prin hotărârea
adunării generale constitutive4.
4 C.I. Stoica, Subscripţia publică internaţională de acţiuni şi obligaţiuni, Ed. All Beck, 2000, p. 10.
6
În cazul constituirii prin subscripţie publică, fondatorii vor întocmi un prospect de

emisiune în formă autentică care va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, toate datele
menţionate la art. 8 din LS, cu excepţia celor privind pe membrii organelor societăţii
comerciale şi pe cenzori sau, după caz, pe auditori. Prospectul va menţiona data
închiderii subscripţiei publice şi se va se depune la registrul comerţului; el va fi apoi
publicat, după ce directorul oficiului registrului comerțului a verificat îndeplinirea
condiţiilor legale şi a autorizat publicarea. Prospectul de emisiune are efectul unei
oferte publice de a contracta şi, în consecinţă, el nu va putea fi revocat, în cadrul
perioadei de valabilitate
Subscrierile se vor face pe unul sau mai multe prospecte de emisiune, care vor fi
vizate de directorul oficiului registrului comerțului, care va certifica astfel efectuarea
controlului de legalitate şi îndeplinirea condiţiilor legale. În termen de 15 zile de la
data închiderii subscripţiei publice, fondatorii vor convoca adunarea constitutivă,
printr-un anunţ publicat în Monitorul Oficial şi în ziare de largă răspândire, anunţ care
va preciza ordinea de zi şi data adunării, ce nu poate depăşi două luni de la data
închiderii subscripţiei publice.
La adunare vor participa fondatorii şi subscriitorii prospectului de emisiune, care
vor decide asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi în prezenţa a jumătate plus
unu din numărul acceptanţilor şi cu votul majorităţii simple a celor prezenţi;
subscriitorii acceptanţi vor avea însă fiecare dreptul la un singur vot, indiferent de
numărul acţiunilor subscrise.
Adunarea constitutivă va verifica existenţa vărsămintelor aporturilor la capital
subscrise, va determina valoarea aporturilor subscrise altfel decât în numerar (pe
baza unui raport de evaluare realizat de experţii numiţi de directorul oficiului
registrului comerțului), va aproba contractul şi statutul societăţii, cu respectarea
condiţiilor impuse de lege, va numi membrii organelor de conducere şi/sau
supraveghere (administratorii sau membrii consiliului de supraveghere) şi cenzorii
societăţii sau, după caz, auditorul societăţii şi va decide asupra cotei de participare
la profit a fondatorilor.
Societatea nu se va putea constitui decât dacă întregul capital social a fost subscris
şi dacă fiecare acceptant a vărsat în numerar cel puţin jumătate din valoarea
acţiunilor subscrise; acţiunile subscrise în natură vor trebui să fie acoperite integral.
După aprobarea actului constitutiv, acesta, împreună cu toate documentele care
dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale de constituire (menţionate la art. 36 LS), va
fi depus la oficiul registrului comerţului, pentru obţinerea rezoluției directorului
oficiului registrului comerțului şi înregistrarea societăţii în registrul comerţului.
7
Secţiunea 5. Consecinţele încălcării cerinţelor legale

de constituire a societăţii comerciale
5.1. Exigenţe legale şi neregularităţi. Procedura constituirii societăţii
comerciale este reglementată de LS prin dispoziţii de natură imperativă, legiuitorul
subliniind şi pe această cale preeminenţa naturii instituţionale a societăţii comerciale
asupra celei convenţionale. Cu alte cuvinte, recunoscând efectele voinţei asociaţilor
de a constitui o societate comercială, legea impune acestora îndeplinirea anumitor
formalităţi care se asamblează într-o procedură menită să fie finalizată prin apariţia
unui nou subiect colectiv de drept.
Raţiunea pentru care formalităţile de constituire a societăţii comerciale sunt atât
de riguros determinate în corpul LS este multiplă. Pe de o parte, legiuitorul creează
astfel un tipar unic şi uniform, potrivit rigorilor căruia sunt modelate viitoarele
societăţi; pe de altă parte, etapele constituirii societăţii comerciale reprezintă tot
atâtea puncte de control al legalităţii înfiinţării lor şi, prin aceasta, reprezintă o
garanţie pentru mediul comercial şi pentru interesele terţilor, dând astfel expresia
unui principiu ce guvernează materia comercială – securitatea raporturilor juridice
comerciale.
De aceea, nerespectarea formalităţilor de constituire este considerată ca o
încălcare a legii; de principiu, aceste încălcări sunt considerate ca fiind remediabile
dar, în măsura în care asemenea remedii nu sunt aplicabile, ele pot culmina cu nuli-
tatea societăţii. În raport de momentul identificării lor, aceste iregularităţi pot fi
grupate în încălcări constate anterior înmatriculării societăţii şi încălcări constatate
ulterior înmatriculării societăţii.
5.2. Neregularităţi constatate anterior înregistrării societăţii comerciale.

Neregularităţile constatate anterior înregistrării societăţii comerciale în registrul
comerţului pot fi grupate în trei categorii: (a) omisiunea de a cuprinde în actul consti-
tutiv anumite menţiuni obligatorii prevăzute de LS, (b) stipularea în actul constitutiv
a unor clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii şi (c) neîndeplinirea
sau nerespectarea unei cerinţe legale pentru constituirea validă a societăţii.
Astfel, este posibil ca actul constitutiv să omită unele elemente obligatorii dar mai
puţin „vizibile”, cum ar fi codul numeric personal al asociaţilor, datele de identificare
ale administratorilor societăţii pe acţiuni, numirea cenzorilor la societăţile cu
răspundere limitată cu peste 15 asociaţi sau arătarea părţii fiecărui asociat la beneficii
şi pierderi. Uneori, actul constitutiv cuprinde menţiuni care încalcă dispoziţii
imperative ale legii, cum ar includerea în obiectul de activitate a unor activităţi
nepermise,5 reglementarea posibilităţii ca părţile sociale să fie reprezentate prin titluri
5 Prin Decizia nr. XXII/2006 (M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006), I.C.C.J., Secţiile Unite, admiţând
recursul în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind
8
negociabile sau numirea ca administrator la societatea în nume colectiv a unui

administrator care nu are şi calitatea de asociat.
De asemenea, este posibil ca asociaţii fondatori sau reprezentanţii societăţii
comerciale să ceară înmatricularea acesteia fără să fi îndeplinit o exigenţă legală
pentru constituirea societăţii, cum ar fi ignorarea cerinţei de a ataşa cererii de
înmatriculare actele care să ateste proprietatea aporturilor în natură sau alegerea
unei firme fără a verifica disponibilitatea acesteia.
Într-o asemenea situaţie, când se constată astfel de neregularităţi, este evident că
societatea nu va putea fi înmatriculată în registrul comerţului; fie că se sesizează din
oficiu, cu ocazia controlului de regularitate pe care îl exercită, fie că este sesizat de
orice persoană interesată, prin intermediul unei cereri de intervenţie, directorul
oficiului registrului comerțului va trebui să respingă cererea de înmatriculare.
În cazul în care au fost formulate cereri de intervenţie, este evident că procedura
de autorizare a constituirii societăţii comerciale dobândeşte caracter contencios şi, de
aceea, directorul oficiului registrului comerțului o va trimite instanței competente,
care va cita intervenienţii şi se va pronunţa asupra cererilor acestora în condiţiile
dreptului procesual comun, fără a face, însă, aplicarea prevederilor art. 335 C. proc.
civ., potrivit cărora cererea formulată în cadrul unei proceduri necontencioase
urmează a fi respinsă dacă dobândeşte caracter contencios.
Persoana interesată care sesizează, în calitate de intervenient, existenţa unor
neregularităţi, va trebui să justifice un interes direct, legitim şi actual; un asemenea
intervenient ar putea fi, de exemplu, proprietarul care află că o societate şi-a stabilit
sediul în imobilul proprietatea sa, fără a obţine consimţământul său sau persoana
care a fost numită administrator al societăţii comerciale fără ca să accepte această
funcţie în mod expres [art. 15312 alin. (3) LS].
Respingerea înmatriculării se realizează pe cale jurisdicţională, prin pronun-
ţarea unei încheieri motivate, după citarea părţilor şi ca urmare a dezbaterii în
contradictoriu a chestiunilor vizând neregularităţile constatate.
Soluţia respingerii înmatriculării poate fi evitată de asociaţii societăţii în curs de
constituire prin remedierea acestor neregularităţi; dacă ele vizează actul constitutiv,
remedierea se va putea produce fie pe calea unui act adiţional, încheiat în aceleaşi
condiţii de fond şi de formă cu cele impuse actului constitutiv, prin care să se
introducă menţiunile obligatorii omise şi/sau să se elimine clauzele contrare legii, fie
prin consemnarea, de către directorul oficiului registrului comerțului, în rezoluția
emisă, a regularizărilor convenite de toţi asociaţii, fără excepţie, în faţa acestuia.
societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a statuat: „Cererile de

autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi
reprezentare juridică sunt inadmisibile.”
9
Potrivit prevederilor art. 36 alin. (1) LS, fondatorii şi reprezentanţii societăţii

comerciale au obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv,
să ceară înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi
va avea sediul societatea. Este posibil ca, după încheierea actului constitutiv, fie din
neglijenţă, fie datorită duratei formalităţilor care precedă înmatriculării, asociaţii
fondatori sau reprezentanţii societăţii comerciale să ignore îndeplinirea la termen a
acestei obligaţii. Pentru o asemenea eventualitate, LS permite oricăruia dintre
asociaţi să solicite oficiului registrului comerţului înmatricularea societăţii comerciale,
dupa ce i-a pus în întârziere pe fondatorii sau reprezentanţii societăţii şi acestia nu
s-au conformat în termen de cel mult 8 zile de la primirea notificării sau scrisorii
recomandate. Dacă, totuşi, în termen de 3 luni de la data încheierii actului constitutiv,
fondatorii şi reprezentanţii societăţii nu solicită înmatricularea în termen şi nici unul
dintre asociaţi nu utilizează posibilitatea de a cere înmatricularea, asociaţii sunt
eliberaţi de obligatiile asumate faţă de societate, dacă actul constitutiv nu prevede
altfel.
Aceste dispoziţii ale LS prezintă interes sub aspectul consecinţelor pe care le
reglementează. După împlinirea termenului de 3 luni, asociaţii vor fi eliberaţi de orice
obligaţie asumată faţă de societate, dacă actul constitutiv nu prevede altfel; ei vor fi,
deci, scutiţi de a împlini vărsământul aportului subscris iar dacă l-au vărsat vor avea
dreptul la restituirea acestui aport. De asemenea, vor fi scutiţi de orice obligaţii
extrasocietare asumate, întrucât acestea au un caracter accesoriu obligaţiilor
societare.
Asociaţii, prin convenţia lor inclusă în actul constitutiv (chiar şi în forma unui act
adiţional) pot deroga de la aceste consecinţe ale neînmatriculării; din diverse raţiuni,
cum ar fi dorinţa de a permite tuturor asociaţilor să verse aportul lor sau intenţia de
a câştiga timp pentru a se putea îndeplini anumite premise favorabile ale asocierii
lor, fondatorii vor putea să prelungească acest termen de 3 luni, fără ca prin aceasta
asociaţii să fie eliberaţi de obligaţiile rezultate din subscrierile făcute în favoarea
societăţii. Această eliberare de obligaţii nu va mai putea fi invocată de nici unul dintre
asociaţii fondatori, atunci cand unul dintre asociaţi, după punerea în întârziere a
fondatorilor şi reprezentanţilor societăţii comerciale, a cerut înmatricularea.
5.3. Neregularităţi constatate ulterior înmatriculării. A doua categorie de

neregularităţi care interesează procedura de constituire a societăţii comerciale
include încălcări constatate după înmatricularea societăţii comerciale şi care rezidă
fie în faptul că (a) actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege, fie că
(b) el cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii fie că (c) nu
s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii. Potrivit dispoziţiilor LS,
10
aceste neregularităţi pot şi ele să fie remediate prin procedura regularizării, dar pot
şi să atragă nulitatea societăţii comerciale.
5.3.1. Societatea neregulat constituită. Atunci când aceste neregularităţi

scapă atât controlului efectuat de autorii actului constitutiv şi de cei care dau acestuia
dată certă sau îl autentifică, cât şi controlului exercitat de directorul oficiului
registrului comerțului, suntem în prezenţa unei societăţi înmatriculate în registrul
comerţului, dar neregulat constituită.
Posterior înmatriculării, existenţa acestor neregularităţi poate fi observată, în
primul rând, chiar de către asociaţi dar şi de alte persoane interesate. Pentru
remedierea acestei situaţii societatea comercială, prin reprezentanţii săi legali, are
obligaţia de a întreprinde măsurile necesare pentru înlăturarea acestora, în termen
de cel mult 8 zile de la data constatării lor. LS nu prevede nici o sancţiune pentru
nerespectarea acestui termen, împlinirea lui deschizand însă calea acţiunii în
regularizare.
Este de remarcat că obligaţia de regularizare nu mai aparţine asociaţilor societăţii
comerciale, ci direct societăţii, întrucât, la data constatării neregularităţilor, aceasta
este persoană juridică şi se bucură de personalitate proprie. În consecinţă,
regularizarea se va realiza potrivit cerinţelor legale şi statutare care guvernează
modificarea actului constitutiv, cu întrunirea cvorumului şi cerinţelor de vot
reglementate pentru fiecare formă de societate.
5.3.2. Regularizarea actului constitutiv. Dacă societatea nu întreprinde, în

termenul legal, aceste măsuri de remediere a neregularităţilor constatate, orice
persoană interesată va putea cere tribunalului să oblige organele societăţii să
regularizeze actul constitutiv, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, menite să
exercite o presiune financiară asupra societăţii, care să o determine, astfel, să îşi
îndeplinească obligaţiile legale6.
Astfel sesizat, tribunalul competent va putea dispune ca societatea comercială (a)
să îşi completeze actul constitutiv cu menţiunile obligatorii prevăzute de art. 7 şi 8
LS, (b) să elimine din actul constitutiv eventualele clauze contrare unor dispoziţii
imperative ale legii sau (c) să îndeplinească cerinţa legală de constituire, omisă sau
neîndeplinită la constituirea societăţii.
6 Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul poate fi obligat să o plătească
pentru fiecare unitate de timp cu care întârzie îndeplinirea obligaţiei sale; instanţa le poate transforma
în despăgubiri pentru creditor, atunci când debitorul refuză explicit executarea prestaţiei sale.
11
Dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un

an de la data înmatriculării societăţii7. Aceasta înseamnă că atât constatarea nere-
gularităţilor cât şi introducerea acţiunii în regularizare trebuie să se producă în cadrul
acestui termen de un an.
5.3.3. Absenţa regularizării. Consecinţe. LS nu reglementează însă care este

statutul societăţii comerciale, înmatriculate în registrul comerţului, al cărei act
constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege, ori cuprinde clauze prin care se
încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau care nu a îndeplinit o cerinţă legală pentru
valida sa constituire, atunci când aceste neregularităţi (a) nu au fost remediate de
asociaţi iar acţiunea de regularizare s-a prescris fără a fi exercitată în termen sau (b)
au fost constatate după prescrierea dreptului la acţiunea în regularizare.
Sancţiunea normală aplicabilă unui act juridic încheiat prin încălcarea sau cu
omisiunea respectării unor dispoziţii imperative ale legii este nulitatea. Dar nu toate
neregularităţile la care se referă art. 46-48 LS constituie motive de nulitate a
societăţii comerciale, riguros reglementate de art. 56 LS, astfel încât, în acele situaţii
în care sancţiunea nulităţii nu este aplicabilă şi nu s-a produs regularizarea vizată de
lege, este firesc să ne întrebăm care este statutul unei societăţi comerciale constituite
cu încălcarea unor cerinţe legale imperative.
(a) O primă opţiune, este aceea a regularizării acestor neregularităţi, din iniţiativa
societăţii, respectiv a asociaţilor acesteia. Într-adevăr, nimic nu se opune unei
asemenea regularizări, întrucât termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 48
alin. (3) LS stinge doar dreptul la acţiunea de regularizare adresată tribunalului
competent de persoanele interesate care nu au calitatea de asociat al societăţii
comerciale şi care, evident, nu pot modifica actul constitutiv prin simplul efect ale
voinţei lor.
Dar asociaţii societăţii, convocaţi şi întruniţi în adunarea asociaţilor sau, după caz,
în adunarea generală extraordinară a acţionarilor, vor putea, cu cvorumul şi cerinţele
de vot statutare sau legale, să decidă regularizarea acestor încălcări ale cerinţelor
legii, regularizare ce urmează a fi efectuată prin intermediul unui act modificator,
care să elimine cauzele neregularităţii.
(b) O altă opţiune este aceea a declarării nulităţii societăţii comerciale a cărei
constituire a fost afectată de neregularităţi care constituie cauze de nulitate regle-
mentate de art. 56 LS. O asemenea nulitate, fiind îndeobşte privită ca o nulitate
absolută, deşi cu note specifice, poate fi invocată oricând, de orice persoană
7 În mod întemeiat, în doctrina juridică s-a remarcat că „prescriptibilitatea acţiunii în regularizare este
discutabilă, deoarece înlăturarea neregularităţilor şi, în consecinţă, regularizarea societăţii, este benefică
oricât timp ar trece de la înmatricularea societăţii”; a se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David,
Gh. Piperea, op. cit., Ed. All Beck, 2001, p. 128.
12
interesată, astfel încât acţiunea în nulitate poate fi promovată şi după împlinirea

termenului de prescripţie reglementat de art. 48 alin. (3) LS.
(c) În fine, pentru acele neregularităţi care constituie încălcări ale cerinţelor legale
de constituire a societăţii comerciale, dar care nu sunt cauze de nulitate a societăţii,
credem că rămâne deschisă, la îndemâna oricărei persoane interesate, calea unei
acţiuni în constatarea nulităţii actului constitutiv.
Astfel cum am arătat mai sus, cauzele de nulitate a societăţii comerciale sunt
reglementate limitativ în legea societăţilor comerciale, fără a acoperi însă toate
cauzele de nulitate ale actului juridic, prevăzute de dreptul comun. Din această
perspectivă, se poate susţine, în mod întemeiat, că, în prezent, în legislaţia română,
subzistă concomitent, două forme ale nulităţii care afectează constituirea unei
societăţi comerciale.8 Oricum, ca o consecinţă a acestei distincţii între nulitatea
societăţii comerciale şi nulitatea actului constitutiv, neregularităţile actului constitutiv
al societăţii comerciale, care nu constituie cauze de nulitate a societăţii, vor putea fi
sancţionate pe calea unei acţiuni în nulitate, chiar şi după prescrierea dreptului la
acţiunea de regularizare reglementată de art. 48 al. (3) LS.
5.4. Răspunderea pentru prejudicii rezultate din neregularităţi

neremediate. Remedierea neregularităţilor actului constitutiv sau ale procedurii de
înmatriculare a societăţii comerciale reprezintă o operaţiune de asanare a
elementelor esenţiale care guvernează regimul juridic al acesteia.
Aceste încălcări ale legii, neremediate la data constatării lor sau ulterior, pot
constitui sursa unor prejudicii aduse societăţii (de exemplu, prin dizolvare acesteia,
pentru lipsa sediului social), asociaţilor (de exemplu, prin neindicarea cotei de
participare la profit sau numărului de acţiuni deţinute) sau chiar şi terţilor (de
exemplu, prin indicarea eronată a capitalului social). Ca o garanţie pentru aceştia, LS
reglementează răspunderea nelimitată şi solidară a mai multor categorii de persoane,
pentru prejudiciul cauzat prin aceste neregularităţi.
Dacă aceste neregularităţi au produs un prejudiciu, legea aşează o răspundere
nelimitată şi solidară nu numai în sarcina fondatorilor şi a reprezentanţilor societăţii
(cei care au sarcina remedierii lor) dar şi în sarcina primilor membri ai organelor de
conducere, de administrare şi de control ale societăţii. Chiar dacă aceştia din urmă
nu sunt răspunzători pentru producerea acestor încălcări ale cerinţelor legale de
constituire a societăţii, ei au o răspundere pentru tolerarea perpetuării lor; după
înmatricularea societăţii, aceştia sunt cei care au obligaţia de lua măsuri pentru
înlăturarea lor, chiar dacă aceste măsuri nu pot fi realizate fără implicarea asociaţilor.
Legea sancţionează, deci, pasivitatea acestor persoane care în virtutea competenţelor
8Pentru dezvoltări, a se vedea I. Schiau, T. Prescure, Nulitatea societăţii comerciale, în revista Dreptul
nr. 8/2006.
13
lor de conducere şi control a societăţii ar fi trebuit să întreprindă măsuri de remediere

a acestor neregularităţi.
În al doilea rând, este de remarcat că LS reglementează o răspundere generală,
fără a face distincţie între situaţia în care persoanele enumerate mai sus nu şi-au
îndeplinit în termen obligaţiile legale de remediere şi situaţia în care aceste încălcări
au fost remediate cu promptitudine, de îndată ce au fost constatate, producând totuşi
un anumit prejudiciu, până în momentul înlăturării lor. În opinia noastră, acolo unde
legea specială nu distinge, urmează a fi aplicate principiile generale ale răspunderii,
persoanele implicate (şi mai ales primii membri ai organelor de conducere, de
administrare şi de control ale societăţii), urmând a răspunde doar de la data
constatării acestor neregularităţi sau de la data la care ar fi trebuit să cunoască, prin
sfera competenţelor lor, existenţa acestor neregularităţi.
14
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - NULITATEA SOCIETĂȚII COMERCIALE
CURSUL NR. 9
ALTE NEREGULARITĂȚI ALE CONSTITUIRII SOCIETĂȚII COMERCIALE.

NULITATEA SOCIETĂȚII COMERCIALE
5.5. Neregularităţi privind efectuarea publicităţii legale. Potrivit LS, atât în

cursul procedurii de constituire cât şi pe parcursul existenţei sale, societatea
comercială are obligaţia de a efectua o serie de acte de publicitate, cum ar fi
publicarea în Monitorul Oficial a rezoluției directorului oficiului registrului comerțului
sau a încheierii judecătorului delegat de autorizare a constituirii şi înmatriculării
societăţii comerciale, a actelor modificatoare şi a hotărârilor asociaţilor sau a
hotărârilor organelor statutare ale societăţii sau înscrierea în registrul comerţului a
menţiunilor a căror înscriere este cerută de lege (art. 21 din Legea nr. 26/1991).
Scopul acestor măsuri de publicitate, aliniate exigenţelor Directivei UE
1132/2017privind anumite aspecte ale dreptului societăților comerciale, este acela
de a permite terţilor să ia cunoştinţă de constituirea societăţii comerciale, de ele-
mentele esenţiale ale actului constitutiv, de numele persoanelor care sunt autorizate
să reprezinte societatea sau de modificările care survin în viaţa societăţii şi care ar
putea să le afecteze interesele legitime. Nerespectarea acestor cerinţe de publicitate
produce o serie de efecte în raporturile dintre societate şi terţi, care sunt
reglementate în art. 50 – 52 LS.
5.5.1. Opozabilitate. Astfel, actele sau faptele pentru care nu s-a făcut publici-
tatea prevăzută de lege nu pot fi opuse terţilor, în afara de cazul în care societatea
este în măsură să dovedească, prin orice mijloc de probă admis de legea comercială,
că aceştia cunoşteau aceste acte sau fapte. O asemenea cunoaştere nu poate fi, deci,
prezumată, societatea urmând a dovedi fie că a comunicat aceste acte sau fapte
terţilor, fie că aceştia au luat cunoştinţă despre ele în alte împrejurări.
De asemenea, orice operaţiuni efectuate de societate într-un interval de 16 zile,
începând cu data publicării, în Monitorul Oficial, a rezoluției directorului oficiului
registrului comerțului/încheierii judecătorului delegat, nu vor putea fi opuse terţilor
dacă aceştia dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă de ele.
Acest ansamblu de prevederi conturează următorul regim juridic al actelor, faptelor
şi operaţiunilor societăţii comerciale, pentru care legea prevede obligaţia de
publicitate:
(a) actele şi faptele pentru care nu s-a făcut publicitatea legală nu pot fi opuse de
societate terţilor, decât dacă societatea face dovada că terţii le cunoşteau;
1
(b) faptele şi actele (operaţiunile) pentru care s-a făcut publicitatea legală,
realizate în termen de 16 zile de la data publicării rezoluției directorului oficiului
registrului comerțului/încheierii judecatorului delegat (privind autorizarea constituirii
societăţii sau modificarea unor elemente ale actului constitutiv) în Monitorul Oficial,
nu pot fi opuse terţilor, dacă terţii fac dovada că se aflau în imposibilitate de a le
cunoaşte;
(c) faptele şi actele realizate după împlinirea unui termen de 16 zile de la data
efectuării publicităţii legale menţionate mai sus, sunt pe deplin opozabile terţilor.
Terţii vor putea însă să invoce asemenea acte sau fapte, în afară de situaţia în care
omisiunea publicităţii le lipseşte de efecte. Este evident că, aici, legiuitorul
reglementează ipoteza în care terţii au luat cunoştinţă de asemenea fapte sau acte
după producerea situaţiei în legătură cu care invocă aceste acte sau fapte.
5.5.2. Neconcordanţe. În ceea ce priveşte neconcordanţele ce pot să apară între

textul publicat în Monitorul Oficial şi/sau în presă şi textul depus de societate, spre
publicare, la oficiul registrului comerţului, societatea va trebui să ia măsuri pentru
eliminarea acestora, verificând cu atenţie identitatea celor două texte; pentru
protecţia terţilor, într-o asemenea situaţie, societatea nu va putea opune acestora
textul publicat; pentru aceleaşi considerente, terţii vor putea opune societăţii
comerciale textul publicat, cu excepţia cazului când societatea face dovada că terţii
cunoşteau textul depus la oficiul registrului comerţului.
Această inegalitate de tratament juridic, care caracterizează regimul publicităţii
legale a actelor societăţii comerciale, porneşte de la premisa corectă că societatea
este un comerciant care trebuie să dea dovadă de o diligenţă sporită în îndeplinirea
obligaţiilor sale care ţin de statutul profesional şi, în înfruntarea cu terţii, răspunde şi
pentru cea mai uşoară culpă (culpa levissima), inclusiv pentru omisiunea verificării
identităţii conţinutului actelor publicate cu cel al actelor efectiv adoptate de societate
şi depuse spre publicare.
Atunci când se dovedeşte că neconcordanţele constatate între textul publicat în
Monitorul Oficial şi/sau în presă şi textul depus de societate, spre publicare, la oficiul
registrului comerţului, au fost provocate de motive care nu sunt imputabile societăţii,
oficiul registrului comerţului sau, după caz, Regia Autonomǎ „Monitorul Oficial”, la
cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru, respectiv va republica textul,
pe cheltuiala sa. LS reglementează, deci, o minimă măsură reparatorie, în beneficiul
societăţii, urmărind restabilirea concordanţei între voinţa asociaţilor – exprimată prin
actul constitutiv şi forma în care ea a ajuns la cunoştinţa terţilor. În opinia noastră,
atunci când societatea dovedeşte că apariţia neconcordanţelor se datorează culpei
oficiului registrului comerţului sau celei a Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, ea este
2
îndreptăţită să solicite şi repararea prejudiciului pe care l-a încercat a urmare a

publicării unui text eronat.
5.5.3. Numirea reprezentanţilor. Neregularităţi. LS examinează şi neregula-

ritatea măsurilor de publicitate obligatorii privind numirea, revocarea şi datele de
identificare ale persoanelor care, ca organe ale societăţii comerciale sau ca membri
ai acelor organe, sunt autorizate să reprezinte societatea faţă de terţi sau să ia parte
la administrarea, supravegherea sau controlul societăţii (art. 54 LS).
Neregularităţile la care se referă legea trebuie definite prin raportare la dispoziţiile
art. 46, care includ situaţiile când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute
de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când
nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii. Corespunzător acestor
prevederi, neregularităţile care pot privi numirea unui reprezentant se referă, de
exemplu, la încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează incapacităţile sau
incompatibilităţile administratorilor (art. 153 14 sau art. 15316 LS) sau la omisiunea
reprezentantului de a depune specimenul de semnătură la oficiul registrului
comerţului (art. 1432 LS).
Societatea va putea însă să se prevaleze de aceste neregularităţi, opunându-le
terţilor, dacă face dovada că acestea erau cunoscute terţilor respectivi. Această
cunoaştere nu poate rezulta din actul publicării numirii reprezentanţilor, ci trebuie să
fie dovedită prin mijloace de probă care să înlăture orice îndoială – cum ar fi
corespondenţa dintre părţi.
Atât la constituirea societăţii comerciale cât şi pe parcursul existenţei acesteia,
societatea, prin fondatorii şi reprezentanţii săi, este obligată să dea publicităţii o serie
de acte vizând, inclusiv, numirea în funcţie sau încetarea (prin revocare sau
renunţare) a funcţiei reprezentanţilor, administratorilor, cenzorilor, auditorilor
societăţii sau a altor persoane cu funcţii asemănătoare. Neîndeplinirea acestor
obligaţii de publicitate – prin mijloacele determinate de lege, fie ele registrul
comerţului sau Monitorul Oficial – lipseşte de efecte juridice, faţă de terţi, aceste
numiri. În consecinţă, societatea nu poate invoca faţă de terţi aceste numiri sau
încetarea deţinerii acestor funcţii, dacă aceste operaţiuni nu au fost publicate în
conformitate cu legea.
În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar
dacă acestea si-au depăşit mandatul încredinţat. Societatea va putea însă să invoce
inopozabilitatea acestor acte faţă ea în raport cu terţii, dacă face dovada că depăşirea
obiectului de activitate era cunoscută terţilor interesaţi. Tot pentru protecţia terţilor,
LS stabileşte că societatea ne le poate opune acestora actele societăţii prin care sunt
limitate puterile legale ale organelor societăţii. Legiuitorul prezumă, aici, că terţii de
bună credinţă au doar obligaţia de a cunoaşte prevederile legii şi, deci, puterile pe care
3
organele societăţii le au în temeiul legii. De aceea, actele societăţii prin care se

limitează puterile legale ale organelor societăţii nu pot fi opuse terţilor, chiar
dacă s-au îndeplinit obligaţiile de publicitate legală. Această regulă constituie o
derogare importantă de la prevederile art. 50 LS, potrivit cărora actele pentru care
societatea comercială a efectuat publicitatea legală sunt opozabile terţilor.
Secţiunea 6. Nulitatea societăţii

6.1. Consideraţii generale. Conceptul de nulitate a societăţii comerciale a fost
introdus, la nivelul legislaţiei comunitare, prin prevederile Directivei 68/151/EEC1 de
unde a fost preluat de legea română a societăților comerciale – Legea nr. 31/1990 -
prin modificarile aduse LS prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997. 2
Directiva enumeră în mod limitativ cauzele de nulitate, stabilind că, în afară de
acestea, nici o alta cauză de inexistenţă, nulitate absolută, nulitate relativă sau
declarare a nulităţii nu este admisibilă.3 În prezent, problematica nulității societăților
comerciale este reglementată de prevederile Directivei UE 1132/2017 privind
anumite aspecte ale dreptului societăților comerciale şi a fost receptat
Potrivit prevederilor art. 1932 C. civ. nulitatea societăţii rezultă exclusiv din
încălcarea dispoziţiilor imperative care reglementează contractul de societate,
stipulate sub sancţiunea nulităţii, sau din nesocotirea condiţiilor generale de validitate
a contractelor, dacă legea specială nu prevede altfel. Or, în speță, legea specială –
Legea nr. 31/1990 - prevede altfel, în sensul că art. 56 enunță ritos, imperativ, că
nulitatea unei societăți înmatriculate în regsitrul comerțului poate fi declarată de
tribunal numai în cazurile enumerate de lege, în cuprinsul aceluiași articol.
Nulitatea societăţii comerciale reprezintă un produs al dublei naturi a acesteia –
convenţionale şi instituţionale, ceea ce permite ca societatea să fie privită atât ca un
contract, o convenţie cât şi ca o persoană juridică. LS nu reglementează nulitatea
actului constitutiv al societăţii comerciale, ci chiar nulitatea fiinţei societăţii
comerciale; cu alte cuvinte, nulitatea societăţii comerciale reprezintă o dezvoltare
modernă, proprie dreptului comercial, a conceptului de nulitate, care depăşeşte sfera
unei sancţiuni aplicabile strict actelor juridice pentru a le lipsi de efectele contrare
normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă; ea devine o sancţiune a
constituirii unei persoane juridice cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau
1
A se vedea, în acest sens, I. Băcanu, op. cit. mai sus, şi Gh. Piperea, Societăţi comerciale. Piaţa de
capital. Acquis comunitar, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2005, p. 109.
2
First Council Directive 68/151/EEC of 9 March 1968 on co-ordination of safeguards which, for the
protection of the interests of members and others, are required by Member States of companies within
the meaning of the second paragraph of Article 58 of the Treaty, with a view to making such safeguards
equivalent throughout the Community (OJ L 065 14.03.1968, p. 8); a fost abrogată și în prezent actul
de referință este Directiva UE nr. 1132/2017 privind unele aspecte ale dreptului societăților comerciale.
3
Aceste cauze de nulitate corespund celor menţionate în art. 56 lit. a)-c) şi f)-h) LSC.
4
care prezintă caracter de ordine publică şi afectează, în mod direct, existenţa

societăţii.
Nulitatea unei societăţi comerciale este o sancţiune care se aplică numai unei
societăţi înmatriculate în registrul comerţului, deci care a parcurs întreaga procedură
de constituire şi a dobândit personalitate juridică. Astfel cum judicios s-a constatat –
LS „ocupându-se numai de nulitatea societăţii după înmatriculare, înseamnă că
nulitatea actului constitutiv sau a actelor juridice încheiate până la înmatricularea
societăţii rămâne supusă principiilor şi regulilor de drept comun privitoare la nulitatea
actelor juridice”.4 În această din urmă situație, sunt, desigur, de imediată aplicare
dispozițiile art. 1932 C. civ.
Nulitatea societăţii comerciale se declară de tribunal numai în condiţiile expres
determinate de art. 56 LS. Cauzele de nulitate a societăţii comerciale sunt deci
limitativ reglementate şi instanţele nu pot adăuga acestora, teză provenind din
dreptul francez5 şi consacrată şi în dreptul comunitar al societăţilor comerciale6. În
acelaşi sens, marea majoritate a autorilor români care s-au preocupat de studierea
problematicii nulităţii societăţii comerciale, sunt de părere că, în economia LS, cauzele
de nulitate sunt limitativ enumerate de art. 567, fiind vorba de un tip special de
nulitate expresă şi nu de una virtuală.
Prin prisma intereselor generale ocrotite şi naturii imperative a normelor pe care
încălcate la constituirea societăţii, nulitatea acesteia este o nulitate absolută, care
poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând după înmatricularea societăţii,
acţiunea fiind imprescriptibilă. Sesizarea instanţei se va putea face chiar şi cu ocazia
controlului judecătorului delegat reglementat de art. 37 LS.
Cu toate acestea, efectele nulităţii societăţii comerciale sunt atipice, întrucât
se produc numai pentru viitor, nu afectează raporturile juridice încheiate între
4
I. Băcanu, Comentariul modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 115.
5
A se vedea pentru comentarii în acest sens, spre exemplu: Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés
commerciales, Ed. Dalloz, ed. a 7-a, Paris, 2000, p. 87-88 şi A. Constantin, Droit de sociétés. Droit
commun et droit special des sociétés, Ed. Dalloz, Paris, 2004, p. 31-32. Astfel, primul autor citat
apreciază că nulitatea unei societăţi nu poate rezulta decât dintr-o dispoziţie expresă a Legii din 24 iulie
1966. Această lege însă prevede doar o cauză de nulitate legată de neîndeplinirea formalităţilor de
publicitate cerute de lege pentru societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă. De asemenea, ambii
autori citaţi mai arată că nulitatea unei societăţi comerciale poate rezulta şi din nerespectarea (violarea)
unor dispoziţii care reglementează nulitatea contractelor în dreptul comun.
6
A se vedea Gh. Piperea, Societăţi comerciale. Piaţa de capital. Acquis comunitar,
p. 109.
7
A se vedea, spre exemplu, St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
p. 137-138. În acest sens, autorii citaţi arată că „din redactarea textului legii rezultă că enumerarea
cazurilor de nulitate este limitativă. Deci, declararea nulităţii unei societăţi înmatriculate în registrul
comerţului poate avea loc numai pentru neregularităţile expres prevăzute de lege”.
5
societate şi terţi înainte de declararea nulităţii iar aceasta poate fi remediată, înainte
de a se pune concluzii în fond la tribunalul sesizat cu declararea nulităţii.
6.2. Cauzele de nulitate a societăţii comerciale. Potrivit prevederilor art. 56

LS, nulitatea unei societăţi comerciale înmatriculate în registrul comerţului poate fi
declarată de tribunal în urmatoarele situaţii:
a) când lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în forma
autentică, în situaţiile prevăzute de lege. Această cauză de nulitate vizează o situaţie
improbabilă, fiind de neadmis ca, în condiţiile procedurale strict reglementate de LS,
o societate comercială să poată fi înmatriculată în registrul comerţului în lipsa actului
constitutiv sau când acesta nu respectă forma prescrisă de lege [forma autentică fiind
cerută atunci când (a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un
teren, (b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă şi (c)
societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică]. În ciuda caracterului pur
ipotetic al acestei cauze de nulitate, ea este de reţinut pentru faptul că, subliniind
sancţiunea lipsei formei autentice, rezolvă o dispută doctrinară, confirmând că, atunci
când legea cere forma autentică, aceasta este cerută ad validitatem şi nu numai ad
probationem, cum s-a susţinut de unii autori, în raport de formularea iniţială a LS,
premergătoare modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
32/1997.8
Cu privire la această primă ipoteză (lipsa actului constitutiv), noi opiniem că
aceasta are în vedere situaţia în care actul constitutiv nu există, nici ca negotium iure
şi nici ca instrumentum. Adică, atunci când manifestările de voinţă necesare, potrivit
legii, pentru a încheia un act constitutiv nu s-au produs în nici un mod şi nu atunci
când actul constitutiv este lovit de nulitate (privită, uneori, şi ca inexistenţă a actului
juridic).9
b) când toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii.
Potrivit art. 6 LS, prin fondatori se înţeleg semnatarii actului constitutiv sau acele
persoane care au un rol determinant în constituirea societăţii, chiar dacă nu s-au
numărat printre semnatarii iniţiali ai actului constitutiv, devenind, eventual ulterior
constituirii societăţii, asociaţi ai acesteia. Nu pot însă avea calitatea de fondatori
incapabilii (minorii şi interzişii) şi nici persoanele care au fost condamnate pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru infracţiunile prevăzute
de legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (Legea nr.
85/2014) sau pentru alte infracţiuni prevăzute de LS.
8
St.D. Cărpenaru, op. cit., Ed. All, Bucureşti, 1995.
9
Pentru detalii, I. Schiau, T. Prescure, Nulitatea societăţii comerciale, în revista Dreptul nr. 8/2006.
6
Sancţiunea nulităţii societăţii este prevăzută numai dacă toţi fondatorii au fost
incapabili; incapacitatea se apreciază în raport de momentul constituirii societăţii,
deci trebuie să fie preexistentă sau concomitentă. Cum însă constituirea societăţii
este un întreg proces, cu mai multe etape, momentul de referinţă în raport de care
se apreciază incapacitatea este momentul înregistrării societăţii. Incapacităţile
survenite ulterior acestei date nu conduc la nulitatea societăţii, ci la alte sancţiuni
specifice, cum ar fi dizolvarea acesteia.
c) când obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice.
Obiectul de activitate al societăţii comerciale fiind intrinsec legat de cauza actului
constitutiv, această situaţie reprezintă o aplicaţie specială a prevederilor art. 1236
C. civ. şi are în vedere, în drept, o cauză de nulitate a contractului de societate ori,
după caz, a statutului, ca act constitutiv, întrucât asociaţii au încălcat, în ceea ce
priveşte obiectul de activitate convenit prin actul constitutiv, dispoziţiile imperative
ale LS sau ale unor legi speciale, cum ar fi, spre exemplu, Legea nr. 32/2000, Legea
nr. 297/2004 precum şi dispoziţiile generale ale art. 1236-1237 C. civil.
d) când lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii. Deşi
şi această cauză de nulitate este improbabilă, sub aspectul incidenţei ei în practică,
prezenţa ei reliefează importanţa pe care legiuitorul o acordă controlului de legalitate
efectuat de judecătorul delegat, ca o consecinţă a naturii tot mai pronunţat
instituţionale a societăţii comerciale. În condiţiile Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului precum şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia, este greu de
crezut că funcţionarii oficiilor registrului comerţului îşi pot asuma riscul profesional,
cu ştiinţă ori doar din culpă, să înmatriculeze o societate comercială, fără ca
judecătorul delegat să fi verificat legalitatea actului constitutiv şi regularitatea cererii
de înmatriculare. Oricum, această categorie de cauze de nulitate are în vedere lipsa
totală (ca manifestare de voinţă şi ca înscris) a încheierii judecătorului delegat, nu şi
nulitatea acesteia.
e) când lipseste autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii 10.
Pentru anumite societăţi comerciale – instituţii de credit, instituţii financiare
nebancare, societăţi de asigurări şi altele – legea a prevăzut necesitatea obţinerii
unor autorizări legale administrative, a căror conţinut condiţionează valabila consti-
tuire a societăţii comerciale. Nerespectarea acestei cerinţe legale este, în mod logic,
sancţionată cu nulitatea. Şi această cauză de nulitate pare a fi mai curând ipotetică,
deoarece, în fapt, judecătorul delegat la registrul comerţului, sesizat fiind cu o cerere
de înmatriculare a unei societăţi comerciale de tip special, în cazul căreia legea
specială impune condiţia autorizării actului constitutiv, posterior încheierii lui dar
Potrivit legislației în vigoare, încheierea judecătorului delegat a fost înlocuită cu rezoluția

