Proiect la disciplina: Managementul

asigurărilor

Conceptul de asigurare

Student: Borș Gheorghe

Specializarea: AF, An 3, Gr.1

Profesor coordonator: Gabriela
Cioban

Cuprins
1. Introducere
2. Premisele asigurării
3. Delimitările conceptuale ale
asigurării
4. Funcțiile asigurării
5. Clasificarea asigurărilor
6. Elementele tehnice ale
asigurărilor
7. Concluzie
8. Bibliografie

Introducere
 Existenţa individuală şi socil-umană se grevează pe necesităţi şi trebuinţe, a căror
satisfacere justifică şi orientează activitatea omului.
Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont de timp apropiat, altele sunt
posibile într-o anumită eventualitate sub aspectul incertitudinii şi al nesiguranţei.
Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi realitatea producerii anumitor
evenimente generate de factori naturali sau de însăşi activitata omului, pagubele produse putând
fi evaluate măcar cu aproximaţie. Incertitudinea constă în faptul că nu pot fi identificate
subiectele (persoane fizice au juridice) asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea
şi momentul producerii evenimentului.
Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să prevină şi să suporte în comun
pagubele generate de producerea unor evenimente incerte nedorite (calamităţi naturale şi
accidente).
O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:
 efortul individual al fiecărei persoane care îşi poate constitui rezerve proprii cu
destinaţie specială (acoperirea pagubelor în caz de producere a pagubei);
 efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui număr mare de
persoane ameninţate de acelaşi pericol.

Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri cu destinaţie specială, şi anume

acoperirea unor pagube pricinuite de calamităţi naturale şi accidente.
A doua soluţie s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul comunităţii de risc şi
al mutualităţii, în virtutea căruia fiecare contribuabil participă cu sume mici pentru a fi sprijiniţi,
despăgubiţi cei care au suferit prejudicii în urma evenimentelor care au generat unirea lor. Acest
principiu stă la baza conceptului de asigurare.
Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul unui număr
mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care sunt
ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea lor, pericole probabile, posibile, dar
nesigure.
În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naţionale
pentru că, prin valoarea adăugată creată, societăţile de asigurare, de intermediere sau de prestări
de servicii inrudite participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la
oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie
la refacerea bunurilor distruse sau avariate.

Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:

  calitatea de ramură prestatoare de servicii;
 de intermediar financiar
 de activ financiară.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de

asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal
specific şi anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile
convenite prin contractul de asigurare.
Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viaţă,
societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare, ci şi instrumentele de
economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Asigurarea ca activ financiar constă în aceea că, în perioada derulării contractului de
asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât şi
de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă
de asigurator şi achiziţionată de asigurat.
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic şi
financiar.
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă
juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de
puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie
izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a
fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
 faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de
asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi
prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata
despăgubirilor aferente.

Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un

intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare
şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
 Premisele asigurării

Acestea rezidă din caracterul evenimentului asigurat:

1. Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea. Atfel, evenimentul
trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voinţa părţilor implicate
în asigurare. În acest scop, pentru a fi asigurabil, evenimentul trebuie să fie posibil
în viitor, cu consecinţe întrevăzute, dar totuşi nesigur sub aspectul ivirii, a măsurii
în care va provoca sau nu pagube, sub aspectul localizării şi al duratei;

2. Caracterul evaluabil al evenimentelor. Pentru a fi asigurat, evenimentul trebuie să

poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă după legităţile evenimentelor
întâmplătoare, încadrându-se în legile de calcul a probabilităţilor. Posibilitatea de
evaluare a evenimentelor se referă la numărul de cazuri care se pot ivi şi la nivelul
la care e necesară acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă stabilirea primelor
de asigurare ce urmează a fi plătite.1

3. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare după

principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Fondul de asigurare - constituit
exclusiv sub formă bănească prin contribuţia unui număr mare de persoane fizice
şi juridice - este utilizat în scopul înlăturării urmărilor generate de producerea
evenimentelor asigurate.

4. Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea procesului de

asigurare. Numărul de asiguraţi trebuie să fie suficient de mare pentru necesităţi
vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea şi dispersia riscului, asigurarea
unor resurse suficiente pentru constituirea fondului de asigurare şi utilizarea lui
eficientă.

5. Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară, mai precis, se impune

identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită
formă de asigurare şi despăgubirea în acelaşi fel a asiguraţilor pentru o anumită
categorie de riscuri.

6. Mutualitatea fondului de asigurare are un rol deosebit de important. Din acest

motiv nu intră în sfera asigurărilor rezervele centralizate ale societăţii sau ale
agenţilor economici, chiar dacă acestea ar avea ca destinaţie acoperirea
1
Vadim Dumitrascu, Roxana Dumitrascu, Managementul riscului în asigurări și reasigurări, București, 2015
 calamităţilor la nivel de referinţă. În consecinţă, conceptul de autoasigurare
vehiculat în teoria economică nu are relevanţă pentru a explica conceptul de
asigurare, tocmai pentru că nu are la bază premisa obligatorie a mutualităţii.

