MINISTERUL EDUCATIEI DIN REPUBLICA MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE

Facultatea “Stiinte Economice”

Catedra “Turism”

REFERAT
FORME DE PROTECŢIE
ŞI DE DISPERSIE A
RISCULUI

A elaborat: Talmazan Irina

Studenta anul III, grupa 303TR

A coordonat: Chibac Natalia

Lector universitar

Chisinau – 2016
 CUPRINS

INTRODUCERE

1. Asigurarea
2. Coasigurarea
3. Autoasigurarea
4. Reasigurarea

CONCLUZIE
 Rezumat:
Acest capitol pune în evidenţă formele de protecţie folosite atât pe plan
intern cât şi internaţional. Astfel sunt descrise: asigurarea, care are la bază
principiul mutualităţii, coasigurarea, autoasigurarea, care nu se bazează pe o
relaţie contractuală şi reasigurarea, care are ca effect „pulverizarea riscului”.
De asemenea, sunt descrise particularităţile fiecărei forme de protecţie, precum
şi avantajele şi dezavantajele lor.
Cuvinte cheie:
asigurare, coasigurare, autoasigurare, reasigurare, avantaje, dezavantaje ...

1. ASIGURAREA
Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar şi cel mai
frecvent întâlnită în practică, constă în protecţia financiară pentru pierderi
cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri.
Asigurarea are la bază un acord de voinţă (contract) încheiat între
asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru
riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului
contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de viaţă)
în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către asigurat a
unei sume de bani, numită "primă de asigurare".
Plătind asigurătorului prima de asigurare, calculată prin aplicarea unui
procent mic la valoarea asigurabilă, asiguratul primeşte în schimb garanţia de
despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare pentru oricare dintre riscurile
incluse în condiţiile de asigurare.
Protecţia riscului se constituie, astfel, într-o marfă specifică (un serviciu),
care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă pe o piaţă specifică, numită "piaţa
asigurărilor", parte a pieţei serviciilor financiare.

În literatura de specialitate se întâlnesc abordări şi modalităţi de exprimare

diferite prin care, de fapt, se desemnează acelaşi lucru. Unii consideră că
asigurările pot fi privite din mai multe puncte de vedere, motiv pentru care
există suficient de multe definiţii, din care vom prezenta câteva.

John Downes şi Jordan Elliot Goodman, în "Dictionary of Finance and

Investment Terms", definesc asigurarea ca fiind "sistemul prin care persoanele
fizice sau juridice, conştiente de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare
unei companii de asigurări care rambursează sumele corespunzătoare în caz de
daună. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le primeşte.... Într-un
sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate
mai uşor să plătească pagubele".

În unele lucrări se consideră chiar că asigurarea poate fi definită din doua

puncte de vedere, şi anume:
1. Ca persoană (fizică sau juridică) în calitate de asigurat, asigurarea poate
fi privită şi ca "finanţare" a unei pierderi, în condiţiile în care, evident, fondurile
vor fi disponibile pentru a acoperi consecinţele financiare ale producerii riscului.
Scopul acesteia va fi de a asigura continuitatea activităţii sau supravieţuirea
afacerii asiguratului în cazul pierderii produse.

2. Ca un mijloc prin care riscurile pentru două sau mai multe persoane sau
firme se combină prin contribuţii prezente sau promise la un fond din care se
plătesc despăgubirile pentru daunele suferite de unii dintre ei. Dat fiind că
asigurarea se bazează pe transferul riscului de la un individ către o comunitate
de indivizi, la acoperirea pagubei suferite de acesta contribuie cu sume mici
ceilalţi indivizi.

O altă definiţie este dată de Yvonne Lambert Faivre care consideră că

"sub aspect tehnic, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând
pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea unor
anumite riscuri, îi despăgubeşte pe aceia dintre ei care suferă un sinistru pe
seama fondului comun constituit din primele încasate."

D.S. Hansell defineşte asigurarea ca "un instrument care oferă

compensarea financiară pentru evenimentele nefericite, plăţile fiind efectuate
din contribuţiile mai multor părţi care participă la această schemă". Rezultă din
această definiţie existenţa unui fond care se formează prin contribuţia tuturor
asiguraţilor (sub forma primei) din care se vor plăti despăgubirile pentru cei care
suferă pierderi.
Aşadar, asigurarea are la bază un acord de voinţă între o persoană
fizică sau juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de
asigurător, prin care asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă
de riscuri pentru care obţine protecţia asigurătorului. Pentru această
protecţie, asiguratul plăteşte asigurătorului o sumă de bani, numită primă
de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor
asigurate, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele
suferite. Astfel, asigurarea se concretizează într-o tranzacţie al cărei obiect îl
constituie cumpărarea unui serviciu, respectiv a protecţiei pentru pierderea
posibilă şi viitoare datorită producerii riscurilor agreate. Preţul acestei protecţii
este prima de asigurare.

