UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ DREPT

DISCIPLINA:
DREPT COMERCIAL II

TEMA DE CERCETARE :
Monopolul. Politica antimonopol.

COORDONATOR STUDENT,

Prof. univ. dr. Gabriel Marcel MIHAI Mariana DIACONESCU

Constanța
2022
 Cuprins
Monopolul .............................................................................................3
Clasificarea monopolului....................................................................3
Practici anticoncurențiale. Cadrul legislativ european..........................5
Legislaţia română privind practicile anticoncurenţiale .......................11
Studiu de caz........................................................................................12
Bibliografie ..........................................................................................16
Monopolul
Încă de la începutul secolului trecut, Irving Fisher definise monopolul, simplu,
ca fiind „absenţa concurenţei"1. Din acest punct de vedere diferite aprecieri sau critici legate
de monopol au depins de viziunea particulară a concurenţei pe care fiecare economist o
are în minte. Termenul monopol derivă din combaterea a două cuvinte greceşti monos
(singur) şi polein (vânzător), monopolul aflându-se faţă de concurenţa perfectă, la extrema
opusă a structurii pieţei, la care concurenţa este absentă. Monopolul a fost judecat prin
prisma unui set de caracteristici concepute pe baza analizelor vaste privind eficienţa alocării
resurselor în cazul unei asemenea structuri de piaţă: atomicitate perfectă, transparenţa
perfectă, omogenitatea produselor, intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă, perfecta mobilitate
a factorilor de producţie. De-a lungul timpului s-au făcut studii de interpretare a monopolului
atât pe baza unor presupuneri teoretice, sau raportându-se la principiile concurenţei
perfecte, cât pe observarea realităţii şi costruirea unor raţionamente logice. Monopolul
presupune referirea la o zonă geografică. Puterea de piață a monopolului poate fi maximă,
fiindcă firma de monopol stabilește prețul produsului, iar acesta este un preț mare cu
siguranță. În structura oricărei economii de piaţă, după cum s-a putut constata, pe lângă
concurenţă, apare şi monopolul, fie ca o replică la concurenţă, fie ca o formă modificată a
acesteia. În întelesul obişnuit – luat ca o replică la concurenţă – o întreprindere are situaţia de
monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen din ramură, în prezenţa
unui număr mare de cumpărători. Consecința fundamentală este următoarea: preţul nu mai este
stabilit, în mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ca în cazul concurenţei perfecte, ci
este fixat, împreună cu volumul producţiei, de însăşi firma producătoare. Prin urmare, o firmă
pusă în situaţia de a fi monopolistă trebuie să fie singura care oferă produse pe piaţă fără
alţi producători concurenţi (naţionali sau străini), iar produsul să nu fie substituibil.

Clasificarea monopolului
Apariţia monopolului are la bază mai multe cauze. Totodată, el îmbracă mai multe
forme şi are diferite roluri şi funcţii într-o economie naţională. De aceea apare necesitatea
ca încă de la început să se facă o clasificare a acestuia, luând ca si criterii principale
formele de monopol şi cauzele care le da naştere şi care contribuie la dezvoltatea lui. Punerea
în evidenţă a principalelor cauze ale apariţiei şi menţinerii monopolului într-o economie de
piaţă poate consitui de altfel şi o primă explicaţie a apariţiei acestuia, domeniilor în care ele
se dezvoltă, precum şi formele pe care le îmbracă. În economiile de piaţă monopolul îmbracă
diferite forme, printre care menţionăm2:

a. Monopolul natural. Economia de scară realizată în anumite domenii contribuie

la scăderea costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un volum mai
redus de activitate nu ar putea ajunge la o atare performanţă. În acelaşi timp, în anumite

1
Irving Fisher, „Elementary principles of economics”, The Macmillan Company, New York, 1913, p. 329.
2
Yolanda Eminescu, „Concurenţa neloială”, Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 107.
domenii nici tehnologic şi nici economic nu ar fi posibilă existenţa mai multor întreprinderi
concurente deoarece ar însemna cheltuile prea mari de investiţii. Sunt exemplele clasice privind
reţelele de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei, reţelele de termoficare, sistemele de
irigaţii, reţeaua de căi ferate. Dublarea sau triplarea acestor reţele numai din dorinţa de
a exista întreprinderi concurente ar fi iraţional din punct de vedere economic, întrucât pe
de o parte, ar necesita o dublare sau triplare a volumului de investiţii, iar pe de altă parte,
între aceste întreprinderi s-ar putea realiza întelegeri secrete, pentru fixarea preţurilor şi, în
fond, problema restaurării concurenţei tot nu s-ar rezolva.

b. Monopolul legal. Există anumite produse sau sectoare de interes strategic

(apărarea naţională) şi de interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului
public. În această privinţă pot fi menţionate cele aparţinând sectorului sănătăţii sau celor
care trebuie supuse controlului public, cum sunt, de exemplu, fabricarea şi distribuţia unor
medicamente sau substanţe farmaceutice (morfină) producţia şi comercializarea tutunului
şi alcoolui, precum şi producţia şi utilizarea uranului, a izotopilor radioactivi, producţia
banilor, timbrelor etc.