10
motivată a directorului oficiului registrului comerțului
7
înainte de înmatriculare, va fi obligat să o respingă, prin încheiere motivată, dacă

acea cerinţă nu va fi complinită, în termenul de graţie ce îl va putea acorda în acest
sens.
Această cauză de nulitate face şi ea parte din categoria cauzelor de nulitate a
actului constitutiv, întrucât unele acte normative speciale, cum ar fi legea instituţiilor
de credit, legea societăţilor de asigurare şi cea a pieţelor de capital, impun, în vederea
legalei constituiri a categoriei de societăţi pe care le reglementează, obţinerea
anumitor autorizaţii prealabile – în ceea ce priveşte conţinutul şi forma actelor
constitutive – din partea unor autorităţi administrative de domeniu, cum sunt Banca
Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor etc. Astfel de autorizaţii administrative, în drept, au fost
privite fie ca cerinţe de formă, fie (mai rar) ca cerinţe de fond, solicitate ad
validitatem, privind legalitatea actului constitutiv şi, pe cale de consecinţă, a societăţii
însăşi.
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate,
aporturile asociaţilor sau capitalul social subscris. Art. 7 şi 8 LS prevăd menţiunile pe
care actul constitutiv al societăţii comerciale trebuie să le cuprindă (printre care
datele de identificare ale asociaţilor, forma juridică, denumirea şi sediul societăţii
comerciale, obiectul de activitate, capitalul subscris şi vărsat, valoarea bunurilor
aduse ca aport şi modul lor de evaluare, datele personale ale administratorilor, partea
fiecărui asociat la beneficii şi pierderi, modul de dizolvare şi lichidare a societăţii
comerciale). Dintre toate aceste menţiuni, sunt esenţiale numai cele menţionate la
acest art. 56, lipsa lor atrăgând nulitatea societăţii. Desigur, omisiunile enumerate în
textul legal citat vor putea fi lesne complinite de către fondatori, în conditţile art. 46
şi urm. LS, astfel încât nulitatea va putea fi uşor evitată.
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat.
Asemenea dispoziţii vizează numai societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni, al căror capital minim este prevăzut de lege, cu
rolul de a constitui limita minimă a răspunderii societăţii în raporturile cu terţii.
Nerespectarea acestor condiţii minime de capital reprezintă o încălcare gravă a legii,
introducând un element de incertitudine asupra răspunderii societăţii pentru obligaţile
asumate.
Această cauză de nulitate se constituie, şi ea, în drept, într-o cauză de nulitate
totală a actului constitutiv, deoarece asociaţii fondatori nu au convenit nivelul minim
de capital ce trebuie subscris şi nu au stabilit nici cuantumul ce trebuie vărsat în mod
legal, pentru valabila constituire a unei anumite forme de societate şi/sau a unei
anumit tip de societate, în cadrul acelei forme (spre exemplu: societate bancară pe
acţiuni).
8
De asemenea, ipoteza enunţată, are în vedere şi situaţia în care, deşi clauzele

actului constitutiv prevăd în mod legal cuantumul capitalului ce trebuie vărsat de
către fiecare asociat până la data cererii de înmatriculare, unul, mai mulţi ori toţi
asociaţii nu au vărsat acel capital stabilit prin actul constitutiv.
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege. Pe lângă
dispoziţiile privind întinderea răspunderii asociaţilor şi necesitatea unui anumit capital
minim, cele privind numărul minim de asociaţi conturează, şi ele, distincţiile care
individualizează diferitele forme juridice ale societăţilor comerciale. De aceea,
nerespectarea acestor distincţii – şi pentru raţiunile enunţate la lit. g) de mai sus –
conduce la nulitatea absolută a societăţii comerciale.
În acest sens, trebuie reţinute dispoziţiile de principiu ale art. 4 LS, potrivit cărora
„societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul când legea
prevede altfel”; un astfel de caz este cel evocat de prevederile art. 5 alin.(2) din
aceeaşi lege, referitor la aşa-numita (impropriu denumită) „societate cu răspundere
limitată cu asociat unic”.
Desigur, în economia LS, inexistenţa numărului minim de asociaţi, având
semnificaţia nerespectării unei condiţii imperative (de fond), care ţine de esenţa
contractului de societate în general (a se vedea prevederile art. 1491 Cod civil) şi a
celui de societate comercială, în special şi care vizează numărul minim al părţilor
contractante, va putea atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de societate
al unei anumite forme de societate comercială doar dacă numărul necesar nu va fi
complinit, în termenul acordat de instanţa de judecată, prin cooptarea unor noi
asociaţi.
6.3. Conceptul de nulitate a societăţii comerciale. Distincţii faţă de

nulitatea actelor juridice. Astfel cum am arătat deja, instituţia nulităţii societăţii
comerciale, privită ca persoană juridică, respectiv ca subiect de drept distinct de
persoana celor care o constituie, a fost reglementată în dreptul românesc de abia în
1997, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 31/1990, ordonanţă care, la rândul ei a fost modificată,
completată şi aprobată prin Legea nr. 195/1997.11
6.3.1. Societăţi neregulat constituite. Anterior apariţiei Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 32/1997, problematica societăţilor comerciale neregulat constituite
a suscitat în literatura de specialitate o serie de comentarii, problematica abordată
11
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 a fost publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997,
iar Legea nr. 195/1997 a fost publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997.
9
cuprinzând aspecte legate de nulitatea actului constitutiv şi normalizarea societăţilor

comerciale nelegal constituite.12
În ce priveşte nulitatea actului constitutiv, s-a considerat că aceasta urmează
a fi supusă regimului de drept comun al nulităţii actelor juridice, sancţiunea interve-
nind atunci când se încalcă norme imperative. S-a pledat, totuşi, pentru o atenuare
a efectelor juridice ale nulităţii actului constitutiv, prin izolarea sancţiunii în sfera
raportului juridic viciat. În acest sens, s-a spus ca viciile de voinţă care afectează
consimţământul unor asociaţi nu trebuie să influenţeze consimţământul celorlalţi
asociaţi, pactul societar continuând să subziste între aceştia. 13
Prin crearea instituţiei nulităţii societăţii comerciale se pare că legiuitorul român a
abandonat concepţia tradiţională privind soarta juridică a societăţilor nelegal
constituite, în favoarea unei concepţii moderne, „care urmăreşte să realizeze un
echilibru între nevoia de protecţie a intereselor terţilor şi imperativul respectării
dispoziţiilor legale privind constituirea societăţilor comerciale. În această concepţie,
subzistă preocuparea de salvare a societăţii, de regularizare a ei, pentru a fi adusă
în parametri de legalitate şi, prin aceasta, de a proteja interesele terţilor”14.
6.3.2. Nulitatea actului constitutiv. După cum se poate observa, toate formele
de societăţi comerciale au ca izvor al naşterii lor un anumit tip de act juridic. Fiecare
dintre aceste categorii de acte juridice, pentru a produce efecte valabile, trebuie să
îndeplinească cumulativ toate cerinţele imperative ale dreptului comun aplicabil unui
anumit gen de act juridic (fie convenţiilor – art. 1179 C. civ. fie, după caz, statutului
– act unilateral, supus condițiilor art. 1325 C. civ. 15) precum şi cele speciale impuse
de LS precum şi de alte acte normative specifice unor anumite categorii de societăţi
(bancare, de asigurări, de servicii de investiţii financiare etc).
Sancţiunea nerespectării acestor condiţii imperative ale validităţii actului juridic
este nulitatea absolută, sau relativă, în raport cu natura interesului ocrotit prin
instituirea condiţiilor încălcate; această nulitate poate fi totală sau parţială, după
întinderea mai mare sau mai mică a efectelor unei anumite nulităţi.
Nulitatea actului constitutiv al societăţii comerciale este guvernată însă în primul
rând, de dispoziţiile dreptului comun care privesc validitatea actelor juridice,
respectiv a convenţiilor şi a actelor unilaterale. Acest regim juridic aparte al nulităţii
actului constitutiv rezultă din abordarea diferită pe care legea română o are în privinţa
12
O. Căpăţînă, op. cit., ediţia a II-a actualizată şi întregită, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 179 şi urm.,
precum şi p. 252 şi urm.
13
G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, vol. 2, ed. 12, Paris, p. 981-985.
14
St.D. Cărpenaru, op. cit., ed. 5, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
15
Pentru unele consideraţii pertinente şi relevante privind actul unilateral de înfiinţare de către un
asociat unic a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, a se vedea, spre exemplu: L. Pop, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, ediţie revăzută, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 133.
10
nulităţii actului juridic şi a societăţii comerciale, privite ca două sancţiuni distincte, a

căror reglementare îşi are sediul în norme diferite.
Astfel, după cum vom arăta în continuare, nu toate cauzele de nulitate a actului
juridic, reglementate de dreptul comun atrag nulitatea societăţii comerciale, ci numai
cele care sunt expres menţionate în cuprinsul art. 56 LS.
6.3.3. Efectele nulităţii actului constitutiv. Actul constitutiv al oricărei societăţi

comerciale este un act juridic patrimonial, în principal, pentru împrejurarea că
asociaţii se obligă să aducă societăţii anumite aporturi în bani sau în natură şi să
împartă profitul ce ar putea rezulta din realizarea activităţilor statutare, aşa încât, în
absenţa conceptului de nulitate a societăţii comerciale, anularea/constatarea nulităţii
acestuia ar trebui să aibă efecte retroactive, cu excepţia situaţiilor în care executarea
conţinutului acestuia va fi produs efecte ireversibile (în cazul contractelor cu prestaţii
succesive, spre exemplu).Aşadar, dacă anularea/constatarea nulităţii actului
constitutiv al unei societăţi comerciale se produce pentru încălcarea unor norme
imperative reglementate de dreptul comun aplicabil acelui tip de act constitutiv
(contract sau statut), atunci nulitatea acelui act constitutiv, în ceea ce priveşte
prestaţiile patrimoniale executate uno ictu de către asociaţi, va trebui să opereze cu
efect retroactiv.16 În schimb, dacă nulitatea actului constitutiv se produce, în condiţiile
art. 56 din Legea nr. 31/1990, pentru o cauză care atrage şi nulitatea societăţii,
atunci efectele acestei nulităţi se vor produce în condiţiile art. 57- 59 LS.
6.3.4. Nulitatea societăţii comerciale. În anumite circumstanţe, încălcarea

unora dintre condiţiile imperative de valabilitate a actelor constitutive ale societăţilor
comerciale se constituie în motive exprese şi restrictive, nu numai de nulitate a acelor
acte dar şi de nulitate a societăţii comerciale însăşi, ca persoană juridică, subiect de
drept distinct de persoanele care au constituit-o.
Pentru a contura conceptul de nulitate a societăţii comerciale, trebuie să avem în
vedere împrejurarea că societatea comercială nu este numai un act juridic ci este, în
accepţiunea legii, o persoană juridică de la data înmatriculării sale în registrul
comerţului [art. 41 alin. (1) LS]. Cu alte cuvinte, societatea comercială are o natură
şi chiar existenţă juridică dublă: atât o natură contractuală/voliţională (de drept
privat), cât şi una instituţională (de drept public).
De aceea, caracterul expres, restrictiv şi derogatoriu de la dreptul comun al nulităţii
societăţii comerciale reglementate de art. 56-59 LS, după părerea noastră, nu
16
A se vedea, de exemplu, A. Constantin, op. cit., p. 32 şi Ph. Merle, op. cit., p. 94. Autorii citaţi arată
că, în situaţia în care nulitatea actului constitutiv va fi declarată pe motivul vicierii consimţământului
unuia sau mai multor asociaţi ori pentru incapacitatea acestora, asociatul/asociaţii în cauză vor putea
opune această cauză de nulitate şi, fiind repuşi în situaţia anterioară încheierii actului, vor fi îndreptăţiţi
să îşi retragă întregul aport.
11
înlătură cauzele de nulitate a actului constitutiv al societăţii, reglementate de dreptul

comun (art. 948 Cod civil), în măsura în care, aşa după cum am arătat mai sus,
cauzele de nulitate a actului constitutiv reglementate de art 56 LS nu acoperă toate
ipotezele de nulitate a convenţiilor enumerate de art. 948 Cod civil.
În opinia noastră, cea mai mare parte a cauzelor de nulitate a societăţii comerciale
reglementate de art. 56 LS sunt, în drept, cauze speciale de nulitate a actului
constitutiv, cauze referitoare la: capacitatea de a contracta, respectiv de a emite un
act unilateral, condiţiile de legalitate ale obiectul material şi juridic al actului
constitutiv, autorizarea administrativă a actului constitutiv.
Singurele cauze de nulitate a convenţiilor, dintre cele reglementate de dreptul
comun, care nu se regăsesc în enumerarea conţinută de art. 56 LS sunt cele
referitoare la lipsa/viciile consimţământului de a contracta (de a înfiinţa o societate
comercială) şi la cauza ilicită sau falsă.
6.4. Regimul nulităţii societăţii comerciale. Nulitatea unei anumite societăţi

comerciale înmatriculate în registrul comerţului, în concepţia legiuitorului român, este
o sancţiune cu caracter excepţional şi chiar subsidiar, ideea principală şi prioritară,
care domină această reglementare a LS, fiind aceea de asanare a nulităţii, de
înlăturare a cauzelor acesteia, de salvare a fiinţei juridice a acestui tip de persoane
morale. De aceea, nulitatea va fi declarată numai dacă asociaţii societăţii comerciale
nu vor fi în măsură să înlăture motivele de nulitate, înainte de a se pune concluzii în
fond în faţa tribunalului competent să o declare.
6.4.1. Procedura. Aşa după cum rezultă din prevederile art. 57 LS, declararea
nulităţii societăţii comerciale poate fi cerută, în mod direct, pe calea unei cereri de
anulare; în drept, opiniem că, în raport de calificarea nulităţii societăţii comerciale ca
fiind o nulitate absolută, o asemenea cerere ar trebui să fie o acţiune în constatarea
nulităţii absolute a societăţii comerciale, acţiune având ca temei de drept comun art.
111 C. proc. civ şi de drept special art. 56 şi 57 LS. Cu toate acestea, instanţa, potrivit
acestui art. 57 nu constată nulitatea ci o declară, ca şi cum ar fi în prezenţa unei
nulităţi relative speciale. Această formulare urmează, de altfel, aceeaşi concepţie
reflectată şi de art. 11 din Directiva a I-a, care arată că instanţa „va dispune nulitatea
societăţii comerciale”.
Fiind incidente cauze de nulitate absolută, cererea de anulare 17 va putea fi
introdusă de către orice persoană interesată, dreptul la acţiune nefiind prescriptibil 18.
17
Denumirea utilizată de LSC este improprie, având în vedere distincţiile pe care le face doctrina
românească între declararea nulităţii şi constatarea nulităţii.
18
A se vedea, în acest sens, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 193 şi Gh. Piperea, op. cit.,
p. 113.
12
Desigur, în condiţiile prevederilor Codului de procedură civilă, nulitatea unei societăţi

comerciale poate fi invocată şi pe calea unei excepţii de fond şi de ordine publică, în
orice fază a unei judecăţi (fond, apel, recurs).
Cu toate că cea mai mare parte din cauzele de nulitate a societăţii reglementate
de art. 56 LS sunt instituite pentru ocrotirea şi promovarea unor interese publice,
fiind cauze de nulitate absolută19, textul art. 57 îngăduie, în mod expres, remedierea
(asanarea) cauzelor de nulitate, dacă acest lucru se va realiza de către cei în drept,
înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
6.4.2. Neretroactivitate. Potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) coroborat cu

art. 227 alin. (1) lit. b) LS, efectul caracteristic şi cel mai tranşant, din punct de
vedere juridic, al nulităţii societăţii comerciale, este acela că pe data la care hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea comercială,
privită ca o persoană juridică, care a avut o anumită existenţă în timp, va fi dizolvată,
fără efect retroactiv.
Cu alte cuvinte, începând cu această dată, societatea, privită atât ca act juridic cât
şi ca fiinţă juridică, încetează să îşi mai producă efectele, 20 însă doar pentru viitor (ex
nunc), în mod similar efectelor nulităţii actelor juridice cu prestaţii succesive.
Consecinţă firească a dizolvării, societatea declarată nulă va intra, prin efectul legii,
în lichidare, regulile instituite de LS referitoare la un astfel de proces fiind aplicabile
în mod corespunzător (a se vedea titlurile VI şi VII ale LS).
Aceste efecte se produc începând cu data la care hotărârea judecătorească prin
care s-a declarat nulitatea a devenit definitivă [în condiţiile art. 4254 alin. (3)
C. proc. civ.]. Totuşi, în condiţiile unor măsuri legale de dublă publicitate (prin
registrul comerţului şi prin Monitorul Oficial), opozabilitatea acelui act jurisdicţional 21
se va realiza, de la momente diferite, după următoarele distincţii:
– între asociaţi, declararea nulităţii societăţii şi dizolvarea acesteia va fi opozabilă
începând cu data la care a devenit irevocabilă hotărârea;
– pentru terţii de bună-credinţă, această opozabilitate se realizează numai de la
data publicării hotărârii respective în Monitorul Oficial. Această concluzie se bazează
19
Vezi, în acest sens, I. Schiau, Curs de drept comercial, Ed. Rosetti, 2004, p. 131 („astfel, deşi prin
sfera intereselor ocrotite, ea ar trebui să fie o nulitate absolută şi totală, nulitatea reglementată de art.
56 LSC este remediabilă şi va fi declarată de tribunal numai atunci când cauza ei nu a fost înlăturată
înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal - ceea ce este specific nulităţii relative”).
20
De reţinut că, în economia textului art. 58, expresia „societatea încetează fără efect retroactiv şi intră
în lichidare” trebuie înţeleasă în sensul de încetare a activităţii statutare, ca primă etapă a procesului de
destructurare a unei persoane juridice, şi nu în aceea ce ar putea rezulta din sensul literal al termenilor
utilizaţi, adică de pierdere totală din acel moment a personalităţii juridice.
21
Pentru o analiză temeinică şi amplă a instituţiei opozabilităţii efectelor juridice, a se vedea, spre
exemplu, I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002.
13
pe prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, potrivit cărora, „înmatricularea
şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori
de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a sau în altă
publicaţie, acolo unde legea dispune astfel”. Aşadar, din raţiuni care ţin de securitatea
dinamică a circuitului juridic şi comercial, legiuitorul român consacră terţilor o măsură
specială de protecţie a intereselor lor.
6.4.3. Opozabilitate. Prin excepţie de la regula retroactivităţii consacrată în

dreptul comun, dacă nulitatea sau anularea actului constitutiv se produce pentru
cauzele enumerate de art. 56 LS [cum ar fi, pentru faptul că toţi fondatorii au fost
incapabili, la data constituirii societăţii – art. 56 lit. b) LS] şi dacă, după data
constituirii sale, societatea nulă va fi încheiat anumite acte juridice valabile cu terţe
persoane, cum ar fi, spre exemplu, acte cu privire la bunurile intrate în proprietatea
societăţii după data constituirii acesteia (constituiri de ipoteci, de garanţii reale
mobiliare, alte acte de dispoziţie juridică etc), iar acei terţi nu au cunoscut şi nici nu
au putut cunoaşte cauzele de nulitate a actului constitutiv, acele acte vor fi păstrate,
producându-şi efectele urmărite de părţile contractante, în condiţiile
art. 59 alin. (1) LS.
Această notabilă excepţie va funcţiona însă doar încât priveşte efectele actelor
juridice încheiate de societate în nume şi pe socoteala proprie nu şi în ceea ce priveşte
actele juridice încheiate de asociaţi în nume propriu, cum ar fi spre exemplu, actul
constitutiv (contract de societate şi/sau statut, ori numai statut, după caz) şi
eventualele acte adiţionale la acestea.
Cauzele de nulitate şi nulitatea însăşi a unei societăţi comerciale înmatriculate în
registrul comerţului, vor deveni opozabile terţilor doar de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, a hotărârii judecătoreşti irevocabile de
declarare a nulităţii. Doar de la o astfel de dată, pentru terţii interesaţi, cauzele de
nulitate şi efectele acestora cu privire la entitatea juridică vor deveni o certitudine.
Desigur, atât societatea nulă, prin lichidator, cât şi oricare dintre asociaţii fondatori
care nu poate fi făcut răspunzător pentru producerea cauzelor respective de nulitate,
poate face dovada, prin răsturnarea prezumţiei de bună- credinţă, că un anumit terţ
nu a fost de bună-credinţă, întrucât cunoştea cauzele de nulitate înainte de declararea
judecătorească a nulităţii societăţii, şi cu toate acestea, a încheiat acte juridice cu
acea societate.
14
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚII
CURSUL NR. 10
ORGANIZAREA ȘI FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII
LS este organizată pe patru mari teme: constituirea (Titlul II), funcţionarea

(Titlul III), modificarea (Titlul IV şi V) şi încetarea existenţei societăţii comerciale
(Titlul VI şi VII). Dintre acestea, problematicii funcţionării societăţii îi sunt dedicate
169 de articole, adică aproape jumătate din întinderea legii, aspect numeric care
evidenţiază, şi el, importanţa pe care legiuitorul o ataşează condiţiilor în care
societatea îşi desfăşoară activitatea.
Titlul III al LS, dedicat funcţionării societăţii comerciale, debutează cu o serie

de prevederi generale, cu o abordare aparent disparată, care tratează formarea şi
gestionarea patrimoniului social (situaţia juridică a aporturilor asociaţilor şi a
dividendelor cuvenite acestora), organizarea şi administrarea societăţii comerciale
(puterile şi răspunderea administratorilor) precum şi unele măsuri de publicitate
restrânsă a actelor şi operaţiunilor societăţii comerciale.
VII.1. Formarea patrimoniului societăţii comerciale
VII.1.1. Aportul asociaţilor. Patrimoniul societăţii comerciale este un element

structural obligatoriu al personalităţii sale juridice dar, în aceeaşi măsură, este un
element indispensabil desfăşurării unei activităţi economice profitabile. De aceea,
societatea comercială are obligaţia de a-şi constitui patrimoniul potrivit stipulaţiilor
documentelor constitutive şi de a asigura conservarea şi dezvoltarea acestuia.
În această privinţă, legiuitorul situează interesele societăţii comerciale mai

presus de interesele personale ale asociaţilor; deşi s-a născut din voinţa lor şi în
conformitate cu interesele urmărite de asociaţi, societatea comercială, odată
constituită, ocupă o poziţie dominantă în raporturile ei cu asociaţii.
Un element specific al pactului societar constă în obligaţia asociaţilor de a

transmite societăţii unele aporturi, care să constituie elementele componente ale
patrimoniului iniţial al acesteia şi, în acelaşi timp, o măsură a drepturilor şi

răspunderilor ce le revin. Aceste aporturi pot fi aduse în numerar şi în natură, şi unele
şi altele fiind aporturi în drepturi pe care asociatul subscriitor le transmite societăţii.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) LS, aporturile în natură sunt vărsate prin
transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a
bunurilor aflate în stare de utilizare.
În lipsa unei convenţii contrare cuprinse în actul constitutiv, LS declară că

bunurile aduse ca aport devin proprietatea societăţii din momentul înregistrării
acesteia în registrul comerţului, adică din momentul în care, dobândind personalitate
juridică [art. 41 alin. (1) LS], devine un subiect de drept distinct de persoana
asociaţilor, având un patrimoniu propriu. Transmiterea dreptului de proprietate
presupune că asociatul aportor este titularul dreptului de proprietate asupra bunului
constituit ca aport, căci nimeni nu poate transfera ceva ce nu are (nemo plus iuris ad
alium transfere potest quam ipse habet). În acest sens, art. 36 alin. (2) LS impune
ca, la constituirea societăţii comerciale, asociaţii să ataşeze cererii de înmatriculare
actele privind proprietatea bunurilor constituite ca aport, iar în cazul în care printre
ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate.
Rezultă că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor constituite ca aport
poate opera chiar şi atunci când aceste sunt grevate de sarcini, cu condiţia ca să nu
existe o interdicţie de înstrăinare.
Din interpretarea per a contrario a textului art. 65 alin. (1) LS rezultă că

asociaţii pot să convină să transmită societăţii şi alte drepturi asupra bunurilor decât
dreptul de proprietate. Acestea ar putea fi alte drepturi reale principale,
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute – în măsura în care acestea au o
valoare economică, întrucât potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) LS, ele trebuie să
fie evaluabile din punct de vedere economic.
De asemenea, asociaţii pot conveni să transmită, în anumite condiţii şi la

constituirea anumitor forme de societate – societăţi în nume colectiv, în comandită
simplă şi societăţi pe acţiuni constituite prin subscripţie integrală şi simultană – chiar
şi drepturi de creanţă, care au regimul juridic al aporturilor în natură şi sunt liberate

când societatea a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 LS).
În schimbul aportului transmis societăţii, aceasta repartizează asociaţilor titluri

participative, care le conferă şi calitatea de creditor al societăţii, pentru valoarea
reziduală rezultată din lichidare dar şi pentru o parte din profitul acesteia, repartizată
cu titlu de dividend sau alte avantaje rezervate fondatorilor. Asociaţii nu sunt, însă,
îndreptăţiţi la plata unor dobânzi aferente valorii aportate la capitalul societăţii,
întrucât dreptul lor de creanţă, deşi născut ca o consecinţă a transmiterii aportului,
nu poartă asupra acestuia, ci asupra profitului sau a bunurilor ori sumelor rămase în
urma lichidării patrimoniului societăţii comerciale. De altfel, această abordare
reprezintă o soluţie care, pe lângă justificarea sa în drept, are şi meritul de a proteja
interesele societăţii, al cărei patrimoniu ar fi subminat chiar de asociaţi, dacă aceştia
ar percepe dobânzi pentru aportul adus societăţii. În schimb, dacă aportul asociaţilor
la capitalul social nu este purtător de dobânzi în ceea ce îi priveşte pe asociaţi, asta
nu înseamnă că aportul acestora, fiind depus într-o bancă, nu aduce dobânzile
aferente societăţii, care este titulara fondurilor transmise ei ca aport.
VII.1.2. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a vărsa aportul subscris.

Obligaţia de aport fiind o obligaţie esenţială, convenţională sub aspectul întinderii şi
formelor de vărsământ şi legală sub aspectul sancţiunii neîndeplinirii ei, reprezintă o
răspundere personală a fiecărui asociat. Asociatul care prin întârzierea depunerii
acestui aport a prilejuit daune societăţii comerciale (de exemplu, aceasta nu s-a putut
înregistra şi nu a putut să îşi înceapă activitatea, plătind în acest timp chirie pentru
un spaţiu de producţie de care nu s-a putut servi), este dator să le repare; această
răspundere nu este o răspundere limitată la nivelul aportului subscris, ci este una
nelimitată şi personală, fundamentată pe culpa proprie a asociatului.
Dacă aportul a fost stipulat în numerar, LS pune în sarcina asociatului întârziat

şi obligaţia de a suporta dobânzi legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul.
Obligaţia de vărsământ fiind una asumată în legtură cu exercițiul unei întreprinderi,
derivată din dobândirea de părţi sociale sau acţiuni, legiuitorul face aplicarea
dispoziţiilor art. 1423 alin. (2) lit. d) C. civ., potrivit cărora debitorul se află de drept
în întârziere, astfel că datorează dobândă de drept din ziua când devin obligația a
devenit exigibilă. Dacă asociatul care întârzie vărsământul aportului este un acţionar,
art. 100 LS reglementează o procedură prin care acesta este somat să îşi
îndeplinească această obligaţie, sub sancţiunea urmăririi lui pentru eventualele daune
şi – adăugăm noi – a dobânzilor legale prevăzute de art. 64 alin. (2) LS.
VII.1.3. Răspunderea faţă de terţi. Născută ca o fiinţă dotată cu personalitate

juridică, odată cu înregistrarea în registrul comerţului, societatea comercială are un
patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor. În consecinţă, ea nu poate fi ţinută
să răspundă cu patrimoniul propriu decât pentru obligaţiile proprii, asumate în
condiţiile legii.
Asociaţii nu au un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul

societăţii, ei exercitând doar un drept de creanţă complex care, sub raport economic
le permite să participe la distribuţia profitului şi, eventual, a rezultatului lichidării
societăţii. De aceea, pe durata existenţei societăţii, creditorii personali ai asociatului
nu pot să îşi exercite dreptul de creanţă asupra societăţii în care acesta este asociat;
ei au, în mod natural, dreptul de a urmări dividendele repartizate acestuia pe baza
situaţiilor financiare aprobate în condiţiile legii precum şi, la încheierea lichidării,
asupra părţii ce i se cuvine acestuia în temeiul calităţii sale de asociat.
Pentru a-şi conserva drepturile de creanţă, aceşti creditori personali ai

asociaţilor vor putea totuşi, pe durata existenţei societăţii, să poprească partea ce i-
ar reveni debitorului lor prin lichidarea societăţii sau să sechestreze şi să vândă
acţiunile debitorului lor. Diferenţa între cele două opţiuni este aceea că poprirea
respectivelor părţi are un efect asiguratoriu, purtând asupra unor părţi cu privire la
care asociatul are doar o vocaţie de dobândire, în caz de lichidare, în timp ce
sechestrarea şi vinderea acţiunilor – în cazul unei societăţi pe acţiuni sau în comandită
pe acţiuni – are în vedere faptul că acestea sunt titluri negociabile, care au putere
circulatorie.
Creditorii particulari ai unui asociat mai au şi dreptul de a se opune prelungirii

duratei societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată
[art. 206 alin. (1) LS] sau împotriva hotărârii prin care asociaţii au revenit asupra
hotărârii de dizolvare a societăţii [art. 231 alin. (3) LS].
Tot pentru protecţia prioritară a societăţii în raport cu interesele personale ale

asociaţilor, creditorii personali ai asociaţilor nu se pot îndrepta împotriva societăţii
pentru creanţele ce le au asupra asociaţilor acesteia; ei pot urmări numai partea din
beneficiul societăţii repartizată asociatului după aprobarea bilanţului. Desigur că o
asemenea soluţie se fundamentează şi pe ideea separaţiei patrimoniilor societăţii şi
asociaţilor, întrucât una dintre condiţiile definitorii ale personalităţii juridice rezidă în
existenţa unui patrimoniu propriu, distinct de cele ale asociaţilor care o compun.
După dizolvarea societăţii, creditorii personali pot urmări, desigur, şi partea care
a revenit asociaţilor ca urmare a lichidării societăţii. Pentru a-şi conserva acest drept,
creditorii personali ai asociaţilor pot solicita înfiinţarea unei proprii asigurătorii asupra
cotei-părţi ce ar reveni asociaţilor prin lichidare, încă din timpul existenţei societăţii (art.
66 LS). În ceea ce priveşte acţiunile, acestea constituind, spre deosebire de părţile
sociale sau părţile de interes, titluri de credit negociabile, pot fi sechestrate şi apoi
valorificate către terţi, pentru acoperirea creanţei creditorilor acţionarilor.
O altă manifestare a obligaţiei asociaţiilor de a conserva patrimoniul societăţii

este redată prin dispoziţiile art. 69 LS, potrivit cărora orice micşorare a capitalului
trebuie să fie realizată în condiţiile legii, iar dacă se constată o reducere a acestuia sub
minimul legal acesta va trebui reîntregit, în caz contrar, societatea fiind afectată de
sancţiunea dizolvării.
VII.2. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale asociaţilor
VII.2.1. Drepturile patrimoniale ale asociaţilor. Bunurile constituite ca aport,

fie în numerar, fie în natură, devin proprietatea societăţii, în lipsa unei convenţii
contrare. Astfel, asociaţii nu creditează societatea cu sumele constituite ca aport ci
transferă, cu titlu definitiv şi irevocabil, drepturi al căror titular devine societatea. În
schimb, în temeiul calităţii lor de asociaţi, ei devin titularii unui drept de creanţă care
le permite să primească dividende şi să participe la rezultatul lichidării. În mod
excepţional, ca efect al retragerii sau a excluderii lor, asociaţii sunt îndreptăţiţi să
primească, pe durata existenţei societăţii, o parte din patrimoniul societăţii sau o

sumă de bani echivalentă, ambele corespunzătoare cotei lor de participare la capitalul
societăţii, dacă asociaţii nu au convenit altfel.
VII.2.2. Dreptul la dividend. Atunci când o societate realizează profit, ea are

deschise două opţiuni: să reinvestească acest profit în circuitul comercial sau să îl
distribuie asociaţilor, cu titlu de dividende. Derivând din cuvântul latin dividendus
(care înseamnă, literalmente, de împărţit), dividendul constituie cota parte din
profitul societăţii care se cuvine fiecărui asociat, de regulă proporţional cu cota lui de
participare la capitalul social.
Potrivit legii, dividendele se distribuie pe baza situaţiilor financiare aprobate de

adunarea generală a asociaţilor. Ele se distribuie în numerar, reprezentând o sumă
de bani aferentă fiecărei părţi sociale sau acţiuni deţinute de un asociat, dar pot fi
distribuite şi prin repartizarea de noi acţiuni, atunci când adunarea asociaţilor
hotărăşte majorarea capitalului cu sumele constituind profit net, ce urmează a fi
repartizat asociaţilor.
Dividendele plătite de o societate constituie unul dintre criteriile de selecţie pe

care investitorii le utilizează pentru a decide asupra societăţii în care să îşi plaseze
resursele financiare, urmărind un profit cel puţin mai mare decât rata dobânzii
practicată pe o anumită piaţă. Importanţa dividendului în strategia investiţională este
atât de mare încât unii acţionari sunt dispuşi să renunţe la alte drepturi societare
(în speţă, dreptul de vot) pentru a dobândi acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar
ce le conferă dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil
al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări (art. 95 LS).
Fiecare asociat este îndreptăţit să primească partea din profitul stabilit prin
actul constitutiv. Dividendul corespunde, în principiu, cotei de participare a fiecărui
asociat la capitalul social vărsat, dar el poate fi determinat şi diferit de această cotă,
prin convenţia asociaţilor.
Astfel, asociaţii pot acorda unuia dintre ei o cotă mai mare din beneficiu,
considerând că, deşi aportul său la capital este identic cu al celorlalţi asociaţi, are o
contribuţie mai mare decât aceştia la activitatea societăţii. Tot astfel, deşi asociaţii
au adus aporturi diferite ca valoare, ei pot conveni ca profitul să se împartă egal între
ei, în considerarea caracterului intuitu personae al societăţii. O asemenea abordare
este specifică societăţilor de persoane, unde elementul afectiv este mai puternic
impregnat în ţesătura relaţiilor sociale şi unde echitatea domină distribuţia profitului.
De altfel, art. 16 alin. (5) LS permite ca asociaţii societăţii în nume colectiv şi

asociaţii comanditaţi să aducă prestaţii în muncă sau servicii cu titlu de aport
social, care nu pot constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social,
dar în schimbul cărora au dreptul să participe la împărţirea profitului, prelevând
dividende şi răspunzând de pierderi. Cota lor de participare la distribuirea profitului
trebuie să fie stabilită prin actul constitutiv sau aprobată prin hotărâre a adunării
asociaţilor; în lipsă, legea stabilește că acestor asociaţi li se cuvine o cotă din profit
egală cu cea a asociatului care a adus cel mai mic aport la formarea capitalului social,
potrivit prevederilor corespunzătoare aplicabile societăţii civile [art. 1902 alin. (2) C.
civ.].1
Societatea pe acţiuni permite şi ea o abatere de la principiul împărţirii

profitului, strict în raport cu cota de participare la capitalul social, arătând că
fondatorii acesteia au dreptul asupra unei cote din profit ce nu poate depăşi 6% din
profitul net şi nu poate fi acordată pentru o perioadă mai mare de 5 ani de la data
constituirii societăţii, cu condiţia ca actul constitutiv să cuprindă o asemenea
dispoziţie sau adunarea generală să fi aprobat constituirea acestei rezerve speciale
destinate participării fondatorilor la profit (art. 32 şi art. 183 LS). Dacă în perioada
de 5 ani menţionată mai sus se produce majorarea capitalului, drepturile fondatorilor
vor putea fi exercitate numai asupra profitului corespunzător capitalului social iniţial
[art. 32 alin. (3) LS].
Această disponibilitate a partajării profitului este limitată însă de hotarul aşa-

numitei clauze leonine2, fiind interzis ca un asociat să îşi aproprie cvasitotalitatea sau
totalitatea profitului societăţii. Această interdicţie îşi găseşte izvorul în prevederile art.
1
St. D. Cărpenaru, în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit, p. 222
2
Pentru detalii privind originea epitetului a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale în
interpretarea jurisprudenţei (II), în Revista de drept comercial nr. 2/1999, p. 7.
1513 ale vechiului Cod civil, care declară că „este nul contractul prin care un asociat işi
stipulează totalitatea câştigurilor. Asemenea este nulă şi convenţiunea prin care s-a
stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.” Noul cod
civil a preluat această interdicție, dându-i prin dispozițiile art. 1902 alin. (5) o formă
nou. Astfel, potrivit acestui text, ”Orice clauză prin care un asociat este exclus de la
împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă”.
Deşi interdicţia este reglementată în materia societăţii civile, ea îşi găseşte

deplină aplicare şi în domeniul societăţilor comerciale, întrucât prevederile LS, în
virtutea normei de trimitere cuprinsă în art. 291, se completează cu dispoziţiile codului
comercial, iar acesta cu cele ale codului civil.3
Dividendul, odată aprobat de adunarea generală a asociaţilor sau acţionarilor,

dă naştere unui drept de creanţă al asociaţilor asupra societăţii, căruia îi răspunde
obligaţia corelativă a societăţii de a-l plăti în condiţiile şi la termenul aprobate prin
hotărârea adunării generale. Acest termen nu va putea fi mai mare de 6 luni de la
data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Nerespectarea termenului de plată a dividendelor, stabilit de adunarea

generală sau de legile speciale, fiind o obligaţie de plată a unei sume de bani, asumată
în exercițiul activității unei întreprinderi, pune societatea de drept în întârziere [art.
1423 alin. (2) lit. d) C. civ.], aceasta fiind ţinută să plătească acţionarilor daune-
interese pentru perioada de întârziere.
Plata dividendelor este condiţionată de realizarea, de către societate, a unui

profit în exerciţiul financiar anterior. Dividendul reprezentând o cotă parte din profit,
plata lui în lipsa unui profit real este inacceptabilă, pentru că o asemenea plată ar
consuma din capitalul de lucru al societăţii. Legea interzice, deci, plata dividendelor
din alte fonduri de cât din profitul determinat prin situaţiile financiare aprobate
potrivit legii. Dacă societatea nu respectă această interdicţie şi distribuie dividende
în absenţa unui profit determinat şi aprobat în condiţiile legii, asociaţii sunt obligaţi
să le restituie. Dreptul societăţii la restituirea dividendelor se poate exercita numai
3
În acest sens s-a pronunţat si Curtea Suprema de Justiţie, prin Decizia nr. 191/1996,
publicată în „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996”, p. 218.
împotriva acelor asociaţi care au cunoscut neregularitatea distribuirii sau care, în