Promovarea asigurărilor implică următoarele condiţii obiective şi subiective:

Condiţii subiective:
1. Interesul pentru asigurare ar putea fi interpretat prin simţul necesităţii de a
identifica, preveni şi preîntâmpina evenimentele, riscurile generatoare de pagube.
Acesta se află în corelaţie cu evoluţia generală a societăţii, cu nivelul ei de
dezvoltare, cu nivelul de cultură şi civilizaţie a omului.
2. Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile financiare ale
persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata primelor de asigurare. Cu alte
cuvinte, suportabilitatea financiară a asigurării poate promova interesul pentru
asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.2

Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor pentru a intra în

sfera asigurărilor:
1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.

Delimitările conceptuale ale asigurării

În sensul cel mai larg, fie ca relaţie, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate ca:
a) asigurări sociale
b) asigurări comerciale
Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea creării unor rezerve băneşti
centralizate afectate protecţiei, sub diferite forme, a membrilor societăţii. Unii autori atribuie
acestor asigurări denumirea de “asigurări gratuite” realizabile ca asigurări sociale de stat.

2
Dan Constantinescu, Management financiar în asigurări, București, 2005
 În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, în România cota de asigurări sociale a crescut.
Asigurările sociale au, în ţara nostră, o formă de organizare specifică. Astfel, în domeniul
asigurărilor sociale un loc central îl ocupă Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, iar resursele
mobilizate în acest scop se constituie în Bugetul Asigurărilor Sociale.
Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăţi specializate şi pe principii
economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau răspundere civilă. Promovarea
lor implică societăţile de asigurare - în calitate de asigurator şi persoana fizică sau juridică - în
calitate de asigurat, aflate în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea
protecţiei împotriva anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile
asigurate.

Funcțiile asigurării

1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei părţi din
produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri:

 în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare;

 în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale: plata
indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor activităţi cu caracter preventiv,
acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale organizaţiilor de asigurare
şi constituirea unor fonduri de rezervă;

2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte modul cum se

încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare, cum se
efectuează plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a
riscurilor, cheltuielile administativ-gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor
asiguraţilor, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.

3. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi

prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:
  pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor
şi a vieţii;
 pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele
dar, prin acordarea operativă a despăgubirilor, poate să realizeze, într-un termen
relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive
sau a capacităţii de muncă pentru persoanele vătămate.

4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se

realizează pe două căi:

 prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;

 prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe
asiguraţi să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze
în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.

5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din
pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul
exerciţiului financiar cu scadenţe la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor
şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura
apariţiei şi argumentării lor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în
economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci.

Clasificarea asigurărilor

1. După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

a) asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin faptul că relaţiile de asigurări dintre
asiguraţi şi asiguratori sunt reglementate prin acte normative cu caracter obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferiţe de la şară la ţară. La noi, în
perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă de cuprindere extinsă (asigurări
de răspundere civilă auto, asigurări agricole, asigurări de accidente a călătorilor). După 1991,
sfera asigurărilor prin efectul legii s-a restrâns:3
 prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativităţii asigurării clădirilor şi a
construcţiilor, a animalelor, a clădirilor agricole etc.;
 s-a legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a asigurării de răspundere civilă auto.

b) asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că relaţiile dintre

asiguraţi şi asigurători se stabilesc prin liberul consimţământ al părţilor, pe baza unui
contract de asigurare.

2. După obiectul asigurării, există:

a) asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunurile de tot felul,

susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamităţi naturale, indiferent de
forma lor de proprietate. Principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:

 asigurarea animalelor;
 asigurarea culturilor agricole;
 asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;
 asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;
 asigurarea autovehiculelor;
 asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.

b) asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de deces, invaliditate

permanentă din accident etc. Acestea pot fi:

 asigurări de viaţă
 asigurări pentru cazurile de accidente.

c) asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau juridice
pentru pagubele cauzate şi vătămarea unor terţi. Se disting:

 asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);

 asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală (facultativă);
 asigurarea răspunderii constructorului.

3
Laurențiu Treapăt, Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, București, 2011
 Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecţia patrimoniului
asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un prejudiciu unui terţ, asigurătorul şi-a
asumat răspunderea şi intervine în acordarea despăgubirii persoanei fizice sau juridice.

3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite forme ale asigurării, se disting:

a) asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul fiecărei ţări, fiind promovate prin
intermediul societăţilor de asigurare care acţionează pe piaţa asigurărilor din ţara
respectivă;
b) asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe măsura amplificării schimburilor
de mărfuri între partenerii din diferite ţări şi se caracterizează prin luarea în considerare a
unor riscuri care pot afecta bunuri şi persoane aflate în parcurs internaţional (ex.: cartea
verde – pentru automobile, asigurarea pentru riscuri financiare şi politice etc.)

