1.

PRINCIPII ALE ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE

1. RISCUL
1. Conceptul de risc
2. Criterii de clasificare și categorii de riscuri
3. Caracteristicile riscurilor asigurabile
2. ASIGURAREA
1. Conceptul de asigurare. Terminologie specifică
2. Mecanismul de funcționare al asigurărilor
3. Criterii de clasificare și categorii de asigurări
4. Reasigurarea
3. PIAȚA DE ASIGURĂRI
1. Operatori – entități
2. Tipuri de intermediari în asigurare
3. Persoanele cu care lucrează intermediarii principali și secundari
4. Exercitarea serviciilor de intermediere în Uniunea Europeană
4. Distribuţia produselor de asigurare şi reasigurare
1. Principii de bază în procesul de distribuție a produselor de asigurare și/sau reasigurare
2. Structura procesului de distribuție a produselor de asigurare și/sau reasigurare
1. Prospectarea și calificarea clienților potențiali
2. Contactul și discuția preliminară
3. Prezentarea şi negocierea ofertei și încheierea contractelor
4. Gestionarea și derularea contractelor
3. Sisteme ale activităţii de distribuție
5. Bibliografie

1.1. Riscul
Asigurările își au originile în cele mai vechi timpuri. Premisa care a stat la baza apariției asigurărilor a fost
conștientizarea de către oameni a riscurilor la care erau supuse bunurile, activitatea, sănătatea sau chiar
viața lor, sub amenințarea, în special, a fenomenelor meteorologice extreme, a forțelor naturii, a bolilor.

Primele forme ale activității de asigurare au fost reglementate prin celebrul Cod al lui Hammurabi (1750
î.Hr), ca o necesitate a dezvoltării transporturilor maritime. Conform acestui cod, negustorii care își
transportau mărfurile pe apă puteau să plătească creditorilor o sumă de bani - prima de asigurare, aşa
cum este cunoscută în prezent, pentru a fi scutiți de rambursarea creditelor, dacă marfa le era furată pe
timpul transportului.

Grecii au preluat ideea de asigurare a transporturilor prin emiterea unor hârtii de valoare, dar au dezvoltat
şi asigurările de sănătate prin organizarea breslelor meseriaşilor, cunoscute drept „societăţi de
binefacere”.

În România, primele asigurări s-au manifestat sub formă de ajutor reciproc între membrii comunităților,
atunci când o parte dintre aceștia sufereau pierderi pentru că gospodăria le era afectată de incendiu,
atunci când se confruntau cu decesul animalelor din gospodărie, sau atunci când recoltele le erau
distruse de către dăunători.

Prima societate de asigurări din România a apărut în 1744, la Brașov și se numea Casa de incendiu. In
1906 a fost înfiinţată societatea Agricola, specializată în asigurările agricole, iar în 1942 Regia Autonomă
a Asigurărilor de Stat, cu un portofoliu diversificat format din toate tipurile de asigurări. În perioada 1952-
1990, singura societate de asigurări care a activat în România se numea Administraţia Asigurărilor de
Stat – ADAS.3 Din 1990, piaţa asigurărilor din România s-a diversificat ca număr de societăţi, dar şi ca
produse de asigurare oferite.

Conceptul de risc
Noțiunea de risc este folosită în numeroase domenii, având conotații diferite, în funcție de activitatea
căreia i se asociază. În domeniul asigurărilor, riscul este definit în mai multe moduri, o definiție destul de
larg acceptată referindu-se la un eveniment viitor, posibil, cu caracter întâmplător, înregistrat în evidențele
statistice, a cărui producere este independentă de voința asiguratului sau a beneficiarului asigurării și
care generează pagube materiale sau afectează starea de sănătate sau chiar viața oamenilor.

Efectele producerii riscurilor pot fi evitate, prevenite, reduse şi, nu în ultimul rând, pot fi transferate
entităților specializate în gestionarea riscurilor: asigurătorii.

În strânsă legătură cu conceptul de risc sunt noțiunile de hazard moral și cea de selecție a riscurilor.
Hazardul moral (sau riscul moral) este definit ca situația în care există tendința asumării de riscuri
nejustificate pe fondul suportării costurilor de către o terță parte care preia parțial sau total acest risc.

Selecția riscurilor este o practică utilizată în asigurări în virtutea căreia riscuri deosebit de grele sau cele
care afectează numai o parte din masa asigurabilă, sunt excluse din asigurare sau, dacă sunt cuprinse,
aceasta se realizează în condiții tarifare deosebite. Selecția riscurilor de către asiguratori nu trebuie
confundată cu selecția adversă, reprezentând probabilitatea mult mai mare de a încheia o asigurare de
către persoanele cu riscuri mai ridicate.

Criterii de clasificare și categorii de riscuri

În cele ce urmează, noțiunea de risc este detaliată din perspectiva activității de asigurare.

Clasificarea riscurilor se face ţinând cont de mai multe criterii:

1. În funcție de cauzele care duc la producerea riscurilor, pot fi definite:

o riscuri obiective – sunt acele riscuri datorate exclusiv evenimentelor naturale: cutremur,
furtuni, secetă, inundații, îngheț, etc.
o riscuri subiective – sunt acele riscuri a căror producere este influențată de acțiunile
oamenilor: riscul de malpraxis, accidente provocate din neglijență, etc.
2. În funcție de rezultatul generat, pot fi evidențiate:
o riscuri pure – se referă la acele evenimente care odată produse, generează pierderi (de
exemplu, în cazul producerii unui cutremur, o persoană poate înregistra pierderi sau poate
fi neafectată, în funcţie de severitatea cutremurului) ;
o riscuri speculative – se referă la evenimente probabile, care odată produse, pot genera
pierderi sau profituri (de exemplu, o persoană care joacă pe bursă achiziţionând acţiuni,
este expusă permanent la riscul de a înregistra pierderi sau profituri, în funcţie de fluctuaţia
preţurilor titlurilor financiare pe pieţe).
3. În raport cu teoria managementului de risc5, sunt definite:
o riscuri statice – se referă la acele riscuri la care probabilitatea de producere este relativ
constantă în timp. Un exemplu de astfel de risc este riscul de producere a cutremurelor
într-o anumită zonă.
o riscuri dinamice - se referă la acele riscuri la care probabilitatea de producere se modifică
în timp. De exemplu, un astfel de risc este riscul financiar de neplată a facturilor cu plata la
termen care este mai mare în perioadele de criză economică și se diminuează în
perioadele de expansiune economică.
4. În raport cu posibilitatea de a fi acceptat în asigurare, se deosebesc:
o riscuri asigurabile – se referă, în general, la acele evenimente ale căror caracteristici
(probabilitate de producere sau severitate a efectului) sunt acceptabile pentru asigurător.
o riscuri neasigurabile, sau excluse – sunt acele riscuri pentru care asigurătorul refuză
acoperirea, de exemplu, acele evenimente a căror probabilitate de producere este prea
mare; producerea riscului fiind de obicei previzibilă, evenimentul este ilegal sau creat cu
intenţie.
Caracteristicile riscurilor asigurabile

După cum a fost menţionat anterior, nu toate riscurile sunt asigurabile. Pentru a fi asigurabil, un risc
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

 Să fie măsurabil în termeni financiari – evenimentele pentru care se pot estima daunele sunt
asigurabile;
 Să se producă în grupuri mari şi omogene – de exemplu, riscul de producere a unui accident auto
este asigurabil întrucât afectează grupuri mari de oameni;
 Probabilitatea de producere a daunei să fie calculabilă – evenimentele care au istoric statistic de
producere pot fi asigurate;
 Să fie un risc pur – apariţia evenimentului nu generează câştiguri, ci doar pierderi;
 Să fie de natura fortuită – evenimentul este probabil, incert şi nu este generat cu intenţie;
 Asigurarea sa să nu fie împotriva interesului public sau să fie riscuri produse în timpul comiterii
unor ilegalități – de exemplu, riscurile care se produc în timpul conducerii vehiculelor sub influenţa
alcoolului nu pot fi asigurate;
 Prima de asigurare să fie rezonabilă în raport cu riscul preluat de asigurător.

1.2. Asigurarea
Conceptul de asigurare. Terminologie specifică

Asigurarea este un mecanism clasic de transfer al riscului de la asigurați la companii specializate,

denumite asigurători. Asigurarea este o metodă de management a riscului, care are drept scop
combaterea efectelor negative generate de producerea acestuia.

Activitatea de asigurare este definită și analizată, în literatura de specialitate, sub mai multe aspecte:

 Din punct de vedere juridic – asigurarea este formalizată printr- un contract, în baza căruia
asiguratul se obligă, pe perioada asigurării, să plătească o primă de asigurare, iar asigurătorul se
obligă să-l despăgubească pe asigurat sau pe beneficiar, în caz de producere a evenimentului
asigurat;
 Din punct de vedere economic, asigurarea presupune constituirea unui fond de asigurare, prin
contribuția mai multor subiecți (persoane fizice sau juridice) care formează o așa-numită
comunitate de risc, și direcționarea acestui fond către acei subiecți care au suferit pagube
materiale în urma producerii evenimentelor asigurate;
 Din punct de vedere financiar – activitatea de asigurare este o ramură prestatoare de servicii în
care sunt implicați mai mulți subiecți:
o asigurații, care transferă riscul producerii unor evenimente nedorite, pentru care consimt să
plătească o primă de asigurare către asigurători;
o asigurătorii, care preiau riscul producerii unor evenimente nedorite, în schimbul încasării
primelor de asigurare de la asigurați;
o intermediarii în asigurări care facilitează relația dintre cei care doresc să cedeze riscul
producerii anumitor evenimente – asigurații – și cei care doresc să preia aceste riscuri –
asigurătorii.

Indiferent de modul în care este analizată, asigurarea are rolul de a finanța pierderile pe care asiguratul
le-ar suporta în caz de producere a evenimentului asigurat și de a-l repune pe asigurat în situația
financiară în care se afla înainte de producerea acestuia. Rolul asigurării nu este acela de a-l îmbogăți pe
asigurat/beneficiar.

Conceptele tehnice specifice activităţii de asigurare includ, printre altele:

1. Poliță/certificat de asigurare – este un înscris emis şi semnat de către asigurător, în principal,

care certifică încheierea/existența contractului de asigurare .
2. Asigurat – persoana fizică sau juridică care, în schimbul plăţii primei de asigurare, transferă
riscurile producerii unor evenimente către asigurător. Conform Codului Civil, asiguratul trebuie să
aibă un interes cu privire la bunul asigurat.
3. Contractant – persoana care încheie contractul de asigurare, obligându-se față de asigurător să
plătească prima de asigurare. Contractantul poate fi aceeaşi persoană cu asiguratul sau pot fi
persoane diferite (de exemplu, în cazul unei asigurări de sănătate de grup, contractantul este
firma, iar asiguraţii sunt angajaţii).
4. Asigurător – societatea de asigurări care, în schimbul încasării primei de asigurare, se obligă să
plătească o despăgubire (sau suma asigurată, în cazul asigurărilor de accidente sau de viață)
asiguratului sau beneficiarului, în cazul producerii evenimentului asigurat (respectiv, în cazul
producerii unor evenimente în viața persoanelor asigurate – deces, incapacitate
temporară/permanentă de muncă, atingerea unei anumite vârste, etc).
5. Beneficiar – persoana îndreptățită să încaseze despăgubirea sau suma asigurată prevăzută în
contractul de asigurare. Beneficiarul asigurării poate fi menţionat explicit în polița de asigurare sau
poate fi stabilit ulterior, prin testament sau prin declarația scrisă a asiguratului, comunicată
asigurătorului, în cursul procesului de executare a contractului de asigurare. Beneficiarul unei
asigurări poate fi aceeaşi persoană cu asiguratul sau pot fi persoane diferite (de exemplu, în
asigurările de răspundere civilă, asiguratul și beneficiarul sunt persoane diferite; în asigurările de
bunuri, proprietarul este şi asigurat şi beneficiar).
6. Perioadă asigurată – cuprinde data de început și data de sfârșit a răspunderii asigurătorului în
baza contractului de asigurare. De regulă, perioada de asigurare începe la ora 0:00 a zilei
precizate în poliţă și se termină la ora 23:59 a ultimei zile din perioada de asigurare.
7. Sumă asigurată – reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului în cazul producerii
evenimentului asigurat. Suma asigurată constituie unul din elementele în funcție de care se
calculează prima de asigurare. În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată trebuie să fie egală cu
valoarea reală a acestora. O sumă asigurată mai mare decât valoarea reală a bunurilor conduce
la supraasigurare, ceea ce înseamnă plata de către asigurat a unei prime de asigurare mai mari
decât cea corespunzătoare valorii reale a bunului. Despăgubirea datorată de asigurător, în cazul
producerii riscului asigurat, însă, nu poate depăși nici valoarea daunei, nici valoarea reală a
bunului în momentul producerii evenimentului asigurat. O sumă asigurată mai mică decât valoarea
reală a bunului conduce la subasigurare. În caz de subasigurare, dacă părțile nu au stipulat altfel,
conform Codului civil, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma
asigurată prevăzută în contract şi valoarea reală a bunului. În cazul asigurărilor de persoane,
suma asigurată depinde de nivelul veniturilor contractantului asigurării, estimate pe perioada
derulării contractului de asigurare (adică îşi permite să plătească cu titlu de primă de asigurare pe
o perioadă mai lungă de timp) şi de categoria de risc în care este încadrat asiguratul. La
asigurarea de răspundere civilă, suma asigurată este reprezentată de limita răspunderii
asigurătorului și se stabileşte convenţional sau prin reglementări.
8. Primă de asigurare – reprezintă prețul asigurării, adică suma plătită de către contractant/asigurat
către asigurător, pentru ca acesta din urmă să preia riscul producerii unui risc/eveniment asigurat.
Prima de asigurare se calculează prin aplicarea unui procent (cotă de primă) asupra sumei
asigurate. Prima plătită de asigurat reprezintă prima brută şi este alcătuită din prima netă
(corespunzătoare riscului acoperit prin asigurare) şi adaosul de primă (acoperă cheltuielile de
administrare şi cota de profit a asigurătorului)
9. Daună/Pagubă – reprezintă pierderea suferită de asigurat sau după caz de către un terț păgubit,
în urma producerii riscului/evenimentului asigurat. În cazul asigurărilor de bunuri, în funcție de
mărimea daunei, aceasta poate fi daună parțială, în cazul în care valoarea acesteia este mai mică
decât suma asigurată, sau daună totală, în cazul în care valoarea sa de înlocuire, de nou sau de
reconstrucție este egală cu suma asigurată. Asigurătorul consideră daună totală, chiar dacă
valoarea daunei este mai mică decât suma asigurată, atunci când costul reparaţiei bunului avariat
este mai mare decât costul înlocuirii acestuia.
10. Despăgubire – reprezintă suma pe care asigurătorul o datorează asiguratului/beneficiarului
asigurării în cazul producerii riscului/evenimentului asigurat. Despăgubirea poate fi egală sau mai
mică decât valoarea pagubei, în funcție de principiul aplicat de asigurător la acoperirea pagubelor.
În practica asigurărilor de bunuri se întâlnesc următoarele principii de despăgubire:
 1. Principiul despăgubirii proporționale, conform căruia raportul dintre despăgubire și daună
va fi același cu raportul dintre suma asigurată și valoarea reală a bunului. Acesta este cel
mai des întâlnit în practica de asigurări și este echitabil, atât pentru asigurător, cât și pentru
asigurat.
2. Principiul despăgubirii la prim risc, conform căruia asigurătorul despăgubește întreaga
daună, indiferent de raportul dintre suma asigurată și valoarea reală a bunului, cu condiția
ca aceasta să nu depășescă suma asigurată. Acest principiu avantajează asiguratul,
întrucât el este despăgubit cu o sumă egală cu valoarea daunei, chiar și atunci când s-a
subasigurat. Pentru a contracara tendința de subasigurare, de obicei, asigurătorii practică
cote de primă de asigurare mai mari pentru contractele de asigurare care prevăd
despăgubiri la prim risc.
3. Principiul răspunderii limitate – caracterizat prin faptul că despăgubirea se acordă de către
asigurător numai dacă valoarea daunei atinge nivelul prevăzut în contractul de asigurare.
Deci, o parte din daună rămâne în sarcina asiguratului și poartă denumirea de franșiză.
11. Franșiză – reprezintă partea din daună care rămâne în sarcina asiguratului. Franșiza se stabilește
ca sumă fixă sau ca procent din suma asigurată sau din daună, sau ca o combinație de procent
din daună și suma minimă fixă per eveniment. Daunele care se încadrează în limitele franșizei nu
sunt despăgubite. Franșiza este un element al contractului de asigurare menit să crească nivelul
de responsabilizare al asiguratului, cu privire la obiectul asigurării. Acceptarea unei franșize de
către asigurat scade prețul asigurării (prima de asigurare). Franșiza poate fi de două tipuri:

o franșiză deductibilă – aceasta se scade din daună, indiferent de valoarea acesteia;

valoarea despăgubirii este egală cu valoarea daunei mai puțin franșiza;
o franșiză atinsă – asigurătorul acoperă integral valoarea daunei, dacă aceasta este mai
mare decât valoarea franșizei. Dacă valoarea daunei este cel mult egală cu valoarea
franșizei, asiguratul acoperă valoarea daunei.
12. Riscuri asigurate sau situații asigurate – evenimentele a căror producere obligă asigurătorul să
plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea sau suma
asigurată prevăzută în polița de asigurare.
13. Rata daunei – se calculează ca raport procentual între daunele plătite și primele încasate (relativ
la un produs de asigurare, un asigurat, întreg portofoliul unui asigurător, etc), într-o anumită
perioadă de timp.

Mecanismul de funcționare al asigurărilor

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii – care se referă la faptul că toţi membrii comunității de risc
(asigurații) contribuie, prin plata unei prime de asigurare, la constituirea fondului de asigurare gestionat de
asigurător, acesta din urmă obligându-se ca, în cazul producerii riscului asigurat, să-i despăgubească
numai pe cei care au suferit pagube. Prin constituirea fondului de asigurare, are loc o dispersie a riscurilor
(sunt cuprinse în asigurare bunuri asigurate și/sau asigurați aflați pe teritorii mari, zone diverse, vârste ,
profesii, vârste, hobby-uri diferite etc).

Pentru ca asigurătorii să preia riscuri, acestea trebuie să fie cauzate de hazarduri, să aibă caracter
întâmplător, iar probabilitatea de producere și intensitatea cu care se produc să nu fie cunoscute
asiguratului. În cazul în care s-ar cunoaște data și intensitatea cu care se va produce riscul, la constituirea
fondului de asigurare ar contribui numai cei care ar avea certitudinea că vor fi afectați de producerea
acestuia. Aceasta înseamnă că ar avea loc o antiselecție a riscurilor (selecție adversă). Într-un asemenea
caz, asigurătorul nu ar putea face față, din punct de vedere financiar, să-i despăgubească pe toți cei
afectați, valoarea pagubelor înregistrate fiind cu mult mai mare decât valoarea fondului de asigurare.

Asigurarea se bazează pe o serie de principii, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

 Interesul asigurabil – între asigurat şi obiectul asigurat trebuie să existe o relaţie recunoscută legal
(de exemplu, drept de proprietate, de folosinţă);
 Buna credinţă – conform acestui principiu, asiguratul este obligat să-i dezvăluie asigurătorului
toate informaţiile referitoare la circumstanțele cunoscute ale riscului și informațiile care au legătură
cu obiectul contractului de asigurare;
 Principiul indemnizării – conform căruia, după producerea evenimentului asigurat și, respectiv,
după încasarea despăgubirii, asiguratul trebuie să se afle în aceeași situaţie financiară în care se
afla înainte de producerea evenimentului;
 Principiul subrogării – după plata indemnizaţiei către asigurat, asigurătorul poate recupera
contravaloarea daunei de la cel vinovat de producerea evenimentului;
 Principiul contribuţiei – în cazul încheierii mai multor contracte de asigurare având același obiect,
unul dintre asigurători poate solicita celorlalți să contribuie la plata indemnizaţiei;
 Cauza proximă – asigurătorul are răspunderea despăgubirii acelor daune care reprezintă o
consecință directă a producerii evenimentelor asigurate.

Criterii de clasificare și categorii de asigurări

Asigurările se clasifică după mai multe criterii, după cum urmează:

1. În funcție de obiectul asigurării, sunt definite:

 Asigurări de bunuri – au ca obiect asigurarea bunurilor materiale (imobile,
conținut, autovehicule, culturi agricole, animale, etc) aparținând asiguratului,
împotriva riscurilor de distrugere/deteriorare la care acestea sunt supuse, ca
urmare a producerii anumitor riscuri/evenimente asigurate.
 Asigurări de persoane – oferă protecţie împotriva riscurilor care afectează viața și
sănătatea persoanelor, prin asigurarea unor fonduri bănești necesare în cazul
producerii unor evenimente în viața persoanelor: deces, pierderea temporară sau
definitivă a capacității de muncă, împlinirea unei anumite vârste, etc. Asigurările de
persoane sunt de două tipuri: asigurări de viață şi asigurări de persoane altele
decât cele de viaţă (asigurări de accidente/sănătate).
 Asigurări de răspundere civilă faţă de terţi – oferă protecţie financiară
asiguratului în cazul în care acesta cauzează prejudicii materiale sau vătămări
corporale unor terțe persoane, pentru care este obligat să răspundă, conform legii.
Obiectul acestor asigurări îl constituie răspunderea civilă legală și/sau profesională.
2. Din punct de vedere juridic, asigurările se împart în două mari categorii:
 Asigurări obligatorii – sunt asigurările în care termenii contractului de asigurare
(obiectul asigurării, raporturile dintre asigurat și asigurător, suma asigurată, nivelul
maxim al despăgubirii, etc) sunt stabiliți în baza legii. De exemplu, în această
categorie se includ: asigurarea de răspundere civilă auto, asigurarea locuinţei
împotriva riscurilor catastrofale.
 Asigurări facultative – sunt asigurările în care termenii contractului de asigurare
sunt stabiliți în baza acordului de voință al asigurătorului și
asiguratului/contractantului.
3. Conform Legii 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și
reasigurare, asigurările se împart în următoarele clase de asigurare:

Secţiunea Asigurări generale, care include:

 Clasa 1. Accidente, inclusiv accidente de muncă şi boli profesionale

 Clasa 2. Sănătate
 Clasa 3. Vehicule terestre, exclusiv materialul feroviar rulant, care acoperă daune
sau pierderi legate de: vehicule auto, alte vehicule
 Clasa 4. Material feroviar rulant, care acoperă daune sau pierderi legate de acesta
 Clasa 5. Aeronave, care acoperă daune sau pierderi legate de acestea
 Clasa 6. Nave maritime, lacustre şi fluviale care acoperă daune sau pierderi legate
de: nave maritime, nave lacustre, nave fluviale
  Clasa 7. Bunuri aflate în tranzit, indiferent de modalitatea de transport, care
acoperă daune sau pierderi legate de: mărfuri, bagaje, alte bunuri
 Clasa 8. Incendiu şi calamităţi naturale, care acoperă daune sau pierderi legate de
bunuri, altele decât cele menţionate la clasele 3 – 7, cauzate de: incendiu, explozie,
furtună şi alte calamităţi naturale, energie nucleară, tasare şi alunecări de teren
 Clasa 9. Alte daune sau pierderi legate de alte bunuri decât cele menţionate la
clasele 3-7, cauzate de: grindină, îngheţ, furt, alte evenimente, neacoperite de
clasa 8
 Clasa 10. Răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto terestre,
inclusiv răspunderea transportatorului
 Clasa 11. Răspundere civilă pentru utilizarea aeronavelor, inclusiv răspunderea
transportatorului
 Clasa 12. Răspundere civilă pentru utilizarea vaselor maritime, lacustre şi fluviale,
inclusiv răspunderea transportatorului
 Clasa 13. Răspundere civilă generală, exclusiv cele menţionate la clasele 10 – 12
 Clasa 14. Credit
 Clasa 15. Garanţii
 Clasa 16. Pierderi financiare diverse, legate de: şomaj, venituri insuficiente, condiţii
meteorologice nefavorabile, nerealizarea beneficiilor, cheltuieli curente, cheltuieli
comerciale neprevăzute, deprecierea valorii de piaţă, chirii şi alte venituri, alte
pierderi comerciale indirecte, alte pierderi financiare necomerciale, alte pierderi
financiare
 Clasa 17. Protecţie juridică: cheltuieli aferente procedurilor judiciare și alte cheltuieli
judiciare
 Clasa 18. Asistenţă pentru persoane aflate în dificultate în timpul deplasărilor ori
absenţei de la domiciliu sau reşedinţa obişnuită.

Secțiunea Asigurări de viaţă, care include:

19. Asigurare de supravieţuire la termen,

20. Asigurare de deces,
21. Asigurare de viață cu restituirea primelor,
22. Asigurare mixtă de viață,
23. Asigurare de căsătorie,
24. Asigurare de naştere,
25. Asigurarea de tip rentă/anuități,
26. Asigurări suplimentare, asigurari de vătămari corporale, inclusiv pentru incapacitate
de muncă, deces cauzat de accidente și invaliditate cauzată de accidente sau boli.

Reasigurarea

Reasigurarea a apărut din preocuparea asigurătorilor de a-și îmbunătăţi stabilitatea financiară,

respectiv, capacitatea de a face față, pe baza primelor încasate (fondul de asigurare), obligațiilor
de plată asumate față de asiguraţi (comunitatea de risc) în cazul producerii riscurilor asigurate.

Astfel, reasigurarea reprezintă activitatea de asigurare a asigurătorilor: pentru a face față unor
obligații de plată viitoare, asigurătorul cedează o parte din riscurile subscrise, către o altă societate
specializată numită reasigurător, respectiv o parte din prima încasată de la asigurați. Partea din
prima cedată reasigurătorului se numește primă de reasigurare. Societatea care cedează o parte
din risc se numește reasigurat sau cedent; societatea care preia o parte din risc, în schimbul
încasării primei de reasigurare se numește reasigurător. Contractul dintre reasigurat și
reasigurător se numește contract de reasigurare.
 Reasigurarea contribuie la realizarea unei mai bune dispersii a riscurilor, la diversificarea
portofoliului și determină, în cele din urmă, o mai mare stabilitate financiară a societăților de
asigurări.

Contractele de reasigurare se împart în două mari categorii:

4. contracte facultative – în funcție de natura și mărimea riscului pe care dorește să-l

cedeze în reasigurare, reasiguratul (societatea de asigurări) propune reasigurătorului iar
acesta acceptă sau refuză preluarea riscului respectiv (după o analiză a încadrării riscului
în profilul portofoliului propriu)
5. contracte obligatorii – reasiguratul este obligat să cedeze toate riscurile de un anumit tip
(care fac obiectul contractului de reasigurare), indiferent de mărimea și natura lor (chiar și
atunci când asigurătorul ar avea capacitatea de a face singur față despăgubirilor, în caz de
producere a riscurilor asigurate). La rândul său, reasigurătorul este obligat să preia toate
riscurile de un anumit tip (care fac obiectul contractului de reasigurare), în condițiile/cotele
prevăzute în contractul de reasigurare. Contractele obligatorii avantajează reasigurătorii
pentru că sunt protejați de o eventuală tendință de antiselecție a riscurilor, pe care ar
putea-o face reasigurații (așa cum se întâmplă în cazul contractelor de reasigurare
facultativă).

În funcție de modul de repartizare a răspunderii între reasigurat și reasigurător, contractele de

reasigurare pot fi:

6. contracte proporționale, caracterizate prin faptul că răspunderea asumată de reasigurat

și reasigurător este stabilită sub forma unei cote procentuale din suma asigurată.
7. contracte neproporționale, caracterizate prin faptul că răspunderea reasiguratului este
stabilită pentru un anumit nivel al daunei aferente fiecărui contract de asigurare, iar
reasigurătorul răspunde numai pentru daune a căror valoare este mai mare decât cele
aflate în răspunderea reasiguratului.

1.3. Piata de asigurari

Operațiunile asociate activității de asigurare și actorii prin intermediul cărora se derulează aceste
operațiuni sunt elemente care fac parte din piața de asigurări.

Piața de asigurări este acel cadru organizat, reglementat în cadrul căruia se întâlnesc cererea de
asigurare, generată de membrii comunității de risc, denumiți asigurați și oferta de asigurare, pusă la
dispoziția acestora de către societăți specializate în administrarea riscurilor, denumite asigurători. În
majoritatea cazurilor, relația dintre asigurători și asigurați este facilitată de intermediarii în asigurări.

Principalii participanți în piața de asigurari sunt: asigurații, asigurătorii/reasigurătorii, intermediarii în

asigurări şi alte entitați cu roluri diverse în această piață.

Entitățile menționate mai sus sunt:

Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) – autoritate administrativă autonomă, cu personalitate

juridică, independentă, autofinanțată, care are ca obiective:

 asigurarea stabilității, competitivității și bunei funcționări a pieței de instrumente financiare, promovarea

încrederii în aceste piețe și în investițiile în instrumentele financiare, precum și asigurarea protecției
operatorilor și investitorilor împotriva practicilor neloiale, abuzive și frauduloase;
 promovarea stabilității activității de asigurare și apărarea drepturilor asiguraților;
 asigurarea unei funcționări eficiente a sistemului de pensii private și protejarea intereselor
participanților și ale beneficiarilor. A.S.F. exercită atribuții de autorizare, reglementare, supraveghere și
control asupra principalilor actori ai pieței de asigurări: asigurătorii și intermediarii în asigurări.
Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) - constituit ca persoană juridică de drept public conform Legii
nr. 213/2015 - este o schemă de garantare în domeniul asigurărilor și are drept scop protejarea
creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Fondul se constituie prin contribuţia
obligatorie a societăţilor de asigurare, și este destinat plăţilor de indemnizații și despăgubiri către creditorii
de asigurări ai societăţilor de asigurare aflate în faliment.

Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) - este o asociație profesională ai cărei
membri sunt toate societățile de asigurare care pot practica, pe teritoriul României, asigurarea obligatorie
de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și de tramvaie
(RCA). Principalele atribuţii ale BAAR stabilite de Legea nr. 132/2017 și de propriul Statut sunt
următoarele:

 Birou național auto (Carte Verde), membru al Consiliului Birourilor. În calitate de birou național
auto, BAAR garantează despăgubirea persoanelor prejudiciate prin accidente întâmplate:
o pe teritoriul altor state ale căror birouri naționale sunt membre ale Consiliului Birourilor,
accidente provocate cu vehicule înmatriculate/asigurate în România;
o pe teritoriul României, accidente provocate unor vehicule înmatriculate/asigurate în statele
ale căror birouri naționale sunt membre ale Consiliului Birourilor. În aceste situații, BAAR
acționează în calitate de mandatar al asigurătorilor/birourilor din statele respective.
 Organism de plată a despăgubirilor. BAAR garantează despăgubirea persoanelor prejudiciate prin
accidente provocate prin intermediul unor vehicule neidentificate sau neasigurate, în condițiile
legii.
 Organism de compensare. BAAR intervine pentru despăgubirea rezidenților români care au suferit
prejudicii ca urmare a accidentelor produse pe teritoriul altor state ale căror birouri naționale sunt
membre ale Consiliului Birourilor, în condițiile legii.
 Gestionare a asiguraților cu risc ridicat
 Gestionare şi administrare a asigurării de frontieră
 Dezvoltare și administrare a bazei de date privind evidenţa contractelor RCA

Fundaţia Institutul de Studii Financiare (ISF) este o entitate non-profit a cărei misiune constă în
studierea fenomenelor și mecanismelor financiare în vederea formării, specializării și evaluării
profesionale continue a personalului din cadrul sistemului financiar nebancar, în conformitate cu deciziile
A.S.F. și standardele europene.

Asigurători, reasigurători şi tipuri de intermediari în asigurare

Asigurătorii sunt societăţi specializate autorizate să funcţioneze conform Legii nr. 237/2015 care crează şi
oferă produse de asigurare asiguraţilor. În funcție de formele de asigurare pe care le practică, asigurătorii
sunt: asigurători de viaţă (oferă doar produse de asigurare de viaţă), asigurători non-viaţă (oferă doar
produse de asigurări generale) şi asigurători compoziţi (oferă o gamă diversificată de produse de
asigurare de viaţă şi non-viaţă).

Reasigurătorii sunt societăţi de reasigurare autorizate să funcţioneze conform prevederilor legale, al căror
scop principal îl reprezintă preluarea riscurilor cedate de un asigurător sau reasigurător, din statele
membre sau din state terţe.

Intermediarul de asigurări este persoană fizică sau juridică, alta decât un asigurător sau angajaţii acestuia
care desfăşoară activitate de distribuţie de asigurări în schimbul unei remuneraţii. Conform Normei A.S.F.
nr. 19/2018 privind distribuția în asigurări, intermediarii în asigurări se clasifică în următoarele categorii:
 1. Intermediari principali, care pot încheia contracte de asigurare/reasigurare cu condiţia primirii
împuternicirii din partea asigurătorilor. Din această categorie fac parte:
o companiile de brokeraj,
o instituţiile de credit,
o firmele de investiţii.
2. Intermediari secundari. Din categoria intermediarilor secundari fac parte: agenţii (persoane fizice
sau juridice), agenţii afiliaţi (persoane fizice sau juridice), agenţii auxiliari (persoane fizice sau
juridice), asistenţii (persoane fizice sau juridice) și asistenții auxiliari (persoane fizice sau juridice).
o agenţii - desfășoară activități de distribuție prin încheierea de contracte de colaborare
(denumit contract de agent) cu unul sau mai mulți asigurători/reasigurători, în cazul în care
produsele acestora nu se află în concurenţă.
o agenţii afiliaţi – intermediari secundari, instituții de credit sau firme de investiții care
optează, conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 236/2018, să își desfășoare activitatea de
distribuție ca intermediari secundari și care, sub răspunderea unuia sau mai multor
asigurători, încheie în numele acestora contracte de asigurare cu clienții.
o agenţii auxiliari - desfășoară activități de distribuție pentru asigurări auxiliare în baza
contractelor de colaborare încheiate cu unul sau mai mulţi asigurători și sub răspunderea
acestora, cu condiţia ca produsele de asigurare să nu se afle în concurenţă.
o asistenţii - desfășoară activități de distribuție în baza unui contract de colaborare cu un
intermediar principal, sub răspunderea deplină a intermediarului principal respectiv.
o asistenţii auxiliari - desfășoară activități de distribuție pentru asigurări auxiliare în baza unui
contract de colaborare cu un intermediar principal, sub răspunderea deplină a
intermediarului principal respectiv.

Asigurările auxiliare sunt definite de lege ca fiind complementare bunului oferit de un furnizor sau
serviciului oferit de un prestator, dacă oferă acoperire pentru riscul de defectare, pierdere sau avariere a
bunului ori riscul de nefolosire a serviciului respectiv, sau avarierea/pierderea bagajelor ori alte riscuri
legate de o călătorie rezervată prin prestator. În acest caz, valoarea primei nu depășește echivalentul în
lei al sumei de 600 EUR, respectiv 200 EUR, dacă durata serviciului asociat este mai mică sau egală cu 3
luni.

Intermediarii de asigurări auxiliare (agenți sau asistenți) desfăşoară activităţi de distribuţie de asigurări în
mod auxiliar, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

 să nu desfăşoare activitatea de distribuţie de asigurări ca activitate profesională principală;

 să distribuie numai produse de asigurare care sunt complementare unui bun sau serviciu;
 produsele de asigurare în cauză exclud riscurile din asigurările de viaţă şi de răspundere civilă, cu
excepţia cazului în care acoperirea unor astfel de riscuri este complementară bunului sau serviciului oferit
ca parte a activităţii sale profesionale principale.
Persoanele cu care lucrează intermediarii principali și secundari

Intermediarii principali, persoane juridice, desfăşoară activitate de distribuţie şi prin intermediul

personalului propriu, persoane fizice (altele decât conducătorul acestora), care își desfăşoară activitatea
în baza unui contract individual de muncă:

1. companiile de brokeraj prin brokeri în asigurări;

2. instituţiile de credit şi firmele de investiţii prin personal propriu implicat în activitatea de distribuţie
de asigurări.

Intermediarii secundari, persoane juridice, desfăşoară activitate de distribuţie şi prin intermediul

personalului propriu, persoane fizice (altele decât conducătorul acestora), care își desfăşoară
activitatea în baza unui contract individual de muncă;
 o agenţii prin subagenţi;
o agenţii afiliaţi prin subagenţi afiliaţi;
o agenţii auxiliari prin subagenţii auxiliari;
o asistenţii prin subasistenţi;
o asistenţii auxiliari prin subasistenţi.

Tipurile de intermediari principali, secundari şi angajaţi ai acestora sunt incompatibile între ele;
intermediarilor, intermediarilor de asigurări auxiliare şi angajaţilor acestora le este interzis să aibă
simultan mai multe calităţi din cele enumerate mai sus.

Intermediarii principali pot colabora cu alţi intermediari principali în realizarea unui mandat de
intermediere/brokeraj, după caz, încheiat cu un client, cu respectarea cumulativă a următoarelor
condiţii:

o clientul a fost informat în prealabil asupra colaborării şi este de acord;

o activităţile îndeplinite de fiecare intermediar principal sunt menţionate expres în mandatul
respectiv, iar în cazul în care activităţile sunt prestate în comun, răspunderea juridică a
intermediarilor principali este solidară.

Exercitarea serviciilor de intermediere în Uniunea Europeană

Orice intermediar sau intermediar de asigurări auxiliare autorizat şi/sau înregistrat la A.S.F., care
desfăşoară activitatea de intermediere pe teritoriul României, poate exercita această activitate, în
baza libertății de a presta servicii pe teritoriul oricărui alt stat membru, după ce, în prealabil, a
informat A.S.F. cu privire la:

o statele în care dorește să-și desfășoare activitatea;

o asigurătorii ale căror produse de asigurare vor fi intermediate în statele membre UE și,
eventual, clasele de asigurare din care fac parte aceste produse.

Intermediarii își pot începe activitatea de distribuție pe teritoriul altor state după ce primesc
confirmarea de la A.S.F. a informării autorităţii competente din statul gazdă cu privire la
începerea activității intermediarului în statul respectiv.

Intermediarii sau intermediarii de asigurări auxiliare pot să-și desfăşoare activitatea în alte
state membre UE, în baza dreptului de stabilire, prin înfiinţarea unei sucursale sau a unei
prezenţe permanente pe teritoriul altor state membre, după ce, în prealabil, a comunicat la
A.S.F. cel puţin următoarele informaţii cu privire la:

 statele în care dorește să-și desfășoare activitatea;

 asigurătorii ale căror produse de asigurare vor fi intermediate în statele membre UE
și, eventual, clasele de asigurare din care fac parte aceste produse;
 adresa la care urmează să-și desfășoare activitatea;
 conducătorul și structura organizatorică a sucursalei/prezenței permanente din țara
respectivă.

1.4. Distributia produselor de asigurare si reasigurare

Principii de bază în procesul de distribuție a produselor de asigurare și/sau reasigurare

Distribuția de asigurări reprezintă activitatea care constă în servicii de consultanță cu privire la contracte
de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfășurarea altor acțiuni premergătoare în vederea
încheierii unor astfel de contracte, sau în asistență pentru gestionarea sau derularea unor astfel de
contracte, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri. Distribuţia de asigurări presupune inclusiv
furnizarea de informații privind unul sau mai multe contracte de asigurare, în conformitate cu criteriile
selectate de clienți pe un site sau prin alte mijloace de comunicare și alcătuirea unui clasament al
produselor de asigurare, inclusiv comparații de preț și de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în
care clientul are posibilitatea de a încheia în mod direct sau indirect un contract de asigurare prin
utilizarea unui site sau a altor mijloace de comunicare.

Această definiție este dată de Legea nr. 236/2018 privind distribuția de asigurări și este conformă cu
Directiva UE 2016/97 privind distribuția de asigurări. O analiză succintă a definiției indică un nivel
semnificativ de complexitate pentru distribuția de asigurări prin activitățile diversificate incluse în proces.
Activitățile enumerate nu reprezintă variante de lucru alternative prin care se realizează încheierea unei
asigurări, ci mai degrabă faze ale realizării serviciilor de asigurare pentru potenţialul asigurat. Distribuția
de asigurări cuprinde activități efectuate prin relaționare directă cu potenţialul asigurat atât anterior, cât și
ulterior încheierii unui contract de asigurare.

Principiile de bază în distribuția de asigurări sunt următoarele:

 Relaționare directă cu clientul;

 Proces structurat;
 Complexitate.

a) Relaționarea directă cu clientul. Vânzarea personală de către un reprezentant al asigurătorului sau

al intermediarului – este procesul prin care contactul cu clientul se realizează în mod direct. Principalul
motiv pentru care vânzarea personală este eficientă este acela că are loc un proces de comunicare în
ambele sensuri între ofertant și client. Aceasta permite identificarea rapidă și corectă a nevoilor clientului,
precum şi adaptarea ofertei de asigurări în mod corespunzător în funcţie de particularităţile cererii din
partea clientului.

