UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Lect. univ. dr. Dumitraşcu Roxana Arabela

1
 1. Consideraţii generale asupra asigurărilor

1.1. Nevoia de asigurări

1.2. Conceptul de asigurare
1.3. Funcţiile şi rolul asigurărilor
1.4. Clasificarea asigurărilor
1.5. Societăţile de asigurare şi brokerii

1.1. Nevoia de asigurări

Nevoia de protecţie a oamenilor a existat întotdeauna, întrucât, în decursul vieţii, se
acumulează o serie de bunuri, de valori, care pot dispărea sau pot fi distruse în urma unui furt,
a unui incendiu sau a unui cutremur. Pe de altă parte, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea
de muncă pot fi şi ele afectate, putând duce la imposibilitatea desfăşurării unei activităţi în
scopul obţinerii unui venit. Cu toate acestea, există grade diferite de dezvoltare a asigurărilor
de la o ţară la alta, nivelul de dezvoltare economică a ţării fiind un factor important pentru
extinderea activităţii de asigurare.
Este necesar ca oamenii să cunoască evenimentele generatoare de pagube, pentru a le
preveni sau a se pune la adăpost de consecinţele producerii lor. Aceste cauze care produc
pagube se pot grupa în două mari categorii:
 cauze independente de voinţa oamenilor, care au un caracter obiectiv, cum sunt forţele
naturii, care nu pot fi controlate de om (cutremure, uragan, incendii, trăsnete, furtună,
grindină, deces, etc.);
 cauze legate de comportamentul oamenilor, care au un caracter subiectiv, cum ar fi
comportamente (neglijenţă, imprudenţă, nervozitate, etc.) care conduc la accidente,
invalidităţi, incendii, intoxicaţii, etc.
Pentru preîntâmpinarea evenimentelor viitoare generatoare de pagube, denumite
riscuri, oamenii apelează la mai multe căi sau forme de protecţie:
a) Luarea de măsuri, de ocrotire a bunurilor materiale şi sănătăţii. Se caută, astfel,
evitarea riscului sau prevenirea lui. Pe de altă parte, dacă riscul s-a produs, se recurge la
măsuri care să limiteze pagubele. De aceea, trebuie create anumite rezerve materiale şi resurse
băneşti în vederea acoperirii eventualelor pagube.
b) Formarea unor fonduri de rezervă în mod descentralizat (autoasigurarea) sau
centralizat. Autoasigurarea este o metodă de creare autonomă şi descentralizată a unor
fonduri de rezervă, care sunt destinate acoperirii pagubelor provocate de fenomene
neprevăzute. Gradul de compensare a pierderilor suferite şi posibilităţile de reluare a
procesului de producţie întrerupt depind de mărimea fondului constituit. Fondurile de rezervă
centralizate se constituie la nivelul bugetului statului, la partea de cheltuieli care pot deveni
fonduri de asigurare în momentul în care sunt utilizate pentru acoperirea unor pierderi
provocate de evenimente neprevăzute producătoare de pagube economiei naţionale. Această
metodă prezintă o importanţă redusă, având în vedere tendinţa de reducere a ponderii
proprietăţii de stat în favoarea proprietăţii private.
c) Constituire a fondurilor destinate acoperirii pagubelor produse de diferite riscuri se
realizează prin intermediul societăţilor de asigurare şi reasigurare. Această formă se
caracterizează prin aceea că fondurile se constituie în mod descentralizat pe seama
contribuţiei persoanelor fizice şi juridice asigurate (denumite prime de asigurare) şi se
utilizează în mod centralizat (la nivelul societăţii de asigurare şi reasigurare) pentru acoperirea
pagubelor suferite de asiguraţi.

2
 1.2. Conceptul de asigurare
Activitatea de asigurare în România este reglementată de Legea nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările
ulterioare.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) este singura autoritate împuternicită
prin lege cu atribuții de autorizare, supraveghere prudenţială și control a activității de
asigurare/intermediere în asigurări în România. De asemenea, CSA are şi atribuția de emitere
a normelor de aplicare a legilor din domeniul asigurărilor.
Legea nr. 32/2000 reglementează organizarea și funcționarea societăților comerciale
de asigurare, de asigurare-reasigurare și de reasigurare, precum și a intermediarilor în
asigurări, organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
supravegherea asigurătorilor şi reasigurătorilor care desfășoară activitatea în/sau din
România, supravegherea activității intermediarilor în asigurări și reasigurări, precum și a
altor activități în legătură cu acestea.
Activitatea de asigurare desemnează, în principal, conform art.2, pct.1din Legea
32/2000:
 Oferirea, intermedierea, negocierea şi încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare;
 Încasarea de prime;
 Lichidarea de daune;
 Activitatea de regres şi de recuperare;
 Investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată.
Ca operaţiune, asigurarea reprezintă constituirea unui fond de asigurare, pe principiul
mutualităţii, de către un asigurător, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri şi indemnizarea celor care suferă un prejudiciu pe seama fondului
alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a
activităţii desfăşurate.
Asigurarea constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi
variată de riscuri. Asigurarea are la bază un acord de voinţă (un contract de asigurare) încheiat
între asigurător şi asigurat (cele două părţi principale ale contractului de asigurare).
Asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se
să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (sau suma asigurată în cazul asigurărilor de
persoane) în caz de producere a acestor evenimente (fig. 1). În schimb asiguratul se obligă la
plata unei sume de bani numită primă de asigurare.

Primă de asigurare

AsiguratContract de asigurare cu respectarea legislaţiei Asigurător

Indemnizaţia de asigurare

Fig. 1 Activitatea de asigurări

Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a

fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
 asigurarea se constituie sub formă bănească;
 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de
3
asigurare, pe baza primelor de asigurare încasate de la persoane fizice sau juridice interesate
să înlăture pagubele pe care ar urma să le suporte în urma producerii unor evenimente;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi
prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor
aferente.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de
fenomene viitoare şi nesigure. În principiu, din acest fond nu se suportă pierderile determinate
de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora în procesul de producţie ori în
gospodăriile populaţiei, de diminuarea valorii lor din diverse motive. Fondul de asigurarea se
utilizează în mod centralizat pentru:
 acoperirea pagubelor provocate de fenomenele asigurate la asigurările de bunuri şi la
cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
 finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
 constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii de asigurare etc.
Din punct de vedere financiar, se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un
„intermediar“ financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de
asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Din puct de vedere juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă
juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de
puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor
constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.
Trăsăturile caracteristice ale asigurărilor sunt următoarele:
 existenţa şi acţiunea unor riscuri pe care asigurarea le ia sub protecţia sa;
 existenţa unei comunităţi de risc, formată din totalitatea persoanelor fizice şi juridice
care, ameninţate de existenţa unor riscuri comune, acceptă să plătească sume de bani sub
forma primelor de asigurare, din care se vor acoperi pagubele produse de aceste riscuri;
 mutualitatea în suportarea pagubelor, care reprezintă un act de solidaritate umană,
potrivit căruia riscul este suportat şi acoperit în comun de către toate persoanele cuprinse în
asigurare;
 formarea şi utilizarea fondului de asigurare sub formă bănească;
 evenimentul (producerea riscului) trebuie să fie întâmplător şi realizarea lui să nu
depindă de voinţa asiguratului, fie datorită faptului că acest lucru este imposibil (de exemplu,
calamităţile naturale), fie că interesul asiguratului sau legea îl împiedică să îl provoace
(accidente, incendii, etc);
 evenimentul să fie evaluabil, să se bazeze pe calcule statistico-matematice, atât în
privinţa frecvenţei lui, cât şi a proporţiilor valorice ale fiecărui caz în parte.
Aceste trăsături redau esenţa conceptului de asigurare, fiind valabile pentru orice tip
de societate. Sunt considerate asigurări numai relaţiile care se caracterizează prin aceste
trăsături definitorii, iar fondurile de asigurare se formează în cadrul acestor relaţii.
Prin prisma acestei concepţii, în ţara noastră, există două mari categorii de fonduri de
asigurare, şi anume:
 fondurile de asigurare constituite în cadrul asigurărilor de bunuri, persoane şi
răspundere civilă (denumite asigurări comerciale);
 fondurile de asigurări sociale.

1.3. Funcţiile şi rolul asigurărilor

Prin funcţiile sale, asigurarea îşi justifică rolul, direcţiile şi modalităţile de acţiune,
precum şi efectele scontate. Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar asigurările
îndeplinesc anumite funcţii, cum ar fi:

4
 1) Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei părţi din
produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri: în procesul de formare a
fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare; în procesul de dirijare a fondului de
asigurare către destinaţiile sale legale: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor
activităţi cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrative ale companiilor de
asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă.
2) Funcţia de control ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte modul cum se
încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale companiilor de asigurare; cum se
efectuează: plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor,
cheltuielile administrative, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, administrarea
corectă a fondului de asigurare.
3) Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de accidente
(în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) şi plata unor sume asigurate (în cazul
asigurărilor de persoane), atunci când în viaţa asiguraţilor intervin anumite evenimente.
Aceasta este funcţia care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor. Astfel, asigurarea
are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii
faţă de terţe persoane pentru care asiguraţii răspund conform legii şi acordarea unor sume de
bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea oamenilor.
4) Funcţia de prevenire a producerii pagubelor se exercită pe două căi principale, şi
anume:
 prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor (construirea
de diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii,
etc.);
 prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să oblige pe asigurat la o conduită
preventivă permanentă (participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă,
obligaţia asiguratului pe linia eliminării sau limitării pagubelor, etc.).
5) Funcţia financiară apare ca urmare a decalajului de timp între momentul încasării
primelor şi momentul plăţii despăgubirilor sau a sumelor asigurate, decalaj important,
îndeosebi în cazul asigurărilor de viaţă, dar şi a celorlalte categorii de asigurări. Astfel,
societăţile de asigurare concentrează temporar sume de bani foarte importante pe care apoi le
plasează pe piaţa capitalului (constituirea de depozite sau disponibilităţi curente la bănci,
acordarea de credite pe termen scurt sau efectuarea unor diverse operaţiuni pe seama
resurselor mobilizate) în scopul obţinerii unor venituri suplimentare şi al creşterii siguranţei
afacerilor.
Rolul social al asigurărilor
Asigurarea are ca scop, prin intermediul contribuţiilor vărsate de către asiguraţi, să
plătească indemnizaţia, acelora dintre ei care sunt victimele evenimentelor nedorite. Deci, este
o funcţie eminamente socială.
Un alt aspect al rolului social al asigurării este incidenţa sa în supravieţuirea
întreprinderilor. Permiţând supravieţuirea întreprinderilor, victime ale unor evenimente
nedorite (incendiu, faliment al unui client debitor, răspundere civilă etc.) asigurarea îi
salvează pe angajaţi, precum şi locurile lor de muncă, cu toate implicaţiile, şi contribuie la
restabilirea relaţiilor sociale şi a celor de muncă.
Rolul economic al asigurărilor
În toate ţările, asigurările contribuie la crearea de produs intern brut prin valoarea
adăugată adusă de societăţile de asigurări. Asigurările apar şi pe piaţa muncii cu un număr
semnificativ de locuri de muncă.
Asigurările participă la oferta de împrumut pe piaţa financiară prin fructificarea
rezervelor pe care le constituie sub forma investirii lor în depozite bancare, bonuri de tezaur,
acţiuni, obligaţiuni, acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la
asigurările de viaţă şi sub alte forme de plasament. Plasarea acestor rezerve se face în funcţie
de posibilităţile de fructificare, de prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie
5
asigurate şi proporţiile investiţiilor în diverse tipuri de active.
Asigurările îndeplinesc şi un rol de intermediar între asiguraţii care deţin resurse
temporar disponibile prin plata primelor de asigurare şi beneficiarii despăgubirilor sau a
sumelor asigurate. Atunci când se efectuează şi operaţii de reasigurare (cedări de prime sau
plăţi de indemnizaţii de asigurare în afara ţării), societăţile de asigurări influenţează şi
balanţa de plăţi a ţării.