2. COASIGURAREA
Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat
către mai mulţi asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se
referă şi nu înseamnă în nici un fel supraasigurare, adică asigurarea la o valoare
peste valoarea reală a obiectului asigurat.
Coasigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă
economică pe care o are şi asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în
care valoarea bunului (bunurilor) asigurat este foarte mare, implicând, evident, o
răspundere mare a asigurătorului. în acest mod, riscul iniţial este preluat în
condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi asigurători până
la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al contractului
de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către
asigurat cu fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea
reală a bunului, atunci se recalculează partea ce revine fiecărui asigurător,
menţinându-se proporţia fiecăruia dintre ei. În cazul în care se va produce riscul
asigurat, fiecare dintre cei implicaţi vor participa în aceeaşi proporţie la
acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să încheie aceste
contracte, în special datorită cantităţii mari de muncă implicată şi, uneori,
datorită lipsei de cunoaştere a ofertei de asigurare; de aceea, în marea majoritate
a cazurilor, coasigurarea se realizează prin intermediul brokerilor care găsesc
cele mai bune combinaţii pentru clienţii lor. Este evident că oferta de asigurare
(în privinţa condiţiilor de asigurare, a termenilor contractului etc.) trebuie să fie
"uniformă" pentru a se putea încheia contracte de coasigurare; altfel, este greu
de crezut că acest lucru este posibil.

3. AUTOASIGURAREA

Autoasigurarea este o altă formă de protecţie destul de mult utilizată. Ea

constă în crearea de către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor
rezerve proprii având ca destinaţie numai acoperirea pagubelor create din orice
motiv (calamităţi, incendii, furt şi altele). Această formă de protecţie este numită
impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumită mai corect autoprotecţie. Ea
nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relaţie contractuală, nu există
părţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi nu respectă
ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare. Aşadar, riscul este reţinut de
compania respectivă şi nu se încheie tranzacţii de cumpărare de asigurări.
În multe cazuri, pierderile mari pot depăşi, prin dimensiunea lor, sumele
acumulate în fondul de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin
crearea acestor rezerve, fondurile respective nu se mai pot folosi în circuitul de
afaceri al firmei, fiind „blocate” pentru constituirea protecţiei.
Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub
aspect financiar şi preferă, pentru a-şi reduce costurile, să nu transfere fonduri la
alte companii de asigurare. Ea se practică mai ales acolo unde există expunere la
pierderi relativ reduse, dar cu o frecvenţă mai mare.
Autoasigurarea este practicată de firme foarte mari care au avut de-a lungul
vremii un istoric al daunelor foarte bun (pierderi mici şi foarte rare), au adoptat
măsuri de management al riscului adecvate activităţii lor şi, evident, au o
capacitate financiară capabilă să le ofere posibilitatea autoasigurării. De aceea,
ele vor angaja şi un personal specializat în asigurări, managementul riscului şi
investiţii pentru a fi posibilă administrarea eficientă a fondului astfel creat. în
paralel, se poate apela la asigurare pentru anumite riscuri şi în anumite situaţii
speciale.

4. REASIGURAREA

Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul

internaţional şi cu cât volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai
mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai important. Ele au apărut dintr-o
necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte mari (maritime,
aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de
mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă,
pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul
acestora.
Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct (original,
iniţial) pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. în
asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (a unor
riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de
reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc).
Reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.
Se poate, lesne constata că societăţile de asigurare îşi asumă mari
responsabilităţi în faţa primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau
afacerile acestora. Dar sunt ele întotdeauna capabile să facă faţă acestor
pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare dintre riscuri? Dar în cazul
unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan etc.) sau a unor
catastrophe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică, distrugerea
mediului datorită poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în
vedere faptul că în afara pierderiimateriale a asiguratului se produc pierderi şi
chiar suferinţe terţilor nevinovaţi. Tocmai din aceste considerente, şi societăţile
de asigurare au nevoie de protecţie. De fapt, protecţia acestora este aproape tot
atât de veche ca şi asigurarea.
Acest lucru se realizează prin reasigurare. Definiţia clasică a reasigurării,
conform dreptului englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807:
"reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă,
pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor
pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în acelaşi
timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este
"asigurarea asigurării".
Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia
oferită asigurătorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate
foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror
valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute din primele de asigurare
percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariţiei unor
asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari care pot
duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de
asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub
denumirea de REASIGURARE. Astfel, rolul "tehnic" al reasigurării este de a
proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului insolvabilităţii sau a
reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare
stabilitate.

În Dictionary of financial and investments terms, reasigurarea se

suprapune ideii de împărţire a riscurilor între societăţile de asigurare. O
parte din riscul asigurătorului este asumat de alte companii în schimbul
plăţii unei părţi din prima plătită de asigurat. Prin dispersia riscului,
reasigurarea permite unei companii să accepte clienţi a căror acoperire ar fi o
mare povară sau ar fi imposibilă de suportat singur.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite

companie cedentă (reasigurat, asigurător direct) şi reasigurator, prin care
prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită
parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţiilor stabilite în acord,
în schimbul plăţii de către compania cedentă reasiguratorului a unei
anumite sume denumită primă de reasigurare , ce reprezintă o cotă din
prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului
asigurat reasiguratorul să contribuie la acoperirea pierderii.

În concluzie, riscurile se dispersează foarte mult, această răspândire

reprezentând tocmai principiul de bază al asigurărilor. în acest fel, o pagubă
mare suferită de o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat este
despăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor asigurători,
reasiguratori etc. De aceea, unul dintre criteriile foarte importante care trebuie
avute în vedere la încheierea unei asigurări este cel referitor la existenţa
reasigurării la societatea de asigurare căreia ne adresăm. în acest fel, ştim dacă
asigurătorul nostru are capacitatea de a plăti daune mari.