Vânzarea modernă se bazează pe abordarea orientată spre client. Se concentrează pe aflarea nevoilor și
dorințelor clientului și găsirea de soluții corespunzătoare acestor dorințe sau nevoi.

b) Proces structurat. Distribuția de asigurări/reasigurări nu se poate limita la o succesiune de încheieri

de contracte, ci vizează un context extins de preocupări pentru identificarea clienților potențiali și a
nevoilor acestora, transformarea potențialilor clienți în clienți, menținerea lor în portofoliu și dezvoltarea
relaţiilor deja existente.

Toate acestea conduc la distincția unor faze sau etape ale relației cu clientul și presupun activități
specifice scopurilor sau cerințelor acestor faze. În mod esențial se disting trei etape ale relației cu clientul:
pre- vânzare, vânzare / încheiere contract, post-vânzare.

Realizarea acestui proces în mod conștient, coerent și cu participarea permanentă a potenţialului client la
fiecare etapă oferă vânzătorului posibilitatea de dezvoltare a unei oferte corespunzătoare, dar si
posibilitatea de evaluare și ajustare pe parcurs. Participarea clientului la procesul pre-vânzare îl asigură
pe acesta de adaptarea soluțiilor la cerințele/nevoile exprimate, pe baza acordului său. În acelaşi timp,
implicarea îi aduce confortul în utilizarea serviciilor de asigurări.

c) Complexitatea procesului de distribuție în asigurări se datorează unor factori multipli, dintre care cei
mai semnificativi sunt:

1. Varietatea riscurilor și a soluțiilor de acoperire a acestora prin diverse tipuri de asigurări,

combinarea individualizată a nevoilor clientului cu soluția de asigurare adecvată;
2. Conținutul procesului de distribuție care include multiple activități: premergătoare încheierii unui
contract, de încheiere a contractului adecvat, de asistență pentru gestionarea și derularea
contractului. Întreg procesul este derulat în relație și cu participarea clientului și uneori cu terțe
părți.
3. Abilitățile necesare pentru realizarea procesului de distribuție sunt variate: suport oferit clientului în
identificarea cerinţelor şi necesităţilor sale12, consultanţă în explicarea beneficiilor aduse de
soluția propusă, care ţine cont de situația clientului, suport oferit clientului în utilizarea serviciilor de
asigurare contractate, dezvoltarea permanentă a relației cu clientul.

Conştientizarea relaţiei existente între situaţia potenţialului client (riscurile la care este expus) şi
tipul de soluţie care îi aduce siguranţă şi confort îl ajută pe distribuitor să aibă o ofertă cât mai
atractivă:

FIGURA 1
Procesul de distribuţie de asigurări este eficient dacă distribuitorul îşi defineşte oferta ţinând cont
de ciclul de viaţă al asiguratului:

FIGURA 2
Structura procesului de distribuție a produselor de asigurare și/sau reasigurare

Prospectarea și calificarea clienților potențiali

Prospectarea este primul pas din procesul de vânzare, cel de identificare a unor potențiali clienți.
Ȋn demararea prospectării este utilă conturarea unui profil al potențialului client.

Rezultatul vizat al prospectării este obținerea unui set minim de informații de contact pentru un
potențial client și a unui minim de informații despre profilul acestuia. Cea mai la îndemână sursă
de prospectare o reprezintă persoanele pe care intermediarul le cunoaște. La fel de utile în
prospectarea de noi clienţi sunt mijloacele de comunicare electronică și utilizarea rețelelor sociale.
Prospectarea duce la rezultate cantitative, adică liste cu numeroși potențiali clienți ce pot fi
contactați.

Încă din faza de prospectare este necesară o minimă segmentare a clienților căutați diferențiind
între persoane fizice şi persoane juridice. Dacă pentru persoanele fizice rețelele sociale pot fi o
bună sursă de prospectare, în cazul persoanelor juridice sursele reprezentate de mediul electronic
sunt și mai generoase.

O sursă principală de prospectare o reprezintă clienții existenți, deoarece aceştia pot face
recomandări avizate, pe baza propriei experiențe cu vânzătorul și cu produsele obținute.

Selecţia prospecţiilor are în vedere o serie de aspecte importante:

o Ce beneficiu obţine prin acceptarea ofertei intermediarului?

o Are resursele financiare necesare pentru a achiziţiona serviciile oferite?
o Cine are autoritatea de a lua decizia de cumpărare?

În această fază premergătoare contactului , pentru potențialul client, informația este incompletă,
întrucât nu există schimbul direct de informații cu acesta. Este necesar ca în faza de prospectare,
reprezentantul de vânzari să se asigure că nu încalcă normele privind protecția datelor (GDPR) şi
că persoanele contactate au fost a priori informate cu privire la faptul că vor fi abordate de un
reprezentant al unei companii de asigurări/intermediar.

Contactarea potențialului client și discuția preliminară

Contactarea potențialului client. Debutul relației directe cu clientul constă în contactarea și

stabilirea unei întâlniri. După prezentarea proprie a vânzătorului şi enunțarea scopului apelului
telefonic, se solicită acordul potențialului client pentru continuarea discuției. Stabilirea unei întâlniri
presupune stabilirea momentului, duratei şi locului acestea.
Discuția preliminară. Această întâlnire urmăreşte trei aspecte: identificarea nevoilor și cerințelor
potențialului client; confirmarea acestora, inclusiv confirmarea documentată într-un format scris;
valorificarea beneficiilor recunoscute de client ale unei soluții dedicate nevoilor confirmate.
Distribuitorul trebuie să respecte prevederile legale privind informaţiile obligatorii pe care trebuie
să le prezinte potențialului client conform Normei A.S.F. nr. 19/2018 (a se vedea capitolul 2,
subcapitol 2.2.2.2. “Informații comune tuturor tipurilor de asigurări care trebuie furnizate clienților
sau potențialilor clienți anterior încheierii unui contract de asigurare” din prezentul Manual).

În discuția preliminară, distribuitorul identifică nevoile (cerințele) potențialului client, riscurile

percepute, beneficiile așteptate pentru transferul riscurilor. La această etapă, vânzătorul are rolul
de ascultător, clientul fiind încurajat să dezvolte subiectul. Informaţiile necesare evaluării cerinţelor
și necesităților clientului sunt colectate pe baza unui Formular de identificare a cerințelor şi
nevoilor (demands and needs test - DNT) conform art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 236/2018 şi
art. 48 alin. (3) din Norma A.S.F. nr.19/2018. Acestea sunt solicitate anterior acordării consultanței
și se referă la obiectivele financiare ale clientului, la datele personale ale clienţilor şi datele despre
situaţia familială, relevante pentru identificarea nevoilor, la datele despre situaţia financiară a
clienţilor, opțiunea clientului de a i se furniza sau nu consultanță.

După ce potențialul client și-a prezentat nevoile şi cerinţele, vânzătorul poate intra în rolul de
consultant, clarificând situația clientului și aducând informații suplimentare din propria expertiză,
apoi confirmând cu clientul înțelegerea comună a nevoilor și cerințelor acestuia. De asemenea,
vânzătorul urmăreşte clarificarea criteriilor de decizie ale clientului.

A treia fază a discuției preliminare caută să stabilească ce valoare au beneficiile pe care clientul le
dorește, să încurajeze clientul în a aprecia valoarea unei soluții în raport cu nevoile sale. Abilitatea
de a crea și demonstra valoare pentru client este cea mai importantã pentru un vânzãtor în
aceastã etapã.

Discuția preliminară trebuie să-i aducă vânzătorului toate informațiile pentru pregătirea unei soluții
sau oferte adecvate nevoilor confirmate ale potențialului client și cu o valoare reală pentru acesta.

Un exemplu practic de abordare eficientă a finalizării discuției preliminare cu clientul potențial este
de a obține și consemna răspunsurile acestuia la două întrebări:

o Care ar fi consecințele negative ale lipsei asigurărilor despre care am discutat ?

o Care ar fi implicațiile pozitive ale încheierii asigurărilor despre care am discutat?

Prezentarea negocierea ofertei și încheierea contractelor

Uneori se poate trece la prezentare, imediat după discuția preliminară. Pentru produse complexe
sau pentru contracte de amploare, este nevoie de timp pentru pregătirea soluției. Odată pregătită
soluția, în măsura în care discuția preliminară a fost de bună calitate, prezentarea soluției poate fi
la obiect şi cu un bun impact.

Scopul unei bune prezentări este acela de a demonstra îndeplinirea cerințelor formulate de client
și convenite prin discuția preliminară. În general, prezentarea începe cu repetarea criteriilor
convenite și a valorii pe care o soluție bună ar aduce-o pentru client. Urmează prezentarea soluției
în sine, cu sublinierea punctuală a îndeplinirii criteriilor clientului.

Dacă în acest stadiu clientul confirmă corespondența dintre soluția prezentată și cerințele sale, se
poate trece direct la finalizare. Ȋnainte de încheierea contractului de asigurare, distribuitorul trebuie
să prezinte potențialului client, conform Normei A.S.F. nr. 19/2018 documentele de informare
privind produsele de asigurare (a se vedea capitolul 2, subcapitol 2.2.3.1. Documente de
informare din prezentul Manual).
Dacă apar noi aspecte pe care clientul le aduce în discuţie, vânzătorul are de rezolvat obiecțiile
acestuia.

Obiecțiile clientului pot fi probleme reale sau doar o formă de rezistență la finalizarea achiziţiei.
Cele mai comune obiecții sunt:

o produsul de asigurare nu are specificația corespunzătoare,

o este prea scump sau nu am suficienți bani,
o nu pot face nimic până când nu am acordul șefului/altei persoane,
o suntem mulțumiți de furnizorul actual,
o mă mai gândesc.

Cea mai bună abordare a obiecțiilor este de a le fi anticipat într-o fază anterioară prezentării. De
exemplu, dificultățile privind specificația soluţiei pot fi rezolvate la discuția preliminară. De
asemenea, o problemă de preț identificată mai devreme și contracarată prin sublinierea valorii
suplimentare a ofertei companiei poate fi astfel evitată la momentul prezentării. Vânzătorul poate
demonstra cum oferta generează economii viitoare care compensează prețul perceput ca fiind
mare.

Obiecțiile sunt abordate într-un mod pozitiv de către vânzător, începând prin clarificarea obiecţiei.
De exemplu, obiecția privind un preț “prea mare” poate avea unul dintre mai multe înțelesuri cum
ar fi: clientul vrea un discount; bugetul pe care îl are la dispoziție este insuficient; prețul e mai
mare decât se aștepta; interlocutorul nu este cel care decide. Fiecare din aceste situații necesită
un răspuns diferit. Odată ce obiecția este clară, vânzătorul poate căuta s-o depășească
demonstrând beneficii compensatoare.

Strâns legată de vânzare este negocierea. În situații simple de vânzare, ofertantul definește în
mod independent produsul/serviciul oferit (inclusiv prețul) și caută să-l convingă pe cumpărător să
accepte condițiile sale. Pentru produsele complexe, între vânzător și cumpărător are loc
negocierea unui contract cu privire la detaliile/componentele acestuia – detalii produs, preț,
termene și condiții de plată, servicii adiacente, clauze suplimentare, etc.

Pentru o negociere de calitate, trebuie avute în vedere câteva elemente de bază:

Numărul subiectelor de negociat. Unele negocieri se axează pe un singur subiect, adesea

prețul, în timp ce altele analizează o multitudine de subiecte. Negociatorul trebuie să decidă care
sunt mai importante și în ce ordine să le abordeze.

Continuitatea. Atitudinea în negociere este diferită în situația unei vânzări singulare (de exemplu
RCA) faţă de situația vânzărilor complexe (de exemplu, asigurări facultative pentru persoane
juridice).

Intervalul de negociere. Negociatorul are o limită minimă și una maximă între care să accepte
finalizarea. Limita maximă reprezintă obiectivul principal al negociatorului, ceea ce i-ar plăcea să
obțină. Aceasta trebuie să fie ambițioasă, dar în același timp suficient de rezonabilă pentru a
putea fi justificată și susținută în timpul negocierii. Stabilirea unei limite minime îl poate feri pe
negociator de a ceda presiunii și a încheia un acord nesatisfăcător.

După ce s-a ajuns la un acord, este important ca termenii acestuia să fie clari pentru ambele părți,
să nu existe neînțelegeri ce ar putea afecta ducerea la îndeplinire a acordului. Termenii și
condițiile acordului se consemnează în scris și se confirmă prin semnătura ambelor părţi.

În al doilea rând, vânzătorul are în vedere să pună baza unei relații pozitive pe termen lung cu
clientul. De aceea, o afacere prea avantajoasă s-ar putea să nu fie decât o victorie pe termen
 scurt și care să se întoarcă împotriva vânzătorului atunci când clientul realizează neajunsurile
cumpărării efectuate. Ambele părți au nevoie de sentimentul că procesul a fost cinstit și
constructiv.

Gestionarea și derularea contractelor

Realizarea activităţii de distribuție de asigurări / reasigurări include și corelarea sau coordonarea

între informațiile, resursele și activitățile necesare suportului acordat clienților post-vânzare.
Distribuitorul capătă un rol integrator în armonizarea răspunsurilor la diferitele nevoi specifice ale
clientului cu privire la utilizarea sau derularea contractelor de asigurare încheiate.

Derularea unui contract presupune implicarea mai multor departamente din organizarea
asigurătorului, de aceea este important ca aceste departamente să ofere puncte de contact
accesibile asiguraților.

Vânzătorul își exercită o responsabilitate reală în a-l asista şi sprijini pe client cu privire la
aspectele derulării contractului de asigurare. Pentru îndeplinirea acestui rol, vânzătorul are nevoie
de competențe cu privire la:

o cunoașterea proceselor de gestionare a contractelor de asigurare, a formelor și canalelor

de comunicare privind aceste aspecte, a variantelor și termenelor de soluționare;
o corelarea resurselor implicate în soluționare și a demersurilor necesare din partea
clientului;
o planificarea de activități și termene, flexibilitate și comunicare eficientă.

Sisteme ale activităţii de distribuție

Indiferent de tipul de distribuitor - asigurător sau intermediar în asigurări, sistemul – modul prin
care produsele de asigurări ajung la client este determinat strategic și înscris în strategia globală a
companiei, ca ansamblu de elemente corelate, după cum ilustrează Figura nr. 3.

FIGURA 3
Informații detaliate cu privire la canalele de distribuție au fost prezentate în subcapitolul 1.3.2.

1.5. Bibliografie
1. Legea nr. 236/2018 privind distribuţia de asigurări, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 853 din 08
octombrie 2018./p>

2. Norma A.S.F. nr. 19/2018 privind distribuţia de asigurări, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
1089 din 21 decembrie 2018/p>

3. Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 800 din 28 octombrie 2015./p>

4. Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 (republicată) privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din
15 iulie 2011/p>

5. Badea Dumitru, Tudor Bogdan, Naghi Laura, Manualul agentului de asigurări, Editura Economică,
2008/p>

6. Bennett Carol, Dicționar de asigurări, Editura UNSICAR, 2009/p>

7. Bistriceanu Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Editura Economică, Bucureşti, 2004/p>
8. Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări. O perspectivă globală, Editura Rentrop-Straton, 2011/p>

9. Constantinescu Dan Anghel, Tratat de asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 2004/p>

10. Mărgulescu Serghei, Asigurari și reasigurari, Editura Cartea Studențeasca, București, Ediția a III-a,
2008/p>

11. Negoiţă Ion, Aplicaţii practice în asigurări şi reasigurări, Editura Etape, Sibiu, 2001/p>

12. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, 2007/p>

13. ISF –Suport curs “Calificarea profesională a persoanelor care doresc să lucreze în domeniul
distribuţiei produselor de asigurare”, 2016/p>

14. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/337092/Asigurare

15. Istoria asigurărilor, disponibil la https://www.baar.ro/utile/istoria-asigurarilor/

16. Istoria asigurărilor, disponibil la http://unsar.ro/istoria-asigurarilor

2. PRINCIPII JURIDICE ÎN DISTRIBUŢIA PRODUSELOR DE ASIGURARE ȘI/SAU REASIGURARE

1. CONTRACTUL DE INTERMEDIERE ÎN ASIGURĂRI

1. Noţiune și reglementare
2. Părţile contractului de intermediere în asigurări
3. Obiectul contractului de intermediere în asigurări
4. Obligațiile distribuitorilor în asigurări
5. Încetarea contractului de intermediere în asigurări
2. PRINCIPALELE REGULI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR DE ASIGURARE
1. Contractul de asigurare. Aspecte generale
2. Informațiile pe care distribuitorii de asigurări trebuie să le furnizeze clienților sau potențialilor
clienți
1. Cerințe de conduită. Principii și interdicții
2. Informații comune tuturor tipurilor de asigurări care trebuie furnizate clienților sau
potențialilor clienți anterior încheierii unui contract de asigurare
3. Informații privind vânzarea combinată. Cerințe suplimentare
4. Informații privind asigurările de viață. Cerințe suplimentare
5. Informații privind produsele de investiții bazate pe asigurări. Cerințe suplimentare
6. Excepții de la prezentarea informațiilor sau de la acordarea consultanței
3. Condiţiile de formă privind informaţiile furnizate clienților sau potențialilor clienți. Documente
utilizate pentru furnizarea informațiilor și acordarea consultanței.
1. Documente de informare
2. Formularul de analiză a cerințelor și necesităților clientului (DNT - Demands and
Needs Test)
4. Regulile speciale privind încheierea contractului de asigurare prin mijloace electronice
5. Particularităţile încheierii contractului de asigurare la distanţă
6. Locul încheierii contractului de asigurare
7. Efectele juridice ale încheierii contractelor de asigurare prin mijlocirea intermediarilor

2.1. Contractul de distributie in asigurari

Noţiune și reglementare
Contractul de distribuţie este contractul de colaborare în baza căruia intermediarul principal, intermediarul
secundar sau intermediarul auxiliar îşi desfăşoară activitatea de distribuţie în asigurări, în una din formele
menţionate în cele ce urmează.

Reglementarea acestui tip de contract se regăsește în Legea nr. 236/2018 privind distribuția de asigurări
și în Norma A.S.F. nr. 19/2018 privind distribuția de asigurări.

Contractul de distribuţie în asigurări este o formă a contractului de mandat astfel cum este acesta
reglementat de Codul civil, prin care o parte se obligă să încheie unul sau mai multe contracte pe seama
celeilalte părți. În cazul contractului de distribuţie în asigurări, intermediarul este cel care se obligă să
încheie contracte de asigurare în numele asigurătorului sau ca reprezentant al intermediarului principal.
Din punct de vedere al terminologiei, pe lângă termenul de mandat se folosește drept sinonim, noțiunea
de împuternicire.

În desfășurarea activității de distribuție, asigurătorii încheie contracte de colaborare direct cu intermediarii

principali care acționează în interesul clienților proprii. Intermediarii principali mai sunt denumiți și “canale
de distribuție independente”. Contractele încheiate de asigurători cu intermediarii principali au drept obiect
distribuţia în asigurări, însă potrivit prevederilor legale, compania de brokeraj şi instituţia de credit sau
firmele de investiţii acţionează în numele clientului, fiind reprezentantul acestuia în relaţia cu asigurătorul.
Părţile pot să prevadă că acest contract este remunerat.

Astfel, sunt posibile următoarele tipuri de contracte:

1. mandat de brokeraj - contractul dintre un client (persoană juridică/ persoană fizică) şi compania de
brokeraj prin care clientul încredinţează acesteia reprezentarea intereselor sale privind obţinerea şi
negocierea celor mai bune oferte în vederea încheierii contractelor de asigurare şi/sau de reasigurare,
acordarea de asistenţă înainte şi pe durata gestionării contractelor. De exemplu, în cazul unei solicitări de
despăgubiri ca urmare a producerii unui eveniment asigurat (decesul, accidentul, etc.).

2. mandat de intermediere - contractul dintre un client (persoană juridică/ persoană fizică) şi instituţia de
credit sau firma de investiţii în calitate de intermediar principal, prin care clientul încredinţează acesteia
reprezentarea intereselor sale privind obţinerea şi negocierea celor mai bune oferte în vederea încheierii
contractelor de asigurare, acordarea de asistenţă înainte şi pe durata gestionării contractelor. De
exemplu, în cazul unei solicitări de despăgubiri ca urmare a producerii unui eveniment asigurat (decesul,
accidentul, etc.), instituţia de credit sau firma de investiţii poate acţiona în numele clientului.

În plus, asigurătorii pot avea canale de distribuție proprii, reprezentate de intermediarii secundari, care
acționează numai în numele și pe răspunderea asigurătorilor, sub răspunderea acestora. În această
situație sunt posibile următoarele tipuri de contracte: 1. contract de agent - contractul de colaborare
încheiat de agenți cu unul sau mai mulţi asigurători, în vederea desfășurării activității de distribuție, în
numele acesteia/acestora;

În plus, asigurătorii pot avea canale de distribuție proprii, reprezentate de intermediarii secundari, care
acționează numai în numele și pe răspunderea asigurătorilor, sub răspunderea acestora. În această
situație sunt posibile următoarele tipuri de contracte:

1. contract de agent – contractul de colaborare încheiat de agenți cu unul sau mai mulţi asigurători,
în vederea desfășurării activității de distribuție, în numele acesteia/acestora ;
2. contract de agent auxiliar – contractul de colaborare încheiat de agenții auxiliari cu unul sau mai
mulți asigurători, în vederea desfășurării activității de distribuție de asigurări, în numele
acestuia/acestora;
3. contract de agent afiliat – contractul de colaborare încheiat de agenții afiliați cu unul sau mai mulți
asigurători, în vederea desfășurării activității de distribuție de asigurări, în numele
acestuia/acestora.
Totodată, intermediarii principali încheie cu distribuitorii contracte de colaborare, după cum urmează:

1. contract de asistent – contractul de colaborare încheiat de intermediarii principali cu asistenții în

vederea desfăşurării activităţii de distribuţie;
2. contract de asistent auxiliar – contractul de colaborare încheiat de intermediarii principali cu
asistenții auxiliari, în vederea desfăşurării activităţii de distribuţie.

Părţile contractului de distribuţie în asigurări

Un contract de distribuţie poate include cel puţin două din următoarele categorii principale ale părților
contractante:

 asigurători;
 intermediari principali;
 intermediari secundari;
 intermediari auxiliari.

Pentru clarificare, compania de brokeraj este brokerul de asigurări, persoană juridică (diferit de brokerul
de asigurare, angajat al unei companii de brokeraj, deşi pot fi întâlnite sub aceeaşi denumire); instituţiile
de credit sunt, de regulă, băncile, firmele de investiţii – sunt persoanele juridice a cărei ocupaţie sau
activitate obişnuită constă în furnizarea unuia sau mai multor servicii de investiţii în beneficiul unor terţe
părţi şi/sau în exercitarea uneia sau mai multor activităţi de investiţii cu titlu profesional.

Instituţiile de credit şi firmele de investiţii pot opta pentru una din categoriile de intermediar principal sau
secundar. Dacă optează pentru categoria de intermediar secundar, atunci vor purta denumirea de agenţi
afiliați, acţionând sub răspunderea unuia sau mai multor asigurători, încheind în numele acestora
contracte de asigurare cu clienţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de colaborare încheiat.

Intermediarul auxiliar poate fi, de exemplu, o agenţie de turism care are în pachetul de vacanţă inclusă o
asigurare de călătorie.

De asemenea, atunci când distribuitorul acţionează în numele clientului, parte din contractul de distribuţie
în asigurări poate fi şi clientul, persoană fizică sau juridică care doreşte să îi fie încheiată o asigurare
adaptată nevoilor sale.

Drepturile şi obligaţiile distribuitorilor sunt diferenţiate mai jos, în funcţie de tipul de distribuitor:

Categoria
distribuitorulu Subcategoria Drepturi Obligatii
i

Obligaţii de creare a produselor în conformitate cu regulile

aplicabile (de exemplu, să fie identificată piaţa – ţintă,
revizuirea procesului de aprobare a produsului să se facă
Creator de periodic, etc.) Obligaţii de informare client în faza
Asigurător/ produse precontractuală Obligaţii de analiză a nevoilor în faza
N/A
Reasigurător Distribuitor de precontractuală Obligaţii de a oferi consultanţă în faza
produse precontractuală şi la vânzare în funcție de produsele
comercializate şi conform solicitării clientului Obligaţii post-
vânzare (administrare contract, plata despăgubirilor în cazul
producerii evenimentului asigurat)

Intermediari Companii de În principal Se autorizează la A.S.F. ca intermediari principali. Obligaţii de

principali brokeraj distributori – informare client în faza precontractuală Obligaţii de analiza
 nevoilor în faza precontractuală Obligaţii de a oferi consultanţă
în faza precontractuală şi la vânzare in functie de produsele
intermediari comercializate şi conform solicitării clientului Obligaţii ante şi
Pot fi creatori post-vânzare (asistenţă pentru gestionarea şi derularea
de produse contractelor, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri,
prin asociere cum ar fi instrumentare daune în serviciul/beneficiul clienţilor,
cu un negocierea cu societăţile în vederea obţinerii şi încheierii celor
asigurãtor mai bune contracte de asigurare şi/sau reasigurare pentru
aceştia) În măsura în care devin creatori de produse, au
obligaţii aferente acestei calităţi

Activitatea de
distribuþie în
asigurãri va fi
activitate
secundarã Pot
fi intermediari
Instituţii de
principali,
Intermediari credit şi Se avizează la A.S.F. ca intermediari principali Similar
dacã nu
principali firme de companiilor de brokeraj
optează
investiţii
pentru
desfăşurarea
activităţii în
calitate de
intermediar
secundar

Pot desfăşura
activitate
pentru unul
Agenţi sau mai mulţi Sunt înregistraţi de asigurător/asigurători, dar menţin şi
Intermediari (persoane asigurători registre proprii Respectă obligaţiile legale privind distribuţia
secundari fizice sau Acţionează astfel cum au fost stabilite prin contractul de colaborare
juridice) sub încheiat cu asigurătorul Nu pot fi creatori de produse
răspunderea
totală a
asigurătorului

Pot desfăşura
activitate
pentru unul
sau mai mulţi
Agenţi afiliaţi
Intermediari asigurători
(persoane Similar Agenţilor
secundari Acţionează
juridice)
sub
răspunderea
totală a
asigurătorului

Intermediari Agenţi Similar Similar Agentului şi Agentului afiliat

secundari auxiliari Agentului şi
persoane Agentului
 fizice sau
afiliat
juridice

Desfăşoară
activităţi
pentru un
intermediar Sunt înregistraţi de intermediarul principal, dar menţin şi
Asistenţi
principal registre proprii Respectă obligaţiile legale privind distribuţia
Intermediari persoane
Acţionează astfel cum au fost stabilite prin contractul de colaborare
secundari fizice sau
sub încheiat cu intermediarul principal Nu pot fi creatori de
juridice
răspunderea produse
totală a
intermediarulu
i principal

Asistenţi
auxiliari,
Intermediari Similar
persoane Similar Asistentului
secundari Asistentului
fizice sau
juridice

Exemplul 1. O companie de asigurări lansează produse prin angajaţi proprii. Asigurătorul aflat în această
situaţie, va fi atât cel care creează produsul, cât şi cel care îl distribuie, întrucât distribuţia se va face prin
angajaţii proprii ai asigurătorului. In această calitate, asigurătorul va respecta cerinţele legate de
guvernanţă şi aprobarea produselor, precum şi cele rezultate din distribuţia de asigurări, cum ar fi
informarea precontractuală, analizarea nevoilor şi necesităţilor, oferirea de consultanţă.

Exemplul 2. Compania de brokeraj X (care este intermediar principal) încheie un contract de colaborare
cu un asigurător împreună cu care creează un produs de asigurare, iar un client solicită respectivei
companii de brokeraj oferirea mai multor produse de asigurare care se potrivesc cerinţelor şi nevoilor
sale. Compania de brokeraj va avea o dublă calitate, atât de creator de produse, în asociere cu
asigurătorul, cât şi de distribuitor, fiind mandatat de către client pentru negocierea celor mai bune
produse de asigurare. Va fi necesar, desigur, ca acest produs să corespundă nevoilor şi intereselor
clientului, brokerul reprezentând interesele acestuia şi neintrând într-un conflict de interese cu propriile
interese (de exemplu, acela de a-şi vinde propriile produse, chiar dacă acestea nu se potrivesc nevoilor
clientului, în detrimentul intereselor acestuia).

Exemplul 3: Un agent de asigurare, intermediar secundar, încheie contract de colaborare cu un

asigurator pentru distribuţia produselor de asigurare ale acestuia. El nu va putea fi creator de produse,
întrucât prevederile legale nu îi permit, însă în calitate de distribuitor va trebui să respecte obligaţiile de
informare precontractuală, de analiza nevoilor şi necesităţilor, de a acorda consultanţă clientului în
vederea oferirii celui mai potrivit produs din cele pe care agentul le are în portofoliu, făcând însă cunoscut
clientului că oferta lui de produse de asigurare este limitată la produsele pe care asigurătorul cu care
colaborează le deţine.

Obiectul contractului de distribuţie în asigurări

Obiectul contractului de distribuţie constă în mandatarea distribuitorului în vederea negocierii şi încheierii

contractului de asigurare. În cadrul acestei activităţi, intermediarul sau asigurătorul (în cazul vânzării
directe), îi poate acorda clientului consultanţă cu privire la contractele de asigurare, îi poate propune mai
multe contracte sau poate să efectueze acţiunile premergătoare în vederea încheierii contractului, sau
încheie contractul de asigurare în numele clientului. De asemenea, intermediarul poate acorda asistenţă
pentru gestionarea sau derularea contractului de asigurare, de exemplu în cazul producerii unui
eveniment asigurat. În activitatea de distribuţie15 se încadrează şi furnizarea de informaţii oferite
clientului cu privire la unul sau mai multe contracte de asigurare în conformitate cu criteriile selectate de
clienţi pe un site sau prin alte mijloace de comunicare şi alcătuirea unui clasament al produselor de
asigurare, inclusiv comparaţii de preţ şi de produse sau o reducere la o primă.

Obligațiile distribuitorilor în asigurări

Contractele de distribuţie, atât cele încheiate de intermediarii principali, cât şi cele încheiate de
intermediarii secundari, sunt reglementate din punct de vedere al conţinutului minim pe care trebuie să îl
aibă. Aceste cerinţe minime sunt necesare pentru protejarea clienţilor care trebuie să deţină toate
informaţiile necesare cu privire la intermediarul de asigurare care negociază şi/sau încheie poliţa de
asigurare.

Astfel, contractul de mandat de brokeraj şi cel de intermediere trebuie să prevadă pentru distribuitori
următoarele obligaţii:

 necesitatea respectării prevederilor din legislația asigurărilor- reasigurărilor;

 menționarea datelor de identificare şi cele privind înregistrarea în registrele deţinute de A.S.F.;
 menționarea expresă a serviciilor prestate conform obiectului de activitate ;
 prezentarea opțiunii privind colaborarea și cu o altă companie de brokeraj, sau cu alt intermediar
principal, cu mențiunea că în cazul în care activitățile sunt prestate în comun, răspund în solidar
pentru eventuale prejudicii cauzate clienților, iar în cazul în care activitățile sunt distincte, fiecare
companie de brokeraj, respectiv fiecare intermediar principal poartă răspunderea pentru
activitatea desfășurată;
 informarea privind primirea unei remunerații din partea unuia sau mai multor asigurători referitoare
la colectarea primelor de asigurare și emiterea notelor de acoperire în numele asigurătorilor în
vederea încheierii contractelor de asigurare;
 informarea privind modalitatea de rezolvare amiabilă a litigiilor, cu menționarea dreptului clientului
care se consideră prejudiciat de modul în care se îndeplinește contractul încheiat de a solicita
modificarea prin înțelegere amiabilă a contractului sau în cazul în care nu se ajunge la nici un
acord, de a revoca mandatul.

În contractul de agent, agent afiliat și/sau agent auxiliar, pentru persoane fizice și juridice, asigurătorii
includ următoarele obligaţii:

 necesitatea respectării prevederilor din legislația asigurărilor- reasigurărilor;

 precizarea că activitatea de intermediar secundar este reglementată, supravegheată și controlată
de A.S.F.;
 prezentarea la solicitarea A.S.F. a oricăror documente care privesc activitatea desfășurată de
intermediarul secundar
 obligativitatea facilitării accesului A.S.F. la sediile/domiciliul intermediarilor secundari;
 prezentarea informațiilor despre identitatea intermediarilor secundari și a societăților anterior
ofertării produselor de asigurare clienților, persoane fizice și juridice, în conformitate cu prevederile
legale;
 informarea privind modalitatea de rezolvare amiabilă a litigiilor;
 stipularea unui termen de maximum 5 zile pentru predarea documentelor de asigurare încheiate
cu clienții și a sumelor încasate de la aceștia, după caz;
 înscrierea codului unic pe contractele de asigurare și pe chitanțele eliberate de intermediarii
secundari, în numele asigurătorului;
 obligativitatea desfășurării activității de distribuție numai în spațiile autorizate, respectiv: sediile
principale sau secundare ale clienţilor ori ale potenţialilor clienţi persoane juridice; domiciliul sau,
după caz, reşedinţa clienţilor ori a potenţialilor clienţi persoane fizice sau în alte locaţii agreate cu
aceştia; sediile principale şi/sau secundare ale acestora sau ale distribuitorilor cu care aceştia
colaborează
 obligativitatea menținerii și prezentării dovezii privind pregătirea profesională a intermediarilor
secundari;
  menționarea garanțiilor sau obligativitatea menținerii unei situații financiare stabile, după caz, în
cazul în care intermediarii secundari încasează prime de asigurare în numele asigurătorilor;
 obligativitatea evidențierii unui cont separat pentru încasările și plățile efectuate în numele
clienților.

În contractul de asistent și asistent auxiliar, intermediarii principali includ în contractul de colaborare

prevederi similare celor de mai sus, cu excepţia prevederii legat de termenul de 5 zile şi de necesitatea
înscrierii codului unic pe contractele de asigurare și pe chitanțele eliberate.

Întrucât cele menţionate anterior sunt clauze minimale, părţile pot să prevadă şi alte clauze ale
contractului de colaborare în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de către aceste părţi şi de relaţia
comercială dintre ei. Desigur, acestea nu pot să contravină clauzelor minimale şi nici să le anihileze
efectele.

Încetarea contractului de distribuţie în asigurări

În privinţa încetării contractului de distribuţie sunt aplicabile atât prevederile privind cazurile generale de
încetare a contractelor, cât şi cele din materia contractului de mandat.

Astfel, contractul de distribuţie încetează prin: îndeplinirea obligaţiilor de către părţile contractului, acordul
de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, prin:
neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de
lege sau de părţi în conţinutul contractului. De exemplu, contractul de distribuţie poate înceta dacă
intermediarul îşi pierde autorizaţia primită din partea A.S.F..

Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, acest contract poate înceta şi ca urmare a revocării
mandatului acordat de către asigurător, intermediarul principal sau client, ca urmare a renunţării
intermediarului principal sau secundar sau ca urmare a decesului, incapacităţii sau falimentului oricărei
părţi.

Bazat pe libertatea contractuală, părţile pot să prevadă şi alte situaţii în care contractul de distribuţie să
înceteze, în funcţie de specificul activităţii lor. De exemplu, ca efect al neîndeplinirii corespunzătoare a
activităţii de intermediere, contractul poate înceta, urmând ca intermediarul să repare eventualele
prejudicii cauzate.

2.2. Principalele reguli privind incheierea contractelor de asigurari de catre intermediarii in asigurari
Contractul de asigurare. Aspecte generale

Potrivit Condului civil român, prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă
să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat,
să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. Din
această definiție rezultă că părțile contractului de asigurare sunt: asigurătorul, asiguratul și, în anumite
cazuri, contractantul al asigurării, dacă este diferit de asigurat. Deși nu sunt parte la contractul de
asigurare, efectele acestuia se răsfrâng în ceea ce privește indemnizarea (despăgubirea) și asupra unor
terțe persoane care fie sunt nominalizate expres sau determinate pe baza anumitor criterii (de exemplu:
moștenitorii legali), purtând denumirea de beneficiari, fie sunt îndreptățite la despăgubiri pentru
prejudiciile suferite în urma conduitei negative a persoanelor asigurate – cazul asigurărilor de răspundere
civilă – purtând denumirea de terți păgubiți.

Pentru asigurători, contractul de asigurare reprezintă produsul prin care se materializează activitatea de
asigurare în toate componentele sale, respectiv oferirea, distribuția, negocierea și încheierea contractului,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și recuperare.
Pentru asigurați/beneficiari/terți prejudiciați contractul de asigurare reprezintă un mijloc de protecție pentru
viața și/sau patrimoniul acestora împotriva evenimentelor nedorite sau inerente care se produc dintr-o
multitudine de factori naturali, tehnici, ale activităților desfășurate, ale conduitei umane etc. Aceste
persoane sunt denumite generic de legislația privind distribuția de asigurări clienți sau potențiali clienți,
prin client fiind avuți în vedere consumatorii (persoanele fizice și persoanele juridice).

În conformitate cu cerințele legale, pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare se încheie în formă
scrisă sub forma unui document denumit poliță de asigurare sau certificat de asigurare emis și semnat de
asigurător ori prin nota de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare. Polița de asigurare
trebuie să indice cel puțin:

1. numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor contractante, precum şi numele beneficiarului
asigurării, dacă acesta nu este parte în contract;
2. obiectul asigurării: bunul care se asigură, răspunderea civilă care se asigură, viața asiguratului
etc.
3. riscurile ce se asigură;
4. momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului. De regulă, răspunderea
asigurătorului începe la momentul emiterii poliței și încasării primei de asigurare, dar există cazuri,
cum este, de exemplu, cazul asigurărilor agricole, în care cele două momente pot să nu concidă.
Momentul încetării răspunderii asigurătorului este acela consemnat în contractul de asigurare. În
cazul în care riscul asigurat s-a produs înainte ca obligația asigurătorului să înceapă a produce
efecte ori atunci când lipsește riscul asigurat, răspunderea asigurătorului încetează ca urmare a
desființării de drept a contractului de asigurare.
5. prima de asigurare;
6. suma asigurată;
7. modalitatea şi termenele de plată a indemnizaţiilor de asigurare, a sumelor de răscumpărare şi a
sumelor asigurate;
8. excluderile din asigurare;
9. informaţii privind orice drepturi pe care le pot avea părţile de a rezilia contractul înainte de termen
sau unilateral, inclusiv orice penalităţi impuse de contract în asemenea cazuri;
10. alte informaţii stabilite de A.S.F. prin norme.

Fără a intra în detalii asupra coordonatelor juridice ale contractului de asigurare, două repere specifice
acestuia predomină:

1. caracterul aleatoriu, aceasta semnificând faptul că niciuna dintre părțile contractante nu cunoaște
la încheierea contractului dacă va avea un câștig sau va suferi o pierdere în perioada de
asigurare, câștigul sau pierderea depinzând de incertitudinea (dacă și/sau când) producerii riscului
asigurat.
2. caracterul de adeziune, deoarece clauzele sale sunt prestabilite sau redactate de către asigurător
și propuse asiguratului/contractantului asigurării, însă acesta are dreptul să nu fie de acord cu
aceste clauze. Este de reținut că acest caracter de adeziune al contractului de asigurare s-a
atenuat în timp ca o consecință a intervenției mai multor factori: concurența dintre asigurători,
diversificarea ofertelor având ca obiect produse și servicii de asigurare, puterea de negociere a
potențialilor asigurați (mai ales cei corporate), implicarea intermediarilor de asigurări, creșterea
nivelului de protecție oferit clienților prin legislația de drept comun privitoare la acest domeniu, dar
și prin actele normative speciale care reglementează activitatea de asigurare și a distribuției de
asigurări.

Obligațiile legale de informare, atât înainte cât și pe parcursul derulării relațiilor contractuale, sunt în
sarcina distribuitorilor de asigurări dar şi a clienților sau potențialilor clienți.

În acest sens, Codul civil stabilește că persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă
în scris la întrebările formulate de asigurător și să declare la încheierea contractului orice informații sau
împrejurări pe care le cunoaște și care, de asemenea, sunt esențiale pentru evaluarea riscului. De
asemenea, în perioada contractuală, clientul este obligat să anunțe asigurătorul despre modificările
împrejurărilor esențiale privind riscul. În caz de nerespectare a acestor obligații, legiuitorul a prevăzut
anumite consecințe asupra valabilității contractului de asigurare mergând până la nulitatea acestuia în
cazul în care clientul sau potențialul client a fost de rea-credință în furnizarea informațiilor.

Informațiile pe care distribuitorii de asigurări trebuie să le furnizeze clienților sau potențialilor clienți

În cele ce urmează sunt prezentate exigențele pe care legislația specială privind distribuția de asigurări le
stabilește în sarcina distribuitorilor de asigurări în procesul de vânzare a produselor de asigurare.
Implementarea unei noi reglementări în domeniul distribuției de asigurări începând cu anul 2018 în toate
statele membre ale UE a fost necesară pentru a garanta același nivel de protecție clienților, indiferent de
canalul de distribuție prin intermediul căruia aceștia își achiziționează produsul de asigurare, fie direct de
la asigurători, fie indirect printr-un intermediar.

Pentru aceasta însă, în desfășurarea activității, distribuitorii de asigurări trebuie să aibă o conduită care
să respecte anumite principii și să nu încalce interdicții expres prevăzute de lege.