c. Monopolul tehnologic. Generat în special de proprietatea asupra patentului de

invenţie şi a dreptului de autor, ceea ce conferă inventatorului sau autorului controlul exclusiv
asupra noului produs sau asupra noii tehnologii întreaga perioadă prevăzută de lege (15-17 ani
pentru patente) De altfel orice producător de produs nou vândut pe piaţă dispune, o perioadă,
de poziţia de monopol, perioadă care va dura până când alte firme vor veni pe piaţă cu produse
similare sau substitubile. În condiţiile contemporane, monopolul tehnologic este foarte
răspândit datorită, pe de o parte, sistemului în care se desfăşoară cercetările şi inovările,
iar pe de altă parte, preocupărilor de a stimula şi extinde activitatea de cercetare-dezvoltare,
generatorul principal al procesului de inovare.

d. Monopolul asupra mărcii comerciale. Cuprinde astăzi un mare număr de

produse ale industriei moderne. Imaginea produsului creată de originalitatea modelelor
reînnoite la anumite intervale de timp, şi garanţia calităţii produselor sunt legate de marca
comercială care este unică, irepetanbilă şi recunoscută prin investiţia făcută în reclama
insistentă, prin seriozitatea şi promptitudinea cu care sunt serviţi clienţii.

e. Monopolul exercitat prin controlul asupra unor inputuri. Cum sunt energia,
unele minerale ca bauxita, cuprul, staniul etc. datorită în special rarităţii acestora şi proprietăţii
asupra unor zăcăminte importane.

f. Înţelegerile secrete între marile firme. Concentrarea producţiei şi capitalului

prin acumulări şi prin cumpărări şi fuziuni de întreprinderi şi firme pe linie orizontală şi pe
linie verticală are ca rezultat reducerea numărului de firme concurente. Între acestea se
realizează cu mai multă uşurinţă înţelegeri secrete pentru împărţirea pieţelor, stabilirea
cotelor de producţie şi a mărimii preţului de vânzare a produselor pe piaţă.
Practici anticoncurențiale. Cadrul legislativ european.
Practicile anticoncurențiale constau într-o gamă largă de practici în afaceri. Prin
intermediul acestora o firmă sau un grup de firme se angajează să deruleze activităţi care au ca
efect restrângerea concurenţei pe piaţă, cu scopul de a-şi menţine sau de a-şi întări poziţia pe
piaţă şi de a-şi mări profiturile, fără efortul de a reduce costul sau de a îmbunătăţi calitatea unui
produs. Practicile concurenţiale se pot clasifica între înţelegeri sau practici concertate abuzive,
incluzând şi pe cele determinate de poziţia dominantă, apropiată celei de monopol, după cum
urmează3.
Aceste înţelegeri sau practici concertate îmbracă mai multe forme. Una dintre ele o
reprezintă acordul restrictiv care este un acord între două sau mai multe firme prin care părţile
se obligă să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi efectele unei
concurenţe libere pe piaţă. Aceste acorduri pot lua forma convenţiilor, exprese sau tacite,
bilaterale sau multilaterale. Nu contează dacă părţile la contract sunt sau nu întreprinderi
concurente. Noţiunea de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au neapărat o
formă contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte. Acordul poate
să consiste şi într-un simplu angajament (gentlemen’s agreement), lipsit de efect obligatoriu
sau într-o simplă aderare, clar exprimată, dar fără dorinţa de a se angaja juridic, la o strategie
comercială.
Altă formă poate fi cea a asociaţiilor de întreprinderi. Este posibil ca prin constituirea
unui grup profesional format din mai multe firme să nu se aducă atingere concurenţei, dar
decizia luată de organul de conducere al unei astfel de asociaţii, adunare generală a acesteia
sau consiliul de administraţie, în măsura în care obligă pe membrii săi să adopte un
comportament colectiv anticoncurenţial, să aibă acest efect.
Concentrările economice realizate prin acte juridice prin care se realizează transferul
proprietăţii sau al folosinţei asupra bunurilor, drepturilor şi obligatiilor unui agent economic
prin fuziune sau prin dobândirea direct sau indirect a controlului asupra unuia sau mai multor
agenţi economici, sunt interzise dacă creează sau întăresc o poziţie dominantă care, prin
exploatarea de o manieră abuzivă, conduce sau ar putea conduce la restrângerea sau
denaturarea semnificativă a concurenţei.
Astfel, sunt interzise aproape fără excepţie: acordurile orizontale şi verticale ce
stabilesc preţuri în mod direct sau indirect, acordurile asupra condiţiilor de vânzare, acordurile
referitoare la reducerea preţurilor sau cele ce încearcă să restricţioneze importurile sau
exporturile, acordurile de împărţire a pieţei, acordurile asupra cotelor de producţie sau
distribuţie, acordurile privind investiţiile, pieţele colective exclusive, acordurile ce duc la
discriminarea altor comercianţi, acordurile de neangajare în anumite tipuri de comportamente
concurenţiale.
Aşadar, sunt interzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil asupra
condiţiilor pieţei, prin care se modifică apreciabil poziţia pe piaţă a firmelor terţe şi a
beneficiarilor.
Înţelegerile între întreprinderi concurente care au drept scop fixarea preţurilor şi
împărţirea pieţei, astfel încât fiecare să-şi asigure o poziţie de monopol, pot denatura regulile
concurenţei. Acordurile anticoncurenţiale pot fi publice sau secrete, încheiate în scris sau