1.4. Clasificarea asigurărilor

Cunoaşterea diferitelor forme de asigurare care se practică se poate realiza pe baza
unor criterii de clasificare reprezentative. În literatura de specialitate, cei mai mulţi specialişti
în materie utilizează următoarele criterii:

1. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare (sau după forma de

realizare) sunt:asigurări obligatorii (prin efectul legii) şi asigurări facultative.
Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al întregii
colectivităţi şi ea se introduce atunci când bunurile unui număr mare de persoane fizice şi
juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv
ar avea de suportat pagube la producerea evenimentelor asigurate. În cele mai multe ţări, ca şi
în ţara noastră, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru
pagube produse din accidente de autovehicule şi asigurarea pentru locuinţe (peste 70% din
fondul de locuinţe prezintă un grad de uzură avansat, iar 60-70%, iar ţara noastră este situată
într-o regiune predispusă la cutremure şi inundaţii). Răspunderea obligatore pentru locuinţe se
încheie împotriva următoarelor riscuri: cutremure, alunecări de terenuri, inundaţii. Valoarea sa
este de 10 şi 20 de euro, în funcţie de tipul construcţiei.
Asigurarea facultativă (sau contractuală) are la bază acordul de voinţă dintre
asigurător şi asigurat, concretizat în contractul de asigurare, prin care sunt stabilite drepturile
şi obligaţiile părţilor, precum şi toate celelalte elemente ale asigurării (riscuri, primă de
asigurare, sumă asigurată, etc.). Se încheie numai la solicitarea asiguraţilor.

2. După obiectul asigurării, deosebim: asigurări de bunuri, asigurări de persoane,

asigurări de răspundere civil şi asigurări de riscuri financiare.
În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl constituie anumite bunuri (o
construcţie, autovehicule, animale, etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de
daune. Principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
 asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;
 asigurarea autovehiculelor;
 asigurarea culturilor agricole;
 asigurarea animalelor; etc.
Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa, supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. În cadrul
acestor asigurări, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul să primească indemnizaţia
de asigurare fără a exista vreo legătură cu prejudiciul suferit. Asigurările de persoane pot fi:
 asigurări de viaţă;
 asigurări pentru cazurile de accidente.
În cazul asigurării de răspundere civilă, numită şi asigurare de responsabilitate,
obiectul asigurării constă într-o valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le
plătească asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care
răspunde potrivit legii. Printre cele mai importante asigurări de răspundere civilă se disting:
 asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
 asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală (facultativă);
6
  asigurarea răspunderii constructorului, etc.
Asigurările de riscuri financiare (de exemplu: asigurarea pentru credite, asigurarea
de pierdere a profitului etc.).

3. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

Asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi, nemijlocit, asiguratul şi
asigurătorul între care intervine, după caz, contractul sau poliţa de asigurare. Acestea sunt
asigurări tradiţionale şi au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile.
Coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul
de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăţi de asigurări în acelaşi
timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de acoperit de către o singură societate de
asigurări.
Reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a asigurătorului.
Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către
asiguraţi şi de cerinţa impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare,
asigurătorul cedează unui reasigurător (societate de asigurări - reasigurări) o parte, mai mare
sau mai mică, din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente.

4. După natura riscurilor, asigurările pot fi clasificate în:

 asigurări pentru riscuri din calamităţi (inundaţii, cutremure, alunecări de teren, trăsnet
etc.);
 asigurări pentru riscuri cu caracter social-politic (război, greve, etc.);
 asigurări pentru riscuri ce provin din natura mărfurilor (spargere, mucegăire, alterare
etc.).

5. După sfera de cuprindere teritorială, asigurările se împart în asigurări interne şi

asigurări externe.
Asigurările interne se caracterizează prin faptul că părţile contractante (asigurat,
asigurător, beneficiar şi contractant), obiectele asigurate şi riscurile asigurate se află sau se
produc pe teritoriul aceluiaşi stat. De asemenea, primele de asigurare, sumele asigurate şi
despăgubirile sau indemnizaţiile se plătesc în moneda statului pe teritoriul căruia se află
bunurile sau se produc riscurile.
Asigurările externe se caracterizează prin aceea că fie părţile contractante, fie obiectul
asigurării, fie riscul asigurat se află pe teritoriul altui stat. Caracteristic acestor asigurări este
faptul că părţile pot stabili şi plăti prima de asigurare în valută. În categoria asigurărilor
externe, pot fi incluse: asigurarea mărfurilor pe timpul transportului extern, asigurarea navelor
maritime şi fluviale ce parcurg rute internaţionale, asigurarea de răspundere civilă pentru
pagube din accidente auto pe teritoriul altui stat (asigurarea Cartea Verde) şi altele.

6. La noi în ţară, pe baza Legii nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
32/2000 privind societăţile deasigurare şi supravegherea asigurărilor, clasificarea asigurărilor
cuprinde două categorii de asigurări: asigurări de viaţă şi asigurări generale (asigurări de
bunuri şi asigurări de răspundere civilă).

7. În anuarele statistice internaţionale, asigurările sunt clasificate în: asigurări de viaţă

şi asigurări de non-viaţă, sau asigurări de pagube şi asigurări de persoane. Deosebirile
dintre cele două tipuri de asigurări sunt sintetizate în tabelul 1.

7
 Tabelul 1
Asigurările de viaţă şi asigurările de non-viaţă

Asigurări de viaţă Asigurări de non-viaţă

 se asigură în principal riscul de deces;
 decesul, ca risc asigurat, este un eveniment
sigur, însă momentul producerii lui este
incert;
 în contractul de asigurare există
obligatoriu trei persoane: asigurătorul,
asiguratul şi beneficiarul, uneori şi
contractantul asigurării;
 nu sunt contracte de indemnizare sau de
despăgubire (caracter neindemnitar);
 beneficiarul poliţei este, de regulă, o terţă
persoană;
 stabilirea sumei asigurate ţine seama
de nevoia de protecţie şi de
posibilităţile financiare ale
asiguratului;
 în momentul producerii riscului asigurat,
suma pe care asigurătorul o plăteşte
asiguratului se numeşte sumă asigurată;
 asigurătorul calculează rezerve matematice
(fondul asigurărilor de viaţă) din care se
plătesc sumele asigurate;
 perioada de asigurare este relativ mare, pe
termene de 5-20 de ani (sau chiar mai
mult).
 riscurile asigurate sunt diverse, iar riscul de
deces este acoperit numai în cazul răspunderii
civile faţă de terţi;
 producerea riscului asigurat este incertă,
probabilă, posibilă;
 în contractul de asigurare există obligatoriu două
persoane: asigurătorul şi asiguratul, uneori şi
beneficiarul asigurării, ce încasează
contravaloarea despăgubirii;
 sunt contracte de indemnizare sau de plată a unor
despăgubiri;
 beneficiarul despăgubirii este, de obicei, una şi
aceeaşi persoană cu asiguratul;
 stabilirea sumei asigurate se face în funcţie de
valoarea reală a bunului în momentul
producerii riscului;
 suma pe care o datorează asigurătorul în
momentul producerii riscului asigurat se numeşte
despăgubire şi este în limita sumei asigurate,
menţionată în contractul de asigurare;
 asigurătorul calculează rezerve tehnice din care
se vor plăti despăgubirile de asigurare;
 perioada de asigurare este, de obicei, de maxim
12 luni, cu posibilitatea reînnoirii contractului.

1.5. Societăţile de asigurare şi brokerii

Indiferent de forma de proprietate societăţile de asigurare, îşi desfăşoară activitatea
potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se încadreze în
prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat, mărimea
obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi/sau de daune pe care trebuie să le
constituie; modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; forma bilanţului şi a contului de
profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Societăţile în cauză trebuie să respecte
avizele şi normele instituţiilor de stat însărcinate cu supravegherea asigurărilor.
Alături de societăţile de asigurări pe piaţa românească acţionează şi brokerii. Pe piaţa
românească a asigurărilor exista la nivelul anului 2011, 38 de societăţi de asigurări şi 554 de
brokeri de asigurări (conform CSA – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor).
Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină ori societatea mutuală
autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie contracte de
asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu
regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un broker de asigurări cu un client al său este o
relaţie de parteneriat, brokerul reprezentând interesele asiguratului în faţa societăţilor de
asigurări.
Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de asigurări pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru conceperea unui program special adaptat
analizei de management al riscului. Pentru un program de asigurare deja existent al unui
asigurător, brokerul poate verifica sau chiar negocia condiţiile contractuale şi prima de
asigurare pe care o plăteşte clientul său.
8
 Un alt serviciu important pe care îl poate face un broker este consultanţa sau chiar
asistenţa în cazul dosarelor de daună pentru clienţii săi. Veniturile unui broker sunt de obicei
din comisionul primit de la societatea de asigurări pentru asigurările pe care acesta le cumpără
în numele clienţilor săi. Pentru seviciile pe care le face un broker este plătit de către societatea
de asigurări sau de reasigurări prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei de asigurare
sau de reasigurare pe care o plăteşte clientul.
Agentul de asigurări este un agent intermediar pe piaţa asigurărilor, care poate lucra
cu un număr mai mic de firme de asigurări (firme de asigurări generale, firme de asigurări de
viaţă).

Teme de dezbatere:

1. Prezentați implicațiile asigurărilor din punct de vedere economic, financiar și juridic,

precum și caracteristicile acestora.
2. Prezentați funcțiile asigurărilor.
3. Din punct de vedere al modului de realizare a raporturilor juridice de asigurare, asigurările
se împart în două categorii: obligatorii și facultative. Prezentați cele două tipuri de asigurări.
4. Prezentați pe scurt principalele tipuri de asigurări (de bunuri, de persoane, de răspundere
civilă și de riscuri financiare).
5. Explicați următoarele noțiuni: asigurare directă, coasigurare și reasigurare.
6. Prezentați deosebirile dintre asigurările de viață și asigurările de non-viață.
7. Caracterizați principalii reprezentanți ai ofertei de asigurări: societățile de asigurări,
brokerii și agenții de asigurări.

Teste grilă:
1. Asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru:
a) riscurile cuprinse în contractul de asigurare, obligându-se să acopere contravaloarea
daunelor sau suma asigurată, în caz de producere a acestor evenimente;
b) riscurile care nu sunt cuprinse în contractul de asigurare;
c) toate riscurile, indiferent dacă sunt sau nu cuprinse în contractul de asigurare;
d) un singur risc.

2. Funcţiile asigurărilor sunt următoarele:

a) funcţia de administrare, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor;
b) funcţia de repartiţie, funcţia de control;
c) funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor; funcţia
de prevenire a producerii pagubelor; funcţia financiară;
d) funcţia de administrare, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor;
funcţia de prevenire a producerii pagubelor;

3. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

a) asigurări interne şi asigurări externe;
b) asigurări obligatorii şi asigurări facultative;
c) asigurarea directă, coasigurarea şi reasigurarea;
d) asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea facultativă.

4. În România clasificarea asigurărilor cuprinde două categorii de asigurări (conform legii):

a) asigurări simple şi asigurări complete;
9
b) asigurări de bunuri şi asigurări de servicii;

10
 c) asigurări de bunuri şi asigurări de răspundere civilă;
d) asigurări de viaţă şi asigurări generale.

5. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) este singura autoritate împuternicită prin

lege cu:
a) atribuții de autorizare, supraveghere prudenţială și control a activității de asigurare /
intermediere în asigurări din România;
b) atribuții de autorizare a încheierii contractelor de asigurări;
c) atribuţii de aplicare a normelor legislative cu privire la formarea capitalului social al
societăţilor de asigurări şi societăţilor de servicii bancare;
d) atribuţii de prevenire a riscurilor.