Cerințe de conduită. Principii și interdicții

Scopul principal urmărit în distribuția de asigurări este acela de a garanta oferirea de către distribuitori a
unor produse și servicii care să corespundă cel mai bine intereselor clienților. De aceea, distribuitorii au
obligația să acționeze întotdeauna în relația cu clienții în mod onest, corect și profesionist.

Pentru a materializa atributele de conduită enunțate anterior, distribuitorii au obligația:

1. de a furniza clienților, inclusiv prin comunicări publice, informații corecte, clare, neînșelătoare și
ușor identificabile, în conformitate cu dispozițiile legale care detaliază cazurile, conținutul, forma și
tipurile de informații care se adresează clienților sau potențialilor clienți;
2. de a respecta anumite interdicții legale. Astfel, distribuitorilor de asigurări le este interzis ca în
activitatea lor:
o să fie remunerați, să își remunereze personalul și să îi evalueze performanțele într-un mod
care să contravină celor mai bune interese ale clienților;
o să adopte măsuri care, prin intermediul remunerării, al obiectivelor de vânzări sau prin alte
mijloace, constituie un stimulent pentru a recomanda clienților un anumit produs în
detrimentul altuia mai corespunzător pentru nevoile clienților respectivi.
o să accepte sau să primească remunerație de la terți și împuterniciții acestora în legătură cu
distribuția produselor de asigurare ori să acorde sau să plătească respectivelor persoane
remunerații pentru această activitate.

Prin remunerație se înțelege oricare din modalitățile următoare: comision, onorariu, cost sau alt tip de
plată, inclusiv beneficiu economic sau alt avantaj ori stimulent financiar sau nefinanciar, oferit sau acordat
pentru activitățile de distribuție.

O interdicție suplimentară, specifică numai intermediarilor și intermediarilor de asigurări auxiliare este

aceea potrivit căreia acestor persoane le este interzis să facă reclamă ori publicitate remunerată pentru
produsele, activitatea sau acțiunile de orice fel ale asigurătorilor.

Informații comune tuturor tipurilor de asigurări care trebuie furnizate clienților sau potențialilor clienți
anterior încheierii unui contract de asigurare

Activitatea de distribuție de asigurări include 3 mari categorii de operațiuni menţionate mai jos, la punctele
1-3, acestea fiind anterioare încheierii unui contract de asigurare. Distribuitorii de asigurări sunt obligați să
le ofere clienților sau potențialilor clienți informații în etapa precontractuală pentru toate tipurile de
asigurări. De exemplu, pentru produsele de asigurare care fac parte dintr-un pachet într-o vânzare
combinată, precum și pentru produsele de investiții bazate pe asigurări, există și alte cerințe de informare,
suplimentare celor comune tuturor contractelor de asigurare.

Așadar, înainte de încheierea unui contract de asigurare, toți distribuitorii de asigurări, iar, în anumite
cazuri, fie numai asigurătorii, fie numai intermediarii de asigurări, prezintă în timp util mai multe tipuri de
informații, după cum urmează :

1. Informații generale despre asigurător/intermediar:

o identitatea și adresa acestora;
o calitatea de intermediar sau de asigurător deținută, după caz;
o dacă oferă consultanță pentru produsele comercializate. Prin consultanță, în sensul
legislației privind distribuția de asigurări, se înțelege furnizarea unei recomandări
personalizate unui client sau potențial client, la cererea acestuia sau la inițiativa
distribuitorului de asigurări, în legătură cu unul sau mai multe contracte de asigurare;
o procedurile de reclamații/petiționare și informații privind procedurile de soluționare
alternativă a litigiilor, fără excluderea dreptului clienților de a se adresa instanțelor.

Suplimentar, intermediarii de asigurări trebuie să informeze clientul sau potențialul client în

legătură cu: (i) registrul în care sunt înscriși și cum pot verifica acest aspect; (ii) dacă reprezintă
clientul sau acționează pentru și în numele unui asigurător.

2. Informații privind conflictul de interese:

o participațiile calificate deținute de intermediari în cadrul asigurătorilor și de asigurători sau
societățile mamă ale acestora în cadrul intermediarilor;
o în legătură cu contractul de asigurare, intermediarii de asigurări, trebuie să informeze
clientul sau potențialul client:
1. dacă oferă consultanță bazată pe o analiză imparțială și personală;
2. dacă are obligația contractuală de a lucra doar cu unul sau mai mulți asigurători și
care sunt aceștia;
3. denumirea asigurătorului cu care lucrează în cazul în care nu lucrează decât cu
unul singur;
o natura remunerației primită. În legătură cu remunerația primită, intermediarii de asigurări
furnizează clienților sau potențialilor clienți mai multe informații, în funcție de tipul de
remunerație și plătitorul acesteia: onorariul plătit de client – cuantum sau metoda de calcul
a acestuia; comisionul inclus în prima de asigurare; orice beneficiu economic de orice
natură oferit sau primit de intermediar în legătură cu respectivul contract de asigurare; sau
combinație a tipurilor de remunerații menționate anterior.

Asigurătorii furnizează clienților sau potențialilor clienți informații asupra naturii

remunerației pe care o primesc angajații pentru contractul de asigurare respectiv.

În cursul executării unui contract de asigurare, ori de câte ori clienții efectuează plăți, altele
decât primele și plățile programate la încheierea contractului, disribuitorii de asigurări
trebuie să prezinte aceleași informații ca cele enunțate mai sus la punctul 2.

o Acordarea consultanței

Prima etapă a procesului de consultanță constă în evaluarea cerințelor și necesităților

clienților, pe baza informațiilor oferite de aceștia, pentru a le putea oferi un produs de
asigurare în concordanță cu informațiile primite, respectiv:

1. pentru analizarea cerințelor se solicită:

 datele personale ale clienților în limitele necesare scopului pentru care sunt
solicitate;
  opțiunea pentru acordarea sau nu a consultanței și tipul de produs de
asigurare dorit;
 alte informații pentru acele produse de asigurare care au o reglementare
legală specială – cazul asigurărilor RCA, PAD, asigurări de răspunderi
profesionale;
2. b. pentru identificarea necesităților, în funcție de tipul produsului de asigurare dorit
se solicită informații privind:
 situația familială și financiară a clienților;
 obiectivele financiare ale clienților.

Pe baza evaluării efectuate, distribuitorii furnizează clienților informații obiective și ușor de înțeles despre
produsul de asigurare propus, iar, în cazul unui contract de asigurare specific, motivul adecvării acelui
contract la cerințele și nevoile clienților va trebui să fie documentat.

Pentru a adapta de o manieră corespunzătoare recomandarea, consultanța ține seama atât de

complexitatea produsului de asigurare propus – una este complexitatea asigurării RCA și alta a asigurării
de pierderi financiare sau a asigurării voluntare de sănătate -, cât și de tipul de client căruia i se
adresează – persoană fizică sau persoană juridică, persoană fizică având studii medii sau persoană fizică
având studii superioare etc. De asemenea, în cazul în care consultanța este oferită de intermediar,
aceasta va fi adaptată tipului de intermediar din care face parte entitatea care o oferă.

În situația în care consultanța se realizează pe baza unei analize imparțiale și personale, intermediarii de
asigurări analizează în prealabil un număr suficient de mare de contracte de asigurare disponibile pe
piață, astfel încât recomandarea personalizată să fie efectuată pe baza unor criterii profesionale și
contractul de asigurare să răspundă cel mai bine necesităților clienților. Prin excepție, în cazul în care o
asemenea analiză nu poate fi realizată, deoarece nu există decât un produs de asigurare, chiar
aparținând unei singure clase sau oferit de un singur asigurător, distribuitorul poate acorda consultanță
prin evaluarea caracterului adecvat al acelui unic produs, informând clientul în prealabil că nu oferă o
consultanță bazată pe o analiză imparțială și personală.

Legea 236/2018 prevede obligativitatea consultanţei numai pentru produsele cu componentă

investiţională, însă Norma 19/2018 prevede că de la obligativitatea furnizării consultanței sunt exceptate
în mod excepţional numai următoarele asigurări: în cazul asigurărilor de răspundere civilă, asigurării
obligatorii a locuințelor, asigurărilor medicale de călătorii în străinătate, precum și a altor asigurări impuse
de legislația în vigoare, dar numai dacă clienții nu au optat pentru consultanță. Prin urmare, cu excepția
produselor de asigurare enumerate anterior și numai dacă potențialul client nu dorește consultanță,
pentru toate celelalte produse de asigurare indiferent dacă sunt asigurări generale sau de viață,
distribuitorii de asigurări sunt obligați să acorde consultanță.

Informații privind vânzarea combinată. Cerințe suplimentare

Vânzarea combinată se referă la furnizarea unui produs de asigurare împreună cu un serviciu sau un
produs auxiliar care nu este o asigurare și care compun același pachet sau același acord. De exemplu,
un pachet de servicii turistice în care este inclusă și asigurarea medicală de călătorii în străinătatea sau
un contract de leasing auto care are atașat și un contract de asigurare pentru avarii și furt (CASCO).

Nu fac obiectul cerințelor de informații privind vânzarea combinată produsele de asigurare auxiliare unui
serviciu sau activități de investiții, contract de credit sau servicii aferente conturilor de plăți.

De asemenea, vânzarea combinată nu vizează distribuția de produse de asigurare multi risc care acoperă
mai multe tipuri de riscuri. De exemplu, o asigurare de construcții montaj prin care se acoperă riscul de
incendiu și alte calamități la construcție în curs de realizare, dar și răspunderea civilă a
antreprenorului/proprietarului nu face obiect al cerințelor de informație privind vânzarea combinată.
În cazul vânzării combinate, distribuitorii de asigurări sunt obligați să-i informeze pe clienți sau potențialii
clienți dacă au posibilitatea să cumpere separat diferitele componente ale pachetului sau acordului, iar în
caz afirmativ, au obligația de a furniza:

1. o evidență separată a costurilor și cheltuielilor pe fiecare componentă;

2. descrierea adecvată a diferitelor componente ale acordului sau pachetului, modul în care
interacțiunea dintre acestea modifică riscul sau acoperirea asigurării ca o componenta a
pachetului sau acordului față de asigurare luată ca un produs separat.

Informații privind asigurările de viață. Cerințe suplimentare

Datorită complexității, caracteristicilor, perioadei de asigurare mai îndelungate, faptului că vizează viața
oamenilor și/sau incapacitatea rezultată din boală, vătămare ori invaliditatea acestora, legiuitorul a
prevăzut pentru asigurările de viață cerințe suplimentare de informare care să ofere o protecție
corespunzătoare clienților unor asemenea produse de asigurare.

În acest sens, înainte de încheierea unui contract de asigurare, distribuitorii au obligația să furnizeze, pe
lângă identitatea și adresa asigurătorilor, iar, după caz, și pe cele ale intermediarilor, modalitatea în care
clientul va putea avea un acces facil la raportul anual privind solvabilitatea și stabilitatea financiară a
asigurătorului.

De asemenea, clienții sau potențialii clienți au dreptul legal de a le fi comunicate o serie de informații
despre contractul de asigurare de viață propus constând în funcționalități și caracteristici ale produsului.

Pe întreaga durată a contractului, distribuitorii de asigurări comunică clienților orice schimbare referitoare
la datele de identificare și/sau forma juridică ale asigurătorului, condițiile de asigurare, precum și a altor
elemente prezentate anterior încheierii contractului de asigurare de viață. Anual, distribuitorii informează
clienții privind situația beneficiilor, dacă sunt incluse în contractul de asigurare.

Informații privind produsele de investiții bazate pe asigurări. Cerințe suplimentare

Produsele de investiții bazate pe asigurări sunt acele produse de asigurări de viață cuprinse în Secțiunea
C din Anexa nr.1 la Legea nr.237/2015 (Solvabilitate II) care oferă o valoare la scadență sau o valoare de
răscumpărare expusă parțial sau integral, direct sau indirect, fluctuațiilor pieței și nu includ:

 produsele de asigurare generală;

 contractele de asigurare de viață în baza cărora se plătesc numai beneficii în caz de deces sau
incapacitate rezultată din boală, vătămare ori invaliditate;
 produsele de pensii obligatorii și facultative;
 pensiile ocupaționale;
 produse de pensii în care contribuția este suportată de angajator, iar angajatorul și angajatul nu
pot alege produsul sau furnizorul.

Produsele de investiții bazate pe asigurări fac parte alături de produsele de investiții individuale
structurate18 sau PRIP- din categoria produselor financiare generic intitulate produse de investiții
individuale structurate și bazate pe asigurări (PRIIP).

Având în vedere că PRIIP sunt complexe și greu de înțeles, este dreptul clienților sau potențialilor clienți
de a le fi explicate astfel încât să le înțeleagă și să fie în deplină cunoștință de cauză atunci când aleg un
astfel de produs cu privire la natura, caracteristicile, riscurile, costurile, câștigurile și pierderile potențiale
care derivă din acesta. Astfel, distribuitorii de produse de investiții bazate pe asigurări au cerințe de
informare suplimentare în relația cu clienții, după cum urmează:

1. Informații privind conflictele de interese

 Înainte de furnizarea unui produs de investiții bazat pe asigurări și dacă asigurătorii și intermediarii
nu pot garanta într-o măsură suficientă că riscul de a aduce atingere intereselor clienților poate fi
evitat, atunci au obligația de a le comunica în mod clar clienților în timp util natura sau sursa unor
posibile conflicte de interese. Pot exista conflicte de interese între clienți și distribuitorii de
asigurări sau managerii/angajații acestora ori alte persoane legate de distribuitorii de asigurări
printr-o relație de control.

Informarea privind potențialul conflict de interese se furnizează pe un suport durabil – hârtie sau
orice alt instrument care permite stocarea și reproducerea exactă a informațiilor adresate personal
clientului – și cu suficiente detalii care să-i permită acestuia luarea unei decizii în cunoștință de
cauză.

2. Informații obligatorii indiferent dacă se acordă sau nu consultanță

Clienții sau potențialii clienți sunt informați în timp util, înainte de încheierea unui contract de
asigurare de tip PRIIP, într-o formă ușor de înțeles, care să le permită să înțeleagă natura și
riscurile produsului oferit, în vederea luării unei decizii în cunoștință de cauză, asupra:

a) informațiilor adecvate privind distribuția de produse de investiții bazate pe asigurări, iar în cazul
în care se oferă consultanță cu opțiunea pentru distribuitori de a prezenta clientului o evaluare
periodică a adecvării produselor recomandate acestuia;

b) costurilor și cheltuielilor conexe cum ar fi costul global, costul produsului recomandat, costul
eventualei consultanțe, costurile cu terții, efectul costurilor asupra rentabilității investiției. Aceste
informații se furnizează periodic clientului, cel puțin anual.

3. Consultanța privind produsele de investiții bazate pe asigurări

La recomandarea către un client sau potențial client a unui produs de investiții bazat pe asigurări,
pentru a putea evalua caracterul adecvat și corespunzător al produsului sau produselor de
asigurare ce pot fi oferite, distribuitorii de asigurări solicită de la respectivul client sau potențial
client următoarele informații:

a) cunoștințele și experiența în domeniul investițiilor, relevant pentru tipul respectiv de produs sau
serviciu;

b) situația financiară, inclusiv capacitatea de a suporta pierderi;

c) obiectivele privind investițiile, inclusiv toleranța la risc.

Recomandarea adecvată a unui produs trebuie să vizeze toleranța la risc și capacitatea clientului sau
potențialului client de a suporta pierderi financiare ca urmare a achiziționării respectivului produs.
Asigurătorii și intermediarii în asigurări au obligația de a-i avertiza pe clienți sau potențialii clienți dacă, în
funcție de informațiile pe care le-au comunicat, produsul nu este corespunzător. De asemenea,
distribuitorii de asigurări au obligația de a-i avertiza pe clienți sau potențialii clienți despre faptul că
netransmiterea informațiilor solicitate, necesare evaluării este de natură a-i pune în imposibilitatea de a
determina dacă produsul vizat este corespunzător.

Nu este necesară evaluarea caracterului adecvat și corespunzător la cerințele și nevoile clientului sau
potențialului client dacă sunt îndeplinite cumulativ 4 condiții, respectiv:

1. produsul implică expunerea investițiilor clientului la instrumente financiare care nu sunt

considerate complexe;
2. activitatea de distribuție are loc la inițiativa clienților sau potențialilor clienți;
 3. clienții sunt informați că distribuitorii sunt exceptați de la obligația de a evalua produsul și, de
asemenea, că nu beneficiază de protecția normelor privind conduita profesională a distribuitorilor
de asigurări;
4. distribuitorii de asigurări au luat măsuri organizatorice și administrative pentru identificarea și
evitarea conflictelor de interese.

Pe perioada de derulare a contractului de asigurare, distribuitorii de asigurări furnizează pe suport durabil

clienților: (i) rapoarte adecvate privind serviciul furnizat cuprinzând comunicări periodice în funcție de tipul
și complexitatea produsului de investiții bazat pe asigurări și natura serviciului furnizat; (ii) costurile
asociate tranzacțiilor și serviciilor efectuate pentru client. De exemplu, în cazul contractelor cu participare
la profit contractanții sunt informați anual în scris în legătură cu situația drepturilor lor și participarea la
profit, precum și cu diferența dintre previziunile de la încheierea contractului și evoluția reală.

Excepții de la prezentarea informațiilor sau de la acordarea consultanței

Distribuitorii de asigurări care desfășoară activități de distribuție de asigurări de riscuri majore nu au

obligația de a furniza informații despre asigurător, respectiv intermediarul de asigurări cu care se va
încheia contractul, informații privind conflictul de interese sau consultanță. Sunt riscuri majore acele riscuri
definite ca atare de Legea nr.237/2015 cum ar fi riscurile clasificate în clasele 4, 5, 6, 7, 11 și 12 din
anexa nr. 1 secțiunea A; riscurile clasificate în clasele 14 și 15 din anexa nr. 1 secțiunea A, în cazul în
care contractantul desfășoară din punct de vedere profesional o activitate industrială, comercială sau
liberală, iar riscul se referă la această activitate; riscurile clasificate în clasele 3, 8, 9, 10, 13 și 16 din
anexa nr. 1 secțiunea A, în măsura în care clientul depășește anumiți indicatori tehnico-financiari
specificați de lege sau este o asociație profesională.

Sunt exceptați de la obligația de informare sau de consultanță, inclusiv distribuitorii de produse de

investiții bazate pe asigurări, dacă se adresează unor clienți profesionali. Prin clienți profesionali se
înțelege instituții de credit, firme de investiții și alte instituții financiare reglementate, societăți de asigurare,
organisme de plasament colectiv și administratorii acestora, fonduri de pensii, alți investitori instituționali,
mari întreprinderi care îndeplinesc anumite criterii valorice, guverne, instituții internaționale, alți clienți care
renunță la protecție și care îndeplinesc anumite criterii și cerințe prevăzute de lege.

Condițiile de formă privind informațiile furnizate clienților sau potențialilor clienți. Documente utilizate
pentru furnizarea informațiilor și acordarea consultanței.

Informațiile furnizate clienților sau potențialilor se transmit:

1. pe hârtie;
2. cu claritate și precizie;
3. în limba oficială a statului membru unde este situat riscul sau reședința ori sediul
clientului/potențialului client, dacă părțile nu agreează altfel. De exemplu, în cazul unui risc situat
în România sau dacă clientul este rezident în România, regula este ca distribuitorii să furnizeze
informațiile în limba română;
4. gratuit.

Distribuitorii pot furniza informațiile și prin intermediul:

1. unui alt tip de suport durabil decât hârtia, dacă această modalitate este adecvată în activitatea
dintre distribuitor și client, iar clientul a optat în acest sens. De exemplu, un tip de suport durabil
poate fi e-mailul.
2. unui site dacă:
o această modalitate este adecvată în activitatea dintre distribuitor și client;
o clientul este de acord;
 o se transmite clientului pe cale electronică (email) adresa site-ului și a locului unde pot fi
accesate informațiile furnizate;
o informațiile respective rămân accesibile o perioadă rezonabilă care să permită clientului o
consultare corespunzătoare.

Pentru ca o modalitate de transmitere prin intermediul altui suport durabil decât hârtia sau unui site să fie
considerată adecvată este necesar să existe dovezi că respectivii clienți au acces la internet. Furnizarea
de către client a unei adrese de e-mail este considerată o astfel de dovadă.

Pentru produsele de investiții bazate pe asigurări la care s-a oferit consultanță, aceasta se materializează
printr-o declarație de adecvare furnizată clienților pe suport durabil. Declarația de adecvare se realizează
astfel încât să corespundă preferințelor, obiectivelor și celorlalte caracteristici ale clienților.

În vederea încheierii unui contract de asigurare, în așa-numita etapă precontractuală care se poate
finaliza cu încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare, trebuie puse la dispoziția clientului, în una
din modalitățile descrise anterior, o serie de documente, în funcție de tipul de distribuitor care oferă
produsul, de tipul produsului de asigurare oferit, dacă se acordă sau nu consultanță.

Documentele precontractuale se compun din: (i) document de informare specific tipului de produs de
asigurare vizat; (ii) document în baza căruia se analizează cerințele și necesitățile clienților și evaluarea
caracterului adecvat și corespunzător al produsului de asigurare recomandat, utilizat atunci când se
acordă consultanță; (iii) alte documente suplimentare, în situația în care sunt prevăzute de lege.

Dacă prin dispoziții legale exprese nu se prevede altfel, documentele precontractuale, contractele de
asigurare și condițiile de asigurare se redactează în scris, vizibil și ușor de citit, cu o mărime a fontului
utilizat de minim 10, pe hârtie sau pe alt suport durabil, utilizând o culoare de fond în contrast cu culoarea
fontului.

Pentru contractele de asigurare încheiate la distanță, documentele menționate în alineatul precedent se

comunică la cererea clienților în timp util înainte ca aceștia să aibă obligații rezultate din contract sau din
acceptarea unei oferte de asigurare la distanță.

Reglementările în vigoare impun o standardizare a formei și conținutului documentelor de informare din

faza precontractuală. Indiferent de distribuitorul de asigurări și de statul membru în care sunt furnizate
produsele și serviciile de asigurare și în funcție de produsul oferit, aceste documente trebuie să conțină
doar informații esențiale referitoare la natura și caracteristicile produsului într-o formă concisă și ușor de
înțeles de către client pentru a-i fi cu adevărat utile și pentru a fi în măsură să valorifice informațiile
primite.

Documente de informare

Documentele de informare trebuie să conțină informații esențiale denumite și informații-cheie în funcție de

încadrarea produselor în clasele de asigurare prevăzute la secțiunile A, B și C din anexa nr.1 la Legea
nr.237/2015, astfel:

a) document de informare standardizat, denumit PID (Insurance Product Information Document), în cazul
în care produsul este încadrat în clasele de asigurări generale;

b) document de informare standardizat, denumit KID (Key Information Document), în cazul în care
produsul este încadrat în clasele de asigurări de viață următoare:

1. asigurări de supraviețuire la termen, asigurări de deces, asigurări de viaţă cu restituirea primelor,

asigurări mixte, inclusiv cele legate de fonduri de investiții;
2. anuităţi, inclusiv cele legate de fonduri de investiții;
 3. asigurări suplimentare, asigurări de vătămări corporale, inclusiv pentru incapacitate de muncă,
deces cauzat de accidente şi invaliditate cauzată de accidente sau boli.

c) document de informare privind produsul de asigurare, în cazul în care produsul este o asigurare de
căsătorie sau de naștere ori este încadrat în clasele de asigurări de viaţă altele decât cele prevăzute la lit.
b).

Toate tipurile de documente de informare trebuie să conțină informații despre identitatea creatorilor de
produse și a distribuitorilor, precum și următoarele:

a) în cazul intermediarilor secundari: clasele de asigurări pentru care intermediază contracte de asigurare,
denumirea asigurătorilor pentru care sunt autorizați să intermedieze fiecare clasă de asigurare;

b) în cazul intermediarilor principali:

1. faptul că pot emite contracte de asigurare/reasigurare și/sau pot colecta prime de

asigurare/reasigurare în numele societăților, în cazul în care primesc împuterniciri din partea
acestora;
2. consultanța este oferită după analizarea unui număr suficient de mare de contracte de asigurare
disponibile pe piață, astfel încât recomandarea personalizată să fie efectuată pe baza unor criterii
profesionale și contractul de asigurare să răspundă cel mai bine cerințelor și necesităților clientului
(contractantului).

Documentul de informare standardizat PID

PID se elaborează de creatorul produsului de asigurare generală:

a) în limba română, într-un limbaj simplu, astfel încât potențialul client să îi înțeleagă mai ușor conținutul,
și cuprinde informațiile esențiale de care potențialul client are nevoie pentru a lua o decizie în cunoștință
de cauză;

b) pe două pagini de foaie A4 dacă documentul se prezintă potențialului client pe format de hârtie. În mod
excepțional, dacă prezentarea produsului necesită mai mult spațiu, pot fi utilizate 3 pagini. În cazul în care
documentul este prezentat pe un alt suport durabil de date diferit de hârtie, dimensiunea componentelor
așezării în pagină poate fi modificată, cu condiția să se păstreze așezarea în pagină, titlurile și ordinea
rubricilor din formatul standard de prezentare, proeminența și dimensiunea aferente diferitelor elemente.
De asemenea, în prezentarea digitală, informațiile vor fi prezentate în corpul principal al documentului de
informare fără ca atenția consumatorului să fie distrasă de utilizarea de ferestre suprapuse și ferestre
pop-up și fără ca aceste instrumente să conțină materiale de marketing sau publicitate;

c) cu informațiile structurate și așezate pe rubrici, conform unui format standard prevăzut de

Regulamentul (UE) nr. 1.469/2017, cu fontul utilizat având înălțimea literelor mici de cel puțin 1,2 mm.
Informațiile despre eventualele asigurări suplimentare și acoperiri opționale nu trebuie să fie precedate de
bife, cruci în X sau semne ale exclamării.

PID cuprinde, pe lângă informațiile despre identitatea creatorilor de produse și a distribuitorilor,

următoarele informații:

a) tipul de asigurare;

b) un rezumat al acoperirii asigurării cuprinzând:

1. principalele riscuri;
2. suma asigurată;
 3. acoperirea geografică, dacă este cazul;
4. rezumatul riscurilor excluse, dacă este cazul;

c) metodele de plată a primelor și frecvența plăților;

d) principalele excluderi pentru care nu se pot face solicitări de despăgubiri;

e) obligații la începutul contractului;

f) obligații pe durata contractului;

g) obligații în cazul solicitării de despăgubiri;

h) durata contractului, inclusiv data de începere și de încheiere a acestuia;

i) metode de încetare a contractului.

Documentul de informare standardizat KID

KID se elaborează de creatorul PRIIP și se furnizează:

a) în limba română, nu mai lung de trei pagini format A4 atunci când este imprimat, cu informații
precontractuale esențiale precise, concise, corecte, clare, inteligibile, neechivoce, consecvente cu toate
documentele contractuale cu caracter obligatoriu, cu părțile relevante ale documentelor de ofertă și cu
termenii și condițiile PRIIP;

b) prezentat și aranjat în pagină astfel încât să fie ușor de citit, cu caractere de dimensiuni lizibile. Culorile
folosite pentru document nu trebuie să diminueze inteligibilitatea informațiilor dacă documentul este
imprimat sau fotocopiat în alb/negru.

c) separat în mod clar de materialele de marketing și fără trimiteri la acestea. KID poate conține trimiteri la
alte documente, inclusiv la prospect, dacă este cazul și numai atunci când trimiterea are legătură cu
informații care trebuie incluse în documentul cu informații esențiale. Dacă produsul PRIIP oferă opțiuni de
investiții, documentul KID furnizează cel puțin o descriere generală a opțiunilor de investiții și precizează
locul și modul în care se pot găsi informații precontractuale mai detaliate despre acestea.

d) eventuala marcă sau logo al creatorului de PRIIP sau al grupului căruia acesta îi aparține, dar fără să
distragă atenția investitorului individual de la informațiile cuprinse în document sau să ascundă textul.

KID cuprinde, pe lângă informații despre identitatea creatorilor de produse și a distribuitorilor, informațiile
următoare:

a) titlul “Document cu informații esențiale” (KID) în partea de sus a primei pagini a documentului și
denumirea de PRIIP.

b) sub titlul KID o declarație explicativă cu următorul conținut:

“Prezentul document conține informații esențiale referitoare la acest produs de investiții. Acesta nu
reprezintă un material de marketing. Informațiile vă sunt oferite în virtutea unei obligații legale, pentru a vă
ajuta să înțelegeți natura, riscurile, costurile, câștigurile și pierderile potențiale care derivă din acest
produs și pentru a vă ajuta să îl comparați cu alte produse.”;

c) informații despre autoritatea competentă a creatorului de PRIIP și data documentului;

d) dacă este cazul, o alertă de inteligibilitate: “Sunteți pe cale să achiziționați un produs care nu este
simplu și poate fi dificil de înțeles.”;

e) natura și principalele caracteristici ale PRIIP:

1. tipul de PRIIP;
2. obiectivele acestuia și mijloacele pentru atingerea lor, descrierea instrumentelor-suport sau a
valorilor de referință, menționarea piețelor pe care investește PRIIP;
3. o descriere a tipului de investitor individual pentru care PRIIP este destinat să fie tranzacționat;
4. detaliile beneficiilor de asigurare, inclusiv circumstanțele în care acestea s-ar realiza;
5. termenul (durata) PRIIP, dacă este cunoscut.

f) o scurtă descriere a profilului de risc și de randament cuprinzând următoarele elemente:

1. un indicator de risc sintetic, precum și o explicație a riscurilor relevante pentru PRIIP;

2. pierderea maximă posibilă a capitalului investit, inclusiv posibilitatea ca investitorul să piardă
întregul capital investit;
3. scenarii adecvate privind performanța și ipotezele aflate la baza lor;
4. după caz, informații privind condițiile de randament pentru investitorii individuali sau praguri de
performanță integrate;
5. o declarație conform căreia legislația fiscală a statului membru de origine al investitorului individual
poate avea un impact asupra remunerării reale.

g) informații despre Fondul de Garantare a Asiguraților;

h) costurile aferente unei investiții în PRIIP, cuprinzând costurile directe și indirecte care trebuie suportate
de investitorul individual, costurile distribuției și, pentru a asigura comparabilitatea, costurile totale
cumulate exprimate în termeni monetari și procentuali;

i) informații despre cât timp ar trebui să păstreze și în ce condiții poate retrage banii anticipat clientul din
care să rezulte:

1. dacă există o perioadă în care este posibilă renunțarea la contract fără penalizări sau anularea;
2. o mențiune a perioadei minime de deținere recomandate și, după caz, obligatorii;
3. posibilitatea de a dezinvesti înainte de scadență și condițiile aferente, inclusiv toate tarifele și
penalitățile aplicabile;
4. consecințele potențiale ale retragerii investiției înainte de finalul termenului sau al perioadei de
deținere recomandate.

j) informații despre modul și locul în care un investitor individual poate depune o reclamație referitoare la
produs sau la comportamentul creatorului de PRIIP sau al unei persoane care oferă consultanță cu privire
la produs sau care îl vinde;

k) o precizare sumară a tuturor documentelor de informare suplimentare care trebuie puse la dispoziția
investitorului individual în etapa precontractuală și/sau în etapa post contractuală, cu excepția oricărui
material de marketing.

Documentul de informare privind produsul de asigurare

Acest document de informare se utilizează în toate cazurile în care produsele de asigurare nu fac obiectul
aplicării prevederilor legale speciale care impun formatul PID sau KID. În această categorie de asigurări
intră în principal produsele de asigurare de viață care nu sunt produse de investiții bazate pe asigurări.
Informațiile care trebuie furnizate sunt relativ aceleași cu informațiile conținute în PID și KID, evident cu
particularitățile specifice acestui tip de produse. Astfel, distribuitorii de asigurări sunt obligați să pună la
dispoziția potențialilor clienți informații despre:

a) evenimentele (riscurile) asigurate;

b) excluderile din asigurare;

c) momentul începerii și cel al încetării contractului de asigurare;

d) modalitățile de executare, suspendare, reziliere sau încetare a contractului de asigurare, inclusiv orice
penalități impuse de contract în astfel de cazuri;

e) modalitatea prin care se plătesc primele și termenele de plată a primelor de asigurare;

f) indemnizațiile de asigurare, modalitățile și termenele de plată a acestora, a sumelor de răscumpărare și

a sumelor asigurate;

g) informațiile despre primele aferente fiecărui beneficiu, atât cele principale, cât și cele suplimentare,
după caz;

h) informațiile despre perioada de grație;

i) modalitățile de calcul și de distribuție a bonusurilor;

j) indicarea valorii de răscumpărare totale, inclusiv când este 0, a sumelor asigurate reduse, precum și a
nivelului până la care acestea sunt garantate pentru fiecare an de asigurare din cadrul perioadei de
asigurare acoperite prin contractul de asigurare;

k) procedurile de soluționare pe cale amiabilă sau prin proceduri alternative eventualelor litigii rezultate
din executarea contractului, acestea neconstituind o restrângere a dreptului clientului de a recurge la
procedurile judiciare legale;

l) informații generale privind deducerile prevăzute de legislația fiscală aplicabilă contractelor de asigurare;

m) legea aplicabilă contractului de asigurare;

n) existența Fondului de garantare a asiguraților.

Formularul de analiză a cerințelor și necesităților clientului (DNT – Demands and Needs Test)

Formularul de analiză a cerințelor și necesităților clientului, denumit de legiuitor DNT, se utilizează înainte
de și în scopul acordării consultanței în legătură cu un anumit produs de asigurare. În urma obținerii
informațiilor solicitate în baza acestui document, distribuitorul de asigurări poate analiza cerințele și
necesitățile clientului fiind în măsură să realizeze o evaluare adecvată a acestora și să formuleze o
recomandare personalizată clientului.

Anterior prezentării unor produse de asigurare și propunerii de încheiere a contractului de asigurare,

distribuitorul de asigurări redactează DNT în două exemplare, unul pentru sine și unul pentru potențialul
client (contractant).
În cazul în care clientul sau potențialul client optează pentru neacordarea consultanței, acesta este
avertizat că distribuitorul nu va evalua dacă contractul corespunde DNT. Distribuitorului îi este interzisă
influențarea clientului sau potențialului client în sensul renunțării la consultanță.

Refuzul potențialilor clienți de a furniza informațiile solicitate în DNT este documentat de către distribuitori
care au obligația de a-i avertiza pe clienții sau potențialii clienți cu privire la imposibilitatea de a le
prezenta un produs de asigurare personalizat.

Se acordă consultanță și pentru tipurile de asigurări exceptate (asigurări de răspundere civilă, asigurări
obligatorii a locuințelor, asigurări medicale de călătorii în străinătate sau alte asigurări impuse de legislația
în vigoare) dacă potențialii clienții și-au exprimat opțiunea în acest sens în DNT.

În ceea ce privește produsele de investiții bazate pe asigurări, suplimentar furnizării KID, distribuitorii de
asigurări prezintă potențialilor clienți sau clienților o proiecție a contractului de asigurare de viață în două
exemplare semnate de ambele părți, câte unul pentru fiecare parte, care va cuprinde următoarele
informații:

a) informații din DNT referitoare la situația personală a potențialului client;

b) informații referitoare la contractul de asigurare precum tip, durată, frecvență de plată;

c) evoluția sumei asigurate și a primelor plătite;

d) evoluția valorii contului, pentru polițele de tip unit-linked, sau evoluția contului de participare la profit,
pentru polițele tradiționale;

e) evoluția valorii de răscumpărare și a sumei asigurate reduse;

f) costurile de administrare, prezentate separat dacă structura costurilor permite acest lucru;

g) în afara scenariului cu 0% randament, valoarea unităților constantă, prezentarea simultană a încă două
scenarii de performanță a randamentelor fondurilor de investiții, unul pesimist și unul optimist;

h) o declinare a responsabilității referitoare la garantarea evoluției contractului de asigurare conform

proiecției prezentate, în cazul în care nu există garanții.

Distribuitorii de asigurări sunt obligați să comunice clienților periodic orice modificare care intervine în
documentele precontractuale.

Regulile speciale privind încheierea contractului de asigurare prin mijloace electronice

Dezvoltarea domeniului IT și accesul mai multor categorii de persoane la serviciile de web/internet a

impus și în domeniul asigurărilor luarea din partea asigurătorilor și intermediarilor de asigurări de măsuri
tehnice, organizatorice, de marketing pentru a-și dezvolta afacerea și pentru a oferi acestor persoane
posibilitatea de a beneficia de produse de asigurare prin intermediul mijloacelor de comercializare
electronică. În acest context, a fost adoptată o reglementare specială a acestui tip de vânzare menită să
asigurare o protecție similară vânzării clasice.

Astfel, comercializarea electronică a produselor de asigurare reprezintă activitatea de distribuție de

asigurări efectuată fie la distanță prin utilizarea mediului on-line, fie prin utilizarea altor mijloace
electronice, indiferent de dispozitivul de accesare a acestora, fix sau mobil. Mijloacele de comercializare
electronică includ pe lângă servicii web, soluții informatice și echipamente hardware. Soluțiile informatice
sunt aplicații on-line sau pe terminale mobile, destinate comercializării electronice, dezvoltate în numele
asigurătorilor sau intermediarilor principali.
Intermediarii secundari și cei neînregistrați pot comercializa electronic produse de asigurare numai prin
platformele asigurătorilor sau intermediarilor principali.

Soluțiile informatice prin care sunt prezentate sau comercializate electronic contractele de asigurare
trebuie să conțină minim următoarele secțiuni în legătură cu furnizorul acestor contracte:

1. ”Despre noi” cuprinde identitatea și adresa distribuitorului de asigurări, calitatea de intermediar

sau de asigurător a acestuia, dacă oferă consultanță pentru produsele comercializate, experiența
în asigurări, date din registrul comerțului sau un registru public similar;
2. ”Contact” care cuprinde adresa sediului social, a punctelor de lucru, telefon, fax, e-mail;
3. ”Produsele/ Serviciile noastre” care conține documentele precontractuale;
4. ”Termeni și condiții” conține cel puțin informații referitoare la eventuale modificări sau anulări ale
contractelor de asigurare, informații privind denunțarea unilaterală în cazul contractelor încheiate
la distanță, informații privind actualizarea datelor publicate prin comercializarea electronica a
contractelor de asigurare;
5. ”Politica de prelucrare a datelor cu caracter personal”;
6. ”Petiții” cuprinzând procedurile de reclamații/petiționare, inclusiv la A.S.F., și informații privind
procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, fără excluderea dreptului clienților de a se adresa
instanțelor.

De asemenea, comercializarea electronică se organizează, în funcție de destinatar, pe două secțiuni

distincte și clar delimitate cu acces securizat, (i) o secțiune destinată personalului asigurătorilor și
intermediarilor principali și/sau intermediarilor secundari/personalului acestora cu cod RAF și (ii) o a doua
secțiune destinată potențialilor clienți care permite înaintarea de oferte, comparații, înregistrări de cereri
de ofertă și sau emitere de comenzi, emiterea contractelor de asigurare la distanță, cu condiția existenței
unor tehnici de autentificare a potențialilor clienți securizată

În vederea transmiterii de informații pentru potențialii clienți (contractanți), similare cu acelea furnizate prin
intermediul unui suport de hârtie, soluțiile informatice sunt realizate cu respectarea cerințelor de informare
corectă și transparentă, cuprinzând minimul de informații enunțate în Anexa nr.20 lit. C din Norma A.S.F.
nr. 19/2018.

Informațiile se prezintă sub forma unor ferestre distincte sau prin legături distincte către pagini care conțin
aceste informații, înainte ca potențialul client să finalizeze etapele comenzii. Înainte de finalizarea
comenzii, clientul confirmă prin bifarea căsuței corespunzătoare faptul că a înțeles, a acceptat termenii și
condițiile contractului de asigurare, drepturile și obligațiile ce îi revin și este de acord cu emiterea poliței
de asigurare. Pentru a avea garanția parcurgerii informațiilor și a documentelor produsului de asigurare,
căsuța de acceptare a condițiilor sau de închidere a ferestrei este vizibilă numai după parcurgerea
întregului text al acestor informații și documente.

Înainte de încheierea unui contract de asigurare comercializat prin mijloace electronice, potențialii clienți
bifează o declarație pe proprie răspundere că sunt majori, au completat și înțeles DNT, că datele și
informațiile furnizate de ei sunt reale la momentul bifării. Aceste date se înregistrează și stochează de
distribuitorii de asigurări care utilizează mijloace electronice de comercializare a contractelor minim un an
suplimentar față de perioada asigurată.