împrejurările existente, ar fi trebuit să cunoască fictivitatea dividendelor (de
exemplu, cunoşteau faptul că situaţiile financiare prezentau pierderi sau că raportul
cenzorilor arăta că situaţiile nu au fost întocmite cu respectarea legii).
În ipoteza plăţii unor dividende care nu sunt rezultatul unui profit determinat
în condiţiile legii, restituirea acestora este dublată de sancţiunile penale adresate
membrilor organelor societăţii care au plătit sub orice formă, din profituri fictive ori
care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situaţie financiară sau contrarii celor rezultate
din aceasta [art. 272 alin. (2) LS].
Dreptul la dividende este un drept accesoriu care derivă din calitatea de

asociat şi, în cazul societăţii pe acţiuni, din deţinerea de acţiuni. Potrivit LS, în cazul
cesiunii acţiunilor, dreptul la dividende urmează regimul juridic al acţiunilor şi se
transmite şi el cesionarului acestora. Astfel, dividendele a căror distribuţie a fost
aprobată după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în
care părţile au convenit altfel.
VII.2.3. Obligaţiile patrimoniale ale asociaţilor. În raport cu societatea, asociaţii

au, în primul rând, obligaţia de a vărsa în întregime şi la termen aportul la care s-au
angajat. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, bunurile constituite ca aport
devin proprietatea societăţii din momentul înmatriculării acesteia în registrul
comerţului. Per a contrario, rezultă că asociaţii vor putea transmite societăţii nu numai
dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise ca aport ci şi dezmembrămintele
dreptului de proprietate, în măsura în care ele sunt utile societăţii.
Aşa cum am arătat mai sus, neîndeplinirea obligaţiei de a vărsa aportul subscris
atrage răspunderea asociaţilor în culpa pentru daunele ocazionate şi constituie un motiv
legal de excludere, în societăţile de persoane.
Asociaţii mai au obligaţia de a suporta eventualele pierderi ale societăţii, de

regulă proporţional cu participarea lor la capital şi potrivit întinderii răspunderii lor, după
forma îmbrăcată de societatea ai cărei asociaţi sunt.
VII.3. Viaţa socială. Organizarea şi administrarea societăţilor

comerciale
VII.3.1. Adunarea asociaţilor. De regulă, în funcţie de complexitatea raporturilor

intra-societare, societatea comercială, privită ca un mecanism, este structurată pe trei
niveluri de organizare: adunarea asociaţilor, administratorii şi personalul executiv.
Toate aceste componente conlucrează pentru a pune în mişcare mecanismul care
asigură funcţionarea societăţii.
Adunarea asociaţilor este forma în care este organizată participarea asociaţilor

la viaţa societară. Acest organ de conducere colectivă este cel care ia deciziile
strategice, privind modul în care societatea îşi exercită funcţiile şi îşi urmăreşte
obiectivele fundamentale. Adunarea asociaţilor este cea care asigură adaptarea
mecanismului societăţii la aceste cerinţe şi la rigorile mediului în care aceasta
evoluează. Modul de organizare şi funcţionare a acestui organ suprem al societăţii este
reglementat de LS pentru fiecare formă de societate în parte: de la o structură
rudimentară, care se identifică şi se suprapune simplei pluralităţii a asociaţilor – la
societăţile de persoane, până la structuri complexe, care constituie un mecanism
deliberativ, încorsetat în rigorile normei imperative şi care emană voinţa socială, o
ficţiune juridică a cărei menire este aceea de a înlocui voinţa individuală a asociaţilor –
la societăţile de capital.
VII.3.2. Administrarea societăţilor comerciale. Tendinţe noi. Potrivit unei definiţii

doctrinare,4 pe care o rezumăm în continuare, administratorul societăţii comerciale este
persoana care, în baza împuternicirilor rezultate din mandatul încredinţat şi în condiţiile
legii, aduce la îndeplinire voinţa societăţii prin exercitarea operaţiunilor cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate.
În doctrina majoritară, este acceptat că, sub regimul instituit de art. 72 LS,
activitatea administratorilor este guvernată de regulile mandatului. Pornind de la
realitatea că societatea este o persoană juridică, spre deosebire de societatea simplă,
unii autori impărtășesc, totuși, ideea că teoria mandatului este revolută și că activitatea
4
E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăţii comerciale pe acţiuni, All Beck,
p. 37.
și drepturile administratorilor ar trebui explicate prin teoria organicistă, conform căreia

administratorii nu sunt mandatari ai societății ci sunt organ interne ale acesteia, parte
componentă a unui organism societar, identificându-se din punct de vedere al voinței
juridice chiar societății însăși. Codul civil enunță clar principiul că raporturile dintre
persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin
analogie, regulilor mandatului (art. 209) dar, în același timp arată, în art. 208, că actele
făcute de organele de administrare ale persoanei juridice sunt, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, actele persoanei juridice însăși (enunț ce pare a fi o expresie a
teoriei organiciste).5
Conceptul de societate comercială are o dimensiune juridică, economică şi

socială; din orice perspectivă ar fi examinate aceste semnificaţii ale existenţei
societăţii, este evidentă interacţiunea acesteia cu mediul în care evoluează precum şi
reţeaua de interese şi raporturi juridice, sociale sau economice care privesc atât
structura interioară a societăţii (organe, asociaţi, personal) cât şi sfera terţilor
(parteneri, clienţi, autorităţi).
De aceea, administrarea societăţii comerciale, în mod inerent, încetează să mai

fie o chestiune de ordin intern şi tinde să fie redefinită prin prisma unor interese şi
exigenţe multiple care să acorde satisfacţie nu numai asociaţilor societăţii ci şi celor
implicaţi şi interesaţi în activitatea şi rezultatele societăţii (personalul acesteia şi terţii
legaţi de societate prin raporturi juridice).
Pentru a da consistenţă acestui nou concept de administrare, a fost dezvoltată

instituţia guvernării corporatiste, ale cărei principii au fost căutate pe plan doctrinar
şi jurisprudenţial şi sintetizate, urmare unui efort început de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică în 1998, sub forma Principiilor OECD pentru o
guvernare corporatistă (cea mai recentă ediţie datând din 2015, asumată împreună
cu G20 – Grupul celor 19 state cele mai dezvoltate plus Uniunea Europeană). Aceste
principii constituie şi principalul criteriu de evaluare utilizat de Banca Mondială şi
5
Pentru detalii, a se vedea, S. Bodu, Tratat de drept societar, vol. II, Ed. Rosetti Internațional,
București, 2014-2015, p. 237 și urm..
Fondul Monetar Internaţional în redactarea rapoartelor lor anuale privind respectarea

standardelor şi codurilor (ROSC).6
Scopul acestor Principii este acela de a contribui la promovarea unor reguli

care să asigure transparenţă, integritate şi eficienţă mediului de afaceri, prin
distribuţia echitabilă a atribuţiilor de deliberare, administrare şi control între diferitele
centre de putere ale societăţii, în condiţiile protecţiei corespunzătoare a interesului
public. Principiile prevăd reguli (a) privind exercitarea şi protejarea drepturilor
asociaţilor, în condiţiile asigurării informării corespunzătoare a acestora, pentru a
facilita luarea unei decizii şi a integra votul acestora într-un mecanism deliberativ
eficient şi transparent, (b) privind tratamentul echitabil al asociaţilor, cu specială
privire asupra unei protecţii corespunzătoare a asociaţilor minoritari, (c) privind
mecanismele de participare şi implicare a persoanelor interesate în guvernarea
societăţii (cum ar fi creditorii, salariaţii şi organismele reprezentative ale acestora,
furnizorii, clienţii, comunitatea şi mediul de afaceri), (d) privind accesul la informaţii
şi transparenţa mecanismelor decizionale precum şi modalităţile de exercitare a unui
control extern, eficient şi calificat asupra activităţii societăţii şi, în final, (e) privind
responsabilităţile administratorilor şi managerilor societăţii.
Aceste din urmă principii privesc obligaţia administratorilor de a-şi îndeplini

atribuţiile şi responsabilităţile legale şi statutare în deplină cunoştinţă, pe baza unei
informări adecvate, cu bună credinţă, cu diligenţă profesională şi în interesul societăţii
comerciale; de a trata echitabil diversele grupuri de asociaţi, ale căror interese diferă;
de a funcţiona pe baza unor standarde etice înalte şi a bunelor practici şi de a exercita
o apreciere şi judecată independentă şi nepărtinitoare a afacerilor societăţii. Reforma
LS, realizată prin modificările aduse de Legea nr. 441/2006 constă, în principal, în
implementarea acestor principii în administraţia societăţii comerciale, în special a
celor pe acţiuni.
VII.3.3. Administrarea societăţilor comerciale. Raporturile societăţii comerciale

cu administratorii săi. Administrarea societăţii comerciale este instrumentul prin care
6
Introduction to OECD Principles on Corporate Governance.
aceasta îşi îndeplineşte funcţiile de organizare autonomă şi această activitate de

administrare este structurată pe două componente esenţiale: gestiunea patrimoniului
şi reprezentarea societăţii în raporturile externe. Nu întotdeauna aceste două
elemente structurale ale administrării societăţii comerciale sunt încredinţate aceloraşi
persoane. De aceea, LS face distincţie între administratorii societăţii şi reprezentanţii
acesteia, chiar dacă ambii au vocaţia generică de a îndeplini ambele atribute ale
administrării; cu toate acestea, dacă în lipsa unei dispoziţii contrare în actul
constitutiv, administratorii au plenitudine de puteri (şi, în această situaţie, raportul
de reprezentare constituie una din dimensiunile funcţiei de administrare),
reprezentanţii societăţii nu au, în mod necesar, calitatea de administratori, ei fiind
persoane numite cu scopul primordial de a reprezenta şi angaja societatea comercială
în raporturile cu terţii. Această situaţie juridică materializează aserţiunea potrivit
căreia reprezentarea este de natura mandatului, dar nu de esenţa acestuia.
Raporturile juridice dintre administratori şi societatea comercială, inclusiv

răspunderea administratorilor, sunt guvernate, potrivit dispoziţiilor art. 72 LS, de
dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Doctrina
juridică a acceptat că acest mandat este unul de natură comercială şi că în structura
sa pot fi identificate atât dispoziţii convenţionale cât şi de natură legală,
corespunzătoare dublei naturi juridice a societăţii comerciale: contractuală şi
instituţională sau legală.7
Administratorul societăţii comerciale este un mandatar al acesteia, însărcinat cu

atribuţii de gestiune internă a patrimoniului societăţii şi de reprezentare a societăţii faţă
de terţi, putând face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
de activitate al societăţii, cu limitările prevăzute în actul constitutiv. Potrivit art. 72 din
LS, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate, în principal, de
dispoziţiile referitoare la mandat. Desigur că legiuitorul, având în vedere natura
comercială a raportului juridic care leagă societatea şi administratorul acesteia, a vizat,
în primul rând, prevederile art. 2009 - 2038 C. civ. privitoare la mandatul cu
reprezentare.
7
M. Cozian, A. Viander, op. cit., p.114; St. D. Cărpenaru, op. cit, ed. 5, p. 224 şi urm.
VII.3.4. Administrarea societăţilor comerciale. Condiţii pentru dobândirea calităţii

de administrator. Potrivit prevederilor art. 731 LS, persoanele care nu pot fi fondatori
nu pot fi nici administratori iar dacă au fost alese în această funcţie sunt decăzute din
drepturi. Rezultă deci că nu pot fi administratori incapabilii precum şi cei care au săvârşit
şi au fost condamnaţi pentru infracţiunile menţionate la art. 6 LS (gestiune frauduloasă,
abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare
sau luare de mită, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism, infracţiunile prevăzute Legea nr. 85/2014
privind procedura insolvenţei sau cele expres reglementate de LS).
Administratorii societăţii pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice, deşi
această din urmă posibilitate este evocată expres de legiuitor numai în ceea ce priveşte
societăţile pe acţiuni. Art. 15313 LS, amplasat în capitolul dedicat societăţilor pe acţiuni,
prevede că „o persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al consiliului
de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni”. Gradul de generalitate al reglementării ne
permite însă să extindem această posibilitate la toate formele de societate, cu atât mai
mult cu cât în cazul formelor de societăţi la care calitatea de administrator o au numai
asociaţii (societatea în nume colectiv sau în comandită simplu) există posibilitatea ca
toţi asociaţii să fie persoane juridice.
Poate fi administrator – persoană fizică numai acel ce are deplină capacitate de

exerciţiu, având în vedere că puterile administratorului se întind şi asupra actelor de
dispoziţie necesare activităţii societăţii. În situaţia în care administrarea societăţii este
încredinţată unei persoane juridice, aceasta va fi obligată să-şi desemneze un
reprezentant permanent, persoană fizică, împreună cu care va răspunde solidar pentru
îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.
VII.3.4. Administrarea societăţilor comerciale. Atribuţiile şi răspunderea

administratorilor. În temeiul mandatului de administrator conferit prin actele
constitutive, administratorii pot efectua toate operaţiunile necesare pentru realizarea
obiectului societăţii, având obligaţia de a participa la toate adunările asociaţilor, la
întâlnirile consiliului de administraţie şi la şedinţele organelor de conducere similare

acestora.
Administratorii pot reprezenta societatea, angajând prin semnătura lor

răspunderea acesteia în raporturile cu terţii. Dreptul de reprezentare conferit
administratorilor nu poate fi transmis de acesta unei terţe persoane decât cu acordul
societăţii, sub sancţiunea răspunderii pentru prejudiciul astfel cauzat şi a inopozabilităţii
semnăturii respectivului terţ faţă de societate8.
Administratorii răspund solidar faţă de societate pentru (a) realitatea

vărsămintelor efectuate de asociaţi, (b) existenţa reală a dividendelor plătite (c)
existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, (d) exacta îndeplinire a
hotărârilor adunărilor generale şi (e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi
actul constitutiv le impun. Răspunderea administratorilor pentru neîndeplinirea exactă
a acestor obligaţii este reglementată potrivit regulilor mandatului şi prevederilor LS.
8
Mandatul prin care administratorul în exerciţiu acordă unui terţ dreptul de a-i îndeplini
atribuţiile specifice şi de a reprezenta interesele societăţii, fără acceptul celorlalţi asociaţi şi
fără o prevedere similară în actul constitutiv, este nul. (Tribunalul Constanţa, Secţia
comercială, sentinţa civilă nr. 1763 din 27 iunie 2000).
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII
CURSUL 11
CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

(Societatea cu răspundere limitată și societatea pe acțiuni)
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
I. Adunarea generală a asociaţilor

1. Mecanismul decizional. Structura supremă de decizie în societatea cu răspundere
limitată este adunarea generală a asociaţilor. Aceasta este forul în care se formează voinţa
socială şi în care asociaţii, prin votul lor, decid asupra chestiu-nilor fundamentale pentru
viaţa societăţii.
Modul de lucru şi de luare a deciziilor în adunarea generală este o demonstraţie a
prezenţei încă dominante a caracterului intuitu personae al acestei societăţi; astfel,
modificarea actului constitutiv, la fel ca în cazul societăţii în nume colectiv, impune
adoptarea unor hotărâri cu votul tuturor asociaţilor, cu acele excepţii prevăzute de actul
constitutiv sau chiar de lege. O asemenea excepţie, din categoria celor care îşi au originea
în voinţa legiuitorului, priveşte cesiunea părţilor sociale faţă de terţi, care este permisă cu
acordul asociaţilor reprezentând trei pătrimi, deşi cesiunea, reprezentând o modificare în
structura asociativă presupune şi modificarea actului constitutiv al societăţii cu răspundere
limitată.
În celelalte cazuri, încă o expresie a caracterului profund personal al mecanis¬mului
decizional, adunarea generală ia hotărâri prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
Legea reglementează, astfel, principiul majorităţii, specific socie¬tăţilor de capital; dar
acest principiu este amendat prin instituirea regulei dublei majorităţi, unde criteriul
obiectiv al majorităţii capitalului este dublat de criteriul subiectiv al majorităţii asociaţilor.
Suntem nu numai în prezenţa unei trăsături specifice ale societăţii cu răspun¬dere
limitată, ci şi în prezenţa unei principale surse de blocare a angrenajului decizional al
acestei forme de societăţi. Nu este un lucru neobişnuit ca o societate cu răspundere limitată
să fie constituită cu participarea a doi asociaţi, care deţin cote egale de capital, situaţie în
care regula majorităţii înseamnă, în fapt, una¬ni¬mitate; şi, mai mult, chiar dacă aceşti
asociaţi deţine cote diferite de capital, cel care deţine 90% din capital nu va putea lua
decizii fără votul favorabil al celuilalt asociat, minoritar, pentru că regula dublei majorităţi
o cere. Acest blocaj se multi¬plică atunci când creşte numărul de asociaţi, cu condiţia ca
acesta să fie par.
Pentru a evita astfel de situaţii, fondatorii pot conveni, prin actul constitutiv,
elimi¬narea regulii dublei majorităţii, optând, de regulă, pentru o majoritate a părţi¬lor
sociale şi înclinând balanţa spre elementul obiectiv, care îndepărtează socie¬tatea cu
răspundere limitată de caracterul ei personal, conferindu-i o fizionomie mai apropiată de
funcţiile ei moderne – mobilizarea şi prioritatea capitalului.
De altfel, în mod indirect, chiar LSC reglementează abateri de la regula dublei majorităţi,
atunci când prin art. 197 LSC stabileşte că o serie de norme reglemen¬tate în capitolul
dedicat societăţilor în nume colectiv îşi găsesc aplicare şi la societăţile cu răspundere
limitată; printre acestea, art. 76 alin. (1) şi art. 77 alin. (1) LSC reglementează situaţii în
care adunarea asociaţilor decide cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social.
Ca un element de distincţie faţă de societăţile de persoane, LSC permite ca votarea să
se facă şi prin corespondenţă, dacă actul constitutiv prevede o aseme¬nea posibilitate.
Această posibilitate, care simplifică şi eficientizează actul decizio¬nal, reprezintă, în
acelaşi timp, o estompare a affectio societatis, a voinţei aso¬ciaţilor de a conlucra împreună
în cadrul societăţii; de aceea, votarea prin cores¬pon¬denţă este excepţia şi nu regula.
Adoptarea votării prin corespondenţă înseamnă definirea unei întregi proceduri de
exprimare a votului prin mijloace de comunicare la distanţă, apte să identifice emiţătorul
actului de voinţă, să îi păstreze conţinutul nealterat sau să ateste orice alterare a acestuia.
De asemenea, într-o asemenea situaţie, actul constitutiv trebuie să prevadă şi modalităţile
de cuantificare a voturilor exprimate şi – în absenţa asociaţilor – organul sau reprezentanţii
care vor constata sem¬nificaţia voinţei sociale formate prin vot.
În opinia noastră, în lipsa unor exigenţe speciale ale legii, votarea prin cores¬pondenţă
şi votarea în prezenţa asociaţilor sunt modalităţi alternative de vot, care se pot şi
întrepătrunde; nimic nu se opune ca actul constitutiv să prevadă că asociaţii care nu pot să
participe fizic la o anumită adunare au dreptul de a vota prin corespondenţă, în condiţiile
statutare stabilite.
Atunci când majorarea capitalului societăţii cu răspundere limitată se face prin aport în
natură, adunarea generală este chemată să se pronunţe asupra valorii sau utilităţii acestui
aport pentru societate; pentru a evita manifestarea unui conflict de interese sau o poziţie
subiectivă a asociatului subscriitor al unui aport în natură, LSC nu permite acestuia să îşi
exercite dreptul de vot în deliberările cu privire la aporturile sale. Pentru aceleaşi motive,
asociatul nu poate să voteze nici în delibe¬rările care privesc actele juridice încheiate între
el şi societate sau – adăugăm noi – propuse pentru a fi încheiate între el şi societate (cum
ar fi, de exemplu, un contract de închiriere a unui imobil deţinut de asociat sau înstrăinarea
unui bun al societăţii către respectivul asociat).
Ultimul alineat al art. 193 exprimă o derogare de la regula dublei majorităţi care
guvernează adoptarea deciziilor adunării generale, atunci când nu se urmăreşte modificarea
actului constitutiv sau acesta nu dispune altfel.
Potrivit LSC, atunci când la prima convocare a adunării generale nu se poate întruni
majoritatea cerută, se va proceda la o a doua convocare a acesteia, urmând a se lua decizii
valabile, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de
asociaţii prezenţi. Această prevedere nu este însă pe deplin lămuritoare cu privire la
mecanismul de vot aplicabil în această adunare generală care se întruneşte după a doua
convocare; mai mult chiar, examinarea ei relevă o serie de deficienţe ale logicii legislative.
Astfel, din examinarea prevederilor dedicate funcţionării societăţii cu răspun¬dere
limitată nu rezultă că, pentru validitatea deliberărilor şi hotărârilor adunării generale s-ar
cere un anumit cvorum, deci o anumită prezenţă a asociaţilor la vot. Singurele condiţii
impuse pentru adoptarea valabilă a hotărârilor adunării generale se referă la întrunirea
unanimităţii şi respectiv a majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul

constitutiv nu prevede altfel .
Cum derogarea prevăzută de art. 193 alin. (3) LSC se referă la neîntrunirea „majo¬rităţii
cerute”, rezultă că ea vizează numai acele hotărâri ale adunării generale care necesită
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale şi nu se aplică modificărilor actului
constitutiv, pentru care se cere unanimitatea [„votul tuturor asociaţilor” – art. 192 alin. (2)
LSC]. În consecinţă, examinăm, în continuare, numai situaţiile în care, la prima convocare
a adunării generale, nu se obţine majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale şi
când actul constitutiv nu conţine prevederi derogatorii sau nu dispune altfel.
Dar, întrucât pentru adoptarea valabilă a hotărârilor adunării generale la prima
convocare se cere votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale,
rezultă că, indirect, LSC cere şi un cvorum, la această primă convocare hotărârile luându-
se valabil în prezenţa asociaţilor reprezentând cel puţin majoritatea absolută a asociaţilor
şi a părţilor sociale.
În consecinţă, eşecul adunării generale de a adopta hotărâri valabile la prima convocare,
respectiv neîntrunirea majorităţii cerute poate avea două cauze: fie lipsa cvorumului
necesar (nu s-a prezentat un număr suficient de asociaţi sau asociaţii prezenţi nu au
reprezentat majoritatea părţilor sociale, astfel încât votul nu avea nici o şansă să fie
eficient), fie neîntrunirea la vot a majorităţii cerute, deşi condiţiile de cvorum au fost
îndeplinite.
LSC nu face, în enunţul ipotezei reglementate de art. 193 alin. (3), distincţie între aceste
două situaţii, mulţumindu-se să spună că la o a doua convocare adunarea „poate decide
asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social
reprezentată de asociaţii prezenţi”. Această prevedere este însă incompletă şi confuzivă,
pentru că nu răspunde unei chestiuni esenţiale: în ce condiţii de majoritate poate decide
adunarea generală la a doua convocare? Cu aceeaşi majoritate absolută a asociaţilor şi
părţilor sociale? Cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale
reprezentate la a doua convo¬care? Numai cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi
sau numai cu majoritatea absolută a părţilor sociale reprezentate la a doua convocare?
Regula majorităţii absolute a asociaţilor şi părţilor sociale nu mai poate fi menţinută,
întrucât LSC face trimitere expresă la adoptarea valabilă a hotărârilor „oricare ar fi numărul
de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi”. Luarea
hotărârilor numai cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi sau numai cu majoritatea
absolută a părţilor sociale reprezentate la a doua convocare nu poate nici ea să fie luată în
considerare, neexistând elemente legale de opţiune între una sau alta dintre cele două
soluţii.
Rămâne deci valabilă numai soluţia adoptării hotărârilor adunării generale, la a doua
convocare, cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale reprezentate
la a doua convocare – soluţie care, totuşi, nu este consacrată expres. De aceea, de lege
ferenda, propunem ca textul acestui alineat al art. 193 LSC să fie următorul: „(3) Dacă
adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii
cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, prin votul
reprezentând majoritatea asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale reprezentate în adunare”.
2. Atribuţiile adunării generale. Reprezentând o evoluţie faţă de organizarea

societăţilor de persoane, în cadrul societăţii cu răspundere limitată există a distri¬buţie
legală a competenţelor şi răspunderilor diverselor organe ale societăţii.
Deşi îşi păstrează plenitudinea de competenţe proprii adunării asociaţilor din societatea
în nume colectiv, adunarea generală a societăţii cu răspundere limitată are şi o serie de
obligaţii instituite legal, care au un caracter principal şi a căror îndeplinire se impune chiar
dacă asociaţii nu le-au reglementat în actul constitutiv.
Acestea pot fi repartizate în trei mari categorii de obligaţii şi răspunderi: (a) urmărirea,
evaluarea, discutarea şi aprobarea situaţiei financiare a societăţii şi stabilirea şi
repartizarea profitului net, pe diversele destinaţii legale şi statutare, (b) numirea,
revocarea, stabilirea remuneraţiei, supravegherea, descărcarea sau trage¬rea la răspundere
a persoanelor care exercită atribuţii de conducere şi control a activităţii societăţii şi (c)
modificarea actului constitutiv.
Spre deosebire de modul de organizare a adunărilor generale ale acţionarilor, adunarea
generală a asociaţilor societăţii cu răspundere limitată nu lucrează în întruniri ordinare şi
generale.
Aprobarea situaţiei financiare anuale şi repartizarea profitului net fac parte dintr-un
complex de măsuri prin care adunarea generală monitorizează şi contu¬rează proiecţia
financiară a activităţii societăţii comerciale şi care constau în audierea raportului
administratorilor şi, acolo unde este cazul, a cenzorilor, aprobarea contului de profit şi
pierderi, aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a programului de activitate pe
exerciţiul financiar următor, stabilirea destinaţiei profitului net şi fixarea dividendului ce
se va repartiza asociaţilor.
Numirea şi revocarea administratorilor şi după caz, a cenzorilor sau a audito¬rilor interni
sau financiari, reprezintă o expresie a funcţiei organizatorice a societăţii comerciale. Asupra
acestora adunarea exercită un control prin intermediul mai multor instrumente: îi numeşte
şi îi revocă, le stabileşte remuneraţia şi eventualele avantaje, le aprobă activitatea şi le dă
descărcare, decide pornirea acţiunii în răspundere împotriva lor, pentru daunele produse
societăţii prin exercitarea neco-respunzătoare a obligaţiilor profesionale ce le revin.
3. Şedinţele adunării generale. Adunarea generală a asociaţilor trebuie să se
întrunească cel puţin o dată pe an, pentru aprobarea situaţiilor financiare şi repartizarea
profitului; în plus, ea se poate întruni de câte ori este necesar pentru a soluţiona alte
probleme de competenţa sa. De regulă, adunarea se va întruni la sediul social dar, dacă
actul constitutiv permite, ea va putea să-şi desfăşoare lucrările şi în altă locaţie.
Adunarea generală va fi convocată de administratori, cu arătarea ordinii de zi, prin
scrisoare recomandată, dacă actul constitutiv nu prevede altă formă. Convocarea se face
fie din iniţiativa administratorilor, în îndeplinirea obligaţiilor lor statutare, fie la cererea
motivată (arătând scopul convocării) formulată de un asociat sau un grup de asociaţi care
deţine părţi sociale reprezentând cel puţin o pătrime din capitalul social. Convocarea
trebuie emisă cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru întrunire.
Toate aceste dispoziţii ale LSC au rolul de a proteja pe asociaţi, de a asigura respectarea
drepturilor lor de a participa la deliberările adunării generale şi de a îşi exercita drepturile
participative ce decurg din deţinerea de părţi sociale. În lipsa unor dispoziţii legale speciale
sau prohibitive, actul constitutiv poate să prevadă că, prin acordul tuturor asociaţilor,
adunarea generală se va putea întruni şi lua hotărâri şi în absenţa acestor formalităţi de
convocare. Cu atât mai mult cu cât votul în adunarea generală poate fi exprimat şi prin
corespondenţă.
4. Hotărârile adunării generale. Hotărârile luate în adunarea generală expri¬mă voinţa
socială a societăţii, formată în prezenţa şi cu votul asociaţilor acesteia. În evoluţia sa,
conceptul de societate comercială s-a abstractizat tot mai mult, abandonând elementele
subiective pe care se fundamenta în favoarea celor obiective, care dau consistenţă funcţiilor
moderne ale societăţii. Astfel, principiul unanimităţii în luarea hotărârilor adunării generale
a asociaţilor a lăsat locul celui, mai pragmatic şi mai eficient, al majorităţii de voturi.
În aceste condiţii, hotărârile adoptate de asociaţi, cu unanimitate sau majoritate de
voturi, astfel cum legea sau actul constitutiv cere, sunt opozabile şi obligatorii pentru toţi
asociaţii. Dacă ele sunt contrare legii sau actului constitutiv, vor putea fi atacate oricând
(dacă se invocă motive de nulitate absolută) sau în termen de cel mult 15 zile de la data la
care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
Acest drept revine numai asociaţilor care nu au fost prezenţi la adunarea generală sau
care, fiind prezenţi, s-au opus hotărârii atacate şi au cerut să se consemneze opoziţia lor în
registrul deliberărilor adunării generale.
Administratorii societăţii nu au dreptul să atace hotărârea adunării generale privind
revocarea lor din funcţie. Dacă revocarea a fost fără justă cauză, aceştia sunt, în calitatea
lor de mandatari, îndreptăţiţi la daune care să acopere prejudiciul cauzat, în condiţiile
dreptului comun. Administratorii care au şi calitatea de asociaţi pot ataca hotărârea
adunării generale din calitatea lor de asociaţi, dar fără să o critice din perspectiva revocării
lor. Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de administraţie, societatea va
fi reprezentată în justiţie de către persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre
asociaţi, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până ce adunarea generală,
convocată în acest scop, va alege altă persoană.
Hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data publicării, ea este opozabilă tuturor
asociaţilor.
II. Administrarea şi controlul societăţii cu răspundere limitată

1. Funcţia de administrator. Spre deosebire de situaţia consemnată la societăţile în
nume colectiv sau în comandită simplă, în cazul societăţii cu răspundere limitată,
administrarea acesteia poate fi încredinţată atât asociaţilor cât şi unor persoane care nu au
această calitate. Astfel, calitatea de asociat, criteriu suprem pentru eligibilitatea şi
desemnarea administratorilor la societăţile de persoane, a fost abandonată în favoarea
profesionalismului unor manageri exteriori structurii societare.
Societatea cu răspundere limitată va putea să fie administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numiţi prin actul constitutiv sau desemnaţi de adunarea generală a
asociaţilor. În acest context, este de menţionat că LSC nu cuprinde nicio menţiune privind
constituirea unui consiliu de administraţie al societăţii cu răspun¬dere limitată, atunci când
societatea are mai mulţi administratori, cărora actul constitutiv le impune să lucreze
împreună; însă, în tăcerea legii, credem că nu există nici o raţiune pentru a împiedica pe
asociaţi să structureze, prin actul consti¬tutiv sau pe calea unei hotărâri a adunării
generale, un asemenea organ colectiv de conducere, care este un instrument adecvat de
coordonare şi supraveghere, în condiţii de transparenţă, a activităţii administratorilor.
Legea nu fixează o durată maximă a mandatului administratorilor societăţii cu
răspundere limitată. În principiu, în lipsa unor dispoziţii contrare ale actului constitutiv, ei
vor putea fi numiţi pentru o durată nelimitată.
Fie că sunt numiţi prin actul constitutiv, fie că sunt desemnaţi de adunarea generală,
revocarea lor şi numirea altor administratori nu constituie o modificare a actului constitutiv,
dar trebuie să beneficieze de publicitatea legală cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
În acest sens, este de remarcat că, reglementând com¬petenţele adunării generale a
asociaţilor, art. 194 alin. (1) LSC, menţionează desemnarea şi revocarea administratorilor
[lit. a)] şi modificarea actului constitutiv [lit. d)] ca atribuţii distincte ale adunării.
Chiar dacă funcţia de administrator al societăţii comerciale este accesibilă şi celor care
nu au calitatea de asociat, ea este, de regulă, încredinţată asociaţilor, pentru motive care
ţin de caracterul intuitu personae al societăţii. Ca o expresie a faptului că societatea cu
răspundere limitată – deşi desprinsă de statura societăţii de persoane – mai păstrează multe
reminiscenţe ale societăţii în nume colectiv, LSC impune administratorilor societăţii
comerciale anumite obligaţii de loialitate şi restricţii pe durata exercitării mandatului lor.
Astfel, deşi nu există o interdicţie de principiu pentru ca aceştia să deţină calitatea de
administrator şi la alte societăţi comerciale, ei nu vor putea deţine această funcţie, fără
autorizarea adunării asociaţilor, în alte societăţi concurente sau care au acelaşi obiect de
activitate. De asemenea, administratorii persoane fizice, dacă au şi calitatea de
comerciant, nu vor putea, fără autorizarea adunării asociaţilor, să facă acelaşi fel de comerţ
cu al societăţii pe care o administrează ori un comerţ concurent, nici pe cont propriu şi nici
pe contul altei persoane fizice sau juridice.
Interdicţiile de mai sus nu au caracter absolut, în sensul că adunarea asociaţilor poate
aproba derogări de la aceste reguli, atunci când apreciază că asemenea derogări nu aduc
atingere intereselor societăţii; LSC cere aprobarea adunării asociaţilor, ceea ce înseamnă
că aceasta trebuie convocată, în condiţiile statutare, pentru a lua în discuţie posibilitatea
autorizării unor asemenea derogări. În lipsa unor dispoziţii statutare contrare, adunarea va
decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale.
Nerespectarea interdicţiilor menţionate mai sus poate atrage revocarea
admi¬nistratorului societăţii precum şi răspunderea lui pentru daune. Evident că dacă
aba¬terile administratorului de la aceste reguli constituie şi o fraudă în dauna societăţii,
atunci el va putea să fie şi exclus din societate [art. 222 alin. (1) lit. d) LSC].
2. Alegerea administratorilor. O interesantă problemă de interpretare priveşte
majoritatea cerută pentru alegerea administratorilor; art. 192 alin. (1) LSC stabileşte că
„adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a aso¬ciaţilor şi a
părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel” în timp ce art.
77 alin. (1) LSC, aplicabil şi societăţilor cu răspundere limi¬tată, ca efect al normei de
trimitere cuprinsă în art. 197 LSC, stabileşte că „asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori”.
Sunt în prezenţa a două norme distincte care prevăd cerinţe de majoritate dife¬rite:
regula dublei majorităţi cerută de art. 192 şi regula majorităţii absolute a capi¬talului,
cerută de art. 77 alin. (1) LSC; pentru că ne interesează majoritatea cerută pentru alegerea
administratorilor, credem că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, regula
majorităţii absolute prevăzute de art. 77 alin. (1) LSC are prioritate, fiind cuprinsă într-o
normă specială faţă de cerinţa dublei majorităţi, cuprinsă într-o normă juridică de aplicaţie
generală pentru validitatea hotărârilor adunării generale.
3. Mecanismul decizional. Potrivit prevederilor art. 197 LSC, dispoziţiile art. 75, 76, 77
alin. (1) şi 79 (care reglementează materia societăţilor în nume colectiv) se aplică şi
societăţilor cu răspundere limitată. Această normă de trimitere reprezintă nu numai
expresia unei tehnici legislative pragmatice, de natură a simplifica textul şi a evita
repetiţiile inutile, ci şi un semn că societatea cu răspundere limitată prezintă, încă, multe
asemănări cu forma de societate din care a evoluat.
Din nefericire, textele articolelor la care se face trimitere nu sunt de perfectă
aplicabilitate, pentru că ele îşi păstrează culoarea unor dispoziţii reglementate cu altă
destinaţie decât aceea a societăţilor cu răspundere limitată. În esenţă, aceste articole ale
LSC stabilesc următoarele reguli:
- în principiu, fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, în lipsa
unei stipulaţii contrare în societate (art. 75 LSC);
- administratorii care, potrivit actului constitutiv, trebuie să lucreze împreună, vor
decide cu unanimitate de voturi iar în caz de divergenţă între ei vor decide asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social [art. 76 alin. (1) LSC];
- un administrator poate decide şi singur în chestiunile urgente, pentru evitarea unei
pagube mari, atunci când ceilalţi administratori nu pot lua parte la administraţie [art. 76
alin. (2) LSC];
- administratorii sunt aleşi de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social [art. 77 alin. (1) LSC];
- asociatul care, într-o operaţiune determinată, are interese contrare societăţii, nu
poate lua parte la nici o deliberare privind această operaţiune, sub sancţiunea răspunderii
pentru daune, dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută (art. 79 LSC).
Pe lângă aceste principii completatoare, articolele menţionate mai sus cuprind şi o serie
de prevederi de natură a crea discuţii şi dificultăţi de interpretare: (a) aceste articole
prevăd cerinţa unei majorităţi absolute nespecifice societăţii cu răspundere limitată, care
se fundamentează pe regula dublei majorităţi (a aso¬ciaţilor şi a părţilor sociale); (b) aceste
articole se referă la decizia asociaţilor şi nu la adunarea generală a asociaţilor, forma legal
consacrată pentru formarea voinţei sociale în cadrul societăţii cu răspundere limitată; (c)
aceste articole, integrate reglementării societăţii cu răspundere limitată sunt un izvor de
contradicţii privind majoritatea cu care sunt numiţi administratorii sau posibilitatea ca ei
să fie neasociaţi.
4. Registrul asociaţilor. Obligaţiile legale de publicitate a actelor şi faptelor
comercianţilor se asigură atât prin înregistrarea unor menţiuni în registrul comerţului sau
publicarea în Monitorul Oficial al României a unor hotărâri ale societăţii sau acte ale
asociaţilor, cât şi prin mijloace de evidenţă şi publicitate restrânsă a datelor care prezintă
un interes public. Astfel este şi registrul pe care administratorii societăţii cu răspundere
limitată sunt obligaţi să-l ţină şi în care vor înscrie toate datele de identificare aparţinând
asociaţilor – cuprinse, de altfel, şi în actul constitutiv, potrivit dispoziţiilor imperative ale
art. 7 LSC – dar şi orice date privind transferul părţilor sociale sau modificări privitoare la
acestea.
Acest registru poate fi oricând consultat de asociaţi – ca o expresie a dreptului general
de control pe care aceştia îl au asupra actelor şi faptelor care interesează societatea – dar
şi de către creditori, motiv pentru ca am privit acest registru şi ca un instrument de
publicitate restrânsă, destinată unei anumite categorii de per¬soane.
LSC nu stabileşte însă – cu privire la creditori – dacă menţiunea îi priveşte numai pe
creditorii societăţii sau şi pe cei personali ai asociaţilor. În opinia noastră, ambele categorii
de creditori sunt îndreptăţite să consulte acest registru, în lipsa unei distincţii legale (ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). În plus, creditorii personali ai asociaţilor
societăţii au un interes actual, personal, direct şi imediat de a fi la curent cu orice transfer
de părţi sociale, întrucât, potrivit art. 66 alin. (2) LSC ei pot popri, în timpul duratei
societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare; astfel, ei sunt interesaţi să
cunoască dacă debitorul lor şi-a înstrăinat părţile sociale.
Este adevărat că pentru o certitudine deplină, informaţiile furnizate de oficiul registrului
comerţului sunt cele care reflectă situaţia juridică a titularilor de părţi sociale, întrucât
potrivit art. 203 alin. (2), transmiterea părţilor sociale are efect faţă de terţi numai din
momentul înscrierii ei în registrul comerţului.
Nerespectarea obligaţiei de a ţine registrul completat la zi cu toate informaţiile şi datele
cerute de lege atrage răspunderea personală şi solidară a administratorilor pentru orice
daună pricinuită societăţii, asociaţilor şi creditorilor. În acest sens sunt de menţionat şi
prevederile art. 73 alin. (1) lit. c) LSC, potrivit cărora administratorii răspund solidar faţă
de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine societăţii, care o exercită în
baza hotărârii adunării generale, conform prevederilor art. 194 alin. (1) lit. c) LSC; în acelaşi
context, este de menţionat că acţiunea în răspundere împo¬triva administratorilor va putea
fi exercitată şi de creditorii societăţii, dar numai în cazul în care împotriva acesteia s-a
deschis procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006 [art. 73 alin. (2) LSC].2.2.
SOCIETATEA PE ACȚIUNI
I. Adunarea generală a acţionarilor
1. Societatea pe acţiuni fiind o societate de capital, care urmăreşte în primul rând
acumularea şi fructificarea unui capital cât mai mare, legiuitorul a înţeles, pentru protecţia
terţilor, să impună acestei societăţi un sistem de organizare şi conducere reglementat, în
principal, prin dispoziţii imperative.
Adunarea generală a acţionarilor este organul suprem de conducere al societăţii. Ea îşi
desfăşoară lucrările în şedinţe ordinare şi extraordinare (12.2.2. – 2.2.3.).
1.2. Adunarea generală ordinară a acţionarilor (AGOA) se întruneşte cel puţin o dată pe
an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar şi decide cu privire la:
- aprobarea sau modificarea situaţiilor financiare anuale precum şi fixarea şi

repartizarea dividendelor;
- alegerea şi revocarea din funcţie a administratorilor, a membrilor consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor, cărora le fixează şi remuneraţia, dacă nu a fost stabilită prin
actul constitutiv;
- numirea sau demiterea auditorului financiar şi determinarea duratei contractului de
audit, în cazul societăţilor supuse auditului financiar;
- gestiunea consiliului de administraţie sau a directoratului;
- stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a programului de activitate pe exerciţiul
financiar următor;
- constituirea drept garanţie, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi
ale societăţii;
Hotărârile AGOA sunt valabil adoptate în prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot, cu majoritatea voturilor exprimate. LSC se
referă la numărul drepturilor de vot şi nu la numărul acţiunilor, pentru că are în vedere
posibila existenţă a acţiunilor preferenţiale, lipsite de drept de vot; de asemenea, hotărârile
se iau valabil cu majoritatea voturilor exprimate şi nu cu majoritatea acţiunilor
reprezentate în adunare.
Dacă AGOA nu îndeplineşte condiţiile de cvorum şi de vot de la prima convocare, atunci
la a doua convocare adunarea este legal constituită indiferent de cvorumul întrunit şi ia
hotărâri cu majoritatea voturilor exprimate.
1.3. Adunarea generală extraordinară a acţionarilor (AGEA) se întruneşte ori de câte

ori este nevoie pentru a hotărî:
- schimbarea obiectului şi a formei societăţii sau mutarea sediului;
- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare (sucursale, agenţii, reprezentanţe sau
altele asemenea);
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea, reducerea sau reîntregirea capitalului social;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în altă categorie;
- fuziunea, divizarea sau dizolvarea anticipată a societăţii;
- emisiunea de obligaţiuni sau conversia obligaţiunilor dintr-o categorie în alta sau în
acţiuni;
- orice altă modificare a documentelor constitutive pentru care se cere aprobarea
adunării extraordinare.
Hotărârile AGEA sunt valabil adoptate în prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot, cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii
prezenţi. Dacă AGEA nu îndeplineşte condiţiile de cvorum şi de vot de la prima convocare,
atunci la a doua convocare adunarea este legal constituită în prezenţa acţionarilor care
deţin cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot şi ia hotărâri cu majoritatea
voturilor deţinute de acţionarii prezenţi1 sau reprezentaţi.
1
Credem că suntem în prezenţa unei erori a legiuitorului, care ar fi trebuit să raporteze majoritatea
necesară pentru adoptarea hotărârilor AGEA la voturile exprimate, şi nu la voturile deţinute de
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau

majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de
dizolvare a societăţii se ia, atât la prima cât şi la cea de-a doua convocare, cu o majoritate
de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi.
Atribuţiile privind schimbarea obiectului societăţii (mai puţin domeniul şi activitatea
principală a societăţii), mutarea sediului sau majorarea capitalului vor putea fi delegate de
AGEA consiliului de administraţie, respectiv directoratului.
2. Adunarea generală este convocată, după caz, de consiliul de administraţie sau de

directoratul societăţii, prin publicarea convocării în Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă
răspândire, cu cel puţin 30 de zile înaintea întrunirii. Dacă toate acţiunile sunt nominative
şi dacă legea sau actul constitutiv permite, societatea poate utiliza anumite forme
simplificate de convocare a adunării generale – scrisori recomandate sau mesaje
electronice.
Convocarea va cuprinde locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi; când pe
ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va
trebui să cuprindă textul integral al propunerilor. Toate actele şi documentele supuse
dezbaterii adunării se vor pune la dispoziţia acţionarilor la sediul societăţii, de la data
convocării adunării generale. La cerere, acţionarilor li se vor elibera copii de pe aceste
documente.
Convocarea adunării generale poate fi făcută şi la cererea acţionarilor reprezentând,
individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul
constitutiv se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile
adunării.
3. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va stabili o dată de referinţă pentru

acţionarii îndreptăţiţi să voteze în cadrul adunării generale, să încaseze dividende sau să
exercite orice alte drepturi societare. Data de referinţă trebuie să fie ulterioară publicării
convocatorului, dar nu mai mult de 60 de zile înainte de data primei întruniri a adunării
generale.
Acţionarii pot vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei împuterniciri
acordate pentru respectiva adunare generală; nu se poate încredinţa această procură
membrilor consiliului de administraţie, directorilor, respectiv membrilor directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, ori funcţionarilor societăţii, sub sancţiunea nulităţii hotărârii
luate prin votului astfel exprimat, dacă altfel nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară.
Votul acţionarilor este supus unor interdicţii sau restricţii, dacă ei se află în conflict de
interese, direct sau indirect, cu societatea sau dacă în discuţie este persoana sau
administraţia lor.
4. Lucrările adunării generale, dezbaterile de la ordinea de zi şi hotărârile adoptate sunt

consemnate într-un proces-verbal, întocmit de secretariatul tehnic, care asigură şi
acţionarii prezenţi, ţinând cont că unele acţiuni pot fi preferenţiale, fără drept de vot şi, în
consecinţă, nu trebuie luate în calcul.
îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de actul constitutiv pentru ţinerea

adunării generale.
Hotărârile adunărilor generale se iau prin vot deschis, cu excepţia hotărârilor (a) pentru
alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, (b) pentru revocarea lor şi (c) referitoare
la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale
societăţii, când votul secret este obligatoriu2.
Hotărârile adunării generale se publică în Monitorul Oficial şi vor fi menţionate în
registrul comerţului, pentru a se asigura opozabilitatea lor faţă de terţi. Ele sunt obligatorii
pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care au lipsit de la lucrările adunării generale sau
au votat contra.
5. Acţionarii care consideră că hotărârile luate încalcă legea sau prevederile statutare,
au dreptul de a le ataca în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, dacă nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Atunci când se
invocă motive de nulitate absolută, acţiunea în anulare poate fi atacată oricând, de orice
persoană interesată.
Dacă hotărârea adunării generale este anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă,
ea va înceta, retroactiv, să producă orice efect, de la data adoptării sale; hotărârea
irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, devenind astfel opozabilă tuturor acţionarilor.
II. Despre administrarea societăţii pe acţiuni

Societatea comercială pe acţiuni este principalul teren de aplicare al principiilor
guvernării corporatiste, pentru că aici interesele asociaţilor, ale persoanelor interesate sau
implicate (salariaţii şi partenerii contractuali) şi interesul public sunt cel mai evident
împletite, ca o consecinţă a concentrării de capital şi de persoane, care dă forţă economică
– şi nu numai – societăţii.
Pentru aceleaşi raţiuni care au condus la formularea şi impunerea unor principii
aplicabile în guvernarea corporatistă, LSC reglementează posibilitatea ca societatea pe
acţiuni să opteze între două sisteme distincte de administraţie a societăţii: sistemul unitar
şi sistemul dualist. Pe lângă raţiunile de fond, această soluţie a legiuitorului român se
fundamentează şi pe prevederile Titlului III (Structura SE) al Regulamentului Consiliului (CE)
nr. 2157/2001 privind Statutul Societăţii Europene pe Acţiuni – Societas Europaea (SE),
regulament care impune reglementarea, la nivel naţional al statelor membre ale Uniunii
Europene, a alternanţei ambelor sisteme de guvernare corporatistă. Chiar dacă
regulamentele comunitare se aplică în mod direct pe întreg teritoriul Uniunii Europene,
apariţia lor este urmată, la nivel naţional, de numeroase norme de implementare, ceea ce
s-a întâmplat şi în România, prin modificările aduse de Legea nr. 441/2006.
2
Dispoziţiile art. 130 din Legea nr. 31/1990 privind votul secret pentru alegerea şi revocarea
administratorului nu îşi găsesc aplicarea în cazul hotărârii privind înlocuirea administratorilor
(I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 183 din 25 ianuarie 2008).
Dualitatea sistemelor de administrare a societăţii comerciale pe acţiuni îşi găseşte, cel

puţin parţial, explicaţia în distincţiile istorice care separă două sisteme de drept
continental: cel francez şi cel german.3 Dreptul francez a consacrat sistemul unitar, monist
sau one-tier system (pe un singur nivel), în care există un organ de administrare, care poate
delega sau împărţi atribuţiile sale cu directorii societăţii, cu consecinţa că funcţiile de
preşedinte al consiliului de administraţie şi cea de director general pot fi disociate iar
atribuţiile de supraveghere şi control au o componenţă majoritar externă 4.
Dreptul german şi alte sisteme de drept cu sorginte comună (de exemplu, dreptul
olandez) au îmbrăţişat o formulă mai elaborată, promovând un sistem de monitorizare şi
supraveghere internă, aşa-numitul sistemul dualist sau two-tier system (pe două nivele),
incluzând un organ de supraveghere şi unul de conducere (directorat), în care cele două
funcţii sunt separate şi la nivel organizatoric.
LSC reglementează ambele sisteme (sub denumirea de sistem unitar şi sistem dualist),
permiţând acţionarilor, în general, să opteze pentru unul sau altul dintre cele două sisteme.
Sistemul unitar pentru care a optat LSC nu este, în realitate un sistem monist, ci este un
sistem dualist atenuat. El este structurat pe dualitatea consiliu de administraţie – directori,
în care primul îndeplineşte atribuţii de supraveghere, în timp ce celorlalţi le revin
competenţele de conducere a societăţii.
Sistemul unitar este reglementat în cuprinsul LSC prin art. 137-1521 în timp ce sistemului
dualist îi sunt dedicate art. 153-15311. LSC conţine şi un corp masiv de prevederi care se
aplică ambelor sisteme de administrare a societăţii pe acţiuni
(art. 15312-158 LSC).
1. Sistemul unitar de administrare a societăţii pe acţiuni