3
Bivolaru, Dana, „Concurenţa comercială”, Editura Tribuna Economica, Bucureşti, 2002, p. 89.
informale (de exemplu, acordurile între firme sau ca decizii ori regulamente ale asociaţiilor
profesionale).
Practicile concertate merită o abordare aparte datorită structurii sale interesante, în
primul rând datorită caracterului lor informal, şi, apoi, datorită dificultăţii de identificare şi
probare a acestora. În cazul în care firmele încalcă principiul stabilirii politicilor economice şi
a strategiilor de piaţă în mod independent şi îşi coordonează acţiunile în mod voit, aduc atingere
concurenţei, comportamentul lor putând fi sancţionat în conformitate cu art. 101 TCE sau art.
5 din Legea 21. Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare,
când, fără a-şi coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în funcţie de condiţiile pieţei
respective, au aceeaşi atitudine, de exemplu, creşterea preţului unui produs finit, la date
apropiate, cu sume similare, dar ca urmare a creşterii preţului pentru materia primă pe piaţa
mondială.4
Practica concertată se află cu o treaptă de intensitate mai jos decât acordul restrictiv,
implicând doar coordonarea dintre firme. Întrucât nu este tocmai facilă diferenţierea dintre
aceste două forme de cooperare, Comisia face distincţie doar între acordurile ce intră sub
incidenţa Art. 101 şi comportamentele paralele ce nu îndeplinesc criteriile aceloraşi dispoziţii.
Practica concertată nu presupune în mod necesar o manifestare de voinţă, clar exprimată, ci
mai degrabă o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. O simplă asemănare de
comportament sau manifestare pe piaţă între două firme nu poate constitui proba unei practici
concertate, dar elemente concrete pot să constituie unele indicii către acestea.
Articolul 101 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede câteva exemple din
tipurile de practici anticoncurenţiale cu risc ridicat pentru mediul concurenţial, şi anume:
limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, fixarea preţurilor, împărţirea între firme sau
grupuri de firme a pieţelor de desfacere, alocarea de pieţe sau clienţi, stabilirea preţurile de
revânzare (dintre producător şi distributori) etc. Acestea sunt doar exemple, autorităţile de
concurenţă având obligaţia să sancţioneze orice practică anticoncurenţială, care se încadrează
în definiţia respectivă şi care nu poate fi exceptată.
Acelaşi articol din tratat prevede excepţiile de la interdicţiile stabilite de primul alineat.
Astfel, pot fi exceptate practicile care, deşi intră sub incidenţa alineatului 1, îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii: contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei
produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic; asigură consumatorilor un
beneficiu echitabil prin raportare la cel realizat de părţi la înţelegerea, decizia sau practica
respectivă; nu impun agenţilor economici implicaţi restricţii care nu sunt indispensabile în
realizarea obiectivelor respective; nu elimină concurenţa de pe o parte substanţială a produselor
sau serviciilor la care se referă.
Prevederile art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr. 121/2003, sunt similare articolului 101 din Tratatul CE. Principala diferenţă constă,
în afară de condiţia restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care
este protejată prin aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile
competente să aplice dispoziţiile în cauză. În plus, legea română dezvoltă cele patru condiţii

4
Potrivit Curţii, un comportament paralel nu poate dovedi singur o practică concertată decât în cazul în
care aceasta este singura explicaţie – Cauzele 89/85, 104/85, 114/85, 114/85, 116/85, 117/85 la 129/85 – Wood
pulp II, (1988) ECR 5193.
mai sus menţionate, pentru exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor
stabilite de art. 101.5 Modul de aplicare, aşa cum am mai subliniat, trebuie să fie comun.
Art. 101 TCE, respectiv art. 5 din Legea română, poate fi redus schematic la patru
noţiuni esenţiale, cumulative, şi anume înţelegerea între agenţii economici, care afectează
mediul concurenţial şi comerţul între statele membre (condiţie specifică, dar necesară numai
TCE).
Conceptul de agent economic sau întreprindere6, nu apare definit în lege, sarcină care a
revenit Comisiei Europene7 şi Curţii Europene de Justiţie. Astfel, Curtea a reţinut o definiţie
extinsă a conceptului de agent economic, incluzând nu numai societăţi comerciale, ci şi
comercianţi persoane fizice, pentru a facilita aplicarea legislaţiei privind concurenţa unei cât
mai mari părţi a pieţei interne, în vederea asigurării climatului concurenţial. Un caz interesant
este cel al agenţilor economici între care există legături foarte strânse, ca între o societate şi
filiala sa, care, chiar dacă formal, sunt entităţi cu personalitate juridică distinctă, unitatea de
comportament poate exclude aplicabilitatea art. 101, fiind considerate un singur agent
economic (este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul dintre aceştia
deţine controlul asupra celorlalţi), ceea ce face ca grupul să acţioneze ca un singur agent
independent, fără a fi vorba de o înţelegere sau practică concertată.
Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală.
Singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinească pentru a fi considerată agent economic
constă în implicarea entităţii respective în activităţi economice.8
În ceea ce priveşte noţiunea de înţelegere, aceasta constă într-un acord încheiat în scris,
sau oral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit
legii. Prin urmare, nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor să constituie un contract
valabil sau obligatoriu potrivit dreptului naţional.9 Se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o
definiţie cât mai cuprinzătoare. Înţelegerile sau acordurile pot fi orizontale, adică încheiate între
firme aflate la acelaşi nivel economic, de regulă, competitori, sau verticale, de exemplu, între
un producător şi distribuitorul acestuia, între agenţi aflaţi în relaţie vânzător-cumpărător. Cu
toate acestea, înţelegerile orizontale sunt, de obicei, mai dăunătoare mediului concurenţial
decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenţei între agenţi competitori în mod normal;
cele verticale pot avea şi efecte pozitive pentru piaţa respectivă, de exemplu, prin reducerea
preţului final; în acelaşi timp, de regulă părţile la un astfel de acord nu sunt în poziţie de
concurenţă.
În acelaşi timp, unele înţelegeri, pot fi mascate de un comportament unilateral, de
exemplu, în cazul unor firme independente care acceptă tacit decizii cu efect anticoncurenţial
din partea unui partener dominant.10