2. Elementele tehnice ale asigurărilor

2.1. Subiecţii şi obiectul asigurării

2.2. Riscul în asigurări şi interesul asigurat
2.3. Suma asigurată şi prima de asigurare
2.4. Paguba, dauna, avaria şi despăgubirea de
asigurare. Perioada de asigurare şi teritoriul
acoperit
2.5. Principii (sisteme) de acoperire a pagubei
2.6. Evenimente asigurate

2.1. Subiecţii şi obiectul asigurării

Subiecţii asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice
sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti
subiecţi sunt:
a) asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei
de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de
bunurile asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma
asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei asigurate sau de a plăti
despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane.
Asigurătorul este un reprezentant al ofertei de servicii financiare, care comercializează
asigurări obligatorii şi facultative.
b) asiguratul poate fi:
 persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătită
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
 persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente ce pot să apară în viaţa sa;
 persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi persoană
juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.
c) contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia
asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să
încheie asigurarea pentru salariaţii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă). Contractantul
asigurării are obligaţia plăţii primelor de asigurare la scadenţele stabilite.
11
 d) beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau
despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care
beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în
cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de asigurare sau prin
testament. În alte situaţii, beneficiarul este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare.
De asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu
drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

Obiectul asigurării poate fi reprezentat de:

 bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător în
favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube,
prejudicii bunurilor asigurate;
 persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul
garantează persoanei fizice (ca asigurat) sau unei terţe persoane (ca beneficiar în asigurare)
plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea
 răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a
produs un prejudiciu.

2.2. Riscul în asigurări şi interesul asigurat

Riscul este o condiţie a asigurării. Dacă nu ar exista riscuri, nu ar exista nici asigurări.
De aceea, riscul reprezintă un element specific asigurării, fiind obiectul oricărui contract de
asigurare. Încercând o definire a riscului, putem spune că „riscul este un pericol, o primejdie
la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi
protecţie“.
Asigurarea este o formă de protecţie a indivizilor împotriva acţiunii calamităţilor
naturii şi accidentelor, o metodă de a ţine sub control aspectele financiare ale unei situaţii
viitoare necunoscute. Dacă o persoană cumpără o poliţă de asigurare, ea schimbă o situaţie de
risc cu o situaţie de certitudine, de siguranţă financiară oferită de către societatea de asigurări.
Pe de altă parte, nici asigurătorul nu poate să prevadă cu certitudine viitorul, însă,
pentru el, riscul este mult mai mic decât pentru un deţinător individual al contractului de
asigurare, deoarece asigurătorul are la dispoziţie mai multe date despre pierderile posibile,
datorită faptului că a adunat un grup mare de unităţi de expunere la risc similare.
Pe lângă faptul că asigurarea preia responsabilitatea privitoare la acoperirea pierderilor
suferite de către asiguraţi, ea poate influenţa riscul, şi, în mod direct, probabilitatea de
producere a unei daune. Acest lucru este posibil prin următoarele două situaţii opuse:
 pe de o parte, asigurătorii încurajează pe asiguraţi în prevenirea apariţiei riscului
asigurat prin recompensarea acelora care nu înregistrează pierderi o anumită perioadă, sau ale
căror pierderi au valori mici;
 pe de altă parte, asiguraţii sau beneficiarii asigurării pot să-şi cauzeze în mod deliberat
pagubele în scopul obţinerii resurselor financiare de la asigurător (existenţa riscului moral
pentru asigurător).
Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vieţile omeneşti, bunurile oamenilor şi
activităţile desfăşurate de ei, conduce la o sistematizare a lor. Această sistematizare este
importantă mai mult pentru asigurător, întrucât îl ajută la determinarea întinderii protecţiei
prin asigurare şi a preţului protecţiei, în funcţie de natura şi posibilele daune ce pot fi
provocate.

Există mai multe criterii de clasificare a riscurilor, cele mai importante fiind:

12
1. După consecinţele posibile, riscurile pot fi:
 riscuri pure;
 riscuri speculative.
Riscurile pure sunt acele riscuri care, prin producerea lor, provoacă numai pierderi şi
niciodată câştig. Cele mai reprezentative riscuri pure sunt incendiul, explozia, accidentele,
naufragiul, decesul, furtuna, furtul, de pe urma cărora cel afectat are numai de suferit.
Riscurile speculative sunt numite şi riscuri antreprenoriale, întrucât, prin producerea
lor se poate înregistra o pierdere sau se poate obţine un câştig.

2. După efectele pe care le produc, riscurile pot fi:

 riscuri fundamentale;
 riscuri particulare.
Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o
mare parte a societăţii şi nu numai anumite persoane. Un risc fundamental presupune
elementul de catastrofă, cum este războiul, foametea, cutremurul, poluarea, etc.
Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub
aspectul întinderii efectelor lor şi care pot fi ţinute parţial sub control. Ele provin din deciziile
indivizilor şi fiecare trebuie să le suporte consecinţele.

3. Din punct de vedere al teoriei managementului de risc, clasificarea se suprapune cu cea a

consecinţelor posibile ale riscurilor, cu deosebirea că ele poartă denumiri diferite, astfel:
 riscuri statice sunt riscurile care generează numai pierderi sau menţin status-ul
(riscurile pure);
 riscuri dinamice, care pot genera profituri sau pierderi, fiind neasigurabile (riscurile
speculative).

4. Din punct de vedere al asigurabilităţii, riscurile pot fi:

 riscuri asigurabile;
 riscuri neasigurabile (excluse).
Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asigurătorii le preiau şi pentru care le oferă
protecţie. De regulă, ele se împart în riscuri generale (incendiu, explozie, naufragiu, prăbuşire
a aeronavei, erupţie vulcanică, etc), care sunt incluse în condiţiile generale de asigurare şi
riscuri speciale (furt, secetă, alterare, spargere, mucegăire), care nu sunt incluse în condiţiile
generale şi care se pot asigura la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime de
asigurare suplimentare.
Riscurile neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă:
acele evenimente a căror producere este certă sau se aproprie de certitudine (evaporarea
lichidelor, moartea naturală a animalelor vii, uzura fizică), evenimente produse de către
asigurat (ambalarea necorespunzătoare a mărfii asigurate, comportarea necorespunzătoare
voită a asiguratului) şi pagube de proporţii foarte mari, care pot afecta situaţia financiară a
asigurătorului (război, greve, revoluţie, explozii atomice, etc.).

Omogenitatea şi selecţia riscurilor

Riscurile pe care le preia asigurătorul sub protecţia sa trebuie să fie omogene, întrucât,
în cazul în care apar mai multe riscuri, ale căror caracteristici nu sunt asemănătoare, echilibrul
rezultatelor sale financiare poate fi afectat. Pentru fiecare obiect asigurat pentru acelaşi risc
sunt prevăzute tarife separate în funcţie de specificul lor. Asigurătorul trebuie să-şi constituie
atâtea sub-mutualităţi câte consideră el necesare pentru a nu include decât riscuri ale căror
caracteristici sunt comparabile sau apropiate.
Pentru a echilibra rezultatele mutualităţii, asigurătorul trebuie să achiziţioneze şi să
păstreze în sarcina sa un număr mare de asiguraţi (legea numerelor mari). Cu cât numărul de
asiguraţi este mai mare, cu atât se face mai uşor compensarea sinistrelor în cadrul mutualităţii
13
şi cu atât mai mult statisticile asigurătorului sunt mai precise. În consecinţă, tarifarea are şanse
mai mari să fie echitabilă şi corespunde cu calitatea riscurilor transferate. Asigurătorul are,
deci, sarcina să caute noi clienţi şi să-i înlocuiască pe cei care părăsesc mutualitatea.
O altă sarcină a asigurătorului este de a proteja ansamblul mutualităţii împotriva unei
frecvenţe anormale a sinistrelor care apar la o anumită categorie de asiguraţi, procedeu
denumit selecţia riscurilor. Diferenţele de frecvenţă în apariţia pagubelor pot fi corectate prin
impunerea unor măsuri de prevenire (cum este obligaţia existenţei mijloacelor specifice de
protecţie împotriva furtului pentru anumite tipuri de magazine sau locuinţe) sau prin
intermediul tarifării (prin impunerea de prime mai mari conducătorilor auto care au mai avut
accidente sau care posedă autovehicule foarte rapide sau prime mai ridicate pentru incendiu în
cazul produselor inflamabile, etc).
Activitatea de selecţie a riscurilor are anumite limite de care asigurătorul trebuie să
ţină seama, şi anume: dacă ar fi dusă prea departe, s-ar ajunge la o rarefiere pronunţată a
riscurilor asigurate, adică la o insuficientă dispersare a acestora. Selecţia riscurilor are rolul de
a stabili prime de asigurare corespunzătoare riscurilor preluate, care să fie accesibile
potenţialilor asiguraţi.
Pentru supravieţuirea mutualităţii, asigurătorii trebuie să asigure dispersia
corespunzătoare a riscurilor, adică, să aibă grijă ca un sinistru să nu poată atinge în acelaşi
timp un număr mare de unităţi de expunere asigurate.
Tehnici de divizare a riscurilor:
 coasigurarea;
 fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri;
 reasigurarea.
Coasigurarea constă în împărţirea aceluiaşi risc între mai mulţi asigurători.
Asigurătorii, proporţional cu valoarea preluată, vor stabili şi valoarea primelor de asigurare pe
care le vor încasa de la asiguraţi şi a daunelor pe care urmează să le suporte în caz de apariţie
a riscului asigurat.
Fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri presupune plasarea obiectului
asigurat în mai multe contracte de asigurare care să-i permite asumarea angajamentelor
proprii ale fiecărui asigurător sau coasigurător.
Reasigurarea sau asigurarea asigurătorilor este operaţia prin care o societate de
asigurări, numită reasigurat, transferă o parte din riscurile pe care le-a luat în sarcina sa unei
alte societăţi de asigurare, numită reasigurător. Reasigurarea permite fiecărui asigurător să
subscrie riscuri de valori foarte mari depăşind posibilităţile financiare de care dispune.

Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării

raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context
social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act educaţional, al
forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu
privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau
riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o
măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil,
ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau
vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.

14
 2.3. Suma asigurată şi prima de asigurare
Suma asigurată (Sa) – reprezintă partea din valoarea de asigurare (supusă riscului), pe
care asigurătorul urmează să o plătească în cazul producerii fenomenului (evenimentului) şi
pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat, în
condiţiile în care s-a încheiat asigurarea.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată constituie limita maximă a răspunderii
asigurătorului, fiind unul dintre elementele pe baza cărora se stabileşte prima de asigurare.
Suma asigurată nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat. Ea poate fi egală sau mai
mică decât valoarea bunurilor respective. Asigurarea este concepută de o asemenea manieră,
încât să nu permită, sub nici o formă, acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile
efectiv suportate de asiguraţi: în acest mod se evită supraasigurarea unui bun.
Suma asigurată se stabileşte în mod diferit, după cum sunt asigurările, obligatorii sau
facultative. La asigurările obligatorii, suma asigurată are un cuantum, de regulă fix, stabilit
prin lege. La asigurările facultative, ea se stabileste pe baza propunerii asiguratului şi în limita
prevederilor legale.
În cazul asigurărilor obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileste pe baza
normelor de asigurare. Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe
unitatea de obiect asigurat. De exemplu, la clădiri, norma de asigurare poate fi stabilită pe
metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind fixat diferenţiat pe mediu rural sau
urban şi în funcţie de destinaţia construcţiei asigurate. La culturile agricole, norma de
asigurare se poate stabili la hectar, în funcţie de felul culturilor.Totodată, la asigurările de
bunuri, suma asigurată, ca limită maximă a despăgubirilor, se poate stabili pe baza valorii
bunului, rezultată în urma evaluării, în cazul în care există documente din care să reiasă
valoarea sa.
La asigurările de răspundere civilă şi de persoane, suma asigurată se stabileşte de
comun acord între cele două părţi contractante, dar mai frecvent de către asigurător, conform
prevederilor legale. În anumite cazuri, se acceptă înscrierea în poliţa de asigurare a unor valori
declarate de asiguraţi, dar acestea trebuie agreate de către asigurători.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea
bunurilor în vederea includerii lor în asigurare. Se recomandă ca bunurile asigurate să aibă
suma asigurate egală cu valoarea reală. Valoarea reală (Vr) reprezintă valoarea la un anumit
moment dat a unui bun determinată pe baza valorii de nou (Vn) (valoare la prima tranzacţie)
diminuată cu uzura aferentă vechimii în ani şi stării de întrebuinţare.

