Tema 2. Elementele tehnice si clasificarea asigurărilor

1. Elementele tehnice ale asigurărilor

2. Criterii de clasificare ale asigurărilor de bunuri,
persoane și răspundere civilă
 Elementele asigurărilor:

1. Subiectul asigurării –asigurarea implică o serie de părţi sau

subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se formează
raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Acești
subiecţi sunt:
a) asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări)
care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi
asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate
provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti
suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa
persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul
de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
b) asiguratul, care poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de
asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile
împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente,
- persoana fizică care se asigură împotriva unor
evenimente care pot să apară în viaţa sa,
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru
prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.
c) contractantul asigurării – persoana fizică sau
juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin
aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic
poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi –
transportaţi la şi de la locul de muncă).
d) beneficiarul asigurării – este persoana care are
dreptul să încaseze suma asigurată sau despăgubirea,
fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.
2. Obiectul asigurării :
a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de
către asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită
unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor
asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că
asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei
terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate,
la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de
despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă
persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un
prejudiciu.
3. Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene
sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe
asigurator să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, mai multe sensuri:
- probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât acest eveniment are o
frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei şi
apare mai necesară asigurarea.
- posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele
fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul
neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea
totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din
valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul
producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea
reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată,
aceasta fiind prevăzută de lege, purtând denumirea de normă de asigurare.
La cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de propunerea
asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de
persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre
asigurator şi asigurat.
5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru
ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în
cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau
fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare
între asigurat şi asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul de
asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la
asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni
şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani).
Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei
de asigurare.
7. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită
de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva
căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau
cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
8. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care
asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a
compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu
poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu
valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al
asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
 În practica curentă se utilizează trei principii valabile la
acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este
stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află
suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în
care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului
asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba
suferită de bunul respectiv.
 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la
care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.:
la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este
considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă
pentru bunul respectiv. La acest principiu, nivelul despăgubirii
depinde numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat
decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele
sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul
primelor de asigurare este mai mare.
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se
caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă
paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din
pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franșiză. Aceasta
poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai
partea din pagubă care depăşeşete franchiza.

Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă

valoarea pagubei se încadrează în limitele franchizei.
 2. Criterii de clasificare ale asigurărilor de bunuri, persoane
și răspundere civilă
• După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate în:
o asigurări de bunuri,
o asigurări de persoane,
o asigurări de răspundere civilă.
• După obiectul de activitate:
o asigurări de viaţă,
o asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
o asigurări de autovehicule;
o asigurări maritime şi de transport;
o asigurări de aviaţie;
o asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri;
o asigurări de răspundere civilă;
o asigurări de credite şi garanţii;
o asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări agricole.
• După forma juridică de realizare, asigurările se grupează în:
o asigurări prin efectul legii (obligatorii),
o asigurări facultative (contractuale).
• După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:
o asigurări împotriva incendiului, trăznetului, exploziei, mişcărilor seismice etc. bunurile
asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile,
mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;
o asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii
sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile
agricole şi rodul viilor;
o asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;
o asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări
etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în
timpul staţionării şi al mersului;
o asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca deces, boli, accidente
etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă;
o asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor
persoane prin accidente de autovehicule prin exercitarea unei anumite activităţi etc.
• După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în
asigurări interne şi asigurări externe.
o Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile contractante
domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac
obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot
produce pe acelaşi teritoriu.
o Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane,
răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în
care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din
părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau
obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe
teritoriul unei alte ţări.
• După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările pot
fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.

o Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în

mod nemijlocit între asiguraţi şi asigurător, fie prin intermediul contractului de
asigurare, fie în baza legii.
o Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se
stabileşte de fiecare data între două societăţi de asigurare dintre care una are
calitatea de reasigurat (cedent), iar celălat de reasigurător. Reasigurarea are la
bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia asiguratul cedează unui
reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul de
asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul
(reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor care
se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele
menţionate în contractul de reasigurare.