Oferta generată și înaintată de distribuitorul de asigurări conține mai multe date și informații și anume:

1. datele de identificare ale bunului de asigurat și/sau proprietarului/clientului/ potențialului client;

2. întrebările distribuitorului de asigurări necesare încadrării în clase de risc, după caz;
3. răspunsurile potențialului client la întrebările distribuitorului;
4. sumele asigurate;
5. franșize, dacă este cazul, cu precizarea clară a cuantumului acestora, a cazurilor în care se aplică
și asupra sumelor la care se aplică (dacă sunt exprimate procentua
6.
 7. perioada asigurată;
8. riscurile asigurate;
9. excluderile;
10. acoperirea teritorială a riscurilor;
11. prețul total pe care potențialul client îl are de plătit, cu evidențierea distinctă pe categorii de
costuri, taxe și oricărui cost suplimentar, precum și informații privind modalitățile de plată aferente;
12. comisionul intermediarului/intermediarilor, în cazul polițelor RCA;
13. clasa Bonus/Malus, în cazul polițelor RCA sau oricând se aplică;
14. perioada valabilității ofertei și codul unic de confirmare a acesteia;
15. necesitatea de efectuare sau nu a unei inspecții de risc;
16. eventualele documente solicitate în vederea semnării contractului de asigurare;
17. informații privind existența sau inexistența dreptului de denunțare unilaterală a contractului de
asigurare încheiat la distanță;
18. informațiile privind existența sau inexistența dreptului asigurătorului/asiguratului de a rezilia
contractul înainte de termen, drepturile, obligațiile și eventualele penalități impuse ori care decurg
din aceasta;
19. informații privind legislația aplicabilă și/sau instanța competentă cu soluționarea eventualelor litigii
între părți;
20. existența și datele de contact ale Fondului de Garantare a Asiguraților;
21. alte informații, conform prevederilor legale.

Prețurile afișate prin mijloacele electronice de comercializare a contractelor de asigurare nu pot fi diferite
de sumele încasate/plătite de clienți și înscrise în contractul de asigurare/chitanța fiscală/ordinul de
plată/confirmarea de plată.

Ofertele finalizate cu emiterea contractului de asigurare/poliței prin mijloace electronice de comercializare

a contractelor se înregistrează automat în software-ul de gestiune și evidență al asigurătorului/
intermediarului principal emitent. Emiterea polițelor on-line se poate realiza numai după plata primei de
asigurare de către client.

Distribuitorii de asigurări sunt responsabili pentru toate erorile, greșelile apărute la înaintarea
ofertelor/contractelor de asigurare prin utilizarea soluțiilor informatice.

Asigurătorii și intermediarii principali mențin o evidență securizată a persoanelor care au acces în

aplicația de emitere a contractelor de asigurare, inclusiv a persoanelor cu drept de acces din partea
furnizorului extern al soluției și/sau aplicației.

În cazul în care soluțiile informatice permit realizarea de oferte comparative pentru minimum două
contracte de asigurare, elementele minime de comparație utilizate sunt:

1. tipul poliței, dacă este de tip “toate riscurile” sau de tip “riscuri nominalizate”;
2. sumele asigurate, diferențiate pe riscuri acoperite, dacă este cazul, și condițiile aplicabile acestora
conform condițiilor de asigurare;
3. acoperirile și durata acestora, excluderile;
4. limita/limitele de despăgubire, dacă există;
5. franșizele și detalierea acestora;
6. informațiile privind prima de asigurare, modalitățile și frecvența de plată și de realizare a acesteia;
7. taxele de emitere, de administrare și de reziliere;
8. garanțiile produsului;
9. denumirea asigurătorului emitent.

Particularităţile încheierii contractului de asigurare la distanță

Contractul de asigurare încheiat la distanță este acel contract de asigurare încheiat între un distribuitor de
asigurări și un potențial client, în cadrul unui sistem de vânzare la distanță sau al unui sistem de furnizare
de servicii organizat de către distribuitor care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui
contract, una sau mai multe tehnici de comunicare la distanță – de exemplu, un mijloc de comercializare
electronică sau telefonul.

Astfel, încheierea contractelor de asigurare la distanță este supusă atât dispozițiilor legale privind
comercializarea electronică a produselor de asigurare cât și dispozițiilor legale aplicabile comercializării la
distanță a serviciilor financiare pentru consumatori în măsura în care acestea din urmă nu contravin
primelor.

În cazul contractelor de asigurare încheiate la distanță, dacă potențialul client a solicitat comunicarea
condițiilor și prevederilor contractuale în scris, acestea i se comunică în timp util înainte ca el să aibă
obligații rezultate din contract sau din acceptarea unei oferte de asigurare la distanță. În cazul vânzării
prin telefon, dacă transmiterea în prealabil a documentelor și informațiilor nu este posibilă, iar potențialul
client a cerut expres încheierea contractului în această modalitate distribuitorul de asigurări îi transmite
condițiilor și prevederilor contractuale pe suport durabil , imediat după încheierea contractului la distanță.

Pentru contractele de asigurare reprezentând produse de investiții bazate pe asigurări încheiate prin
mijloace de comunicare la distanță care nu fac posibilă transmiterea în prealabil a declarației de
adecvare, se furnizează ulterior încheierii contractului pe suport durabil dacă clienții sunt de acord cu
acest lucru și au fost informații că pot întârzia încheierea acestuia până la primirea declarației.

Contractul la distanță se consideră încheiat în momentul primirii mesajului de confirmare de către

consumator (asigurat), referitor la comanda sa. Clientul are dreptul de a denunța unilateral contractul pe
parcursul unei perioade de 14 zile calendaristice, fără penalități și fără a fi necesară invocarea vreunui
motiv. Excepție fac asigurările de viață pentru care perioada de exercitare a dreptului de denunțare
unilaterală de către client este de 30 de zile calendaristice, dar și asigurările RCA cărora li se aplică
reglementările specifice. Dreptul de denunțare unilaterală a contractului nu se aplică contractelor de
asigurare de călătorie și pentru bagaje sau altor contracte de asigurare cu o durată de cel mult o lună
calendaristică.

Termenul de denunțare începe să curgă:

a) din ziua încheierii contractului la distanță, cu excepția contractelor de asigurare de viață pentru care
acesta va începe să curgă de la data când clientul este informat că s-a încheiat contractul la distanță;

b) din ziua în care clientul, la cererea sa, a primit informațiile, condițiile și prevederile contractuale, dacă
această dată este ulterioară datei la care se face referire la lit. a).

Locul încheierii contractului de asigurare

Locul încheierii contractului de asigurare diferă în funcție de modul încheierii: între prezenţi sau prin
mijloace de comunicare la distanță.

Atunci când contractul se încheie între prezenţi, locul încheierii este acela în care se găsesc părţile,
respectiv distribuitorul de asigurări și clientul. Potrivit dispozițiilor legale un astfel de loc poate fi:

1. sediul principal sau secundar al distribuitorului de asigurări principal sau secundar;

2. sediul principal sau secundar al clientului sau potențialului client persoană juridică;
3. domiciliul sau, după caz, reședința clientului sau potențialului client persoană fizică sau altă locație
agreată cu acesta.

În cazul în care contractul se încheie la distanță, inclusiv prin mijloace electronice, locul încheierii acestuia
va fi locul unde își are sediul ofertantul contractului, așadar sediul distribuitorului de asigurări la momentul
când se primește acceptarea ofertei din partea clientului.
Locul încheierii contractului poate fi în România sau într-un stat membru al UE, ori într-un alt stat în care
clientul își are reședința/domiciliul, în cazul comercializării produselor de asigurări în baza libertății de
prestare a serviciilor. Locul nu determină în mod automat legea aplicabilă contractului de asigurare.

Prin urmare, locul încheierii contractului poate să determine legea aplicabilă contractului de asigurare
dacă în contract nu se prevede altfel sau dacă nu intervin alți factori cum ar fi locul producerii riscului,
calitatea de distribuitor emitent al produsului de asigurare, categoria din care face parte distribuitorul de
asigurare cu care se încheie contractul.

Distribuitorii de asigurări au obligația informării potențialilor clienți asupra legii aplicabile contractului de
asigurare și, după caz, eventuala, posibilitate de a opta pentru legea aplicabilă. Pentru astfel de situații,
legea aplicabilă este cea prevăzută în contractul de asigurare, părțile având posibilitatea să aleagă dintre:
legea clientului, legea asigurătorului, legea locului încheierii contractului, legea locului producerii riscurilor
asigurate, legea statului unde este situat riscul sau o altă lege.

De regulă locul (statul) încheierii contractului și statul în care este situat riscul reprezintă factorii cei mai
relevanți care determină sau în baza cărora se stabilește legea aplicabilă, cu observația că există
diferențe de tratament legislativ în situația în care intervin aspecte extra comunitare în legătură cu
contractul (de exemplu, încheierea unei asigurări de bunuri de către un asigurător român pentru un activ
al unei persoane juridice române situat în Ucraina).

Statul în care este situat riscul este acel stat în care: (i) este situată proprietatea cum ar fi bunuri imobile –
construcții, terenuri; (ii) este înregistrat sau înmatriculat un vehicul; (iii) este încheiat contractul de
asigurare de călătorii în străinătate pe o perioadă de maxim 4 luni; (iv) se află reședința obișnuită a
clientului persoană fizică sau sediul principal ori secundar al clientului persoană juridică.

Efectele juridice ale încheierii contractelor de asigurare prin mijlocirea intermediarilor

Un contract de asigurare încheiat direct de o societate de asigurări sau prin mijlocirea unui distribuitor de
asigurări produce direct efecte între societatea de asigurări și client.

Mai mult, prin dispozițiile normative speciale privind distribuția de asigurări se oferă o garanție
suplimentară clienților că drepturile lor, izvorâte din contractul de asigurare, sunt protejate. În acest sens,
societățile de asigurări și intermediarii principali sunt răspunzători pentru toate acțiunile sau omisiunile
angajaților proprii și ale intermediarilor secundari în desfășurarea activității de distribuție, inclusiv în
încheierea contractului de asigurare.

Odată încheiat contractul și respectate obligațiile de către contractantul asigurării și/sau asigurat,
societatea de asigurări este obligată să plătească despăgubirea sau indemnizația, în cazul producerii
evenimentului asigurat, în limitele clauzelor, fără a fi îndreptățită să refuze plata despăgubirilor, invocând
anumite acțiuni sau omisiuni săvârșite de intermediari cu prilejul încheierii contractului de asigurare.

Clienții care beneficiază de produsele de asigurare sunt protejați și în cazul plății primelor de asigurare
prin intermediar, respectiv încasării despăgubirilor/sumelor asigurate de la asigurător prin mijlocirea
intermediarului.

Astfel, în cazul în care:

 intermediarul colectează prime de asigurare de la clienți, acestea se consideră transferate

societății de asigurare atunci când clientul a efectuat plata către intermediar;
 despăgubirile sau sumele asigurate se plătesc de către societatea de asigurare prin intermediar,
aceste despăgubiri/sume asigurate se consideră ca fiind transferate clienților numai în momentul
încasării efective de către aceștia a sumelor sau despăgubirilor respective.
 În practică, sunt cazuri în care compania de brokeraj sau agentul de asigurare nu depun la
asigurător sumele încasate cu titlu de prime de asigurare, polițele de asigurare sau alte
documente și se produc riscurile acoperite prin contractele încheiate. În astfel de împrejurări,
asigurătorul este obligat să plătească indemnizația asiguratului sau, după caz, despăgubirea
terțului păgubit, deoarece asiguratul sau terțul nu au nici o culpă pentru situațiile arătate.

2.3. Bibliografie
1. Nemeș, Vasile, Dreptul asigurărilor-curs universitar, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București,
2011.

2. Sferdian, Irina, Dreptul asigurărilor, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2009.

3. ETICĂ PROFESIONALĂ ȘI IMPLICAŢII ALE LEGILOR SPECIALE ASUPRA ACTIVITĂŢII DE

ASIGURARE

1. ETICĂ PROFESIONALĂ
1. Standarde de conduită și etică
2. Identificarea potențialelor tentative de fraudă
3. Cerințe de probitate morală și competențe profesionale “fit & proper”
2. IMPLICAŢII ALE LEGILOR SPECIALE ASUPRA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE
1. Legislația aferentă protecției consumatorului
2. Protecția datelor personale
3. Prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării actelor de terorism în piața de
asigurări

3.1. Etica profesionala

Standarde de conduită și etică

Etica profesională este manifestarea corectă a unor comportamente și se referă la corectitudinea cu care
un profesionist se manifestă față de terțe persoane cu care intră în contact în relația sa profesională.

Etica profesională se aplică atât distribuitorilor de asigurări, indiferent dacă sunt angajați sau antreprenori
independenți, cât și managerilor care trebuie să aplice cele mai înalte standarde de conduită în întreaga
lor activitate. Toți trebuie să își asume respectarea și apărarea eticii profesionale și să acționeze cu
onestitate și integritate în relațiile cu clienții, partenerii de afaceri și între ei.

Norma A.S.F. nr. 19/2018, la Capitolul 4 intitulat “Elemente privind conduita distribuitorilor” conține:

 prevederi cu caracter general privind conduita distribuitorilor în relația cu clienții, inclusiv în

contextul creșterii gradului de interes și conștientizare asupra riscului de conduită în sectorul
asigurărilor la nivel european,
 cerințe privind respectarea regulilor de conduită la nivelul următoarelor module: guvernanță, și
puncte de control, procesul de supraveghere și guvernanță a produselor, cultura organizațională și
personal, managementului riscului operațional din perspectiva afectării drepturilor clienților;
 cerințe privind stabilirea și monitorizarea unor indicatori-cheie de risc de conduită;
 prezentarea noilor instrumente de monitorizare a conduitei de către A.S.F., utilizate și în cadrul
statelor membre: supraveghere tematică, metoda clientului misterios, avertizorii de conduită.

Societățile de asigurare trebuie să instituie și să aplice politici și/sau proceduri interne privind conduita
adecvată a societății în relația cu clienții, direct sau prin intermediari, astfel încât aceasta să fie analizată
și monitorizată din perspectiva următoarelor module:

 guvernanță, procese și punctele de control;

 supravegherea și guvernanța produselor de asigurare;
  personalul și cultura organizațională;
 managementul riscului operațional din perspectiva afectării drepturilor clienților.

Pornind de la prevederile Normei A.S.F. nr. 19/2018 referitoare la conduita distribuitorilor, asigurătorii și
intermediarii principali de asigurări au obligaţia să își revizuiască Codurile de conduită existente sau să
elaboreze astfel de Coduri de conduită în care să includă cele mai bune practici la care să se raporteze
reprezentanții de vânzări și managerii.

În aceste Coduri de conduită trebuie să se regăsească standarde privind:

1. Integritatea
2. Expertiza și profesionalismul
3. Respectarea confidențialității
4. Transparența
5. Concurența loială
6. Asistența post vânzare

1. Integritatea. Integritatea este un element definitoriu al eticii profesionale și presupune a fi informat

și a acționa permanent în litera și spiritul legii. Exemple de practici interzise din punct de vedere al
integrității: - Churning (vânzare excesivă) – este o practică neetică, ce implică vânzarea excesivă
a unor polițe care nu sunt necesare și nici dorite de clienți în scopul generării de comisioane. -
Twisting (denaturare) – este o practică neetică ce apare atunci când un reprezentant face o
prezentare greșită a unei polițe existente pentru a convinge un client să-și înlocuiască acoperirea
actuală. - Oferirea de beneficii (profit sharing sau commission sharing) – deși este o practică
specifică şi permisă pentru asigurările facultative, este strict interzisă în cazul asigurării de
răspundere civilă obligatorie (RCA); - Deturnarea fondurilor clienților – este o practică interzisă
prin care sunt însușiți de către reprezentant sau de către societate banii primiți de la client pentru
derularea contractului de asigurare și folosiți fraudulos într-un alt scop; pentru controlul și evitarea
unor astfel de comportamente ilegale, societatea trebuie să implementeze un sistem de control
intern solid.
2. Expertiza și profesionalismul. Perfecționarea continuă a cunoștințelor este necesară pentru
oferirea unor servicii de calitate clienților. Norma A.S.F. nr. 20/2018 privind pregătirea profesională
a persoanelor implicate în activitatea de distribuţie conține prevederi privind formarea profesională
la standarde de calitate a distribuitorilor în vederea asigurării unei protecții sporite a clienților de
produse de asigurare. Reprezentanții asigurătorilor, cei ai intermediarilor principali, precum şi
intermediarii secundari trebuie să participe la cursurile de calificare profesională și de pregătire
profesională continuă pentru menținerea și îmbunătățirea cunoștințelor, competențelor și
aptitudinilor lor. Reprezentanții asigurătorilor, cei ai intermediarilor principali precum şi
intermediarii secundari trebuie să evite eventuale conflicte de interese. Un conflict de interese
apare atunci când profesionalismul este perturbat într-un mod care împiedică exercitarea unei
judecăți profesionale obiective.

De exemplu, distribuitorul își pune interesele personale deasupra intereselor clienților și are
interesele de câștig personal contrare intereselor clientului.

Reprezentanții trebuie să fie cinstiți și onești în îndrumarea clientului informându-l clar despre
conflictele de interese existente sau potențialele conflicte de interese; clienții trebuie să fie
informați de conflictele de interese existente sau de potențialele conflicte de interese asociate cu o
tranzacție sau cu o recomandare;

Acțiunile penale sau reclamațiile aduse împotriva unui Reprezentant trebuie raportate
asigurătorului.

3. Respectarea confidențialității. Nedivulgarea datelor personale ale clienților, angajaților și altor

persoane, cu excepția persoanelor care trebuie să cunoască aceste informații din cadrul societății
 și luarea de măsuri rezonabile pentru a împiedica pierderea sau furtul datelor personale sunt
condiții esențiale în etica profesională, care protejează clienții împotriva manipulării, erorilor și
furtului datelor și evită dezvăluirea nedorită a datelor acestora. Din punct de vedere al cadrului
legal protecția datelor este în acest moment reglementată prin Regulamentul Uniunii Europene nr.
679 din 27 aprilie 2016 cunoscut sub denumirea GDPR. Mai multe informații cu privire la protecția
datelor pot fi găsite în următorul subcapitol.
4. Transparența – se referă la un dialog deschis și constructiv, cu toate părțile interesate, dialog
bazat pe respect și profesionalism.

În relațiile cu clienții, distribuitorii trebuie să manifeste un comportament corect, onest și

profesionist, astfel încât să corespundă cel mai bine intereselor clienților și potențialilor clienți și să
nu recurgă la practici înșelătoare sau amăgitoare, cum ar fi declarații false sau afirmații
înșelătoare. Distribuitorul trebuie să prezinte produsul clar și în întregime. Aceasta presupune
explicarea tuturor beneficiilor, excepțiilor și limitărilor aferente produsului.

5. Concurența loială. Distribuitorii nu trebuie să facă afirmații depreciative, false sau înșelătoare la
adresa competitorilor. De asemenea, nu trebuie să facă nici comparații neloiale sau incomplete cu
alți asigurători, cu polițele, beneficiile, agențiile, serviciile, metodele de marketing ale acestora sau
să compare polițe distincte.
6. Asistența post vânzare. Aceasta presupune furnizarea de servicii de calitate pe tot parcursul
relației cu clientul și asigură faptul că interesele, drepturile și nevoile acestora sunt luate în
considerare de către societăți pe tot parcursul ciclului de viață al produsului până la finalizarea
relațiilor contractuale. Clienții pot reclama conduita nepotrivită a distribuitorilor prin depunerea unei
petiții atât la sediul asiguratorului sau al companiei de brokeraj (inclusiv reprezentanţele teritoriale
ale acestora), cât și la A.S.F..

Identificarea potențialelor tentative de fraudă

Frauda în asigurări este definită ca acțiunea sau omisiunea, intenționată, pentru a obține avantaje
în mod necinstit sau ilegal de către partea care comite fraudă sau de către alte părți implicate.

Principalele tipuri de fraudă întâlnite în societățile de asigurări se pot clasifica astfel:

o Frauda internă – fraudarea asigurătorului de către un membru din conducere, manager

sau angajat, indiferent dacă acesta este angajat permanent sau temporar de unul singur
sau în colaborare cu alte persoane din interiorul sau din afara companiei de asigurări.
o Frauda asiguratului sau frauda pe daune – fraudarea asigurătorului când se
achiziționează și/sau se încheie o poliță de asigurare de către o persoană sau prin
colaborarea mai multor persoane, pentru a obține acoperirea necuvenită a riscurilor sau
încasarea unor despăgubiri necuvenite.
o Frauda distribuitorilor de asigurări – fraudarea asigurătorului sau asiguraților de către
distribuitorii de asigurări.

Exemple fraudă internă:

o furtul sau utilizarea incorectă a datelor pentru frauda pe identitate și asumarea de identități
false;
o admiterea de prețuri speciale sau privilegii pentru anumiți clienți, sau acordarea de
contracte (direct, fără licitație) unor furnizori favoriți, pentru foloase necuvenite;
o falsificarea semnăturilor.

Măsurile de prevenire sunt esențiale pentru ținerea sub control a riscului de fraudă internă.
Asigurătorii trebuie să identifice atât procesele din organizație care sunt vulnerabile la fraudă
internă cât și riscurile de fraudă internă individuală.
Asigurătorii trebuie să încurajeze managerii și alte categorii de angajați să raporteze în timp util
neregulile pe care le observă. Astfel poate crește probabilitatea de a depista/descoperi fraudatorii,
asigurând un mecanism de raportare în condiții de confidențialitate (whistleblowing/hotline). Un
astfel de mecanism de raportare în condiții de confidențialitate demonstrează angajaților că
respectiva companie nu tolerează frauda.

Exemple de fraudă:
Asiguratul poate să ascundă informații în mod deliberat sau să ofere informații incorecte despre
trecutul lui sau alte informații, cum ar fi de exemplu, refuzul altui asigurător de a acoperi riscul
respectiv sau istoricul daunelor. Acesta e un risc important pentru societatea de asigurări, care
poate nu ar fi oferit acoperire pentru riscul respectiv sau l-ar fi acoperit în alte condiții (prima de
asigurare mai mare sau rezerva de primă mai mare), dacă ar fi cunoscut aceste informații.

Frauda în zona de daune ar putea lua oricare din următoarele forme:

o raportarea și despăgubirea pentru daune sau pierderi fictive;

o exagerarea nivelului daunelor sau pierderilor acoperite prin polița de asigurare;
o denaturarea faptelor pentru a crea aparența că incidentul respectiv e acoperit prin polița de
asigurare;
o prezentarea incorectă a părții vătămate de către un impostor;
o înscenarea producerii incidentelor cauzatoare de daune sau pierderi acoperite prin polița
de asigurare.

Exemple de fraudă în zona intermediarilor în asigurări:

o persoanei asigurate i se cere să facă plățile prin intermediar deși aceasta nu este o
practică obișnuită;
o existența unor evoluții sau rezultate neașteptate/neprevăzute, precum rata mare a daunei,
creșterea excepțională sau fără cauze aparente a vânzărilor, nivel ridicat de anulări sau
renunțări premature (la contracte), număr mare de daune nelichidate;
o intermediarul insistă pentru folosirea anumitor inspectori de evaluare a daunelor și/sau
furnizori de servicii pentru reparații auto.

Cerințe de probitate morală și competențe profesionale “fit & proper”

În scopul asigurării unui management prudent și corect al tuturor entităților care activează
pe piața de asigurări, A.S.F. a emis mai multe prevederi care reglementează calitățile care
trebuie îndeplinite pentru activarea pe această piață reglementată.

Astfel, Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019 privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii
de conducere și a persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de
A.S.F. conține elementele privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii de conducere
și a persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de A.S.F.
(asigurători). Prin Norma A.S.F. nr. 19/2018 sunt enumerate condițiile care trebuie
îndeplinite de persoanele care conduc activitatea intermediarilor în asigurări.

Principalii termeni utilizați de către A.S.F. sunt:

 adecvare – totalitatea calităților și atributelor pe baza cărora o persoană este

considerată a avea o bună reputație și care are, în mod individual și, după caz, în
mod colectiv, împreună cu alte persoane, cunoștințe, competențe și experiență
pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției; adecvarea acoperă, de asemenea,
onestitatea, integritatea și gândirea independentă a fiecărei persoane și
capacitatea acesteia de a aloca timp suficient pentru a-și îndeplini atribuțiile;
  competență și experiență profesională – ansamblu de cunoștințe, teoretice și
practice, precum și abilități dobândite de o persoană în cadrul activității sale;
 probitate morală – bună reputație și integritate morală.
 persoană care deține funcții-cheie – o persoană ale cărei atribuții au o influență
semnificativă asupra realizării obiectivelor strategice ale entității reglementate, care
nu face parte din structura de conducere, îndeplinind în cadrul entității
reglementate, conform legislației specifice sectorului de supraveghere financiară,
după caz, atribuțiile de:
1. evaluare și administrare a riscurilor (managementul riscurilor);
2. conformitate;
3. audit intern;
4. actuar.

Cerințe de cunoștințe, competentă și experiență profesională

Pentru evaluarea cunoștințelor, competenței și experienței profesionale corespunzătoare

poziției vizate se iau în considerare:

 cunoștințele teoretice obținute pe baza studiilor și formării profesionale. În acest

sens persoanele evaluate trebuie să fie absolvente, cu examen de licență sau
diplomă, ale unei instituții de învățământ superior în domeniile economic, juridic,
administrație publică, tehnologia informației, metode cantitative, fără ca
enumerarea să fie exhaustivă sau studii de master/postuniversitare relevante în
aceste domenii;
 vechimea, competențe și experiență practică și profesională relevantă acumulată
din ocupațiile anterioare relevante;
 sfera competențelor, a responsabilităților, a riscurilor aferente și, după caz, a
capacității de a lua decizii în funcțiile anterior deținute și în funcția vizată;
 alte aspecte relevante.

Atunci când se evaluează experiența practică și profesională obținută din pozițiile deținute
anterior, se acordă atenție deosebită următoarelor aspecte:

 natura funcției de conducere deținute și nivelul său ierarhic;

 durata deținerii funcției;
 natura și complexitatea activității incluzând informații referitoare la structura
organizatorică a entității în cadrul căreia a activat anterior;
 sfera competențelor, competențele decizionale și responsabilitățile persoanei;
 cunoștințele tehnice dobândite în funcțiile anterioare;
 numărul de persoane aflate în subordinea sa.

La nivelul fiecărei entități trebuie să fie dezvoltate politici și proceduri corespunzătoare

pentru evaluarea adecvării inițiale și continue a persoanelor evaluate.

Cerințe privind buna reputație și integritatea

Reputația și integritatea persoanei evaluate sunt puse la îndoială în situația în care există
informații, fără a se limita la acestea, cu privire la existența uneia din următoarele situații:

 condamnare sau urmărire penală în cazuri care implică:

 infracțiuni legate de legislația bancară și financiară, inclusiv infracțiuni vizate

de legislația privind spălarea banilor și finanțarea terorismului sau infracțiuni
în legătură cu fapte de corupție;
  infracțiuni săvârșite contra patrimoniului sau alte infracțiuni specifice
domeniului economic/financiar;
 infracțiuni vizate de legislația fiscală;
 alte infracțiuni vizate de legislația privind societățile comerciale, falimentul,
insolvența și protecția consumatorului.
 investigații sau investigații administrative relevante anterioare sau în desfășurare,
acțiuni de implementare a legii sau impunerea sancțiunilor administrative pentru
neconformitate cu prevederile aplicabile activităților reglementate de legislația
financiară și bancară;
 investigații relevante anterioare sau în desfășurare, acțiuni de punere în aplicare a
legii din partea altor organisme profesionale sau de reglementare;
 comportamentul personal sau profesional care atrage îndoiala rezonabilă cu privire
la capacitatea persoanei de a exercita atribuțiile specifice funcției pentru a asigura
administrarea corectă și prudentă a entității reglementate.

Cerința de guvernanță

Evaluarea îndeplinirii cerinței de guvernanță se referă la:

 existența unui posibil conflict de interese;

 restricții și incompatibilități între funcția evaluată și pozițiile deținute în cadrul
aceleiași entități sau în cadrul altor entități, astfel cum sunt definite în legislația
specifică sectorială;
 capacitatea de desfășurare efectivă a activității și de alocare a timpului
corespunzător exercitării acesteia;
 componența în ansamblu a structurii de conducere, respectiv cunoștințele și
experiența colectivă necesară pentru buna funcționare a entității reglementate,
după caz;
 capacitatea persoanei evaluate de a-și îndeplini în mod independent atribuțiile care
îi revin, precum și aspectele relevante care pot rezulta din analiza informațiilor
obținute, referitoare la:

1. activitățile desfășurate în funcțiile anterioare și actuale, exercitate în cadrul

entității reglementate sau în cadrul altor entități
2. relațiile personale, profesionale sau alte relații economice cu membrii
structurii de conducere din cadrul aceleiași entități reglementate, din
societatea-mamă sau din cadrul altor entități ale grupului de care aparține
entitatea reglementată;
3. relațiile personale, profesionale sau alte relații economice cu acționarii care
dețin controlul asupra entității reglementate, a societății-mamă sau a altor
entități din cadrul grupului

În conformitate cu Norma A.S.F. nr. 19/2018, în cazul companiilor de brokeraj, persoanele

propuse pentru funcțiile de conducători executivi îndeplinesc și mențin următoarele condiții:

24. au studii superioare și experiență profesională de minimum 5 ani sau 2 ani, după
caz, în funcții de conducere în domeniul care derivă din activitatea desfășurată în
entități reglementate de A.S.F., în instituții de credit și în instituții financiare
nebancare, cu exceptarea funcțiilor-suport;
25. dețin competentă profesională, reputație și probitate morală; în situația în care
acestea au fost sancționate cu retragerea autorizației de către A.S.F., BNR sau
autorități similare din străinătate, responsabile de supravegherea în domeniul
financiar, informațiile referitoare la aceste sancțiuni sunt avute în vedere de A.S.F.
o perioadă de 5 ani de la data aplicării acestora;
 26. nu dețin funcții în cadrul conducerii executive la o altă persoană juridică română
sau străină, în vederea evitării conflictului de interese;
27. nu dețin funcții de conducere în domeniul financiar, cu excepția activităților
didactice, de cercetare științifică și activităților în cadrul asociațiilor profesionale, în
vederea evitării conflictelor de interese;
28. dețin dovada privind îndeplinirea cerințelor de pregătire profesională conform
prevederilor legale privind pregătirea profesională pentru persoana/persoanele din
conducerea executivă.

Pentru dobândirea calității de agent, persoană juridică, persoana care deține funcția de
conducător executiv sau, după caz, persoanele care conduc entitatea îndeplinesc
următoarele condiții:

29. experiență de cel puțin un an în domeniul asigurărilor- reasigurărilor;

30. probitate morală.

3.2. Implicatii ale legilor speciale asupra activitatii de asigurare

Legislația aferentă protecției consumatorului

În domeniul protecției consumatorilor, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) este
autoritatea responsabilă de monitorizarea pieței din România creând totodată și cadrul de reglementare
prin care drepturile consumatorului sunt respectate.

Principalele prevederi legale sunt:

 Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată

 Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și
consumatori, republicată
 Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (aplicabilă
asigurărilor ataşate creditelor pentru consumatori)

Conform aspectelor menționate în cele două prevederi legale aplicabile, consumatorii au dreptul de a fi
informați complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel
încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și
de a fi educați în calitatea lor de consumatori.

Drepturile fundamentale ale consumatorului:

 dreptul de a fi informat – obligația de a asigura cadrul legal necesar transparenței, de a avea

acces la informații de interes pentru adoptarea unei decizii raționale etc. Libertatea de decizie este
un drept fundamental care este influențat direct de calitatea informațiilor primite (de unde, nevoia
de evitare a consecințelor asimetriei de informații).
 dreptul a-și cunoaște drepturile și obligațiile – obligația de a asigura o informare dedicată
consumatorilor și de a desfășura campanii de informare clare și formulate într-un limbaj apropiat
acestora (simplu și concis), în medii accesibile ușor, respectiv campanii de educare a
consumatorilor. Este important ca prețul să fie ferm și afișat corect, anterior intrării într-o relație
contractuală. În același timp, este dreptul consumatorului de a fi exonerat de la plata serviciilor
nesolicitate și neașteptate, precum și de a primi despăgubiri pentru daunele provocate de
serviciile neconforme față de contract.
 dreptul de a negocia și a plăti un preț corect și de a putea compara prețurile între ele –
obligația de a asigura în permanență un control al prețurilor și al evoluției acestora, astfel încât să
nu fie permise situații de monopol sau cazuri de abuz, fraudă, lipsă de transparență, practici
incorecte sau neautorizate, publicitate înșelătoare etc.
  dreptul de a primi asistență – obligația de a asigura asistență consumatorilor printr-un sistem
accesibil acestora și lipsit de costuri.
 dreptul de a avea acces la petiționare și la un sistem de soluționare a disputelor – obligația
de a interveni și de a restabili situații de legalitate sau normalitate.

Alături de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor care reglementează cadrul general al
pieței din România din perspectiva consumatorilor, A.S.F. are în statutul său atribuții cu privire la
protejarea drepturilor clienților de produse de asigurare în calitatea lor de consumatori de servicii de
asigurare. Astfel în Regulamentul A.S.F. nr. 16/2018, sunt menţionate următoarele obiective:

1. respectarea drepturilor clienților de produse de asigurare și asigurarea unui tratament corect al

acestora, prin monitorizarea, supravegherea continuă și controlul activității de distribuție de
asigurări și/sau de reasigurări;
2. asigurarea unui tratament corect și protejarea drepturilor clienților de produse de asigurare, prin
supravegherea și controlul respectării regulilor de conduită, a prevenirii conflictelor de interese,
respectarea cerințelor privind cunoștințele și abilitățile în domeniu, a comunicării și transparenței în
relația cu clienții de produse de asigurare și aplicarea celor mai bune practici în activitatea de
distribuție și în furnizarea serviciilor de consultanță de către societățile de asigurare și/sau
reasigurare, intermediarii principali și intermediarii secundari, inclusiv de către distribuitorii care
desfășoară activitatea de asigurare-reasigurare pe baza dreptului de stabilire și a libertății de a
presta servicii, așa cum rezultă din legislația în domeniul distribuției în asigurări;
3. gestionarea corectă a riscurilor operaționale de către distribuitorii de asigurări și/sau reasigurări,
din perspectiva afectării drepturilor clienților de produse de asigurare, la nivel de procese, sisteme,
personal și interacțiunea cu mediul extern.

Protecția datelor personale

Din punct de vedere al cadrului legal protecția datelor este în acest moment sub umbrela Regulamentului
general privind protecția datelor – GDPR.

Principalii termeni întâlniți

Explicație/definiție
în GDPR

Orice informație referitoare direct sau indirect la o persoană fizică identificată

sau identificabilă (și anume persoana vizată). Exemple de date cu caracter
personal (fără a ne limita):

 Nume, prenumele;
 CNP
Date cu caracter personal
 adresa de e-mail;
 număr de telefon;
 adresa;
 caracteristicile fizice sau economice prin intermediul cărora o persoană
poate fi identificată;
 IP istoricul căutărilor în calculatorul personal

Orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează pe date cu caracter

personal sau pe seturi de date cu caracter personal, indiferent dacă se
efectuează sau nu prin mijloace automatizate, precum colectarea,
Prelucrare de date cu înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau modificarea,
caracter personal recuperarea, consultarea, utilizarea, divulgarea prin transmitere, diseminarea
sau punerea la dispoziție în alt mod, alinierea sau combinarea, restricționarea,
ștergerea sau distrugerea.
 Persoană fizică sau juridică care, singură sau împreună cu alții, stabilește
Operator de date
scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal.

Persoană împuternicită
Persoană fizică sau juridică care prelucrează datele cu caracter personal în
de către operatorul de
numele operatorului de date.
date

O evaluare a impactului operațiunilor de prelucrare avute în vedere asupra

protecției datelor cu caracter personal care trebuie să fie efectuată de către
Evaluarea impactului
operatorul de date în cazul în care un tip de prelucrare, în special prin
asupra protecției datelor
utilizarea unor tehnologii noi și luând în considerare natura, sfera, contextul și
sau DPIA
scopurile prelucrării, este susceptibil să rezulte în risc ridicat pentru drepturile
și libertățile persoanelor fizice.

Persoana fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct

sau indirect, în special prin referire la un identificator, cum ar fi un nume, un
număr de identificare, date despre locație, un identificator online sau unul sau
mai mulți factori specifici identității fizice, fiziologice, genetice, mentale,
Persoană vizată
economice, culturale sau sociale a respectivei persoane fizice. În cazul
procesului de ofertare polițe de asigurare, persoana vizată este clientul
persoana fizică (contractant, asigurat) sau beneficiarii menționați în cadrul
poliței.

Date cu caracter personal referitoare la condamnările și infracțiunile penale

Date judiciare
sau măsurile de securitate aferente cu privire la o persoană fizică.

Încălcarea securității O încălcare a securității care duce la distrugerea, pierderea, modificarea,

datelor cu caracter divulgarea neautorizată sau accesul, în mod accidental sau ilegal, la datele cu
personal caracter personal transmise, stocate sau prelucrate în alt mod.

Date cu caracter personal care indică originea rasială sau etnică, opiniile
politice, convingerile religioase sau filosofice, sau apartenența la sindicate,
Date sensibile cu caracter
precum și date genetice, datele biometrice în scopul identificării unice a unei
personal
persoane fizice, date cu caracter personal privind sănătatea sau despre viața
sexuală sau orientarea sexuală a unei persoane fizice.

În cazul ofertării și apoi în emiterea poliței de asigurare trebuie să se țină cont că, din perspectiva GDPR,
prelucrarea datelor cu caracter personal este legală atunci când este:

 necesară pentru încheierea unui contract,

 necesară pentru executarea de activități precontractuale (ex. Ofertare, analize pentru ofertare);
 bazată pe consimțământul dat de persoana ale cărei date personale sunt prelucrate în unul sau
mai multe scopuri specifice;
 necesară pentru a se respecta o obligație legală aplicabilă companiei;
 necesară pentru a proteja interesele vitale ale persoanei vizate sau ale altei persoane fizice;
 necesară în scopul unui interes legitim urmărit de companie, cu excepția cazului în care
prevalează interesele sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită
protejarea datelor cu caracter personal.

Prin prelucrare se înțelege orice operațiune efectuată asupra datelor cu caracter personal, fie manual, fie
prin mijloace automate, cum ar fi (fără a se limita la):

 colectare;
 înregistrare;
 organizare;
  structurare;
 stocare.
 adaptare sau modificare;
 consultare;
 utilizare;
 divulgare prin transmitere.

În conformitate cu GDPR, persoanele vizate trebuie să fie informate din momentul colectării datelor
personale, de către operatorul de date cu privire la:

1. identitatea și datele de contact ale operatorului și, după caz, ale reprezentantului acestuia;
2. datele de contact ale responsabilului cu protecția datelor, după caz;
3. scopurile în care sunt prelucrate datele cu caracter personal, precum și temeiul juridic al
prelucrării;
4. interesele legitime urmărite de operator sau de o parte terță;
5. destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor cu caracter personal;
6. dacă este cazul, intenția operatorului de a transfera date cu caracter personal către o țară terță
sau o organizație internațională.

În plus operatorii trebuie să informeze persoanele fizice (ale căror date sunt prelucrate) cu privire la:

 perioada pentru care vor fi stocate datele cu caracter personal sau, dacă acest lucru nu este
posibil, criteriile utilizate pentru a stabili această perioadă;
 scopurile prelucrării si temeiul juridic al prelucrării
 existența drepturilor persoanei vizate:
o Dreptul de acces
o Dreptul de a obține confirmarea cu privire la faptul că datele cu caracter personal sunt sau
nu prelucrate și comunicate într-o formă inteligibilă;
o Dreptul de rectificare sau de actualizare
 Dreptul de ştergere (“dreptul de a fi uitat”) în cazul în care persoana vizată se
opune procesului decizional automatizat și nu există altă bază legală pentru
prelucrare sau persoana vizată se opune prelucrării în scopuri de marketing direct;
o Dreptul de restricționare
o Dreptul la portabilitate
o Dreptul de modificare sau retragere a consimțământului. Acest drept se aplică numai dacă
a fost colectat anterior un consimțământ de la respectiva persoană.
o Dreptul la opoziție – persoana vizată poate să se opună prelucrării datelor cu caracter
personal care o privesc
o Dreptul de a primi comunicări cu privire la orice rectificare sau ștergere sau restricționare a
prelucrării
o Dreptul de a fi notificat în caz de încălcare a securității datelor
o Dreptul de a depune o plângere la Autoritatea Naționala de Supraveghere a Prelucrării
Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP).

Prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării actelor de terorism în piața de asigurări

La nivelul Uniunii Europene se aplică prevederile Directivei (UE) 2015/849 din 20 mai 2015 privind
prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, numită
Directiva a IV- a privind spălarea banilor. Aceasta a fost publicată în anul 2015 și a intrat în vigoare la 26
iunie 2017.

Scopul acestei directive a fost acela de a elimina orice ambiguități din legislația anterioară și de a
îmbunătăți coerența prevenirii spălării banilor și combaterii finanțării terorismului (CTF) în toate statele
membre ale UE și pentru prima oară a introdus noțiuni noi în domeniul spălării banilor și anume o
abordare bazată pe risc, o monitorizare permanentă a activităților, identificarea beneficiarilor reali, analiza
clienților, o definire mai clară a persoanelor expuse politic (PEP).

La 19 aprilie 2018, Parlamentul European a adoptat propunerea Comisiei Europene privind o nouă
Directivă privind combaterea spălării banilor. Astfel Directiva (UE) 2018/843 din 30 mai 2018 (Directiva a
V-a privind spălarea banilor) propune modificări ale Directivei (UE) 2015/849 precum și ale Directivelor
2009/138/CE, cu intrare în vigoare la 10 ianuarie 2020.

La nivelul României definirea spălării banilor, precum şi alte modificări incidente se fac în Legea 656/2002
pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și
combatere a finanțării actelor de terorism (republicată).