5
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea
poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
6
“Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, “enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român
foloseşte termenul “agent economic”.
7
După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai
importante atribuţii în asigurarea respectării normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei pot
fi verificate sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.
8
Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991) ECR I – 1979.
9
Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of. Nr. L 222/1989.
10
Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe Inc. v.
Comisia Europeană, (1985) ECR 2725.
 Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor forme
de organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în care sunt luate deciziile –
formal sau nu. Această interpretare generează riscul ca membri ai asociaţiilor respective să fie
atraşi în a lua decizii anticoncurenţiale. Prezumţia planând, astfel, împotriva lor, aceştia trebuie
să facă dovada neimplicării lor, spre exemplu, că nu au fost prezenţi la adunările sau întâlnirile
în cadrul cărora s-au luat deciziile respective, că s-au opus, etc.
Un acord este considerat legal dacă: are mai multe efecte pozitive decât negative; părţile
implicate deţin o cotă mică de piaţă; este necesar pentru a îmbunătăţi produsele sau serviciile,
pentru a crea noi produse sau pentru a găsi modalităţi mai bune, de a pune produsele respective
la dispoziţia consumatorilor; nu este încheiat între mai mulţi operatori economici concurenţi.
În general, cel mai uşor sunt acceptate de legislaţia din domeniul concurenţei acordurile
din domeniul cercetării şi dezvoltării şi acordurile privind transferul de tehnologie, dat fiind
faptul că, pentru unele produse, costurile de cercetare ar fi prea mari şi greu de asumat doar de
o singură companie. Acelaşi lucru poate fi valabil şi în cazul acordurilor de cooperare privind
producţia, comercializarea sau standardizarea.
Acordurile de distribuţie pot fi ilegale dacă producătorii obligă distribuitorii să-şi
instruiască personalul într-un anumit mod sau să-şi decoreze magazinele pentru a atrage
clientelă. Pe de altă parte, aceste acorduri pot fi autorizate în măsura în care asigură condiţiile
necesare pentru a prezenta sau vinde produsele, pentru a oferi clienţilor consiliere personalizată
sau pentru a preveni situaţiile în care un distribuitor profită de pe urma eforturilor promoţionale
ale unui concurent. Fiecare caz trebuie analizat separat, ţinând cont de poziţia pe piaţă a
întreprinderilor şi de cifrele de afaceri.
Alte practici anticoncurenţiale s-ar rezuma după cum urmează11:

• Dumping, este situaţia în care o societate vinde un produs într-o piaţă competitivă,
la o pierdere. Deşi compania pierde bani pentru fiecare vânzare, compania speră să
forţeze alţi concurenţi de pe piaţă, după care societatea ar avea libertatea de a creşte
preţurile pentru un profit mai mare;
• Acorduri de exclusivitate, în cazul în care un comerciant, cu amănuntul sau cu
ridicata, este obligat prin contract să cumpere numai de la un furnizor contractat
• Fixarea preţurilor, în cazul în care companiile se înţeleg pentru a stabili preţurile;
• Refuzul de a face, atunci când două companii sunt de acord să nu utilizeze un anumit
furnizor;
• Divizarea teritoriilor presupune existenţa unui acord între două societăţi care îşi
împart teritoriile în care operează;
• Preţuri limită, în cazul în care preţul este stabilit de un monopolist la un nivel
destinat să descurajeze intrarea pe o piaţă;
• Vânzarea legată, în cazul în care produsele care nu sunt în mod natural legate,
trebuie să fie achiziţionate împreună
• Preţul de întreţinere revânzare, în cazul în care distribuitorii nu au voie să
stabilească preţurile independent;

