CONTRACTUL DE LEASING SI LEASE-BACK

1. Apariţie
Leasingul a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, în anul 1877, în operaţiunile
societăţii americane Bell Telephone Company (aceasta a trecut la „închirierea telefoanelor”, în loc să le
vândă), pătrunzând treptat şi în alte ţări, îndeosebi în Europa (Marea Britanie, Franţa, Belgia).
Prima formă de leasing născută din necesitatea obţinerii unei finanţări, în vederea desfăşurării unei
activităţi productive, a apărut în anul 1950, tot în SUA, când directorul unei fabrici de produse alimentare
din California a primit o comandă profitabilă, însă nu deţinea fondurile pentru achiziţionarea
echipamentelor necesare onorării comenzii. În această situaţie, managerul în cauză s-a adresat unei
instituţii financiare, solicitându-i achiziţionarea echipamentelor de care avea nevoie şi închirierea lor
imediată către firma sa. După încheierea tranzacţiei în aceste condiţii şi livrarea produselor comandate
către client, managerul societăţii de produse alimentare, încurajat de beneficiile şi avantajele pe care le
realizase prin metoda folosită, a pus bazele primei societăţi specializate de leasing, denumită United States
Leasing Corporation (Tiţa-Nicolescu, 2003).
După 1950, în Europa s-au elaborat reglementări care definesc relaţiile contractuale pe bază de
leasing şi stipulează operaţiunile pe care acesta le include. În SUA, leasingul a fost reglementat prin
Uniform Consumer Credit Code şi Uniform Commercial Code.
Apariţia leasingului a fost determinată de cauze obiective. Astfel, în Statele Unite ale Americii, în
Marea Britanie şi în alte ţări erau întâmpinate greutăţi în finanţarea afacerilor, ca urmare a rigidităţii
formelor şi procedeelor existente. Oamenii de afaceri simţeau nevoia dotării societăţilor lor cu
echipamente moderne, în condiţiile în care utilajele deţinute se învecheau, mai ales ca efect al uzurii lor
morale. Ideea cumpărării unor bunuri de la vânzător (furnizor) în scopul închirierii lor acelor clienţi care
aveau nevoie de ele a apărut ca o formulă salvatoare şi eficientă (Maziliu, 2003, p. 296).
De remarcat este faptul că leasingul a apărut iniţial doar pentru bunurile imobile. Termenul leasing
provine de la verbul to lease din limba engleză, care înseamnă a închiria. Etimologic, cuvântul lease este
de origine franceză, provenind din vechiul lais, derivat al verbului laisser (a lăsa altuia), care îşi are
sorgintea în latinescul laxare.
Contracte de leasing
Leasingul financiar este cel care transferă în esenţă toate riscurile şi recompensele aferente
dreptului de proprietate asupra unui activ, în timp ce, în cazul leasingului operaţional, riscurile şi
recompensele aferente dreptului de proprietate asupra activului nu sunt transferate.
Contractul de leasing reprezintă un contract, sau o parte a unui contract, care acordă dreptul de a
utiliza un activ (activul-suport) pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unei contravalori. Data
începerii derulării unui astfel de contract este data la care locatorul (entitatea care furnizează dreptul de a
utiliza bunul pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unei contravalori) pune activul la dispoziţia
locatarului (entitatea care obţine dreptul de a utiliza bunul pentru o anumită perioadă de timp în schimbul
unei contravalori), pentru folosire.
3. Leasingul – sursă sau alternativă de finanţare a investiţiilor
Deşi nu este propriu-zis o sursă de finanţare a investiţiilor, leasingul creează posibilitatea pentru
întreprindere de a dispune de anumite bunuri fără a fi obligată să le cumpere.
Pentru utilizator (investitorul direct), leasingul este o modalitate de finanţare a investiţiilor care nu
îi afectează capacitatea de îndatorare, nefiind vorba de un împrumut în sensul clasic al cuvântului.
Spre deosebire de o închiriere obişnuită, leasingul îi conferă locatarului dreptul de a deveni
proprietarul bunului la sfârşitul contractului, la un preţ convenit. Astfel, leasingul apare ca o alternativă
interesantă a unei surse de finanţare a investiţiilor, ca un substitut al împrumutului (Zaiţ, 2008, pp. 71-72).
 4. Clasificarea contactelor de leasing
Contractul de leasing se prezintă în practică sub mai multe forme, influenţate în principal de
specificul operaţiunii de leasing în ansamblul ei, precum şi de mai mulţi factori, cum ar fi: posibilităţile de
finanţare ale furnizorului, limitele pieţei, gradul de organizare şi desfacere a producţiei etc.
Prin urmare, contractul de leasing poate fi clasificat după mai multe criterii, astfel (Tiţa-
Nicolescu, 2003, p. 94):
● după obiectul său: leasing mobiliar şi imobiliar;
● după conţinutul ratelor: leasing financiar şi operaţional (funcţional);
● după durata contractului: leasing pe termen scurt şi pe termen lung;
● după apartenenţa părţilor: leasing intern şi extern (internaţional sau cross-border);
● după specificul tehnicii de realizare: leaseback, leasing experimental, leasing time-sharing (în
timpi partajaţi), renting, leasing acţionar (crédit-bail d’actions) sau master leasing (de containere);