Infracţiunile care nu pot sta la baza sursei fondurilor în cazul unei suspiciuni de spălarea banilor:

 Participarea într-un grup de crimă organizată;

 Terorism, inclusiv finanțarea activităților teroriste;
 Traficul de ființe umane;
 Exploatarea sexuală, inclusiv a copiilor;
 Traficul ilegal de stupefiante și de substanțe psihotrope;
 Traficul ilegal de armament;
 Traficul ilegal de bunuri furate și de alt fel;
 Corupția, inclusiv orice infracțiune prevăzută în Convenția privind lupta împotriva corupției care
implică funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii
Europene;
 Frauda;
 Falsificarea de monedă;
 Contrafacerea și pirateria produselor;
 Infracțiuni împotriva mediului;
 Omorul și vătămarea corporală gravă;
 Răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal și luarea de ostatici;
 Furtul sau jaful;
 Contrabanda;
 Infracțiunile fiscale legate de taxele directe și indirecte, astfel cum sunt stabilite în dreptul intern;
 Extorcarea de fonduri;
 Infracțiunile de fals;
 Pirateria;
 Utilizarea abuzivă a informațiilor privilegiate, manipularea pieței;
 Criminalitatea informatică.

Autoritățile pot pedepsi persoane fizice sau reprezentanții unei persoanei juridice de infracțiunile de
spălarea banilor în cazul în care:

1. are loc o transformare sau un transfer de bunuri, cunoscând că bunurile respective provin dintr-o
activitate infracțională, în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor sau al sprijinirii
oricărei persoane implicate în comiterea unei astfel de activități în a se sustrage consecințelor
legale ale acțiunii persoanei respectiv
2. are loc o ascundere sau disimulare a adevăratei naturi, origini, situări, înstrăinări, circulații a
bunurilor sau a adevăratelor drepturi asupra bunurilor ori a adevăratului proprietar al acestora,
cunoscând că bunurile provin dintr-o activitate infracțională;
3. are loc o dobândire, posesie sau utilizare de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea
provin dintr-o activitate infracțională.

Etapele spălării banilor

Scopul persoanelor implicate în infracțiunea de spălarea banilor este de a introduce în circuitul economic
resurse financiare obținute din activitățile ilicite. Acest lucru se poate realiza în mai multe etape:

1. Plasarea. Reprezintă prima etapă în cadrul spălării banilor. Finanțele provenite direct din sursele
ilicite sunt introduse într-o activitate economică PedeDe exemplu, la achiziționarea unei polițe de
asigurare, plata primei aferente este efectuată din banii obținuți din activitățile ilegale.
2. Stratificarea. Reprezintă etapa în care sursele financiare sunt mutate dintr-o activitate în alta sau
dintr-un cont în altul cu scopul de a ascunde originea originală a fondurilor și de a da o aparență
legală surselor financiare și fondurilor. De exemplu, în cazul polițelor de asigurare pot apărea
dosare de daună privind polițele care au fost plătite inițial cu bani proveniți din activități ilicite astfel
încât să fie determinat un flux de bani din partea societăților de asigurare (bani care au fost
investiți pe piața financiară și al căror traseu poate fi urmărit în mod transparent) către persoanele
suspecte de spălarea banilor.
3. Integrarea. În această etapă fondurile reintră în circuitul economic legal. Banii pot fi investiți pe
piața financiară sau prin achiziții de bunuri de lux sau chiar investiți în afaceri cu scopul de a
genera avantaje financiare ulterioare. În acest fel banii reintrați în circuitul economic apar ca fiind
bani curați, obținuți din activități comerciale.

Finanțarea terorismului

Conform Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, terorismul reprezintă ansamblul
de acțiuni și/sau amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, având
următoarele caracteristici:

1. sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile
față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;
2. au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;
3. vizează factori umani și/sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației
civile sau al oricărui alt segment aparținând acestora;
4. produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra
scopurilor urmărite.

Fiecare entitate trebuie să depună eforturi în prevenirea și combaterea terorismului și în acest

sens să depună eforturi în identificarea și minimizarea riscurilor de terorism, precum și în
respectarea reglementărilor internaționale și a legislației interne referitoare la drepturile omului.

A.S.F. a emis legislație aplicabilă sectorului asigurărilor astfel încât prevederile directivelor
europene să fie transpuse într-un mod practic în activitatea de asigurare.

Astfel conform Ordinului A.S.F. nr. 24/2008 persoanele și entitățile din piața de asigurări au
obligația de a desfășura activități și de a lua măsuri în vederea cunoașterii clientelei, dezvoltarea
unor mecanisme de identificare și măsurare a riscurilor de spălarea banilor și combaterea
terorismului precum și de monitorizarea și raportare (după caz) a acestor riscuri.

Entitățile din piața de asigurări au obligația:

o să elaboreze și să aplice politici, proceduri și mecanisme adecvate în materie de

cunoaștere a clientului,
o să elaboreze și să aplice politici, proceduri de raportare, de păstrare a evidențelor,
o să asigure activități de control intern, evaluare și gestionare a riscurilor de spălarea banilor
și combaterea terorismului, pentru a preveni și împiedica implicarea lor în operațiuni
suspecte de spălare de bani și finanțare a actelor de terorism, asigurând instruirea
corespunzătoare a personalului propriu și a celui cu mandat.
 Conform Ordinului, este obligatorie identificarea persoanelor fizice care intenționează să acționeze
în numele clientului – persoană juridică, potrivit regulilor referitoare la identificarea persoanelor
fizice, precum și solicitarea și analiza documentelor în baza cărora persoanele sunt mandatate să
acționeze în numele persoanei juridice sau entității fără personalitate juridică (împuternicire,
procura etc).

Prin beneficiar real se înțelege orice persoană fizică ce deține sau controlează în cele din urmă
clientul și/sau persoana fizica în numele ori în interesul căreia se realizează, direct sau indirect, o
tranzacție ori o operațiune.

Este important să poată fi identificate circumstanțele care pot genera suspiciunea că se încearcă
sau are loc utilizarea produselor de asigurare pentru a “spăla” venituri provenite din activități ilicite
sau pentru a finanța activități teroriste. Se analizează semnale de alarmă – acestea se găsesc în
toate cele trei etape ale relației cu clientul: ofertare – emiterea polițelor, administrarea poliței de
asigurare și finalizarea asigurării poliței/ieșirea din asigurare.

3.3. Bibliografie
1. Regulament A.S.F. nr. 1/2019, privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii de conducere și a
persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de Autoritatea de Supraveghere
Financiară

2. Norma A.S.F. nr. 19/2018 privind distribuția de asigurări

3. Norma A.S.F. nr. 20/2018 privind pregătirea profesională a persoanelor implicate în activitatea de
distribuție

4. ISF - Suport de curs „Calificarea profesională a persoanelor care doresc să lucreze în domeniul
distribuției produselor de asigurare”, 2016

5. Asociația internațională a supraveghetorilor pieței asigurărilor, „Metodologie pentru prevenirea,

depistarea și remedierea fraudei în asigurări”, Octombrie, 2006

6. Regulamentul 16/2018 pentru modificarea și completarea Regulamentului Autorității de Supraveghere

Financiară nr. 10/2016 privind organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară

7. Regulamentul nr. 679/2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor
cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE
(Regulamentul general privind protecția datelor „GDPR”)

8. Tudor Mihaela, Aspecte teoretice și practice privind frauda în asigurări, Editura Economică, București,
2006

9. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului

10. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și
consumatori, republicată

11. Informațiile publicate de către Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter
Personal (www.dataprotection.ro)

12. Directiva (UE) 2015/849 din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul
spălării banilor sau finanțării terorismului
13. Directiva (UE) 2018/843 din 30 mai 2018 de modificare a Directivei (UE) 2015/849 privind prevenirea
utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului

14. Directiva (UE) 2018/1673 a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2018 privind
combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor

15. Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor
măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism (republicată)

16. Ordinul A.S.F. nr. 24/2008, privind combaterea spălării banilor

17. Legea nr. 535 din 25/11/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului 18. Oficiul National de
Prevenire și combaterea spălării banilor „Manualul de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și
Finanțării Terorismului”, disponibil la http://www.onpcsb.ro/pdf/MANUAL%20INSTRUIRE%20-
%20ROMANA.pdf

19. Oficiul National de Prevenire și combaterea spălării banilor „Ghidul de tranzacții suspecte”, disponbil
la http://www.onpcsb.ro/pdf/ghid%20tranzactii%20suspecte%20romana.pdf

20. Fernández Salas Mariano, The third anti-money laundering directive and the legal profession,
Octombrie, 2005.

21. (https://www.consilium.europa.eu/en/press/press-releases/2018/10/11/new-rules-to-criminalise-money-
laundering-activities-adopted/);

22. https://complyadvantage.com/blog/5mld-fifth-anti-money-laundering-directive/

23. https://www.moneylaunderingwatchblog.com/2018/05/the-fifth-anti-money-laundering-directive-extending-the-
scope-of-the-european-unions-regulatory-authority-to-virtual-currency-transactions/

24. https://vinciworks.com/blog/4th-money-laundering-directive-what-you-need-to-know/

4. PREZENTAREA CLASELOR ȘI A TIPURILOR DE ASIGURĂRI DE VIAȚĂ

1. Conceptul de asigurare de viață. Terminologie specifică

1. Elementele tehnice ale asigurărilor de viață
2. Nevoile de asigurare de viață
3. Funcțiile asigurărilor de viață
4. Mecanismul unei asigurări de viață
5. Încetarea asigurării de viață
2. Tipuri de produse
1. Asigurarea de viață pe termen limitat
2. Asigurarea de viață pe termen nelimitat
3. Asigurarea mixtă de viață
4. Asigurarea de studii
5. Asigurarea de zestre
6. Asigurarea de tip unit-linked
7. Asigurarea de tip rentă/Anuitățile
3. Identificarea produselor de viață pe baza profilului de risc al asiguratului

4.1. Conceptul de asigurare de viata. Terminologie specifica

CONCEPTUL DE ASIGURARE DE VIAŢĂ. TERMINOLOGIE SPECIFICĂ
În viață pot apărea evenimente, fericite sau nefericite, care pot afecta siguranța financiară a unei
persoane sau a unei familii întregi. Decesul este un eveniment care afectează atât emoțional, cât și
financiar o familie. În această situație, odată cu dispariția persoanei, dispare și venitul acesteia, care
susține financiar familia.

Asigurarea de viață este un instrument financiar prin care persoanele sunt protejate față de un
dezechilibru financiar în cazul unui deces, unei boli grave, unor costuri datorate unui accident sau unei
îmbolnăviri; în plus, asigurările de viață pot avea o componentă de economisire / investiție, care se achită
la supraviețuirea asiguratului până la finalul asigurării, putând oferi beneficiile respective fie ca o plată
finală, fie ca o serie de plăți sub formă de rentă (anuități); asigurările de viață pot fi o combinație între
oricare dintre aceste componente.

Elementele tehnice ale asigurărilor de viață

Asiguratul este persoana fizică care îndeplinește condițiile prevăzute de normele legale și de clauzele
contractuale ale asigurătorului (vârstă, stare de sănătate, ocupație, etc.) și ale cărei viață și sănătate
constituie obiectul contractului.

Contractantul (titularul) asigurării de viață este persoana fizică sau juridică care încheie contractul cu
compania de asigurări și care se obligă să plătească primele de asigurare. Contractantul poate fi același
cu asiguratul sau poate fi diferit. De exemplu, contractantul diferă de asigurat în cazul angajatorilor care
încheie asigurări de viață pentru angajații lor.

Beneficiarul asigurării este persoana fizică sau juridică căreia îi va fi plătită indemnizația de asigurare în
cazul producerii evenimentului asigurat. Beneficiarul sau beneficiarii sunt aleși, de regulă, în momentul
încheierii poliței, dar pot fi modificați oricând pe durata contractului.

Obiectul asigurării îl reprezintă viața, respectiv sănătatea asiguratului.

Interesul asigurabil reprezintă o condiție esențială în încheierea unui contract de asigurare de viață. Un
contractant are un interes asigurabil dacă suferă o pierdere în cazul producerii evenimentului asigurat.
Evenimente precum decesul, boala, invaliditatea generatoare de incapacitate de muncă, pensia pot duce
la pierderea totală sau parțială a venitului persoanei, antrenând un dezechilibru financiar pentru
persoanele din întreținerea acesteia. La emiterea contractului de asigurare de viață se verifică interesul
asigurabil dintre contractant și asigurat, pe de-o parte, și dintre beneficiar și asigurat, pe de altă parte.

Suma asigurată este suma stabilită de contractant în contractul de asigurare și reprezintă limita maximă
la care este obligată compania de asigurări în cazul producerii evenimentelor asigurate. Reprezintă, de
obicei, venitul anual al persoanei asigurate pe 3-5 ani sau cât timp apreciază aceasta că i-ar lua familiei
să se redreseze financiar în cazul pierderii venitului cu care acesta contribuia la bugetul familiei.

Indemnizația de asigurare reprezintă sumele plătite de asigurător la apariția evenimentului asigurat. În

clauzele contractuale este stipulată expres suma.

Excepțiile de la plata indemnizației de deces reprezintă situații speciale cum ar fi:

 decesul asiguratului este cauzat de război (declarat sau nu), invazie, acțiuni ale altor state,
ostilități militare sau operațiuni similare unui război, terorism, război civil, răscoală, mișcare socială
de proporțiile unei răscoale, revoltă militară, insurecție, rebeliune, revoluție, lovitură de stat sau
instaurarea unei dictaturi militare, declararea legii marțiale sau a stării de asediu;
 decesul asiguratului este cauzat direct sau indirect de fuziune sau fisiune nucleară sau
radioactivitate;
 decesul asiguratului este cauzat de un act intenționat al beneficiarului, pentru care s-a pronunțat o
sentință penală împotriva acestuia, rămasă definitivă și irevocabilă. În acest caz, plata se va face
 către ceilalți beneficiari desemnați sau către moștenitorii asiguratului, în conformitate cu legislația
în vigoare referitoare la succesiune
 sinuciderea asiguratului în termen de doi ani de la încheierea contractului de asigurare (precizăm
că unele companii consideră această excepție valabilă pe toată durata derulării contractului).

Valoarea de răscumpărare este suma de bani pe care asigurătorul o plătește în cazul în care un client
solicită rezilierea unei asigurări cu componentă de capitalizare înainte de maturitatea poliței.

Durata unei asigurări de viață este reprezentată de diferența dintre data emiterii până la termenul agreat
cu asiguratul (termen care respectă condițiile contractuale specifice fiecărui asigurător). De exemplu,
întâlnim contracte cu durate de 5, 10, 20 sau 30 ani, sau chiar contracte valabile pe toată durata de viață
a asiguratului.

Perioada de grație este un interval de timp după scadență (30/60/90 zile), în care, chiar dacă titularul nu
a achitat prima datorată, polița de asigurare produce efecte.

Nevoile de asigurare de viață

Persoanele au standarde de viață diferite, venituri diferite, proprietăți diferite, dar majoritatea acestor
persoane au în comun două nevoi principale:

 Conservarea patrimoniului;
 Dezvoltarea patrimoniului.

Conservarea patrimoniului – se referă la grija celor mai multe persoane de a se proteja împotriva unor
riscuri care ar avea un impact financiar deosebit asupra situației lor materiale. De exemplu, impactul
financiar al unei probleme serioase de sănătate poate duce la preocupări ale oricărei persoane.
Numeroase probleme de sănătate sunt vindecabile prin intermediul noilor tehnologii medicale, însă
această tehnologie modernă este costisitoare și nu este inclusă întotdeauna în pachetul serviciilor
medicale de bază oferite de sistemul public. În lipsa unei asigurări care să acopere acest risc, cele mai
multe persoane se văd nevoite să renunțe la anumite bunuri pentru a putea face față financiar acestor
evenimente neprevăzute. În situația în care persoana are o asigurare care să acopere acest risc, singura
sa preocupare va fi să se însănătoșească. Patrimoniul său va rămâne neschimbat. Alte îngrijorări legate
de insuficiența resurselor financiare vizează vârsta pensionării (veniturile se diminuează, pot apărea
cheltuielile medicale suplimentare), asigurarea unui viitor promițător copiilor (de exemplu, posibilitatea de
urma o facultate sau de a începe o activitate antreprenorială), îndeplinirea unor planuri care ar crește
calitatea vieții (de exemplu, achiziționarea unei locuințe, o vacanță deosebită etc).

Dezvoltarea patrimoniului – se referă la multiplicarea resurselor financiare de care dispune o persoană

(lichidități sau proprietăți). Există o diversitate de instrumente financiare care permit creșterea, în timp, a
valorii totale a deținerilor unei persoane prin plasamente realizate în depozite bancare, fonduri de
investiții, titluri de stat, obligațiuni, acțiuni, asigurări de viață cu componentă de capitalizare, fonduri
private de pensii, investiții imobiliare (terenuri, imobile), etc.

Funcțiile asigurărilor de viață

Exemplul de mai sus, cel al alegerii între a satisface nevoia de însănătoșire și aceea de economisire,
ilustrează cele două funcții ale asigurărilor de viață care permit acoperirea amândurora. Asigurările de
viață îndeplinesc două funcții principale:

 Funcția de protecție financiară: îi oferă asiguratului accesul la un fond financiar semnificativ

care îi permite să fie tratat, spitalizat, operat, fără a afecta echilibrul financiar al său și al familiei
(resursele/proprietățile sale rămân intacte). În cazul decesului asiguratului, beneficiarii au acces la
 un fond financiar care le permite să înlocuiască venitul pierdut și să își păstreze nivelul de trai cu
care erau obișnuiți, pentru o anumită perioadă de timp.
 Funcția de acumulare de capital: îi oferă asiguratului posibilitatea de a economisi sau de a
investi pentru a-și putea realiza planurile privind calitatea vieții la pensie, privind viitorul copiilor
etc.

Mecanismul unei asigurări de viață

Asigurarea de viață este un contract între o companie de asigurări și un contractant. Persoana ale cărei
viață și sănătate fac obiectul contractului de asigurare se numește asigurat. Contractantul plătește o
sumă de bani, numită primă de asigurare către compania de asigurări în schimbul promisiunii companiei
că va plăti o sumă asigurată către beneficiar dacă asiguratul moare în intervalul de timp în care polița este
în vigoare, dacă acesta ajunge la o anumită vârstă sau dacă se produce un alt eveniment prevăzut în
contract.

Din punctul de vedere al asigurătorului, asigurarea de viață reprezintă o modalitate de transfer al riscului
financiar legat de pierderea vieții sau sănătății unei persoane asupra unui grup de persoane, expus
aceluiași risc. Transferul riscului se face de la individ la grup și fiecare membru al grupului participă la
constituirea fondului din care se vor plăti sumele asigurate (indemnizațiile) printr-o cotă de participare
care este prima de asigurare.

Pe parcursul contractului pot apărea modificări la cererea persoanelor asigurate ca urmare a modificărilor
apărute în viața acestora și pot apărea evenimentele pentru care persoana asigurată a încheiat contractul
de asigurare.

În cazul modificării situației financiare sau ocupaționale, asiguratul poate resimți nevoia de a crește sau
de a reduce sumele asigurate, de a atașa sau de a renunța la clauze suplimentare etc.

În cazul producerii evenimentelor asigurate, după analizarea cererii de despăgubire primite, asigurătorul
emite o decizie de plată sau de neplată. Situațiile în care decizia asigurătorului este de neplată pot fi:
riscul era exclus, polița nu era în vigoare, evenimentul a fost provocat intenționat de către asigurat sau
beneficiar.

Încetarea asigurării de viață

Un contract de asigurare de viață poate înceta ca urmare a producerii unuia dintre evenimentele
următoare:

 Maturitatea poliței
o În cazul asigurărilor de viață cu componentă de capitalizare, suma acumulată este plătită
beneficiarului la finalul duratei de asigurare, dar există și posibilitatea răscumpărării totale
a poliței de către contractant
o În cazul polițelor cu componentă exclusivă de risc, la maturitate nu se achită nicio sumă de
bani, deoarece acest tip de produse nu conține și elementul de capitalizare.
 Denunțarea unilaterală a contractului de asigurare. Conform legislației în vigoare, atât
contractantul, cât și asigurătorul pot denunța unilateral contractul în termen de 20de zile calculate
de la data primirii notificării denunţării
 Decesul (din accident sau din boală) a persoanei asigurate – asigurătorul plătește
despăgubirea beneficiarilor desemnați, iar polița își încetează existența
 Rezilierea contractului pentru declaraţii false din partea asiguratului; asigurătorul poate afla
că starea de sănătate a persoanei nu era declarată în mod corect şi complet la data încheierii
contractului de asigurare, iar acest fapt poate duce la incetarea contractului fără plata
indemnizaţiei de asigurare (sumei asigurate) pentru declaraţii false sau omisiuni.
4.2. Tipuri de produse
TIPURI DE PRODUSE

Conform legislației în vigoare din România (Lege nr. 237/2015) asigurările de viață se împart în:

 Asigurări de viață, anuități și asigurări de viață suplimentare:

o Asigurări de viață pe termen limitat;
o Asigurări de viață pe termen nelimitat;
o Asigurarea mixtă de viață;
o Asigurarea de studii;
o Asigurarea pentru ipotecă.
 Asigurări de căsătorie, asigurări de naștere:
o Asigurarea de tip dotă pentru căsătorie.
 Asigurări de viață și anuități care sunt legate de fonduri de investiții;
o Asigurarea de rentă;
o Asigurări de viață de tip pensie;
o Asigurări de viață de tip investiție.

În funcție de numărul persoanelor cuprinse în asigurare, asigurările pot fi individuale și colective.

 Asigurări individuale se caracterizează prin faptul că se încheie pentru o singură persoană

asigurată sau pot include cel mult persoane dependente (soție/soț/copii). Această asigurare poate
avea drept contractant o persoană fizică sau juridică.
 Asigurări de grup se încheie pentru mai multe persoane (numărul minim și maxim este specific
fiecărei companii de asigurare) și, de regulă, sunt încheiate de către o firmă sau organizație
(sindicat, uniune, asociație) pentru angajații, respectiv membrii săi.

O altă clasificare a asigurărilor de viață poate fi făcută în funcție de componentele pe care acestea le au:

a. Asigurările de viață cu componentă exclusivă de risc:

 Asigurarea de viață pe termen limitat

 Asigurarea de viață pe termen nelimitat (pe toată durata vieții).

b. Asigurările de viață cu componentă de risc și capitalizare (mixte) In cazul acestor asigurări, alături
de componenta de risc, există și componenta de capitalizare (economisire sau acumulare, cum mai este
denumită aceasta în limbajul de specialitate). Astfel, compania de asigurări plătește indemnizaţia de
asigurare în situația în care asiguratul decedează pe durata de derulare a poliței sau în momentul în care
aceasta ajunge la maturitate și clientul este în viață. Ȋn acest caz vom întâlni:

 Asigurările de viață tradiționale (cu suma la maturitate garantată)

 Asigurările de viață tip unit-linked (cu suma la maturitate negarantată).

Toate formele de asigurări de viață includ acoperirea riscului de deces din orice cauză. Pentru o protecție
financiară mai mare, clienții au posibilitatea atașării asigurărilor suplimentare, în funcție de condițiile de
asigurare specifice fiecărei companii de asigurare. Exemple de clauze suplimentare:

 Clauza de Invaliditate Permanentă (din Accident și Boală): presupune plata către asigurat a
sumei asigurate stabilite în cazul în care acesta ajunge într-o stare de invaliditate permanentă. De
exemplu, pierderea totală a unui membru sau organ, fie doar pierderea funcționalității sale,
membrul sau organul continuând să existe fizic.
 Clauza de Spitalizare (din Accident, sau din Accident și Boală) presupune achitarea către
asigurat a unei indemnizații fixe, stabilite la încheierea poliței, pentru fiecare zi petrecută în spital,
ca urmare a unui accident, respectiv a unui accident sau boli.
Asigurarea de viață pe termen limitat

Este cea mai simplă forma de asigurare de protecție financiară și are ca eveniment asigurat decesul din
orice cauză. Durata contractului este stabilită la începutul contractului de asigurare și este fixă (de
exemplu: 1, 5, 10 ani etc.). Dacă decesul asiguratului survine pe durata contractului de asigurare, în
schimbul primei de asigurare plătite de contractant, beneficiarul primește suma asigurată la deces, așa
cum a fost stabilită inițial în contract, fără alte beneficii. Dacă persoana asigurată supraviețuiește la
maturitatea poliței, compania de asigurări nu are obligația de a achita vreun beneficiu. Primele de
asigurare se plătesc lunar, trimestrial, semestrial sau anual. Suma asigurată poate fi protejată, cu o
clauză specială împotriva inflației, cu acordul contractantului.

Acest tip de asigurare nu oferă posibilitatea capitalizării și economisirii primelor de asigurare, de aceea
are costuri reduse. Dacă plata primelor încetează la un moment dat, acoperirea încetează și nu se
recuperează nicio parte din prime, fiind o asigurare fără valoare de răscumpărare.

O situaţie aparte în cadrul acestei categorii o putem întâlni în cazul asigurărilor de viaţă ataşate
contractelor de credit (ipotecare, imobiliare, de consum) – este o asigurare pe termen limitat, asociată
creditelor ipotecare, creditelor imobiliare sau de consum, a cărei sumă asigurată la deces descrește în
tandem cu soldul creditului ajungând la valoarea zero la finalul perioadei de creditare. Durata de
valabilitate a poliței coincide cu perioada de rambursare a creditului. Este o asigurare de viață încheiată
de debitor, la cererea creditorului (de exemplu banca), pentru cazurile în care debitorul dorește de
exemplu, să achiziționeze un teren sau o locuință. Creditorul se asigură în acest fel că în cazul decesului
debitorului (asiguratul, în acest caz) va încasa suma asigurată pentru a recupera valoarea ratelor
datorate.

Asigurarea de viață pe termen nelimitat

Această asigurare oferă protecție permanentă, pentru că durata contractului se întinde de obicei până la
vârsta de 95 de ani sau chiar mai mult. Evenimentul asigurat este riscul de deces din orice cauză. La
producerea evenimentului asigurat se plătește o sumă asigurată garantată la deces. Primele de asigurare
sunt mai mari decât în cazul asigurării pe termen limitat și se plătesc fie pe toată durata contractului, fie
până la un anumit moment (de exemplu 60 de ani sau 70 de ani).

La acest tip de asigurare poate exista și o componentă de economisire astfel încât o parte din primele de
asigurare pot fi alocate către partea de economisire și în timp se acumulează o anumită sumă de bani
care permite plata unei valori de răscumpărare în caz de reziliere. De obicei, o astfel de asigurare oferă și
componenta de participare la profit, care permite acumularea unei anumite sume de bani, ce poate
acoperi nevoile întregii familii pe o perioadă determinată de timp și poate fi folosită și pentru a acoperi
cheltuielile funerare și eventualele taxe de succesiune.

Asigurarea mixtă de viață

Este un produs de asigurare tradițional și are atât o componentă de economisire, cât și o componentă de
protecție, de regulă, pe termen lung. Acest tip de asigurare acoperă atât riscul de deces survenit pe
durata contractului, cât și riscul de supraviețuire după ajungerea poliței la maturitate. Astfel încât, la
producerea evenimentului asigurat (fie deces pe perioada contractului, fie supraviețuire la finalul
contractului), în baza primei de asigurare plătite de către contractant, asigurătorul își asumă să plătească
suma asigurată beneficiarului.

Datorită componentei de economisire, beneficiarul are dreptul să primească pe lângă suma asigurată și
parte din beneficiile realizate din investițiile realizate pe durata contractului, atât la momentul decesului
cât și la supraviețuire. Lichiditatea acestor produse este mai redusă, existând însă și posibilitatea realizării
unor retrageri din cont înainte de maturitate.
Costul asigurării variază în funcție de durata contractului, vârsta asiguratului, suma asigurată, combinația
de asigurări suplimentare adăugate riscului de bază etc.

Asigurarea de studii

Are ca scop economisirea unor fonduri pentru acoperirea cheltuielilor din perioada de studii a copilului. De
obicei, asiguratul este părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul este copilul. Există posibilitatea ca
ambii părinți să fie asigurații sau contractanții, iar copilul să fie asiguratul. Perioada contractuală are două
etape. În prima etapă, contractantul plătește primele de asigurare, iar în a doua etapă, beneficiarul
primește de la asigurător rente de studii sau toți banii odată.

Există și o componentă de protecție prin care în cazul în care asiguratul/contractantul decedează în

perioada de plată a primelor, asigurătorul plătește indemnizația de asigurare la maturitatea contractului,
așa cum a fost stabilit inițial prin contract – această posibilitate depinde de condițiile contractuale ale
asigurătorului.

În cele mai multe cazuri, în acest tip de asigurare este inclus și beneficiul de participare la profit. În caz de
reziliere, asigurătorul plătește valoarea de răscumpărare.

Asigurarea de căsătorie

Este un produs financiar asemănător cu asigurarea de studii, dar suma asigurată este obținută de copil la
momentul căsătoriei sau la împlinirea unei vârste stabilite distinct de fiecare asigurător. Suma asigurată
se plătește sub forma unei sume unice sau ca o anuitate (rentă pe durată determinată). Dacă beneficiarul
decedează, polița se transformă într-o asigurare mixtă de viață.

O formă asemănătoare de asigurare este destinată acoperirii cheltuielilor ocazionate de nașterea unui
copil.

Asigurarea de tip unit-linked

Asigurarea de tip unit-linked este o asigurare care combină componenta de investiții cu componenta de
protecție. Acoperă atât riscul de deces din orice cauză, cât și cel de supraviețuire. Componenta de
protecție se referă la riscul de deces din orice cauză al asiguratului pe perioada contractului. În acest caz
beneficiarul va încasa maximul dintre valoarea sumei asigurate corespunzătoare asigurării de viață și
valoarea contului său la momentul respectiv.

Componenta investițională constă în cumpărarea de unități de cont (unit-uri) în fondurile financiare special
constituite de asigurător. Ele sunt fonduri interne închise, reprezentând un portofoliu de active financiare
diverse (depozite bancare, obligațiuni de stat, obligațiuni corporate, acțiuni etc), administrate de
asigurător exclusiv în scopul asigurării. În mod normal, în funcție de legislație, de piața de capital din ţara
respectivă și de posibilitățile de investire, asigurătorul creează mai multe fonduri cu profil de risc diferit din
care asiguratul are posibilitatea să aleagă.

Plata primei de asigurare se face anual, semestrial, trimestrial sau lunar, dar în orice moment când se
dorește se pot depune prime suplimentare (prime top up). Contractantul poate alege procentul în care
prima se alocă între fondurile constituite de asigurător. Mai mult, în momentul plății viitoarelor prime,
oricând pe durata de plată a primelor, clientul poate opta pentru schimbarea procentului de alocare.
Valoarea actualizată a unei unități de fond (”unitatea de măsură” a segmentului investițional la aceste
tipuri de asigurări) este anunțată clienților cu o frecvență relativ ridicată, de obicei săptămânal, pentru ca,
în situația în care randamentele nu sunt mulțumitoare, asiguratul să aibă posibilitatea de a lua deciziile
oportune în timp real.
Câștigul obținut pentru client (valoarea contului) se reflectă în prețul de vânzare al unităților de fond care
arată performanțele programului de investiții la un anumit moment. Valoarea contului poate fi mărită prin
creșterea primei, depunerea de prime suplimentare sau prin micșorarea sumei asigurate. La final de
contract, valoarea contului se poate încasa integral sau, la unele asigurări, sub forma unor rente lunare.

Față de cele tradiționale, unde riscul investițional aparține societății de asigurare care distribuie clientului
o participare la profit redusă dar garantată, la asigurările de tip unit linked, beneficiile obținute sunt pe
termen lung și riscul investiției aparține clientului.

Lichiditatea unor astfel de produse este mai ridicată decât în cazul asigurărilor mixte de viață – clientul
poate să facă răscumpărări parțiale sau totale sau să facă depuneri suplimentare.

Asigurarea de tip rentă/Anuitățile

Anuitățile reprezintă un tip de asigurare de viață în care beneficiile sunt plătite eșalonat, atâta timp cât
asiguratul este în viață (de obicei). Ca modalitate de funcționare, anuitatea se plătește de compania de
asigurări periodic anuitantului (persoana care primește o anuitate). Plata poate fi făcută pe perioada vieții
anuitantului sau pe o perioadă mai scurtă, convenită în contract. Pentru constituirea dreptului de a primi
anuitate, clientul depune bani, fie printr-o primă unică, fie sub forma primelor eșalonate.

Anuitatea de tip rentă reprezintă plata periodică realizată pe tot parcursul vieții asiguratului. Prin acest gen
de asigurare, asigurătorul plătește o indemnizație periodică. Luând în considerare perioada pe parcursul
căreia se face plata, există două tipuri de rentă: rentă cu rată fixă și renta cu rată viageră. Renta cu rată
fixă se plătește pe o perioadă de un anumit număr de ani așa cum este stipulat în contractul de asigurare.
Renta cu rată viageră prevede că, pentru a primi indemnizația, asiguratul trebuie să fie în viață. Desigur,
asigurarea poate fi încheiată în favoarea altor persoane, care după moartea asiguratului, beneficiază de
această sumă în continuarea vieții lor. Această rentă se acordă lunar, trimestrial, semestrial sau anual.

Principalele avantaje ale anuităților: oferă siguranță în menținerea nivelului de trai; permit crearea unei
stabilități financiare pentru întreaga familie; se pot constitui în fonduri pentru acoperirea cheltuielilor de
deces sau în fonduri pentru urmași.

4.3. Identificarea produselor de viata pe baza profilului de risc al asiguratului

IDENTIFICAREA PRODUSELOR DE VIAŢĂ PE BAZA PROFILULUI DE RISC AL ASIGURATULUI

Clienții au nevoi diferite, situații financiare diferite și un grad de toleranță la risc diferit.

Practica asigurărilor a demonstrat că siguranța financiară durabilă respectă următoarea succesiune a

satisfacerii nevoilor de ordin financiar:

FIGURA 4

1. La baza piramidei se află nevoia de protecție financiară împotriva unor riscuri precum bolile și
accidentele; această nevoie este acoperită prin achiziționarea unuia sau a mai multor produse de
asigurări de persoane cu componentă exclusivă de risc. Fără această bază solidă, este ca și cum
se construiește o casă pe nisipuri mișcătoare.
2. Următoarea nevoie de acoperit este aceea a acumulării sigure a unor sume de bani pentru cele
mai importante momente din viață (pensionare, educația copiilor și altele). Această nevoie poate fi
acoperită prin unul sau mai multe produse cu sume garantate pentru componenta de capitalizare.
3. În vârful piramidei este nevoia de investiție, de multiplicare a veniturilor. Această nevoie poate fi
acoperită prin asigurări de viață de tip unit-linked. Noțiunea de investiție presupune alegerea
atentă a diverselor forme de investiții, urmărirea lor, luarea de decizii de plasament și, implicit,
asumarea unui risc. Condiția esențială pentru investiții este existența unui excedent financiar. În
 cazul persoanelor interesate de investiții, cu pregătire relevantă în domeniul financiar se pot
propune soluții financiare unit- linked, înainte de soluții financiare garantate.

Profilul de risc al clientului poate oferi informații despre gradul de toleranță la risc al potențialului client și
poate ajuta la formularea și propunerea soluției financiare adecvate. Persoanele pot avea toleranță la risc
scăzută, medie, crescută. Întrebările sunt formulate astfel încât să sondeze:

 Situația financiară actuală și viitoare a potențialului client;

 Cunoștințele potențialului client despre instrumentele financiare, piețele financiare;
 Comportamentul acestuia cu privire la investiții;
 Alegerile acestuia în situația scăderii valorii investiției sale într- un timp scurt.

Pentru a face o recomandare adecvată potențialului client, distribuitorul are obligația de coroborare a
informațiilor primite, ținând cont de următoarele recomandări:

 Principalul contributor la siguranța financiară a familiei trebuie asigurat în primul rând. (cel care are
cel mai mare venit)
 Soluția optimă este aceea care ține cont de nevoia clientului și de capacitatea financiară a
acestuia. Asigurările de viață sunt încheiate pe perioade lungi de timp. Este esențial ca potențialul
client să își permită să plătească prima de asigurare. La fel de important este ca suma asigurată
să îi permită o acoperire optimă a nevoii sale.
 Durata mare a unei asigurări de viață. Evaluarea riscului propus pentru asigurare se face o
singură dată, la începutul duratei poliței, astfel încât cu cât durata poliței este mai lungă, cu atât
momentul unei noi evaluări este amânat mai mult; duratele mai mari de investire sunt asociate, de
obicei, cu randamente mai ridicate.

4.4. Bibliografie
1. Bistriceanu Gheorghe D., Asigurări și Reasigurări în Romania, Editura Universitară, București, 2006.

2. Constantinescu Dan Anghel, Tratat de Asigurări, vol I-II, Editura Economică, București, 2004.

3. Iliescu Cosmin, Contractul de asigurări de bunuri în România, Editura All Beck, București, 1999.

4. Vacarel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și Reasigurări, ediția a IV-a, Editura Expert, București, 2007.

5. Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare,

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 octombrie 2015, București.

6. Regulament delegat EU 2017/2359 privind solicitările de informații și regulile de conduită, aplicabile

distribuției produselor de investiții bazate pe asigurări.

5. ASIGURARI GENERALE

1. Asigurări auto
1. Asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin
accidente de vehicule și de tramvaie (RCA)
2. Asigurarea Carte Verde
3. Asigurări facultative de avarii și furt pentru autovehicule – CASCO
4. Asigurarea de răspundere a transportatorului pentru mărfurile transportate (CMR)
2. Asigurări de bunuri
1. Concepte specifice asigurărilor de bunuri
2. Asigurări de incendiu și calamități naturale (Property damage – PD)
3. Asigurări de locuințe și bunuri aflate în locuințe
4. Asigurarea de avarii accidentale ale mașinilor (Machinery Breakdown)
 5. Asigurarea autovehiculelor/vehiculelor, autospecialelor și utilajelor de construcții, agricole sau
altor utilaje speciale
6. Asigurarea valorilor
7. Asigurarea valorilor pentru cazurile de tâlhărie asupra curierilor
8. Asigurarea pentru toate riscurile a lucrărilor de construcții-montaj și răspunderea
constructorului/montorului
9. Asigurarea echipamentelor electronice
10. Asigurarea pierderilor financiare (Business Interruption – BI)
3. Asigurări de sănătate și de accidente
1. Asigurări de sănătate
1. Descrierea asigurărilor de sănătate
2. Riscuri asigurate și excluse
2. Asigurarea de accidente
1. Descrierea asigurărilor de accidente
2. Riscuri cuprinse în asigurarea de accidente
3. Mecanismul de funcționare a produselor de asigurare de sănătate/ accidente
1. Principii de subscriere și documente obligatorii
2. Principii de administrare
3. Principii de avizare/plată a despăgubirilor
4. Asigurări de răspundere civilă
1. Aspecte generale
1. Asigurarea de răspundere civilă legală
2. Asigurarea de răspundere civilă profesională
3. Asigurarea de răspundere civilă a managerilor
2. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă
3. Mecanismul de funcționare a produsului de asigurare de răspundere civilă
1. Modalităţi de subscriere şi administrare
2. Modalitați de avizare/ plată a despăgubirilor
5. Alte tipuri de asigurări
1. Asigurarea agricolă și de animale
2. Asigurarea de aviație
3. Asigurări CARGO
4. Asigurări maritime și de transport
5. Asigurarea de risc financiar

5.1. Asigurari auto

Deși fac parte din clase de asigurări diferite (asigurări de răspundere civilă, asigurări de bunuri), în acest
material va fi tratată laolaltă întreaga gamă de asigurări auto, datorită ponderii ridicate a acestora în
portofoliul asigurătorilor și a conexiunilor posibile dintre diferitele categorii de asigurări (exemplu: asigurări
tip ”buchet”).

Principalele asigurări auto se împart în 2 categorii:

 Obligatorii: asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin
accidente de vehicule și de tramvaie (RCA) și asigurarea Carte Verde care, începând cu anul
2007 este inclusă în asigurarea de răspundere civilă auto, asigurarea de frontieră.
 Facultative: Asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor (Casco) și Asigurarea de răspundere a
transportatorului pentru mărfurile transportate (CMR).

Asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de
vehicule și de tramvaie (RCA)

Contractul RCA se încheie în baza prevederilor legale în vigoare aplicabile la momentul emiterii/încheierii:
Codul Civil, Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017 pentru vehiculele aflate în evidențele
autorităților de înregistrare sau înmatriculare, sau pentru cele aflate în curs de înregistrare/înmatriculare
în România, precum și pentru tramvaie. Sunt exceptate de la obligativitatea încheierii contractului RCA
persoanele fizice și juridice care utilizează vehiculele exclusiv în scopul antrenamentelor, curselor,
întrecerilor sau raliurilor organizate legal. Riscurile ce decurg din aceste activități pot fi transferate către
asigurarea facultativă de către proprietari sau de către organizatorii de evenimente.