11
Aurelia Duca, „Concurenţa şi intervenţia statului”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001,
114.
 • Absorbţia unui concurent sau a unei tehnologii concurente, în cazul în care o firmă
puternică efectiv cooptează sau înghite concurentul său, pentru a nu-l lăsa să
opereze pe piaţă, fie direct, fie prin absorbţia de către o altă firmă;
• Subvenţii de la guvern, care permit unei firme să funcţioneze fără a fi profitabilă în
realitate, oferindu-i, astfel, un avantaj faţă de concurenţă, restricţionând astfel
concurenţa;
• Regulamentele care introduc restricţii asupra firmelor presupun sume costisitoare
pentru ca firmele mai puţin bogate să nu îşi poată permite punerea în aplicare, astfel,
dispărând de pe piaţă;
• Protecţionism realizat prin intermediul tarifelor şi cotelor care izolează firmele,
nemaiputând concura cu cele care au puterea financiară să acopere aceste tarife,
respectiv cote;
• Abuzul de brevet şi utilizarea necorespunzătoare a drepturilor de autor, cum ar fi
obţinerea în mod fraudulos a unui brevet, drept de autor, sau altă formă de
proprietate intelectuală şi utilizarea acestora cu scopul obţinerii unui avantaj într-o
piaţă cu care nu au nicio legatură
• Gestionarea drepturilor digitale, care împiedică proprietarii să le vândă mass-mediei
ca pe orice bun supus vânzării.
• concentrările economice potenţial generatoare de poziţii puternice şi
comportamente tendenţioase în dominaţia pieţei;
• ajutoarele de stat acordate în avantajul privilegiat al unor operatori economici;
Potrivit art. 107 al Tratatului CE, „va fi considerat incompatibil cu piaţa comună orice
ajutor acordat de un stat membru sau din resursele de stat, sub orice formă, care
distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor
întreprinderi sau producţia anumitor bunuri atâta timp cât afectează comerţul dintre statele
membre”. Practic, orice avantaj acordat de către stat este considerat subvenţie atunci când:
conferă un avantaj economic agentului economic căruia îi este destinat; poate distorsiona
concurenţa şi poate afecta comerţul dintre statele membre; este acordat selectiv anumitor
societăţi comerciale sau pentru producţia anumitor produse sau servicii.
Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de către Comisie şi de Curtea de Justiţie
într-un sens extrem de larg: el include orice ajutor public sau orice ajutor acordat de autorităţi,
locale sau regionale. Ajutorul poate proveni chiar de la organisme private (societăţi comerciale
private sau societăţi publice ce operează în regim comercial) sau de la alte organisme asupra
cărora statul, o instituţie publică sau o autoritate locală sau regională exercită o influenţă
puternică în mod direct sau indirect.
În dimensionarea juridică pentru a stabili elementele interzise în privinţa unui ajutor de
stat, sunt relevante forma, scopul şi motivul acordării lui, şi, nu în ultimul rând, efectele acestuia
asupra concurenţei, de aceea nu numai contribuţiile propriu-zise (subvenţiile) sunt considerate
ca ajutor de stat, ci şi alte măsuri ce reduc povara financiară a unei firme.
O interzicere absolută a ajutoarelor de stat este imposibilă. Art. 2 al Tratatului CE
prevede faptul că unul din obiectivele Comunităţii este acela de a „promova o dezvoltare
armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate”. Diferenţele de
dezvoltare economică existente de la un stat membru la altul şi de la o regiune la alta pot
justifica intervenţia guvernamentală pentru îndeplinirea acestei sarcini. Astfel, alineatele 2 şi 3
ale Art. 107 prevăd o serie de excepţii considerate compatibile cu piaţa internă:
 - ajutorul de stat cu caracter social acordat consumatorilor individuali, sub garanţia
nediscriminării legate de originea produselor în cauză;
- ajutorul acordat pentru repararea daunelor cauzate de dezastre naturale sau de situaţii
excepţionale;
- ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea
acesteia).
De asemenea, Comisia Europeană poate declara ca fiind compatibile cu piaţa internă:
ajutorul pentru promovarea culturii şi pentru conservarea obiectivelor culturale, ajutorul pentru
promovarea executării unui proiect important de interes european sau de soluţionare a unor
aspecte grave în economia statelor membre, ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor
activităţi sau zone, alte categorii de ajutor specificate de către Consiliul UE.
Întrucât Comisia trebuie să se asigure că statele membre acordă doar ajutor compatibil
cu principiile bunei funcţionări a pieţei interne, art. 108 (ex-articolul 88) al Tratatului CE obligă
statele membre să anunţe şi să ceară aprobarea Comisiei înainte de acordarea unui astfel de
ajutor. În cazul în care Comisia Europeană consideră că un anumit tip de ajutor de stat nu este
compatibil cu piaţa comună şi nici nu face parte din excepţiile acceptate, aceasta cere statului
membru să explice acest lucru în cel mult o lună. Dacă justificările statului membru în cauză
nu sunt satisfăcătoare, Comisia decide ca statul membru să modifice sau să elimine ajutorul de
stat într-o perioadă de timp limitată. Dacă statul membru nu se conformează deciziei Comisiei
până la termenul limită stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru interesat pot aduce
problema în faţa Curţii de Justiţie Europene. În acelaşi timp, statul membru vizat poate şi el
recurge la Curtea de Justiţie sau la Consiliul UE (dacă acesta din urmă nu-şi face cunoscută
poziţia în cel mult trei luni, decizia ramâne în sarcina Comisiei, iar dacă hotărăşte că nu este
vorba de o încălcare a regulilor concurenţei, suspendă toate procedurile desfăşurate până la
momentul respectiv).
Aşa cum am arătat mai sus, înţelegerile şi practicile care sunt exceptate de la aplicarea
art. 101 TCE, pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română,
dispoziţiile Legii 21/1996 nu se aplică firmelor sau grupurilor de firme a căror cifră de afaceri
pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurenţiale nu depăşeşte
plafonul stabilit anual12 de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5%
pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi (orizontale), iar pentru înţelegerile
verticale 10%
În conformitate cu art. 101 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia
notificării sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul
Concurenţei, cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de legislaţia privind concurenţa.
Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de către
autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup (block
exemptions) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei Europene, sau ale
autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele includ anumite