Vr = Vn - Uzura
Prima de asigurare (Pa)
Ca element esenţial al contractului de asigurare, prima de asigurare constituie
principala obligaţie a asiguratului şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul
de la asigurat în schimbul protecţiei pentru riscurile asumate. Prima de asigurare este preţul
asigurării. La stabilirea cuantumului primei de asigurare se ţine cont de influenţa următorilor
factori:
 tipul şi natura riscurilor asigurate;
 numărul, mărimea, intensitatea şi gradul de dispersie al riscurilor;
 durata asigurării şi teritoriul acoperit;
 suma asigurată, nivelul franşizei şi modalitatea de plată a primei (în tranşă unică sau
eşalonată în rate periodice);
 evaluarea posibilelor daune pe baza istoricului acestora, pe un anumit număr de ani
(de regulă 5, 10 ani);
 gradul de obiectivitate, respectiv de subiectivism al asigurătorului;
 conjunctura pieţei şi dimensiunea afacerii (pentru sume mari se pot negocia reduceri);
 vârsta, sexul, starea de sănătate şi durata asigurării la asigurările de persoane;
15
  gradul de întreţinere al bunului la asigurările de bunuri;
 limita răspunderii la asigurarea de răspundere civilă.
Calculul primelor se efectuează ştiinţific, pe baza datelor statistice şi a matematicii
actuariale. Prima de asigurare se determină prin aplicarea unei cote procentuale (cota de primă
brută - Cpb ) la valoarea asigurării, respectiv a sumei asigurate, conform relaţiei:

Prima de asigurare = Suma asigurată × Cota de primă brută (%)

Prima plătită de asigurat reprezintă prima brută (tarifară), fiind alcătuită din prima
netă (pură, teoretică, cota de bază) şi adaosul de primă (suplimentul sau încărcătura primei).
Adaosul de primă acoperă cheltuielile generale de funcţionare ale asigurătorului, finanţează
măsurile de prevenire a riscurilor şi determină obţinerea unui profit. Prima netă stă la baza
constituirii fondului de asigurare din care se plătesc indemnizaţiile de asigurare. Ea este
destinată acoperirii despăgubirilor şi sumelor asigurate. Astfel:

Prima brută = Prima netă + Adaosul de primă

Calculul primei nete ţine seama de natura riscului, privit ca probabilitate şi intensitate.
Probabilitatea se bazează pe calcule statistice. Astfel, ţinând cont de legile statisticii, prima de
asigurare este cu atât mai bine determinată, cu cât a existat un număr mai mare de cazuri pe
baza cărora ea s-a determinat.
Pe o perioadă de timp determinată, de obicei un an, asigurătorul îşi elaborează
propriile tarife de prime. Dacă prima se plăteşte într-o tranşă unică, asigurătorul poate să ofere
o reducere. Există astfel, prima unică, care se plăteşte o singură dată, şi prima periodică, care
se plăteşte la anumite intervale de timp, în funcţie de perioada de asigurare. Pe parcursul
derulării contractului de asigurare, mărimea primei nu se recalculează şi deci nu se modifică.
O dată încasată de către asigurător, prima de asigurare se utilizează pentru:
 constituirea fondului de rezervă, din care se achită despăgubirile la asigurările de
bunuri şi sumele asigurate în cazul asigurărilor de persoane;
 crearea fondului de rezervă destinat acoperirii despăgubirilor din anii nefavorabili;
 plata cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor şi obţinerea unui beneficiu;
 finanţarea diferitelor acţiuni de prevenire a daunelor;
 profitul asigurătorului.
În practica asigurărilor, se utilizează şi alte expresii legate de primă cum ar fi:
 prima curentă sau efectivă, referitoare la perioada anului încurs;
 prima fixă, ce reprezintă prima pe unitate de sumă asigurată;
 tarifele de prime– sunt prime fixate pe feluri de asigurări,riscuri etc.;
 discount-ul de primă, care constă în diminuarea primei cu oanumită sumă, în funcţie
de: frecvenţa de plată a primei, mărimea primei, inexistenţa daunei în perioada anterioară etc.

2.4. Paguba, dauna, avaria şi despăgubirea de

asigurare. Perioada de asigurare şi teritoriul
acoperit
Paguba (P) sau dauna reprezintă pierderea evaluabilă în bani, intervenită la un bun
asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta
nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba
este:
 totală – bunul a fost distrus în întregime (P = Vr);
 parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat (P < Vr).
16
 Caracterul aleatoriu al daunelor este dat de faptul că volumul acestora nu se poate
cunoaşte dinainte, dar se poate aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor.

Despăgubirea de asigurare (D) este suma de bani pe care asigurătorul o datorează

asiguratului, în vederea acoperirii pagubei produse de riscul asigurat.
Asigurările de pagube (daune), având esenţialmente caracter de despăgubire, reunesc
asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi au ca scop repararea prejudiciului care
ameninţă patrimoniul asiguratului. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai
mică sau cel mult egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al
asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei. Deci, mărimea pagubei trebuie să
respecte următoarele condiţii.
a) D ≤ Sa (despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată);
b) D ≤ P (despăbubirea nu poate depăşi valoarea pagubei);
c) D ≤ Vr (despăgubirea nu poate depăşi valoarea reală a bunului în momentul producerii
evenimentului).

Perioada de asigurare, respectiv durata asigurării, reprezintă intervalul de timp

pentru care s-a stabilit prima de asigurare şi depinde de natura asigurării. Durata asigurării
este perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurător şi
asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Totodată, perioada de
asigurare înseamnă şi intervalul de timp în decursul căruia asigurătorul suportă riscul
asigurării. Se pot încheia asigurări pe o durată determinată, respectiv nedeterminată, sau pe
timpul desfăşurării unei activităţi (de exemplu, pe timpul efectuării unui transport de marfă).
În general, atunci când se încheie asigurări pe o perioadă determinată, la asigurările de
bunuri şi de răspundere civilă, perioada este scurtă, de regulă un an. Însă, se pot întâlni şi
asigurări încheiate pe durate foarte scurte. De exemplu, poliţa cargo, ce acoperă mărfurile pe
durata transportului, poate avea o perioadă de asigurare de o singură zi. Asigurările de viaţă
se încheie pe perioade lungi (5-30 ani), caz în care prima se exprimă anual, dar trebuie plătită
pe toată durata în care asigurătorul este supus riscului. Durata asigurării exercită o influenţă
deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

Teritoriul acoperit prezintă în detaliu graniţele geografice în afara cărora nu se aplică

acoperirea. În funcţie de caracteristicile obiectului asigurat, teritoriul acoperit poate fi restrâns
sau extins. De exemplu, o proprietate imobilă poate fi acoperită numai la adresa specificată,
iar mijloacele de transport pot fi acoperite doar în cadrul razei lor de acţiune descrisă în poliţă.
Dacă teritoriul acoperit de asigurare cuprinde mai multe state, prevederile legale specifice
acestor state pot modifica acoperirea.

2.5. Principii (sisteme) de acoperire a pagubei

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii.

Principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie

faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care
suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea
egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

în care:
D = despăgubirea; P = paguba; Sa = suma asigurată;
Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.
17
Dacă:
 , bun asigurat la valoarea lui reală (Sa = Vr);
 , bun subasigurat (Sa < Vr).

Se recomandă ca bunurile să fie asigurate la valoarea lor reală. Producerea riscului

poate genera:

Tipul pagubei Despăgubirea Situaţii

Pagubă totală (P = Vr) D = Sa
Pagubă parţială (P < Vr) Sa = Vr, D = P, bun asigurat la valoarea lui reală;
Sa < Vr, D < P, bun subasigurat.

Principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a
pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este
considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest
principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat nu mai influenţează
nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii
proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul
primelor de asigurare este mai mare.
Indiferent de raportul între suma sigurată şi valoarea reală despăgubirea este egală cu
paguba: D = P, dar D ≤ Sa (despăgubirea acoperă paguba fără a depăşi mărimea sumei
asigurate).
Producerea riscului poate genera:

Tipul pagubei Despăgubirea Situaţii

Pagubă totală (P = Vr)
Pagubă parţială (P < Vr)
, D ≤ Sa Vr = Sa, D = P = Sa;
Vr > Sa, D < P, D= Sa;
Vr < Sa, D = P.
, D ≤ Sa Sa = Vr, D = P, D < Sa;
Sa < Vr, D = P, dacă P ≤ Sa;
D = Sa, dacă P > Sa.

Principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză) – se caracterizează prin faptul că

despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o
parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi:
a) Franşiză atinsă (FRa) sau simplă (nedeductibilă) – permite eliberarea asigurătorului
de pagube mărunte.
 P > FRa, atunci paguba (P) este integral în sarcina asigurătorului, D = P;
 P ≤ FRa, atunci paguba (P) este integral în sarcina asiguratului, D = 0.
b) Franşiză deductibilă (FRd) sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul plăteşte numai partea din pagubă care
depăşeşte franciza. Acest tip de franşiză permite cointeresarea asiguratului în prevenirea
riscului asigurat.
 P ≤ FRd, atunci paguba (P) este integral în sarcina asiguratului, D = 0.
 P > FRd, atunci FRd o suportă asiguratul, iar diferenţa dintre pagubă şi fraşiza
deductibilă o suportă asigurătorul , D = P - FRd
Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se
încadrează în limitele francizei.

18
 2.6. Evenimente asigurate
Asigurătorul este obligat la plata unei despăgubiri numai atunci când are loc un anumit
eveniment care este menţionat în poliţa de asigurare ca fiind asigurat. Dacă evenimentul
asigurat nu are loc, asigurătorul nu va fi obligat să plătească.
Cazul asigurat reprezintă fenomenul (evenimentul) asigurat care s-a produs deja, iar
pentru înlăturarea consecinţelor lui s-a încheiat asigurarea.
Pentru ca un eveniment să fie considerat asigurat, trebuie să întrunească existenţa a
şase elemente şi anume:
a) obiect sau activitate acoperită;
b) risc acoperit;
c) consecinţe acoperite;
d) amplasament acoperit;
e) circumstanţe acoperite
f) perioadă de timp acoperită.
Dacă un singur element lipseşte, din cele enumerate mai sus, evenimentul în cauză nu
mai este considerat ca fiind asigurat, chiar dacă partea asigurată a suferit o pagubă ca urmare a
unui eveniment nedorit.