4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

a) asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi, nemijlocit, asiguratul şi

asigurătorul între care intervine, după caz, contractul sau poliţa de asigurare. Acestea sunt
asigurări tradiţionale şi au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile;
b) coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul de
asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăţi de asigurări în acelaşi
timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de acoperit de către o singură societate
de asigurări;
c) reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a asigurătorului.
Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii bunurilor aduse în asigurare de
către asiguraţi şi de cerinţa impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin
reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător (societate de asigurări - reasigurări) o
parte, mai mare sau mai mică, din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi primele de
asigurare aferente.4

4
Vadim Dumitrascu, Roxana Dumitrascu, Managementul riscului în asigurări și reasigurări, București, 2015
 Elementele tehnice ale asigurărilor

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu

toate acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice
sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale.
Aceşti subiecţi sunt:

a) asigurătorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de

asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de
bunurile asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma
asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei asigurate sau de a plăti
despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte
persoane;5

b) asiguratul – poate fi:

- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătită asigurătorului, îşi
asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi persoană juridică, în
timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.

c) contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a
obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea
pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).

În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în asigurările de persoane.

La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al
asigurării. La asigurările de răspundere civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a
suferit paguba.

5
Laura Elly Naghi, Managementul riscului în asigurări, București, 2014
 d) beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau
despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care
beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în
cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare sau
prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de
asigurare. De asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei
asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a) bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător în

favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc
pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
b) persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul garantează
persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata
sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c) răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a
produs un prejudiciu.

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării

raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un
context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act
educaţional, al forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu privire
la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă. Interesul reflectă valoarea pecuniară,
expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca
urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să
fie evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau riscurile
sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de
prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil,
ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau
vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor

generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie
posibilă sau evenimentul incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile,
capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
 Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental
(forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de
asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor
economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente
care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului
despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât
acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de producere a pagubei
şi apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele
fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil
de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a
asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii
asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o
anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare,
pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate
constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor
date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite
stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asigurătorului şi implicit, a
primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului
asigurării.

Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri. Evaluarea în vederea
asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor
în asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală
a bunului respectiv, deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe
negative pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru
prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri
cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere. Valoarea de asigurare poate fi mai mică
sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în
funcţie de preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii
asigurării. Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de
bunuri.6

5. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării
pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.

În asigurările obligatorii, asiguratul nu poate stabili suma asigurată. Ea este

stabilită prin norma de asigurare, fiind prevăzută de lege. La asigurările facultative,
aceasta se stabileşte la propunerea asiguratului, cu condiţia ca asigurătorul să fie de
acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie de înţelegerea
dintre asigurător şi asigurat.

6. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratul asigurătorului pentru ca

acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii
riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri
prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă,
stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi
asigurător, aşa cum a fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este
specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează
între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani).
Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

8. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat,
ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu
poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba
poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească,

cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate
depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu valoarea pagubelor, în
funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea
pagubei.

6
https://conspecte.com/asigurari/conceptul-de-asigurare.html
 Concluzie

În prezentul proiect am aflat ce este asigurarea, care sunt premisele asigurării, care sunt
delimitările conceptuale ale asigurării, care sunt funcțiile asigurării, cum se clasifică asigurările,
și care sunt elementele tehnice ale asigurărilor. Concluzia principală este că mai mult decît
oricare altă activitate economică, asigurările sînt bazate pe încredere. Produsele de asigurări fiind
intangibile, reprezintă de fapt o promisiune a societății de asigurări cu privire la despăgubirea
asiguraților pentru eventualele pierderi financiare, dacă acestea sînt consecința evenimentului
asigurat. La fel, constatăm că contractul dintre asigurător și asigurat este îndeosebi un contract de
bună credință ce necesită onestitate și încredere de ambele părți.
De-a lungul vieții fiecare persoană acumulează bunuri de diferite valori, agonisite prin
muncă, care pot să dispară imediat în urma unui cutremur, incendiu, a unui furt, tîlhării sau a
altei cauze. O mare pierdere financiară nu poate fi compensată altfel decît prin asigurare.
Piața asigurărilor este o piață în continuă creștere și dezvoltare, pe măsura schimbării
mentalității oamenilor cu privire la siguranța personală și a bunurilor personale. Această
conjunctură favorizează mai ales companiile puternice, cu o anumită vechime pe piață, deoarece
ele și-au cîștigat credibilitatea din partea clienților existenți și a celor potențiali prin stabilitate și
credibilitate.
 Bibliografie

1. Vadim Dumitrșcu, Roxana Dumitrașcu,

Managemenul riscului în asigurări și reasigurări,
București, 2015
2. Dan Constantinescu, Management în asigurări,
București, 2005
3. Laurențiu Treapăt, Managementul și asigurarea
riscurilor bancare în Romania, București, 2011
4. Laura Elly Naghi, Managementul riscului în
asigurări, București, 2014
5. https://conspecte.com/asigurari/conceptul-de-
asigurare.html