12
În prezent 20 miliarde lei.
categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative reduse pe care
le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe verticală: acorduri privind distribuţia
sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme, iar pentru acordurile
orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea şi dezvoltarea,
etc.

Legislaţia română privind practicile anticoncurenţiale

Prevederile privind politica în domeniul concurenţei sunt înscrise ca obligaţii ferme şi
au avut cel mai mare impact asupra ţărilor care au aderat recent la UE, inclusiv asupra
României. În baza Tratatului de la Amsterdam privind instituirea UE, politica în domeniul
concurenţei este reglementată în special prin articolele 2, 3, 12, 31, 36, 73, 80, 81, 82, 85, 86,
87, 88, 92, 93, care privesc atât cadrul general, cât şi mecanismele concurenţiale în Piaţa Unică
(a bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă) cu un accent special pe piaţa bunurilor,
respectiv: protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale. Promovată riguros şi
instituţionalizată prin reglementări şi organisme, politica concurenţei în Uniunea Europeană a
căpătat astăzi dimensiunile necesare pentru a deveni condiţia hotărâtoare a funcţionării
economiei de piaţă. Beneficiarul unei asemenea politici a creării mediului concurenţial normal
şi a protecţiei concurenţei este consumatorul.
Legislaţia din România referitoare la concurenţă tratează pe larg următoarele trei tipuri
de comportamente anticoncurenţiale13:
1. Înţelegerile între întreprinderi
Din punct de vedere economic, înţelegerile se clasifică în:
● acorduri orizontale, care privesc agenţii economici situaţi la acelaşi nivel al
proceselor economice (de exemplu, acorduri între distribuitori, acorduri între producători);
● acorduri verticale, care privesc agenţii economici situaţi la niveluri diferite ale
aceluiaşi proces economic (de exemplu, acorduri între producătorii şi distribuitorii aceluiaşi
produs).
Acordurile dintre agenţii economici intră sub incidenţa interdicţiilor prevăzute de
articolul 5 al Legii Concurenţei atunci când există probabilitatea de a avea un impact negativ
substanţial asupra formelor de manifestare a concurenţei pe piaţă, cum ar fi concurenţa prin
preţ, prin calitatea şi cantitatea produselor, prin inovaţie, prin diversitatea şi noutatea ofertei.
Acordurile pot avea asemenea efecte prin reducerea considerabilă a competiţiei între părţile
înţelegerii sau între părţile acesteia şi terţi.
2. Abuzul de poziţie dominantă
Articolul 6 din Legea 21 precizează: ,, este interzisă folosirea în mod abuziv a unei
poziţii dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe
o parte substanţială a acesteia, recurgând la practici anticoncurenţiale care au ca obiect sau pot
avea ca efect afectarea comerţului sau prejudicierea consumatorilor’’.

13
Bivolaru, Dana, „Concurenţa comercială”, Editura Tribuna Economica, Bucureşti, 2002, p. 105.
 3. Fuzionările şi alte forme de concentrări între întreprinderi
Fundamentul politicii de control al achiziţiilor şi fuziunilor în România este reprezentat
de articolele 10-15 din Legea Concurenţei. Astfel, ,,sunt interzise concentrările economice
care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea
conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa
românească sau pe o parte a acesteia’’14.

Studiu de caz.
Amendarea CN Loteria Română SA de către Consiliul Concurenţei pentru introducerea
unei clauze de neconcurenţă în Contractul de Credit-Furnizor.

La începutul anului 2014, Consiliul Concurenţei a sancţionat companiile Loteria

Română SA, Intralot SA Integrated Lottery Systems and Services, Intracom SA Holdings şi
Lotrom SA, cu amenzi în valoare totală de 16,85 milioane de lei, în urma constatării de către
autoritatea de concurenţă că cele patru companii au realizat o înţelegere privind
implementarea programului video-loterie în România, stabilind o obligaţie de neconcurenţă
prin introducerea unei clauze de exlusivitate în cadrul Contractului de credit – furnizor
încheiat în 2003.