Obiectul sau activitatea acoperită sunt specificate într-o anumită secţiune a poliţei de
asigurare. În anumite situaţii, obiectele supuse acoperirii sunt inventariate amănunţit. Totusi,
majoritatea poliţelor nu menţionează fiecare articol supus acoperirii, ci descriu într-o manieră
generală elementele domeniului acoperit. În scopul înlăturării oricăror confuzii, în poliţa de
asigurare, pe lângă obiectele sau activităţile acoperite, sunt specificate şi cele care nu sunt
supuse acoperirii.
Riscul acoperit
 Conceptul riscuri specificate
Când o poliţă enumeră sau precizează pericolele pe care le asigură, se consideră că
utilizează „metoda riscurilor specificate“, înlesnind asiguratului sarcina de a face dovada.
Astfel, pentru a obţine o despăgubire, asiguratul trebuie să dovedească că paguba este
rezultatul unui risc acoperit. Dacă asiguratul nu poate să ofere o astfel de dovadă, asigurătorul
nu este obligat în mod legal la plata despăgubirii. În cele mai multe situaţii, cauza pagubei
este evidentă. Totuşi, sunt cazuri când este foarte dificil să se dovedească cauza pagubei, mai
ales dacă partea care are sarcina de a o dovedi nu reuşeşte să o facă.
 Conceptul toate riscurile
Asigurarea „toate riscurile“ este concepută ca o acoperire împotriva tuturor
pericolelor, cu excepţia celor care sunt în mod special excluse.
 Conceptul diferenţe între condiţii
Acest concept se referă la poliţele care acoperă doar acele pericole care nu sunt
acoperite prin altă poliţă.
Consecinţe acoperite
Este necesar să cunoaştem consecinţele avarierii unui bun în urma producerii unui
anumit risc. Acestea pot cuprinde: reducerea valorii bunului, costuri suplimentare de
înlocuire, pierderea venitului, cheltuieli suplimentare de utilizare şi altele.
 Reducerea valorii bunului. Reducerea valorii unui bun tangibil ca urmare a unei
avarieri este denumită uneori „pagubă directă“. Clauzele de despăgubire din cadrul poliţei
arată că acoperirea se aplică valorii rămase a bunului, la momentul pagubei. Valoarea rămasă
reprezintă valoarea de înlocuire, mai puţin deprecierea. De asemenea, este posibil ca un
eveniment să determine diminuarea sau pierdereatotală a unei valori intangibile. De exemplu,
sustragerea unor informaţii valoroase privind societatea diminuează valoarea acestora.
 Costurile suplimentare de înlocuire reprezintă o consecinţă a pagubei care se suportă
atunci când cheltuielile de înlocuire a bunurilor deteriorate sau distruse sunt mai mari decât
19
valoarea rămasă. Costurile suplimentare de înlocuire intervin atunci când asigurarea este
concepută pe baza costului de înlocuire şi nu pe baza valorii rămase. Astfel, în asigurarea
gospodăriei, se obişnuieşte să se acopere clădirea locuinţă la valoarea de înlocuire, iar
bunurile personale la valoarea lor rămasă. Autovehiculele şi alte bunuri, care în mod normal
sunt supuse unor deprecieri rapide, nu sunt asigurate pe baza costului de înlocuire.
 Pierderea venitului prin închiderea totală sau parţială a unei firme, ca urmare a
avarierii bunurilor acoperite, poate fi asigurată printr-o varietate de poliţe.
 Cheltuielile suplimentare de exploatare sunt suportate de către asigurat în perioada în
care bunul deteriorat sau distrus este reparat sau înlocuit. Asiguratul poate suporta costuri
suplimentare pentru a reduce durata de întrerupere a activităţii sau pentru a-şi continua
activitatea în situaţia avarierii bunului (de exemplu, prin închirierea unor utilaje). Cheltuielile
suplimentare suportate de asigurat sunt consecinţe ale pagubei şi deci pot fi acoperite prin
asigurare.
Amplasament acoperit
Un eveniment, pe lângă un bun acoperit, un risc sau o consecinţă asigurată, trebuie să
implice de asemenea şi o amplasare acoperită. Aceasta înseamnă că evenimentul trebuie să se
producă în aria geografică sau teritorială a acoperirii asigurate de poliţa în cauză. Teritoriul
acoperit variază de la o zonă restrânsă, precis definită, până la una nelimitată, variind în
funcţie de natura poliţei de asigurare.
Circumstanţe acoperite
Un eveniment asigurat trebuie să se producă în circumstanţe acoperite. Circumstanţele
asociate pagubei sunt în mod normal acoperite cu excepţia cazului în care poliţa conţine
prevederi contrare. Sunt considerate circumstanţe neacoperite următoarele situaţii:
 Suspendarea automată a acoperirii pe perioada ce implică un risc crescut. De
exemplu, la asigurarea auto casco, folosirea autoturismului ca taxi sau ca vehicul de transport
comercial. Aceasta implică o utilizare intensivă, care măreşte probabilitatea de producere a
daunelor. Deoarece pentru o astfel de utilizare se solicită prime mult mai mari, asigurarea este
suspendată pe perioada cât vehiculul este utilizat în transportul public sau cu scop comercial.
 Suspendarea acoperirii din iniţiativa asigurătorului, atunci când se descoperă situaţia
unei asigurări cu probabilitate mare de risc, de către un reprezentant al asigurătorului (în
general un inspector specializat). Dacă este suspendată, acoperirea poate fi restabilită cu
acordul scris al asigurătorului, printr-un act adiţional.
Perioada de timp acoperită
Un eveniment este considerat asigurat numai dacă producerea lui se încadrează în
perioada de timp acoperită prin contractul de asigurare.

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Prezentați subiecții asigurărilor și obietul asigurărilor.
2. Caracterizați riscul ca element determinant al asigurărilor.
3. Ce este suma asigurată?
4. Ce este prima de asigurare?
5. Prezentați noțiunile de pabubă și despăgubire.
6. În ce constă principiul răspunderii proporționale?
7. În ce constă principiul primului risc?
8. În ce constă principiul răspunderii limitate?
9. Caracterizați elementele necesare a fi prezente ca un eveniment să fie considerat asigurat.

20
Teste grilă:
1. Subiecţii asigurării sunt:
a) asigurătorul, asiguratul, brokerul şi asigurarea ;
b) asigurătorul, asiguratul, contractantul şi beneficiarul;
c) beneficiarul şi contractantul;
d) persoana fizică, persoana juridică, societatea de asigurări şi brokerul.

2. Riscul este un element principal în asigurări deoarece:

a) dacă nu ar exista riscul nu ar exista nici asigurările;
b) dacă nu ar exista riscul preţul pe piaţa asigurărilor (prima de asigurare) s-ar forma
liber;
c) presupune clasificarea asigurărilor în facultative şi obligatorii;
d) existenţa lui determină renunţarea plăţii primelor de către asiguraţi.

3. Asiguratul plăteşte asigurătorului:

a) discount-ul de primă;
b) adaosul de primă;
c) prima netă;
d) prima brută.

4. Paguba este parţială atunci când:

a) pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat;
b) pierderea este mai mare decât valoarea bunului asigurat;
c) pierderea este 10% din fondul de asigurări;
d) pierderea este cuprinsă între 5% şi 10% din valoarea de casare a bunului asigurat.

5. Franşiza reprezintă:
a) partea din pagubă ce depăşeşte fondul de asigurare;
b) prima de asigurare plătită de asigurat;
c) partea din pagubă ce cade în răspunderea asiguratului;
d) suma plătită de alte persoane decât asiguratul sau asigurătorul.

3. Contractul de asigurare

3.1. Definire, caracteristici şi condiţii de validitate

3.2. Principiile care stau la baza încheierii și derulării contractelor de asigurare
3.3. Etape în încheierea contractului de asigurare
3.4. Drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de asigurare
3.5. Încetarea contractului de asigurare

3.1. Definire, caracteristici şi condiţii de validitate

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care
asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea
unui anumit risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată,
în limitele şi la termenul convenit.
21
 Contractul de asigurare are următoarele caracteristici juridice:
 caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al părţilor. Dovada
încheierii contractului şi existenţa lui se poate face prin poliţa sau certificatul de asigurare,
adică înscrisul prin care se manifestă voinţa asiguratului de a încheia contractul;
 caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente una faţă de
cealaltă. Asiguratul se obligă să facă declaraţii reale, să plătească primele de asigurare, iar
asigurătorul se obligă să acopere riscul prin despăgubire;
 caracter aleatoriu – efectele acestui contract, pentru părţi, depind de un eveniment
viitor, nesigur, incert;
 caracter oneros – părţile urmăresc realizarea anumitor scopuri, a unor interese
materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror înfăptuire are loc pe toată durata de
valabilitate a contractului;
 caracter succesiv - contracul de asigurare comportă o realizare în timp variabilă, în
funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile asigurate etc.
 caracterul de adeziune – este evidenţiat de faptul că forma și clauzele contractului
sunt stabilite de către societatea de asigurări, potenţialul asigurat având posibilitatea de a
adera la acest contract sau de a-l respinge. Majoritatea contractelor de asigurare cuprind
condiţii contractuale standard cu privire la perioada de asigurare, cota de primă, riscuri
asigurate etc. Totuși, în cazul contractelor importante, de valoare mare, conţinutul contractului
este supus negocierilor între părţi.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar
dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează
consecinţe juridice, între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condiţiile
iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare, stabilirea primei anuale are în
vedere întreaga durată a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea asiguratului,
cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea pagubelor reclamate pentru
stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea asigurătorului în legătură cu: clauzele
impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.

3.2. Principiile care stau la baza încheierii și derulării contractelor de

asigurare
Contractele de asigurare se bazează pe aplicarea unor principii care, deși nu sunt
menţionate în contract, trebuie cunoscute și respectate de cele două părţi. Dintre acestea,
menţionăm următoarele principii:
Principiul despăgubirii, conform căruia contractele de asigurare nu oferă despăgubiri
peste valoarea pierderilor suferite de un asigurat, întrucât se consideră că o persoană nu
trebuie să profite din pagubele asigurate. Corespunzător acestui principiu, asigurarea nu
presupune despăgubirea completă a asiguratului. Ca urmare, despăgubirea va fi mai mică
decât valoarea asigurată, datorită deducerii franșizei sau impunerii altor limitări privind
despăgubirea. Aplicarea acestui principiu servește atingerii a două obiective:
 împiedică asiguraţii să profite din asigurare;
 reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit.
Riscul subiectiv apare în acea împrejurare în care o persoană provoacă în mod
intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse. Termenul de „risc subiectiv“
se referă la defecte sau slăbiciuni ale caracterului uman, fiind consecinţa unei supraasigurări
sau a unor circumstanţe care pot tenta oamenii să cauzeze sau să exagereze pagubele
asigurate, pentru a obţine un profit.

22
 Principiul interesului asigurabil, conform căruia o persoană are un interes asigurabil,
dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării ar putea suporta o pierdere financiară
sau orice alt prejudiciu. Deși pot exista mai multe persoane cu interes asigurabil, doar
persoanele asigurate sunt despăgubite. Pentru a fi asigurabil, un interes trebuie să fie
economic, evaluabil în bani și, bineînţeles, să existe în momentul încheierii contractului.
Principiul subrogaţiei, conform căruia operaţiunea juridică prin care toate drepturile
creditorului se transmit asupra celui care plătește și care este terţ faţă de raportul iniţial dintre
creditor și debitor poartă numele de subrogaţie (înlocuire). Conform acestui principiu
„asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării, contra
celor răspunzători de producerea pagubei în limita despăgubirii plătite“. Subrogarea se aplică
numai la contractele de indemnizare. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume
propriu, ca titular al dreptului asupra creanţei, respectiv acţiunea pe care asiguratul ar fi
intentat-o împotriva autorului pagubei. Asigurătorul va beneficia de toate avantajele, putând
opune terţilor mijloacele de apărare sau excepţiile ce ar fi fost invocate de asigurat.
Asigurătorul, fiind subrogat în drepturile asiguratului, are sarcina de a proba culpa terţului în
producerea pagubei. Dacă asiguratul a intentat acţiune judiciară contra terţului vinovat,
asigurătorul se poate substitui asiguratului în orice fază a procesului. Dacă indemnizaţia
plătită de asigurător este mai mică decât valoarea prejudiciului, există posibilitatea ca
asiguratul să recupereze contravaloarea pagubei atât de la asigurător, cât și de la terţul
răspunzător.
Principiul bunei credinţe, comform căruia la contractarea unei asigurări, asiguratul
poate cunoaște în detaliu condiţiile de asigurare, înainte de a încheia asigurarea, în timp ce
asigurătorul este dezavantajat, neputând cunoaște și analiza toate aspectele materiale privind
riscurile la care este expus obiectul supus asigurării. Numai cel ce solicită asigurarea este în
măsură să cunoască toate datele relevante despre risc. Asigurătorul poate să obţină doar un
raport pe baza căruia va face evaluarea riscului. Se consideră, astfel, că încrederea și cinstea
sunt fundamentale în asigurare. De aceea, este de datoria asiguratului să-l informeze pe
asigurător, nu neapărat la solicitarea acestuia, despre toate circumstanţele materiale privind
riscul. Există anumite fapte care sunt presupuse a fi cunoscute de asigurător și, ca atare, nu
intră în categoria celor ce trebuie aduse în mod special la cunostinţa asigurătorului. Totodată,
asigurătorului nu i se permite să ascundă, cu intenţie frauduloasă anumite informaţii. Aceeași
obligaţie de a informa asigurătorii o au și intermediarii.

