1.

Elementele tehnice ale asigurărilor

2.1. Subiecţii şi obiectul asigurării
Subiecţii asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice
sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti
subiecţi sunt:
a) asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei
de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de
bunurile asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma
asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei asigurate sau de a plăti
despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane.
Asigurătorul este un reprezentant al ofertei de servicii financiare, care comercializează
asigurări obligatorii şi facultative.
b) asiguratul poate fi:
 persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătită
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
 persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente ce pot să apară în viaţa sa;
 persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi persoană
juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.
c) contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia
asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să
încheie asigurarea pentru salariaţii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă). Contractantul
asigurării are obligaţia plăţii primelor de asigurare la scadenţele stabilite.
 d) beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau
despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care
beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în
cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare sau prin
testament. În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare.
De asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu
drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

Obiectul asigurării poate fi reprezentat de:

 bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător în
favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube,
prejudicii bunurilor asigurate;
 persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul
garantează persoanei fizice (ca asigurat) sau unei terţe persoane (ca beneficiar în asigurare)
plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea
 răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a
produs un prejudiciu.
2.2. Riscul în asigurări şi interesul asigurat
Riscul este o condiţie a asigurării. Dacă nu ar exista riscuri, nu ar exista nici asigurări.
De aceea, riscul reprezintă un element specific asigurării, fiind obiectul oricărui contract de
asigurare. Încercând o definire a riscului, putem spune că „riscul este un pe ricol, o primejdie
la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi
protecţie“.
Asigurarea este o formă de protecţie a indivizilor împotriva acţiunii calamităţilor
naturii şi accidentelor, o metodă de a ţine sub control aspectele financiare ale unei situaţii
viitoare necunoscute. Dacă o persoană cumpără o poliţă de asigurare, ea schimbă o situaţie de
risc cu o situaţie de certitudine, de siguranţă financiară oferită de către societatea de asigurări.
Pe de altă parte, nici asigurătorul nu poate să prevadă cu certitudine viitorul, însă,
pentru el, riscul este mult mai mic decât pentru un deţinător individual al contractului de
asigurare, deoarece asigurătorul are la dispoziţie mai multe date despre pierderile posibile,
datorită faptului că a adunat un grup mare de unităţi de expunere la risc similare.
Pe lângă faptul că asigurarea preia responsabilitatea privitoare la acoperirea pierderilor
suferite de către asiguraţi, ea poate influenţa riscul, şi, în mod direct, probabilitatea de
producere a unei daune. Acest lucru este posibil prin următoarele două situaţii opuse:
 pe de o parte, asigurătorii încurajează pe asiguraţi în prevenirea apariţiei riscului
asigurat prin recompensarea acelora care nu înregistrează pierderi o anumită perioadă, sau ale
căror pierderi au valori mici;
 pe de altă parte, asiguraţii sau beneficiarii asigurării pot să-şi cauzeze în mod deliberat
pagubele în scopul obţinerii resurselor financiare de la asigurător (existenţa riscului moral
pentru asigurător).
Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vieţile omeneşti, bunurile oamenilor şi
activităţile desfăşurate de ei, conduce la o sistematizare a lor. Această sistematizare este
importantă mai mult pentru asigurător, întrucât îl ajută la determinarea întinderii protecţiei
prin asigurare şi a preţului protecţiei, în funcţie de natura şi posibilele daune ce pot fi
provocate.

Există mai multe criterii de clasificare a riscurilor, cele mai importante fiind:
1. După consecinţele posibile, riscurile pot fi:
 riscuri pure;
 riscuri speculative.
Riscurile pure sunt acele riscuri care, prin producerea lor, provoacă numai pierderi şi
niciodată câştig. Cele mai reprezentative riscuri pure sunt incendiul, explozia, accidentele,
naufragiul, decesul, furtuna, furtul, de pe urma cărora cel afectat are numai de suferit.
Riscurile speculative sunt numite şi riscuri antreprenoriale, întrucât, prin producerea
lor se poate înregistra o pierdere sau se poate obţine un câştig.

2. După efectele pe care le produc, riscurile pot fi:

 riscuri fundamentale;
 riscuri particulare.
Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o
mare parte a societăţii şi nu numai anumite persoane. Un risc fundamental presupune
elementul de catastrofă, cum este războiul, foametea, cutremurul, poluarea, etc.
Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub
aspectul întinderii efectelor lor şi care pot fi ţinute parţial sub control. Ele provin din deciziile
indivizilor şi fiecare trebuie să le suporte consecinţele.

3. Din punct de vedere al teoriei managementului de risc, clasificarea se suprapune cu cea a

consecinţelor posibile ale riscurilor, cu deosebirea că ele poartă denumiri diferite, astfel:
 riscuri statice sunt riscurile care generează numai pierderi sau menţin status-ul
(riscurile pure);
 riscuri dinamice, care pot genera profituri sau pierderi, fiind neasigurabile (riscurile
speculative).