Contractul a fost încheiat între Compania Naţională Loteria Română S.A., în calitate de
beneficiar şi Intracom SA Holdings şi Intralot SA Integrated Lottery Systems and Services, în
calitate de creditori, şi firma Lotrom SA, în calitate de furnizor de echipamente. Obligaţia de
neconcurenţă prevedea că, pe perioada derulării contractului, respectiv, între 2003 şi 2013,
Loteria Română nu avea voie să desfăşoare un alt program de video-loterie sau unul similar în
cooperare cu alte companii, prin urmare, nu avea voie să cumpere aparate de video-loterie sau
software-ul pentru aceste terminale de la alte companii în afară de cele menţionate mai sus.
„Conform legislaţiei din domeniul jocurilor de noroc, Loteria Română deţine
exclusivitate pentru activitatea de video-loterie, iar restricţia cuprinsă în contract a eliminat
concurenţa de pe această piaţă prin derularea unui singur asemenea program pe o perioadă
de 10 ani”15 a declarat Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei.
O astfel de clauză ridică mai multe probleme legate de concurenţă. Loteria Română
deţine monopol de stat pe jocurile loto. Prin urmare, îmbinarea dintre poziţia dominantă pe care
o deţine prin monopolul de stat, contractul pe termen lung, respectiv de 10 ani (cum este cel în
cauză) şi o clauză de exclusivitate au colaborat la dezechilibrarea mediului concurenţial în acest
sector pentru că a închis practic piaţa şi a eliminat, în timp, concurenţii furnizorului care
beneficiază de un astfel de contract. În consecinţă, clauza de neconcurenţă din cadrul
Contractului de credit-furnizor, încheiat în 2003, a dus, pentru o perioadă de 10 ani de derulare
a contractului, la restrângerea concurenţei atât pe piaţa exploatării terminalelor de videoloterie
din România, cât şi pe pieţele aferente de producţie şi de furnizare de echipamente.

14
Legea Concurentei nr. 21 din 10 aprilie 1996
(http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/concurenta/LEGEA_CONCURENTEI_Nr_21.pdf , accesat
13.06.2022)
15
http://www.mediafax.ro/economic/consiliul-concurentei-a-amendat-patru-companii-din-domeniul-jocurilor-
de-noroc-cu-16-85-milioane-lei-11938304
 În acest fel, Loteria Română SA, Intralot SA Integrated Lottery Systems and Services,
Intracom SA Holdings şi Lotrom SA au încălcat atât legislaţia naţională, cât şi cea comunitară
din domeniul concurenţei şi au fost sancţionate cu amenzi totalizând aproximativ 17 milioane
de lei.
Astfel, conform art. 5 din Capitolul II “Practici anticoncurenţiale” din Legea
Concurenţei nr. 21/1996, “sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale
asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea,
restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în
special cele care: […] b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea
tehnică sau investiţiile […] şi g) elimină de pe piaţă alţi concurenţi, limitează sau împiedică
accesul pe piaţă şi libertatea exercitării concurenţei de către alte întreprinderi, precum şi
înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare
rezonabilă”.
Concluzii
O politică bine structurată şi pusă la punct în domeniul concurenţei devine absolut
necesară pentru ca agenţii economici, şi nu numai, se comportă, uneori, într-o manieră care
poate imperfecta mediul concurenţial dintr-o multitudine de motive şi printr-o varietate de
mecanisme.
O clasificare simplă şi succintă a reglementărilor comunitare privind concurenţa s-ar
împărţi în trei categorii, după cum urmează: reglementări privind înţelegerile între firme
(prevederile Tratatului de la Amsterdam interzice activităţile incompatibile cu funcţionarea
normală a pieţei, pe cele care afectează comerţul dintre statele membre ale UE şi care au ca
efect diminuarea, obstrucţionarea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa
comunitară). Fie că vorbim despre înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici, fie că
vorbim despre firme care nu provin din cadrul comunităţii, dar a căror anti-concurenţialitate
afectează activitatea statelor membre, acestea fac obiectul politicii în domeniul concurenţei;
reglementări privind abuzul de poziţie dominantă Articolul 102 (ex-articolul 82) se referă la
activitatea firmelor care îşi folosesc în mod abuziv poziţia dominantă pe o piaţă). Poziţia
dominantă, în sine, nu este interzisă. Mai mult decât atât, o companie care deţine o poziţie
dominantă pe o piaţă are, conform Curţii de Justiţie Europene, independenţă comportamentală,
aceasta presupunând posibilitatea de a fixa în mod liber preţul pe piaţa respectivă. Comisia are
în vedere o serie de criterii în determinarea unei poziţii dominante, cum ar fi: cota de piaţă,
dimensiunea firmei, resursele, avansul tehnologic, piaţa relevantă, etc.; reglementări privind
ajutorul de stat (reglementări cu privire la acele ajutoare de stat care, acordate într-o anume
manieră, pot restrânge sau distorsiona concurenţa, favorizând, astfel, anumite întreprinderi).
Conform normelor comunitare, politica în domeniul concurenţei reprezintă condiţia de
bază necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3 al Tratatului CE subliniază faptul că scopul
urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei
interne, concurenţa nu este distorsionată”.
Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint clasificate în trei categorii16:
politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne
şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi
manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate); politica în domeniul