3.3. Etape în încheierea contractului de asigurare

Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare este precedată de câteva etape pe
baza cărora se determină clauzele şi condiţiile finale ale acestuia.
1. Întocmirea declaraţiei sau cererii de asigurare este o etapă în care asiguratul îşi
manifestă dorinţa de a încheia asigurarea şi de a oferi informaţii necesare pentru evaluarea
riscului. Prin acest document, asigurătorul îl identifică pe asigurat, iar asiguratul îşi manifestă
voinţa de încheiere a contractului. Completarea cererii de asigurare cuprinde informaţii
referitoare la obiectul şi riscul asigurat.
Cererea de asigurare, denumită şi cerere chestionar, cuprinde date referitoare, în
principal, la următoarele:
 identificarea asiguratului: nume, domiciliu sau sediu legal;
 obiectul de activitate (în cazul persoanelor juridice);
 durata asigurării solicitate;
 date privind bunul asigurat;
 suma asigurată;
 franşiza;
 beneficiarul asigurării;
23
  condiţiile de asigurare solicitate;
 starea de sănătate, vârsta, antecedente medicale, în cazul asigurărilor de viaţă;
 mediul de lucru, în cazul asigurărilor de accidente, precum şi alte elemente specifice
fiecărui tip de asigurare solicitată.
Pe baza acestor informaţii, asigurătorul procedează la evaluarea riscului pentru
stabilirea corectă a primei de asigurare. Răspunsurile scrise ale asiguratului permit
asigurătorului să-şi facă o opinie asupra riscului şi să stabilească prima aferentă.
La majoritatea formelor de asigurări de persoane, la unele asigurări externe sau de
bunuri, cererea de asigurare se redactează separat şi anterior contractului de asigurare, fiind
necesar un anumit interval de timp pentru evaluarea riscului. La celelalte asigurări, declaraţia
se întocmeşte concomitent cu contractul de asigurare.
Cererea de asigurare, ca act unilateral de voinţă, nu produce efecte juridice specifice
asigurării decât după acceptarea de către asigurător. Asumarea riscului de către asigurător se
face o dată cu semnarea contractului de asigurare.
2. Evaluarea nivelului de risc
Riscul prezintă pentru asigurător o importanţă deosebită deoarece în funcţie de acest
element se apreciază dacă se poate accepta protecţia prin asigurare şi dimensiunea primei de
asigurare aferente. Această operaţiune poartă denumirea de subscriere (underwriting) şi este
specifică asigurării.
Nivelul de risc se poate evalua în două etape:
 imediat după primirea cererii de asigurare, pe baza datelor consemnate de solicitantul
asigurării în vederea prezentării unei oferte de principiu, dacă aceasta a fost cerută;
 după efectuarea unei inspecţii de risc de către reprezentanţii
asigurătorului. Evaluarea nivelului de risc are scopul de a stabili:
 dacă riscurile ce există la asigurat şi care urmează să fie acoperite de asigurător sunt în
limitele acceptabile preluării de către acesta din urmă;
 coeficienţii de ajustare a tarifului de prime specific fiecărei forme de asigurare în
parte, în vederea calculării primei de asigurare;
 eventualele măsuri obligatorii sau recomandări pentru asigurat în legătură cu
încheierea poliţei, în vederea evitării şi diminuării riscurilor.
Inspecţia de risc se poate efectua şi pe parcursul perioadei de asigurare, în scopul
verificării evoluţiei în timp a nivelului de risc.
Dat fiind că de multe ori asigurătorii preiau în asigurare riscuri pentru bunuri aflate la
mare distanţă de ei, nefiind posibilă o evaluare la faţa locului a riscului, buna credinţă, ca
principiu de bază al asigurărilor, trebuie să fie unanim respectată. Evaluarea se face numai pe
baza informaţiilor puse la dispoziţie de asigurat şi de aceea el trebuie să facă declaraţii
complete şi exacte. În caz contrar, asigurătorul îşi rezervă dreptul de a modifica, de a denunţa
contractul sau de a refuza plata indemnizaţiei de asigurare.
3. Momentul întocmirii contractului de asigurare este considerat o dată cu plata
primelor de asigurare şi emiterea documentului de asigurare. Asigurarea este valabilă exclusiv
pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă. Contractul poate avea forma poliţei de
asigurare la asigurările de persoane şi la unele tipuri de asigurări de bunuri sau a certificatului
de asigurare la asigurările de bunuri sau de răspundere civilă. În practică, denumirea de poliţă
de asigurare este generică şi, astfel, cel mai frecvent utilizată.
Există două momente distincte legate de contractul de asigurare, şi anume: cel al
încheierii propriu-zise a contractului şi cel al intrării în vigoare ulterior datei perfectării lui.
Un contract de asigurare poate fi perfectat cu intrarea în vigoare a asigurării la o dată
ulterioară. De asemenea, intrarea în vigoare a asigurării poate să nu coincidă cu începutul
răspunderii asigurătorului. În astfel de situaţii, diferenţierea este în funcţie nu numai de plata
primei, ci şi de natura riscului. Conform condiţiilor de asigurare, acoperirea riscului se face
numai după evaluarea corectă a riscului, respectiv în momentul emiterii poliţelor de asigurare.

24
 3.4. Drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de asigurare
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi și obligaţii
între părţi, care pot fi delimitate în două perioade: până la apariţia evenimentului asigurat şi
după producerea riscului asigurat.

Drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariţia evenimentului asigurat

Principalele drepturi ale asiguratului ce intervin până în momentul producerii cazului
asigurat sunt:
 dreptul de execuţie a contractului – asiguratul este protejat prin poliţă și îndreptăţit la
plata despăgubirii conform condiţiilor poliţei;
 dreptul de apărare în justiţie – dacă i se intentează un proces ca urmare a unui
incident, calificat ca eveniment asigurat, asiguratul este îndreptăţit la o apărare legală de către
asigurător;
 dreptul la returnarea primelor – dacă poliţa de asigurare se reziliază, asiguratul este
îndreptăţit la o rambursare a primelor aferente perioadei rămase;
 dreptul de a modifica contractul – posibilitatea de a schimba beneficiarul asigurării
sau modul de plată a primelor de asigurare, atunci când ele se plătesc în rate;
 dreptul de a încheia asigurări suplimentare – majorarea sumelor asigurate stabilite
iniţial;
 dreptul de răscumpărare – cum este cazul asigurărilor de viaţă, în care asiguratul
poate să ceară încetarea contractului prin plata sumei de răscumpărare, care reprezintă, de
obicei, 95% din rezerva de primă constituită în momentul respectiv.
Principale obligaţii ale asiguratului ce sunt valabile până la apariţia riscului asigurat
constau în:
 plata primei de asigurare. De regulă, persoana care încheie contractul este una şi
aceeaşi persoană cu asiguratul şi ea are obligaţia plăţii primei de asigurare.;
 obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării circumstanţelor care
agravează riscul;
 obligaţia de întreţinere a bunului asigurat în bune condiţii, conform dispoziţiilor
legale în vigoare. Această obligaţie şi aceea de a lua măsuri pentru prevenirea pagubelor este
expres menţionată în legislaţia în materia asigurărilor. În caz de neîndeplinire a acestei
obligaţii, asigurătorul poate denunţa asigurarea sau, la ivirea cazului asigurat, are dreptul de a
refuza plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii şi
întinderea pagubei sau de a reduce despăgubirea în cazul în care dauna a crescut.

Drepturile şi obligaţiile asiguratului după producerea riscului asigurat

Principalul drept al asiguratului ce intervine după producerea riscului asigurat este de
a încasa indemnizaţia de asigurare.
Principalele obligaţii ale asiguratului ce intervin după producerea riscului asigurat
sunt următoare:
 combaterea efectivă a evenimentelor pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor
asigurate, păstrarea şi paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;
 avizarea asigurătorului în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
 participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate;
 furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat;
 acordarea întregului sprijin pentru constatarea şi evaluarea daunelor.

25
 Drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariţia evenimentului asigurat
Pe timpul executării contractului, asigurătorul are, în special, drepturi, astfel că
fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului, şi anume:
 dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta este
întreţinut;
 dreptul de a aplica sancţiuni legale atunci când asiguratul a încălcat obligaţiile privind
întreţinerea, folosirea şi paza bunurilor asigurate.
Până la ivirea cazului asigurat, asigurătorul are şi unele obligaţii, cum ar fi:
 obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul
l-a pierdut pe cel original;
 obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de confirmare a asigurării, în
cazul asigurării de răspundere a cărăuşului faţă de pasageri pentru bagajele şi mărfurile
transportate, precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.

Drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat

Principala obligaţie a asigurătorului constă în plata indemnizaţiei acordată
asiguratului. Pentru ca indemnizaţia să fie datorată, trebuie stabilită situaţia de fapt din care să
rezulte dreptul asiguratului de a încasa indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de
a o plăti.
Asigurătorul va proceda, pe de o parte, la constatarea producerii evenimentului
asigurat şi la evaluarea pagubelor, iar pe de altă parte, la stabilirea şi plata indemnizaţiei de
asigurare.
Pentru determinarea obligaţiei sale de plată şi a mărimii indemnizaţiei, asigurătorul va
stabili cauzele daunelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs. Pentru aceasta este
necesar să verifice:
 dacă asigurarea era în vigoare la data producerii riscului;
 dacă primele de asigurare au fost plătite şi perioada de timp pentru care au fost
achitate. Dacă prima de asigurare nu a fost plătită pentru întreaga perioadă, asigurătorul va
reţine din indemnizaţia datorată primele de asigurare rămase de plătit;
 dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare;
 dacă evenimentul producător de daune este datorat unui risc împotriva căruia s-a
încheiat asigurarea.
După stabilirea cauzelor şi împrejurărilor producerii pagubei, asigurătorul va proceda
la evaluarea pagubelor în funcţie de felul asigurării şi de principiile de acoperire a daunei
practicate de către asigurător.
Dacă evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de beneficiar,
asigurătorul nu datorează indemnizaţie de asigurare. Stabilirea producerii cu intenţie a
evenimentului asigurat este prevăzută expres în condiţiile de asigurare.