4. Din punct de vedere al asigurabilităţii, riscurile pot fi:

 riscuri asigurabile;
 riscuri neasigurabile (excluse).
Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asigurătorii le preiau şi pentru care le oferă
protecţie. De regulă, ele se împart în riscuri generale (incendiu, explozie, naufragiu, prăbuşire
a aeronavei, erupţie vulcanică, etc), care sunt incluse în condiţiile generale de asigurare şi
riscuri speciale (furt, secetă, alterare, spargere, mucegăire), care nu sunt incluse în condiţiile
generale şi care se pot asigura la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime de
asigurare suplimentare.
Riscurile neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă:
acele evenimente a căror producere este certă sau se aproprie de certitudine (evaporarea
lichidelor, moartea naturală a animalelor vii, uzura fizică), evenimente produse de către
asigurat (ambalarea necorespunzătoare a mărfii asigurate, comportarea necorespunzătoare
voită a asiguratului) şi pagube de proporţii foarte mari, care pot afecta situaţia financiară a
asigurătorului (război, greve, revoluţie, explozii atomice, etc.).

Omogenitatea şi selecţia riscurilor

Riscurile pe care le preia asigurătorul sub protecţia sa trebuie să fie omogene, întrucât,
în cazul în care apar mai multe riscuri, ale căror caracteristici nu sunt asemănătoare, echilibrul
rezultatelor sale financiare poate fi afectat. Pentru fiecare obiect asigurat pentru acelaşi risc
sunt prevăzute tarife separate în funcţie de specificul lor. Asigurătorul trebuie să-şi constituie
atâtea sub-mutualităţi câte consideră el necesare pentru a nu include decât riscuri ale căror
caracteristici sunt comparabile sau apropiate.
Pentru a echilibra rezultatele mutualităţii, asigurătorul trebuie să achiziţioneze şi să
păstreze în sarcina sa un număr mare de asiguraţi (legea numerelor mari). Cu cât numărul de
asiguraţi este mai mare, cu atât se face mai uşor compensarea sinistrelor în cadrul mutualităţii
şi cu atât mai mult statisticile asigurătorului sunt mai precise. În consecinţă, tarifarea are şanse
mai mari să fie echitabilă şi corespunde cu calitatea riscurilor transferate. Asigurătorul are,
deci, sarcina să caute noi clienţi şi să-i înlocuiască pe cei care părăsesc mutualitatea.
O altă sarcină a asigurătorului este de a proteja ansamblul mutualităţii împotriva unei
frecvenţe anormale a sinistrelor care apar la o anumită categorie de asiguraţi, procedeu
denumit selecţia riscurilor. Diferenţele de frecvenţă în apariţia pagubelor pot fi corectate prin
impunerea unor măsuri de prevenire (cum este obligaţia existenţei mijloacelor specifice de
protecţie împotriva furtului pentru anumite tipuri de magazine sau locuinţe) sau prin
intermediul tarifării (prin impunerea de prime mai mari conducătorilor auto care au mai avut
accidente sau care posedă autovehicule foarte rapide sau prime mai ridicate pentru incendiu în
cazul produselor inflamabile, etc).
Activitatea de selecţie a riscurilor are anumite limite de care asigurătorul trebuie să
ţină seama, şi anume: dacă ar fi dusă prea departe, s-ar ajunge la o rarefiere pronunţată a
riscurilor asigurate, adică la o insuficientă dispersare a acestora. Selecţia riscurilor are rolul de
a stabili prime de asigurare corespunzătoare riscurilor preluate, care să fie accesibile
potenţialilor asiguraţi.
Pentru supravieţuirea mutualităţii, asigurătorii trebuie să asigure dispersia
corespunzătoare a riscurilor, adică, să aibă grijă ca un sinistru să nu poată atinge în acelaşi
timp un număr mare de unităţi de expunere asigurate.
Tehnici de divizare a riscurilor:
 coasigurarea;
 fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri;
 reasigurarea.
Coasigurarea constă în împărţirea aceluiaşi risc între mai mulţi asigurători.
Asigurătorii, proporţional cu valoarea preluată, vor stabili şi valoarea primelor de asigurare pe
care le vor încasa de la asiguraţi şi a daunelor pe care urmează să le suporte în caz de apariţie
a riscului asigurat.
Fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri presupune plasarea obiectului
asigurat în mai multe contracte de asigurare care să-i permite asumarea angajamentelor
proprii ale fiecărui asigurător sau coasigurător.
Reasigurarea sau asigurarea asigurătorilor este operaţia prin care o societate de
asigurări, numită reasigurat, transferă o parte din riscurile pe care le-a luat în sarcina sa unei
alte societăţi de asigurare, numită reasigurător. Reasigurarea permite fiecărui asigurător să
subscrie riscuri de valori foarte mari depăşind posibilităţile financiare de care dispune.

Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării

raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context
social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act educaţional, al
forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu
privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau
riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o
măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil,
ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau
vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.