1.1. Ca regulă, LSC lasă la latitudinea fondatorilor sau a adunării generale a acţionarilor
să determine, în cadrul sistemului unitar de administraţie, dacă administrarea societăţii pe
acţiuni se realizează de un administrator unic sau de o pluralitate de administratori. Dacă
societatea optează pentru mai mulţi administratori, atunci numărul acestora trebuie să fie
întotdeauna impar, pentru a evita blocajele decizionale. În acelaşi scop, art. 15320 LSC
dispune că deciziile consiliului de administraţie se iau cu votul majorităţii membrilor
prezenţi sau cu votul majorităţii membrilor consiliului, iar preşedintele consiliului de
administraţie va avea votul decisiv, în caz de paritate a voturilor, dacă actul constitutiv nu
dispune altfel.
Pluralitatea administratorilor impune, în mod imperios, constituirea unui consiliu de
administraţie, organ care îmbină atât atribuţii deliberative cât şi de conducere executivă a
societăţii, atunci când nu a delegat aceste atribuţii directorilor societăţii pe acţiuni. Ca
organ colegial de conducere, consiliul de administraţie adoptă hotărâri, cu cerinţele de vot
stipulate în art. 15320 LSC.
3
S. Angheni, Unele probleme de drept privind administrarea societăţilor comerciale. Aspecte de
drept comparat, în Ad Honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese,
Ed. C.H. Beck, 2006, p. 104.
4
Sistem care domină şi dreptul englez; a se vedea A. Dignam, J. Lowry, Company Law, Fourth Edition,
Oxford University Press, 2006, p. 255.
Preşedintele consiliului de administraţie este ales dintre membrii consiliului, deci este
un administrator al societăţii pe acţiuni. De aceea, în mod logic, el este numit pentru o
durată de timp limitată de durata mandatului său de administrator, durată pe care nu o
poate depăşi.
1.2. Administratorii vor fi desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor,
dacă nu au fost numiţi prin actul constitutiv. Desemnarea administratorilor este, de fapt,
un proces de selecţie şi de opţiune, care se desfăşoară în interesul societăţii şi al
acţionarilor. De aceea, persoanele eligibile pentru această funcţie sunt nominalizate de
membrii în funcţie, la data nominării, ai consiliului de administraţie sau de către acţionari.
Potrivit dispoziţiilor art. 72 LSC, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat. Fiind însărcinaţi cu tratarea unor afaceri
comerciale, în numele şi pe seama societăţii comerciale, administratorii şi lichidatorii
înfăptuiesc, fara îndoială, un mandat comercial.
În consecinţă, LSC interzice acestora, pe durata îndeplinirii mandatului, să încheie cu
societatea un contract de muncă. Din formularea imperativă, cu caracter general, reiese
că această interdicţie priveşte orice contract de muncă; astfel, LSC nu numai că interzice
administratorului societăţii pe acţiuni să încheie un contract de muncă pentru exercitarea
calităţii sale de administrator, ci chiar să intre într-un raport de muncă cu societatea,
indiferent de funcţia pe care ar putea să o îndeplinească în cadrul acesteia. Cu alte cuvinte,
administratorii nu pot cumula această calitate cu aceea de salariat şi nu pot primi nici un
salariu din partea societăţii.
Mandatul administratorilor fiind, în esenţă, un raport juridic intuitu personae, încetează
pentru cauzele prevăzute de lege, precum şi prin renunţarea administratorului la mandat
sau prin revocarea acestuia de către mandant, societatea comercială. În materie
comercială, unde mandatul este oneros şi este încredinţat pentru tratarea unor afaceri
comerciale, principiul certitudinii juridice sau al securităţii tranzacţiilor impune ca
raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate şi să nu poată fi rupte fără o justă
reparaţie a prejudiciului adus printr-o asemenea revocarea sau renunţare intempestivă. De
aceea, art. 391 C. com. arată că mandantul care, fără cauză justă, întrerupe executarea
mandatului, răspunde pentru daune-interese. Preluând coordonatele acestui text legal, LSC
conferă adunării generale ordinare a acţionarilor dreptul de a revoca oricând pe
administratori, dar arată că, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, deci fără
motive întemeiate, şi administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
1.3. Consiliul de administraţie ocupă un loc central în sistemul de management strategic
al societăţii şi, în consecinţă, se bucură de o atribuire plenară de competenţe, având
însărcinarea de a îndeplini toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a
acţionarilor.
Într-o încercare de a limita controlul covârşitor pe care consiliul de administraţie îl deţine
asupra societăţii pe acţiuni, LSC a permis şi, în unele situaţii, chiar a impus, ca acesta să
delege conducerea societăţii către directorii acestuia, păstrându-şi doar unele atribuţii
esenţiale şi asumându-şi rolul de supraveghetor al activităţii acestor directori. În acest sens,
LSC stabileşte că următoarele atribuţii reprezintă competenţe de bază ale consiliului de
administraţie şi, în consecinţă, nu pot fi delegate directorilor societăţii:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar şi aprobarea
planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
De asemenea, pe lângă competenţele de bază menţionate mai sus nu vor putea fi
delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea
adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114 LSC, respectiv cele care privesc
mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, înfiinţarea sau
desfiinţarea unor sedii secundare (sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea
unităţi fără personalitate juridică) şi majorarea capitalului social.
1.4. Sistemul unitar de administrare al societăţii comerciale pe acţiuni este structurat
pe un singur nivel de competenţe, în care gestiunea şi reprezentarea societăţii sunt
încredinţate consiliului de administraţie, în timp ce supravegherea şi controlul activităţii
acestuia revine atât adunării generale cât şi unor organe exogene structurii societăţii –
cenzorii sau, după caz, auditorii interni, precum şi auditorii financiari.
Puterea excesivă pe care consiliul de administraţie o exercită în societăţile pe acţiuni a
condus la recunoaşterea necesităţii unor sisteme de control al managementului corporatist.
Una dintre soluţii este aceea a modernizării sistemului unitar, prin instituţia delegării de
atribuţii de conducere către directorii societăţii.
Astfel consiliul de administraţie se transformă dintr-un organ, a cărui atribuţie principală
este aceea de conducere a activităţii societăţii, într-un organ de supraveghere a modului în
care este condusă societatea, păstrând doar acele componente esenţiale ale puterilor sale
de administrare şi delegând celelalte competenţe directorilor societăţii pe acţiuni.
Delegarea conducerii societăţii se poate face numai directorilor societăţii, care pot fi
numiţi dintre administratori (care astfel devin administratori executivi) sau din afara
consiliului de administraţie. Potrivit LSC, prin director al societăţii pe acţiuni se înţelege
exclusiv acea persoană căreia i s-au delegat atribuţii de conducere a societăţii. Orice altă
persoană care poartă denumirea de director, dar căreia nu i s-au delegat asemenea atribuţii
de conducere nu este supusă obligaţiilor şi răspunderilor speciale ale directorilor societăţii
pe acţiuni şi nici nu poate exercita atribuţii de conducere.
Desigur că prin delegarea conducerii societăţii sau a atribuţiilor de conducere se delegă,
în principiu şi atribuţia de reprezentare în raporturile cu terţii, această funcţie fiind o
componentă intrinsecă a managementului unei societăţi comerciale. Această atribuţie va
reveni directorului general al societăţii, care va fi numit de consiliul de administraţie dintre
directorii societăţii [art. 1432 alin. (4) LSC].
Funcţia de director general nu este rezervată preşedintelui consiliului de administraţie
şi nici administratorilor; mai mult chiar, preşedintele consiliului de administraţie va putea
fi numit director general numai dacă această posibilitate este prevăzută în actul constitutiv.
1.5. Fixând limitele competenţelor de conducere ale societăţii delegate directorilor, de

consiliul de administraţie, LSC arată că aceştia sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor
aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii.
Directorii, ca şi administratorii, se află cu societatea în raporturi de mandat, contract cu
un pronunţat caracter intuitu personae. În consecinţă, încetarea raporturilor acestora cu
societatea se poate produce atât prin renunţare la mandat cât şi prin revocarea directorilor,
mijloace specifice de denunţare a contractului de mandat. La fel ca şi administratorii
societăţii pe acţiuni, directorii acesteia pot fi revocaţi oricând din funcţie, fără a avea
putinţa de a contesta, sub aspectul temeiniciei, această decizie a consiliului de
administraţie; atunci când revocarea s-a făcut în mod neîntemeiat, fără justă cauză,
directorul revocat are deschisă calea unei acţiuni în daune.
1.6. În exercitarea atribuţiilor de conducere, administratorii (sau, după caz, directorii
societăţii pe acţiuni) se află deseori în faţa unor opţiuni, fiind nevoiţi să încline spre aceea
soluţie sau decizie, care în conformitate cu informaţiile deţinute şi pe baza judecăţii lor,
apare ca fiind cea mai profitabilă pentru societate. O asemenea hotărâre este denumită de
LSC ca decizie de afaceri şi este definită ca fiind „orice decizie de a lua sau de a nu lua
anumite măsuri cu privire la administrarea societăţii”. Este de remarcat că această sumară
dar cuprinzătoare definiţie este prima menţiune legală a unui concept juridic care se bucură
de o largă dezbatere doctrinară şi consacrare jurisprudenţială în sistemul legislativ al altor
state.
Regula deciziei de afaceri (business judgment rule) reprezintă un concept doctrinar şi
jurisprudenţial, potrivit căruia instanţele nu sunt chemate să se pronunţe asupra acţiunilor
şi activităţii manageriale ale administratorilor unei societăţi atât timp cât nu există acuzaţii
sau dovezi că administratorii şi-au încălcat îndatoririle de diligenţă şi de loialitate ori au
procedat cu rea credinţă sau nefundamentat, lipsiţi de un suport raţional.
Efectele regulii deciziei de afaceri, astfel cum a fost enunţată iniţial, constau, în primul
rând, în faptul că administratorii sunt încurajaţi să îşi asume riscurile îndeplinirii funcţiei
lor iar, în al doilea rând, instanţele nu pot să atragă răspunderea administratorilor pentru
simplul fapt că aceştia au luat o decizie ale cărei consecinţe s-au dovedit nefaste5. Astfel
cum s-a arătat, instanţa nu trebuie să substituie deciziei administratorilor propriile sale
noţiuni potrivit cărora o decizie de afaceri este sau nu adecvată, atât timp cât directorii
societăţii au acţionat pe baza unor informaţii adecvate, cu bună credinţă şi cu convingerea
onestă că acţiunea întreprinsă este, întru totul, în interesul societăţii, fără a implica vreun
interes personal al administratorilor6.
LSC a exprimat această regulă a deciziei de afaceri prin cele câteva obligaţii specifice
aşezate în sarcina administratorilor, aşa-numitele obligaţii fiduciare, fundamentate pe
raportul de mandat existent între societate şi administratori.7 Astfel, aceştia trebuie să îşi
5
R.I. Motica, L. Bercea, De la business judgment rule la regula judecăţii de afaceri: în căutarea unei
legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru, Ed. C. H. Beck, 2006, p. 113 şi urm.
6
Delaware Supreme Court, Aronson v. Lewis, 473 A.2d 805, 812 (Del. 1984) şi Sinclair Oil Corp. v.
Levien, 280 A.2d 717, 720 (Del. 1971)
7
Pentru detalii, R.N. Catană, Obligaţia de diligenţă şi prudenţă a administratorilor în contextul
reformei dreptului societăţilor comerciale, în Pandectele Române nr. 3/2006.
execute mandatul cu prudenţă, cu diligenţa unui bun administrator şi cu loialitate, în

interesul societăţii, pe baza unor informaţii adecvate.
Ca o aplicaţie specială a obligaţiei de loialitate, administratorilor le revine şi obligaţia
de confidenţialitate: ei nu au voie să divulge informaţii confidenţiale şi secretele de afaceri
ale societăţii, pe care le deţin sau la care au acces, în temeiul calităţii lor.
1.7. În temeiul obligaţiei de loialitate şi a celei de a acţiona în interesul societăţii,
administratorii trebuie să comunice acesteia, reprezentată prin ceilalţi administratori şi prin
cenzori sau auditori interni, orice contrarietate de interese cu societatea şi, pe cale de
consecinţă să se abţină de a lua parte la orice deliberare care priveşte o operaţiune cu
privire la care se manifestă astfel de interese8.
LSC interzice creditarea de către societate a administratorilor nu numai prin împrumuturi
directe acordate acestora, ci şi printr-o serie de operaţiuni care au acelaşi efect (acordarea
de avantaje financiare, garantarea unor obligaţii ale administratorilor sau cumpărarea unor
creanţe ale terţilor asupra acestora). Pentru a proteja interesele societăţii şi, prin aceasta,
ale tuturor acţionarilor şi persoanelor interesate, LSC permite ca administratorii să
înstrăineze către societate sau să dobândească bunuri de la societate numai în anumite
condiţii.
2. Sistemul dualist de administrare a societăţii pe acţiuni

2.1. Sistemul dualist de administrare reprezintă reacţia legiuitorului la exigenţele
transparenţei şi responsabilităţii managementului, în vederea protejării acţionarilor şi a
promovării încrederii lor în organele de conducere ale societăţii. Sistemul dualist (two-tier)
este promovat, îndeobşte, de legislaţia germană9 (dar şi de alte state continentale)10 şi este
unul dintre cele două sisteme de management promovate şi de Principiile OECD privind
guvernarea corporatistă.
Ceea ce în sistemul unitar reprezintă, de regulă, doar o posibilitate şi, prin excepţie, o
obligaţie – delegarea puterilor de conducere de la consiliul de administraţie către un corp
de manageri profesionişti, şi anume directorii societăţii pe acţiuni, devine regulă în sistemul
dualist şi îmbracă forma unui mecanism bine conturat de conducere şi monitorizare,
structurat pe două niveluri de competenţe: directoratul şi consiliul de supraveghere.
8
Încălcarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care interzic acţionarului care, într-
o anumită acţiune, are un interes contrar celui al societăţii, să participe la deliberări, nu atrag
anularea hotărârii adoptate, ci pot constitui un temei pentru antrenarea răspunderii acestuia pentru
pagubele pricinuite (I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1238 din 28 martie 2006).
9
Dreptul german (Aktiengesetz 1965 – Legea societăţilor pe acţiuni) prevede obligativitatea
societăţilor pe acţiuni deţinute public de a opta pentru sistemul dualist, iar în 26 februarie 2002
Guvernul german a adoptat un Cod german al guvernării corporatiste (Deutschen Corporate
Governance Kodex- German Corporate Governance Code) care prevede şi el reguli privind
managementul societăţii pe acţiuni în sistem dualist.
10
Dreptul francez (Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966) şi dreptul italian (Decretul Lege nr. 6/2003 din
17 ianuarie 2003) prevăd sisteme alternative de guvernare corporatistă, similare celor reglementate
de LSC.
Directoratul este cel care asigură, în mod independent conducerea societăţii pe acţiuni,
acţionând în interesul acesteia, pe baza unor informaţii adecvate şi cu obligaţia de a asigura
dezvoltarea sustenabilă a întreprinderii. În îndeplinirea acestor atribuţii, el dezvoltă,
coordonează şi urmăreşte implementarea strategiei societăţii, în strânsă legătură cu
Consiliul de supraveghere.11
Consiliul de supraveghere consiliază şi supraveghează activitatea managerială a
directoratului, fiind implicat în deciziile de importanţă fundamentală pentru societate.
Consiliul numeşte membrii directoratului, fie direct, fie prin intermediul unui comitet de
nominare.12 Datorită rolului jucat de consiliul de supraveghere în cadrul societăţii, aceasta
nu va mai avea cenzori, ci auditori interni şi auditori financiari.
Separarea celor două funcţii – de management şi de control – în cazul sistemului dualist
este completă: membrii directoratului nu pot fi şi membri ai consiliului de supraveghere,
evitându-se astfel un cumul de atribuţii care este posibil în sistemul unitar de administrare
(director şi administrator).
2.2. Directoratul. La fel ca şi consiliul de administraţie, în sistemul unitar, directoratul
are plenitudine de puteri şi exclusivitate în conducerea societăţii, fiind chemat să
îndeplinească toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului societăţii, cu
respectarea competenţelor legale exclusive ale consiliului de supraveghere şi ale adunării
generale a acţionarilor. Ca regulă, directoratul este un organ colectiv de conducere, format
dintr-un număr impar de membri, persoane fizice. LSC permite însă ca această pluralitate
de membri să fie redusă la existenţa unui singur membru, numit director general unic.13
Atunci când în structura directoratului există mai mulţi membri, consiliul de
supraveghere va desemna, cu majoritate de voturi a membrilor consiliului, pe preşedintele
directoratului. Preşedintele directoratului exercită doar atribuţii organizatorice, cum ar fi
convocarea directoratului sau prezidarea şedinţelor acestuia.
Mandatul membrilor directoratului este determinat prin actul constitutiv şi este limitat
la cel mult 4 ani. Membrii directoratului, fiind mandatari ai societăţii, pot fi revocaţi oricând
de consiliul de supraveghere (care i-a desemnat) sau, dacă actul constitutiv prevede astfel,
de către adunarea generală a acţionarilor. Ei nu au nici o cale de atac asupra acestei decizii,
dar sunt îndreptăţiţi, în caz de revocare fără justă cauză, la plata unor daune interese.
Poziţia juridică a membrilor directoratului, ca deţinători unici ai pârghiilor de conducere
a societăţii, este una asemănătoare celei a membrilor consiliului de administraţie (care nu
au delegat atribuţiile de conducere) sau a directorilor societăţii pe acţiuni – cărora le-a fost
delegată conducerea societăţii. Ei nu pot încheia un contract de muncă cu societatea, au
obligaţii de prudenţă, diligenţă, loialitate şi confidenţialitate, au obligaţia de a se abţine şi
de a evita conflictul de interese cu societatea, neputând fi creditaţi de aceasta şi neputând
încheia cu societatea operaţiuni de dobândire sau înstrăinare a unor bunuri, în absenţa
aprobării adunării generale extraordinare a acţionarilor (art. 150 LSC).
11
Art. 4.1. din Codul german al guvernării corporatiste (German Corporate Governance Code),
disponibil la www.corporate-governance-code.de/eng/kodex.
12
Idem, art. 5.1.
13
Această ficţiune a unui organ colectiv compus dintr-un singur membru nu este, însă, cu nimic mai
stranie decât existenţa societăţii comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic.
2.3. Consiliul de supraveghere. În dreptul german, care reprezintă sursa de inspiraţie a

reglementării sistemului dualist şi în dreptul român, consiliul de supraveghere exercită
controlul permanent al gestiunii patrimoniului societăţii, îi numeşte, îi supraveghează şi îi
consiliază pe membrii directoratului şi este direct implicat în deciziile fundamentale ale
activităţii societăţii, monitorizându-le nu numai sub aspectul legalităţii, ci şi al oportunităţii
lor.14
LSC preia aceste competenţe de principiu ale consiliului de supraveghere, stabilind că
acesta exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat,
numeşte şi revocă membrii directoratului, verifică legalitatea operaţiunilor de conducere a
societăţii şi, fără a i se încredinţa atribuţii de conducere, în condiţiile actului constitutiv,
se pronunţă şi îşi dă acordul cu privire la anumite tipuri de operaţiuni. Consiliul de
supraveghere are şi atribuţii de reprezentare internă, el reprezentând societatea în
raporturile cu directoratul.
Consiliul de supraveghere se prezintă ca un organ colegial, pluripersonal, condus de un
preşedinte şi care îşi desfăşoară activitatea în şedinţe, deliberând şi adoptând decizii prin
exprimarea voturilor membrilor săi şi raportând adunării generale a acţionarilor, cel puţin
o dată pe an, asupra activităţii sale. Obligaţiile şi răspunderea membrilor consiliului de
supraveghere sunt guvernate şi ele, ca şi cele ale administratorilor şi ale directorilor, de
regulile mandatului.
Membrii consiliului de supraveghere sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau prin
hotărâre a adunării generale. Potrivit principiului simetriei juridice, revocarea acestor
membri se poate face, oricând, tot de adunarea generală ordinară.
Consiliul de supraveghere este condus de un preşedinte, ales de şi dintre membrii
consiliului. Acesta are atribuţii organizatorice: convoacă consiliul de supraveghere,
prezidează întrunirea acestuia şi se îngrijeşte de întocmirea unui proces-verbal al şedinţei,
pe care îl şi semnează, alături de cel puţin, un alt membru prezent al consiliului.
Cu privire la obligaţiile membrilor consiliului de supraveghere, legea, subliniind şi pe
această cale similaritatea poziţiei juridice de mandatar pe care o ocupă atât membrii
consiliului de administraţie şi ai directoratului cât şi cei ai consiliului de supraveghere,
plasează în sarcina acestora din urmă acelaşi gen de obligaţii:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
b) numeşte şi revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale
a operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfăşurată.
2.4. Răspunderea organelor de conducere. Membrii organelor de conducere răspund
pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor ce le revin faţă de societate.
14
St.D. Cărpenaru, Reglementarea societăţilor comerciale în dreptul român, între tradiţie şi
exigenţele armonizării cu reglementările Uniunii Europene, în Ad Honorem Stanciu
D. Cărpenaru, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 11; de asemenea, German Corporate Governance Code,
Foreword, p. 2.
Această răspundere este limitată de regula deciziei de afaceri (art. 1441 LSC), potrivit
căreia membrii organelor de conducere nu răspund pentru acele hotărâri de a lua sau a nu
lua anumite măsuri privind administraţia societăţii, atunci când sunt rezonabil îndreptăţiţi
să considere că acţionează în interesul societăţii, pe baza unor informaţii adecvate, cu
prudenţa şi diligenţa unui bun administrator.
Acţiunea în răspundere împotriva membrilor consiliului de administraţie, ai consiliului de
supraveghere, ai directoratului sau împotriva directorilor aparţine adunării generale ale
acţionarilor. Pe data hotărârii prin care se decide pornirea acţiunii în răspundere,
mandatatul administratorilor şi cel al membrilor directoratului încetează de drept iar cel
al directorilor se suspendă.
Acţiunea în răspundere poate fi pornită şi la propunerea unuia sau mai multor acţionari;
dacă adunarea generală nu dă curs unei asemenea propuneri, acţionarii deţinând cel puţin
5% din capitalul societăţii pot introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu dar în
contul societăţii, împotriva membrilor organelor de conducere (administratori, membri ai
directoratului, directori).
IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - MODIFICAREA ACTELOR CONSTITUTIVE
Cursul 12. Societăţi comerciale.

MODIFICAREA ACTELOR CONSTITUTIVE
Secţiunea 1. Reglementarea legală

a modificării actelor constitutive
Funcţionarea societăţii comerciale, subsumată comandamentului obţinerii de
profit, este supusă unei continue adaptări a structurii societare condiţiilor fluctuante
a mediului economic în care societatea îşi desfăşoară activitatea. Reacţia societăţii la
exigenţele adaptării este concretizată prin modificarea anumitor elemente ale actului
constitutiv, care nu mai corespund fie scopului societăţii, fie gradului de dezvoltare a
activităţii acesteia, fie, pur şi simplu, voinţei asociaţilor. Modificările ce pot fi aduse
actului constitutiv sunt fie expres reglementate de lege, fie pot fi deduse din
prevederile acesteia şi ele vizează acele elemente esenţiale ale actului constitutiv,
prevăzute de art. 7 şi 8 din LS.
Titlul IV al LS, impropriu intitulat „Modificarea actului constitutiv” 1 reprezintă sediul
materiei în domeniul condiţiilor de formă privind modificarea actului consti-
tutiv, dar menţionează sau reglementează doar o parte din modificările ce pot fi
aduse actului constitutiv al societăţii comerciale: schimbarea formei juridice a
societăţii, prelungirea duratei acesteia şi modificarea capitalului social (reducerea şi
majorarea acestuia). Pe lângă acestea, alte texte ale LS mai menţionează şi alte
modificari ale actului constitutiv sau operaţiuni care pot avea consecinţa modificării
actului constitutiv: excluderea şi retragerea asociaţilor (Titlul V LS), dizolvarea,
fuziunea, divizarea şi lichidarea societăţii (Titlul VI LS), mutarea sediului societăţii,
schimbarea obiectului de activitate al societăţii, înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii
secundare, conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la
purtător în acţiuni nominative (art. 113 LS), transmiterea părţilor sociale (art. 202
LS), reorganizarea societăţii cu răspundere limitată ca societate cu asociat unic,
urmare a reducerii numărului de asociaţi la unul singur (art. 229 LS).
Secţiunea 2. Condiţii de fond, de formă,

de publicitate
2.1. Căi de realizare. Modificarea actului constitutiv se poate realiza fie pe cale
convenţională, fie pe cale judiciară, atunci când ea este dispusă de instanţa de
judecată competentă.
1
Întrucât nu cuprinde ansamblul modificărilor actului constitutiv, ci doar modificarea capitalului.
2.1.1. Modificarea actului constitutiv pe cale convenţională sau voluntară

se produce prin hotărârea adunării generale a asociaţilor ori a consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului, adoptatǎ în temeiul art. 114 alin. (1) LS.
Actul constitutiv este un act juridic complex, care este rezultatul voinţei părţilor de
a se asocia şi este asumat în unanimitate de către asociaţi fiind, din această
perspectivă, expresia unui cumul de voinţe individuale. Modificarea lui nu se produce
însă printr-un acord unanim al aceloraşi voinţe, ci ca rezultat al mecanismului votului
în adunarea generală a asociaţilor. Astfel, modificarea voluntară a actului constitutiv
nu mai este opera asociaţilor, ci a societăţii; nu mai reprezintă cumulul voinţelor
individuale ale asociaţilor, ci efectul voinţei sociale care se formează, prin vot, în
cadrul adunării generale. Aceleaşi raţionamente sunt aplicabile şi atunci când
modificarea se produce prin hotărâre a consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului, adoptatǎ în temeiul art. 114 alin. (1) LS, întrucât asemenea hotărâri
sunt fie îngăduite de actul constitutiv, fie sunt precedate, şi ele, de hotărâri ale
adunării generale care deleagă acestor organe exerciţiul competenţelor aparţinând
adunării generale extraordinare.
Modificarea actului constitutiv prin hotărârea instanţei judecătoreşti se
poate produce în două situaţii: atunci când se produce excluderea unui asociat şi
instanţa, prin hotărârea de excludere va dispune şi cu privire la structura participării
la capitalul social a celorlalţi asociaţi [art. 223 alin. (3) LS] şi atunci când se produce
retragerea unui asociat pe cale judiciară şi instanţa va dispune, prin hotărâre, şi cu
privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi [art. 226 alin. (2)
LS]2.
2.2.2. Actul adiţional. Enumerând doar aceste două instrumente juridice de
modificare a actului constitutiv, legea elimină din câmpul actelor modificatoare actul
adiţional prin care, transpunând în termenii actului constitutiv hotărârea adunării
generale, asociaţii desăvârşesc modificarea pactului societar. 3 Considerente de ordin
practic – cum ar fi simplificarea procedurii de modificare şi înregistrare a modificării
actului constitutiv – sunt cele care probabil au determinat opţiunea legiuitorului de a
2
Cazurile în care actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a instanţei de judecată sunt limitativ
prevăzute de lege. Instanţa nu poate schimba, în alte situaţii decât cele expres prevăzute de lege, pactul
societar, pentru că aceasta ar echivala cu încălcarea principiului libertăţii de voinţă a părţilor
(asociaţilor). În acest sens, a se vedea şi C. Cucu, M.V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 464.
3
Art. 115 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a
înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor, astfel cum au fost aprobate prin Ordinul nr. 2594/C/2008
(M. Of. nr. 704 din 16 octombrie 2008), stabileşte că modificarea actelor constitutive ale societăţilor
comerciale se face pe baza hotărârii adunării generale a asociaţilor/membrilor ori, după caz, a consiliului
de administraţie sau a directoratului ori a unui act adiţional la actul constitutiv ori prin hotărâre a
instanţei judecătoreşti, după caz. Dar cum aceste norme constituie doar un act de executare a legii,
menţionarea actului adiţional ca act modificator al actului constitutiv reprezintă o nepermisă adăugare
la lege, care încalcă dispoziţiile exprese ale art. 204 LS, care enumeră limitativ actele modificatoare;
este adevărat însă că, în practică, oficiile registrului comerţului continuă să efectueze menţiuni pe baza
unor acte adiţionale.
conferi hotărârii adunării generale forţa unui act modificator. În plus, adoptarea unei
hotărâri a adunării generale şi încheierea unui act adiţional conduceau la exprimarea
de două ori a voinţei asociaţilor, în acelaşi sens; o serie de litigii s-au născut din
refuzul asociaţilor de a semna actul adiţional, deşi acesta fusese deja aprobat prin
hotărârea adunării generale.4
Sub aspect conceptual, fuziunea hotărârii adunării generale şi a actului modificator
ridică o serie de probleme de calificare: în timp ce hotărârea este o expresie a voinţei
sociale, care, odată născută, se sustrage în parte voinţei depline a asociaţilor, în
privinţă formării şi încetării ei, actul adiţional este expresia voinţei asociaţilor, supusă
principiului unanimităţii. În alţi termeni, în timp ce hotărârea adunării generale a
asociaţilor este un act juridic ce aparţine dreptului societar şi este supus unor reguli
speciale de validitate, actul adiţional, ca act modificator al unei convenţii, este mai
mult apropiat principiilor dreptului comun, care nu poate accepta regula majorităţii,
în afara unor derogări exprese, acceptate de părţi prin clauze explicite.
De aceea, în mod îndreptăţit s-a susţinut în doctrină că „în timpul funcţionării
societăţii comerciale, rolul voinţei asociaţilor nu se reduce la formarea voinţei sociale
distincte, ponderate în proporţiile stabilite de lege şi actul constitutiv. Aceste voinţe
subzistă şi independent de voinţa socială, şi „contemporane” cu aceasta, pentru a
cârmui actul constitutiv în sine”. 5
2.2. Forma actului modificator. Urmând regula simetriei formei actelor juridice,
este evident că actul modificator al actului constitutiv îmbracă aceeaşi formă pe care
o îmbracă actul constitutiv al societăţii comerciale; în consecinţă, LS nici nu mai
enunţă regula potrivit căreia actul modificator se încheie, ca regulă, în forma unui
înscris sub semnătură privată, ci menţionează doar situaţiile în care actul modificator
trebuie să îmbrace formă autentică, situaţii care derivă din cele reglementate de art.
5 alin. (6) LS.
Astfel, (a) dacă forma autentică este cerută la constituirea societăţii atunci când
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren, este evident că
aceeaşi formă va fi cerută şi la majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport
în natură a unui teren; (b) dacă forma autentică este impusă la constituirea unei
societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă aceeaşi formă va fi cerută şi la
modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă; (c) în fine, dacă la constituirea prin subscripţie publică a societăţii
pe acţiuni se cere formă autentică atunci şi majorarea capitalului social prin
subscripţie publică va fi supusă aceleaşi cerinţe.
4
C. Leaua, op. cit., Ed. C. H. Beck, 2008, p. 47.
5
C. Gheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed. All Beck, 2003, p. 71.
Desigur că, acolo unde legea cere formă autentică, hotărârea adunării generale va
trebui să îmbrace această formă, ceea ce presupune participarea unui notar la
lucrările adunării generale a asociaţilor, pentru îndeplinirea formalităţilor solemne
cerute de lege.
Datorită naturii imperative a dispoziţiilor care impun forma autentică a actului
modificator şi având în vedere enumerarea limitativă a situaţiilor menţionate mai sus,
rezultă că LS nu a consacrat principiul potrivit căruia actul constitutiv încheiat în
formă autentică se modifică numai prin act autentic. Astfel, s-ar putea deduce că
actul constitutiv al unei societăţi, constituită prin act autentic (pentru că, de exemplu,
s-a adus ca aport un teren, a fost constituită prin subscripţie publică sau în forma
unei societăţi în nume colectiv), va putea fi modificat prin act sub semnătură privată,
atunci când, de exemplu, se face o simplă majorare, cu subscripţie simultană, sau se
transformă forma juridică, dintr-o societate în nume colectiv într-o societate cu
răspundere limitată.
Aceste deducţii logice şi compatibile cu spiritul art. 204 alin. (2) LS, sunt răsturnate
însă de cerinţa expresă a art. 204 alin. (6) LS care cere ca actul modificator al actului
constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă să fie depus la
oficiul registrul comerţului, în formă autentică, deşi această cerinţă nu este prevăzută
în cuprinsul alineatului (2), care constituie sediul materiei.
Rezultă că, în ciuda tendinţei declarate a legiuitorului de a simplifica procedurile
societare, persistă totuşi remanenţe ale tratamentului birocratic care guverna, în
primii ani după 1989, constituirea societăţii comerciale şi modificarea actului
constitutiv. Considerăm, de lege ferenda, că forma autentică trebuie menţinută
numai pentru ipoteza aportului în natură constând în terenuri – şi aceasta pentru
unitatea formei care guvernează circulaţia acestor bunuri – şi pledăm, de lege lata,
pentru menţinerea formei autentice numai pentru cazurile expres prevăzute de art.
204 alin. (2) şi (6) LS.
2.3. Procedura. Modificarea actului constitutiv este un proces compus din mai
mulţi timpi, într-o succesiune stabilită de lege:
– modificarea actului constitutiv se aprobă de adunarea generală a asociaţilor, cu
cvorumul şi majoritatea stabilite de lege sau, după caz, de actul constitutiv;
– hotărârea adoptată de adunarea generală, respectiv actul modificator, se depune
la registrul comerţului, împreună cu textul actului constitutiv, complet şi actualizat
cu toate modificările aduse;
– actul modificator este supus controlului exercitat de judecătorul-delegat care,
atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale de fond şi de formă, dispune, prin
încheiere, înregistrarea lui în registrul comerţului;
– actul modificator şi notificarea depunerii textului actualizat al actului constitutiv

sunt înaintate de oficiul registrului comerţului, din oficiu, spre publicare, pe cheltuiala
societăţii, în Monitorului Oficial, partea a IV-a.
De la această procedură standard, LS reglementează unele derogări:
– atunci când actul modificator constă într-o hotărâre judecătorească privitoare la
excluderea sau retragerea unor asociaţi, conform prevederilor art. 223 alin. (3) şi la
art. 226 alin. (2) LS, înregistrarea menţiunilor privind modificarea actului constitutiv
se face pe baza hotărârii irevocabile de excludere sau de retragere, fără a mai fi
necesară hotărârea judecătorului-delegat.
– atunci când modificările privesc actul constitutiv al unei societăţi în nume colectiv
sau în comandită simplă, publicarea actului modificator, în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, nu este obligatorie; această soluţie se întemeiază, fără
îndoială, pe răspunderea nelimitată a asociaţilor şi pe caracterul intuitu personae al
acestor societăţi, trăsături care suplinesc şi elimină exigenţele unei largi publicităţi.
Fiecare modificare a actului constitutiv, oricât de redusă ca amploare, conduce la
actualizarea completă a textului acestui act, care trebuie depus, în această formă, la
oficiul registrului comerţului. Legea nu face nici o trimitere la forma actului
actualizat, de unde se poate deduce fie că acesta trebuie să îmbrace aceeaşi formă
cu actul modificator (înscris sub semnătură privată sau act autentic, după caz), fie că
el, nefiind decât o actualizare a actului constitutiv, a cărui existenţă este determinată
doar de raţiuni care privesc publicitatea actului şi informarea terţilor, nu este supus
niciunei cerinţe de formă. Credem că această din urmă interpretare este lipsită de
argumente de text şi ar reprezenta şi o manifestare a unei birocraţii excesive, inutile
sub raportul semnificaţiei juridice, întrucât efectele modificării se produc prin
adoptarea actului modificator, acesta fiind cel care este supus rigorilor de formă
stabilite de lege.
Primind actul constitutiv actualizat, oficiul registrului comerţului va da publicităţii,
pe cheltuiala societăţii, o notificare privind îndeplinirea acestei obligaţii legale de
actualizare, astfel încât terţii să poată lua cunoştinţă despre faptul că textul actualizat
al actului constitutiv este disponibil, pentru informarea lor, la oficiul registrului
comerţului. Astfel, chiar dacă pe seama societăţii şi cu un plus de birocraţie, se
înlătură orice posibilitate de confuzii privind starea actului constitutiv, atunci când, în
decursul timpului s-au produs numeroase modificări ale acestuia, situaţii care
îngreunează interpretarea riguroasă şi neindoielnică a voinţei asociaţilor.
În forma actualizată, dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării
societăţii şi dacă actul constitutiv nu cuprinde dispoziţii contrare, se pot omite o serie
de elemente care sunt obligatorii potrivit prevederilor art. 7 şi art. 8 LS şi care sunt
detaliate în art. 81 LS, privind datele de identificare ale fondatorilor şi ale primilor
membri ai organelor societăţii. Această dispoziţie permite eliminarea unui balast
informativ, atunci când societatea are mulţi asociaţi fondatori şi când în structura
societară s-au produs numeroase modificări, de-a lungul timpului. În cazul în care
forma actualizată a actului constitutiv nu conţine datele de identificare a fondatorilor
sau a primilor membri ai organelor societăţii, deşi nu s-au împlinit 5 ani de la data
înmatriculării societăţii, judecătorul delegat va privi această omisiune ca o
neregularitate a actului constitutiv şi, făcând aplicarea prin analogie a prevederilor
art. 46 alin. (1) LS, fie va cere societăţii înlăturarea acestei neregularităţi, fie va
respinge cererea de înscriere a menţiunii privind modificarea actului constitutiv, în
ipoteza în care neregularitatea nu este înlăturată.
Secţiunea 3. Reducerea capitalului social

3.1. Căi şi procedee. În timp ce patrimoniul societăţii este un concept dinamic,
valoarea lui fluctuând în raport de eficienţa activităţii acesteia, capitalul social
reprezintă o componentă a patrimoniului caracterizată prin fixitate, în sensul că el se
modifică numai prin acte de decizie a adunării generale a asociaţilor sau, după caz,
în condiţiile art. 114 LS, ale consiliului de administraţie sau ale directoratului.
Reducerea capitalului social reprezintă o modalitate de adaptare a capitalului social
la constrângerile unei situaţii financiare deficitare sau la restrângerea obiectului de
activitate al societăţii. Ea poate fi determinată de considerente de ordin strategic
(dobândirea şi anularea propriilor acţiuni, pentru a evita preluarea societăţii de alte
persoane), de neîndeplinirea angajamentelor asumate de unii asociaţi (care nu au
vărsat la scadenţă aportul subscris) sau, în unele situaţii, de retragerea unui asociat
sau acţionar sau de excluderea unui asociat (dacă asociaţii sau instanţa competentă
nu au hotărât altfel cu privire la structura participării la capital a celorlalţi asociaţi).
Reducerea se poate realiza, din punct de vedere tehnic, prin trei procedee, care
privesc numărul, valoarea sau existenţa părţilor sociale sau a acţiunilor societăţii
comerciale:
- micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale; acest procedeu poate fi folosit,
de exemplu, în cazul retragerii sau excluderii unui asociat, situaţie ce conduce şi la
redistribuirea părţilor sociale şi acţiunilor între asociaţi.
- reducerea valorii nominale a acţiunilor şi părtilor sociale; procedeul este reco-
mandat în situaţia înregistrării unei pierderi din capital, situaţie care nu implică o
modificare a distribuţiei acţiunilor sau părţilor între asociaţi, astfel încât reducerea
valorii acestora reprezintă o modalitate de prezervare a echilibrului existent între
asociaţi.
- dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. Unul din cazurile în care
legea permite ca societatea să-şi dobândească propriile acţiuni este acela când se
urmăreşte reducerea capitalului social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii,
de o valoare corespunzătoare reducerii [art. 104 lit. a) din LS]; în mod evident, acest
procedeu este rezervat numai societăţii pe acţiuni. Fiind o situaţie de excepţie,

dobândirea propriilor acţiuni în acest caz nu este supusă autorizării de către adunarea
generală, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 103 1 din LS6.
Atunci când hotărârea de reducere a capitalului nu este fundamentată pe
înregistrarea unor pierderi, reducerea capitalului social se poate realiza şi prin alte
căi sau procedee, care privesc vărsămintele datorate sau efectuate de asociaţi sau
acţionari:
- scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, atunci când
reducerea este determinată, de exemplu, de restrângerea obiectului de activitate al
societăţii, atunci când aceasta nu mai necesită un capital de dimensiunea celui iniţial
proiectat de asociaţi. Acest procedeu este aplicabil numai în situaţia reducerii
capitalului societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, singurele forme de societate
la care legea permite ca aportul asociaţilor să nu fie vărsat integral la constituire sau
la majorarea capitalului (art. 91 LS). Procedeul este aplicabil atât în intervalul acordat
de lege sau de actul constitutiv pentru vărsarea integrală a capitalului subscris (12
luni, 24 luni sau 3 ani) cât şi în cazul acţionarilor care nu au efectuat plata
vărsămintelor pe care le datorează în termenele prevăzute mai sus. Atunci,
societatea, pe lângă opţiunile prioritar reglementate de art. 100 LS (somarea
acţionarilor debitori şi urmărirea acestora pentru vărsămintele restante), va putea
proceda la anularea acţiunilor şi la reducerea capitalului social în proporţie cu
valoarea acestor acţiuni.
- restituirea către acţionari a unei cote părţi din aporturi, proporţională cu redu-
cerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială; deşi,
expressis terminis, procedeul vizează numai pe acţionari, el este aplicabil tuturor
formelor de societate, după cum reiese şi din menţiunea finală a textului, referitoare
şi la acţiuni şi la părţi sociale. Această modalitate de reducere a capitalului confirmă,
indirect, că în anumite situaţii, cum ar fi retragerea unor asociaţi, aceştia au dreptul
chiar la restituirea unei cote-părţi din aporturile aduse la capitalul social.
- alte procedee prevăzute de lege. Un asemenea procedeu special prevăzut de lege
este cel reglementat în alin. (7) al art. 100 LS: atunci când societatea hotărăşte să
anuleze acţiunile pentru care nu s-au efectuat la termen vărsămintele datorate, ea
va putea emite noi acţiuni pe care să le vândă (acţionarilor existenţi sau terţilor);
dacă preţul obţinut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor datorate
societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea va putea
să procedeze de îndată la reducerea proporţională a capitalului social.
Un alt caz, în care reducerea capitalului social este obligatorie, este cel reglementat
de art. 15324, reducerea fiind impusă dacă activul net al societăţii scade la mai puţin
de jumătate din valoarea capitalului social subscris (actul constitutiv poate prevedea
6
C. Cucu, M.V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 190.
şi o valoare mai puţin semnificativă), iar adunarea generală extraordinară convocată

în acest scop nu a hotărât dizolvarea societăţii. Societatea va putea decide să
procedeze, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au
fost constatate pierderile, la reducerea capitalului cu un cuantum cel puţin egal cu
cel al pierderilor, cu condiţia respectării minimul legal al capitalului societăţii pe
acţiuni (90.000 lei).
Dispoziţiile privind reducerea capitalului social al societăţii pe acţiuni sunt aplicabile
şi societăţilor cu răspundere limitată [art. 201 alin. (1) LS], în limita compatibilităţii
lor. Astfel, nu vor fi aplicabile societăţilor cu răspundere limitată dispoziţiile privind
reducerea capitalului social al societăţii pe acţiuni constituite prin subscriere publică
(art. 22 LS), dispoziţiile privind anularea acţiunilor subscrise şi neplătite, urmată de
reducerea capitalului, în cazul în care preţul obţinut pentru noile acţiuni este
neîndestulător [art. 100 alin. (6) şi (7) LS], dispoziţiile care guvernează dobândirea
propriilor acţiuni, urmată de anularea lor şi reducerea capitalului (art. 103, 104 şi
207 LS) sau dispoziţiile privind majoritatea cerută pentru aprobarea de către
adunarea generală extraordinară a acţionarilor a reducerii capitalului social [art. 115
alin. (2) LS].
În schimb, prin analogie şi în virtutea normei generale de trimitere cuprinsă în art.
201 alin. (1) sunt aplicabile şi societăţii cu răspundere limitată următoarele prevederi
privind reducerea capitalului societăţii pe acţiuni:
(a) capitalul nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă
la un nivel cel puţin egal cu minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare
de capital în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului [art. 10 alin. (2) LS].
(b) atunci când administratorii constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat
ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai
puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, vor convoca de îndată
adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie
dizolvată sau să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin
egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve (art. 15324 LS);
De asemenea, sunt şi rămân aplicabile societăţii cu răspundere limitată normele
privind reducerea capitalului cuprinse în art. 207-209 LS şi care constituie sediul
materiei aplicabile reducerii capitalului, cu excepţia, desigur, a acelor prevederi
dedicate special societăţii pe acţiuni [cum ar fi reducerea capitalului prin dobândirea
propriilor acţiuni, urmată de anularea lor – art. 207 alin. (1) lit. c) LS].
3.2. Procedura. Pentru reducerea capitalului social adunarea generală va adopta

o hotărâre, cu cvorumul şi majoritatea impuse de lege şi de reglementările statutare
şi cu respectarea minimului legal de capital7, după forma juridică a societăţii (200 lei
pentru societatea cu răspundere limitată şi 90.000 lei pentru societăţile pe acţiuni şi
în comandită pe acţiuni); hotărârea va arăta motivele pentru care se face reducerea
(constatarea unei pierderi financiare, restrângerea activităţii, retragerea sau
excluderea unui asociat şi altele asemenea) precum şi procedeul ce va fi aplicat
pentru realizarea ei8 [conform precizărilor art. 207 alin. (1) şi (2) LS].
Hotărârea astfel adoptată se depune la oficiul registrului comerţului pentru
menţionare în registru şi publicare în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. Hotărârea nu
va putea fi însă executată decât după trecerea unui termen de două luni de la data
publicării ei în Monitorul Oficial. Acest termen, care echivalează cu o suspendare
legală a efectelor hotărârii de reducere a capitalului, este instituit ca un moratoriu
acordat creditorilor societăţii, care ar putea fi afectaţi de reducerea capitalului şi, prin
aceasta, de restrângerea garanţiei legale constituite, într-un sens larg, de capitalul
societăţii9. În acest sens, LS stabileşte că orice creditor al societăţii, a cărui creanţă
este anterioară publicării hotărârii de reducere a capitalului, poate face opoziţie
împotriva acesteia, în condiţiile art. 62 LS, la instanţa competentă teritorial şi
material.
În acest context este remarcabilă – în plan negativ – necorelarea dintre termenul
prevăzut de alin. (1) al acestui articol (două luni de la publicarea hotărârii) şi termenul
stipulat de art. 62 LS (30 de zile de la data publicării hotărârii). Astfel, chiar dacă
hotărârea de reducere a capitalului nu va produce efecte timp de două luni de la
publicarea sa, termenul util în care creditorii pot face opoziţie este de doar 30 de zile
de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial, întrucât art. 208 LS nu stabileşte un alt
termen pentru opoziţie, făcând doar precizarea că aceşti creditori „au dreptul de a
face opoziţie împotriva acestei hotărâri, în conformitate cu art. 62.”
Opoziţia se depune la oficiul registrului comerţului care, în termen de 3 zile de la
data depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta instanţei judecătoreşti de la
locul unde societatea îşi are sediul principal. Odată cu depunerea opoziţiei, creditorii
pot cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării
hotărârii de reducere a capitalului, peste termenul legal de două luni. Preşedintele,
încuviinţând suspendarea, poate obliga pe reclamant la o cauţiune. Împotriva
7
Prin art. 10 alin. (2) LS este prevăzut un caz special în care se permite reducerea capitalului social sub
minimul legal, însă doar dacă valoarea capitalului este adusă la un nivel cel puţin egal cu minimul legal
prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului.
8
Sancţiunea nemenţionării acestor elemente este nulitatea hotărârii astfel adoptate, în condiţiile art.
132 şi urm. LS.
9
A devenit un loc comun aserţiunea că, pentru creditori, capitalul social constituie gajul general al
creanţelor existente asupra societăţii comerciale. În realitate, acest gaj general – în sensul cel mai larg
al conceptului generic de garanţie – îl constituie activele prezente în patrimoniul societăţii, şi nu numai
capitalul acesteia. Capitalul constituie doar o limită publică a credibilităţii financiare a societăţii
comerciale, în timp ce doar raportul patrimonial activ-pasiv este cel care atestă gradul de solvabilitate
a acesteia.
ordonanţei de suspendare se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.

Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor; hotărârea pronunţată
asupra opoziţiei este supusă numai recursului10.
După adoptarea şi publicarea hotărârii de reducere a capitalului social, în raport
şi de reacţia eventualilor creditori ai societăţii, care au creanţe anterioare publicării,
se pot produce următoarele evoluţii:
– dacă nu s-a manifestat nici o opoziţie, judecătorul-delegat va autoriza, prin
încheiere, înregistrarea actului modificator în registrul comerţului;
– dacă s-a înregistrat opoziţia creditorilor şi instanţa competentă constată că
societatea a oferit creditorilor garanţii adecvate ori că, luându-se în considerare
activul societăţii, garanţiile nu sunt necesare, va respinge cererea creditorilor iar
judecătorul-delegat va autoriza reducerea capitalului, după rămânerea irevocabilă a
hotărârii de respingere a opoziţiei;
– dacă s-a înregistrat opoziţia creditorilor şi instanţa competentă constată că
aceasta este întemeiată, acesta o va admite şi, în această ipoteză, reducerea capi-
talului social nu va fi înregistrată şi nu va produce efecte, până când creditorii nu vor
fi obţinut realizarea creanţelor lor sau garanţii adecvate.
Sub rezerva dispoziţiilor examinate mai sus, hotărârea de reducere a capitalului
produce efecte faţă de terţi de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare în registrul
comerţului; numai de la această dată se vor putea efectua plăţi în beneficiul
asociaţilor (de exemplu atunci când se produce o scutire de vărsăminte datorate în
contul aporturilor subscrise sau o restituire a unor cote-părţi din aporturi, calculată
proprţional cu reducerea de capital).
Secţiunea 4. Majorarea capitalului social

4.1. Modalităţi, surse şi procedură. Eficienţa activităţii societăţii comerciale
depinde, printre mai mulţi alţi factori, şi de resursele financiare care stau la dispoziţia
acesteia. Dintre diversele surse de finanţare care stau la dispoziţia societăţii – noi
aporturi ale asociaţilor, credite, emitere de obligaţiuni, venituri din realizarea unor
acte de comerţ – majorarea capitalului este cea mai ieftină şi deci cea mai benefică
pentru societate.
Cu titlu de chestiune prealabilă, consemnăm faptul că unele dintre dispoziţiile LS
dedicate acestei operaţiuni par a se adresa numai societăţii pe acţiuni, întrucât
10
În sensul că nu îşi găsesc incidenţă şi dispoziţiile art. 62 alin. (2), care permit creditorilor să solicite
instanţei suspendarea executării hotărârii, deoarece o asemenea cerere ar fi lipsită de interes, în
condiţiile în care, conform alin. (4), reducerea capitalului social nu poate avea efect şi nu se poate
proceda la plăţi către asociaţi, cât timp nu au fost îndestulaţi creditorii potrivit legii, a se vedea C. Cucu,
M.V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit.,
p. 475.
legiuitorul nu utilizează decât noţiunea de „acţiuni” sau „acţionari”, fără a menţiona

părţile de interes sau părţile sociale ori noţiunea generică de asocieţi. Dar, având în
vedere faptul că LS nu reglementează alte procedee specifice pentru majorarea
capitalului, aplicabile celorlalte forme de societate comercială, credem, alături de alţi
autori11, că acest articol şi, prin aceasta, procedeele şi sursele de majorare a
capitalului social aici prevăzute, se aplică tuturor formelor de societate reglementate
de LS.
4.1.1. Forme. Din punct de vedere tehnic, majorarea capitalului social poate
îmbrăca două forme: fie prin mărirea numărului de părţi sociale sau acţiuni, fie prin
mărirea valorii nominale a părţilor sociale sau acţiunilor existente.
Emisiunea de noi părţi sociale sau acţiuni precum şi majorarea valorii nominale a
părţilor sociale sau acţiunilor existente se poate realiza din mai multe surse, grupate
de legiuitor astfel:
– majorarea capitalului social prin noi aporturi, deci prin aportul propriu al
asociaţilor sau prin aportul unor noi asociaţi, cooptaţi pe această cale;
– majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a
primelor de emisiune, cu excepţia rezervelor legale;
– majorarea capitalului prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra
societăţii cu părţi sociale sau acţiuni ale acesteia.
S-a spus, în mod îndreptăţit, că singura cale veritabilă şi reală de majorare a capi-
talului este cea prin noi aporturi, subscrise de asociaţi sau de terţi, reprezentând,
aşadar, o finanţare exterioară a societăţii, materializată în emiterea de noi acţiuni
sau subscrierea de noi părţi sociale. 12
Toate celelalte căi reprezintă doar o autofinanţare a societăţii; neimplicând
aporturi exterioare, ci încorporarea sau transformarea unor resurse financiare aflate
deja în patrimoniul societăţii, dar cu alt titlu decât acela de aport la capital; aceste
modalităţi au fost tratate sub denumirea generică de „sporire contabilă a
patrimoniului”, sau de majorare nominală a capitalului, concretizate în mărirea
valorii nominale a acţiunii sau a părţii sociale.
4.1.2. Noi aporturi. Majorarea capitalului social prin noi aporturi urmăreşte
mărirea efectivă a disponibilităţilor financiare sau operaţionale ale societăţii
comerciale; de aceea, aceste aporturi pot consta atât în numerar, cât şi în natură.
Pentru acestea din urmă sunt şi rămân valabile toate condiţiile reglementate de LS
11
St.D. Cărpenaru, în St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.
Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 654.
12
A se vedea, pentru întreaga problematică a majorării capitalului social, I. Băcanu, Capitalul social al
societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, 1999; în special, pentru căile şi sursele de majorare a
capitalului, a se vedea p. 123 şi urm.
privitor la formarea capitalului la constituirea societăţii, privind evaluarea acestor

aporturi şi transmiterea către societate a dreptului de proprietate sau a dezmem-
brămintelor acestuia privitoare la bunurile constituite ca aport. Aceste aporturi pot fi
aduse atât de asociaţi cât şi, cu acordul acestora, de terţi, în anumite condiţii
reglementate de lege, în considerarea formei juridice pe care o îmbracă societatea.
4.1.3. Încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune

constituie o modalitate de majorare a capitalului care nu presupune noi aporturi, ci
integrarea în capital a unor valori existente deja în patrimoniul societăţii, fie sub
forma rezervelor statutare, fie sub forma unor beneficii sau prime de emisiune.
Rezervele reprezintă, în principiu, beneficii capitalizate. Structural, rezervele se
împart în rezerve legale, rezerve statuare şi alte rezerve. Dintre acestea, rezervele
legale nu pot constitui sursă de majorare a capitalului. Rezervele statutare se
constituie anual din beneficiile nete ale societăţii, conform prevederilor din actul
constitutiv al acestora şi sunt destinate acoperirii unor necesităţi de funcţionare şi
dezvoltare a societăţii, pentru buna sa funcţionare. Alte rezerve prevăzute de lege
sau de statut pot fi constituite facultativ pe seama beneficiilor şi din alte surse, cum
sunt primele legate de capital, destinate acoperirii pierderilor, creşterii capitalului
social, sau acordării de dividende.
Beneficiile sunt profiturile realizate de societate în exerciţiile anterioare şi
reportate, fără a fi distribuite, precum şi profitul realizat la închiderea exerciţiului
financiar precedent, destinate măririi capitalului şi care pot fi încorporate direct, fără
a mai fi trecute prin rezerve.13 Primele de emisiune sunt un supliment de aport adus
pentru a egaliza drepturile asociaţilor, atunci când nu toţi aceştia participă la
majorarea capitalului şi societatea are constituite rezerve; în alţi termeni, primele de
emisiune sunt diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea reală a părţilor sociale
sau a acţiunilor unei societăţi.14
4.1.4. Compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu părţi

sociale sau acţiuni reprezintă o altă modalitate de majorare a capitalului, cunoscută
şi sub denumirea de conversie a datoriilor societăţii15.
Operaţiunea juridică nu reprezintă, propriu-zis, o compensare (care presupune
existenţa, deopotrivă, a două creanţe certe, lichide şi exigibile şi care le stinge pe
amândouă, până la concurenţa lor) ci reprezintă o transformare a creanţelor pe care
terţii le au faţă de societate în acţiuni sau părţi sociale, pe baza convenţiei creditorului
şi debitorului care, în loc să stingă creanţa, înţeleg, pe calea novaţiei obiective, să
13
I. Băcanu, Mărirea capitalului social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, 1994, p. 61-62.
14
M. Cozian, A. Viander, op. cit., p. 319-320.
15
Pentru detalii, a se vedea T. Prescure, I. Schiau, Consideraţii privind un caz particular de mărire a
capitalului societăţii comerciale, în Revista de drept comercial nr. 4/1996,
p. 115.
transforme obligaţia de plată în obligaţia societăţii de a emite părţi sociale sau acţiuni,
de o valoare egală sau într-un anumit raport cu creanţa, pe care să le distribuie
creditorului.
4.1.5. Procedura. Majorarea capitalului societăţii comerciale, fiind o modificare a

actului constitutiv, se aprobă prin hotărâre a adunării generale extraordinare, luată
cu cvorumul şi voturile stabilite de art. 115 LS. Prin excepţie de la aceste prevederi,
mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, atunci când
mărirea se face prin noi aporturi sau prin conversia creanţelor exigibile asupra
societăţii, poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor acţionarilor 16. Această rigoare a
legii – este singura situaţie în care adunarea generală a acţionarilor ia hotărâri numai
cu unanimitate de voturi – se explică prin faptul că majorarea valorii nominale a
acţiunilor este adecvată atunci când majorarea se face prin distribuirea proporţională
şi egalitară a unor resurse existente în patrimoniul societăţii - rezerve, beneficii sau
prime de emisiune. Atunci când majorarea se face prin aporturi noi sau prin conversia
creanţelor, ea beneficiază numai aporturilor sau creditorilor societăţii, deci nu tuturor
acţionarilor. De aceea, în aceste condiţii, o astfel de majorare, prin modificarea valorii
nominale a acţiunilor, poate crea un dezechilibru în structura acţionariatului, astfel
încât legiuitorul a considerat că este necesar ca toţi acţionarii să o aprobe.
4.2. Majorarea capitalului societăţii pe acţiuni
4.2.1. Modalităţi de subscriere. Capitalul societăţii pe acţiuni se poate majora

în aceleaşi modalităţi prin care se şi formează, la constituirea societăţii: prin
subscriere simultană sau prin subscriere continuată, respectiv prin subscripţia
publică. Opţiunea metodei de majorare nu are nici o legătură cu modul cum s-a
format societatea; cu alte cuvinte, o societate constituită prin subscripţie publică
poate opta pentru o subscriere simultană, cu participarea numai a acţionarilor, iar o
societate constituită prin subscripţie simultană poate opta să îşi majoreze capitalul
social printr-o ofertă publică.
În cazul subscrierii publice, prospectul de emisiune, semnat, în formă autentică,
de cel puţin doi administratori sau doi membri ai directoratului, va cuprinde o serie
16
Delegarea către consiliul de administraţie, respectiv către directorat, a atribuţiei de majorare a
capitalului social prin mărirea valorii nominale a acţiunilor va putea fi făcută, de asemenea, numai cu
votul tuturor acţionarilor, nefiind suficientă întrunirea condiţiilor de cvorum şi majoritate impuse de art.
115 pentru adunările generale extraordinare, condiţii cerute de art. 114 LS pentru validitatea delegării
acestor atribuţii de la adunarea generală către organele menţionate mai sus. În acelaşi sens, C. Cucu,
M.V. Gavriş, C. Bădoiu,
C. Haraga, op. cit., p. 480.
de menţiuni necesare pentru a prezenta terţilor o imagine reală asupra identităţii

societăţii, asupra stării sale financiare precum şi cu privire la condiţiile în care se face
majorarea.
Toate aceste menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii; oricare dintre
acceptanţii prospectului de emisiune poate invoca nulitatea acestuia dacă el nu
cuprinde menţiunile arătate de lege. Scopul acestor menţiuni fiind acela de a proteja
interesele acceptanţilor, asigurând informarea adecvată a acestora şi transparenţa
procesului de majorare, nulitatea reglementată de lege este una relativă, care poate
fi confirmată. De aceea, dacă acceptantul şi-a exercitat drepturile şi obligaţiile de
acţionar, dobândite prin efectul subscripţiei publice, înseamnă că el a acceptat şi
ratificat eventualele lipsuri ale menţiunilor cuprinse în proiectul de emisiune şi nu va
mai putea invoca nulitatea acestuia, subscrierea pe care au făcut-o rămânând
valabilă.
4.2.2. Aporturi în numerar şi în natură. La constituirea societăţii comerciale,

sunt admise aporturi în numerar, în natură şi în creanţe (numai la societăţile în nume
colectiv, în comandită simplă şi pe acţiuni). La majorarea capitalului social, LS
permite numai aporturi în numerar şi în natură şi interzice expres atât aporturile în
creanţe cât şi prestaţiile în muncă sau servicii, care nu pot constitui aport nici la
formarea capitalului social.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate
[art. 16 alin. (1) LS] dar nu sunt indispensabile la majorarea capitalului, care poate
fi fundamentată pe alte raţiuni decât sporirea lichidităţilor societăţii comerciale.
Aporturile în natură, la fel ca şi la constituirea societăţii, sunt admise la toate formele
de societate şi sunt transmise societăţii prin transferarea drepturilor corespunzătoare
şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic.
Evaluarea se va face de unul sau mai mulţi experţi autorizaţi, propuşi prin hotărârea
adunării generale extraordinare care a decis, de principiu, majorarea şi care sunt
numiţi de judecătorul-delegat, din rândul celor care îndeplinesc condiţiile prevăzute
de art. 39 LS. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul de
evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde
numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb, în cadrul operaţiunii de majorare.
Pe baza concluziilor raportului de expertiză privind evaluarea bunurilor constituite ca
aport în natură, adunarea generală extraordinară, convocată din nou, va hotărî
majorarea capitalului, corespunzător valorilor stabilite de experţi. Anularea unei
hotărâri de majorare a capitalului social, pentru motive care nu afectează validitatea
raportului de expertiză întocmit cu acea ocazie, permite adoptarea unei noi hotărâri
de majorare în baza aceluiaşi raport de expertiză17.
4.2.3. Dreptul de preemţiune. Atunci când societatea pe acţiuni îşi majorează

capitalul social, acţionarii existenţi se bucură de un drept de preferinţă. În termenii
utilizaţi chiar de art. 216 LS, dreptul de preferinţă este dreptul ce revine acţionarilor
existenţi de a li se oferi spre subscriere, în primul rând, proporţional cu numărul
acţiunilor pe care le posedă, acţiunile emise pentru majorarea capitalului social. 18
Dreptul de preferinţă urmăreşte, în contextul majorării capitalului, să evite
diminuarea participaţiei fondatorilor şi acţionarilor existenţi (asigurându-le, astfel,
posibilitatea de a-şi menţine cota de participare la capital şi, prin aceasta, cota de
participare la distribuţia profitului) şi să ofere acestora posibilitatea subscrierii unor
aporturi noi, potrivit strategiei determinate prin exprimarea voinţei sociale.
Dreptul de preferinţă, care pare a fi – mai degrabă – un drept de preempţiune, 19
are, deci, o funcţie egalitară, întrucât tinde să menţină un status quo între acţionari.
El este un drept individual care permite titularului să îşi manifeste o primă opţiune la
dobândirea noilor acţiuni emise de societate în contextul procesului de majorare a
capitalului. Acest drept, care se concretizează în subscrierea unor noi acţiuni, are o
valoare economică, motiv pentru care art. 213 LS se referă la posibilitatea acţionarilor
de a-şi tranzacţiona drepturile de preferinţă pe piaţa de capital.
Exercitarea dreptului de preferinţă se poate realiza în cadrul unui termen stabilit
de actul constitutiv sau, în absenţa unei asemenea menţiuni, prin hotărârea adunării
generale extraordinare sau, după caz, prin hotărârea consiliului de administraţie,
respectiv a directoratului societăţii. În toate cazurile, acest termen nu poate fi mai
mic de o lună de la data publicării hotărârii privind majorarea capitalului în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a. Termenul de exercitare a dreptului de preferinţă
este un termen de decădere; orice opţiune manifestată după împlinirea acestuia este
lipsită de efecte juridice.
Exercitarea dreptului de preferinţă în aceste condiţii indică faptul că majorarea
capitalului societăţii pe acţiuni se face în două etape: într-o primă fază adunarea
generală extraordinară aprobă, de principiu, majorarea capitalului cu o anumită
valoare, acordându-se acţionarilor un termen pentru exercitarea dreptului de
preferinţă iar după expirarea acestuia, adunarea convocată din nou, va constata
17
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1281 din 30 martie 2006.
18
Acest drept este reglementat şi de art. 29 şi urm. din Directiva a II-a a Consiliului Europei (nr.
77/91/EEC din 13 decembrie 1976).
19
Dreptul de preferinţă este definit ca fiind facultatea pe care un drept real accesoriu unui drept de
creanţă o conferă titularului acesteia de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine
satisfacerea creanţei sale, prin urmărirea bunului asupra căruia poartă dreptul real accesoriu. Dreptul
de preemţiune este dreptul titularului de a fi preferat în calitate de cumpărător al unui bun. Dreptul de
preemţiune poate rezulta din convenţia părţilor sau se poate naşte direct din lege, fiind prevăzut de o
normă juridică imperativă.
opţiunile exprimate de acţionarii existenţi şi va proceda la majorarea efectivă a

capitalului subscris. Desigur că, în ipoteza delegării atribuţiilor adunării generale
extraordinare, în condiţiile art. 114 LS, locul hotărârilor acesteia va fi luat de
deciziile consiliului de administraţie sau, după caz, ale directoratului 20.
După expirarea termenului prevăzut pentru exercitarea dreptului de preferinţă, LS
stabileşte că acţiunile vor putea fi oferite publicului – bineînţeles, dacă acestea nu
sunt subscrise integral de către acţionarii existenţi. Această subscriere se poate
realiza în două forme: fie subscriitorii declară, de la început, că au disponibilitatea de
a subscrie orice număr de acţiuni (deci, peste proporţia ce le revine comparativ cu
acţiunile deţinute), fie subscriu, în termenul acordat, în limitele ce le revin, iar dacă
au rămas acţiuni nesubscrise de ceilalţi acţionari, pot să îşi exprime, chiar în adunarea
generală extraordinară, opţiunea de a continua subscrierea până la epuizarea
acţiunilor nou emise disponibile. De abia în aceste condiţii şi după epuizarea opţiunilor
de subscriere ale acţionarilor existenţi pot să fie oferite publicului acţiunile
nesubscrise. Orice altă interpretare ar conduce la încălcarea dreptului de preferinţă
ce revine acţionarilor existenţi.
Dreptul de preferinţă al acţionarilor existenţi este protejat prin sancţiunile apli-
cabile în caz de nerespectare a acestuia. În dreptul francez, dreptul de preferinţă este
de ordine publică şi este ireductibil prin actul constitutiv; el este protejat prin
sancţiuni penale şi prin sancţiuni civile – orice clauză contrară este considerată ca
nescrisă.21 Legea română a optat pentru un regim mai îngăduitor, stabilind că orice
majorare a capitalului social efectuată cu încălcarea dreptului de preferinţă sau a
termenului legal minim acordat pentru exercitarea acestuia este anulabilă. Nerespec-
tarea dreptului de preferinţă este sancţionată, deci, cu nulitate relativă, care poate
fi invocată, în termenul general de prescripţie, de acţionarii ale căror drepturi de
preferinţă au fost încălcate.
Dreptul de preferinţă al acţionarilor existenţi se întinde nu numai asupra acţiunilor
nou emise de societate prin majorarea capitalului social, ci şi asupra obligaţiunilor
emise de aceasta, atunci când aceste obligaţiuni sunt convertibile în acţiuni. Prin
acest procedeu – al convertirii obligaţiilor în acţiuni – se produce o majorare de
capital care nu a fost avută în vedere, în mod expres, la redactarea
art. 210 LS dar care, în linii mari, ar putea fi asimilată cu conversia datoriilor societăţii
în acţiuni (definită în LS ca fiind „compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra
societăţii cu acţiuni ale acesteia”).
Dreptul de preferinţă al acţionarilor pentru subscrierea noilor acţiuni emise pentru
majorarea capitalului nu poate fi restrâns sau eliminat prin actul constitutiv; o
20
Hotărârea adunării generale extraordinare trebuie să individualizeze în mod expres modalitatea de
majorare aleasă, acesta fiind atributul suveran al organului suprem al societăţii (C. Cucu, M.V. Gavriş,
C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 479 şi urm.).
21
Ph. Merle, op. cit., p. 637-642; M. Cozian, A. Viander, op. cit., p. 317-318.
asemenea eliminare sau limitare nu ar putea avea decât un caracter generic şi ar

echivala cu o încălcare a dispoziţiilor imperative ale LS.
Legea permite însă în anumite situaţii, pe baza propunerilor consiliului de
administraţie, respectiv ale directoratului, ca adunarea generală extraordinară să
restrângă sau să ridice acest drept. Această limitare sau suprimare a dreptului de
preferinţă se produce în condiţii identice, independent de faptul că majorarea se
produce prin aporturi în numerar sau în natură.
Pentru a lua o asemenea hotărâre, adunarea generală va examina raportul scris
prezentat de cei îndreptăţiţi, raport care trebuie să justifice, prin argumente econo-
mice, strategice sau conjuncturale, interesul societăţii în limitarea sau ridicarea –
totală sau parţială – a acestui drept. De asemenea, raportul administratorilor sau
membrilor directoratului va explica modul de determinare a valorii de emisiune a
acţiunilor – legiuitorul urmărind să indice aici că, în aceste circumstanţe extraordinare
şi pentru protecţia acţionarilor existenţi, majorarea capitalului fără acordarea
dreptului de preferinţă trebuie să aibă în vedere o valoare de emisiune diferită de
valoarea nominală a acţiunilor (valoare de emisiune care ar putea să fie valoarea de
piaţă sau cea care rezultă pe baza activului net contabil).
Faptul că decizia limitării sau ridicării dreptului de preferinţă este una extraor-
dinară, ieşită din tiparul clasic al formării voinţei sociale a societăţii pe acţiuni, este
subliniat şi de cvorumul impus pentru validitatea unei asemenea hotărâri – hotărârea
va fi valabil luată numai în prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul
social subscris, cu majoritatea voturilor acţionarilor prezenţi. Este cea mai riguroasă
cerinţă de prezenţă a acţionarilor prevăzută imperativ de LS, mai mare decât în cazul
altor decizii importante pentru societate, cum ar fi fuziunea sau divizarea societăţii,
aspect relevant pentru importanţa unei asemenea hotărâri. 22
4.2.4. Termene. Capitalul social este o componentă a patrimoniului caracterizată

prin stabilitate, de unde şi funcţia acestui de limită de credibilitate şi gaj general al
creditorilor. De aceea, orice variaţie a acestuia trebuie să fie adusă la îndeplinire într-
un termen rezonabil, pentru a nu induce nesiguranţă terţilor – creditori sau persoane
interesate – cu privire la starea financiară a societăţii. Pentru aceste motive LS
prevede obligativitatea societăţii comerciale de a aduce la îndeplinire hotărârea de
majorare a capitalului în termen de cel mult un an de la data adoptării. Această
cerinţă se referă la majorarea capitalului societăţii pe acţiuni şi ea nu se referă la
vărsarea capitalului subscris (operaţiune care se poate întinde şi pe 3 ani de la data
22
Art. 2201 alin. (4) LS permite ca adunarea generală, atunci când aprobă capitalul autorizat al societăţii
comerciale, să delege consiliului de administraţie, respectiv directoratului, competenţa de a decide
restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi, adoptând, în acest sens, o
hotărâre, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute la art. 217 alin. (3).
publicării hotărârii – art. 220 LS), ci la durata termenului acordat pentru exerciţiul
dreptului de preferinţă şi în care acţionarii trebuie sa opteze pentru subscriere.
Dacă acţiunile nu au fost subscrise integral – evident în termenul de un an de la
publicare, menţionat mai sus – capitalul va putea să fie majorat şi numai în limita
subscrierilor efectuate de acţionari sau terţi, dacă hotărârea prin care s-a adoptat, în
principiu, majorarea şi care reglementează condiţiile de emisiune, prevăd această
posibilitate. Per a contrario, rezultă că dacă o asemenea eventualitate nu este
prevăzută, majorarea eşuează şi ea nu poate fi adusă la îndeplinire.
Credem că o asemenea concluzie este prea severă. În fond, chiar dacă această
eventualitate nu este prevăzută de condiţiile de emisiune, nu există nici un
impediment ca adunarea generală extraordinară, care ia cunoştinţă de subscrierile
primite, să adopte o hotărâre prin care să limiteze majorarea de capital la cuantumul
subscrierilor primite. O asemenea hotărâre nu încalcă cu nimic drepturile acţionarilor
existenţi, care au avut ocazia să îşi exercite dreptul de preferinţă şi este în interesul
societăţii, care îşi sporeşte astfel resursele financiare disponibile pentru desfăşurarea
activităţii.
4.2.5. Capital subscris şi vărsat. Spre deosebire de alte forme de societate, la

societatea pe acţiuni noţiunile de capital subscris şi capital vărsat au o semnificaţie
reală, coexistând pe parcursul formării şi majorării capitalului. Dacă la societăţile în
nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, asociaţii au obligaţia
de vărsa integral aporturile promise, la constituirea sau la majorarea capitalului,
astfel încât capital subscris şi cel vărsat au o valoare identică, la societăţile pe acţiuni
capitalul subscris poate fi vărsat ulterior subscrierii, într-o perioadă de timp ale cărei
limite maxime sunt stabilite prin lege:
– la constituirea societăţii, capitalul social vărsat nu va putea fi mai mic de 30%
din cel subscris iar diferenţa de capital social subscris va fi vărsată în termen de 12
luni pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar şi de 2 ani pentru acţiunile
emise pentru un aport în natură (ambele termene curg de la data înmatriculării
societăţii);
– la majorarea capitalului prin aporturi în numerar, prin subscriere integrală şi
simultană, capitalul social vărsat nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris iar
diferenţa de capital social subscris va fi vărsată în termen de cel mult 3 ani de la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii adunării generale;
– la majorarea capitalului prin aporturi în natură, acesta trebuie vărsat în termen
de cel mult 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
a IV-a, a hotărârii adunării generale. Aici LS nu mai permite o vărsare fracţionată a
capitalului subscris, care nici nu ar fi posibilă având în vedere ca aporturile în natură
sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare [art. 16 alin. (2) LS].
LS nu prevede obligativitatea stabilirii unei prime de emisiune pentru majorarea

capitalului societăţii pe acţiuni. Prima de emisiune, urmărind să prezerve poziţia în
societate a acţionarilor existenţi şi să egalizeze drepturile acestora cu cele ale
acţionarilor noi, proporţional cu acţiunile deţinute de fiecare acţionar, nu constituie o
parte a aportului subscris cu ocazia majorării capitalului, ci o „taxă” percepută de
societate ca diferenţă între valoarea de emisiune (valoarea de piaţă sau valoarea
determinată pe baza activului net contabil) şi valoarea nominală a acţiunilor
subscrise. Altfel spus, prima de emisiune este un „supliment de aport neîncorporat în
capital”23. Prima de emisiune constituie, deci, un procedeu prin care un asociat care
subscrie acţiuni emise prin majorarea capitalului le plăteşte nu la valoarea lor
nominală, ci la valoarea lor reală, de emisiune.
Pentru aceste motive, prima de emisiune nu poate fi vărsată fracţionat, ci se
datorează societăţii încă de la data subscrierii, pentru că numai astfel se poate realiza
funcţia sa egalizatoare, de a conferi noilor acţionari un drept proporţional egal cu
acţionarii existenţi, asupra rezervelor societăţii şi asupra patrimoniului acesteia.
4.2.6. Noţiunea de capital autorizat exprimă cuantumul capitalului pe care,

potrivit actului constitutiv sau hotărârii adunării generale, o societate pe acţiuni poate
fi autorizată să îl formeze, într-o anumită perioadă de timp; este definit şi ca totalul
acţiunilor pe care o societate le poate emite şi distribui într-o anumită perioadă.
Noţiunea este menţionată şi de art. 25 din Directiva a II-a a Consiliului Europei
(Directiva nr. 77/91/EEC din 13 decembrie 1977) care arată că actul constitutiv sau
adunarea generală pot autoriza o creştere a capitalului subscris până la un cuantum
maxim, urmând ca creşterea efectivă să fie aprobată, în limitele fixate, de organul
societăţii împuternicit în acest sens.
Preluând aceste reglementări comunitare, LS reglementează în art. 220 1 condiţiile
determinării capitalului autorizat al societăţii pe acţiuni; din coroborarea acestor
prevederi cu cele ale art. art. 8 lit. d) LS, rezultă că acesta poate fi determinat atât
în faza constituirii (LS) cât şi în aceea a majorării capitalului subscris. De altfel, este
de remarcat că LS utilizează, astfel, trei semnificaţii distincte ale noţiunii de capital
social:
- capital subscris, care este totalul aporturilor promise (subscrise) de acţionari, la
constituirea societăţii sau la majorarea capitalului social;
- capital vărsat, care este totalul aporturilor efectiv transmise societăţii, în
îndeplinirea obligaţiilor de vărsământ a aporturilor subscrise (sau valoarea totală a
acţiunilor efectiv plătite de acţionarii subscriitori) şi
23
I. Băcanu, op. cit., p. 128 şi nota 22.
- capital autorizat, care este limita până la care actul constitutiv sau adunarea
generală au aprobat creşterea capitalului subscris, într-o anumită perioadă de timp;
cu alte cuvinte, capitalul autorizat este o proiecţie în viitor a capitalului subscris.
LS stabileşte condiţiile în care societatea pe acţiuni poate să opereze majorarea
capitalului subscris până la nivelul unui capital autorizat. Capitalul autorizat poate fi
determinat prin actul constitutiv, încă de la înfiinţarea societăţii pe acţiuni sau, în
lipsa unei asemenea menţiuni, poate fi stabilit printr-o hotărâre a adunării generale
extraordinare. O asemenea hotărâre are efectul unui act modificator al actului
constitutiv, pentru că LS tratează stabilirea unui capital autorizat ca o modificare a
actului constitutiv; în consecinţă, hotărârea este supusă tuturor cerinţelor de
publicitate stabilite de LS pentru actul modificator al actului constitutiv.
Capitalul autorizat trebuie să fie atins într-o perioadă de cel mult 5 ani de la data
înmatriculării societăţii (atunci când el este reglementat, prin dispoziţii statutare, încă
de la înfiinţarea societăţii) sau de la data înregistrării în registrul comerţului a
hotărârii adunării generale extraordinare prin care se modifică actul constitutiv, în
sensul stabilirii unui capital autorizat.
Majorarea capitalului subscris până la nivelul capitalului autorizat va putea fi
încredinţată consiliului de administraţie sau directoratului societăţii pe acţiuni.
Această dispoziţie legală este de natură să releve utilitatea şi efectul benefic al
determinării unui capital autorizat, întrucât o asemenea măsură elimină toate incon-
venientele majorării capitalului prin hotărâri ale adunării generale extraordinare, mai
ales în cazul societăţilor al căror acţionariat este pulverizat. Prin stabilirea unui capital
autorizat, opţiunea momentului în care se produce majorarea capitalului subscris (în
limitele termenului stabilit) precum şi cuantumul efectiv al fiecărei majorări (în
limitele capitalului autorizat), sunt lăsate la aprecierea consiliului de administraţie
sau a directoratului. Astfel, se elimină formalităţile birocratice legate de convocarea
şi ţinerea adunărilor generale şi se încredinţează sarcina majorării capitalului clor care
cunosc cel mai bine necesităţile şi interesele societăţii şi pot, deci, determina
momentul şi mărimea fiecărei majorări de capital.
Pentru protecţia acţionarilor dar şi a terţilor, LS prevede că „valoarea nominală a
capitalului autorizat nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent
în momentul autorizării.” Întâlnim aici o altă neglijenţă redacţională, care afectează
sensul real al voinţei legiuitorului; capitalul autorizat fiind o valoare mai mare decât
capitalul subscris, el nu poate fi cel mult jumătate din valoarea acestuia. Este evident
că legiuitorul a voit să arate că valoarea nominală a capitalului autorizat nu poate
depăşi cu mai mult de jumătate capitalul social subscris, existent în momentul
autorizării.
Secţiunea 5. Cesiunea părţilor de interes,

a părţilor sociale sau a acţiunilor
5.1. Condiţii. Constituirea unei societăţi comerciale este rodul voinţei asociaţilor
de a conlucra, pentru obţinerea unui profit şi împărţirea lui între asociaţi. Acest
element voliţional – affectio societatis – poate fi însă alterat în decursul timpului, cu
consecinţa că unii dintre asociaţi vor dori să părăsească mecanismul asociativ, fie
prin retragere, fie prin cesiunea părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor
pe care le deţin.
Condiţiile de fond şi de formă ale acestor cesiuni diferă însă după forma juridică a
societăţii şi, în principal, după forţa angajamentului personal al asociatului în
structura socială. Astfel, potrivit art. 87 şi 90 LS, la societăţile în nume colectiv sau
în comandită simplă, unde prezenţa elementului personal, subiectiv, este definitorie
pentru coeziunea socială, cesiunea aportului de capital este posibilă numai dacă a
fost permisă prin actul constitutiv sau dacă este încuviinţată de către toţi asociaţii.
Datorită regimului răspunderii nelimitate care revine asociaţilor societăţii în nume
colectiv şi comanditaţilor în societăţile în comandită simplă, cesiunea nu liberează pe
asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul de capital subscris
prin actul constitutiv sau prin acte adiţionale ulterioare. Asociatul cedent va rămâne
obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de societate, până la data cesiunii.
La societăţile cu răspundere limitată, art. 202 LS stabileşte regula că părţile sociale
pot fi transmise între asociaţi; în schimb, transmiterea faţă de terţi se poate realiza
numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din
capitalul social. În fine, la societatea pe acţiuni şi la societatea în comandită pe acţiuni
legea face distincţie după cum acţiunile acestora au fost emise sau nu în formă
materială şi, respectiv, dacă sunt sau nu tranzacţionate pe o piaţă organizată. Astfel,
potrivit art. 98 din LS, dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în
formă materială se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin
menţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent şi cesionar. Dacă acţiunile au fost emise
în formă dematerializată, dreptul de proprietate asupra lor se transmite doar prin
declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi cesionar. Dacă
acţiunile au fost emise în formă dematerializată şi sunt tranzacţionate pe o piaţă
organizată, dreptul de proprietate asupra lor se transmite în conformitate cu regulile
potrivit cărora funcţionează piaţa de capital.
5.2. Cesiunea părţilor sociale. Reguli şi excepţii
5.2.1. La societăţile de persoane, cesiunea aportului de capital sau a părţilor

sociale constituie fără îndoială o modificare a actului constitutiv, întrucât ea este
permisă numai dacă a fost prevăzută în actul constitutiv şi presupune aprobarea
adunării asociaţilor şi obligativitatea înscrierii transferului în registrul comerţului, ca
formă de publicitate care să permită terţilor să se informeze cu privire la noua

structură societară.
5.2.2. În cazul societăţilor cu răspundere limitată, deşi părţile sociale emise de

acestea nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, regimul circulaţiei părţilor
sociale este mai relaxat, LS enunţând principiul liberei lor circulaţii între asociaţi şi
restricţionând – fără a-l interzice – transferul lor către terţi. Astfel, părţile sociale pot
fi transmise între asociaţi iar către terţi numai dacă cesiunea a fost aprobată de
asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Sensul acestor
dispoziţii relevă că transferul părţilor sociale este liber între asociaţi şi supus condiţiei
aprobării a cel puţin trei pătrimi dintre asociaţi, atunci când cesionarul este o
persoană din afara societăţii.24
Cesiunea părţilor sociale reprezintă, prin efectele sale, o modificare a actului
constitutiv, întrucât modifică structura societară şi repartiţia părţilor sociale între
asociaţi – elemente esenţiale ale actului constitutiv – dar cesiunea între asociaţi este
dispensată de cerinţa aprobării ei de către adunarea generală, cu votul unanim al
asociaţilor, întrucât LS, statuând că „Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi”,
enunţă principiul liberei lor circulaţii între asociaţi, fără a mai cere aprobarea celorlalţi
asociaţi şi fără ca aceştia să se poată opună unei asemenea cesiuni. În schimb,
cesiunea părţilor sociale către terţi se poate face numai cu acordul asociaţilor
reprezentând trei pătrimi din capitalul social, ceea ce echivalează cu o majoritate
calificată pentru adoptarea hotărârii adunării generale de aprobare a cesiunii 25.
Dacă părţile sociale sunt transmise prin succesiune, cerinţa aprobării transferului
cu votul favorabil a trei pătrimi dintre asociaţi nu mai este, de principiu, aplicabilă;
aceasta înseamnă că succesorii nu primesc tratamentul persoanelor din afara
societăţii, ci se bucură de acelaşi regim cu asociaţii pe care îi succed în drepturi.
Asociaţii pot însă, prin actul constitutiv, să interzică transferul calităţii de asociat prin
succesiune; în acest din urmă caz, succesorii nu vor mai dobândi calitatea de asociat,
ci vor fi doar îndreptăţiţi a reclama de la societate contravaloarea părţii sau părţilor
sociale moştenite, determinată pe baza ultimelor situaţii financiare aprobate de
adunarea generală.
24
Conceptul „persoană din afara societăţii” este confuziv, atât timp cât fondatorii nu sunt numai cei care
au semnat actul constitutiv, ci şi persoanele care au avut o contribuţie determinantă la constituirea
societăţii (art. 6 LS). Din această perspectivă se pune întrebarea dacă aceşti din urmă fondatori sunt
integraţi „persoanelor din afara societăţii” sau se bucură de principiul cesiunii libere a acţiunilor, ca şi
asociaţii societăţii cu răspundere limitată.
25
De aceea, în urma neexecutării contractului de împrumut prin care asociatul a constituit un gaj asupra
părţilor sociale deţinute, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de
cesionare a părţilor sociale, deoarece cesiunea părţilor sociale către un terţ înseamnă un nou asociat,
care ar putea afecta caracterul personal al societăţii cu răspundere limitată, iar legiuitorul a ţinut să
prevadă că, într-o asemenea situaţie, este necesar acordul asociaţilor reprezentând cel puţin trei pătrimi
din capitalul social (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 453 din 29 ianuarie 2003, în Legalis, baza de
date).
5.2.3. Sub regimul vechiului Cod civil (art. 1307), vânzările între soți erau, de
principiu, interzise. Actuala reglementare, consacrând independența patrimonială a
soților, permite însă asemenea vânzări și deci îngăduie și cesiunile de părți sociale
între soți (art. 317 C. civ.)26.
Potrivit prevederilor art. 349 alin. (1) C. civ. soții nu pot, fără consimțământul scris
al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru
dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni27. În cazul obținerii unui
asemenea acord, calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul
comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Această din urmă regulă
este consonantă cu prevederile art. 362 C. civ., potrivit cărora bunurile dobândite
împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți (co-
proprietate), în condițiile legii.
Soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate și poate
realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute. Cu toate
acestea, cesiunea între soți a părților sociale sau acțiunilor deținute în proprietate
comună ridică unele probleme de ordin juridic. Întrucât acestea sunt bunuri comune,
asupra cărora soții exercită un drept de coproprietate pe cote părți, cesiunea lor între
soți presupune că cesionarul ar dobândi un bun asupra căruia exercită deja un drept
de proprietate, într-o anumită cotă. Pentru a înlătura acest nonsens, soții ar trebui
să procedeze, premergător cesiunii, la încetarea coproprietății prin partaj, cesiunea
purtând astfel asupra parților sau acțiunilor care constituie bunuri proprii ale soților.
5.2.4. Tratând cesiunea părților sociale ca pe o modificare a actului constitutiv, LS

cere ca această operaţiune să fie înscrisă în registrul comerţului dar şi în registrul de
asociaţi al societăţii. Cu privire la forma actului de cesiune, acesta trebuie să
îmbrace forma unei convenţii de cesiune sub semnătură privată, iar atunci când
cesiunea se face faţă de un terţ (persoană din afara societăţii), actul de cesiune va fi
aprobat prin hotărârea adunării generale luată cu votul a cel puţin trei pătrimi dintre
asociaţi.
După modificarea actului constitutiv, administratorii vor depune la registrul
comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet al actului
constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în temeiul hotărârii
judecătorului-delegat. Oficiul registrului comerţului va înainta din oficiu actul
modificator astfel înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al
26
Potrivit prevederilor art. 307 C. civ., (1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să
încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.
27
Dobândirea de părți sociale sau acțiuni se poate realiza atât prin aporturi la capitalul societății (la
constituirea societății sau prin majorarea capitalului acesteia) cât și prin acte de cesiune a părților sociale
sau a acțiunilor. Textul vizează, deci, ambele căi de dobândire a acestora.
actului constitutiv către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, spre a fi publicate în

Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala societății.
Cesiunea părţilor sociale implică părţile convenţiei (asociatul cedent şi cesionarul)
precum şi debitorul cedat, în a cărui poziţie se află societatea, cea care a emis părţile
sociale şi care este ţinută să respecte drepturile derivând din calitatea de asociat.
Înscrierea transmiterii părţilor sociale în registrul asociaţilor societăţii cu răspundere
limitată are şi valoarea juridică a notificării debitorului cedat (societății), în condiţiile
art. 1578 C. civ. Faţă de terţi, cesiunea părţilor sociale nu produce efecte decât din
momentul înscrierii ei în registrul comerţului. Deşi cesiunea, ca act juridic, este deplin
valabilă de la momentul încheierii ei şi produce toate efectele între cedent şi cesionar,
deşi cesionarul poate opune societăţii drepturile derivate din cesiune de la data
notificării acesteia în calitate de debitor cedat, cu toate acestea opozabilitatea cesiunii
faţă de terţi se dobândeşte numai de la înregistrarea menţiunii corespunzătoare faţă
de terţi.
În ceea ce priveşte cesiunea acţiunilor, aceasta nu constituie o reală modificare
a actului constitutiv, atât timp cât legea nu reglementează nici obligativitatea apro-
bării ei de către adunarea generală a acţionarilor şi nici cerinţa înregistrării acestei
operaţiuni în registrul comerţului.
Secţiunea 6. Prelungirea duratei societăţii

Hotărârea privitoare la prelungirea duratei societăţii se adoptă de adunarea
generală a asociaţilor şi se concretizează într-un act adiţional modificator al
documentelor constitutive ale societăţii, care îmbracă formă autentică.
Hotărârea de prelungire a duratei de funcţionare a societăţii trebuie adoptată,
conform art. 227 alin. (2) LS, anterior expirării termenului pentru care a fost
constituită societatea. Nu are relevanţă faptul că hotărârea nu a fost menţionată în
registrul comerţului înainte de expirarea duratei societăţii, înscrierea menţiunilor fiind
efectuate doar pentru a fi opozabile terţilor. Intenţia legiuitorului a fost doar ca voinţa
societară să fie exprimată înainte de expirarea termenului pentru care a fost
constituită societatea, fiind posibilă, astfel, înscrierea ulterioară a unei asemenea
menţiuni, după expirarea duratei de funcţionare a societăţii, câtă vreme hotărârea a
fost adoptată anterior acestui moment28.
28
C. Ap. Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1057/R din 20 iunie 2007. Anterior modificării
LS prin Legea nr. 441/2006 şi actele normative consecutive, jurisprudenţa instanţei supreme constatase
că „Încheierea ulterioară a unui act adiţional de prelungire a duratei societăţii pe timp nedeterminat nu
produce consecinţe juridice, acesta referindu-se la o societate care nu mai există ca persoană juridică”
(C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1421 din 22 aprilie 2004). Soluţia nu mai este de actualitate
întrucât, potrivit prevederilor art. 204 LS, actul modificator al actului constitutiv este hotărârea adunării
generale, şi nu actul adiţional.
Împotriva hotărârii de prelungire a duratei societăţii pot face opoziţie creditorii

particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau
cu răspundere limitată, dacă au drepturi fixate printr-un titlu executoriu anterior
hotărârii. Opoziţia se face la instanţă, în termen de 15 zile de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii de prelungire. După scurgerea lui şi în lipsa opoziţiei,
hotărârea se înscrie în Registrul comerţului. Dacă opoziţia este făcută în termen şi
este admisă de instanţă, asociaţii trebuie să decidă dacă renunţă la prelungire sau
dacă vor exclude din societate pe asociatul debitor.
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT -
CURSUL NR. 13
FUZIUNEA ŞI DIVIZAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
1. SEDIUL MATERIEI. DEFINIŢII.

Reglementarea de drept comun a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale este
cuprinsă în Titlul VI, Capitolul II al LSC. Actuala reglementare, după o evoluţie
marcată de numeroase modificări ale textului LSC, este inspirată de prevederile
Directivei (UE) 2017/1132 privind anumite aspecte ale dreptului societăților
comerciale (codificare) care a înlocuit prevederile Directivelor nr. 78/855/CEE din 9
octombrie 1978 privind fuziunile societăţilor comerciale pe acţiuni (A Treia Directivă)
şi nr. 82/891/CEE din 17 decembrie 1982 privind divizarea societăţilor comerciale pe
acţiuni (A Şasea Directivă). Directiva (UE) 2017/1132 cuprinde şi definiţii ale acestor
operaţiuni juridice, definiţii care se îndepărtează de accepţiunea tradiţională a
formelor fuziunii și divizării, astfel cum acestea au fost consacrate în doctrina juridică,
dar şi legislativ, sub auspiciile Codului civil.
Fuziunea persoanei juridice, astfel cum este ea reglementată în art. 234 C. civ.,
este realizabilă pe două căi: prin contopire sau prin absorbţie. Astfel, prin contopire
două sau mai multe persoane juridice îşi unesc patrimoniile, dând naştere unei noi
persoane juridice, în timp ce entităţile contopite îşi încetează existenţa. Prin absorbţie
o persoană juridică încorporează patrimoniul uneia sau mai multor persoane juridice,
care îşi încetează astfel existenţa.
La rândul ei, divizarea persoanei juridice îmbracă, în mod tradiţional, două forme:
divizarea totală şi divizarea parţială (art. 236 C. civ.). Divizarea totală reprezintă
împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între alte două sau mai
multe persoane juridice, existente sau care iau astfel fiinţă, operaţiune care conduce
la dispariţia juridică a persoanei juridice divizate; divizarea parţială, reprezintă
desprinderea şi transmiterea uneia sau mai multor părţi din patrimoniul persoanei
juridice către una sau mai multe persoane juridice, existente sau care luau astfel
fiinţă, personalitatea juridică a entităţii divizate subzistând acestei operaţii care, însă,
îi afectează patrimoniul.
1.1. Definiţia fuziunii. Actualele forme în care se poate realiza fuziunea

societăţilor comerciale sunt reglementate de art. 238 alin. (1) LSC, care defineşte
fuziunea ca fiind operaţiunea prin care:
1
a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii
societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual,
al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către
acţionarii lor de acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
În linii mari, cele două forme ale fuziunii descrise mai sus se suprapun conceptelor
de fuziune prin absorbţie [lit. a) de mai sus] şi fuziune prin contopire [lit. b) de mai
sus].
1.2. Definiţia divizării. Divizarea societăţilor comerciale este reglementată de

art. 238 alin. (2) LSC ca fiind operaţiunea prin care:
a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii
societăţii divizate de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă totalitatea
patrimoniului său mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării către
acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile nou-constituite şi, eventual, al
unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate.
Legea permite ca divizarea să se realizeze şi prin transmiterea patrimoniului,
simultan, către una sau mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi
care iau astfel fiinţă – practic, o combinaţie între cele două forme menţionate mai
sus.
Se observă că ambele forme descrise mai sus corespund conceptului de divizare
totală a societăţii comerciale, singura diferenţă dintre ele privind beneficiarul divizării,
care este un grup de societăţi existente [lit. a) de mai sus] sau un grup de societăţi
nou constituite [lit. b) de mai sus]. O operaţiune juridică asemănătoare divizării
parţiale continuă, însă, să fie reglementată prin prevederile art. 250 1 LSC, şi se
produce atunci când doar o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde şi este
transferată ca întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unor societăţi care
sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor
beneficiare, fie către acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele
(desprindere în interesul acţionarilor ori asociaţilor) fie către societatea care transferă
activele (desprindere în interesul societăţii).
2
1.3. Forma juridică a societăţilor implicate. Atât fuziunea cât şi divizarea se

pot produce între societăţi comerciale care îmbracă forme juridice diferite; astfel, o
societate pe acţiuni poate fuziona cu o societate în nume colectiv, iar patrimoniul unei
societăţi în comandită simplă, supusă divizării, poate să fie transmis unei societăţi cu
răspundere limitată existente şi unei societăţi pe acţiuni nou constituite. Desigur că
asemenea fuziuni sau divizări care implică un „metisaj” al formelor juridice, creează
o serie de complicaţii procedurale şi substanţiale.
Potrivit alineatului (4) al art. 238, societăţile comerciale care sunt dizolvate din
diverse motive dar care nu sunt încă lichidate, au dreptul de a realiza operaţiuni de
fuziune sau de divizare doar până la momentul începerii distribuirii de active ale
societăţii către asociaţi, de către lichidatori.
2. EFECTELE FUZIUNII SAU DIVIZĂRII.
Efectele sau consecinţele fuziunii sau divizării sunt exprimate de lege într-o formă
concisă, dar examinarea lor permite conturarea şi enunţarea unor reguli mai precise
privind producerea acestora. Aceste reguli privesc transferul activelor şi pasivelor
între societăţile participante, dobândirea calităţii de asociat şi încetarea existenţei
unor dintre aceste societăţi.
2.1. Pe data fuziunii sau divizării se produce transferul, către societatea

absorbantă sau fiecare dintre societăţile beneficiare, al activelor şi pasivelor societăţii
absorbite/divizate [art. 250 alin. (1) lit a) LSC].
Particularizând această consecinţă, după diferitele forme ale fuziunii sau divizării,
rezultă că acest transfer se produce după cum urmează:
– la fuziunea prin absorbţie se produce transferul către societatea absorbantă a
tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite 1;
– la fuziunea prin constituirea unei noi societăţi (prin contopire) se produce
transferul către societatea nou înfiinţată a tuturor activelor şi pasivelor societăţilor
contopite, care îşi încetează existenţa;
– la divizarea totală, se produce transferul tuturor activelor şi pasivelor societăţii
divizate, către societăţile beneficiare ale divizării.
– la divizarea prin desprindere, se produce transferul unei părţi din patrimoniul
societăţii divizate către societatea sau societăţile beneficiare ale divizării.
1
De aceea, împrejurarea că o creditoare nu a făcut opoziţie la fuziunea prin absorbţie a două societăţi
nu o împiedică să-şi valorifice pretenţiile faţă de societatea absorbită, conform art. 250 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990, fiind de principiu că societatea absorbantă preia activul şi pasivul societăţii absorbite
(C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 3782 din 27 octombrie 1998).
3
Ca o consecinţă a acestui transfer, societăţile beneficiare devin proprietarele

activelor primite, îşi măresc patrimoniul şi, în consecinţă trebuie să îşi majoreze şi
capitalul social; această consecinţă nu este reglementată expres de LSC, dar
transpare ca o condiţie obligatorie pentru emiterea de noi părţi sociale sau acţiuni
care să fie distribuite asociaţilor societăţii absorbite sau divizate.
Acest efect al transferului patrimonial se produce, ope legis şi simultan, atât în
raporturile dintre societăţile implicate în fuziune sau divizare, cât şi în raporturile
dintre acestea şi terţi; cu alte cuvinte, pe data fuziunii sau divizării, se produce o
subrogare de drept a societăţilor beneficiare ale fuziunii sau divizării în poziţia de
creditor sau debitor al terţilor pe care o deţineau societăţile care îşi încetează
existenţa. Transferul patrimonial de active şi pasive producându-se ipso iure, nu
necesită alte formalităţi; totuşi, în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate
asupra bunurilor imobile, având în vedere regimul circulaţiei lor, trebuie să se
îndeplinească formalităţile de publicitate legală. Regulile şi condiţiile în care se face
repartiţia sau distribuţia activelor şi pasivelor între societăţile beneficiare ale fuziunii
sau divizării sunt cele stabilite în proiectul de fuziune, aprobat de societăţile
participante şi dat publicităţii.
2.2. Acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari,
respectiv asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în
conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare
[art. 250 alin. (1) lit b) LSC].
Acesta este principalul efect care distinge între divizare şi aportul de capital al unei
societăţi la majorarea capitalului sau constituirea unei alte societăţi, situaţie în care
se transmit numai active (circulante sau fixe). Toţi asociaţii sau acţionarii societăţilor
absorbite sau divizate devin asociaţi ai societăţii absorbante sau ai societăţilor
beneficiare; dacă unul dintre aceştia deţine numai o acţiune sau parte socială şi
raportul de schimb menţionat la art. 241 lit. e) LSC nu permite să i se repartizeze
acestuia cel puţin o acţiune sau parte socială la societatea absorbantă sau la
societăţile beneficiare, această situaţie va fi regularizată prin eventualele plăţi în
numerar stabilite în proiectul de fuziune sau divizare.
Nu este admisibilă aşa - numita „divizare asimetrică”, cunocută uneori într-o
practică desuetă, prin care unii dintre asociaţii societăţii divizate primeau părţi sociale
sau acţiuni la o societate beneficiară a divizării, iar ceilalţi la o altă societate bene-
ficiară a divizării. Această formulă de separare amiabilă a patrimoniului unei societăţi
nu are acoperire legală.
2.3. Societatea absorbită sau divizată încetează să existe [art. 250 alin. (1)
lit b) LSC].
4
Este consecinţa firească a desăvârşirii operaţiunii de fuziune sau divizare. Desigur

că efectul nu este restrâns numai la societatea absorbită, el fiind la fel de cert şi
pentru societăţile care fuzionează pentru a da naştere unei noi societăţi (fuziunea
prin contopire); pe de altă parte, societatea divizată prin desprindere continuă să
fiinţeze, consecinţa divizării constând în reducerea patrimoniului şi nu în dispariţia
societăţii.
Toate societăţile implicate în fuziune sau divizare şi care îşi încetează existenţa în
urma acestei operaţiuni, se dizolvă fără lichidare şi se radiază din registrul comerţului
pe data producerii consecinţelor fuziunii sau divizării, astfel cum sunt acestea
reglementate de art. 249 LSC. În acest caz nu sunt aplicabile, în opinia noastră,
dispoziţiile art. 231 LSC care permit asociaţilor societăţii dizolvate prin hotărâre a
adunării generale să revină asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut nicio
repartiţie din activ.
3. PROCEDURA FUZIUNII SAU DIVIZĂRII.
3.1. Proiectul de fuziune sau divizare. Fuziunea şi divizarea sunt reglementate

de LSC ca operaţiuni care conduc la modificarea actului constitutiv al societăţii
comerciale. De aceea, hotărârea de fuzionare sau divizare se ia de către fiecare
societate care este implicată în aceste operaţiuni. În vederea luării unei asemenea
decizii, administratorii societăţilor care sunt implicate în fuziune sau divizare vor
întocmi un proiect de fuziune sau divizare, în care vor stabili elementele esenţiale
ale operaţiunii juridice cum ar fi:
- forma, denumirea şi sediul social al societăţilor implicate în fuziune sau divizare;
- fundamentarea şi condiţiile operaţiunii (respectiv motivele, raţiunea adoptării
unei asemenea decizii precum şi condiţiile şi efectele concrete ale operaţiunii asupra
societăţilor implicate şi, nu în ultimul rând, asupra asociaţilor/acţionarilor acestora);
- condiţiile alocării de acţiuni ale societăţilor beneficiare ale fuziunii sau divizării şi
data de la care aceste acţiuni conferă acţionarilor drepturi societare;
- evaluarea activului şi pasivului societăţilor implicate şi stabilirea raportului de
schimb al acţiunilor sau părţilor sociale şi, dacă este cazul, cuantumul primei de
fuziune (pentru a determina, sub raport patrimonial, raportul şi efectele fuziunii sau
divizării, astfel încât să fie protejate interesele societăţilor şi asociaţilor impli-
cate/implicaţi);
- data de la care produce efecte fuziunea sau divizarea (dată care poate fi situată,
în principiu, oricând în cursul anului financiar în exerciţiu).
În cazul divizării, pentru protecţia creditorilor, legea a stabilit că societăţile
rezultate prin divizare sau care au preluat o parte din patrimoniul societăţii divizate,
5
devenind astfel succesorii de drept ai societăţii divizate în ce priveşte drepturile şi

obligaţiile aferente patrimoniului preluat, răspund pentru obligaţiile societăţii divizate,
proporţional cu valoarea bunurilor dobândite; dacă nu se poate stabili societatea
răspunzătoare pentru o obligaţie, toate societăţile beneficiare ale divizării răspund
solidar.
În cazul divizării parţiale (prin desprindere), care presupune reducerea capitalului
societăţii divizate, se va respecta termenul de două luni din ziua în care hotărârea a
fost publicată în Monitorul Oficial, termen impus de art. 208 alin. (1) LSC pentru a
putea proceda la reducerea efectivă şi în cadrul căruia se plasează şi termenul de 30
de zile în care creditorii societăţii, cu creanţe datate anterior hotărârii, vor putea face
opoziţie, la instanţa competentă, împotriva reducerii capitalului societăţii divizate.
3.2. Procedura. Proiectul de fuziune sau divizare se depune la oficiul registrului

comerţului împreună cu declaraţiile societăţilor care îşi încetează existenţa cu privire
la modul în care au decis să-şi stingă pasivul2. După vizarea lui de către judecătorul
delegat, proiectul se publică în Monitorul Oficial, pe cheltuiala societăţii.
Orice creditor al societăţii care fuzionează sau este supusă divizării va putea face
opoziţie, în condiţiile art. 243 din LSC, în termen de 30 de zile de la publicarea
proiectului în Monitorul Oficial3, cu condiţia ca creanţa sa să fie anterioară datei
publicării. Din interpretarea art. 243 din Legea societăţilor comerciale rezultă că
numai creditorii societăţilor care participă la fuziune, cu o creanţă anterioară datei
publicării proiectului, dar neexigibilă, pot face opoziţie la proiectul de fuziune.
Creditorii cu o creanţă anterioară exigibilă publicării proiectului nu sunt protejaţi de
text, întrucât se prezumă că aceştia au avut posibilitatea realizării creanţei. Totodată,
creditorii care au o creanţă ulterioară publicării proiectului de fuziune nu pot formula
opoziţie, întrucât se prezumă că, la momentul publicării proiectului, ei au luat
cunoştinţă despre fuziune, astfel încât erau avizaţi asupra consecinţelor ei la data
naşterii creanţei.4
2
Modificarea proiectului de fuziune prin hotărârile adunărilor generale ale asociaţilor societăţilor
implicate în fuziune nu atrage radierea menţiunilor făcute în baza proiectului de fuziune. Aceste menţiuni
se fac tocmai pentru ca cei interesaţi să ia cunoştinţă de intenţia de fuziune şi să-şi manifeste acceptul
sau să se opună intenţiei. Oricum, prin aprobarea sau respingerea ulterioară a fuziunii, ori prin aprobarea
acesteia cu modificări, menţiunile iniţiale făcute în baza proiectului devin lipsite de efecte, ceea ce
produce efecte fiind numai fuziunea ca atare (C. Ap. Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 23 din 19
ianuarie 2005).
3
De observat că dispozițiile art. 243 LS nu sunt corelate, în ceea ce privește publicitatea proiectului de
fuziune/divizare, cu cele ale art. 241 LS care permit ca publicarea să se facă în Monitorul Oficial sau pe
propria pagină web a societății precum și a Oficiului registrului comerțului. Astfel, dacă publicarea se
face numai pe pagina web, termenul de opoziție nu poate curge de la publicarea în Monitorul Oficial,
publicare care nu este singura alternativă cerută de lege.
4
Trib. Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, sentinţa comercială nr. 8942 din 16 mai 2008.
6
Opoziţia se judecă de urgență și cu precădere și formularea ei nu suspendă

executarea fuziunii sau divizării și nici nu împiedică realizarea acesteia. Desigur că,
în condițiile dreptului comun în materie procesuală, creditorii vor putea cere
suspendarea fuziunii/divizării până la soluţionarea irevocabilă a opoziției de către
instanţa competentă sau până la momentul în care societatea debitoare îşi
regularizează datoria cu creditorul ei.5
Instanța competentă, examinând situația financiară şi bonitatea operaţional-
comercială a societăţii debitoare sau a celei care o succede (prin absorbție, comasare
sau divizare), va respinge opoziția, atunci cand constată că:
- datoriile au fost deja plătite sau s-a încheiat între părți un acord pentru plata
datoriilor, ori
- există deja garanţii sau privilegii adecvate pentru satisfacerea creanţei ori
- debitorul a făcut, în cursul procesului o ofertă pentru asemenea garanții sau
privilegii, pe care instanța le condieră adecvate dar creditorul le-a refuzat ori
- nu este necesară acordarea de garanţii adecvate ori, după caz, de noi garanţii.
Instanța va admite acțiunea, prin hotărâre executorie, dacă:
- creditorul care a formulat opoziție a dovedit că satisfacerea creanţei sale este
pusă în pericol prin realizarea fuziunii (sau a divizării, mențiune omisă de
legiuitor – N.A.) și dacă:
- societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare nu oferă garanţii ori
privilegii adecvate pentru satisfacerea creanţei sau,
- chiar dacă oferă garanţii ori privilegii, nu le constituie, din cauze ce îi sunt
imputabile, în termenul stabilit de instanţă.
În termen de cel mult 3 luni de la data publicării prospectului de fuziune/divizare,
adunarea generală a fiecărei societăţi implicate va hotărî asupra fuziunii sau divizării 6;
în cadrul acestui termen, asociaţii vor putea examina proiectul de fuziune, darea de
seamă a administratorilor şi raportul cenzorilor precum şi eventualele rapoarte ale
5
În același sens, Curtea de Apel Constanţa, într-una din cauzele deduse în faţa sa, a decis, îndreptăţit,
că „în reglementarea actuală a fuziunii societăţilor comerciale, două sunt mijloacele prin care se poate
împiedica/suspenda procesul de fuziune: a) atacarea cu acţiune în anulare a hotărârii A.G.E.A. prin care
s-a aprobat etapa finală a fuziunii; b) formularea unei opoziţii, însoţită de cerere de suspendare pe calea
ordonanţei preşedinţiale, în condiţiile prevăzute de art. 238 coroborat cu art. 62 şi art. 132 din Legea
nr. 31/1990” (C. Ap. Constanţa, Secţia comercială, decizia civilă nr. 462/COM din 13 decembrie 2004).
6
Hotărârea A.G.A. privind fuziunea trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate generale. În acest
sens, ea va fi anulabilă dacă la adoptarea ei a participat administratorul care are interese contrare. O
astfel de situaţie există în cazul în care administratorul este acţionar principal şi administrator la două
societăţi care deţineau majoritatea acţiunilor la societatea absorbantă, dar şi la cea absorbită (I.C.C.J.,
Secţia comercială, decizia nr. 2287 din 1 aprilie 2005).
7
experţilor desemnaţi de judecătorul delegat şi care au examinat proiectul de fuziune

sau divizare.
Actele modificatoare ale actelor constitutive ale societăţilor implicate sau noile acte
constitutive (acolo unde fuziunea sau divizarea produce asemenea modificări sau
efecte, cum ar fi reducerea sau majorarea capitalului, constituirea unei noi societăţi
ori dizolvarea altei societăţi), încheiate în formă prescrisă de lege şi aprobate, în
prealabil de adunarea generală a fiecărei societăţi implicate, se supun controlului de
legalitate exercitat de instanța competentă, care va dispune și înregistrarea în
registrul comerțului a mențiunilor corespunzătoare, după care se publică în Monitorul
Oficial, vizate de directorul oficiului registrului comerțului.
Ca regulă, fuziunea sau divizarea produce efecte, în cazul constituirii unor noi
societăţi, de la data înmatriculării în registrul comerţului a societăţii ce ia naştere prin
această operaţiune, iar în celelalte cazuri fie la data înscrierii în registrul comerţului
a ultimei hotărâri a adunării asociaților care a aprobat operațiunea, fie de la data
fixată de părţi, situată în cadrul exerciţiului financiar curent.
4. NULITATEA FUZIUNII SAU DIVIZĂRII.
4.1. Noţiune. Conceptul de nulitate a fuziunii sau divizării societăţilor comerciale,

fără a atinge complexitatea şi profunzimea nulităţii societăţii, reprezintă totuşi o
dezvoltare a noţiunii de nulitate a actului juridic, pentru că vizează nulitatea unei
operaţiuni juridice, structurată în mai multe etape şi implicând o pluralitate de acte
şi fapte juridice, aflate într-o relaţie de interdependenţă.
Nulitatea fuziunii sau divizării societăţilor comerciale este consecinţa inevita-
bilă, dar nu insurmontabilă, a nulităţii sau anulării actelor juridice care stau la baza
acestei operaţiuni şi în temeiul cărora se produc efectele fuziunii sau divizării. Chiar
dacă doar unele dintre aceste acte sunt nule sau anulabile, întreaga operaţiune este
considerată nulă şi efectele ei sunt afectate, în limitele stabilite de lege.
Conceptul de nulitate a fuziunii sau divizării primeşte eficienţă juridică şi devine
aplicabil numai după ce fuziunea sau divizarea s-a realizat în condiţiile
art. 249 LSC, deci din momentul în care aceste operaţiuni şi-au produs consecinţele,
ipso jure şi simultan. Din acest moment, fuziunea sau divizarea s-a produs,
consecinţele lor s-au manifestat şi operaţiunea juridică a devenit un tot întreg şi nu
o sumă de acte sau fapte juridice preparatoare sau premergătoare. Acesta este
momentul în care există temei să se poată lua în considerare nulitatea fuziunii sau
divizării, ca operaţiuni complete.
Orice nulitate a actelor juridice care conduc la realizarea fuziunii, precum şi orice
acţiune de anulare sau constatare a nulităţii acestor acte, promovate înainte de
8
momentul realizării efectelor fuziunii sau divizării, urmează regimul de fond şi

procedural al nulităţii actului juridic; cu alte cuvinte, nulitatea fuziunii sau divizării
societăţilor comerciale nu va putea fi invocată decât după realizarea acestor
operaţiuni, în condiţiile prevăzute de art. 249 LSC.
De aceea, se poate spune că LSC, distinge indirect, în raport de momentul
constatării cauzelor de nulitate şi promovării acţiunii corespunzătoare, între (a)
nulitatea actelor juridice premergătoare momentului producerii consecinţelor fuziunii
sau divizării şi (b) nulitatea fuziunii sau divizării, constatată după realizarea
consecinţelor prevăzute de prevederile art. 249 LSC.
4.2. Caractere juridice. Nulitatea fuziunii sau divizării poate să fie o nulitate
absolută sau relativă, în raport de generalitatea intereselor ocrotite şi a normelor
legale încălcate; ea constă, în principal, în nulitatea sau anularea hotărârilor adunării
generale care s-au pronunţat asupra fuziunii sau divizării. Nulitatea fuziunii sau
divizării este, înainte de toate, o nulitate specială, specifică dreptului comercial; este
concepută ca o sancţiune a cărei intervenţie şi efecte se produc numai atunci când
nu există cale de remediere; ea poate fi invocată numai după ce fuziunea sau
divizarea şi-a produs efectele şi numai dacă nu a fost remediată; termenul în care
poate fi introdusă acţiunea este foarte scurt iar efectele nulităţii nu afectează actele
din care s-au născut drepturi sau obligaţii pentru societăţile beneficiare, înainte ca
hotărârea definitivă de declarare a nulităţii să fi fost publicată.
Toate aceste trăsături definesc nulitatea fuziunii sau divizării societăţilor comer-
ciale ca o nulitate edictată cu scopul de a proteja interesele terţilor şi securitatea
circuitului comercial, dar, deopotrivă, şi realitatea juridică consacrată prin fuziune sau
divizare precum şi interesele societăţilor implicate în aceste operaţiuni.
4.3. Distincţii. Nulitatea fuziunii sau divizării nu se confundă cu nulitatea

societăţii. În primul rând, art. 56 LSC arată imperativ că nulitatea unei societăţi
comerciale poate fi declarată de tribunal numai pentru cauzele expres enumerate de
lege, printre care nu se numără nulitatea fuziunii sau divizării societăţilor comerciale.
În al doilea rând, regimul juridic al efectele acestor două nulităţi speciale diferă; în
timp ce art. 58 LSC dispune că pe data la care hotărârea judecătorească de declarare
a nulităţii a devenit definitivă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în
lichidare, art. 251 LSC nu reglementează un asemenea efect, rezultând că, în lipsa
unei prevederi speciale, derogatorii de la dreptul comun, societăţile înfiinţate ca efect
al fuziunii sau divizării se desfiinţează cu efect retroactiv.
În fine, în timp ce cauzele nulităţii societăţii comerciale sunt cauze de nulitate
absolută, cauzele nulităţii fuziunii sau divizării pot fi atât proprii nulităţii absolute cât
şi nulităţii relative [art. 251 alin. (2) LSC stabileşte că procedurile de declarare a
9
nulităţii pot fi declanşate dacă hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat
proiectul fuziunii sau al divizării este nulă ori anulabilă].
4.4. Cauze. LSC stabileşte doar două situaţii în care se poate declara nulita-
tea fuziunii sau divizării societăţilor comerciale, fără a stabili însă cauzele
concrete ale acestei nulităţi. Nulitatea fuziunii sau divizării poate surveni doar după
data realizării înregistrării în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de art. 249
LSC, respectiv din momentul înmatriculării societăţii nou constituite prin efectul
fuziunii sau divizării sau, respectiv, al înregistrării hotărârii ultimei adunări generale
care a aprobat operaţiunea.
Nulitatea va putea fi declarată de instanţa competentă numai dacă fuziunea sau
divizarea (a) au fost realizate fără a fi supuse unui control judiciar în condiţiile art.
37 LS – adică fără a fi autorizată de instanța competentă, în condițiile art. 4 din OUG
nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în
registrul comerţului, după verificarea legalităţii operaţiunii care se înregistrează în
registrul comerţului – sau (b) numai dacă hotărârea uneia dintre adunările generale
care au votat proiectul fuziunii sau al divizării este nulă ori anulabilă.
Dacă prima situaţie evocată mai sus echivalează cu o reală cauză de nulitate -
asimilabilă celei prevăzute de art. 56 lit. d) LSC, când lipseşte încheierea judecă-
torului delegat de înmatriculare a societăţii7, cea de-a doua situaţie
încorporează mai multe cauze de nulitate – absolută sau relativă – a unui act juridic.
Hotărârea adunării generale produce efecte obligatorii pentru toţi asociaţii, dacă
ea a fost luată în limitele legii şi ale actului constitutiv şi este opozabilă terţilor din
momentul efectuării publicităţii sale, în condiţiile legii. Cauzele de nulitate ale unei
hotărâri a adunării generale trebuie examinate atât din perspectiva cerinţelor de fond
cât şi de formă; atunci când se pune problema validităţii sau nulităţii hotărârii „trebuie
separate două categorii de elemente, pe de o parte decizia socială, care aparţine
societăţii, fiindcă reprezintă voinţa socială, pe de altă parte, voinţa asociaţilor. Va
trebui examinată cea dintâi, pentru a determina dacă obiectul sau cauza sunt licite
şi, dimpotrivă, este necesar să ne raportăm la voinţa asociaţilor pentru a examina
dacă acei care au votat au capacitate legală iar consimţământul lor este neviciat”8
În plus, va trebui să fie examinată îndeplinirea condiţiilor de formă – acolo unde
legea le cere, cum ar fi forma autentică pentru o hotărâre prin care se transmit, în
cazul fuziunii sau divizării, terenuri de la societatea divizată la societatea beneficiară
– precum şi conformitatea hotărârii adunării generale cu prevederile imperative ale
legii sau acului constitutiv.
7
Încheiere înlocuită, potrivit prevederilor art. 2 din OUG 116/2009, prin rezoluția directorului oficiului
registrului comerțului, cu excepțiile arătate la art. 4 (fuziune, divizare).
8
I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 297.
10
4.5. Procedura. Nulitatea fuziunii sau divizării societăţilor comerciale se poate

declara numai pe cale judecătorească, prin hotărâre pronunţată de instanţa
competentă. Apreciem că, sub raportul competenţei materiale această instanţă este
tribunalul, iar sub raportul competenţei teritoriale, este tribunalul de la sediul
societăţii participante a cărei hotărâre a adunării generale care a aprobat fuziunea
sau divizarea este nulă sau anulabilă.
Acţiunea în constatarea sau declararea nulitatea fuziunii sau divizării nu poate să
fie promovată (a) după împlinirea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea
sau divizarea a devenit efectivă sau (b) dacă situaţia care constituie cauza de nulitate
a fost rectificată (aceasta însemnând că procedurile de anulare nu vor putea fi iniţiate
dacă au fost îndepărtate sau remediate cauzele de nulitate). Iată că, din dorinţa de
a menaja interesele societăţilor participante la fuziune sau divizare şi pentru a proteja
efectele pe care aceste operaţiuni le-au produs, între societăţile participante, faţă de
asociaţi şi faţă de terţi, legea limitează drastic termenul în care asemenea proceduri
de anulare vor putea fi demarate.
Prin această restrângere a duratei de exercitare a acţiunii în nulitate sau în anulare,
legiuitorul se îndepărtează nu numai de la regulile dreptului comun, ci de la cele care
guvernează anularea sau nulitatea hotărârii adunării generale sau nulitatea societăţii
comerciale. Astfel, potrivit art. 132 alin. (2) şi (3) LSC, hotărârile adunării generale
contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de
la data publicării în Monitorul Oficial al României. Când se invocă motive de nulitate
absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de
orice persoană interesată. Tot astfel, nulitatea societăţii comerciale, fiind una
absolută iar acţiunea imprescriptibilă, se poate invoca oricând.
Legiuitorul introduce, deci, nu numai un termen de prescripţie pentru o nulitate
absolută, care prin natura sa este imprescriptibilă, ci, mai mult, impune un termen
special de prescripţie, foarte scurt – în raport cu termenul general de prescripţie. Iată
încă un argument pentru susţinerea caracterului specific al nulităţii fuziunii sau
divizării.
Nulitatea fuziunii sau divizării este o nulitate remediabilă – nu prin natura ei, ci
prin caracterul ei special, axat pe protecţia efectelor fuziunii sau divizării şi, prin
aceasta, a intereselor societăţilor participante. De aceea, dacă neregularitatea care
constituie cauza nulităţii poate fi remediată – cum ar fi, de exemplu, prin obţinerea
majorităţii calificate prevăzute de art. 115 alin. (3) LSC pentru aprobarea fuziunii sau
divizării – instanţa va putea acorda un termen pentru regularizare. Legea nu
precizează întinderea unui asemenea termen, care, ţinând cont de caracterul
comercial al procedurii, ar trebui să fie unul scurt, dar rezonabil, în sensul că trebuie
să permită îndeplinirea formalităţilor legale de regularizare (care ar putea implica şi
reconvocarea adunării generale).
11
Pentru efectuarea publicităţii legale, hotărârea definitivă de declarare a nulităţii

unei fuziuni sau divizări va fi înaintată din oficiu de către instanţă oficiilor registrului
comerţului de la sediile societăţilor implicate în fuziunea sau divizarea respectivă.
4.6. Consecinţe. Fiind o nulitate specială, care se abate de la regulile dreptului

comun, nulitatea fuziunii sau divizării societăţilor comerciale produce două categorii
de efecte: efectele tradiţionale ale nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în situaţia
anterioară în raporturile dintre societăţile implicate în fuziune sau divizare şi efectele
special arătate de lege în raporturile dintre societăţile beneficiare şi terţi.
Între societăţile implicate în fuziune sau divizare, nulitatea va produce efectul
restituirii prestaţiilor reciproce, cu toate consecinţele proprii:
– societăţile constituite ca efect al fuziunii sau divizării vor înceta cu efect
retroactiv, fără dizolvare sau lichidare, pentru că nu suntem în prezenţa unei nulităţi
a societăţii comerciale care să afecteze existenţa proprie a ci a unei nulităţi speciale;
– toate activele sau pasivele transferate între societăţile implicate vor fi restituite
şi orice majorare de capital a uneia dintre societăţile beneficiare ale fuziunii sau
divizării va fi anulată;
– toate emisiunile de părţi sociale sau acţiuni şi repartiţiile acestor către asociaţi
sau acţionari vor fi anulate;
– societăţile dizolvate fără lichidare, ca urmare a fuziunii sau divizării, îşi vor relua
existenţa, retroactiv, începând cu datele arătate de art. 249 LSC.
În practică, s-a pus problema dacă, în situaţia în care o divizare s-a făcut nelegal
şi a fost anulată de instanţă, readucerea în patrimoniul societăţii mamă a societăţilor
divizate ar constitui o fuziune şi, astfel, dacă se aplică dispoziţiile
art. 244 lit. e) LSC. Soluţia jurisprudenţială la care facem trimitere, a constatat că în
situaţia unei divizări anulate de instanţă, societăţile rezultate din divizare nu sunt
societăţi constituite legal, care să hotărască o fuziune, întrucât ele încetează cu efect
retroactiv, pe data declarării nulităţii. Anularea divizării are drept consecinţă
inexistenţa societăţilor constituite prin divizare, iar patrimoniul desprins reintră
automat în patrimoniul societăţii mamă. Problema evaluării elementelor de activ şi
pasiv ale societăţilor desprinse prin divizarea anulată este o problemă internă a
societăţii-mamă, judecătorul delegat nu are atribuţii în acest sens, iar pentru
ştergerea eventualelor efecte ale divizării nelegale acesta nu este competent să
numească un expert. Orice litigiu în legătură cu acest aspect aparţine judecătorilor
instanţei competente9.
9
C. Ap. Oradea, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 15 din 17 ianuarie
2007.
12
Faţă de terţi, declararea nulităţii fuziunii sau divizării nu produce efecte retroactive
şi nu afectează valabilitatea actelor juridice care au dat naştere la drepturi şi obligaţii
în beneficiul sau în sarcina societăţilor beneficiare ale fuziunii sau divizării, acte
încheiate de acestea între momentul în care, potrivit art. 249 LSC, se produc efectele
fuziunii sau divizării şi momentul în care hotărârea definitivă de declarare a nulităţii
a fost publicată.
Societăţile participante la fuziune – societatea absorbantă, societatea absorbită şi
societăţile contopite, dar nu şi societatea constituită prin divizare, care îşi încetează
existenţa – vor răspunde solidar pentru obligaţiile societăţii absorbante sau pentru
cele asumate de societatea nou înfiinţată, obligaţii angajate între data producerii
efectelor fuziunii sau divizării şi data publicării hotărârii definitive de declarare a
nulităţii fuziunii sau divizării.
În cazul declarării nulităţii unei divizări, fiecare dintre societăţile beneficiare
răspunde pentru propriile obligaţii, angajate în perioada în care validitatea actelor
juridice încheiate de ele nu este afectată. Această regulă este aplicabilă – desigur –
numai dacă aceste societăţi nu au luat fiinţă prin efectul divizării, pentru că atunci
ele se desfiinţează cu efect retroactiv. În această din urmă situaţie, societatea
divizată va răspunde pentru aceste obligaţii, în limita cotei de active nete transferate
societăţii beneficiare în contul căreia au luat naştere obligaţiile respective.
5. FUZIUNEA TRANSFRONTALIERĂ
5.1. Reglementare, domeniul de aplicare, competenţă jurisdicţională. În

dreptul comunitar, fuziunea transfrontalieră este reglementată prin Capitolul II al
Directivei (UE) 2017/1132 privind anumite aspecte ale dreptului societăților
comerciale care a abrogat Directiva 2005/56/CE privind fuziunea transfrontalieră a
societăţilor de capitaluri; prevederile acestei directive au fost transpuse în legislaţia
internă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2008, care a introdus un nou
Capitol III în Titlul VI al LSC.
Fuziunea transfrontalieră, privită ca o formă specială a fuziunii reglementate de
LSC, se poate produce între societăţi comerciale care se încadrează în următoarele
două categorii:
– societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi/sau cu răspundere limitată şi
societăţile europene cu sediul social în România şi
– societăţi comerciale care au sediul social, administraţia centrală ori sediul social
în alte state membre ale Uniunii Europene (sau, după caz, aparţinând Spaţiului
Economic European).
13
Această clasificare a societăţilor implicate în fuziunea transfrontalieră relevă că la