3.5. Încetarea contractului de asigurare

În mod obişnuit, contractul de asigurare cu durată determinată încetează în momentul
în care acesta a ajuns la termen, respectiv la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
În alte cazuri, contractul de asigurare încetează la producerea evenimentului asigurat
în situaţia asigurărilor de viaţă şi de accidente a persoanelor. După plata sumei asigurate,
obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea automată a
contractului.
Pentru asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, contractul încetează dacă, prin
realizarea riscului, bunul asigurat a fost distrus în întregime. Dacă distrugerea este parţială,
contractul continuă să-şi producă efectele, de regulă, pentru o sumă asigurată redusă.
Există şi alte moduri de încetare a contractului de asigurare înaintea expirării duratei
26
sale, precum şi înaintea producerii riscului asigurat, şi anume: denunţarea, rezilierea şi
nulitatea contractului de asigurare.
Denunţarea constă în încetarea contractului de asigurare în mod unilateral, din cauze
autorizate de către lege. Astfel, asigurătorul poate denunţa contractul de asigurare în
următoarele cazuri:
 atunci când asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în cursul
derulării contractului faţă de datele luate în considerare la încheierea asigurării, dacă
modificarea intervenită exclude menţinerea contractului;
 atunci când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de întreţinere
corespunzătoare a bunurilor sau când nu sunt luate măsurile de prevenire impuse de lege şi
care determină ca probabilitatea realizării riscului să crească.
Denunţarea nu produce efecte retroactive, ci numai efecte pentru viitor. Astfel,
primele de asigurare sunt reţinute pentru perioada în care contractul de asigurare a fost
valabil, dar nu se mai reţin prime de asigurare după denunţarea contractului.
Rezilierea contractului de asigurare se produce, de exemplu, atunci când evenimentul
asigurat a avut loc înainte de începerea răspunderii asigurătorului (de obicei, răspunderea
asigurătorului începe după 24 de ore de la încheierea contractului de asigurare) sau dacă, după
începerea răspunderii acestuia, producerea evenimentului a devenit imposibilă şi asigurarea
este lipsită de scopul său. Primele plătite pentru perioada ulterioară se restituie.
De asemenea, rezilierea poate interveni şi atunci când asiguratul nu-şi respectă obligaţia de
achitare a ratelor de primă scadente, după trecerea termenului de păsuire acordat de asigurător
(de obicei, o lună de zile de la expirarea termenului de plată a ratei scadente). Deci, rezilierea
înseamnă desfiinţarea pentru viitor a contractului datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre
părţi din cauze care i se pot imputa. Efectele produse de contract până la data rezilierii rămân
valabile.
Nulitatea contractului de asigurare poate rezulta din declaraţii inexacte sau incomplete
făcute de asigurat cu prilejul contractării asigurării, ca urmare a încetării prevederilor cuprinse
în condiţiile de asigurare sau de lipsa de interes privind bunurile asigurate în momentul
contractării asigurării. Spre deosebire de denunţare şi reziliere, nulitatea contractului de
asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor. Nulitatea contractului îi readuce pe
contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii asigurării, procedând la restituirea
reciprocă a prestaţiilor efectuate. Asigurătorul va restitui primele de asigurare încasate, iar
asiguratul despăgubirea sau suma asigurată dacă i-a fost plătită.

Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:

1. Prezentați caracteristicile contractului de asigurare.

2. Prezentați principiile care stau la baza încheierii și derulării unui contract de asigurare.
3. Care sunt etapele în încheierea unui contract de asigurare?
4. Enumerați drepturile și obligațiile asiguratului până la apariția evenimentului asigurat.
5. Enumerați drepturile și obligațiile asiguratului după producerea evenimentului asigurat.
6. Enumerați drepturile și obligațiile asigurătorului până la apariția evenimentului asigurat.
7. Enumerați drepturile și obligațiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat.
8. Explicați termenii de denunțare, reziliere și nulitate ca modalități de încetare a unui
contract de asigurare.

27
Teste grilă:
1. Caracterul sinalagmatic al contractului de asigurare se referă la:
a) părţile menţionate în contract au obligaţii reciproce, interdependente una faţă de
cealaltă;
b) părţile menţionate în contract nu au obligaţii una faţă de cealaltă;
c) contractul de asigurare are la bază simplul acord de voinţă al părţilor;
d) contractul de asigurare are la bază riscul.

2. Principiul interesului asigurabil constă în:

a) la contractarea unei asigurări, asiguratul poate cunoaște în detaliu condiţiile de
asigurare;
b) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus
asigurării nu ar putea suporta o pierdere financiară;
c) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment
neasigurat ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu;
d) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus
asigurării ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu.

3. Asumarea riscului de către asigurător se face odată cu:

a) evaluarea nivelului de risc;
b) producerea evenimentului asigurat;
c) semnarea contractului de asigurare;
d) anularea contractului de asigurare.

4. Principalul drept al asiguratului ce intervine după producerea riscului asigurat este de:
a) a plăti prima de asigurare;
b) a analiza evenimentul asigurat;
c) a anula contractul;
d) a încasa indemnizaţia de asigurare.

5. Modurile de încetare a contractului de asigurare înaintea expirării duratei sale, precum şi

înaintea producerii riscului asigurat sunt:.
a) denunţarea,renunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;
b) denunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;
c) rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;
d) denunţarea şi nulitatea contractului de asigurare.

4. Reasigurarea

4.1. Considerații generale privind reasigurarea

4.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative și contractuale

4.1. Considerații generale privind reasigurarea

Motivul pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecția oferită asigurătorului

în situația apariției întâmplătoare a unei pierderi foarte mari sau a mai multor pierderi
28
rezultate dintr-un eveniment a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obținute

29
din primele de asigurare percepute, sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariției
unor asemenea daune, pentru prevenirea plății unor despăgubiri foarte mari, care pot duce
chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte
din risc sau, uneori, întregul risc. Această activitate este cunoscută sub denumirea de
reasigurare.
Se poate afirma că rolul reasigurării este de a proteja asigurătorii direcți împotriva
insolvabilității sau reducerii capacității lor financiare. Reasigurarea reprezintă un acord
încheiat între două părți: componenta cedentă (reasigurat, asigurător direct) şi reasigurător.
Reasiguratul consimte să cedeze, iar reasigurătorul acceptă să preia o anumită parte a riscului
(uneori întregul risc). Acest acord se realizează în schimbul plății de către compania cedentă,
reasigurătorului, a primei de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima inițială de asigurare.
În practica internațională, de cele mai multe ori, companiile de asigurări efectuează şi
operațiuni de reasigurare. În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte
despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta, la rândul său, preia, conform acordului de
reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul său. În principiu, rolul reasigurătorului este
de a oferi protecție asigurătorului direct. Reasigurarea dă posibilitatea ca pierderea suferită de
compania de asigurări cedentă să fie dispersată şi suportată, astfel, de mai multe societăți. În
acest mod, asigurătorul direct are capacitatea de a acoperi riscurile pe care singur nu le poate
suporta. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, care constă în încheierea unui
contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.
Prin retrocedare sau retrocesiune, reasigurătorul, la rândul său, poate reasigura o parte
din reasigurările acceptate de el (retrocedentul este compania cedentă, iar reasigurătorul este
retrocesionarul).
Prin satisfacerea cerințelor asigurătorului, reasigurarea îndeplineşte o serie de funcții,
şi anume:
 face posibilă creşterea capacității asigurătorului de a accepta mai multe riscuri decât în
mod obişnuit;
 prin dispersarea pierderilor mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câțiva ani),
asigurătorul poate să obțină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor;
 face să crească flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri,
precum şi volumul activității pe care acesta poate să-l subscrie;
 oferă posibilitatea companiilor cedente să obțină servicii de la companiile de
reasigurări şi de la brokerii de reasigurări care au o experiență la nivel mondial în domeniul
asigurărilor şi reasigurărilor.
Printre altele, serviciile obținute pot include: consultanță în administrarea afacerilor, în
stabilirea daunelor, în modalitățile de plată şi în domeniul pregătirii personalului.
Având în vedere importanța economică a reasigurărilor, sintetic, acestea se reflectă
prin: creşterea capacității de asigurare; omogenizarea riscurilor şi stabilizarea financiară.
Creşterea capacității de primire în asigurare constituie principalul motiv pentru care
se recurge la reasigurare. Întrucât există riscuri care datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot
fi acoperite în întregime de o singură companie de asigurări, aceste riscuri sunt asigurate prin
repartizarea riscurilor între companiile de asigurări. Astfel, fiecare companie asigură atât cât
îşi poate permite, iar restul este asigurat de către celelalte companii. Acest procedeu este
denumit coasigurare.
Omogenizarea riscurilor reprezintă un alt motiv de utilizare a reasigurării. Oscilațiile
mari ale rezultatelor obținute de o companie de asigurări pot afecta imaginea acesteia în
lumea afacerilor şi pot genera îngrijorare în rândurile acționarilor. Rezultatele fluctuează
datorită acumulării într-o anumită perioadă de timp a unor pagube mari sau ca urmare a
producerii neaşteptate a unor pagube de dimensiuni catastrofale. Reasigurarea atenuează
această fluctuație prin nivelarea rezultatelor obținute de compania de asigurări pe o anumită
perioadă de timp.

30
 Stabilizarea financiară este dată de gradul de solvabilitate reprezentat de raportul
dintre capital plus rezerve şi încasările din prime. Unei companii de asigurări nu-i este permis
să funcționeze sub un anumit procent minim de solvabilitate. Dacă cedează o parte din prime
către reasigurător, compania are posibilitatea să-i crească rata solvabilității.

4.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative şi contractuale

Reasigurarea facultativă
Reprezintă de fapt prima metodă de reasigurare aplicată. Actualmente se foloseşte
pentru anumite categorii de riscuri individuale, ca: incendiu, accidente şi unele riscuri
maritime. Ea constituie baza pe care s-a alcătuit şi s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.
Conform dicționarelor, reasigurarea facultativă este opțională, ceea ce implică
posibilitatea unei alegeri libere de a acționa. Astfel, compania cedentă şi viitorul reasigurător
sunt liberi să cedeze şi, respectiv, să accepte sau să respingă oferta. Se creează astfel
posibilitatea de a decide absolut liber încheierea tranzacției.
Reasigurarea facultativă aplică principiul dublei selecții, şi anume, pe de o parte,
selecția pentru compania cedentă, care decide dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de
altă parte, selecția pentru reasigurător, care îşi rezervă dreptul de a accepta sau de a refuza ce i
se propune.
Reasigurarea contractuală
Această metodă, frecvent utilizată în asigurările internaționale, este mult mai comodă,
deoarece cheltuielile de administrare şi cantitatea de muncă sunt mult mai mici şi se pretează
la toate categoriile de afaceri.
Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează separat fiecare risc
individual şi nu are dreptul să refuze sau să evalueze un singur risc, chiar dacă el nu este
inclus în contract. Astfel, el este obligat să accepte, atât riscurile „bune“, cât şi pe cele „rele“.
Odată ce contractul a fost încheiat, asigurătorul direct (sau reasigurătorul, în cazul unui
contract de retrocesiune) poate obține automat reasigurarea pentru riscurile acceptate,
conform termenelor acordului.
În principiu, compania cedentă este obligată să acorde prioritate contractului
reasigurătorului şi numai dacă protecția cerută depăşeşte limitele contractului poate căuta
plasarea surplusului în altă parte, contractul rămânând în vigoare. Pe de altă parte,
reasigurătorul este obligat să accepte preluarea riscurilor în reasigurare, conform acordului.
Inițial, metoda contractuală impunea ca reasigurătorii să fie informați detaliat de către
compania cedentă asupra unor aspecte, ca: părțile din risc cedate, sumele reasigurate, reținerea
proprie, rata primei etc. Deoarece toate acestea implicau un volum sporit de muncă
administrativă, respectiv costuri suplimentare, s-a renunțat la această practică. Asadar,
reasigurătorii trebuie să se bazeze pe încredere, principiul „celei mai bune credințe“ găsindu-
şi aici o concretizare majoră. Contractele de reasigurare se înnoiesc automat şi, de aceea,
operarea lor este mai usoară şi mai ieftină, numărul operațiunilor administrative fiind mai mic.
Metoda contractuală îl avantajează atât pe reasigurător, cât şi pe reasigurat. Astfel,
reasigurătorul are siguranța obținerii unui volum substanțial de afaceri de la compania
cedentă, indiferent de forma aleasă (proporțională sau neproporțională). La rândul său,
asigurătorul direct poate oferi, în reasigurare, riscuri grupate în pachete, în forma şi în
termenii contractuali cei mai potriviți interesului său.
Dezavantajul reasigurătorului este că acesta îşi pierde dreptul de a-şi alege riscurile
pentru reasigurare (drept pe care îl are la reasigurarea facultativă), fiind obligat să accepte
global toate riscurile pe care doreşte să le cedeze compania de asigurări directe.