Obiectul contractului RCA îl reprezintă acordarea de despăgubiri, atât pentru pagubele materiale și
vătămările corporale produse terților în urma unui accident produs prin intermediul vehiculului precizat în
contractul de asigurare, cât și pentru cheltuielile făcute de terții păgubiți în procesul civil, în conformitate
cu nivelul impus de legislație. Persoana care a suferit un prejudiciu (material, vătămare corporală sau
nepatrimonial – daune morale) în urma unui accident rutier („terţul prejudiciat”), are dreptul ca acest
prejudiciu să-i fie reparat în întregime de către persoana responsabilă de producerea lui.

Caracteristici ale asigurării RCA

Părțile contractului RCA includ:

 Proprietarul (asiguratul): reprezintă persoana fizică sau juridică înscrisă în documentele de

identitate ale vehiculului sau în alte înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate;
 Utilizatorul poate fi același cu asiguratul sau diferit în baza unei relații contractuale; reprezintă
persoana fizică sau juridică, căreia proprietarul vehiculului îi acordă dreptul de folosință asupra
acestuia, pe o anumită perioadă, în baza unui contract de închiriere, contract de leasing sau alt
act întocmit în condițiile legii;
 Asigurătorul;
 Contractantul;
 Distribuitorul de asigurări;
 Beneficiarul nenominalizat al contractului este terțul prejudiciat.

Limitele de despăgubire maxime sunt stabilite de reglementări ale Uniunii Europene, transpuse în
reglementările A.S.F. și în legislația specifică în vigoare și sunt revizuite din 5 în 5 ani. În anul 2019,
limitele de despăgubire sunt:

 1.220.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României, valabil la data producerii
evenimentului pentru prejudicii materiale;
 6.070.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României valabil la data producerii
evenimentului pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter
patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Limitele teritoriale ale contractului RCA cuprind:

1. teritoriul României;
2. teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, ale statelor părți la Acordul privind Spațiul
Economic European, denumite în continuare state membre și teritoriul Confederației Elvețiene;
3. teritoriile statelor situate între două state membre ale Uniunii Europene, în care nu există birou
național auto;
4. teritoriile statelor în care sunt competente birourile naționale auto care au semnat acordul
multilateral.

Contractul RCA poate avea o perioadă de valabilitate cuprinsă între o lună și 12 luni, multiplu de o lună,
în funcție de opțiunea asiguratului. Prin excepție, contractul RCA se poate încheia pe o perioadă mai mică
de o lună în următoarele situații:

1. pentru vehiculele înmatriculate/înregistrate în alte state membre ale Spațiului Economic European
și Confederației Elvețiene pentru care se solicită asigurarea în vederea importului în România, pe
o perioadă de maximum 30 de zile de la data dobândirii proprietății, dovedită cu documente
justificative;
 2. pentru vehiculele destinate exportului, pe o perioadă de maximum 30 de zile;
3. pentru vehiculele care se autorizează provizoriu pentru circulație, pe perioade de 30 de zile, dar
cumulat nu mai mult de 90 de zile.

Asigurătorii au obligația de a da acces asiguraților sau potențialilor asigurați la modul de calcul al primei
de asigurare și la criteriile care au stat la baza stabilirii acesteia. Ei poartă răspunderea față de terți,
indiferent dacă polița de asigurare conține omisiuni sau erori. Dacă informațiile furnizate de asigurat nu
sunt reale la momentul încheierii contractului RCA, asigurătorul recalculează și modifică prima de
asigurare după notificarea prealabilă a asiguratului. Dacă asiguratul acceptă modificările, polița continuă;
în caz contrar, asigurătorul poate denunța contractul RCA în termen de 20 de zile de la data primirii
notificării. Asiguratul trebuie să furnizeze informațiile solicitate de asiguratorul RCA și să permită acestuia
accesul la istoricul lui de daune pentru evaluarea riscului și calculul primei de asigurare.

Exemplu: dacă baza de date privind polițele RCA nu funcționează, se emite oferta RCA cu clasa de
Bonus-Malus B0. Asiguratul, în situația în care nu a înregistrat evenimente în istoric, va prezenta un
document (ultima poliță care să ateste acest lucru) care să permită asigurătorului recalcularea tarifului în
funcție de clasa de Bonus-Malus. În situația în care asiguratul are cunoștință de un istoric propriu cu
evenimente înregistrate, are obligația de a informa asigurătorul despre acest lucru, în vederea calibrării
tarifului la profilul de risc corespunzător. În cazul în care acest lucru nu se întâmplă la emiterea poliței,
polița emisă cu clasa B0 va fi reevaluată la momentul în care baza de date va funcționa și prima de
asigurare va fi ajustată cu procentul corespunzător clasei de Bonus-Malus constatată.

Sistemul Bonus-Malus (BM)

Reprezintă un sistem de acordare a reducerilor (Bonus) și penalizărilor (Malus) în funcție de istoricul de
daune; conform acestui sistem, primele de asigurare se ajustează în funcție de daunele plătite în baza
asigurării RCA în anii anteriori. În prezent20, acest sistem este compus din 17 clase:

 clasa de bază B0 corespunzătoare unui asigurat fără istoric de daune în asigurări;

 8 clase de Bonus care permit reducerea primei de asigurare cu maxim 50%;
 8 clase de Malus care permit majorarea primei cu maxim 180%.

În cazul persoanelor fizice, la stabilirea coeficientului claselor BM se ia în considerație proprietarul, nu

vehiculul – se aplică aceeași clasă de Bonus, respectiv Malus, “cea mai favorabilă”, pentru toate
vehiculele pe care le deține un proprietar. De exemplu, un proprietar persoană fizică deține în proprietate
3 vehicule: 2 autoturisme și o motocicletă. La debutul legislației actuale privind sistemul de acordare a
claselor de Bonus-Malus, erau situate în următoarele clase de Bonus-Malus:

 Vehiculul 1 – clasa de Bonus-Malus B6

 Vehiculul 2 – clasa de Bonus-Malus B8
 Vehiculul 3 – clasa de Bonus-Malus M4

La reînnoirea poliței pentru Vehiculul 3, se va lua în calcul clasa de Bonus-Malus cea mai favorabilă din
cele 3 înregistrate, respectiv B8. Ca urmare, vehiculul 3 va parcurge 12 clase de Bonus-Malus, trecând
de la majorare de 40% (M4) la reducere 50% (B8).

Atenție: în momentul în care, toate polițele ajung în aceeași clasă BM și urmează reînnoirea acestora,
sistemul de acordare a clasei de Bonus-Malus consideră că istoricul este comun pentru toate vehiculele:
în cazul unei daune la vehiculul 3 și una la vehiculul 2, acesta va deveni istoricul de daună ce stabilește
clasa finală de Bonus-Malus pentru toate 3 vehiculele, respectiv scădere cu 4 clase Bonus-Malus de la
B8 la B4, respectiv de la reducere de 50% la reducere de 20%.

La persoanele juridice, acordarea claselor de Bonus-Malus se face în mod diferit față de persoane fizice.
Astfel, clasele de Bonus-Malus sunt individuale, pe fiecare vehicul (cuplul format din serie de șasiu și
CUI), iar modificarea acestora se poate face atât pe baza istoricului (pozitiv sau negativ), cât și prin
transfer, care se poate realiza pe baza unei solicitări scrise adresată de către asigurat asigurătorului.
Situațiile în care se poate realiza transferul clasei de Bonus-Malus se referă la înstrăinarea sau radierea
unui vehicul și achiziția altuia nou.

Transferul clasei de Bonus-Malus se poate realiza într-o perioadă de maximum un an de la data

introducerii în asigurare a unui vehicul nou- dobândit. Dacă vehiculul nou dobândit are o perioadă de
peste 365 de zile în asigurare, vehiculul dobândește propriul lui istoric de Bonus-Malus și nu mai poate fi
vorba de un transfer de clasă. Pe de alta parte, nu există limitare în timp cu privire la data vânzării/radierii
vehiculului a cărui clasă este transferată.

Exemplu de transfer al clasei de Bonus-Malus la persoana juridică: asiguratul, persoană juridică, vinde în
luna martie 2018 un vehicul situat în clasa de Bonus B6. Cumpără în septembrie un vehicul nou. Sistemul
de emitere va acorda vehiculului nou clasa de bonus B0 fiind un vehicul fără istoric. Pentru transferul
clasei de Bonus-Malus se prezintă asigurătorului dovada radierii vehiculului vândut, precum și ultima
poliță pe care acesta a avut-o în vigoare și se solicită transferul clasei de bonus aferent mașinii vândute.
Așadar, polița emisă pentru vehiculul nou va fi modificată și va beneficia de clasa de bonus aferentă
vehiculului vândut, respectiv va beneficia de B6 cu reducerea corespunzătoare pentru clasa de Bonus B6.

Principalele riscuri acoperite și excluderi

În cazul producerii unui accident în perioada de valabilitate a contractului RCA, se acordă, în limitele de
despăgubire prevăzute în contractul de asigurare, despăgubiri pentru:

1. prejudicii materiale, inclusiv:

o cheltuieli dovedite cu documente emise în condițiile legii sau prin sisteme specializate
privind readucerea vehiculului persoanei prejudiciate la starea avută înainte de producerea
evenimentului asigurat;
o costuri de radiere și de înmatriculare, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, cu taxe de timbru,
cheltuieli aferente diminuării valorii vehiculului după reparații, dovedite cu acte sau
expertiză.
2. vătămări corporale sau decese ale terțelor persoane prejudiciate, inclusiv pentru prejudicii fără
caracter patrimonial;
3. cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuielile efectuate în situația
soluționării alternative a litigiului, dacă soluția este favorabilă persoanei prejudiciate; soluționarea
alternativă se referă la implicarea unei părți neutre (conciliator) care propune părților o soluție sau
convoacă părțile pentru a găsi împreună o variantă de soluționare a litigiului într-un mod echilibrat
și echidistant în vederea evitării unui proces civil;
4. cheltuieli dovedite cu documente emise în condițiile legii făcute de către persoana prejudiciată în
urma lipsei de folosință a vehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza
opțiunii persoanei prejudiciate: închirierea de la entități autorizate a unui vehicul de clasă similară
sau inferioară, cheltuielile privind transportul zilnic, fără ca acestea să depășească cheltuielile cu
închirierea unui vehicul de clasă similară sau inferioară;
5. prejudicii provocate terților, drept consecință a conducerii vehiculului sub influența băuturilor
alcoolice sau a stupefiantelor;
6. prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data
accidentului conducătorul vehiculului:
o a condus vehiculul fără consimțământul expres sau prezumat al asiguratului;
o nu este titularul unui permis care atestă dreptul să conducă vehiculul respectiv;
o nu a respectat obligaţiile legale cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv.

Nu se despăgubesc următoarele situații:

1. prejudiciile produse bunurilor aflate în proprietatea conducătorului vehiculului care a produs

accidentul, precum și cele produse ca urmare a vătămării corporale sau a decesului acestuia,
indiferent cine solicită aceste despăgubiri;
 2. prejudiciile produse unui bun, dacă bunul avariat și vehiculul asigurat răspunzător de producerea
evenimentului fac parte din patrimoniul comun al soților sau au același proprietar;
3. prejudiciile cauzate în situațiile în care nu se face dovada valabilității asigurării RCA la data
producerii evenimentului, sau asigurătorul RCA nu are răspundere (Exemplu: contractul RCA este
emis, dar nu este intrat în valabilitate la data producerii accidentului);
4. partea din prejudiciu care depășește limitele de răspundere stabilite prin contractul RCA, produs în
unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor
răspunzătoare de producerea prejudiciului;
5. amenzile de orice fel și cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau
conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului;
6. prejudiciile produse de dispozitivele sau instalațiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt
utilizate ca utilaje sau instalații de lucru, acestea constituind riscuri ale activității profesionale;
7. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operațiunilor de încărcare-descărcare,
acestea constituind riscuri ale activității profesionale;
8. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante,
inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea
prejudiciului.

Clauze suplimentare
Asiguratul și asigurătorul RCA pot stabili anexarea unor clauze suplimentare, fie la încheierea contractului
RCA, fie pe parcursul derulării acestuia:

 clauza privind răscumpărarea daunei: pentru menținerea clasei de Bonus-Malus, prin contractul
RCA părțile pot conveni asupra posibilității de a răscumpăra suma reprezentând cuantumul
despăgubirii înainte ca asigurătorul să achite prejudiciul;
 clauza privind efectuarea reparației în orice unitate reparatoare auto: nu are cost suplimentar și
este un drept conferit prin Legea 132/2017; clauza de decontare directă: se încadrează ca
activitate de asigurare ce face parte din clasa de asigurare A3 (la fel ca și asigurările facultative
CASCO). Decontarea directă reprezintă un serviciu auxiliar de gestionare a daunelor propriilor
asigurați de către asigurătorii RCA. Serviciul de decontare directă poate fi achiziționat, contra unui
cost suplimentar de la asigurătorul propriu care, în cazul producerii unui eveniment, îl va
despăgubi pe asiguratul său integral și în termenele legale, atunci când este prejudiciat într-un
eveniment rutier. În condițiile în care se selectează emiterea contractului RCA cu clauza de
Decontare Directă, se vor printa și înmâna clientului și condițiile de asigurare aferente clauzei.

Decontarea directă între asigurătorii RCA este aplicabilă la îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiții:

 accidentele auto se produc pe teritoriul României;

 vehiculele implicate sunt înmatriculate/înregistrate în România;
 prejudiciile sunt produse exclusiv vehiculelor;
 ambele vehicule implicate în accidentul auto au asigurare RCA valabilă la data evenimentului.
 prejudiciile exclud vătămările corporale.

Ofertarea și încheierea contractului RCA

Dovada încheierii contractului de asigurare o constituie polița de asigurare RCA emisă în sistem
electronic împreună cu documentul internațional Carte Verde. Contractul de asigurare conține o gamă de
informații care sunt furnizate automat de către sistemele electronice de emitere ale polițelor RCA ale
asigurătorilor.

Documentele necesare emiterii contractului RCA includ o serie de date despre:

 asigurat:
 o pentru persoane fizice: CNP și adresa asiguratului (proprietar sau, după caz, utilizator). În
acest sens, asiguratul prezintă cartea de identitate (BI/CI) și/sau permisul de conducere;
o pentru persoane juridice: CUI, adresă sediu social și obiectul de activitate principal,
conform Certificatului de înregistrare emis de Registrul Comerțului sau a altor documente
de înregistrare.
 vehiculul asigurat. Asiguratul va prezenta certificatul de înmatriculare al vehiculului sau cartea de
identitate a acestuia;
o în cazul vehiculelor înmatriculate sau înregistrate în alte state pentru care se solicită
încheierea contractului RCA, în vederea înmatriculării sau înregistrării permanente în
România, după caz, încheierea contractului este condiționată de prezentarea dovezii
înregistrării fiscale a vehiculului în România;
o pentru vehiculele înmatriculate/înregistrate în alte state membre, pentru care se solicită
asigurarea în vederea importului în România, solicitantul va prezenta documentele
justificative care atesta dobândirea proprietății.
 lista cu vehicule pentru care se dorește asigurarea în scopul emiterii unor contracte de asigurare
RCA pentru mai multe vehicule aparținând aceluiași asigurat.

Oferta RCA este valabilă minim 10 zile lucrătoare și include aceeași primă de asigurare de la un
asigurător RCA, indiferent de canalul de distribuție. Oferta asiguratorului trebuie să conțină următoarele
informații:

 data până la care oferta este valabilă;

 prima de asigurare totală;
 clasa de bonus-malus;
 cheltuiala medie de vânzare directă;
 comisionul achitat intermediarului, exprimat atât în valoare absolută, cât și ca procent aplicabil
primei totale de asigurare;
 precizarea faptului că valoarea absolută a comisionului plătit intermediarului se determină prin
aplicarea procentului asupra primei de asigurare totale și că acesta este inclus în prima totală;
 prima de asigurare aferentă clauzei de decontare directă;
 clauze și acoperiri suplimentare;
 mențiunea privind posibilitatea plății în rate.

Intermediarii și/sau asigurătorii trebuie să obțină acordul clientului la încheierea contractului RCA, sau pe
parcursul derulării acestuia, privind canalul de comunicare utilizat pentru schimbul de informații în ceea ce
privește reînnoirea contractului RCA.

Intermediarii și/sau asiguratorii au obligația să informeze asigurații/contractanții cu privire la încetarea

contractului RCA și la posibilitatea de reînnoire a acestuia cu 30 de zile înainte de încetarea contractului
RCA aflat în vigoare. Informarea trebuie să fie însoțită de oferta de reînnoire a contractului RCA pentru o
perioadă de 6 și 12 luni, împreună cu recomandarea de a consulta și alte oferte similare în vederea
alegerii celei mai avantajoase oferte.

Asigurătorii autorizați să emită polițe RCA și distribuitorii de asigurări nu au dreptul să acorde avantaje
colaterale asiguraților la încheierea contractului RCA (de exemplu, nu se pot acorda reduceri de prime de
asigurare sau alte avantaje bănești față de tarifele practicate de către asigurătorii autorizați să încheie
polițe RCA), cu excepția asigurărilor facultative care acoperă riscuri asociate celor acoperite prin
contractul RCA. Exemple de astfel de asigurări facultative includ polița de accidente persoane aflate în
vehicule, polița de asigurare de asistența rutieră în caz de accidente (tractare și mici reparații în vederea
continuării călătoriei).

Răspunderea asigurătorului începe:

 1. din ziua următoare celei în care expiră valabilitatea contractului RCA anterior, pentru asiguratul
care își îndeplinește obligația încheierii asigurării RCA cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a
acesteia;
2. din ziua următoare celei în care s-a încheiat contractul RCA, pentru persoanele care nu aveau o
asigurare RCA valabilă la momentul încheierii noii asigurări;
3. din momentul eliberării contractului RCA, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a
autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării/înregistrării vehiculului, pentru vehiculele
comercializate care urmează să fie înmatriculate/înregistrate.

Încetarea și suspendarea contractului de asigurare RCA

Valabilitatea contractului RCA încetează:

1. la data la care proprietarul vehiculului notifică asigurătorul RCA referitor la transmiterea dreptului
de proprietate asupra vehiculului, însoțită de documente justificative. În situația în care, asiguratul
a achitat integral polița și a înstrăinat vehiculul pe parcursul valabilității poliței, daca nu s-au
înregistrat evenimente pe poliță, calculul de restituire se efectuează proporțional cu perioada
neexpirată a contractului RCA începând cu data notificării asiguratorului;
2. la data la care vehiculul este radiat din circulație;
3. la împlinirea termenului stabilit în contractul RCA;
4. la data rezilierii. În situația neplății ratelor de către asigurat, asigurătorul are dreptul de a rezilia un
astfel de contract RCA pentru a nu mai produce efecte.

Contractul RCA poate fi suspendat la cererea asiguratului, cu obligația depunerii plăcuțelor de

înmatriculare/înregistrare la autoritatea care le-a eliberat în următoarele cazuri: pe perioada imobilizării
vehiculului sau pe perioada suspendării dreptului de circulație al vehiculului conform legii.

Modalități de avizare/plată despăgubiri

Terţii prejudiciaţi inițiază procesul de despăgubire astfel:

 avizează asigurătorul RCA emitent al poliței emisă pentru vehiculul răspunzător de producerea
accidentului;
 avizează propriul asigurător RCA în cazul utilizării decontării directe;
 avizează BAAR, în calitatea acestuia de birou gestionar (în situația în care accidentul rutier a fost
provocat de un vehicul rămas neidentificat și este soldat cu vătămări corporale sau decese, sau în
situația în care accidentul rutier a fost provocat de un vehicul fără asigurare RCA valabilă);
 avizează reprezentantul de despăgubiri din România al asigurătorului vehiculului responsabil de
producerea evenimentului într-o țară din Spațiul Economic European (de exemplu, în cazul unui
accident produs în afara României).

Avizarea daunei se poate face doar în baza formularului de Constatare amiabilă de accident (fără a mai fi
necesară întocmirea documentelor de constatare de către poliția rutieră) când:

 evenimentele produse au ca rezultat doar prejudicii materiale;

 sunt implicate doar două vehicule;
 ambele vehicule au asigurare RCA valabilă la data producerii evenimentului;
 formularul de „Constatare amiabilă de accident” este completat și semnat de către ambii
conducători de vehicule implicați în accident.

La avizarea daunelor în legătură cu producerea unui eveniment asigurat prin contractul RCA, asigurătorul
emitent deschide dosarul de daună procedând la:

1. efectuarea constatării prejudiciilor;

2. informarea în scris a părții prejudiciate cu privire la documentele care trebuie depuse pentru
soluționarea pretențiilor de despăgubire;
 3. soluționarea cererii în termenul legal.

Asigurătorul RCA înregistrează toate documentele depuse la dosarul de daună și efectuează constatarea
prejudiciilor în termen de 3 zile lucrătoare de la data notificării primite de la persoana prejudiciată, sau la o
data ulterioară convenită de părți, în condițiile în care persoana prejudiciată permite accesul asigurătorului
RCA la bunul avariat în vederea efectuării constatării. După constatarea/evaluarea inițială a daunei, se
eliberează procesul-verbal de constatare/nota de constatare de către specialistul de constatare daune.

Dacă se constată cu ocazia efectuării lucrărilor de reparație și alte pagube produse ca urmare a riscului
asigurat neconstatate inițial, reconstatarea se va face la cererea scrisă a asiguratului sau a unității
reparatoare. În lipsa inițierii reconstatării, se despăgubesc numai pagubele consemnate în nota de
constatare.

În situația în care, la data producerii accidentului existau mai multe contracte RCA valabile, plata
despăgubirii se face integral de către asigurătorul căruia s-a adresat persoana prejudiciată, urmând ca
acesta să recupereze prin acțiune în regres cota parte egală din cuantumul despăgubirii achitate de la
ceilalți asigurători. Cazul asigurării multiple trebuie anunțat de către asigurat asigurătorilor emitenți, având
posibilitatea de a menține în vigoare prima poliță emisă.

Asigurarea Carte Verde

Sistemul Carte Verde este un mecanism de protecție pentru victimele accidentelor rutiere transfrontaliere.
Este format din 48 de țări membre reprezentate de 47 de birouri naționale ale asigurătorilor. Se emite
electronic împreună cu polița RCA. Cartea Verde nu se folosește în România, ci în afara granițelor ei, iar
în cazul producerii unui accident rutier, se respectă „legea locului”. De exemplu, conducătorul unui
autovehicul cu plăcuțe de înmatriculare românești, trebuie să respecte legile țărilor pe care le tranzitează.

Asigurarea Carte Verde are drept obiective:

1. Trafic transfrontalier facil – pentru a evita necesitatea ca autovehiculele să obțină acoperirea

asigurărilor la fiecare dintre frontierele celor 48 de țări membre. Astfel, nu mai este necesară
achiziţia unei polițe de răspundere civilă auto în fiecare țară tranzitată.
2. Facilitarea soluționării cererilor de despăgubire – în prezența unei Cărți Verzi valabile,
autoritățile statului tranzitat sunt sigure că în cazul unei daune nu vor fi prejudiciați cetățenii şi
bunurile acestora.

Scopul emiterii Cărţii Verzi este acela de a avea o poliță de răspundere civilă auto (RCA) a unui
asigurător din țara A, recunoscut în țara B. Polița Carte Verde este de fapt o poliță de răspundere civilă
auto care produce efecte pe teritoriul țărilor nebifate/valide în condițiile în care este reglementată de
legislația locală.

Garanțiile prevăzute în sistem sunt condiționate de existența (pentru vehiculul implicat în accident) a unei
Cărți Verzi valabile emise de Biroul Național al Asigurătorilor din țara vehiculului sau sub responsabilitatea
acestuia.

Documentul oferă, în același timp, o garanție țării vizitate B pe care asigurătorul țării A o rambursează în
conformitate cu legislația existentă și limitele de garanție a asigurărilor din țara vizitată B. Garantorul este
Biroului Asigurătorilor Auto al țării emitente de Carte Verde.

Asigurarea de frontiera
Asigurarea de frontieră (reglementată prin Legea nr.132/2017) are ca scop acoperirea prin asigurare a
riscurilor de răspundere civilă pentru vehiculele care sunt înmatriculate/înregistrate într-un stat terţ, care
pătrund pe teritoriul României fără a avea un contract RCA valabil sau al căror contract RCA expiră pe
perioada şederii în România.
Conducătorul auto al unui vehicul care este înmatriculat/înregistrat într-un alt stat, cu excepţia aceluia
care deţine o Carte Verde valabilă, emisă sub autoritatea unui birou naţional competent, şi cu excepţia
conducătorului auto a cărui asigurare de răspundere civilă pe teritoriul statului membru de reşedinţă este
garantată de biroul naţional al acelui stat, încheie un contract de asigurare de frontieră.

Asigurarea de frontieră se încheie la data intrării vehiculului pe teritoriul României, sau cel târziu la data
expirării documentului internaţional de asigurare pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule
valabil în România, pentru o perioadă de 30 de zile.

Pentru vehiculele care staţionează în mod obişnuit în alte state decât cele aflate în aria de competenţă a
unui birou naţional, asigurarea de frontieră se poate prelungi pe noi perioade de câte 30 de zile.

La încheierea asigurării de frontieră, în baza unei prime de asigurare, se emite conducătorului auto al
vehiculului un document denumit Asigurare de frontieră RC pentru vehicule cu valabilitate în toate statele
membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi în Confederaţia Elveţiană.

Asigurări facultative de avarii și furt pentru autovehicule – CASCO

Asigurarea de avarii și furt pentru autovehicule – CASCO se înscrie în Clasa 3 – Asigurări de vehicule
terestre, altele decât cele feroviare, din categoria asigurări generale.

Asigurarea auto CASCO este cea mai răspândită dintre asigurările facultative, date fiind utilizarea
frecventă a autovehiculelor și incidența unei varietăți de riscuri cu privire la avarierea sau furtul
autovehiculelor, sau a unor componente.

Caracteristici ale asigurării CASCO

Obiectul asigurării CASCO îl reprezintă vehiculele înmatriculate în România, aparținând persoanelor
fizice sau juridice, inclusiv remorcile și semiremorcile tractate de acestea. Poate include suplimentar părți
componente ale acestora (accesorii suplimentare, echipamente auxiliare, dotări ulterioare).

Suma asigurată pentru un autovehicul la data încheierii asigurării CASCO se stabilește pe baza
sistemelor de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent în România avându-se în
vedere vechimea, numărul de kilometri parcurși, caracteristicile tehnice (marca/model, motor, cutie viteze,
caroserie), varianta de echipare, precum și dotările suplimentare. Această sumă se stabilește de către
asigurător și reprezintă în principal valoarea rămasă la momentul evaluării prin diminuarea valorii de nou
a autovehiculului cu uzură.

Prima de asigurare se stabilește în funcție de riscurile cuprinse în asigurare conform clauzelor generale,
speciale și suplimentare agreate, de caracteristicile autovehiculului asigurat, de modul în care este utilizat
și de istoricul daunelor la respectivul autovehicul, precum și de date statistice agregate pe care
asigurătorul le folosește în evaluările sale privind riscurile specifice. O mențiune specială este de făcut cu
privire la faptul că stabilirea primei de asigurare ține cont și de condițiile comerciale concurențiale, precum
și de politicile interne ale asigurătorului.

Contractul de asigurare se poate încheia cu aplicarea unor franșize deductibile per eveniment. De obicei,
în cazul daunelor parțiale franșiza este o sumă fixă per eveniment, eventual diferențiată în funcție de
numărul evenimentelor, iar în cazul daunelor totale este un procent din suma asigurată, deductibilă din
indemnizația cuvenită pentru dauna totală.

Despăgubirile se acordă pentru pagubele materiale produse în principal de următoarele riscuri:

 Incendiu, explozie, fenomene naturale: inundație (inclusiv daunele provocate de inundarea

spațiului unde se afla parcat sau staționat vehiculul asigurat, sau cazuri similare), furtună, uragan,
cutremur, prăbușire sau alunecare de teren, ploaie torențială, grindină, trăsnet, greutatea stratului
 de zăpadă sau gheață, avalanșă de zăpadă, acțiunea mecanică a apelor curgătoare sau a
obiectelor purtate de ape;
 Ciocniri, loviri sau izbiri cu alte vehicule, sau cu orice alte corpuri mobile sau imobile aflate în afara
autovehiculului asigurat, zgârieri, căderi (căderi de corpuri pe autovehicul, cădere în prăpastie,
cădere în apă, cădere din cauza ruperii podului, etc), derapări, răsturnări;
 Furtul total al vehiculului, furt parțial, respectiv furtul unor părți componente sau piese montate pe
vehicul; avarierea vehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt al vehiculului, a
componentelor acestuia ori a unor bunuri din vehicul.

De asemenea, este uzual să se acorde despăgubiri pentru cheltuieli efectuate de către asigurat în
legătură cu: transportul vehiculului avariat, ca urmare a producerii unui risc asigurat, la cea mai apropiată
unitate reparatoare care este autorizată să efectueze reparația sau la domiciliul asiguratului; pagubele
produse vehiculului și cheltuielile aferente măsurilor luate pentru salvarea vehiculului și/sau persoanelor
imobilizate în vehicul (descarcerare), după producerea unui risc asigurat; alte cheltuieli legate de
producerea unui risc asigurat prevăzute în condițiile de asigurare.

Principalele excluderi de la despăgubire se referă la pagubele produse în cazuri de genul următoarelor:

 război, invazie sau acțiunea unui dușman extern, război civil, revoluție, greve, tulburări civile,
terorism; confiscare, expropriere, naționalizare, rechiziționare, sechestrare, distrugere sau
avariere din ordinul oricărui guvern de drept sau de fapt sau oricărei autorități publice; explozie
atomică, radiații sau infestări radioactive ca urmare a folosirii energiei atomice sau materialelor
fisionabile; poluare sau contaminare de orice natură și din orice cauză;
 evenimentul a fost produs cu intenție de asigurat/ contractant/beneficiar/utilizator, de persoanele
numite legal să îl reprezinte/de prepușii acestora sau de persoanele fizice înrudite;
 vehiculul a circulat fără documente de înmatriculare sau autorizație de circulație valabile, sau era
condus de o persoană fără drept de conducere pentru categoria respectivă de vehicule;
 evenimentul a fost produs în timpul conducerii vehiculului sub influența băuturilor alcoolice, a
produselor/substanțelor stupefiante sau a medicamentelor ce nu sunt compatibile cu dreptul de a
conduce, sau în timpul comiterii unor infracțiuni;
 vehiculul a fost furat și în interiorul acestuia au fost lăsate/ păstrate documente de identificare ale
vehiculului (certificat de înmatriculare/carte de identitate/autorizație provizorie de circulație) sau
vehiculul a fost lăsat neîncuiat și/sau cu cheile/cardurile/ telecomenzile lăsate în interior și a fost
furat;
 asiguratul/împuterniciții acestuia simulează producerea evenimentului asigurat sau exagerează
cuantumul pagubei, folosind în acest scop mijloace sau documente mincinoase, frauduloase, sau
modifică ori alterează urmele sau rămășițele evenimentului asigurat, facilitează agravarea pagubei
sau întreprind orice alte fapte care au ca scop inducerea în eroare a asigurătorului cu privire la
valoarea pagubei sau producerea evenimentului asigurat.

Mecanismul de funcționare a asigurării CASCO

În cazul producerii unui eveniment (risc) asigurat în timpul valabilității asigurării, paguba este despăgubită
conform condițiilor contractuale. Asiguratul/utilizatorul vehiculului înștiințează asigurătorul despre
producerea evenimentului și solicită despăgubirea punând la dispoziția acestuia o serie de documente și
asigurând disponibilitatea vehiculului pentru constatarea avariilor.

În cazul unor daune parțiale, modalitatea de despăgubire poate fi aceea de aducere a vehiculului în
starea anterioară evenimentului pe cheltuiala asigurătorului, de obicei prin reparații efectuate la un service
agreat de asigurător, sau de plată a despăgubirii în bani, pe baza evaluării prejudiciului, urmând ca
asiguratul să se ocupe de reparații. În cazul daunelor totale, fie datorate avarierii, fie furtului,
despăgubirea va consta în plata sumei de bani ce rezultă din aplicarea condițiilor contractuale pentru
riscul produs.
Modalități de subscriere
Încheierea contractului de asigurare CASCO presupune efectuarea procedurii de subscriere, adică
verificarea îndeplinirii condițiilor în care asigurătorul este dispus să preia riscurile specifice pentru
respectivul obiect asigurabil, precum și evaluarea acestor riscuri de către asigurător pentru stabilirea
tarifului (primei de asigurare) și a sumei asigurate.

Procedura de subscriere se declanșează pe baza cererii de asigurare formulate de client în formatul

prestabilit de asigurător și care conține datele clientului, datele vehiculului și riscurile pentru care se
solicită acoperire. Cererea de asigurare se însoțește de documentele privind datele de identificare și de
contact ale contractantului utilizatorului/beneficiarului asigurării, precum și de documentele privind
identificarea, proprietatea și autorizarea pentru circulație a vehiculului.

Procedura de subscriere se realizează întotdeauna pe baza unei inspecții de risc, al cărei conținut și mod
concret de efectuare, consemnare și raportare internă este definit de asigurător și care în general
presupune următoarele:

 verificarea datelor de identificare ale autovehiculului (atât pe autovehicul, cât și în documentele

originale de înmatriculare ale acestuia);
 verificarea integrității autovehiculului (caroserie, suprafețe vitrate, faruri, stopuri, bord, scaune,
echipamente audio/video, instrumente bord etc.);
 verificarea stării de întreținere a autovehiculului (interior- exterior) și a numărului de kilometri
parcurși (rulaj);
 verificarea dotărilor suplimentare existente (jante, echipament audio/video, etc.);
 întocmirea Raportului Inspecției de risc.

De asemenea, inspecția de risc presupune efectuarea de fotografii de ansamblu și de detaliu, conform

unei specificații standardizate. Inspecția de risc consemnează și existența unor avarii prezente la
momentul inspecției pentru excluderea lor din acoperire.

Modalități de administrare
Derularea contractului de asigurare presupune în principal:

 plata primelor de asigurare la termenele stabilite și existența documentelor ce atestă efectuarea

plăților; un caz particular este cel legat de neplata la termen a ratelor care poate duce la întârzieri
peste o perioadă de grație acceptată de asigurător, caz în care, se poate petrece suspendarea
sau chiar încetarea asigurării, iar soluționarea constă în repunerea în vigoare pe baza efectuării
tuturor plăților restante prin acordul asigurătorului față de solicitarea scrisă, însoțită de dovada
plății (dacă este cazul, se face şi inspectie de risc);
 comunicări scrise din partea asiguratului cu privire la modificări ale unor date/situații privind
asiguratul sau vehiculul asigurat, cum ar fi: modificarea domiciliului sau proprietarului, modificarea
numărului de înmatriculare, pierderea sau furtul documentelor vehiculului.

De asemenea, în administrarea contractului de asigurare se pot exercita opțiuni cum ar fi:

 încheierea unor suplimente de asigurare pentru acoperirea și a altor riscuri decât cele cuprinse
inițial în asigurare, de exemplu includerea în asigurare a unor noi echipamente suplimentare, sau
extinderea teritorialității pentru riscul de furt la deplasări în afara țării;
 denunțarea contractului, fie din motivul înstrăinării vehiculului, fie din alte motive, cu restituirea
primelor aferente perioadei rămase până la expirarea contractului.

Modalități de avizare/plată a despăgubirilor

Procesul de despagubire se declanșează prin notificarea asigurătorului privind producerea riscului
asigurat, în termene ce sunt uzual de maxim 3 zile lucrătoare de la producerea evenimentului, pentru
situații de avariere, iar în cazul furtului total al vehiculului de maxim 1 zi lucrătoare de la constatarea
acestuia.

Asiguratul/utilizatorul pune la dispoziția asigurătorului documentele originale referitoare la cauzele și

împrejurările producerii riscului asigurat, identitatea persoanelor/vehiculele implicate, persoana
responsabilă, cât și o traducere legalizată a documentelor în cazul riscurilor asigurate produse în afara
teritoriului României, precum și o fotocopie a poliței de asigurare de răspundere civilă a vehiculului
vinovat, valabilă la data producerii evenimentului (pentru dreptul de regres).

În cazul furtului total al vehiculului pe teritoriul Românei, în termen de maxim 1 zi lucrătoare, de la

constatarea acestuia, asiguratul trebuie să depună la asigurător:

 originalul certificatului de înmatriculare/înregistrare, autorizației de circulație provizorie (în cazul

vehiculelor autorizate să circule provizoriu) și al cărții de identitate a vehiculului, emise înainte de
producerea furtului;
 toate cheile/cardurile și toate telecomenzile pe care le-a avut vehiculul la achiziționarea acestuia,
care au fost declarate de către asigurat la încheierea asigurării.

Stabilirea cauzelor și împrejurărilor producerii riscului asigurat și evaluarea pagubelor se face în baza:

 notei de constatare, întocmite de către reprezentantul asigurătorului;

 examinării vehiculului sau expertizei efectuate de/sau la cererea asigurătorului, în prezența
asiguratului sau împuterniciților acestuia;
 documentației solicitate de asigurător.

În cazurile în care, cu ocazia efectuării lucrărilor de reparație, se constată și alte pagube produse ca
urmare a riscului asigurat, ce nu au putut fi constatate inițial, reconstatarea se va face la cererea scrisă a
asiguratului sau a unității reparatoare. În lipsa reconstatării, se despăgubesc doar pagubele consemnate
în nota de constatare.

Asigurătorul soluționează pretențiile de despăgubire în termenul prevăzut în condițiile de asigurare.

În caz de furt al vehiculului, asigurătorul soluționează cererile de despăgubire după expirarea termenului
de 60 zile calendaristice de la data notificării evenimentului, perioadă în care, cazul este investigat de
către instituțiile abilitate, asigurătorul putând solicita documente referitoare la stadiul cercetărilor. În caz
de furt al pieselor și/sau părților componente, despăgubirea se acordă numai după primirea de la poliție a
unui document care atestă reclamarea furtului de către asigurat, sau de către reprezentantul asiguratului.
Aceste termene uzuale pot fi prelungite până la 90 de zile, în cazul în care sunt efectuate cercetări privind
clarificarea aspectelor legate de producerea evenimentului reclamat, iar dosarul de daună trebuie
completat cu răspunsuri la solicitările adresate unităților de poliție, pompierilor, parchetului, experților etc.

Asigurarea de răspundere a transportatorului pentru mărfurile transportate (CMR)

Asigurarea CMR21 este asigurarea de răspundere a transportatorului pentru marfa transportată în calitate
de cărăuș în trafic rutier. Baza legală a răspunderii civile a cărăușului rutier este dată atât de legislația
internă, cât și de cea internațională. Din punct de vedere legislativ, asigurarea CMR este o asigurare
facultativă care se supune prevederilor Conventiei din 19 mai 1956, referitoare la contractul de transport
internațional de mărfuri pe șosele, semnată la Geneva, denumită generic Convenția CMR.

Asigurarea CMR este un produs destinat asigurării răspunderii transportatorului în calitate de cărăuș
pentru pierderea fizică sau valorică, totală sau parțială a mărfurilor transportate și depășirea termenului
de livrare ce decurge din contracte pentru transport de mărfuri contra cost, încheiate de asigurat.
Asigurarea este valabilă pentru transporturile de mărfuri aparținând altor persoane, efectuate cu vehicule
proprii, preluate în leasing, închiriate sau împrumutate, în limitele despăgubirii specificate în poliță. Acest
tip de poliță de asigurare este încheiat în mod obișnuit de companiile care au ca obiect de activitate
transporturile în țară sau străinătate. Convenția CMR nu se aplică: transporturilor efectuate pe baza
convențiilor poștale internaționale; transporturilor funerare; transporturilor efectelor de strămutare.

Părțile contractante se obligă să nu aducă nicio modificare asupra Convenției CMR prin acorduri speciale
încheiate între două sau mai multe dintre ele, putându-se totuși scoate de sub prevederile ei micul trafic
de frontieră, sau autorizarea folosirii scrisorii de trăsură reprezentative a mărfii în transporturile efectuate
exclusiv pe teritoriile lor.

Principalele riscurile acoperite de asigurarea CMR sunt:

1. pagubele produse mărfurilor în urma transporturilor naționale și/sau internaționale de mărfuri, așa
cum sunt acestea definite în condițiile de asigurare ale fiecărui asigurator. Asigurarea CMR
acoperă răspunderea asiguratului în calitate de transportator autorizat, pentru mărfurile terților ce
sunt transportate;
2. pierderea fizică sau valorică, totală sau parțială a mărfurilor sau deteriorarea acestora și depășirea
termenului de livrare, în limita tarifului de transport, dacă acestea sunt în răspunderea
transportatorului, în conformitate cu prevederile contractului de asigurare;
3. lovirea, ciocnirea, răsturnarea, căderea mărfurilor transportate în timpul încărcării/descărcării
acestora de către asigurat, dacă prin contractul de transport s-a stabilit în mod expres că aceste
operațiuni cad în sarcina transportatorului;
4. riscul de furt a mărfurilor prin efracție și/sau acte de tâlhărie în limitele de despăgubire stabilite
pentru transportul național și internațional de mărfuri, precum și pentru operațiunile de cabotaj,
dacă asiguratul a optat pentru cuprinderea acestora în asigurare condiționat de constatare a
culpei asiguratului;
5. pagube produse mărfurilor pentru care transportatorul este răspunzător în urma transporturilor în
cabotaj;
6. pagube produse prin avarierea mărfurilor perisabile ca urmare a defectării, a funcționării
defectuoase, a variațiilor de temperatură sau a opririi instalațiilor frigorifice sau calorifice, inclusiv a
senzorilor de înregistrare a temperaturii cu care sunt dotate vehiculele;
7. avarierea vehiculelor sau utilajelor transportate (noi sau second- hand), ca și marfă, cu vehicule
rutiere specializate. Pentru acest tip de transport, asigurătorul acordă despăgubiri și în
următoarele situații:
1. pagubele provocate vehiculelor și/sau utilajelor transportate de un incendiu produs
vehiculului folosit pentru transport;
2. pagubele provocate vehiculelor și/sau utilajelor noi transportate prin zgârieri, loviri pe
timpul transportului.