operaţiune trebuie să participe cel puţin câte o societate din fiecare categorie, pentru
a se consemna prezenţa elementului transfrontalier; cu alte cuvinte, cel puţin două
societăţi dintre cele participante la fuziune sunt guvernate de legislaţia a două state
membre diferite. Ca o notă distinctivă, este de reţinut că în timp ce participarea la
fuziune a societăţilor cu sediul în România este restricţionată la anumite forme de
societăţi (cu excluderea societăţilor de persoane – în nume colectiv şi în comandită
simplă), societăţile din statele membre ale Uniunii Europene pot îmbrăca orice formă
juridică; în acelaşi timp, este de menţionat că, în cazul în care societatea absorbantă
este o societate în comandită pe acţiuni cu sediul în România, acţionarii societăţii
absorbite vor fi întotdeauna acţionari comanditari ai societăţii în comandită pe acţiuni
absorbante, dacă nu se prevede altfel în hotărârea de aprobare a proiectului de
fuziune.
Controlul legalităţii fuziunii transfrontaliere în care sunt implicate societăţi cu sediul
în România sau care are ca rezultat înfiinţarea unei societăţi cu sediul în România
este realizat de judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului unde sunt
înmatriculate societăţile persoane juridice române sau societăţile europene cu sediul
social în România participante la fuziune, inclusiv societatea absorbantă ori, dacă este
cazul, societatea nou-înfiinţată.
5.2. Forme. Procedură. Fuziunea transfrontalieră cunoaşte atât forma fuziunii

prin absorbţie cât şi pe cea a fuziunii prin contopire; în plus, fuziunea transfrontalieră
cunoaşte şi forma specială a absorbţiei unei societăţi de către o altă societate care
deţine totalitatea acţiunilor sau părţilor sociale ale societăţii absorbite.
Sub aspect procedural, fuziunea transfrontalieră nu se îndepărtează semnificativ
de regulile care guvernează fuziunea de drept comun şi care privesc întocmirea unui
proiect de fuziune comun, publicarea lui în Monitorul Oficial, întocmirea unui raport
al administratorilor sau directoratului societăţilor implicate în fuziune, redactarea unui
raport de către experţii desemnaţi de judecătorul delegat şi observarea dreptului la
opoziţie ce revine creditorilor a căror creanţă este anterioară datei publicării
proiectului de fuziune.
Notele specifice privesc necesitatea ca proiectul de fuziune să cuprindă, pe lângă
menţiunile obişnuite: (a) menţiuni privind efectele fuziunii asupra locurilor de muncă
ale angajaţilor societăţilor participante la fuziune şi, în cazul în care beneficiarele
fuziunii sunt societăţi europene cu sediul în România; (b) informaţii privind
mecanismele de implicare a angajaţilor în definirea drepturilor acestora de a participa
la activitatea societăţii absorbante sau nou-înfiinţate, cerinţe care relevă sporirea
gradului de protecţie socială acordată personalului acestor societăţi.
14
În termen de cel mult două luni de la expirarea termenului de opoziţie, adunarea

generală a fiecăreia dintre societăţile implicate hotărăşte asupra proiectului comun
de fuziune, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv.
Acţionarii/asociaţii care nu au votat în favoarea hotărârii adunării generale prin care
a fost aprobată fuziunea au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita
cumpărarea acţiunilor lor/părţilor sociale de către societate, dacă un asemenea drept
este prevăzut în legislaţia naţională a tuturor societăţilor implicate în fuziune sau dacă
hotărârea adunării generale de aprobare a fuziunii prevede o asemenea posibilitate.
Preţul plătit de societate pentru acţiunile sau părţile sociale ale celui ce exercită
dreptul de retragere va fi stabilit de un expert autorizat independent, numit de
judecătorul delegat.
Publicitatea fuziunii unei societăţi absorbante cu sediul în România sau care are ca
rezultat înfiinţarea unei societăţi cu sediul în România se asigură prin Monitorul Oficial
şi prin notificarea, de către oficiul registrului comerţului competent, a realizării
fuziunii autorităţilor similare din statele membre în care sunt înmatriculate societăţile
participante la fuziune, în vederea radierii acestora. În cazul în care beneficiara
fuziunii este o societate europeană cu sediul în România, publicitatea se asigură prin
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
5.3. Efecte şi momentul producerii lor. Nulitatea fuziunii. Efectele fuziunii

transfrontaliere sunt aceleaşi cu cele examinate la fuziunea de drept intern: transferul
tuturor activelor şi pasivelor societăţilor dizolvate în procesul fuziunii, dobândirea, de
către asociaţii acestora, a calităţii de asociaţi ai societăţilor beneficiare şi încetarea
existenţei societăţilor absorbite sau contopite.
În cazul în care din fuziune rezultă o nouă societate (inclusiv o societate
europeană), fuziunea produce efecte de la data înmatriculării acesteia în registrul
comerţului; în celelalte cazuri, de la data înregistrării în registrul comerţului a actului
modificator al actului constitutiv, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se
stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă dată din cursul exerciţiului financiar
curent.
Nulitatea fuziunii transfrontaliere se declară numai prin hotărâre judecătorească şi
este remediabilă. Prin derogare de la regimul juridic al fuziunii de drept comun,
nulitatea fuziunii transfrontaliere nu poate interveni după data la care aceasta a
produs efecte; astfel, rezultă că procedurile de nulitate pot fi iniţiate într-un interval
de timp foarte scurt, cuprins între data încheierii actului juridic nul sau anulabil şi
data la care fuziunea a produs efecte, prin înregistrările făcute în registrul comerţului.
15
CURSUL 13
EXCLUDEREA SI RETRAGEREA ASOCIATILOR.
DIZOLVAREA ȘI LICHIDAREA SOCIETĂȚII
I. EXCLUDEREA ŞI RETRAGEREA ASOCIAŢILOR
8.1. Noţiune de excludere. Cauze
8.1.1.Noţiune. Excluderea unui asociat din societatea comercială – una dintre

formele de separare a asociaţilor, privită, în doctrină, ca o reziliere parţială a actului
constitutiv1 – este expresia dezacordului societar, a imposibilităţii continuării
asocierii. Excluderea unui asociat are un impact serios asupra vieţii societare,
producând modificarea actului constitutiv, restructurarea patrimoniului social şi a
structurii asociative şi, de aceea, LSC reglementează această eventualitate numai în
anumite condiţii şi cu aplicabilitate numai pentru anumite tipuri de societate.
În primul rând, excluderea este posibilă numai în cazul societăţilor în care
elementul intenţional (affectio societatis) este puternic şi constituie una dintre
raţiunile predominante pentru constituirea şi funcţionarea societăţii – societatea în
nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată.
Instituţia nu este aplicabilă societăţii pe acţiuni, unde elementul afectiv este mai puţin
pregnant, ea fiind fondată pe criterii obiective – capacitatea de a contribui la formarea
unui capital semnificativ şi numărul acţionarilor.
În al doilea rând, instituţia excluderii intervine numai în condiţii de criză societară,
atunci când sunt întrunite anumite condiţii sau când mecanismele de separare
amiabilă a asociaţilor au eşuat.
1
I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale. Aspecte de drept comparat, în Ad
honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 90 şi urm.; a se vedea, de
asemenea, doctrina citată de C. Predoiu, în St.D. Cărpenaru,
S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 224.
1
8.1.2. Forme. În reglementarea LSC, excluderea asociaţilor unei societăţi
comerciale în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată precum şi
a comanditaţilor din societatea în comandită pe acţiuni se poate înfătişa sub două
forme: fie ca o sancţiune societară aplicată asociatului care îşi încalcă grav
obligaţiile societare (art. 222), fie ca un remediu care permite societăţii să îşi
continue existenţa peste durata fixată iniţial (art. 206).
Excluderea - remediu este reglementată de art. 206 şi poate reprezenta o reacţie
a societăţii faţă de hotărârea judecatorească irevocabilă prin care a fost admisă
opoziţia unui creditor particular al unui asociat dintr-o societate în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată împotriva hotărârii adunării generale a
asociaţilor prin care a fost decisă prelungirea duratei societăţii peste termenul fixat
iniţial; în prezenţa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, societatea poate opta fie
pentru renunţarea la prelungirea duratei existenţei sale, fie la excluderea acelui
asociat al cărui creditor personal a făcut opoziţie admisă irevocabil.
8.1.3. Cauze. Excluderea din societatea în nume colectiv, în comandită simplă şi

cu răspundere limitată precum şi a comandidaţilor din societatea în comandită pe
acţiuni se poate cere numai împotriva:
(a) - asociatului care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat.
Obligaţia asociaţilor acestor societăţi de a vărsa integral aportul subscris, la
constituirea capitalului social sau la majorarea acestuia, pe parcursul existenţei
societăţii, este reglementată expres de art. 9 1 LSC.
Fiind în cauză o obligaţie de natură comercială (dobândirea de părţi sociale sau
acţiuni ale societăţilor comerciale fiind o faptă de comerţ, în înţelesul art. 3 pct. 4 C.
com.), care este lichidă şi plătibilă în bani, debitorul este de drept pus în întârziere,
în condiţiile art. 43 C. com. Totuşi, pentru a atrage asociatului debitor atenţia asupra
gravităţii încălcării obligaţiei de a vărsa aportul la care s-a obligat, LSC cere ca acesta
să fie pus în întârziere, operaţiune care se face în condiţiile art. 1522
C. civ. Punerea debitorului în întârziere atrage două consecinţe importante: de la
data respectivă curge dreptul la dobânda legală sau convenţională şi se deschide
dreptul la acţiunea în excludere împotriva asociatului debitor.
Excluderea se pronunţă indiferent de existenţa culpei asociatului, avându-se în
vedere necesitatea protejării societăţii comerciale şi apărării intereselor celorlalţi
asociaţi şi are loc indiferent dacă aportului la care au convenit asociaţii este modic
sau nu2.
(b) - asociatului cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit
legalmente incapabil. Această ipoteză se adresează numai asociaţilor societăţii în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă. Ea
reglementează două ipoteze distincte care îndreptăţesc excluderea: survenirea stării
2
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 2416 din 18 aprilie 2003.
2
de faliment şi instalarea stării de incapacitate legală (prin punerea sub interdicţie a
acestor asociaţi sau prin situarea acestora în poziţia celor cărora legea le-a prohibit
oarecare contracte – art. 1180 C. civ.).
Prima ipoteză îi vizează numai pe acei asociaţi (persoane fizice sau juridice) care
sunt debitori cărora li se poate aplica procedura insolvenţei, în termenii art. 1 alin.
(1) şi (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi impotriva cărora s-
a procedura falimentului, prin hotărâre pronunţată de judecătorul-sindic. Cea de-a
doua ipoteză se referă numai la asociaţi - persoane fizice, care au fost puşi sub
interdicţie judecătorească, fiind astfel declaraţi incapabili (art. 1180 C. civ.).
Suntem în prezenţa unor cauze de excludere care îmbină aspecte punitive cu cele
de remediu, întrucât nu este îndreptată, în principal, împotriva asociatului falit sau
incapabil, ci împotriva riscului pentru societate de a păstra un asemenea asociat,
având în vedere consecinţele negative pentru bunul nume al societăţii dar şi
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor acestor societăţi.
(c) - asociatului cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în admi-
nistraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82. Este ipoteza care justifică natura
sancţionatorie a măsurii excluderii întrucât îi pedepseşte pe aceiaşi asociaţi cu răs-
pundere nelimitată care şi-au încălcat obligaţiile statutare. Măsura este aplicabilă
asociaţilor (în special celor comanditari) care, neavând calitatea de administratori ai
societăţii3, intervin, fără drept, în operaţiunile de administrare 4; atitudinea coman-
ditarului care se face vinovat de un asemenea amestec îi atrage şi răspunderea faţă
de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiunile societăţii contractate de la data
operaţiunii încheiate de el. De asemenea, utilizarea, de către aceiaşi asociaţi, a
capitalului social al societăţii, în folosul lor său al altei persoane, fără consimţământul
asociaţilor, se sancţionează cu excluderea. Pe lângă această sancţiune, aceşti asociaţi
rămân obligaţi să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească
despăgubiri pentru daunele cauzate (art. 80 LSC). În fine, un alt motiv de excludere
integrat acestei ipoteze este acela care priveşte exercitarea, de către aceşti asociaţi
cu răspundere nelimitată, a unor acte de concurenţă neloială, în pofida interdicţiei
stabilite de art. 82 LSC.
d) - asociatului administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte
de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora. Această situaţie
de excludere priveşte numai pe asociaţii care au şi calitatea de administrator şi care,
3
Potrivit prevederilor art. 77 LSC, societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi
administratori aleşi dintre asociaţi, iar, conform dispoziţiilor art. 88 LSC, administraţia societăţii în
comandită simplă este asigurată de unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi.
4
Pretenţia asociatului care nu este administrator de a consulta actele societăţii şi însuşirea de către
acesta a unor bunuri ale persoanei juridice nu constituie amestec fără drept în administrarea societăţii,
care să justifice cererea de excludere a acestuia întemeiată pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 31/1990. Neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii, provocate
de către ambii asociaţi, semnifică dispariţia intenţiei de a conlucra în vederea funcţionării societăţii, adică
dispariţia lui affectio societatis, şi constituie motiv temeinic de dizolvare a societăţii, şi nu de excludere
(C. Ap. Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 18 din 25 ianuarie 2007).
3
în exercitarea atribuţiilor lor sau în legătură cu acestea au comis o fraudă în dauna
societăţii (printr-un concert fraudulos stabilit cu terţii) sau au folosit capitalul
societăţii sau semnătura socială, în mod abuziv ori neîndreptăţit, în folosul lor sau al
altora. Survenirea acestei situaţii implică încălcarea de către asociaţii-administratori,
cu vinovăţie, a interdicţiilor legale sau statutare care le impun să lucreze în interesul
societăţii şi să manifeste diligenţă, independenţă şi probitate în exercitarea atribuţiilor
lor (art. 75 – 82 LSC).
În acest sens, într-o decizie pronunţată în anul 2008, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a statuat că orice acţiune sau inacţiune frauduloasă săvârşită cu intenţie de
asociatul administrator poate fi considerată, în principiu, fraudă 5. Elementul subiectiv,
volitiv, rezultă din formularea textului şi din natura faptelor sancţionate, şi anume
intenţia, autorul faptelor delictuale urmărind sau acceptând un profit din activitatea
sa delictuală. În schimb, neglijenţa şi inabilitatea în afaceri nu pot fi considerate
fraudă atât timp cât acestor fapte le lipseşte elementul voliţional care să permită
calificarea lor ca fiind acte de înşelăciune.
Totodată, excluderea asociatului asociatul administrator poate fi pronunţată
numai în cazul în care există o culpă exclusivă a acestuia6. Constituie, însă, fraudă,
în sensul art. 222 alin. (1) lit. d) LSC şi este, deci, cauză de excludere fapta unui
asociat care, având şi calitatea de administrator într-o societate comercială cu
răspundere limitată, a înfiinţat o nouă societate cu acelaşi obiect de activitate (deci,
o societate concurentă), în care a dobândit, de asemenea, calitatea de administrator.
Împrejurarea că persoana având calitatea de asociat administrator în cele două
societăţi comerciale concurente s-a retras din cea de a doua societate concurentă
înainte de sesizarea instanţei de judecată nu este relevantă în ceea ce priveşte
cererea de excludere a sa din prima societate, dacă faptul culpabil s-a produs,
existând dovezi că acesta nu şi-a mai îndeplinit în mod corespunzător activitatea de
administrator la societatea reclamantă, prejudiciind-o material7.
De asemenea, renunţarea de către asociatul administrator la însuşi dreptul de
creanţă pe care societatea îl avea faţă de o altă societate – în condiţiile în care nu s-
a realizat nicio compensare a eventualelor datorii reciproce dintre cele două societăţi
– constituie o conduită care nu respectă coordonatele şi rigorile interesului societar
şi reprezintă o faptă delictuală intenţionată, săvârşită în dauna societăţii, datorită
calităţii sale de administrator, sancţionată cu excluderea administratorului în sensul
art. 222 (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 modificată8.
5
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 320 din 1 februarie 2008.
6
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 4521 din 6 octombrie 2005.
7
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 760 din 18 martie 1997; pentru a fi incident acest motiv de
excludere, trebuie obligatoriu să se facă dovada unui prejudiciu adus societăţii care solicită excluderea
(I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2007).
8
I.C.C.J. Secţia comercială, decizia nr. 173 din 25 ianuarie 2008.
4
Acţiunea în excluderea asociaţilor dintr-o societate comercială este inadmisibilă în
situaţia în care societatea se află în lichidare judiciară, când nu se mai pune problema
continuării activităţii societăţii, ci a lichidării bunurilor din patrimoniul acesteia, până
la acoperirea creanţelor creditorilor.9
8.1.4. Enumerarea limitativă a cauzelor de excludere. De-a lungul timpului,

atât prin raportare la reglementarea iniţială a codului comercial cât şi la cea,
modernă, a LSC, jurisprudenţa a fost constantă în a considera că dispoziţiile privind
excluderea sunt de strictă interpretare şi aplicare iar enumerarea cauzelor de
excludere este limitativă, reglementată prin norme imperative; în aceste condiţii nu
se pot adăuga alte situaţii peste cele prevăzute de lege, orice clauză prevăzută de
părţi în acest sens fiind lovită de nulitate. 10
În acest sens, o decizie recentă a instanţei supreme arată că art. 222 LSC prevede
”limitativ cazurile de excludere a asociaţilor în cazul societăţilor comerciale cu
răspundere limitată... Cum, sancţiunea prevăzută ... pentru nedepunerea de capital
social majorat până la termenul stabilit este dizolvarea societăţii, rezultă că
neîndeplinirea acestei obligaţii de către asociat nu poate conduce la excluderea sa din
societate”.11
În anumite situaţii, sancţiunea excluderii se asociază şi cu răspunderea civilă
sau penală a asociatului exclus. Astfel, în cazul realizării ipotezelor menţionate la
lit. a), c) şi d) de mai sus, asociaţii vor răspunde şi pentru daunele cauzate societăţii,
iar pentru faptele prevăzute la lit. c) şi d) de mai sus poate fi atrasă răspunderea lor
penală, în condiţiile art. 272 LSC, care pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani
fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii, care
foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un
scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă
societate în care are interese direct sau indirect.
9
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1207 din 22 februarie 2005.
10
În sens contrar, cităm o prestigioasă opinie doctrinară (I.L. Georgescu, op. cit., p. 176), potrivit
căreia cauzele de excludere au caracter enunţiativ, iar nu limitativ, excluderea reprezentând o sancţiune
pentru o conduită în dezacord cu interesul societar. În consecinţă, întrucât norma nu are caracter
imperativ, părţile ar putea prevedea în actul constitutiv şi alte situaţii de excludere a asociaţilor din
societate, dar în egală măsură ar putea înlătura de la aplicare o dispoziţie a articolului analizat. S-a
apreciat, totuşi, că situaţia de excludere prevăzută de art. 222 alin. (1) lit. b) – starea de faliment sau
incapacitate legală a asociatului cu răspundere nelimitată – este prevăzută imperativ de lege, părţile
neputând înlătura aplicabilitatea ei prin stipulaţii contrare (C. Cucu, M.V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga,
op. cit., p. 509).
11
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 4211 din 28 octombrie 2004. În acelaşi sens este şi
jurisprudenţa mai veche; a se vedea Cas. III, decizia nr. 432 din 5 martie 1935, publicată în Pandectele
Române, 1935, vol. III, p. 235; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 811/1995, citată în I. Turcu, Teoria
şi practica dreptului comercial, vol. I, Ed. Lumina Lex, p. 395; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr.
3871/2003 şi C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1325/2002, citate în St.D. Cărpenaru, S. David, C.
Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 677.
5
8.2. Procedura excluderii. Pentru aplicarea sancţiunii excluderii nu este
suficientă expresia voinţei sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de
separare a asociaţilor, care dă naştere unui contencios între aceştia sau între cel
exclus şi societate. De aceea, LSC stabileşte, cu titlu imperativ, că excluderea se
pronunţă prin hotărâre judecătorească, ea fiind deci, rezultatul unui proces. Calitatea
procesuală activă o au societatea precum şi orice asociat al societăţii, indiferent de
motivul pentru care se cere aplicarea sancţiunii excluderii.
Excluderea unui asociat conduce la modificarea actului constitutiv, pentru că părţile
sociale sau acţiunile aparţinând asociatului exclus urmează a fi redistribuite între
asociaţi sau a fi anulate, operaţiune urmată de reducerea capitalului sau de
reîntregirea lui, prin aportul asociaţilor existenţi. Mai mult, art. 82 alin. (3) LSC se
referă la dreptul societăţii de a decide excluderea unui asociat, iar prevederile
art. 113 lit. m) LSC şi art. 194 lit. d) LSC stabilesc competenţa adunării generale a
acţionarilor şi, respectiv, a asociaţilor de a hotărî cu privire la orice modificare a
actului constitutiv. În fine, chiar şi aplicarea măsurii excluderii-remediu reglementată
de art. 206 LSC este decisă de adunarea asociaţilor.
De aceea, credem că atunci când titularul cererii de excludere este societatea, în
spatele cererii acesteia trebuie să stea o hotărâre a adunării asociaţilor sau a adunării
generale a acţionarilor, luată cu cvorumul şi cerinţele de vot stabilite de lege sau de
actul constitutiv, atunci când acesta din urmă cere un cvorum mai mare. Având în
vedere caracterul social al acţiunii de excludere, credem că decizia exercitării ei
depăşeşte sfera competenţelor administratorilor, care vor reprezenta însă societatea
în procesul excluderii, dacă aceasta nu a desemnat alţi reprezentanţi în această
privinţă.
Hotărând excluderea, instanţa competentă este obligată să dispună şi cu privire la
structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi [art. 223 alin. (3) LSC].
Faţă de aceste dispoziţii lacunare, credem că următoarele soluţii se impun:
– la societatea în nume colectiv şi în comandită simplă, dacă cesiunea aportului
social nu a fost permisă prin actul constitutiv (rezultând că, în lipsa unei asemenea
permisiuni, aportul unui asociat nu poate fi transmis celorlalţi), instanţa, după caz,
va dispune reducerea capitalul social şi/sau reîntregirea lui prin aportul celorlalţi
asociaţi;
– la societatea în nume colectiv şi în comandită simplă, unde actul constitutiv
permite cesiunea aportului de capital, părţile de interes ale asociatului exclus vor
putea fi redistribuite între ceilalţi asociaţi existenţi, proporţional cu aportul adus la
capital de fiecare dintre ei;
– la societatea cu răspundere limitată sunt deschise atât opţiunile reducerii sau
reîntregirii capitalului cât şi cea a redistribuirii între asociaţi a părţilor sociale rămase
fără titular;
6
– la societatea în comandită pe acţiuni, acţiunile comanditatului exclus vor putea
fi anulate, emise noi acţiuni şi oferite spre subscriere acţionarilor existenţi. 12
Hotărârea irevocabilă de excludere constituie actul modificator al actului
constitutiv, în conformitate cu prevederile art. 204 alin. (1) LSC şi de aceea, pentru
a produce toate efectele prevăzute de lege în cazul modificării actului constitutiv se
va depune, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrisă,
iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea societăţii în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a. Societatea va trebui să depună, deopotrivă, la registrul
comerţului, textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările.
8.3. Consecinţele excluderii
8.3.1. Momentul excluderii. Consecinţele excluderii pentru asociatul exclus sunt

reglementate de art. 224 şi art. 225 LSC, care stabilesc drepturile şi obligaţiile
acestuia, sub raportul răspunderii faţă de societate şi faţă de terţi. Determinarea
momentul excluderii din societate este esenţial pentru a stabili când încetează
drepturile şi obligaţiile asociatului exclus – atât faţă de societate cât şi faţă de terţi,
având în vedere că excluderea vizează şi asociaţi cu răspundere nelimitată. LSC
priveşte acest moment dintr-o dublă perspectivă: a încetării drepturilor şi obligaţiilor
asociatului faţă de societate şi a răspunderii faţă de terţi. Astfel, asociatul exclus
răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii „până în ziua excluderii sale” însă, faţă
de terţi, rămâne obligat „până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere”.
Prin raportare la aceste dispoziţii, rezultă că, în raporturile dintre asociatul exclus
şi societate, momentul excluderii unui asociat din societate ar trebui să fie cel al
devenirii irevocabile a hotărârii judecătoreşti („ziua excluderii”), iar în raporturile
dintre asociatul exclus şi terţi, cel al înregistrării hotărârii definitive (şi nu irevocabile!)
în registrul comerţului (dată de la care hotărârea este opozabilă terţilor).
8.3.2. Drepturile asociatului exclus. Asociatul exclus are dreptul la beneficii

până în ziua excluderii sale. Acest drept se exercită prin participarea sa la distribuţia
profitului realizat în cursul exerciţiului financiar anterior excluderii sale (dacă acesta
nu a fost repartizat) precum şi la profitul realizat în cursul anului în care a fost exclus,
până la momentul determinat de lege (bineînţeles, dacă adunarea generală va hotărî
distribuţia acestui profit cu titlu de dividende). El este, de asemenea, îndreptăţit să
participe la distribuţia oricăror avantaje acordate fondatorilor, în condiţiile legii şi în
conformitate cu prevederile actului constitutiv sau cu hotărârile adunării generale.
12
Pentru alte comentarii pe aceeaşi temă, a se vedea C. Predoiu, în St.D. Cărpenaru,
S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 224.
7
Lichidarea acestor drepturi se va face numai la data repartizării lor de către
societate, potrivit prevederilor actului constitutiv şi numai în măsura în care adunarea
generală nu stabileşte o altă destinaţie pentru profitul realizat.
Excluderea unui asociat, fie că este privită ca un remediu sau ca o sancţiune, este
bazată, în primul rând, pe ideea protejării intereselor societăţii, chiar cu riscul
sacrificării drepturilor asociatului exclus. În consecinţă, asociatul exclus nu va fi
îndreptăţit să preleve o parte din patrimoniul societăţii, procentual egală cu parti-
ciparea sa la capitalul societăţii, astfel cum s-ar întâmpla dacă societatea s-ar dizolva
sau, eventual, dacă el s-ar retrage din societate. El are dreptul numai la o sumă de
bani care să reprezinte valoarea acestei părţi proporţionale din patrimoniul societăţii.
Având în vedere caracterul judiciar al excluderii, această sumă de bani ar putea fi
stabilită fie pe cale amiabilă, între societate şi asociatul exclus, fie pe cale judiciară,
pe calea unei acţiuni reconvenţionale sau pe calea unei acţiuni separate, după
rămânerea definitivă a hotărârii de excludere. Această sumă nu va putea fi obţinută
de asociatul exclus, de la societate, decât după încheierea operaţiunilor societăţii care
sunt în curs la data excluderii sale.
8.3.3. Răspunderi. Asociatul exclus răspunde faţă de societate, pentru pierderile

înregistrate până la ziua excluderii sale, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv.
Astfel, asociaţii cu răspundere nelimitată ai societăţilor în nume colectiv, în
comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale, care sunt garantate cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu
întreaga avere a acestor asociaţi, în măsura în care aceasta poate fi executată silit,
în condiţiile codului de procedură civilă.
Comanditarii societăţii în comandită simplă şi asociaţii societăţii cu răspundere
limitată răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.
LSC enunţă şi principiul răspunderii asociatului faţă de terţi, pentru operaţiunile
făcute de societate. Credem că exprimarea legală este deficitară aici, întrucât nu face
o distincţie, necesară, între răspunderea asociaţilor cu răspundere nelimitată şi cei
cu răspundere limitată.
Primii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale şi această răspundere
se întinde asupra întregului lor patrimoniu. În schimb, asociaţii cu răspundere limitată
răspund numai până la concurenţa capitalului subscris, creditorii societăţii neavând,
practic, dreptul de a se îndrepta asupra acestora pentru recuperarea creanţelor lor.
Răspunderea asociatului exclus faţă de terţi se întinde, în timp, până la momentul
rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Desigur că, dacă această hotărâre va fi
desfiinţată prin exercitarea unei căi de atac, această răspundere va fi îndepărtată.
8.4. Retragerea asociaţilor
8
8.4.1. Situaţii. Instituţia retragerii asociaţilor societăţii comerciale îşi găseşte o
reglementare sumară în LSC, consacrată, în principal, societăţilor în nume colectiv,
în comandită simplă şi cu răspundere limitată (art. 226 LSC) şi, cu titlu excepţional,
societăţilor pe acţiuni (art. 134 LSC).
Astfel, un asociat se poate retrage din societăţile în nume colectiv, în comandită
simplă şi cu răspundere limitată în cazurile prevăzute în actul constitutiv sau cu
acordul tuturor celorlalţi asociaţi. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, atunci
asociatul care doreşte să se retragă, din cauze care constituie motive temeinice, va
trebui să se adreseze tribunalului, pentru a obţine o hotărare judecătorească care să
autorizeze retragerea. Legea reglementează, deci, atât o retragere amiabilă, prin
convenţia asociaţilor, cât şi una judiciară, conflictuală, supusă aprecierii instanţei
competente. Este de reţinut că retragerea poate deveni judiciară chiar şi atunci când
actul constitutiv cuprinde dispoziţii privind cazurile în care se poate retrage un
asociat, dar nu există un acord concret al asociaţilor în acest sens. De exemplu, actul
constitutiv prevede că un asociat se poate retrage cu acordul majorităţii asociaţilor şi
o asemenea majoritate nu este realizată. În opinia noastră, o asemenea situaţie
reprezintă un motiv temeinic pentru ca cel în cauză să se adreseze instanţei
competente, pentru autorizarea retragerii13.
8.4.2. Drepturile asociatului retras. Dacă retragerea se realizează pe calea unei

acţiuni în justiţie, instanţa care autorizează retragerea, va dispune şi cu privire la
drepturile ce se cuvin asociatului retras 14 şi cu privire la structura participării la capital
al celorlalţi asociaţi.
Retragerea unui asociat nu produce, în mod necesar, efecte asupra cuantumului
capitalului societăţii, în sensul reducerii acestuia, deşi afectează, în mod evident,
structura participării la capital a asociaţilor. În lipsa unor dispoziţii exprese ale LSC,
apreciem că, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată, în situaţia în care patrimoniul societăţii este mai mare decat
cuantumul capitalului, părţile de interes sau părţile sociale aparţinând asociatului
retras vor fi preluate de societate, care achită asociatului retras drepturile aferente;
aceasta le va putea apoi repartiza celorlalţi asociaţi, proporţional cu cota lor de
participare la capital sau, cu acordul acestora, le va putea înstrăina unor terţi. Dacă
patrimoniul societăţii, după retragere, este mai mic decât capitalul social, acesta va
trebui să fie reîntregit, prin completarea capitalului, făcută de asociaţi sau de terţi,
13
Neînţelegerile grave dintre doi asociaţi cu drepturi egale ai unei societăţi comerciale – soţ şi soţie –
care au determinat divorţul acestora se încadrează în cerinţa textului art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 31/1990, republicată, ca motiv temeinic ce justifică retragerea unuia dintre ei din societate, întrucât
nici continuarea activităţii societăţii în calitate de asociaţi nu ar mai putea fi posibilă pe viitor (Trib.
Suceava, Secţia comercială, sentinţa comercială nr. 3208 din 3 noiembrie 2008).
14
Nu se vor putea acorda asociatului retras drepturile băneşti corespunzătoare părţilor sale sociale în
cazul în care societatea nu a realizat un activ net pozitiv (profit), ci din contră, a înregistrat pierderi
(Trib. Suceava, Secţia comercială, sentinţa comercială nr. 3208 din
3 noiembrie 2008).
9
cooptaţi pe aceasta cale în societate sau capitalul va trebui să fie redus la nivelul
rămas, cu respectarea capitalului minim stabilit de lege, după forma societăţii.
Drepturile asociatului retras se vor stabili prin acordul asociaţilor 15 ori de un expert
desemnat de aceştia; în lipsa unei convenţii a părţilor, aceste drepturi vor fi stabilite
de tribunal. Din reglementarea permisivă a acestui text de lege rezultă că, spre
deosebire de asociatul exclus, cel retras are dreptul chiar şi la o cotă parte din
patrimoniul societăţii şi nu numai la o sumă care să o reprezinte; asociatul retras
răspunde de pierderi şi rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiile făcute de
societate, până la data retragerii16.
8.4.3. Retragerea din societatea pe acţiuni. În cazul societăţilor pe acţiuni,

legea reglementează doar o situaţie particulară de retragere a acţionarilor şi arată
unele din efectele retragerii.
Astfel, potrivit prevederilor art. 134 din LSC, acţionarii care nu sunt de acord cu
hotărârile luate de adunare, privitoare la schimbarea obiectului principal de activitate
al societăţii, mutarea sediului, schimbarea formei societăţii sau fuziunea ori divizarea
societăţii, au dreptul de a se retrage din societate şi de a obţine de la societate plata
acţiunilor pe care le posedă, la valoarea medie determinată de catre un expert
autorizat, prin folosirea a cel puţin două metode de evaluare recunoscute de
standardele europene de evaluare.
Retragerea nu este supusă aprobării adunării generale; acţionarul ce doreşte să se
retragă, pentru motivele limitativ enumerate de art. 134 LSC, va face o declaraţie de
retragere, pe care o va comunica societăţii, depunând şi acţiunile pe care le posedă,
dacă acestea au fost emise în formă materială. Aceste acţiuni vor fi dobândite de
societate, urmând a fi înstrăinate în termen de cel mult un an, sub sancţiunea anulării
lor şi reducerii corespunzătoare a capitalului.
8.4.4. Efectele retragerii. Sub aspectul efectelor produse, este de menţionat că,
în anumite situaţii, retragerea unui asociat poate conduce la dizolvarea societăţii;
astfel, societăţile în nume colectiv şi cele cu răspundere limitată se dizolvă când prin
retragerea unui asociat numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză
de continuare cu moştenitorii sau asociatul rămas singur în societatea cu răspundere
limitată nu decide să reorganizeze societatea ca societate cu răspundere limitată cu
asociat unic, iar societăţile în comandită simplă se dizolvă prin retragerea singurului
comanditat sau a singurului comanditar (art. 229 LSC). În plus, societatea pe acţiuni
15
Dacă prin act adiţional părţile au convenit retragerea din societate a reclamantului cu modificarea
corespunzătoare a actelor constitutive ale societăţii, urmând ca asociaţii rămaşi în societate să îl
despăgubească pe reclamant cu dividende, numai societatea comercială poate fi chemată în justiţie
pentru plata dividendelor ca pârâtă, iar nu asociaţii care au rămas în societate (C.S.J., Secţia comercială,
decizia nr. 2310 din 30 septembrie 1997).
16
În acest sens, a se vedea şi C. Ap. Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, decizia nr. 270 din 23 mai
2007, irevocabilă prin decizia nr. 80 din 18 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
10
se dizolvă dacă prin retragerea unui acţionar numărul acestora s-a redus sub minimul
legal, dacă, în termen de 9 luni, acest număr nu este completat (art. 10 LSC).
8.4.5. Încetarea calităţii de asociat. Se observă că încetarea voluntară a

calităţii de asociat se poate realiza în două modalităţi procedurale diferite, care produc
şi efecte diferite:
(a) în forma retragerii, concretizată printr-o declaraţie de retragere şi un act
modificator menit să adapteze actul constitutiv al societăţii la consecinţele retragerii
(diminuarea numărului de asociaţi, eventual reducerea capitalului, schimbarea
raportului dintre aportul asociaţilor şi capitalul societăţii, etc), operaţiuni juridice
însoţite de depunerea certificatelor constatatoare ale părţilor sociale sau a acţiunilor
deţinute; această retragere propriu zisă conferă celui retras drepturile menţionate
mai sus, pe care le exercită în raport cu societatea.
(b) sub forma unei cesiuni a părţilor sociale sau a acţiunilor nominative deţinute,
cesiune care are şi efectul încetării calităţii de asociat, dar în care drepturile
cedentului nu se mai exercită faţă de societate ci faţă de cesionar, conform convenţiei
lor.
În doctrina juridică aceste două forme distincte, cu efecte diferite, a încetării
calităţii de asociat (retragere-cesiune) au fost uneori confundate, cesiunea fiind
privită ca o formă a retragerii.17
8.5. Excluderea şi retragerea asociaţilor. Concursul celor două proceduri

În ciuda faptului că amândouă sunt determinante pentru încetarea calităţii de
asociat şi sunt reglementate în cadrul aceluiaşi Titlu V al LSC, excluderea şi retragerea
sunt două instituţii distincte, fiind declanşate de raţiuni diferite şi producând efecte
care nu se suprapun. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a reţinut într-o recentă soluţie
jurisprudenţială18, cele două proceduri nu sunt reductibile la reguli comune, astfel
încât este legitimă preocuparea de a determina modul de soluţionare a unui eventual
concurs al celor două proceduri, în speţă atunci când pe rolul unei instanţe se află
atât o cerere de retragere a unui asociat, cât şi o cerere de excludere a acestuia.
Pentru a decide asupra acestei chestiuni, este necesar a se stabili o eventuală
relaţie de subsidiaritate a celor două proceduri şi a se determina criteriile care indică
procedura dominantă şi procedura subsidiară. În acest scop, în speţa menţionată mai
sus, instanţa, examinând natura juridică a excluderii şi a retragerii, a constatat că
natura instituţională a societăţii şi necesitatea protejării interesului social justifică
recunoaşterea subsidiarităţii autorizării retragerii, în raport cu procedura judiciară a
excluderii. Din această perspectivă, ordinea promovării celor două acţiuni nu este
17
St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină,
jurisprudenţă..., Ed. All Beck, p. 485 şi urm.
18
C. Ap. Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 12 din 24 ianuarie
2007, în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu anual, Ed. Universul Juridic, p. 434.
11
importantă, întrucât retragerea constituie o modalitate subsidiară de părăsire a
societăţii, eficienţa ei putând fi determinată numai prin raportare la calitatea de
asociat, a cărei existenţă depinde de soluţionarea cererii de excludere.
Soluţia redată şi rezumată mai sus nu ni se pare convingătoare. LSC nu oferă un
suport textual pentru fundamentarea tezei subsidiarităţii retragerii faţă de excludere,
deşi am putea accepta că, din perspectiva naturii instituţionale a societăţii comerciale,
excluderea pare a fi un instrument de protecţie a interesului social, în timp ce
retragerea reprezintă o manifestare a intereselor personale ale asociatului căruia
proiectul societar nu îi mai conferă satisfacţie. Este, însă, la fel de adevărat că şi
excluderea prezintă elemente de protecţie a intereselor personale ale asociatului
(dreptul la beneficii până la data excluderii şi dreptul la o sumă reprezentând valoarea
patrimonială ce îi revine), după cum şi retragerea se realizează în condiţii de
manifestare a interesului social (acordul asociaţilor – în varianta convenţională sau
motive temeinice – în varianta judiciară).
De aceea, credem că atunci când aceste două proceduri intră în concurs, atât
ordinea înregistrării lor cât, şi mai important, ordinea producerii evenimentelor care
motivează cererile de autorizare a retragerii sau de excludere, sunt importante şi nu
pot fi înlăturate pe baza aşa-numitului principiu al subsidiarităţii instituţionale. Cu
alte cuvinte, raportul de subsidiaritate dintre cele două proceduri constituie o
chestiune de fapt, asupra căreia instanţa este chemată să decidă, şi nu o chestiune
de drept, care se soluţionează automat acordând prioritate excluderii. Dacă s-ar
proceda altfel, orice cerere de autorizare a retragerii unui asociat pe cale judiciară ar
putea fi blocată până la soluţionarea irevocabilă a unei cereri de excludere formulată
de societate împotriva aceluiaşi asociat. Astfel, cererea de excludere s-ar transforma
într-un instrument de obstrucţionare a justiţiei.
Desigur că, având în vedere particularităţile fiecărei proceduri, numai aparent cele
două proceduri judiciare ar putea fi conexate pentru o mai bună administrare a
justiţiei, în realitate, însă, ele nefiind reductibile la reguli comune.
DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Secţiunea 1. Încetarea existenţei societăţii comerciale
1.1. Etapele încetării existenţei societăţii. Constituirea unei societăţi

comerciale se identifică, în finalitatea sa, cu naşterea unui subiect colectiv de drepturi
şi obligaţii, a cărui menire este să participe la circuitul comercial şi la viaţa comu-
nităţii, în anumite condiţii, riguros reglementate prin lege şi actul constitutiv.
Meti¬culozitatea şi exigenţa cu care legiuitorul reglementează constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale se datorează implicaţiilor profunde
12
produse de prezenţa societăţii comerciale în mediul economic, ca principal vector al
vieţii comerciale.
Această rigoare se justifică, cu atât mai mult, în situaţia dispariţiei subiectului de
drept care este societatea comercială; acoperirea obligaţiilor societăţii comerciale,
disoluţia patrimoniului acesteia, distribuţia între asociaţi a rezultatelor lichidarii şi
încetarea personalităţii juridice, moment care constituie punctul final al existenţei
societăţii comerciale, nu se pot produce haotic, la voia întâmplării, întrucât ele
reprezintă operaţiuni juridice care interesează nu numai pe asociaţi, ci şi pe terţi, în
calitate de creditori ai societăţii.
Legiuitorul a reglementat acest proces de încetare a existenţei societăţii comerciale
în două faze distincte ale unui proces complex: dizolvarea şi lichidarea societăţii. Dacă
dizolvarea, faza incipientă a încetării existenţei societăţii îngăduie un câmp mai larg
de manifestare a voinţei sociale, cel puţin cu privire la momentul şi cauzele declanşării
ei, lichidarea este etapa în care natura legală, instituţională a societăţii este
pregnantă şi în care voinţa legiuitorului o domină pe cea a asociaţilor, obligaţi să se
plieze cerinţelor legii.
Dizolvarea şi lichidarea societatii comerciale reprezintă, aşadar, etape, faze
procedurale ale încetării existenţei societăţii comerciale; aceasta procedură,
declanşată din varii motive, este realizată, în primul rand, în interesul asociaţilor, dar
nu ignoră nici interesele terţilor, ale căror creanţe vor fi realizate înaintea oricărei
distribuţii către asociaţi a rezultatelor lichidării.
1.2. Natura juridică a dizolvării. Societatea comercială este o fiinţă juridică,