16
Roxana-Daniela Păun, „Dreptul concurenţei”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013, p. 79.
concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe firme caută să
exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin
puternice (abuz de poziţie dominantă); trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor
statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei, prin discriminări în favoarea
întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de
stat/privat (ajutoarele de stat).
Totodată, principalele obiective vizate de politica în domeniul concurenţei s-ar rezuma
prin câteva cuvinte, după cum urmează: creşterea bunăstării consumatorilor, îmbunătăţirea
performanţelor economice, stimularea inovaţiei şi dezvoltării tehnico-ştiinţifice, îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor, protecţia consumatorilor, redistribuirea veniturilor, protejarea
firmelor mici şi mijlocii etc.
Deşi politica comunitară/ europeană în domeniul concurenţei este tot mai mult
determinată de considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt, în principal,
de ordin juridic.
Cadrul legal (juridic) al politicii comunitare din domeniul concurenţei este alcătuit, în
primul rând, din prevederile tratatului UE, respectiv: Articolul 101, privind practicile
restrictive; Articolul 102, privind poziţia dominantă pe piaţă; Articolul 106, privind
întreprinderile publice; Articolele 107-109 privind ajutorul de stat.
Prin urmare, regulile ce privesc mediul concurenţial alcătuiesc premiza funcţionării
eficiente a pieţei interne unice, „un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa
internă” (Articolul 3 alin. 1 g, al Tratatului CE). Potrivit Art. 101 al Tratatului CE, în toate cele
trei domenii menţionate de aplicare a regulilor concurenţei, interdicţiile vizează practicile ce
au impact asupra comerţului între statele membre, însă în condiţiile pieţei interne unice nu mai
există, cu mici excepţii, practici care să influenţeze numai comerţul din interiorul unui singur
stat. Întrucât economia de piaţă, punctul de referinţă al politicii economice comunitare,
plasează concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea
prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai bună cale de îndeplinire a nevoilor
consumatorilor, cât şi cea mai bună modalitate de asigurare a competitivităţii operatorilor
economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţa internaţională.
Constituţia Romaniei prevede că „economia României este economie de piaţă, bazată
pe libera iniţiativă şi concurenţă”17. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie. Legislaţia subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei
nr. 21/1996 şi în Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat.
Legea concurenţei nr. 21/1996 reglementează printre altele: înţelegerile şi practicile
concertate (art.5); abuzul de poziţie dominantă (art.6); controlul concentrărilor economice (art.
11 – 16, control care este conceput după modelul Regulamentului nr. 4064/1989 al Consiliului
Comunităţilor Europene).
Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind
concurenţa neloială. Trebuie însă precizat că normele Legii 11/1991 nu intră în sfera de aplicare
a dreptului comunitar al concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber
de legislaţia fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite

17
TITLUL IV – Economia şi finanţele publice, art. 315, Constituția României.
de legile 21/1996 şi 143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului
comunitar.
Pe scurt, sunt interzise orice înţelegeri între agenţii economici şi practici concertate care
au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe
piaţa României sau pe orice segment sau locaţie a acesteia. Legea prevede şi posibilitatea
acordării de exceptări individuale sau în bloc a unor practici comerciale restrictive prin
compararea avantajelor aduse interesului general şi a dezavantajelor pe care le pot cauza astfel
de practici18.
Deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească nu este interzisă. Agenţii
conomici intră sub incidenţa legii în măsura în care abuzează de poziţia lor dominantă prin
recurgerea la fapte anticoncurenţiale care afectează comerţul sau prejudiciază consumatorii 19.
România a făcut, în ultimii ani, eforturi susţinute pentru îndeplinirea obligaţiilor privind
armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară, asumate înaintea aderării, a continuat
implementarea dreptului comunitar/ european, inclusiv în domeniul concurenţei şi încearcă să
facă faţă tuturor provocărilor care apar la nivel comunitar, în condiţiile în care toate statele
membre se luptă pentru pieţe de desfacere într-o piaţă unică europeană unde consumul este
primul care se reduce în situaţii de criză sau de recesiune.

18
Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenței neloial.
19
Ibidem.
Bibliografie

1. Aurelia Duca, „Concurenţa şi intervenţia statului”, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2001.
2. Bivolaru, Dana, „Concurenţa comercială”, Editura Tribuna Economica, Bucureşti,
2002.
3. Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of.
Nr. L 222/1989 (https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/ALL/?uri=CELEX%3A31987D0409).
4. Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991) ECR
I – 1979 (https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A61990CJ0041).
5. Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of
Europe Inc. v. Comisia Europeană, (1985) ECR 2725 (
https://curia.europa.eu/juris/showPdf.jsf;jsessionid=E1B9300C88C1DC1D169D909C
EC4205D1?text=&docid=93128&pageIndex=0&doclang=en&mode=req&dir=&occ=
first&part=1&cid=1294055 )
6. Irving Fisher, „Elementary principles of economics”, The Macmillan Company, New
York, 1913 ( disponibil online:
https://fraser.stlouisfed.org/files/docs/publications/books/elementary_fisher.pdf,
accesat 13.06.2022)
7. Legea Concurentei nr. 21 din 10 aprilie 1996
(http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/concurenta/LEGEA_CONCUREN
TEI_Nr_21.pdf , accesat 13.06.2022)
8. Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenței neloial.
9. Prof. univ. dr. Gabriel Marcel Mihai, Curs universitar – Drept Comercial II,
Facultatea De Drept Și Științe Administrative, Universitatea „Ovidius”, Constanța,
2022.
10. Roxana-Daniela Păun, „Dreptul concurenţei”, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2013
11. Yolanda Eminescu, „Concurenţa neloială”, Lumina Lex, Bucureşti, 1999.