Suplimentar, asigurătorul poate acorda despăgubiri și pentru următoarele cheltuieli (de cele mai multe ori
probate cu documente justificative):

1. cheltuieli pentru limitarea prejudiciului;

2. cheltuieli efectuate în scopul depozitării mărfurilor și transportul acestora la cea mai apropiată
locație: depozit sau locul de destinație;
3. cheltuieli efectuate în scopul distrugerii mărfurilor avariate ca urmare a producerii unui risc
asigurat;
4. cheltuielile efectuate pentru paza mărfurilor rămase în urma evenimentului asigurat, dacă acestea
nu pot fi păstrate în condiții de siguranță în vehicul
5. cheltuieli de transbordare.

Excluderile asigurării CMR includ:

 Excluderi prevăzute în cadrul Convenției CMR.

  Excluderile menționate în cadrul condițiilor de asigurare aplicabile contractului de asigurare. Mai
jos, sunt menționate principalele excluderi întâlnite cel mai adesea în condițiile de asigurare
aplicabile ale fiecărui asigurător:
1. furtul total sau parțial al mărfurilor transportate dacă nu sunt îndeplinite anumite condiții
specifice menționate în condițiile de asigurare ale contractului de asigurare (de exemplu,
furtul nu a fost avizat organelor de poliție de pe teritoriul statului în care acesta s-a produs,
la comiterea furtului a contribuit asiguratul și/sau prepușii acestuia, vehiculele cu care a
fost transportată marfa erau descoperite în cazul în care nu necesită în mod expres
transportul cu vehicule descoperite conform documentelor eliberate de expeditor etc);
2. pagube produse de umiditate, pagubele indirecte, ca de exemplu scăderea prețurilor
mărfurilor, pierderile ca urmare a nefolosirii sau neexploatării mărfurilor sau altele
asemănătoare;
3. pagube produse în perioada în care mărfurile au fost descărcate din vehicul pe perioada
transportului sau depozitate, dacă nu a fost prevăzut altfel în contractul de asigurare;
4. pagube produse în urma avarierii containerului, remorcilor/semiremorcilor tractate cu care
sunt transportate mărfurile, daca nu a fost prevăzut altfel în contractul de asigurare.
5. pagube produse în urma avarierii mărfurilor, în cazul în care asiguratul nu este menționat
în scrisoarea de trăsură în calitate de transportator, sau transportatorul menționat în
scrisoarea de trăsură nu este asiguratul;
6. pagube produse mărfurilor transportate datorită lipsei sau defecțiunii ambalajului pentru
mărfurile expuse prin natura lor la stricăciuni, sau vătămări, atunci când nu sunt ambalate
sau sunt ambalate necorespunzător
7. pagube produse mărfurilor transportate datorită manipulării în timpul încărcării și
descărcării (dacă nu s-a atașat contractului de asigurare clauza de încărcare-descărcare),
precum și în timpul deplasării mijlocului de transport ca urmare a nerespectării normelor de
ancorare;
8. transporturile de sume de bani, hârtii de valoare, bijuterii, pietre scumpe, obiecte din
metale prețioase.

Limitele de răspundere ale asigurării CMR

Limitele maxime ale despăgubirii acoperite prin asigurare se stabilesc de comun acord de către asigurător
și asigurat. Pe durata asigurării, limitele despăgubirii pot fi majorate, cu plata corespunzătoare a primelor
de asigurare.

Bibliografie

1. Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse
terților prin accidente de vehicule și tramvaie – publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din
12.06.2017;

2. Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind asigurările auto din România – publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 62 din 01.08.2017;

3. OUG 195/2002 republicată privind circulația pe drumurile publice, actualizată prin OUG nr. 63/2006;

4. Convenția din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
semnată la Geneva.

5. OG 27/ 2011 privind transporturile rutiere.

5.2. Asigurari de bunuri

Asigurarea de bunuri este forma de asigurare prin care este acoperită o gamă largă de riscuri, a căror
producere ar putea determina pagube materiale, cum ar fi: incendiu, evenimente catastrofale (de exemplu
cutremur, inundații, alunecări de teren), furt, inundații provocate din cauza unor avarii la instalațiile de apă
și altele. În categoria de bunuri asigurabile sunt incluse clădiri cu destinații diverse (locuințe, birouri,
producție, depozitare etc.), bunurile aflate în clădiri/locuințe, echipamente electronice, instalații, utilaje,
opere de artă, lucrări de construcții, mașini, utilaje și alte mijloace fixe.

Nu se pot asigura terenurile aferente clădirilor. Terenul nu reprezintă un bun asigurabil.

Asigurările de bunuri pot fi regăsite în 2 clase de asigurare, și anume:

 clasa 8 (Incendiu și calamități naturale, care acoperă daune sau pierderi legate de bunuri, altele
decât cele de la clasele 3-7)
 clasa 9 – Alte daune sau pierderi legate de alte bunuri (de exemplu, asigurările agricole), decât
cele menționate la clasele 3-7.

Acest capitol detaliază tipurile de asigurare aparținând clasei 8 de asigurare, clasa 9 fiind prezentată în
secțiunea 5.5.

Asigurările de bunuri oferă o serie de beneficii pentru asigurat, cum ar fi:

 Protecție financiară – indiferent de tipul activității desfășurate sau de statutul asiguratului, riscul
ca patrimoniul (averea) acestuia să fie afectat din cauze independente de el apare oricând (De
exemplu: incendiu, furt, cutremur, explozie, avarii accidentale ale instalațiilor).
 Respectarea cerințelor băncii. De exemplu, în cazul în care un client solicită un împrumut în
vederea cumpărării unui spațiu (indiferent dacă este locuință, spațiu comercial, spațiu de
depozitare, producție s.a), sau a unui utilaj, acesta trebuie să încheie o poliță de asigurare care
are ca scop protecția bunului finanțat.
 Respectarea cerințelor unui partener contractual. De exemplu, anumite societăți solicită, ca o
condiție obligatorie pentru semnarea contractului, o poliță de asigurare pentru bunurile deținute de
parteneri.

Concepte specifice asigurărilor de bunuri

Asigurările de bunuri pot fi încheiate în mai multe variante:

 Poliță de asigurare standard – acoperire FLEXA (Fire, Lightning, Explosion, Aircraft) cuprinde
următoarele riscuri asigurate: incendiu, trăsnet, explozie, căderi de corpuri aeriene.
 Poliță de asigurare extinsă – pe lângă riscurile standard, acoperă și riscuri acordate prin clauze
adiționale, cum ar fi: alte riscuri naturale, furtul prin efracție sau tâlhărie, vandalismul, apă de
conductă și refulare, bunuri casabile etc.
 Poliță de asigurare de tip “All Risks”- acoperă toate riscurile, mai puțin excluderile.

Suma asigurată menționată în poliță reprezintă valoarea pentru care se încheie asigurarea și este
maximul răspunderii asigurătorului, în cazul producerii sau apariției unuia sau mai multor evenimente
asigurate.

Polița de asigurare de bunuri poate include franșize deductibile (ce pot fi exprimate ca procent din suma
asigurată, procent din daună, valoare absolută și sunt suportate de client, indiferent de valoarea daunei),
sau atinse (suportate de catre client doar dacă dauna nu depășeste o anumită valoare).

Cotele de primă sunt afectate de o serie de factori, cum ar fi:

 Locația bunurilor;
 Tipul constructiv al clădirilor asigurate, respectiv al clădirilor unde se află bunurile de natura
conținutului, asigurate (beton, cărămidă, lemn), anul construcției;
  Grupele de bunuri (echipamente, utilaje, instalații, stocuri, bunuri casabile, mobilier, aparatură
electronică și electrocasnică etc);
 Tipul bunurilor asigurate (în cazul asigurărilor pentru echipamente; electronice, asigurarea pentru
avarii accidentale, etc);
 Domeniul de activitate al asiguratului/Activitatea desfășurata la locația unde se află bunurile
asigurate,
 Riscurile asigurate;
 Clauzele suplimentare acordate;
 Istoricul daunelor.

De regulă, asigurările de bunuri se încheie pe o perioadă de 12 luni, dar la cererea asiguratului, pot fi
încheiate și pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

Inspecția de risc are ca principal obiectiv stabilirea și evaluarea condițiilor de preluare în asigurare a
anumitor obiective, prin identificarea riscurilor asociate și specifice unei anumite activități, investigarea
detaliată la fața locului a obiectivului și activităților care se desfășoară la locația respectivă. Persoana care
efectuează inspecția de risc face fotografii locației și solicită din partea asiguratului o serie de documente
care validează buna funcționare a obiectivului care urmează să fie asigurat.

În vederea evaluării cât mai corecte a riscului și, implicit, pentru stabilirea termenilor și condițiilor de
asigurare, la încheierea poliței, asigurătorul solicită clientului completarea unui chestionar de asigurare
(include, de exemplu: întrebări cu privire la domeniul de activitate, cifra de afaceri, istoricul daunelor,
materialele de construcție etc.)

Pe parcursul perioadei asigurate, asigurătorul și asiguratul pot conveni modificări ale termenilor și
condițiilor de asigurare (de exemplu, majorarea sumei asigurate datorată unor îmbunătățiri aduse
bunurilor). În astfel de cazuri, se emite un supliment de asigurare și se poate percepe, în funcție de
modificările solicitate, o primă suplimentară.

Constatarea daunelor se face de către asigurător sau împuterniciți ai acestuia, împreună cu asiguratul
sau împuternicitul său. Valoarea despăgubirii nu poate depăși suma asigurată, sau valoarea daunei. În
cazurile în care există daune unde este necesară intervenția autorităților de specialitate, acestea sunt
anunțate primele la producerea evenimentului asigurat, urmând ca după aceea să fie anunțată societatea
de asigurări la care este încheiată polița de asigurare. În restul cazurilor, se va anunța asigurătorul.

Asigurări de incendiu și calamități naturale (Property Damage – PD)

De regulă, bunurile ce se pot asigura, fac parte din următoarele categorii: clădiri și alte construcții,
mijloace fixe, inventar, stocuri, bani numerar și/sau alte instrumente de plată (tichete de masă, cartele
telefonice).

Polița de asigurare de incendiu și calamități naturale poate include clauze adiționale: spargerea sau
crăparea bunurilor casabile, scurgerea accidentală a apei din sprinklere, fenomene electrice, avarii
accidentale ale instalațiilor de apă, canal sau încălzire, inundarea cu apă provenită de la vecini, furt prin
efracție sau tâlhărie etc.

Bunurile excluse din asigurare: bunurile care, din cauza uzurii sau deteriorării, nu mai pot fi folosite în
conformitate cu destinația lor inițială sau a căror stare de întreținere este necorespunzătoare, obiective
pentru care autoritățile au interzis construcția de imobile sau alte construcții, bunuri aflate în mine
subterane etc.

Asigurări de locuințe și bunuri aflate în locuințe

Bunurile asigurate prin acest tip de asigurare, sunt: locuința, inclusiv dependințele, bunurile conținute (de
exemplu, îmbrăcăminte, mobilier, electronice/electrocasnice), la o valoare globală sau defalcată.
Adițional, asigurările de locuință pot conține, prin extindere, și alte acoperiri suplimentare, cum ar fi
“Răspundere civilă față de terți” sau “Accidente persoane”.

Posibile riscuri acoperite: FLEXA (acoperire de bază – obligatorie), riscuri de dezastre naturale (cutremur,
inundații, alunecare/prăbușire de teren), greve, revolte, tulburări civile, vandalism, fenomene atmosferice
(furtună, ploaie torențială, grindină), apă de conductă, furt prin efracție sau tâlhărie etc.

Conform legii, asigurările de locuință sunt: obligatorii și facultative.

Asigurarea obligatorie a locuințelor se încheie potrivit prevederilor Legii 260/2008 și normelor de

aplicare aferente, cu modificările și completările ulterioare, și este aplicabilă persoanelor fizice și juridice,
proprietare de imobile cu destinația de locuință din România, ca o măsură de protecție obligatorie
împotriva dezastrelor naturale.

Emiterea poliței de asigurare facultativă pentru locuință este condiționată de existența unei Polițe de
Asigurare împotriva Dezastrelor (PAD) valabile, indiferent de societatea de asigurare emitentă. Această
poliță este acoperită de Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale (PAID).

Riscurile acoperite prin polița obligatorie de tip PAD sunt: cutremur, inundații, alunecare de teren.

Suma asigurată diferă în funcție de tipul locuinței asigurate:

 20.000 euro, pentru locuința tip A (construcția cu structura de rezistență din beton armat, metal ori
lemn sau cu pereți exteriori din piatră, cărămidă arsă, lemn ori din orice alte materiale rezultate în
urma unui tratament termic și/sau chimic);
 10.000 euro, pentru locuința de tip B (construcția cu pereți exteriori din cărămidă nearsă sau din
orice alte materiale nesupuse unui tratament termic și/sau chimic) – de exemplu pentru locuințele
din chirpici/ paiantă.

Corespunzător nivelului de sumă asigurată, prima de asigurare pentru polița PAD este:

 20 euro/an, pentru locuința de tip A;

 10 euro/an, pentru locuința de tip B.

Bunurile excluse se referă la: bunuri de tipul clădirilor în curs de construcție sau nefinalizate, construcții
subterane, sere, solarii, cât și anumite riscuri, de pildă: război, terorism, reacții nucleare, fapte săvârșite
din culpa asiguratului etc.

Asigurarea de avarii accidentale ale utilajelor (Machinery Breakdown)

Bunurile asigurabile prin acest tip de asigurare, pot fi: mașinile, utilajele și instalațiile menționate expres în
poliță, cum ar fi: linii de producție, centrale termice, generatoare de curent, transformatoare, motoare,
compresoare, pompe, mașini pentru prelucrarea metalelor, instalații de răcire, de ventilație și încălzire,
etc. – bunuri care să fi trecut cu succes testele de punere în funcțiune.

Polița include următoarele riscuri acoperite: FLEXA, (acoperire obligatorie, de bază); defecte de material,
erori de: proiectare, fabricație, montaj sau instalare, vibrații, scurtcircuit, supratensiune, dereglări,
dezechilibrări, descentrări, excentricitate (abatere de la coaxialitate), greșeli de operare, lipsa de
îndemânare, neglijența prepuşilor asiguratului, ungere defectuoasă, pierderea unor piese/părți,
sarcină/încărcare anormală, oboseala materialelor, autoîncălzire, dezmembrare datorată forței centrifuge
etc.
Polița nu oferă acoperire pentru bunuri precum: mașini experimentale, mașini aflate în conservare, mașini
portabile, piese, instrumente și aparatură de măsură, verificare și control, altele decât cele care echipează
mașina asigurată.

Asigurarea autovehiculelor/vehiculelor, autospecialelor și utilajelor de construcții, agricole sau altor utilaje

speciale

Bunurile asigurabile prin acest tip de asigurare sunt: autovehicule/vehicule, autospeciale și utilaje
speciale. De exemplu: buldozere, excavatoare, macarale, betoniere, tractoare, combine, autoutilitare,
stivuitoare, vidanje etc., precum și accesoriile și echipamentele suplimentare ale acestora.

Polița include următoarele riscuri acoperite: FLEXA, coliziuni (ciocniri, loviri sau izbiri) cu alte corpuri
mobile sau imobile, inclusiv coliziunea bunului asigurat cu bunurile manipulate de acesta, căderi în
prăpastie sau în apă, răsturnări etc.

Posibile excluderi ar putea fi: bunuri înmatriculate/înregistrate în străinătate, bunuri care nu sunt montate
fix la autovehicul, altele decât accesoriile și echipamentele suplimentare cuprinse în asigurare (De
exemplu, dispozitive GPS, stații emisie și/sau recepție, telefoane etc.), piesele de rezervă, combustibili,
lubrifianți, huse interioare și exterioare, prelate, pături sau alte bunuri existente în bunul asigurat (cu
excepția roților de rezervă și sculelor livrate de producător ca dotare standard. De exemplu: cric, cheie de
roți, numai dacă acestea se aflau în bunul asigurat în momentul producerii evenimentului asigurat).

Asigurarea valorilor

Bunurile asigurabile prin acest tip de asigurare sunt: bani, aur, argint, bijuterii, ceasuri cu valoare
deosebită, timbre fiscale și poștale, cecuri, ordine de plată, scrisori de garanție etc.

Polița acoperă următoarele riscuri: FLEXA, calamități naturale (cutremur, inundații, alunecare de teren),
furt prin efracție sau tâlhărie etc.

Excluderi: prejudicii produse de neglijența asiguratului, pierderi inexplicabile sau dispariții misterioase,
prejudicii produse valorilor care nu se află în incinte special amenajate, prejudicii provocate în timpul
transportului valorilor asigurate, război, terorism, reacții nucleare etc.

Asigurarea valorilor pentru cazurile de tâlhărie asupra curierilor

Polița oferă protecție pentru valori monetare sau documente cu regim special. Riscurile acoperite se
referă la pagube produse prin tâlhărie, asupra curierului. Excluderi: însușirea ilegală, falsificarea sau
frauda comise cu intenție de către asigurat, pierderi inexplicabile/dispariții misterioase, furt simplu (fără
efracție sau tâlhărie) sau furt prin înșelăciune.

Asigurarea pentru toate riscurile a lucrărilor de construcții-montaj și răspunderea

constructorului/montorului

Este destinată persoanelor juridice: antreprenori construcții-montaj, agenți economici cu activitate de

construcții și/sau montare-instalare, în calitate de subantreprenori. În polița de asigurare poate fi inclus, la
cererea asiguratului, și beneficiarul obiectivului de construcții, în calitate de coasigurat, precum si alți
subantreprenori/companii implicate în mod direct în obiectivul de construcții asigurat. Pot fi asigurate atât
lucrările de construcții-montaj cât și utilajele constructorului și eventuale daune produse terților, în
perioada executării lucrărilor.

Bunurile asigurabile prin acest tip de asigurare de tipul „All-risks” sunt: construcții civile (cu destinație de
locuință, învățământ, artă, sport, birouri etc), construcții industriale (ateliere, hale), construcții agricole
(pentru creșterea animalelor, sere); construcții speciale (poduri, drumuri, căi ferate, baraje, coșuri de fum-
răcire, tuneluri, alimentare apa-canal, termoficare, transporturi, etc.); lucrări de montaj și instalare
(centrale pentru producerea curentului electric, stații de transformare, instalații și utilaje din industria
chimică și petrochimică, instalații și utilaje din industria alimentară, morărit și panificație, instalații și utilaje
pentru producția maselor plastice, cauciucului, sticlei, materialelor de construcții, laminoare, turnătorii) etc,
precum și lucrări de reabilitare, consolidare, renovare a unor construcții/ lucrări preexistente.

Perioada de asigurare a poliței se întinde pe durata lucrărilor și, după caz, anumite riscuri sunt acoperite
și pe perioada garanției lucrărilor. Această poliță de asigurare include două secțiuni principale:

 Secțiunea 1 – Asigurarea de pagube materiale produse bunurilor asigurate: incendiu, trăsnet,

explozie, căderea aparatelor de zbor, cutremur, inundații, furtună, uragan, grindină, furt prin
efracție, prăbușire și/ sau alunecare de teren, avalanșe de zăpadă și orice alte cauze, mai puțin
cele excluse explicit prin condițiile de asigurare.
În cadrul acestei secțiuni se pot acoperi și cheltuielile suplimentare în caz de daună, spre
exemplu: curățare resturi, proiectare, taxe profesionale, intervenție pompieri, cheltuieli cu limitarea
daunei.
 Secțiunea 2 – Asigurarea de răspundere civilă față de terți prin care sunt acoperite prejudiciile
pentru care asiguratul răspunde în fața legii față de terțe persoane păgubite (vătămări corporale,
accidentale sau îmbolnăviri urmate sau nu de deces).

Excluderi: lucrări contractuale de construcții și/sau montaj la obiectivele construite în zone în care
autoritățile au interzis această acțiune prin acte publice, bunurile care, din cauza uzurii sau deteriorării, nu
mai pot fi folosite în conformitate cu destinația lor inițială.

Asigurarea echipamentelor electronice

Polița se adresează, în general, persoanelor juridice care își doresc să asigure orice tip de echipament
electronic destinat domeniului economico- social.

Bunurile asigurabile prin această poliță de tipul „All-risks” sunt: aparatură medicală, echipamente
industriale, echipamente de birou (laptop, PC, imprimantă, scanner), echipamente din domeniul
comunicațiilor, media (camere de filmat, videoproiectoare, echipamente foto etc.)

Această poliță de asigurare, conține, de regulă, trei secțiuni:

 Secțiunea 1: Daune materiale ale echipamentelor electronice

Pot fi asigurate echipamentele: aflate în incinta/la locațiile descrise/ menționate în contractul de
asigurare, în timpul mutării /transportării oriunde în cadrul locațiilor menționate în contractul de
asigurare, care în momentul intrării în asigurare, funcționează sau sunt gata de funcționare
(procedurile de lucru au fost începute, sau pot fi începute în baza certificatului privind încheierea
cu succes a testelor de încercare/verificare). Exemple de daune materiale: daune materiale
cauzate de evenimente FLEXA sau neglijență, manipulare, erori de proiectare.
 Secțiunea 2: Date și suporturi externe de date
Riscurile acoperite: daunele produse suporturilor externe de date (implicit datelor stocate pe
acestea), dacă daunele au fost cauzate de riscurile acoperite prin Secțiunea 1. De exemplu, date
conținute în fișiere/baze de date, aplicații create de asigurat sau obținute în urma utilizării
programelor de serie/cu licență, inclusiv programe cu licența OEM. Nu se pot asigura: daunele
produse de viruși, daunele provocate de manipulare greșită de programe sau date, dispariții
misterioase de date sau suporturi de date.
 Secțiunea 3: Cheltuieli suplimentare de operare
Sunt acoperite cheltuieli suplimentare care sunt efectuate după o pierdere indemnizabilă a bunului
asigurat, cauzată de un eveniment brusc și neprevăzut, sau după o pierdere a bunului în urma
furtului prin efracție sau tâlhărie. Acestea pot fi cheltuieli cu închirierea temporară de bunuri
(substitute – altele decât cele asigurate) identice/similare celor avariate/distruse, operarea
acestora cu personal și alte operațiuni în legătură cu acestea; cheltuieli dependente de factorul
 timp; cheltuieli independente de factorul timp: (de) montare/instalare, transport, adaptare
programe și alte cheltuieli determinate de aplicarea planului de măsuri de urgență etc. De
exemplu, se acoperă cheltuielile suplimentare după producerea unei pierderi sau avarieri cauzate
de: neglijență, manevrare necorespunzătoare sau efectuată de persoane neinstruite, eroare de
operare, avariere intenționată sau rea intenție a unei terțe persoane, furt prin efracție, tâlhărie,
incendii (cu sau fără flacără), toate tipurile de explozie, implozie, acțiunea fulgerului, prăbușirea
unui obiect.

Asigurarea pierderilor financiare (Business Interruption BI)

Polița de asigurare BI asigură pierderile din exploatare generate de întreruperea activității ca urmare a
următoarelor riscuri: FLEXA, calamități naturale si alte riscuri asigurate în polița de asigurare de bază.

Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizația pentru asigurarea împotriva riscului
de pierderi financiare cuprinde, atât pierderea de profit, cât și cheltuielile generale și cele decurgând
direct sau indirect din producerea riscului asigurat (conform Legii nr. 71/2011). Indiferent de valoarea
nominală a creanțelor pierdute, indemnizația de asigurare acoperă și profiturile sau beneficiile nerealizate,
inclusiv cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea riscurilor.

Bibliografie

1. Ciurel Violeta, Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale, Editura

ALLBECK, București, 2000
2. ISF – Suport curs “Calificarea profesională a persoanelor care doresc să lucreze în domeniul
distribuţiei produselor de asigurare”, ediția 2016
3. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, ediția a II-a, Editura Expert, București, 1998

5.3. Asigurări de sănătate și de accidente

Asigurări de sănătate

Descrierea asigurărilor de sănătate

Asigurarea de sănătate este un contract încheiat între un asigurător și un contractant (care poate avea
sau nu și calitatea de asigurat) și care acoperă riscuri medicale în scopul prevenției deteriorării stării de
sănătate a asiguratului. În acest scop, asigurătorul încheie parteneriate cu furnizori de servicii medicale.
Astfel, un contract de asigurare de sănătate poate beneficia de unul din următoarele tipuri de
parteneriate: cu un singur sau mai mulți furnizori de servicii medicale (Rețea medicală închisă), cu un
furnizor de platformă de sănătate care oferă acces la orice furnizor de servicii medicale din aria
geografică acoperită, cu decontare directă sau nu (Rețea medicală deschisă).

Principalele tipuri de asigurări de sănătate sunt:

 Asigurări de grup – asigurări de sănătate achiziționate de către o companie și în cadrul căreia

asigurații sunt salariații acesteia
 Asigurări individuale – asigurări de sănătate achiziționate de către o persoană fizică în nume
propriu sau pentru sine și familia sa în calitate de asigurați

În raport cu serviciile medicale acoperite prin intermediul primei de asigurare, asigurările de sănătate se
clasifică în:

 Asigurări de tip complementar: suportă coplata datorată de asigurat, în condițiile legii.

 Asigurări de tip suplimentar: suportă total sau parțial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în
pachetul de servicii medicale de bază (opțiunea pentru un anumit personal medical, solicitarea
 unei a doua opinii medicale, condiții hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în polița
de asigurare).

Conform regimului fiscal al asigurărilor de sănătate se oferă deduceri pentru angajator în sumă maximă
de 400 euro anual/ salariat, sumă ce nu intră în baza de calcul a impozitului pe profit al companiei, ținând
cont de primele de asigurare de sănătate suportate de angajator pentru angajații proprii.

De asemenea, în situația în care salariații suportă o parte din primele de asigurare, aceste prime de
asigurare de sănătate suportate de angajați se deduc din venitul brut din salarii la locul unde se află
funcția de bază, astfel încât la nivelul anului să nu se depășească echivalentul în lei al sumei de 400 euro/
salariat, sumă ce nu intră în baza de calcul a impozitului pe veniturile din salarii și a contribuțiilor sociale
obligatorii.

Acoperirea riscurilor poate începe odată cu activarea poliței de asigurare, sau numai după o anumită
perioadă de așteptare. Acoperirea poate fi totală sau parțială a costurilor aferente riscului. În cazul
acoperirii parțiale este specificat clar modul de calcul al sumei despăgubite, acesta putând fi exprimat fie
în valoare absolută, fie în valoare procentuală din suma totală asigurată pe categoria de risc. Suma
despăgubită poate fi stabilită și în funcție de gradul de afectare a integrității corporale a asiguratului.

Riscuri asigurate și excluse

Principalele evenimente acoperite de polița de asigurare de sănătate includ:

1. servicii de ambulatoriu;
2. servicii de spitalizare.

1. Categoria serviciilor de ambulatoriu reprezintă serviciile pentru care nu este necesară

spitalizarea și poate cuprinde diferite tipuri de servicii, cu niveluri de acoperire diferite (mai multe
formule):
1. Consultații medicale
Asigurătorul poate acoperi consultațiile medicale solicitate de asigurat datorate unei
necesități medicale. Accesul la consultații medicale se realizează prin intermediul Call
Center-ului dedicat (al asigurătorului sau al rețelei medicale partenere). Lista consultațiilor
medicale de specialitate este detaliată în Termenii și Condițiile asigurării. Exemple de
riscuri acoperite: consultații de medicină generală, medicină internă, pediatrie, medicină de
familie, oftalmologie,etc.
2. Proceduri medicale și investigații
Asigurătorul poate acoperi procedurile medicale și investigațiile solicitate de asigurat
datorate unei necesități medicale accesate în baza recomandării unui medic
generalist/specialist. Accesul la procedurile medicale și investigații se realizează prin
intermediul Call Center-ului dedicat (al asigurătorului sau al rețelei medicale partenere).
Exemple de riscuri acoperite:
 Obstetrică – Ginecologie: colposcopie, electrochirurgie etc.
 Oftalmologie: prescriere de ochelari/ lentile, examen fund de ochi, test Schrimer,
tonometrie non-contact etc.
 Dermatologie: proceduri dermatologice de patologie prin cauterizare/ excizie cu
laser, dermatoscopie, biopsie, examinare cu lampa Wood etc.
 altele proceduri, conform condițiilor de asigurare.
3. Teste de laborator Asigurătorul poate acoperi testele de laborator solicitate de asigurat
datorate unei necesități medicale accesate în baza recomandării unui medic generalist/
specialist. Accesul la testele de laborator se realizează prin intermediul Call Center-ului
dedicat (al asigurătorului sau al rețelei medicale partenere). Exemple de riscuri acoperite:
seturi bacteriologie, biochimie, electroforeză, electroliți, enzime, teste urină, etc.
Alte servicii de ambulatoriu ce pot fi acoperite sunt: servicii stomatologice, servicii de
imagistică, medicină de recuperare, vaccinuri, reduceri la servicii medicale de ambulatoriu
 neacoperite în contractul de asigurare, includerea în contract (cu aceleași riscuri acoperite)
și a persoanelor dependente (familia asiguratului).
2. Categoria serviciilor de spitalizare
Costurile de spitalizare pot include medicația administrată, pierderi financiare înregistrate în
perioada de convalescență, investigații medicale etc. Riscul poate fi acoperit doar dacă există o
perioadă minimă de spitalizare cauzată de același eveniment (de exemplu, minim 2 zile
consecutive). Ziua de spitalizare este clar definită în termenii și condițiile asigurării (de exemplu,
este considerată 1 zi spitalizarea pe o durată minimă de 24 ore). În functie de produsele fiecărui
asigurator, mai pot exista: indemnizații acordate pentru intervenții chirurgicale și naștere.

Principalele excluderi ale asigurării de sănătate se referă la:

 participarea asiguratului la acțiuni hazardate (acțiuni periculoase sau efectuate cu încălcarea

prevederilor legale) sau activități recreative (hobby-uri), care implică riscuri serioase, cum ar fi, dar
fără a se limita la acestea: parapantism, paraşutism, planorism, deltaplanorism, rafting, zboruri cu
avioane uşoare şi ultra-uşoare, acrobație aeriană sau skydiving, yachting, echitație, înot cu sărituri
de la trambulină, vânătoare, sporturi cu motor (motociclism, automobilism), speologie, scufundări
la adâncimi mai mari de 40 metri, cascadorie, escaladă şi alpinism montan, sărituri cu coarda
elastică etc.;
 comiterea cu intenție de către asigurat a unei acțiuni pedepsite de legea penală;
 încercări de sinucidere, auto-mutilare, expunere deliberată a asiguratului la un pericol;
 orice acțiune a asiguratului sub influența alcoolului, drogurilor, substanțelor toxice sau narcotice,
administrarea medicamentelor fără prescripția medicului (automedicația);
 orice afecțiune/ boală preexistentă, nedeclarată în chestionarul medical din Cererea de asigurare
și/sau neacceptată de Asigurător;
 alte situații, conform condițiilor de asigurare.

Asigurarea de accidente

Descrierea asigurării de accidente

Asigurarea de accidente are drept scop protejarea persoanelor fizice împotriva unor evenimente care pot
afecta sănătatea corporală, capacitatea de muncă sau viaţa asiguratului și care se produc ca urmare a
unui accident. Accidentul reprezintă un eveniment datorat unei cauze neprevăzute, externe, violente și
independente de voința asiguratului şi care-i poate provoaca acestuia răniri, vătămare corporală sau
deces.

Asigurarea de accidente se poate încheia de către persoane cu vârsta cuprinsă între 16 şi 70 de ani. Ea
este diferită de asigurarea de viaţă prin faptul că acoperă doar riscuri produse ca urmare a unui accident,
riscul de deces din accident reprezentând riscul de bază (este obligatoriu a fi acoperit la încheierea
polițelor de asigurare de acest tip). Asigurările de accidente se încheie pe perioade mai scurte (de obicei
un an sau chiar mai puţin), în timp ce asigurările de viață se încheie pe termen mediu și lung, pot fi mai
complexe și pot combina partea de protecție financiară, în cazul producerii riscului asigurat, cu partea de
economisire sau investiție.

Acest tip de asigurare poate fi impus prin lege, pentru anumite categorii de activităţi, sau prin politica de
protejare a angajaţilor unei companii a cărei activitate presupune riscuri semnificative (de exemplu, în
industria de transport, industria de construcții, minerit etc).

Tipurile de asigurare de accidente sunt:

 Asigurarea individuală – este destinată persoanelor fizice care doresc să își asigure protecția
financiară în cazul producerii unui accident.
  Asigurarea de grup – este destinată persoanelor juridice care doresc asigurarea angajaților pentru
riscurile de accident și deces, ca un instrument de fidelizare a lor. Este o asigurare colectivă,
putând fi încheiată pentru fiecare angajat în parte, pentru toți angajații care dețin o anumită poziție,
pentru toți angajații persoanei juridice, indiferent de profesie sau pentru un număr limitat de
angajați.

Asigurarea se încheie pentru angajații care au un contract de muncă cu compania contractantă a poliței
de asigurare; pentru persoanele numite în funcţii de conducere care desfăşoară activitatea pe baza unui
mandat din partea persoanei juridice, pe perioada mandatului; pentru persoanele fizice care au încheiat
cu persoana juridică un contract de ucenicie la locul de muncă, de formare profesională şi alte asemenea,
valabilitatea poliței încheindu-se la data expirării acestora sau la desfacerea contractului de muncă.

Pot fi incluși în polița de asigurare angajați cu vârsta minimă de 16 ani la începerea valabilității poliței şi cu
vârsta maximă de 70 ani la data expirării poliței. Asigurarea acoperă evenimentele produse în timpul
programului de lucru (inclusiv drumul dus-întors la/de la locul de muncă), a exercitării obligațiilor de
serviciu atât la sediul firmei, sau la locul în care asiguratul își desfășoară activitatea, cât și în timpul
deplasărilor în interes de serviciu, atât în ţară, cât și în străinătate. Majoritatea asigurătorilor pot prelungi
acoperirea poliței la 24 de ore, la cererea contractantului poliței.

Riscuri cuprinse în asigurarea de accidente

Riscurile acoperite de asigurarea de accidente sunt: deces din accident, invaliditate permanentă din
accident, fracturi, arsuri, degerături, invaliditate temporară (spitalizare, convalescență ca urmare a unui
accident), intervenții chirurgicale, cheltuieli medicale sau incapacitate temporară de muncă, produse ca
urmare a:

 accidentelor de circulaţie;
 accidentelor rezultate din practicarea sporturilor;
 accidentelor provocate de funcţionarea maşinilor, aparatelor, instalaţiilor;
 intoxicaţiei acute involuntară şi/sau asfixierii prin emanaţie de gaze sau vapori, ori prin înec;
 prăbuşirilor de teren, fulgerului, trăsnetului, exploziilor;
 curentării, lovirii, tăierii, căderii, înțepării, alunecării, arsurilor;
 accidentelor produse ca urmare a acţiunii armelor de foc;
 efortului fizic excesiv şi subit determinat de cauze de forţă majoră pentru salvarea vieţii;
 atacului unei alte persoane sau al animalelor.

Principalele excluderi ale asigurării de accidente sunt:

 accidente cauzate de starea de ebrietate a asiguratului;

 intoxicaţii ca urmare a abuzului de alcool;
 intoxicații ca urmare a abuzului de medicamente şi droguri;
 accidente produse datorită acţiunilor proprii delictuale, imprudente, neglijenţă;
 accidente prilejuite de orice formă de război, explozie atomică, contaminare, poluare, sinucidere,
vătămări produse de acţiunile proprii ale asiguratului.

Mecanismul de funcționare a produselor de asigurare de sănătate/accident

Pe parcursul unei vieți pot apărea o serie de factori ce pot conduce la probleme de sănătate şi implicit, la
investigații medicale ce presupun un efort financiar. Evoluția stării de sănătate sau integritate fizică nu
poate fi prevăzută, ci doar influențată favorabil prin adoptarea unui stil de viață cât mai sănătos. Apare
necesitatea prevenției și asigurării unor posibile cheltuieli în viitor în scopul menținerii unei stări de
sănătate cât mai bune, cu atât mai mult cu cât, odată cu înaintarea în vârstă, riscurile deteriorării stării de
sănătate cresc. În același timp, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi și ele afectate,
ducând la imposibilitatea desfășurării unei activități şi, deci, la lipsa unui venit, ceea ce determină un
impact secundar negativ asupra asiguratului şi vieții sale.

Conștientizarea şi manifestarea nevoii de protecție a oricărui om, ca și decizia de a cumpăra o asigurare,

ca demers individual și facultativ, sunt determinate în mare măsură de:

 factori obiectivi – economico-financiari (posibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru

aceasta), sociali, familiali, educaționali;
 factori subiectivi – experiențe anterioare, cunoașterea avantajelor şi protecției oferite de asigurare.

Principii de subscriere şi documente obligatorii

Pentru încheierea Contractului de asigurare, asiguratul și, dacă este cazul, contractantul completează şi
semnează Cererea de asigurare cu toate documentele solicitate de asigurător, iar contractantul sau
asiguratul, după caz, plăteşte prima de asigurare.

Pentru confirmarea Contractului de asigurare, asigurătorul evaluează riscul asigurabil pentru fiecare
asigurat în parte din punct de vedere medical, ocupațional, hobby, sport și financiar, pe baza informațiilor
din Cererea de asigurare și documentele anexă.

Ca urmare a acestei evaluări, asigurătorul poate solicita asiguratului să efectueze o examinare medicală
la o clinică medicală agreată de asigurător, caz în care, costurile examinărilor medicale sunt suportate de
asigurător.

În cazul unui risc prea mare, asigurătorul poate acorda asigurarea în condiții individuale diferite de cele
menționate în prezentarea contractului de asigurare sau poate refuza preluarea în asigurare, situație în
care prima de asigurare plătită va fi returnată contractantului, fără a fi purtătoare de dobândă.

Contractantul asigurării are obligația de a informa neîntârziat asigurătorul despre orice schimbare
intervenită în ocupația, sporturile şi hobby-urile practicate de asigurat. Asigurătorul are dreptul de a
modifica unilateral, în consecință, condițiile de acoperire contractuală a riscului producerii evenimentului
asigurat sau de a elimina din contract asigurații al căror risc ocupațional, sport/hobby este prea mare.

Înainte de încheierea unui contract de asigurare de sănătate, asigurătorii sunt obligaţi să remită clienţilor
documentele de asigurare care trebuie să cuprindă un minim de informaţii despre asigurător şi despre
contractul de asigurare. Specific asigurărilor de sănătate şi accidente este faptul că asigurătorul este
obligat să transmită asiguratului o listă de acoperiri şi, după caz, lista furnizorilor de servicii medicale.

Principii de administrare

Contractul de asigurare de sănătate are o durată determinată de la data intrării în vigoare a asigurării.
Contractul de asigurare de sănătate este considerat valabil pe perioada în care primele de asigurare sunt
plătite la zi, sau contractul se află în perioada de grație. În cazul în care contractul se află în perioada de
grație și primele nu au fost încă achitate la zi, dacă are loc un eveniment asigurat, asiguratul este acoperit
numai după ce sunt achitate în totalitate primele scadente. Contractul se reînnoieşte după fiecare an
contractual de asigurare.

Contractantul este responsabil de efectuarea plății primelor de asigurare până la datele scadente, în
conformitate cu polița de asigurare și informările de plată primite de la asigurător. Pot exista mai multe
frecvențe de plată, la alegerea contractantului: lunară, trimestrială, semestrială sau anuală.

Primele de asigurare sunt diferite în funcție de categoriile ocupaţionale, gradul de risc și nivelul sumelor
asigurate.
In cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate se plătesc sumele asigurate stipulate în condițiile de
asigurare care pot fi:

 sume forfetare (fixe) – reprezentând o indemnizaţie calculată pentru zilele de spitalizare, o

indemnizație pentru intervenţii chirurgicale sau pentru incapacitate temporară de muncă;
 compensaţii (indemnizații) care reprezintă un anumit procent din suma asigurată în funcție de
gradul de afectare. De exemplu, pot fi procente de 25%, 50%, 75% sau 100% din suma asigurată
în funcție de gradul de invaliditate. Situaţiile acoperite în caz de invaliditate permanentă totală pot
fi: pierderea completă a vederii ambilor ochi; pierderea unui antebraţ sau a unui picior; pierderea
funcţiunii ambelor braţe sau a ambelor mâini; afecţiunea incurabilă traumatică sau post-traumatică
a creierului; paralizia totală şi permanentă.