născută dintr-un contract, încheiat în condiţiile legii. Dacă pentru fiinţa juridică
dizolvarea constituie o cauză de dispariţie, de încetare a existenţei, desăvârşită prin
lichidare, pentru actul constitutiv al societăţii comerciale dizolvarea constituie, în
drept, o reziliere totală a pactului societar, ale cărei efecte depline se produc doar pe
data închiderii lichidării şi radierii societăţii din registrul comerţului.
Potrivit art. 233 alin. (4) LSC, societatea dizolvată îşi păstrează personalitatea
juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea ei. Înseamnă că rezilierea
pactului societar, cu efecte depline, nu se produce decât la acest moment, fiind astfel
afectată de un termen suspensiv incert. Există şi o situaţie în care dizolvarea poate
avea semnficaţia unei rezilieri afectate de o condiţie suspensivă – atunci când,
producându-se pe cale convenţională, asociaţii vor putea reveni asupra dizolvării,
atât timp cât nu s-au făcut repartiţii din activ [art. 232 alin. (1) LSC]. În această
situaţie, termenul suspensiv al lichidării se transformă în condiţia suspen¬sivă a
lichidării, întrucât asociaţii pot decide oricând să renunţe la dizolvare.
Secţiunea 2. Cauzele generale de dizolvare
13
2.1. Cauze. Dizolvarea reprezintă etapa incipientă a încetării existenţei socie¬tăţii
comerciale, conturând premisele realizării procesului de lichidare a patri¬moniului
societăţii. Pentru aceste motive, dizolvarea societăţii este declanşată de acele motive
sau cauze care sunt reglementate de lege sau stabilite de asociaţi drept punct final
al existenţei societăţii. Aceste cauze pot fi împărţite în două cate¬gorii: cauze
generale, care sunt aplicabile tuturor formelor juridice ale societăţii comerciale şi
cauze speciale, care vizează doar anumite forme de societate.
Art. 227 LSC reglementează acele cauze, care prin generalitatea lor, sunt aplicabile
tuturor formelor de societate. Ele inventariază situaţii în care societatea trebuie să se
dizolve, situaţii în care asociaţii au şi alte opţiuni sau situaţii în care dizolvarea este
expresia voinţei exclusive a asociaţilor:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Aceasta cauză, deşi comună
tuturor formelor de societate, vizează numai acele societăţi constituite pentru o
durată limitată de timp. Determinarea duratei societăţii constituie una dintre
menţiunile obligatorii pe care actul constitutiv trebuie să le cuprindă, potrivit
prevederilor art. 7 şi art. 8 LSC. Asociaţii sunt liberi însă să decidă că societatea se
constituie pentru o perioadă de timp nelimitată.
Dacă în actul constitutiv durata societăţii este limitată în timp şi dacă asociaţii nu
au decis prelungirea duratei societăţii, atunci trecerea timpului stabilit conduce la
dizolvarea societăţii, fără a mai fi necesară înscrierea dizolvării în registrul comerţului
şi publicarea ei în Monitorul Oficial. Asociaţii vor trebui însă să fie consultaţi cu cel
puţin trei luni înainte de expirarea duratei, cu privire la eventuala prelungire a
acesteia. Această obligaţie legală de consultare a asociaţilor revine administratorilor
societăţii sau membrilor directoratului şi reprezintă o măsură de prevedere pe care
legea o reglementează pentru a evita ca societatea să fie dizolvată de plin drept, prin
trecerea timpului stabilit pentru durata ei, din negli¬jenţă sau fără ca toţi asociaţii să
fie atenţionaţi asupra expirării duratei societăţii.
Dacă, din anumite motive, administratorii sau, după caz, membrii directo¬ratului,
nu au organizat sau refuză să organizeze consultarea, orice asociat se poate adresa
tribunalului competent teritorial pentru ca acesta să dispună efectuarea consultării
iar acesta va putea autoriza, prin încheiere, convocarea adunării generale de către
asociaţii sau acţionarii care au formulat cererea de autorizare a consultării.
Dacă la expirarea timpului stabilit pentru durata societăţii nu s-a îndeplinit
procedura de consultare, orice persoană interesată sau Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului se va putea adresa tribunalului pentru constatarea dizolvării.
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia. Această cauză de dizolvare îmbracă, în fapt, două raţiuni distincte de
dizolvare a societăţii. Prima vizează imposibilitatea realizării obiectului societăţii,
imposibilitate survenită fie din cauze obiective (cauze tehnice, economice,
conjun¬curale), fie din cauze subiective (lipsa finanţării, neînţelegeri între asociaţi
14
sau motive de altă natură); imposibilitatea realizării obiectului de activitate trebuie
constatată de adunarea generală prin hotărâre adoptată în condiţiile legale şi
statutare de cvorum şi voturi.
Cea de-a doua cauză de dizolvare este aplicabilă numai societăţilor comerciale ce
şi-au stabilit un obiect strict determinat, a cărui realizare reprezintă ţelul final al
societăţii. Şi aici dizolvarea va fi hotărâtă de adunarea generală, care are deschisă şi
alternativa modificării obiectului de activitate şi a continuării societăţii.
c) declararea nulităţii societăţii. Potrivit prevederilor art. 56 LSC, nulitatea
socie¬tăţii înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal atunci
când nu s-au respectat anumite condiţii de valabilă constituire a acesteia (lipsa actului
constitutiv, lipsa formei autentice, un obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii
publice, lipsa încheierii judecătorului-delegat pentru autorizarea înmatri¬culării, lipsa
autorizării legale prealabile, absenţa din actul constitutiv a unor menţiuni obligatorii
prevăzute de art. 7 şi art. 8 LSC, încălcarea dispoziţiilor legale privind capitalul social
minim, subscris şi vărsat, nerespectarea numărului minim de asociaţi prevăzut de
lege). Societatea declarată nulă încetează fără efect retroac¬tiv şi intră în lichidare
la data când hotărârea de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.
d) hotărârea adunării generale. Această cauză de dizolvare constituie o expresie a
naturii contractuale a societăţii, natură ce permite asociaţilor să decidă ei înşişi,
independent de orice alte raţiuni exterioare, momentul în care asocierea lor ia sfârşit.
Nu este, în sens propriu, o cauză de dizolvare – pentru că hotărârea adunării generale
este necesară şi pentru dizolvarea pe motive de imposibilitate de realizare a obiectului
de activitate sau pentru realizarea acestui obiect – dar exprimă acceptul legiuitorului
că, în fond, existenţa unei asemenea hotărâri este un suficient temei pentru încetarea
existenţei unei fiinţe juridice care s-a născut tot din voinţa asociaţilor (aplicaţie a
principiului mutuum consensus, mutuum disensus).
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice,
precum neînţelegerile grave dintre asociaţi , care împiedică funcţionarea socie¬tăţii.
Atunci când nu au survenit cauze legale de dizolvare sau atunci când există
divergenţe între asociaţi cu privire la îndeplinirea sau nu a condiţiilor dizolvării şi, în
consecinţă, adunarea generală nu poate lua o decizie valabilă privind dizol-varea,
oricare dintre asociaţi va putea încredinţa această decizie tribunalului, sesizându-l cu
o cerere în dizolvare şi indicând motivele pe care se fundamentează această cerere.
Sfera motivelor temeinice nu este limitată numai la motivul menţio¬nat de legiuitor,
cu titlu exemplificativ, ea putând cuprinde, de exemplu, ineficienţa activităţii
societăţii, pierderea unei părţi din capital, suspendarea activităţii pentru o perioadă
îndelungată de timp, refuzul celorlalţi asociaţi de a participa la viaţa socială etc.
Pentru identitate de raţiune, dizolvarea se va produce pe data la care hotărârea
tribunalului a ramas irevocabilă.
15
f) falimentul societăţii. Declanşarea stării de incapacitate de plată a societăţii
comerciale, dacă nu este remediată în condiţiile procedurii reorganizării judiciare,
conduce la administrarea procedurii falimentului, respectiv la lichidarea
patri¬moniului societăţii în interesul creditorilor. În aceste condiţii, art. 107 alin. (2)
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei arată că prin hotărârea prin care
se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii
debitoare.
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. În virtutea
principiului libertăţii contractuale, asociaţii pot determina prin actul constitutiv o serie
de situaţii care pot constitui cauze de dizolvare a societăţii.
Pe lângă aceste cauze generale de dizolvare enunţate de art. 227 LSC, dizolvarea
mai poate surveni şi ca o consecinţă colaterală a producerii unor modificări structurale
ale fiinţei societare – cum ar fi fuziunea sau divizarea societăţii comerciale.
2.2. Forme. Din examinarea cauzelor de dizolvare menţionate mai sus, rezultă că
societatea comercială poate fi dizolvată de drept, prin voinţa asociaţilor sau prin
hotărâre judecătorească.
Dizolvarea de drept este prevăzută în situaţia expirării perioadei de timp stabilită
pentru durata societăţii. Atunci când acest termen s-a împlinit fără ca asociaţii să fi
decis şi să fi înscris în registrul comerţului prelungirea duratei socie¬tăţii, dizolvarea
intervine de plin drept, prin efectul legii, instanţa fiind chemată doar să constate
dizolvarea şi nu să o pronunţe. Dizolvarea convenţională este cea care se produce
prin hotărârea asociaţilor. În cazul acestei forme de dizolvare, în interesul continuării
existenţei societăţii, legea acordă asociaţilor un termen de graţie, care se întinde între
data dizolvării şi data când se va fi făcut prima repartiţie din activ, termen în care
aceştia vor putea să revină asupra hotărârii de dizolvare. În fine, societatea mai poate
fi dizolvată pe calea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în condiţiile reglementate
de art. 227 alin. (1) lit. e) LSC şi ale art. 237 din LSC.
Secţiunea 3. Cauze speciale de dizolvare
3.1. Cauze speciale – societatea pe acţiuni. Pe lângă situaţiile de dizolvare

enumerate în rândul cauzelor generale, societatea pe acţiuni se mai dizolvă în
situaţiile reglementate de art. 15324 şi art. 10 alin. (3) LSC şi anume:
– atunci când situaţiile financiare ale societăţii arată că, în urma unor pierderi,
activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capita¬lului
social subscris şi când adunarea generală extraordinară optează pentru dizol¬varea
societăţii, alternativele fiind reducerea capitalului social sau reconstituirea activului
net al societăţii până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul
social; în această situaţie, dizolvarea poate fi pronunţată şi de instanţa competentă,
16
la cererea oricărei persoane interesate, dacă societatea nu a adoptat nicio hotărâre
cu privire la opţiunile menţionate mai sus; aceste dispoziţii se aplică şi societăţii cu
răspundere limitată.
– atunci când societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de
9 luni; în această situaţie, orice persoană interesată poate solicita instanţei
dizol¬varea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari
prevăzut de LSC este reconstituit.
În opinia noastră, ca o cauză specială de dizolvare a societăţii pe acţiuni, LSC ar fi
trebuit să prevadă şi ipoteza reglementată la art. 10 alin. (2) şi anume aceea în care
capitalul social este redus sub minimul legal prevăzut de lege (90.000 lei), fără ca
valoarea sa să fie completată la un nivel cel puţin egal cu minimul legal, prin
adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi timp cu hotărârea de
reducere a capitalului. Potrivit legii, într-o asemenea situaţie, orice persoană
interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii, dar aceasta
nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de lege.
3.2. Cauze speciale – societatea în nume colectiv şi societatea cu

răspundere limitată. În societăţile constituite intuitu personae, elementul subiectiv
este predominant; de aceea, LSC reglementează, în cazul acestora, unele situaţii
specifice de dizolvare a societăţii, fundamentate pe ideea dezintegrării structurii
asociative. Astfel, societăţile în nume colectiv şi societăţile cu răspundere limitată se
dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Falimentul şi incapacitatea unui asociat cu răspundere nelimitată constituie o cauză
de excludere a acestuia din societate [art. 222 alin. (1) lit. b) LSC], astfel încât toate
cauzele enumerate mai sus sunt cauze care au ca efect reducerea efec¬tivului de
asociaţi; atunci când prin survenirea acestor cauze, numărul asociaţilor se reduce la
unul singur, este evident că însăşi conceptul de societate, care implică pluralitatea
de asociaţi, este afectat, astfel încât dizolvarea societăţii este doar consacrarea legală
a disoluţiei de fapt a structurii societare.
De la regula dizolvării enunţată mai sus, LSC stabileşte două excepţii:
(a) societatea nu se va dizolvă atunci când actul constitutiv cuprinde o clauză
validă, potrivit căreia, în caz de deces al unuia dintre asociaţi, aceasta poate să îşi
continue existenţa cu moştenitorii celui decedat. Această excepţie relevă şi mai
pregnant caracterul intuitu personae al acestor societăţi, unde calitatea de asociat nu
poate fi dobândită prin simpla succesiune legală sau testamentară, în absenţa
acordului celorlalţi asociaţi. În acest sens, este de reţinut că, dacă în actul constitutiv
nu există clauză de continuare cu moştenitorii, societăţile de persoane şi societatea
cu răspundere limitată sunt obligate numai la plata părţii sociale către succesori,
17
conform ultimului bilanţ contabil aprobat. Credem că, în absenţa unei asemenea
clauze, cuprinsă în actul constitutiv la momentul decesului care conduce la reducerea
numărului asociaţilor la unul singur, asociatul rămas singur ar putea totuşi să producă
modificarea actului constitutiv, în sensul continuării cu moştenitorii, din moment ce
el poate să producă şi reorganizarea societăţii în altă formă juridică [a doua teză a
art. 229 alin. (2) LSC].
La societatea în nume colectiv, atunci când în actul constitutiv există clauză de
continuare cu moştenitorii şi prin aplicarea acesteia aportul la capitalul social ajunge
să aparţină mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar faţă de socie¬tate şi
trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor
decurgând din acest aport (art. 83 LSC). La societatea cu răspundere limitată, în
cazul continuării cu moştenitorii, în cazul în care s-ar depăşi maximul legal de asociaţi
din cauza numărului succesorilor, aceştia vor fi obligaţi să desemneze un număr de
titulari ce nu va depăşi maximul legal. [art. 202 alin. (4) LSC]
(b) societatea nu se va dizolva atunci când asociatul rămas singur hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat
unic. Generalitatea formulării arată că această soluţie este la dispoziţia ambelor
forme de societate, atât în nume colectiv cât şi cu răspundere limitată .
În prima ipoteză, a societăţii în nume colectiv, modificarea produsă este o
transformare a formei juridice care nu dă naştere unui nou subiect de drept
(art. 205 LSC), în timp ce modificarea societăţii cu răspundere limitată, dintr-una
cu pluralitate de asociaţi într-una cu asociat unic, reprezintă o schimbare care se
produce în interiorul aceleaşi forme de societate.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, acestor cauze li se adaugă şi cele
reglementate de art. 15324 LSC (aplicabile în temeiul normei de trimitere cuprinsă
în art. 228 LSC) şi anume atunci când situaţiile financiare ale societăţii arată că, în
urma unor pierderi, activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate din
valoarea capitalului social subscris şi când adunarea generală extraordinară optează
pentru dizolvarea societăţii, alternativele fiind reducerea capitalului social sau
reconstituirea activului net al societăţii până la nivelul unei valori cel puţin egale cu
jumătate din capitalul social; în această situaţie, dizolvarea poate fi pronunţată şi de
instanţa competentă, la cererea oricărei persoane interesate, dacă societatea nu a
adoptat nicio hotărâre cu privire la opţiunile menţionate mai sus.
Tot în privinţa societăţii cu răspundere limitată, să mai notăm că art. 14 alin. (3)
LSC stabileşte o altă cauză specială de dizolvare, constând în încălcarea interdicţiei
ca o societate cu răspundere limitată să aibă ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană. Încălcarea interdicţiei
permite statului prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi oricărei persoane
interesate să ceară dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi constituită
astfel.
18
3.3. Cauze speciale – societăţile în comandită. Societăţile în comandită simplă
şi societăţile în comandită pe acţiuni se dizolvă şi ele prin falimentul, incapa¬cita¬tea,
excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau coman¬ditar,
când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Specificul societăţii în comandită constă în faptul că structura asociativă cuprin¬de
două tipuri de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. În timp ce primii au o răspundere
nelimitată şi solidară, ceilalţi răspund numai în limita aportului subscris la formarea
capitalului social. Această „simbioză” este esenţială pentru existenţa comanditei; de
aceea, fără a fi o condiţie explicită de existenţă, prezenţa în structura asociativă a cel
puţin unui asociat comanditar şi a cel puţin unui asociat comanditat este imperios
necesară pentru a justifica raţiunea existenţei acestei forme de societate.
Pentru aceste motive, dispariţia – fizică sau juridică – a singurului comanditat sau
comanditar conduce la dizolvarea societăţii în comandită, ea nemaîndeplinind
condiţiile legale de existenţă; dizolvarea nu se va produce dacă există clauză de
continuare cu moştenitorii sau dacă asociatul rămas optează pentru continuarea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Legea reglementează ca o cauză de dizolvare a societăţii în comandită (simplă sau
pe acţiuni) doar situaţia în care, prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea
sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar, rămâne un singur asociat
sau acţionar. Legea nu reglementează, în schimb, drept o cauză de dizolvare, situaţia
în care, urmare dispariţiei singurului asociat comanditat sau coman¬ditar, rămân în
societate mai mulţi reprezentanţi ai celeilalte categorii de asociaţi.
Rezultă, per a contrario, că în această situaţie societatea în comandită îşi poate
continua existenţa, deşi lipsesc cu desăvârşire din structura sa fie asociaţii
comanditaţi, fie asociaţii comanditari. De lege ferenda, întrucât credem că o
asemenea soluţie contrazice ideea de societate în comandită, propunem ca, în situaţia
menţionată, societatea fie să se dizolve – nemaiîndeplinind condiţiile legale de
existenţă, fie să se transforme în altă formă pentru care îndeplineşte condiţiile legale
de existenţă.
În această privinţă, credem că societăţile în comandită simplă sau pe acţiuni, aflate
în situaţia survenirii falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului
singurului asociat comanditat sau comanditar, dar care au păstrat o pluralitate de
asociaţi, se vor putea transforma în societate în nume colectiv, în societate cu
răspundere limitată sau în societate pe acţiuni, dacă întrunesc şi cerinţele de capital
minim prevăzute de lege, acolo unde este cazul.
3.4. Cauze speciale – neregularităţi organice. Numărul extrem de mare al

societăţilor comerciale înregistrate după 1990 a condus şi la dezvoltarea unei
problematici specifice, legate de o serie de neregularităţi survenite în viaţa acestora:
dispariţia fizică a unor asociaţi sau membri ai organelor de conducere, fictivitatea
19
sediului, încetarea, de facto, a activităţii societăţii, nedepunerea raportărilor
financiare obligatorii, dezagregarea organică a societăţii şi altele asemenea.
De aceea, pentru a reacţiona în faţa abundenţei faptice a unor asemenea situaţii,
legiuitorul a statuat o serie de cauze speciale de dizolvare, care fac obiectul
reglementării art. 237 LSC şi anume:
a) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni. O
asemenea cauză de dizolvare urmăreşte să prevină acele situaţii în care societatea,
privită ca entitate juridică, beneficiind de o organizare de sine stătătoare, s-a
descompus, rămânând doar o formă lipsită de conţinut. Este cazul acelor societăţi în
care organele statutare (consiliul de administraţie, consiliul de supraveghere sau
directoratul) au fost, în fapt, descompletate sau desfiinţate şi care nu se mai pot
reuni, din cauza revocării unor membri, a dispariţiei altora sau a refuzului lor de a
mai participa la viaţa socială. Astfel cum este formulată, cauza presupune inexistenţa
concomitentă a tuturor organelor statutare şi nu doar o descompletare sau
b) Societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul
registrului comerţului. Această cauză de dizolvare reprezintă, în aceeaşi măsură o
sancţiune pentru societatea care nu îşi îndeplineşte obligaţiile profesionale prevăzute
de lege în sarcina comercianţilor. Ca orice sancţiune, ea are şi un rol preventiv,
urmărind a atrage atenţia societăţii asupra consecinţelor ignorării acestor obligaţii
legale.
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu
îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au
domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută . Această cauză de dizolvare vizează
îndepărtarea din mediul economic a aşa numitelor societăţi fantomă, care mai au
doar o existenţă scriptică, fie din cauză că activitatea lor a încetat, fie pentru că
asociaţii nu mai pot fi contactaţi; această dizolvare-remediu urmăreşte să
complinească lipsa de interes a asociaţilor sau imposibilitatea acestora de a se reuni
pentru a decide dizolvarea societăţii. (2) Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul
în care societatea a fost în inactivitate temporară; starea de inactivitate temporară –
o suspendare a funcţiunilor societăţii – trebuie anunţată organelor fiscale şi se va
înscrie în registrul comerţului, pentru a fi adusă, astfel, la cunoştinţa terţilor . Această
stare nu echivalează cu un moratoriu al îndeplinirii obligaţiilor asumate de societate;
de aceea, înainte de a intra în această inactivitate temporară, societatea trebuie
închidă toate operaţiunile comerciale curente, să stingă sau să regularizeze orice
creanţe ale terţilor, iar în perioada de inactivitate să nu mai desfăşoare nicio activitate
comercială. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani de la data înregistrării ei în
registrul comerţului.
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii. Inflaţia – uneori
galopantă – care a caracterizat ultimul deceniu al secolului trecut, a condus la
20
necesitatea reactualizării capitalului social minim al unor forme de societate
comercială – societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni. Nerespectarea de către societatea comercială a obligaţiei de a-
şi reactualiza capitalul – prin completarea lui, până la minimul legal, într-un anumit
termen de graţie acordat de legiuitor, conduce la dizolvarea societăţii.
În toate aceste cazuri, dizolvarea se pronunţă de tribunal, la cererea oricărei
persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
Secţiunea 4. Revocarea hotărârii de dizolvare

Dizolvarea societăţii prin hotărâre a asociaţilor este permisă atunci când dizolvarea
are o natură exclusiv convenţională, în sensul că această decizie de încetare a
existenţei societăţii este luată pentru motive prevăzute în actul constitutiv sau
îmbrăţişate de adunarea generală, fără ca legea să impună o asemenea hotărâre.
În asemenea condiţii, este rezonabilă şi conformă cu principiile care domină spiritul
LSC, de aplicare prioritară a acelor soluţii care prezervă şi protejează fiinţa socială,
posibilitatea oferită asociaţilor de a reveni asupra hotărârii de dizolvare, atât timp cât
nu s-a făcut nicio repartiţie din activ.
Dizolvarea înseamnă însă nu numai dispariţia persoanei juridice, dar are şi
semnificaţia rezilierii totale a actului constitutiv, reziliere care poate să aibă caracter
convenţional, judiciar sau de drept. Din această perspectivă, revenirea asupra
hotărârii de dizolvare echivalează cu revocarea sau retractarea conven¬ţională a
actului juridic prin care s-a produs rezilierea.
Hotărârea prin care se revine asupra dizolvării va putea fi luată, deci chiar şi după
începerea lichidării, cu condiţia ca patrimoniul societăţi să nu fi fost afectat de
repartiţii din activ, adică de distribuţii făcute către asociaţi. Hotărârea se ia cu
majoritatea cerută de lege pentru modificarea actului constitutiv, după forma juridică
a societăţii.
Revenirea asupra dizolvării ar putea însă să afecteze drepturile creditorilor
societăţii sau pe cele ale creditorilor personali ai asociaţilor societăţii; potrivit
dispoziţiilor art. 66 alin. (1) LSC, pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi
exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după
bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin
lichidare. În consecinţă, creditorii personali ai asociaţilor au interes direct în
dizolvarea societăţii, pentru a-şi putea fructifica creanţele asupra părţii ce revine
debitorului lor. De aceea, LSC permite acestora şi oricăror persoane interesate – care
probează un interes născut, direct, personal şi actual – să formuleze opoziţie
împotriva hotărârii de revenire asupra dizolvării, adresându-se tribunalului
compe¬tent, în termen de 30 de zile de la data publicării respectivei hotărâri. Opoziţia
se depune la oficiul registrului comerţului care, în termen de 3 zile de la data
21
depu¬nerii, o va menţiona în registru şi o va înainta instanţei judecătoreşti
competente, care va putea dispune şi suspendarea hotărârii.
Secţiunea 5. Publicitatea dizolvării

Dizolvarea societăţii comerciale nu constituie doar o simplă modificare a actului
constitutiv – ea reprezintă anunţul dispariţiei, în plan juridic, a unui subiect de drept,
care îşi păstrează personalitatea juridică numai pentru operaţiunile lichidării. De
aceea, dizolvarea este supusă cel puţin rigorilor de publicitate cerute pentru
modificarea actului constitutiv – înregistrare în registrul comerţului şi publicare în
Monitorul Oficial.
Singura excepţie vizează situaţia în care dizolvarea se produce de drept, prin
împlinirea termenului pentru care a fost constituită societatea, când data încetării
societăţii fiind publică şi cunoscută terţilor, deoarece este înscrisă în actul constitutiv,
nu mai este necesar să se aplice aceste măsuri de publicitate, conform art. 232 alin.
(1) LSC. .
Mai rămân în discuţie doar situaţiile de dizolvare convenţională şi judiciară. Atunci
când dizolvarea s-a produs prin hotărâre a asociaţilor, aceasta va fi depusă la oficiul
registrul comerţului în termen de 15 zile de la adoptare, spre înregistrare, şi va fi
trimisă, de acesta, spre publicare în Monitorul Oficial, pe cheltuiala socie¬tăţii. În
opinia noastră, în cazul dizolvării nu se mai cere depunerea actului constitutiv
actualizat cu modificările aduse prin dizolvare (în sensul trimiterii pe care art. 232 o
face la art. 204 LSC), întrucât dizolvarea antrenează mai mult decât modificarea
actului constitutiv, echivalând cu desfiinţarea acestuia, sub termenul sau condiţia
suspensivă a lichidării societăţii.
Când dizolvarea a fost pronunţată pe cale judecătorească, înscrierea şi publi¬carea
se vor face în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă.
Secţiunea 6. Efectele dizolvării
6.1. Efecte. Dizolvarea societăţii, pentru cauzele prevăzute de art. 227-229 LSC,
este urmată, inevitabil, de deschiderea procedurii lichidării, care are ca scop
realizarea activului, plata pasivului şi distribuirea rezultatului lichidării între asociaţi.
Cu titlu de excepţie de la regulă, atunci când încetarea existenţei societăţii este
provocată de restructurări corporative, constând în operaţiuni de fuziune sau divizare
totală a societăţii comerciale sau în alte cazuri prevăzute de lege, dizol-varea nu este
urmată de lichidare, ci se materializează în transmiterea totală a patrimoniului
societăţii dizolvate către societatea sau societăţile beneficiare ale fuziunii sau
divizării.
22
Din momentul dizolvării – respectiv din momentul expirării duratei societăţii, a
aprobării de către adunarea generală a hotărârii de dizolvare sau a pronunţării
hotărârii judecătoreşti de dizolvare – capacitatea juridică a societăţii se restrânge la
actele şi operaţiunile necesare lichidării. De altfel, personalitatea juridică a societăţii
dizolvate subzistă numai până la încheierea lichidării şi numai pentru operaţiunile
lichidării. Acest moment al încheierii lichidării este, fără îndoială, cel al radierii
societăţii din registrul comerţului pentru că, potrivit prevederilor art. 235 alin. (3)
LSC, transmiterea dreptului de proprietate, de la societate către asociaţi, asupra
bunurilor rămase după plata creditorilor, are loc la data radierii societăţii din registrul
comerţului. Înseamnă că, până la această dată bunurile sunt şi rămân în patrimoniul
societăţii, aceasta având încă personalitate juridică.
În consecinţă, persoanele care asigură conducerea societăţii comerciale –
administratorii, directorii sau membrii directoratului, potrivit formei societăţii şi
sistemului de administrare adoptat – se vor rezuma la gestionarea patrimoniului
societăţii şi la finalizarea operaţiunilor în curs la data dizolvării.
Legea le interzice acestora să întreprindă noi operaţiuni; orice noi operaţiuni atrag
răspunderea personală şi solidară a acestor conducători. Nu este în cauză o
răspundere pentru prejudiciile aduse societăţii prin aceste noi operaţiuni ci este o
răspundere personală şi solidară pentru orice noi obligaţii create în numele şi pe
seama societăţii cu încălcare acestei interdicţii. Altfel spus, administratorii, direc¬torii
sau membrii directoratului răspund pentru noile operaţiuni ca şi cum ar fi operaţiunile
lor personale. În consecinţă, atât societatea cât şi orice persoană interesată va putea
invoca această răspundere pentru noile operaţiuni intervenite după dizolvare.
6.2. Data producerii efectelor dizolvării. Dispoziţiile art. 233 LSC şi 244 LSC
conturează momentul în care se produc efectele dizolvării; se constată că soluţia
adoptată cu privire la acest moment este diferită după cum aceste efecte se referă la
(a) raporturile dintre societate şi asociaţi ori dintre societate şi organele de
con¬ducere sau (b) dintre societate şi terţi.
Dizolvarea societăţii prin expirarea duratei pentru care a fost înfiinţată produce
efecte, faţă de asociaţi, creditori sau orice persoană interesată de la data împlinirii
termenului fixat ca durată, fără a mai fi necesare alte formalităţi.
În cazul dizolvării convenţionale, aceasta produce efecte faţă de asociaţi şi faţă de
organele de conducere, de la data adoptării hotărârii adunării generale. În schimb,
faţă de terţi, efectele se produc numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii de dizolvare.
În cazul dizolvării judiciare, dizolvarea are efect faţă de asociaţi şi organele
societăţii de la data la care a fost declarată prin sentinţă judecătorească; faţă de terţi
ea va produce efecte numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii judecătoreşti irevocabile
prin care se declară dizolvarea.
23
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere
limitată, asociaţii pot hotărî, odată cu dizolvarea, modul de lichidare a societăţii,
respectiv modalităţile de repartizare şi lichidare a patrimoniului societăţii, fără a mai
numi un lichidator şi fără a mai parcurge etapele lichidării prevăzute de Titlul VII din
LSC (Lichidarea societăţilor comerciale), cu condiţia stingerii integrale a pasivului
societăţii sau a regularizării lui în acord cu creditorii.
Dacă asociaţii nu întrunesc acordul unanim privind împărţirea, între ei, a bunurilor
societăţii rămase după stingerea creanţelor terţilor, atunci lichidarea patri¬moniului
se va face potrivit regulilor stipulate de LSC privind procedura lichidării societăţilor
comerciale (Titlul VII). Dacă asociaţii convin, în unanimitate, asupra împărţirii, între
ei, a bunurilor rămase după plata creditorilor, dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri se transmite de la societate la asociaţi numai pe data radierii societăţii
comerciale din registrul comerţului. Cum în structura acestor bunuri se pot regăsi
atât bunuri mobile cât şi imobile, oficiul registrului comerţului va elibera fiecărui
asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor
distribuite, în baza căruia asociatul poate proceda la înscrierea bunurilor imobile în
cartea funciară.
6.3. Radierea fără lichidare. Art. 237 alin. (6) LSC arată că la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, societatea comercială intră în
lichidare. Unul dintre primele efecte ale deschiderii procedurii lichidării este numi-rea
lichidatorilor (art. 252 LSC). Atunci când asociaţii nu dau curs acestei obligaţii legale
în termen de 3 luni de la deschiderea lichidării – ipoteză foarte probabilă, având în
vedere numărul mare de societăţi dizolvate pentru că nu au organe statu¬tare,
asociaţii au dispărut, nu au sediul cunoscut sau nu şi-au majorat capitalul –
judecătorul-delegat, la cererea oricărei persoane interesate va numi un lichidator
autorizat – un practician în reorganizare şi lichidare înscris pe lista Uniunii Naţionale
a Practicienilor în Insolvenţă . Această hotărâre de numire a lichida¬torului se
comunică celui numit, se publică pe pagina de internet a ONRC şi se afişează la sediul
oficiului registrului comerţului în care este înregistrată societatea dizolvată.
În lipsa unei asemenea cereri adresate, în termenul legal, de persoanele
intere¬sate, societatea comercială va fi radiată din registrul comerţului, pe baza
hotărârii judecătorului-delegat, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, cu citarea părţilor, conform dreptului comun.
Încheierea judecătorului-delegat de radiere a societăţii comerciale – punct final al
existenţei acesteia – ar trebui să beneficieze de o maximă publicitate; într-adevăr,
ea se înregistrează în registrul comerţului, se publică pe pagina de internet a Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi se afişează la sediul oficiului registrului
comerţului. De asemenea, ea se comunică societăţii comerciale la sediul social,
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale finanţelor publice
judeţene şi a municipiului Bucureşti. În mod inexplicabil, ea nu se publică şi în
24
Monitorul Oficial, deşi este cel puţin la fel de importantă, ca sem¬nificaţie juridică,
cu hotărârea de dizolvare.
În fine, ca punct terminal al reglementării dizolvării, LSC stabileşte că în cazul în
care radierea societăţii comerciale s-a făcut fără lichidare, în condiţiile descrise mai
sus, bunurile rămase din patrimoniul acesteia, revin asociaţilor; urmărind
raţio¬na¬mentul legiuitorului deducem că acesta nu limitează, astfel, dreptul
creditorilor societăţii de a-şi urmări creanţele asupra succesorilor societăţii, respectiv
asociaţii care dobândesc bunurile rămase de pe urma defunctei societăţi.
Secţiunea 7. Lichidarea societăţilor comerciale
7.1. Noţiune şi reguli. Lichidarea societăţii comerciale constituie faza finală a

procesului încetării existenţei acesteia; ea reprezintă un ansamblu de operaţii şi acte
juridice înfăptuite de lichidatorul desemnat, prin care se urmăreşte realizarea
activului, stingerea pasivului societăţii şi distribuţia rezultatului lichidării între
asociaţi. Această ultimă consecinţă a lichidării este firească, având în vedere că, în
concepţia LSC, dizolvarea şi lichidarea sunt operaţii care se fac în interesul asociaţilor.
Pe toată durată lichidării, societatea îşi păstrează personalitatea juridică afectată,
însă, numai nevoilor lichidării, ceea ce înseamnă că societatea nu va mai putea angaja
noi operaţii comerciale, care nu sunt necesare lichidării.
Având în vedere faptul că operaţiile lichidării conduc în final la încetarea
personalităţii juridice a societăţii, deci la dispariţia unui subiect de drept, LSC
reglementează cu caracter imperativ unele reguli ale lichidării, care reprezintă tot
atâtea măsuri de protecţie ale intereselor terţilor:
7.1.1. Administrarea societăţii. Până la preluarea funcţiei de către lichidatori,
administratorii îşi continuă mandatul încredinţat de societate, mandat care însă este
limitat la închiderea operaţiunilor în curs şi la acte de gestiune internă. În situaţia
depăşirii acestui mandat limitat, ei sunt răspunzători solidar pentru actele încheiate
şi acţiunile întreprinse.
7.1.2. Numirea lichidatorilor va fi înscrisă în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial; actul de numire – hotărârea asociaţilor sau hotărârea
judecă¬torească – va menţiona puterile încredinţate acestora. Numai după
îndeplinirea acestor formalităţi lichidatorii vor depune semnătura la registrul
comerţului şi vor putea să-şi exercite funcţia. De la data intrării în funcţie a
lichidatorilor toate acţiunile exercitate de societate sau împotriva societăţii vor fi
făcute numai în numele lichidatorilor sau împotriva acestora.
7.1.3. Informarea terţilor. Ca o măsură suplimentară de publicitate restrânsă,
toate actele emanând de la societate vor trebui să menţioneze că societatea se află
în lichidare. În acest fel terţii sunt avertizaţi asupra stării societăţii, pentru a putea
25
evalua corect riscurile şi condiţiile încheierii unor acte juridice cu societatea aflată în
lichidare.
7.2. Lichidatorii. Lichidatorii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice;
lichidatorii persoane fizice şi reprezentanţii lichidatorilor persoane juridice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii profesionale, stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 86/2006 pentru organizarea activităţii practicienilor în insolvvenţă.
Pot avea calitatea de practician în insolvenţă persoanele fizice care (a) deţin
diplomă de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept, ştiinţe econo¬mice
sau inginerie, (b) au o experienţă în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani
de la data obţinerii diplomei de studii superioare de lungă durată şi (c) nu se află într-
una dintre situaţiile de nedemnitate prevăzute de lege (sunt vizate persoanele
condamnate irevocabil pentru anumite infracţiuni care afectează prestigiul profesiei
sau cărora li s-a interzis exercitarea acestei profesii, ca o pedeapsă complementară).
Dobândirea efectivă a calităţii de practician în insolvenţă se realizează prin
promovarea unui examen de admitere în profesie, organizat, în condiţiile legii, de
Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România.
Lichidatorii sunt investiţi cu atribuţii de gestionare şi reprezentare a societăţii aflate
în lichidare. În consecinţă, fiind nişte mandatari specializaţi, manageri de criză ai
societăţii, ei poartă aceeaşi răspundere ca şi administratorii societăţii. De îndată ce
intră în funcţie, au următoarele atribuţii principale:
(a) inventarierea bunurilor societăţii şi încheierea unui bilanţ care să constate
situaţia activului şi pasivului societăţii la începerea lichidării;
(b) primirea şi conservarea patrimoniului, registrelor şi actelor societăţii şi
reprezentarea societăţii în orice acţiune sau operaţiune în interesul lichidării.
Lichidatorii vor putea să stea în judecată în numele societăţii, să execute şi să termine
operaţiunile legate de lichidare, să pună în vânzare bunurile societăţii, să facă
tranzacţii, să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.
(c) ţinerea evidenţei operaţiunilor lichidării, în ordinea datei lor. Lichidatorii îşi
îndeplinesc mandatul sub supravegherea cenzorilor societăţii, a căror misiune nu
încetează prin intrarea în lichidare.
Scopul activităţii lichidatorilor este să îndeplinească acele operaţiuni necesare
lichidării patrimoniului societăţii; de aceea, dacă întreprind noi operaţiuni, care nu
sunt necesare lichidării, ei răspund solidar şi personal pentru acoperirea oricărui
prejudiciu ocazionat pe această cale. Lichidatorilor li se interzice expres, sub
pedeapsa închisorii de la o lună la un an, să facă plăţi asociaţilor, în contul sume¬lor
ce li s-ar cuveni prin lichidare, înainte de achitarea creditorilor societăţii.
7.3. Finalizarea lichidării. Lichidatorii care constată că fondurile de care dispune

societatea nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil vor trebui să ceară
sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu şi-au efectuat
26
integral vărsămintele datorate societăţii. Dacă lichidatorii au plătit cu banii lor
datoriile societăţii, ei nu se vor putea îndrepta împotriva acesteia pentru sume mai
mari decât cele ce aparţineau creditorilor plătiţi.
Durata maximă a lichidării este de 3 ani de la data dizolvării, termen care se poate
prelungi cu cel mult 2 ani, pentru motive temeinice. După terminarea lichi¬dării,
lichidatorii întocmesc bilanţul contabil de lichidare şi propun repartizarea activul între
asociaţi. Împotriva bilanţului final orice asociat are un drept de opoziţie, care se
soluţionează de instanţa competentă. În acest caz orice repartiţie din activ se va face
numai în condiţiile aprobate prin hotărârea irevocabilă care soluţionează opoziţia.
Societăţile în lichidare pot fuziona sau pot fi divizate, iar asociaţii pot reveni asupra
hotărârii de dizolvare atât timp cât nu s-au făcut repartiţii din activul societăţii.
Lichidarea nu împiedică deschiderea procedurii de faliment împotriva societăţii [art.
260 alin. (4) LSC]; rezultă, astfel, că o societate aflată în lichidare nu va putea face
obiectul unei proceduri de reorganizare pe bază de plan, falimentul fiind singura
formă a procedurii insolvenţei aplicabilă într-o asemenea situaţie. Cererea de
deschidere a procedurii insolvenţei poate fi formulată atât de lichi¬da¬torii care au
constatat starea de insolvenţă (insuficienţa fondurilor băneşti necesare pentru
acoperirea pasivului) cât şi de creditorii societăţii aflate în lichidare.
După terminarea lichidării societatea se radiază din registrul comerţului, moment
în care societatea comercială îşi încetează existenţa.
27

Drept Comercial - Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial - Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN SCHIAU - DREPT COMERCIAL - INTRODUCERE IN DREPTUL COMERCIAL

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

CURSUL I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL COMERCIAL

CAPITOLUL I. DEFINIŢIA, OBIECTUL ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI COMERCIAL

SECŢIUNEA I. DEFINIŢIA ŞI DENUMIREA DREPTULUI COMERCIAL

I.1. Noţiunea de drept comercial. Dreptul, ca ansamblu de norme juridice

I.2. Definiţia dreptului comercial. A defini dreptul comercial nu este o

şi disciplina ştiinţifică şi didactică, toate purtând aceeaşi denumire, deşi ultimele

(având semnificaţia „cu marfă”). Prin comerţ, în sensul originar al termenului,

I.4. Denumirea materiei. Pe plan european, în mod tradiţional materia de

aceea, s-a remarcat că, în actualul stadiu de dezvoltare a materiei, denumirea de

integrator, aplicabil fenomenului economic în ansamblul său, o expresie juridică a

Secţiunea II. Obiectul dreptului comercial

Pentru a delimita sfera de cuprindere a obiectului dreptului comercial este

comercianţilor (sistemul subiectiv de determinare, întrucât defineşte comercialitatea

SECŢIUNEA III. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI COMERCIAL

III.1. Epoca străveche şi antică. Primele manifestări ale activităţii de

III.2. Epoca medievală. Prăbuşirea Imperiului Roman şi fărâmiţarea

În acest context şi într-o epocă de înflorire a comerţului, sub efectului rolului

III.3. Epoca modernă. Un moment crucial în formarea dreptului comercial

19 M. Of. nr. 20 din 6 februarie 1990.

CAPITOLUL II. IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL

SECŢIUNEA I. LEGĂTURA DREPTULUI COMERCIAL CU ALTE RAMURI DE DREPT

20 M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.

Din această dispoziţie rezulta că prevederile Codului civil guvernează, ca

II.2. Dreptul procesual civil. Corelaţia dreptului comercial cu dreptul

III.3. Dreptul comerţului internaţional. O altă corelaţie este cea dintre

raporturile patrimoniale care se nasc din fapte de comerţ şi care au o esenţă

II.4. Alte discipline. Dreptul comercial păstrează strânse legături şi cu alte

SECŢIUNEA III. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

III.1. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial. Dreptul comercial modern

Astfel, în virtutea acestui principiu, legile comerciale speciale sunt de

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea

destinatarilor acestor servicii „codurile de conduită relevante” la care furnizorul

III.4. Practica judiciară şi doctrina. În ceea ce priveşte practica judiciară şi

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

Rezulta ca, in principiu, NCC a inlocuit un criteriu obiectiv de divizare a

SECTIUNEA I. CONSIDERATII INTRODUCTIVE.

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

conceptual, in redactarea NCC, profesionistul nu este o persoana care exercita o

SECTIUNEA II. TRASATURILE DEFINITORIII ALE CONCEPTULUI DE

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

nume propriu si pe propriul risc precum si pentru ca (b) releva ca o persoana

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

autorizata ca profesionist sunt indeplinite in exercitiul sistematic al activitatilor

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

O astfel de optiune este rezultatul unei confuzii conceptuale

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

In consecinta, dintre activitatile determinate potrivit legii ca intrand in

(4) Conceptul de profesionist subsumeaza mai multe categorii de

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

(b) Legiuitorul creaza si o a doua categorie de profesionisti, in care sunt

realizeaza activitati de „producere, administrare sau instrainare de bunuri ori prestari de

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

Prototipul comerciantului, incorporat termenului generic de profesionist,

SECTIUNEA III. DEFINITII LEGALE ALE NOTIUNII DE

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA

definesc profesionistul ca acea persoana fizica sau juridica autorizata sa

Exista in aceste definitii, mai sus prezentate, trei elemente care

SECTIUNEA IV. DIFERITELE CATEGORII DE PROFESIONISTI.

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT - UNIV. TRANSILVANIA