➜Leasingul operaţional
Potrivit literaturii de drept al comerţului internaţional, leasingul operaţional îmbracă următoarele
forme:
● true lease, care este de fapt o veritabilă locaţiune, contractul fiind reziliabil şi având ca obiect
utilaje, maşini şi echipamente folosite temporar de către utilizator în activitatea sa comercială;
● service and maintenance lease, ce prevede posibilitatea utilizatorului de a beneficia, pe lângă
echipamentele oferite de locator (care este şi producătorul bunului), şi de anumite servicii aferente şi
asistenţă tehnică de specialitate.

➜Leasebackul şi leasingul combinat (furnizor)

Leasebackul defineşte acele raporturi juridice prin care proprietarul unor utilaje sau chiar al unei
întreprinderi îi vinde unei societăţi de leasing utilajele respective sau întreprinderea, după care le preia cu
titlu de închiriere, obţinând promisiunea societăţii de leasing de a i le revinde la expirarea termenului
contractului de închiriere. Contractul se mai numeşte sale-and-leaseback, datorită specificului acestui
procedeu financiar, de a vinde un bun pentru a-l reînchiria. În dreptul francez, acesta poartă denumirea de
cession-bail, dacă are ca obiect imobile, şi leasing adossé, pentru bunurile mobile.
După cum se observă, în contractul de leaseback, proprietarul bunurilor întruneşte şi calitatea de
furnizor şi utilizator, cea de-a doua parte fiind instituţia de credit (societatea de leasing).
Prin vânzarea bunurilor, utilizatorul (proprietarul) obţine mijloacele financiare necesare, pe care le
restituie eşalonat, sub forma ratelor de leasing (chirie), iar la expirarea termenului contractual, acesta
achită diferenţa de preţ, redobândindu-şi astfel bunurile care au făcut obiectul operaţiunii. Prin urmare,
scopul încheierii acestui contract este obţinerea de fonduri băneşti, întrucât, spre deosebire de celelalte
operaţiuni de leasing prin care se urmăreşte procurarea de către o întreprindere a unor echipamente de care
are nevoie, în cazul leasebackului, entitatea are activele respective, fiind chiar posesoarea acestora, însă
mijloacele financiare lichide nu îi sunt suficiente pentru desfăşurarea activităţii comerciale. În această
situaţie, apelarea la leaseback este foarte avantajoasă pentru proprietarul utilajelor, întrucât obţine capital
în scopul dezvoltării activităţilor sale economice fără a renunţa la exploatarea acestora – fiindu-i necesare
pentru onorarea comenzilor.
Acest tip de leasing se utilizează pentru activele imobilizate, unde îndeplineşte şi o funcţie de
credit ipotecar, dar şi pentru bunurile mobile, permiţând o finanţare pe termen lung.
Contractul de leaseback prezintă avantaje şi pentru finanţator, datorită dobândirii dreptului de
proprietate asupra bunurilor, văzându-şi astfel garantat creditul până la recuperarea sa integrală de la
utilizator.
 În cazul unui contract de leasing (financiar, operaţional sau extern), valoarea reziduală reprezintă
suma care trebuie plătită la expirarea contractului pentru a se face transferul dreptului de proprietate
asupra bunului către utilizator.
Ca mod de calcul, valoarea reziduală se exprimă printr-un procent variabil, stabilit contractual,
aplicat la preţul de intrare al bunului (preţul de achiziţie). Prin urmare, nu are o corelaţie directă cu
valoarea finanţată (practic face parte din aceasta).
De cele mai multe ori, valoarea reziduală se achită la finalul contractului, după plata tuturor ratelor
de leasing. În majoritatea cazurilor există şi posibilitatea rescadenţării valorii reziduale, ceea ce îi asigură
un confort sporit clientului şi este parte din procesul de fidelizare (Popa, 2008).
În cazul leasingului auto, valoarea reziduală poate fi cuprinsă între 0 şi 50% din valoarea fără TVA
a bunului, indiferent de durata contractului de leasing (durată cuprinsă între 12 şi 72 de luni pentru
persoanele juridice şi 12 şi 84 de luni pentru cele fizice, ea putând fi achitată la finalul contractului, odată
cu plata ultimei rate de leasing, integral sau eşalonat, dacă se doreşte transferarea dreptului de proprietate
către utilizator (locatar sau beneficiar). În caz contrar, valoarea reziduală nu se mai plăteşte, iar bunul care
face obiectul contractului de leasing se restituie locatorului (societăţii de leasing).