Sumele asigurate sunt plătite de asigurător în urma unor investigaţii pe care acesta le efectuează şi pe
baza unor documente justificative, inclusiv medicale.

Pe durata derulării contractului, contractantul poate solicita modificări (prin completarea și semnarea
formularului de modificări contractuale, contractant/asigurat) cum ar fi:

 adăugarea/excluderea de asigurați în/din contract;

 schimbarea formulei de acoperiri pentru asigurații existenți în contract;
 schimbarea contractantului;
 actualizarea datelor personale;
 modificarea frecvenței de plată a primelor de asigurare;
 modificarea beneficiarului în caz de deces al asiguratului, pentru asigurarile de accidente (acolo
unde este cazul).

Principii de avizare/ plată a despăgubirilor

Despăgubirea reprezintă suma de bani plătită de asigurător asiguratului sau, după caz, furnizorului de
servicii medicale agreat prin contract, corespunzătoare costului serviciilor medicale de care a beneficiat
asiguratul, în conformitate cu condițiile contractului de asigurare. În această sumă nu se include nici un
profit pentru asigurat.

În scopul plății indemnizației de asigurare, asiguratul va pune la dispoziția asigurătorului toate

documentele disponibile referitoare la riscul asigurat produs, în conformitate cu mențiunile din contractul
de asigurare.

Furnizarea de informații false, înșelătoare, incomplete sau incorecte de către asigurat sau de către
beneficiarii acestuia, ori prezentarea de documente inexacte sau falsificate menite să schimbe data,
împrejurările sau consecințele riscurilor conduc la pierderea dreptului la indemnizație în baza Contractului
de Asigurare.

După primirea documentației, asigurătorul fie aprobă, fie respinge plata Indemnizației de Asigurare
solicitată, ori propune plata unei Indemnizații de Asigurare diferite, în funcție de circumstanțele producerii
riscului asigurat ce face obiectul cererii de despăgubire.

În cazul în care decesul asiguratului are loc înainte de plata indemnizației de asigurare, suma
indemnizației este achitată beneficiarilor asiguratului.

Bibliografie

1. Badea Dumitru, Tudor Bogdan, Naghi Laura, Manualul agentului de asigurări, Editura Economică,
București, 2008
2. Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări. O perspectivă globală, Editura Rentrop&Straton, 2011
 3. Sharon B. Allen, Mary C. Bickley, Dennis W. Goodwin, Jennifer
4. W. Herrod, Patsy Leeuwenburg, Life and Health insurance Marketing, Third Edition, LOMA,
Atlanta, GA, 2003
5. ISF – Suport curs “Calificarea profesională a persoanelor care doresc să lucreze în domeniul
distribuţiei produselor de asigurare”, ediția 2016

5.4. Asigurări de răspundere civilă

Aspecte generale

Asigurarea de răspundere civilă este forma de asigurare prin care se acoperă sumele pe care asiguratul
este obligat conform legii să le plătească pentru prejudiciile produse în mod neintenţionat terţilor de către
acesta sau de către persoanele, lucrurile (inclusiv clădirile sau edificiile) sau animalele pentru care poartă
răspundere. Atunci când este încălcată o astfel de îndatorire, persoana care o încalcă este obligată să
repare prejudiciile cauzate.

Forme ale asigurării de răspundere civilă se regăsesc în 4 clase de asigurare, astfel:

a. clasa 10 (asigurări de răspundere civilă auto, pentru utilizarea vehiculelor auto, inclusiv
răspunderea transportatorului);
b. clasa 11 (asigurări de răspundere civilă pentru utilizarea aeronavelor, inclusiv răspunderea
transportatorului);
c. clasa 12 (asigurări de răspundere civilă pentru utilizarea vaselor maritime, lacustre și fluviale,
inclusiv răspunderea transportatorului);
d. clasa 13 (asigurări de răspundere civilă generală, excluzând cele menționate la clasele 10-12).

Acest capitol prezintă în detaliu tipurile de asigurare de răspundere civilă din clasa 13.

Nevoile de asigurare care stau la baza asigurărilor de răspundere civilă sunt:

 Protecţia financiară a asiguratului.

 Respectarea cerinţelor legiuitorului – de exemplu, respectarea de către un avocat a cerinţei
legiuitorului de a procura o poliţă de asigurare de răspundere civilă profesională.
 Respectarea cerinţelor unui partener contractual: de exemplu, anumite companii (beneficiari)
solicită ca o condiţie obligatorie pentru semnarea contractului cu diverşi prestatori de servicii
deţinerea de către prestatori a unor poliţe de asigurare de răspundere civilă.

Asigurarea de răspundere civilă legală

Asigurarea de răspundere civilă legală (TPL) are ca rol plata unor despăgubiri la care asiguratul este
obligat prin încălcarea îndatoririi generale reglementate de lege de a nu provoca prejudicii unor terţe
persoane.

Exemple de tipuri de asigurări şi de situaţii acoperite:

 Asigurarea de răspundere civilă legală generală . De exemplu, o companie al cărei angajat

fumează într-un loc nepermis din incinta acesteia şi cauzează un incendiu este chemată să
compenseze proprietarul terţ al imobilului din vecinătatea companiei, afectat de către incendiu. Se
despăgubesc costurile cu refacerea imobilului proprietarului terţ.
 Asigurarea de răspundere civilă legală a producătorului : acoperă prejudiciile cauzate de vicii
ascunse, defecte de fabricație, ambalare necorespunzătoare, instrucțiuni de folosire incorecte și
incomplete;
 Asigurarea de răspundere civilă legală a angajatorului faţă de proprii angajaţi : acoperă daune
materiale și vătămări corporale/ deces, cauzate angajaților, din vina angajatorului (de exemplu,
prin accidente de muncă);
  Asigurarea de răspundere civilă legală a prestatorului de servicii (pentru servicii ce presupun
muncă fizică, de exemplu, servicii de montaj aparate aer condiţionat).

Asigurarea de răspundere civilă profesională

Asigurarea de răspundere civilă profesională (PI) are ca rol despăgubirea celor ce suportă diverse
pagube (materiale, financiare, legate de integritatea corporală), din vina anumitor profesioniști.

Exemple de tipuri de asigurări și de situații acoperite:

 Asigurarea de răspundere civilă profesională medicală (pentru medici, asistenți medicali, personal
medical din laboratoare etc.);
 Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaților, pentru prejudiciile apăru te ca urmare a
neîndeplinirii din culpă (neglijență, imprudență, omisiune) a obligației de diligență asumate fata de
clienți ;
 Asigurarea de răspunde re civilă profesională pentru arhitecți și ingineri proiectanți . De exemplu,
calculele eronate referitoare la structura de rezistență, efectuate de un proiectant, conduc la
prăbușirea clădirii pe care a proiectat-o la cerința clientului său. Se despăgubesc costurile
asociate reconstrucției clădirii;
 Asigurarea de răspundere civilă profesională a brokerilor de asigurare și agenților de asigurare.

Asigurarea de răspundere civilă a managerilor

Asigurarea de răspundere civilă a managerilor (D&O) acoperă răspunderea directorilor și membrilor

consiliilor de administrație pentru erori cu privire la conducerea unei companii.

De exemplu, directorul unei companii al cărei domeniu de activitate este de producție răspunde față de
compania pe care o conduce pentru faptul că a decis vânzarea într-o proporție semnificativă a produselor
către un client care a intrat în faliment și care, deci, nu mai poate efectua plata prețului produselor.
Eroarea în activitatea de conducere constă în faptul că directorul nu a întreprins măsuri de verificare
prealabilă a clientului respectiv (daca ar fi făcut-o, ar fi putut constata situația financiară precară a
clientului).

Legislație specifică

În România, obligativitatea încheierii de polițe de asigurare PI este stabilită, de regulă, prin legislația
specifică fiecărei profesii. În ceea ce privește D&O, legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale este
cea care prevede că administratorii și membrii directoratului sau al consiliului de supraveghere al
societății trebuie să încheie o poliță de asigurare de acest tip.

În pofida faptului că aceste legislații impun încheierea poliței, ele nu prevăd, de regulă, și condiții tehnice
minime obligatorii (de exemplu: o sumă asigurată minimă la care trebuie sa se încheie polița) pe care
trebuie sa le îndeplinească polițele respective. Excepțiile sunt reprezentate de legislația specifică pentru
autorizarea și funcționarea intermediarilor în asigurări (de exemplu, polița pentru brokerii de asigurare
trebuie sa fie încheiată la o limita minimă de 1.250.000 EUR pe eveniment asigurat și 1.850.1 EUR pe an,
să aibă franșiză 0 și să respecte cerințe specifice legate de riscuri și excluderi) sau de situațiile în care
organizațiile profesionale completează prevederile legii în statutul profesiei cu astfel de condiții minime
(de exemplu, statutul profesiei de avocat prevede că pentru avocații stagiari există o limită minimă a
răspunderii de 3.000 EUR pe an, iar pentru avocații definitivi de 6.000 EUR).

Referitor la polițele de asigurare TPL, legea nu prevede obligativitatea încheierii lor.

Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă

Obiectul asigurării este reprezentat de protecția patrimoniului (averii) asiguratului, atunci când acesta este
obligat de lege să plătească despăgubiri pentru prejudicii de care răspunde în baza legii față de terțele
persoane păgubite.

Principalele riscuri / cheltuieli acoperite:

În ceea ce privește polițele de asigurare TPL, asigurătorul achită sumele pe care asiguratul trebuie să le
plătească terților pentru prejudicii de tipul vătămări corporale sau pagube asupra bunurilor. În ceea ce
privește polițele de asigurare PI și D&O, asigurătorul achită sumele pe care asiguratul trebuie să le
plătească terților sau companiei (în cazul D&O) pentru prejudicii de tipul pierderi financiare.

Pentru toate cele 3 tipuri de polițe, asigurătorul achită, de regulă, inclusiv:

 cheltuielile pe care asiguratul le efectuează (cu acordul asigurătorului) în scopul apărării,

soluționării pe cale amiabilă sau în instanță a faptelor asiguratului pe care terța persoană le
reclamă că i-au adus prejudicii (de exemplu, cheltuielile cu avocații pe care asiguratul i-a angajat
pentru a-i organiza apărarea în proces);
 cheltuielile de judecată pe care asiguratul și terța persoană prejudiciată le-au suportat într-un
eventual proces civil în urma căruia asiguratul a fost găsit vinovat pentru prejudiciul produs terței
persoane și acoperit prin poliță.

Polița de asigurare de răspundere exclude următoarele riscuri / cheltuieli:

 prejudicii proprii ale asiguratului;

 prejudicii provocate în mod intenționat de asigurat;
 prejudicii ce sunt rezultatul neexecutării sau executării necorespunzătoare a unui contract încheiat
între asigurat și persoana prejudiciată (de exemplu, penalitățile contractuale nu sunt acoperite de
poliță);
 prejudicii ce sunt acoperite prin alte polițe specifice (de exemplu, prejudiciile ce decurg dintr-o
asigurare obligatorie de răspundere civilă în legătură cu folosirea de autovehicule (RCA) sunt
excluse);
 prejudicii ce decurg din insolvența sau falimentul asiguratului.

Noțiunile și definițiile specifice folosite în legătură cu acest tip de asigurare sunt:

Terțul este orice persoană fizică sau juridică, alta decât asiguratul (sau persoanele pentru care acesta
poartă răspundere) sau asigurătorul. În piața asigurărilor din România, noțiunea are un sens mai restrâns,
respectiv partenerii contractuali ai asiguratului nu au statutul de terț în înțelesul poliței.

Acoperirea în timp („triggerˮ, în limbajul de specialitate): definește momentul în care se declanșează

acoperirea poliței și se raportează la:

 Comiterea faptei culpabile: momentul în care asiguratul a săvârșit o faptă ce a generat prejudicii
unui terț;
 Producerea daunei: momentul în care un eveniment asigurat a avut loc sau s-a manifestat pentru
prima dată;
 Primirea cererii de despăgubire: momentul în care terțul a formulat împotriva asiguratului o cerere
de despăgubire;
 Notificarea asigurătorului: momentul în care asiguratul a raportat asigurătorului cererea respectivă
de despăgubire.

Evenimentul asigurat se referă la înregistrarea unui prejudiciu, în timpul perioadei de asigurare, prin
care este afectat un terț. Prejudiciul acoperit în cazul polițelor TPL este de tipul: avarierii sau distrugerii de
bunuri care aparțin terțului; vătămării corporale sau decesului terțului. Primirea de către asigurat în timpul
perioadei asigurate a unei solicitări de despăgubire formulată de către persoana prejudiciată împotriva sa,
în legătură cu fapte săvârșite de asigurat și care sunt acoperite prin poliță (erori profesionale – în cazul
polițelor PI –, respectiv erori în activitatea de administrare sau conducere – în cazul polițelor D&O).

Limita de răspundere (sau limita răspunderii) reprezintă suma maximă ce poate fi plătită de asigurător în
cazul producerii unui eveniment asigurat. Această sumă poate fi stabilită pentru fiecare eveniment
asigurat, sau pe întreaga perioadă de asigurare. Cele mai uzuale criterii pe baza cărora este
dimensionată limita răspunderii au în vedere:

 prevederi explicite cerute de lege ;

 prevederi explicite cerute de beneficiarul serviciilor profesionistului;
 analiza făcută de asigurat cu privire la nivelul prejudiciilor pe care le poate produce.

Pentru a beneficia de despăgubire este necesar ca persoana prejudiciată (terțul) să dovedească, de

regulă, următoarele:

1. asiguratul să fi comis ceea ce se cheamă faptă culpabilă (de exemplu, faptul că asiguratul nu a
întreținut corespunzător fațada clădirii în care își desfășoară activitatea);
2. existența prejudiciului suferit de terța persoană (de exemplu, costul cu reparația automobilului
avariat al cărui proprietar este terța persoană și care staționa în vecinătatea clădirii asiguratului);
3. raportul cauză-efect dintre fapta culpabilă și prejudiciu (de exemplu, faptul că neîntreţinerea
corespunzătoare a fațadei a condus la desprinderea unei bucăți de tencuială – cauza ce a generat
în cădere avarierea automobilului -efect);
4. existența vinovăției asiguratului (pentru exemplu dat, vinovăția asiguratului este implicită, fiind dată
de calitatea sa de proprietar al clădirii, lucru ce atrage răspunderea sa de a preîntâmpina
producerea unor prejudicii de către clădire).

Asigurătorul este răspunzător să achite despăgubirea numai în cuantumul sumei asigurate la care se
încheie polița. Cu alte cuvinte, dacă valoarea prejudiciului efectiv pe care îl suferă terța persoană este mai
mare decât limita răspunderii, diferența ce depășește limita răspunderii rămâne în sarcina asiguratului.

Polițele de asigurare se pot încheia pentru întreaga activitate desfășurată de asigurat în timpul perioadei
asigurate sau pentru activitatea desfășurată în cadrul unui contract anume încheiat cu un singur
beneficiar. În primul caz (poliță încheiată pentru întreaga activitate), perioada asigurată este, în mod
uzual, 12 luni. În cea de-a doua situație (poliță încheiată pentru activitatea desfășurată în cadrul unui
singur contract), perioada asigurată poate fi chiar și subanuală sau multianuală.

Polițele de asigurare se încheie în cele mai multe cazuri cu o franșiză. Rolurile franșizei sunt de a-l
responsabiliza pe asigurat în a preveni producerea unui eveniment asigurat (producere în cazul căreia
asiguratul ar urma să contribuie în compensarea prejudiciului prin plata franșizei) și de a preîntâmpina
activarea poliței pentru prejudicii de valoare mică și cu probabilitate mare de apariție.

Prima de asigurare se stabilește în funcție de următoarele criterii principale: tipul și volumul activității
desfășurate de asigurat, nivelul limitei de răspundere , durata perioadei de asigurare, istoricul daunelor.

Mecanismul de funcționare a produsului de asigurare de răspundere civilă

Unul dintre cele mai importante elemente ale mecanismului de funcționare este acoperirea în timp. În
piața asigurărilor din România, asigurătorii care practică astfel de tipuri de asigurare folosesc cel mai
frecvent două categorii de sisteme de acoperire în timp: sistemul „claims made” şi sistemul „loss-
occurrenceˮ.
Sistemul „claims made” este specific polițelor de asigurare de răspundere civilă profesională și de
răspundere civilă a managerilor și presupune că polița de asigurare este activă pentru solicitările de
despăgubire care respectă toate criteriile de mai jos:

 sunt primite de către asigurat din partea clienților săi sau a terților în timpul perioadei de asigurare;
 sunt raportate de către asigurat asigurătorului în timpul perioadei de asigurare, sau într-o perioadă
extinsă de raportare a daunelor (dacă o astfel de perioadă a fost acordată prin condițiile de
asigurare);
 sunt în legătură cu fapte pe care asiguratul le-a comis în timpul perioadei de asigurare, sau într-o
perioadă de anterioritate (dacă o astfel de perioadă a fost acordată prin condițiile de asigurare).

Sistemul „loss-occurrence” este specific polițelor de asigurare de răspundere civilă legală și presupune
că polița de asigurare răspunde pentru solicitările de despăgubire care respectă amândouă criteriile de
mai jos:

1. sunt primite de către asigurat din partea terților în perioada pe care legiuitorul o permite terților
pentru a-și exercita dreptul la despăgubire (această perioadă este, de regulă, 36 de luni de la data
la care terțul a cunoscut sau trebuia să cunoască înregistrarea unui prejudiciu și pe cel
răspunzător de producerea acestuia – în cazul de față, asiguratul);
2. sunt în legătură cu evenimente petrecute în timpul perioadei de asigurare.

Modalități de subscriere și administrare

În vederea evaluării cât mai corecte a riscului și implicit pentru stabilirea termenilor de asigurare,
asigurătorul solicită clientului completarea unui chestionar de asigurare (care conține întrebări cu privire
la, de exemplu, domeniul de activitate, cifra de afaceri, istoricul daunelor clientului).

Acest chestionar este, de regulă, singurul document în baza căruia se încheie polița. Totuși, există situații
particulare când, pe lângă chestionar, asigurătorii mai pot solicita și alte documente adiționale. De
exemplu, în cazul polițelor de asigurare de răspundere civilă profesională care se încheie pentru
activitatea desfășurată de asigurat în cadrul unui singur contract, asigurătorii pot solicita și un draft al
contractului respectiv, deoarece prevederile din contract (de exemplu, legislația aplicabilă în caz de
dispute între asigurat și beneficiarul serviciilor sale) pot influența expunerea la risc.

În baza chestionarului de asigurare, se încheie contractul de asigurare, din care fac parte poliţa,
eventualele anexe, condiţiile de asigurare şi eventualele clauze suplimentare. Pe parcursul perioadei
asigurate, asigurătorul și asiguratul pot conveni modificări ale termenilor și condițiilor de asigurare (de
exemplu, majorarea limitei răspunderii). În astfel de cazuri, se emite un supliment de asigurare.

Modalități de avizare/ plată despăgubiri

În situația în care un eveniment asigurat are loc, asiguratul trebuie să avizeze asigurătorul, punând la
dispoziția acestuia o înștiințare care să descrie împrejurările în care evenimentul a avut loc și prejudiciul
rezultat. Înștiințarea este însoțită de notificarea primită de asigurat din partea celui care reclamă
prejudiciul (terța persoană prejudiciată) și de răspunsul asiguratului la notificarea respectivă (răspuns în
care prezintă punctul său de vedere cu privire la situația reclamată).

Constatarea și evaluarea prejudiciilor se fac de către asigurător, împreună cu asiguratul. Cuantumul

despăgubirilor se stabilește fie pe baza înțelegerii amiabile dintre cele trei părți implicate (asigurător,
asigurat și terța persoana prejudiciată), fie prin hotărâre judecătorească definitivă.

Asigurătorul plătește despăgubirea terței persoane prejudiciate sau asiguratului (dacă asiguratul a achitat
despăgubirea terței persoane prejudiciate).
Bibliografie

1. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările și

completările ulterioare
2. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
3. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare
4. Legea nr. 236/2018 privind distribuția de asigurări

5.5. Alte tipuri de asigurări

Asigurarea agricolă și de animale (clasa 9 de asigurări)

Asigurarea agricolă reprezintă o formă de asigurare prin care este acoperită o gamă largă de riscuri, a
căror producere ar putea determina pagube materiale legate de culturile agricole, culturile de legume,
rodul viilor și pomilor.

Culturile agricole sunt expuse unor riscuri climatice care nu pot fi anticipate ori controlate, de natură să le
afecteze major și să genereze pierderi semnificative pentru asigurați. Ele sunt investiții ce trebuie
protejate financiar. Activitățile zootehnice sunt supuse unor riscuri deosebite, principala lor resursă fiind
animalele vii, cum ar fi: bovinele și bubalinele, cabalinele și catârii, ovinele și caprinele, porcinele etc.

Obiectul asigurării în cazul asigurărilor agricole este reprezentat de culturile de cereale (de exemplu:
grâu, triticale, secară, orz, orzoaică, ovăz, porumb și sorg), leguminoase (de exemplu: cartofi, sfeclă de
zahăr, mazăre, fasole și soia) și plante oleaginoase (floarea-soarelui, rapiță, altele).

Riscuri asigurate în cazul asigurărilor agricole sunt:

 Riscuri generale: incendiu, ploi torențiale, furtună cu viteză a vântului, grindină, alunecare/
prăbușire/ surpare de teren, îngheț timpuriu de toamnă, îngheț târziu de primăvară.
 Riscuri specifice, acceptate specific și cu acceptul reasiguratorilor, prin derogare de la condițiile de
asigurare pe bază de specificități și cotații (prime) de asigurare suplimentare.

Principalele excluderi în cazul asigurărilor agricole sunt: inundația și seceta, temperaturile, sub valoarea
de zero grade Celsius, înregistrate în intervalul 1 noiembrie – 20 aprilie, întârzierea recoltatului, față de
perioada optimă a fiecărei culturi; vânt puternic cu viteza mai mare de 80 km/oră, stratul gros de zăpadă
care conduce la fenomenul de A.S.F.ixie a culturilor, ploile abundente și de durată (peste 30 litri / 24 ore,
pentru o perioadă de minim 2 zile consecutive).

Asigurarea animalelor reprezintă o formă de asigurare prin care se pot asigura animalele, aparținând
persoanelor fizice și juridice, animalele primite în folosință de persoanele juridice și care aparțin altor
persoane juridice, precum și animalele primite spre creștere sau îngrășare de persoane fizice și juridice,
pe bază de contracte încheiate cu persoane juridice.

Obiectul asigurării în cazul asigurărilor de animale îl reprezintă animalele pentru care asiguratul
(persoană juridică) are un interes patrimonial în calitate de proprietar, administrator, custode sau alte
calități dovedite cu acte. În asigurare pot fi cuprinse animale grupate pe categorii, în funcție de specie,
rasă și performanței productive (clase de calitate), grupe de vârstă sau condiții de exploatare.

Riscurile asigurate în cazul asigurărilor de animale pot fi riscuri generale care pot conduce la
accidentarea sau moartea animalelor, cum ar fi grindina, furtuna sau furtul sau riscuri de accidente cum ar
fi intoxicația subită cu ierburi sau atacul animalelor sălbatice, precum și boli.

Principalele excluderi în cazul asigurărilor de animale sunt: moartea animalelor de bătrânețe, moartea
animalelor ca urmare a unor tratamente empirice, evenimente datorate furajării necorespunzătoare;
îmbarcarea/ debarcarea și transportul animalelor, cu orice mijloace de transport, boli infecto-contagioase
sau parazitare.

Noțiuni și definiţii

Suma asigurată. Suma asigurată în asigurarea culturilor reprezintă nivelul cheltuielilor tehnologice
directe de producţie sau la valoarea producţiei.

Pentru asigurarea animalelor, suma asigurată este dată de valori declarate de asigurat și agreate de
asigurător și poate fi:

 globală (include tot efectivul),

 diferențiată (cu sume egale/cap de animal, în cazul unui efectiv variat, cu animale de valori
diferite),
 specifică, în cazul unor valori individuale.

Franșiza. În cazul asigurărilor agricole, contractul de asigurare se încheie cu aplicarea unor franșize
deductibile per eveniment, stabilite ca procent din suma asigurată, se scad din cuantumul despăgubirii, se
aplică pentru fiecare suprafață (bloc fizic, parcelă, solă) sau se aplică pentru fiecare eveniment produs.

Prima de asigurare. În cazul asigurărilor agricole, există flexibilitate în stabilirea primei de asigurare și
efectuarea plății. Prima de asigurare se stabilește în funcție de factori cum ar fi: sensibilitatea culturii la
factorii de risc asigurați, frecvența manifestării factorilor de risc, localizarea culturilor asigurabile pe județe,
mărimea sumei asigurate, care reprezintă nivelul cheltuielilor tehnologice directe de producție, nivelul
cheltuielilor tehnologice directe de producție sau valoarea producției.

Perioada de asigurare pentru culturi este sezonul agricol corespunzător ciclului de vegetație caracteristic
fiecărui soi de cultură cultivată.

Asigurarea de aviație

Asigurarea de aviație se adresează, în principal, liniilor aeriene, aeroporturilor, operatorilor aerieni care
efectuează operațiuni de lucru aerian, sau de aviație generala (conform Codului aerian), fabricanților de
aeronave sau de componente de aeronavă, aerocluburilor, unităților militare de aviație și persoanelor
fizice sau juridice care dețin aeronave pentru transport privat.

Asigurările de aviație cuprind următoarele clase :

 Asigurarea aparatelor de zbor – clasa 5

 Asigurarea de răspundere civilă în aviație – clasa 11.

Cumpărătorii asigurărilor de aviație pot fi companiile de transport aerian, proprietarii unor avioane
companii sau persoane fizice, cluburi aeronautice care ar suferi pierderi financiare în situația în care ar fi
avariate aeronave, instalațiile și/sau echipamentele montate pe acestea, dacă ar trebui să răspundă
pentru faptele sau situațiile ce conduc la înregistrarea unor prejudicii de către terți, pasageri, bagajele sau
bunurile personale ale acestora din urmă sau dacă au loc accidente ale echipajelor, personalului de la
sol.

Principalele tipuri de asigurări de aviație sunt:

 Asigurarea aeronavei pentru pierdere totală,

 Asigurarea de răspundere față de terți, inclusiv sau exclusiv pentru pasageri, mărfuri și poștă,
 Asigurarea de răspundere față de pasageri, mărfuri și poștă,
 Asigurarea aeronavei pentru riscul de război,
  Asigurarea de accidente persoane,
 Avarii la motorul aeronavei,
 Asigurarea de răspundere a aeroportului, companiilor de aprovizionare cu combustibil și trafic
aerian.

Riscurile acoperite în asigurarea de aviație sunt:

a. riscurile pentru pierderea sau avarierea accidentală a aeronavei;

b. riscurile de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube materiale produse terților (alții
decât pasageri)
c. riscul de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube materiale produse pasagerilor;
d. asigurarea mărfii;
e. riscuri de accidente care pot afecta echipajul aeronavei și pasagerii;
f. riscul de răspundere a producătorului sau reparatorului aeronavei, ce rezultă din proiectarea sau
producerea defectuoasă a aeronavei,
g. riscul de pierdere a licenței pentru personalul aeronavei.

De regulă, o poliță completă cuprinde acoperirea aeronavei însăși (corpul aeronavei) și răspunderea față
de terți.

Obiectul asigurării. Sunt asigurate navele aeriene aparținând companiilor aeriene de transport și
asociațiilor sportive, pentru pierderea sau avarierea aeronavei, răspunderea față de pasageri și pentru
bagajele acestora, precum și pentru mărfurile transportate, răspunderea civilă legală față de terți.

Excluderi. La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite situații, cum ar fi: pierderea suferită ca urmare a
folosirii pistelor și a terenurilor de aterizare neautorizate, cu excepția cazurilor de forță majoră; pierderile
provocate de transportul de pasageri și mărfuri peste numărul de locuri și greutatea admisă de
capacitatea de transport a aeronavei; pierderile provocate de acțiunea intenționată sau de culpă gravă a
asiguratului sau a reprezentanților săi; pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alt scop decât
transportul de pasageri și de mărfuri.

Franșiza este în general diferențiată. De regulă, ea reprezintă un procent din valoarea aeronavei noi și se
aplică fiecărei daune produse în timpul zborului sau evoluției la sol, procentul respectiv fiind mai scăzut
dacă dauna apare pe durata în care aeronava este garată. Franșizele sunt mai mari pentru aeronavele
vechi și elicoptere.

Suma asigurată. Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat și agreate de asigurator și care
nu trebuie să depășească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării. Răspunderile se
asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje și pentru mărfurile transportate, precum
și pentru terți, în limitele prevăzute de legislația din România, în convențiile internaționale la care
România este parte sau în acordurile încheiate de asigurat cu partenerii externi.

Despăgubirile. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariție, asiguratul este despăgubit cu suma
asigurată, iar dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costul reparațiilor
necesare, din care se scade valoarea reperelor ce se mai pot întrebuința sau valorifica.

Perioada asigurată. Asigurarea aeronavelor se poate încheia fie pentru o perioadă de timp, fie pentru o
călătorie determinată.

Asigurări CARGO

Asigurarea CARGO (clasa 7 de asigurări) este forma de asigurare prin care se asigură bunurile care fac
obiectul transportului terestru, maritim, fluvial și aerian (CARGO). Asigurarea tip CARGO cuprinde
bunurile care fac obiectul transportului intern si internațional și se încheie pentru valoarea bunurilor
respective, inclusiv cheltuielile de transport, vamale și alte cheltuieli.

Acest tip de asigurare vizează despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a riscurilor
întâmplătoare ale transportului și se incheie cu proprietarul mărfurilor transportate (nu cu transportatorul,
care are răspundere CMR).

Polița de asigurare CARGO poate fi încheiată:

a. pentru un singur transport – poliță CARGO

b. pentru toate transporturile efectuate într-o perioadă de timp – poliță CARGO abonament.

În practica internațională, se aplică condițiile de asigurare A, B și C, care se diferențiază prin riscurile

acoperite:

1. Condiția A are cea mai largă sferă de cuprindere, oferindu-se protecție pentru toate riscurile de
pierdere și avarie a bunului asigurat, cu excepția unor grupe de riscuri prezentate separat.
2. Condiția B acoperă pierderea și avaria la bunul asigurat cauzate de anumite riscuri cum ar fi:
eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei/ambarcațiunii sau coliziunea sau contactul navei,
ambarcațiunii sau mijlocului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa;
3. Condiția C este cea mai puțin cuprinzătoare în raport cu A și B, acoperă pierderea și avaria la
bunul asigurat cauzate de un număr mai redus de riscuri.

Pe lângă asigurarea impusă de una din condițiile A, B sau C, contractul de asigurare tip CARGO poate să
mai prevadă suplimentar următoarele condiții: „riscuri de război” și „riscuri de greve”.

Excluderile se găsesc la toate cele trei condiții și sunt grupate în trei categorii: pierderea, avaria și
cheltuiala rezultând din sau provocate de comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului; scurgerea
ordinară – pierderea uzuală în greutate sau volum, uzura normală a bunului asigurat; ambalarea și
pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat sau viciu propriu sau natura bunului
asigurat.

Suma asigurată este valoarea declarată a mărfurilor înscrisă în poliță pentru un singur transport și
reprezintă limita maximă a despăgubirii ce se poate acorda în caz de daună. Suma asigurată maximă pe
transport înscrisă în polița abonament este valoarea maximă estimată pe un transport.

Prima de asigurare este cotația de primă aplicabilă la suma asigurată sau valoarea traficului de marfă
(polița abonament).

Asigurări maritime și de transport

Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând încă din antichitate. Cercetările
istorice au demonstrat că primele forme de dispersie a riscurilor și ulterior de asigurare, își au originea pe
timpul chinezilor și mai târziu, al fenicienilor, grecilor și romanilor, cunoscute ca popoare care practicau
comerțul pe mare. Apariția asigurărilor maritime ca prima formă de asigurare este explicată prin legătura
strânsă între comerț și navigația maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile, navlul și viețile omenești
erau expuse riscurilor mării.

În timpurile noastre, există o diferențiere a persoanelor interesate în proprietatea asupra mărfurilor și

navelor și, deci, există două forme de asigurare în funcție de acest interes:

 asigurarea navelor (CASCO sau HULL) – se referă la asigurarea navelor și a încărcăturii

acestora; prin navă se înțelege orice tip de vapoare, corăbii, iahturi, nave petroliere etc. (încadrată
în clasa 6);
  asigurarea de răspundere a armatorilor navei – Protection & Indemnity (P&I); acoperă inclusiv
răspunderea pentru marfa transportată (încadrată în clasa 12).

Asigurarea navelor oferă protecție armatorilor. Navele reprezintă obiectul asigurării maritime în timpul
călătoriei, în perioada de construcție, reparație sau staționarea în port.

Polița de asigurare maritimă se clasifică după mai multe criterii:

1. În funcție de interesul asigurabil (de exemplu, se asigură doar suma plătită pentru transportul
mărfurilor, tariful sau chiria pentru nava sau se asigură nava și echipamentele);
2. În funcție de durată (de exemplu, anumite polițe sunt valabile pe o anumită călătorie din portul de
expediere, în portul de destinație).

Suma asigurată reprezintă limita răspunderii asiguratorului, ea neputând depăși valoarea daunelor ce
pot fi suportate de asigurat. Dimensiunea maximă are legătură cu valoarea asigurabilă. În general,
valoarea asigurabilă se determină pe baza reglementărilor diferitelor țări sau pe baza uzanțelor în
materie.

Prima de asigurare se stabilește pe baza unor calcule actuariale care țin seama de o serie de factori
generali și specifici fiecărui tip de protecție, printre care tipul și dimensiunea riscurilor, frecvența producerii
lor, condiția de asigurare, natura mărfii și felul ambalajului, voiajul și nava care îl efectuează, statistica
pierderilor anterior încheierii asigurării (istoricul daunelor), zona geografică pentru care se oferă protecție
etc.

Asigurarea maritimă presupune, pe lângă asigurarea navei, mărfurilor, navlului, persoanelor aflate la
bordul navei, și asigurarea răspunderii pe care nava o are față de cei cărora le poate provoca pierderi
materiale sau suferințe.

În mod tradițional, asigurătorii implicați în asigurarea maritimă oferă asigurări pe bază de contract (poliță)
de asigurare pentru navă, marfă, avarie comună etc, în timp ce răspunderile se asigură printr-o formă
specifică pe bază de reciprocitate (P&I).

În asigurarea maritimă există două forme distincte de protecție împotriva riscurilor:

 asigurarea de tip contractual, care are la bază contractul încheiat între asigurător și asigurat;
 asigurarea de tip mutual sau reciprocă, prin care asigurații contribuie prin cotizații la un fond
comun administrat de o asociație mutuală, numită pe scurt Club P&I (asociatie non-profit a
armatorilor). Acest club este destinat acoperirii daunelor suferite de membrii asociației respective,
fie că sunt determinate de răspundere civilă, fie că sunt rezultate din exploatarea navei.

Asigurarea de risc financiar

Un comerciant care vinde produse sau furnizează servicii cu plata la termen către alte companii este
expus riscului de neplată. Asigurarea de risc financiar (clasele nr. 14, 15 şi 16 de asigurări) permite unei
companii să minimizeze riscul de neplată a facturilor către clienții săi, prin colectarea și analiza
informațiilor despre aceștia, să recupereze debite sau să primească despăgubiri în cazul în care debitorii
nu își mai plătesc datoriile.

În mecanismul acestei asigurări sunt implicate trei părți: asiguratul (creditor), cumpărătorul (debitor) și
asigurătorul (garant), iar răspunderea privind rambursarea creditului revine debitorului. Răspunderea
asigurătorului (în calitatea de garant) este în plan secund, acesta devenind răspunzător numai dacă
primul nu-și îndeplinește obligația de plată.

Asigurarea de risc financiar cuprinde trei clase de risc:

 1. Asigurarea de credite (clasa 14) are în vedere: creditele interne, creditele de export, ratele de
credit, ratele de leasing, creditele de investiții;
2. Asigurarea de garanție/cauțiune/fidelitate (clasa 15);
3. Asigurarea de pierderi financiare (clasa 16).

Asigurarea de credite se poate clasifica în:

 Asigurarea creditului comercial – acoperă dauna pe care o suportă vânzătorul unei mărfi, în
situația în care cumpărătorul nu achită parțial sau total suma facturată.
 Asigurarea creditului de export – acoperă dauna pe care o suportă furnizorul în activitatea de
comerț exterior din aceleași cauze ca cele enumerate anterior.
 Asigurarea creditului de cumpărare cu plata în rate sau leasing acoperă pierderea pe care o
suportă dealerul sau instituția finanțatoare ca rezultat al neplății ratelor datorate de către
cumpărător.

Asigurarea de garanție/cauțiune/fidelitate

Termenul de cauțiune/garanție definește un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă față
de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o execută.

Asiguratul poate fi orice agent economic care:

 în contractele de creditare bancară încheiate are calitatea de debitor, calitate care îl obligă la plata
unor anumite sume de bani către creditor, la o anumită scadență;
 în contractele comerciale de lucrari, livrare de bunuri sau prestare de servicii încheiate este parte
cu drepturi și obligații printre care și constituirea de garanții privind îndeplinirea obligațiilor
contractuale.

Obiectul asigurării îl constituie:

 fie obligația asiguratului-debitor de a plăti o sumă de bani la scadență, conform prevederilor

contractului de credit, dacă acesta se află în imposibilitate temporară de plată;
 fie obligatia asiguratului – executant/furnizor/prestator de a-și îndeplini obligațiile asumate prin
contractul comercial

Asigurătorul acţionează în calitate de garant, angajându-se faţă de beneficiarul garanţiei, în limita sumei
asigurate și în schimbul primei de asigurare plătite de asigurat, să acopere pierderile înregistrate de
beneficiar ca urmare a producerii evenimentelor asigurate în perioada asigurată, sub rezerva recuperării
de la asigurat a sumelor plătite în locul acestuia în baza unei acțiuni subrogatorii.

Ca mijloc de transmitere a obligațiilor, subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic
obligațional (creditor inițial) cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia
din urmă (subrogat, solvens sau creditor prin subrogaţie), dobândind toate drepturile creditorului plătit (art.
1593 și art. 1597 Cod Civil)

Asigurarea acoperă fie riscul neachitării de către asigurat a sumelor de plată scadente la creditele
bancare, fie riscul neexecutarii sau executarii necorespunzatoare a obligaţiilor stipulate în contractele
comerciale incheiate, din cauza lipsei temporare de disponibilități în cont, asigurătorul achitând
creditorului/beneficiarului sumele datorate de asigurat.

Asigurările de garanții se pot împărți în două tipuri principale:

 asigurările de cauțiune;
 asigurările de fidelitate, denumite și asigurări ale daunelor de încredere.
Dintre asigurările de garanție/cauțiune cele mai des întâlnite forme în practică sunt: garanții pentru
participări la licitații, garanții de restituire a sumelor plătite cu titlu de avans, garanții de bună execuție a
lucrărilor ori serviciilor stipulate în contract. Asigurarile de garanții contractuale (clasa 15) se supun
legislației specifice achizițiilor publice, în cazurile în care beneficiarii sunt autorități.

Sectorul în care sunt solicitate cel mai mult aceste asigurări este sectorul de construcții, în care
beneficiarul lucrării este acoperit în cazul în care antreprenorii nu își îndeplinesc obligațiile asumate prin
contract, ori le îndeplinesc într-un mod defectuos.

Asigurarea de fidelitate

Prin acest tip de asigurare, asigurătorul oferă protecție unei companii, în calitate de asigurat împotriva
unor prejudicii aduse activelor sale, ca urmare a actelor necinstite sau frauduloase ale personalului (de
exemplu, casierul care sustrage bani din casieria societății, vânzătorii care sustrag sau deteriorează
marfa din magazine etc.).

Constatarea daunelor

Constatarea daunelor pentru asigurările menționate se face de către asigurător sau împuterniciți ai
acestuia, împreună cu asiguratul sau împuternicitul/ împuterniciții respectivi. În cazurile în care, există
daune unde este necesară intervenția autorităților de specialitate, acestea sunt anunțate primele la
producerea evenimentului asigurat, urmând ca după aceea să fie anunțată societatea de asigurări la care
este încheiată polița de asigurare. În restul cazurilor se va anunța mai întâi asigurătorul.

Modalități de subscriere și administrare

În vederea evaluării cât mai corecte a riscului și, implicit, pentru stabilirea termenilor de asigurare, la
încheierea poliței asigurătorul solicită clientului completarea unor chestionare de asigurare.

Totuși, există situații când, pe lângă chestionare, asigurătorii mai pot solicita și alte documente adiționale.
În baza chestionarului de asigurare, se încheie contractul de asigurare, din care fac parte următoarele
documente: polița, eventualele anexe, condițiile de asigurare și eventualele clauze suplimentare.

Bibliografie

1. Badea Dumitru, Tudor Bogdan, Naghi Laura Manualul agentului de asigurări, Editura Economică,
București, 2008
2. Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări. O perspectivă globală, Editura Rentrop&Straton, 2011
3. ISF – Suport curs “Calificarea profesională a persoanelor care doresc să lucreze în domeniul
distribuţiei produselor de asigurare”, ediția 2016