31
Întrebări de verificare şi teme de dezbatere:
1. În ce constă activitatea de reasigurare?
2. Prezentați importanța economică a reasigurărilor.
3. Prezentați reasigurarea facultativă și reasigurrea contractuală.

Teste grilă:
1. Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți: componenta cedentă
(reasigurat, asigurător direct) şi reasigurător,:
a) reasigurat și asigurător direct;
b) asigurat și asigurător;
c) reasigurat și reasigurător;
d) reasigurat de ordin 1 și reasigurat de ordin 2.

2. Importanța economică a reasigurărilor constă în:

a) creşterea capacității de primire în asigurare, omogenizarea riscurilor și stabilizare
financiară pentru firmele care apelează la reasigurare;
b) scăderea capacității de primire în asigurare, omogenizarea riscurilor și stabilizare
financiară pentru firmele care apelează la reasigurare;
c) omogenizarea riscurilor și destabilizare financiară pentru firmele care apelează la
reasigurare;
d) scăderea capacității de primire în asigurare.

3. Reasigurarea este de două tipuri:

a) facultativă și opțională;
b) facultativă și contractuală;
c) corelată și necorelată;
d) corelată direct și corelată opțional.

4. Reasigurarea cotă-parte reprezintă un acord prin care:

a) compania cedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită cotă
din fiecare risc acceptat de compania cedentă.
b) compania precedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să nu accepte o
anumită cotă din fiecare risc acceptat de compania precedentă;
c) compania cedentă suportă întregul risc;
d) compania reasigurătoare preaia întregul risc.

5. În cazul reasigurării neproporționale prima cedată reasigurătorului:

a) nu se calculează pe fiecare poliță în parte, ci pe ansamblul portofoliului
asigurătorului;
b) se calculează pe fiecare poliță în parte;
c) este nulă;
d) nu se calculează pe ansamblul portofoliului asigurătorului, fiind nulă.

32
 5. Aplicaţii rezolvate şi aplicaţii propuse spre rezolvare

5.1. Aplicaţii rezolvate

5.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare

5.1. Aplicaţii rezolvate

Exemplul 1:
Valoarea de nou (Vn) a unui autovehicul conform cataloagelor este de 18.000 euro
(preţul include toate taxele). Uzura corespunzătoare celor 3 ani de utilizare este de 20%. Care
este valoarea reală (Vr) a autovehiculului?

Rezolvare:
Vr = Vn – Uzura
Uzura = 18.000 ×20% = 3.600 euro
Vr = 18.000 – 3.600 = 14.400 euro
Valoarea reală a autovehicului este de 14.400 euro.

Exemplul 2:
Doi asiguraţi deţin două bunuri identice A şi B. Datele referitoare la cele două bunuri
sunt cuprinse în tabelul următor:

Indicatori Bunul A Bunul B

Valoarea reală (Vr) u.m. 250.000 250.000
Suma asigurată (Sa) u.m. 250.000 150.000
Cota de primă brută (Cpb %) 4% 4%
Paguba (P) u.m. 80.000 80.000
Să se determine despăgubirile (D) şi primele de asigurare (Pa) pentru cele două bunuri.
Comentaţi rezultatele obţinute.

Rezolvare:

în care:
D = despăgubirea;
P = paguba;
Sa = suma asigurată;
Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.

u.m., , DA =P (80.000 = 80.000).

Se observă că în cazul bunului A asigurat la valoarea sa reală (Sa = Vr), D = P.

u.m., , D < P (48.000 < 80.000)

Se observă că în cazul bunului B subasigurat (Sa < Vr), D < P.

Pa = Sa × Cpb %, în care:
Pa = prima de asigurare
Cpb % = cota de primă brută exprimată procentual
33
PaA = 250.000 × 4% = 10.000 u.m.
PaB = 150.000 × 4% = 6.000 u.m.

În cazul bunului B prima de asigurare este mai mică (6.000 u.m.), dar şi suma asigurată
este mai mică.

Exemplul 3:
Se cunosc următoarele cazuri de asigurare a bunurilor:
Bunul A: Paguba = 4200 u.m., Franşiza atinsă = 3850 u.m.
Bunul B: Paguba = 1700 u.m., Franşiza deductibilă = 3200 u.m.
Bunul C: Paguba = 5100 u.m., Franşiza deductibilă = 700 u.m.
Bunul D: Paguba = 7800 u.m., Franşiza atinsă = 8000 u.m.
Care sunt despăgubirile aferente fiecărui bun?

Rezolvare:

Bunuri Relaţia Mod de calcul Valoare

pagubă - franşiză despăgubire despăgubire
A P > FRa D=P 4200 u.m.
B P < FRd D=0 0 u.m.
C P > FRd D = P – FRd 4400 u.m.
D P < FRa D=0 0 u.m.
în care: P= Paguba; FRa = Franşiza atinsă; FRd = Franşiza deductibilă; D = Despăgubirea.

Întotdeauna când paguba este inferioară franşizei (de oricare tip ar fi aceasta),
despăgubirea este 0 (cazul bunurilor A şi D).

Exemplul 4:
Societatea comercială X încheie o asigurare pentru pentru cazurile de incendiu şi alte
calamităţi pentru clădirea în care îşi are sediul, precum şi pentru mobilierul şi aparatura
birotică, aflate în aceasta. Contractul de asigurare este încheiat pentru o perioadă de un an.
Clădirea este asigurată pentru o sumă de 850.000 u.m., mobilierul pentru o sumă de 35.200
u.m., iar aparatura birotică pentruo sumă de 273.000 u.m. Cotele de primă brută, practicate de
societatea de asigurări care a preluat riscurile sunt: 0,8% pentru clădire, 1,2% pentru mobilier
şi 1,5% pentru aparatura birotică. După 5 luni de la încheierea contractului de asigurare, la
sediul societății comerciale a izbucnit un incendiu care a avut ca rezultat avarierea clădirii,
paguba fiind evaluată la 397.000 u.m., şi distrugerea unor bunuri învaloare de 150.000 u.m.
(30.000 u.m. mobilier şi 120.000 u.m. aparatură birotică). În contractul încheiat este
prevăzută o franşiză deductibilă de 9% din suma asigurată atât pentru clădire cât şi pentru
bunuri.
Să se determine:
a) prima de asigurare totală plătită de societatea comercială X;
b) despăgubirea cuvenită societății comerciale X în urma producerii evenimentului asigurat
(incendiu);
c) suma asigurată pentru care continuă asigurarea după manifestarea riscului de incendiu.

34
Rezolvare:

a) Pa = Sa × Cpb %, în care:
Pa = prima de asigurare
Cpb % = cota de primă brută exprimată procentual

Prima de asigurare totală plătită de societatea comercială X (Pa) este compusă din:
- prima de asigurare anuală aferentă clădirii Paclădire = 850.000 × 0,8% =6.800 u.m.
- prima de asigurare anuală aferentă mobilierului Pamobilier = 35.200 × 1,2% =422,4 u.m.
- prima de asigurarea anuală aferentă ap. birotice Pabirotic = 273.000 × 1,5% = 4.095 u.m.

Pa = Paclădire + Pamobilier + Pabirotic = 6.800 +422,4 + 4.095 = 11.317,4 u.m.

b) În contractul de asigurare este prevăzută o franşiză deductibilă. O parte a daunei (franșiza

deductibilă) va fi suportată de asigurat:
-franşiza deductibilă pentru clădire: 9% × 850.000 = 76.500 u.m.
-franşiza deductibilă pentru mobilier: 9% × 35.200 = 3.168 u.m.
-franşiza deductibilă pentru aparatură birotică: 9% × 273.000 = 24.570 u.m.

Franșiza deductibilă aferentei întregului contract: FRd = 76.500 + 3.168+ 24.570 =

104.238 u.m.

Despăgubirea (D) acordată societății comerciale X este:

-pentru clădire: FRd = 76.500 u.m., P = 397.500 u.m.→ P > FRd → D = P – FRd
D = 397.500 – 76.500 = 321.000 u.m.
-pentru mobilier: FRd = 3.168 u.m., P = 30.000 u.m.→ P > FRd → D = P – FRd
D = 30.000 – 3.168 = 26.832 u.m.
-pentru aparatură birot: FRd = 24.570 u.m., P = 120.000 u.m.→ P > FRd → D = P – FRd
D = 120.000 – 24.750 = 95.250 u.m.

Valoarea totală a despăgubirii acordată societății comerciale FRd = 321.000 + 26.832 +

95.250 = 443.082 u.m.

c) După plata despăgubirii, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii, iar

asigurarea continuă pentru suma rămasă.

Asigurarea clădirii continuă pentru: 850.000 – 321.000 = 529.000 u.m.

Asigurarea mobilierului continuă pentru: 35.200 – 26.832 = 8.368 lei
Asigurarea aparaturii birotice continuă pentru: 273.000 – 95.250 = 177.750 lei

Suma asigurată totală pentru care continuă asigurarea după manifestarea riscului de
incendiu este: Sa = 529.000 + 8.368 + 177.750 = 715.118 u.m.

Exemplul 5:
Societatea comercială Y şi-a asigurat pe o perioadă de un an, bunurile din depozitul său
dotat cu sistem antifurt, pentru suma de 84.000 u.m. cu o cotă de primă brută anuală de 1,8%.
După patru luni are loc un furt, asiguratul suportând o pagubă de 39.800 u.m. În urma
cercetărilor efectuate au fost restituite societăţii comerciale bunuri în valoare de 9.700 u.m.
Se cere să se determine:
a) care este prima de asigurare achitată de asigurat;
b) care este despăgubirea achitată de asigurător.
35
Rezolvare:

a) Pa = Sa × Cpb %, în care:
Pa = prima de asigurare
Cpb % = cota de primă brută exprimată procentual

Pa = 85.000 * 1,8% = 1512 u.m.

b) Despăgubirea cuvenită asiguratului este dată de diferenţa dintre paguba suportată şi

bunurile recuperate în urma cercetărilor efectuate de organele în drept:
D = 39.800 – 9.700 = 30.100 u.m.

Exemplul 6:
Un apartament în valoare de 120.000 u.m. a fost asigurat facultativ pentru suma de
80.000 u.m. Apartamentul a fost afectat de un incendiu puternic paguba înregistrată fiind în
sumă de 40.000 u.m. Care este indemnizaţia de asigurare cuvenită proprietarului
apartamentului calculată prin procedeul răspunderii proporţionale şi cel al răspunderii
primului risc?

Rezolvare:

 Principiul răspunderii proporţionale:

în care:
D = despăgubirea;
P = paguba;
Sa = suma asigurată;
Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.
u.m.

 Principiul primului risc:

D = P = 40.000 u.m.

Exempul 7:
O persoană fizică asigură un imobil pe care îl are în proprietate, la două societăţi de
asigurări, prin două contracte de asigurare împotriva riscului de incendiu. Imobilul valorează
650.000 u.m. (valoare reală), dar proprietarul îl asigură pentru suma de 300.000 u.m. la
societatea de asigurări A şi pentru suma de 250.000 u.m. la societatea de asigurări B.
Societatea de asigurări A oferă o cotă de primă brută anuală de 0,7%, iar societatea de
asigurări B oferă o cotă de primă brută anuală de 0,8%. Pentru cuprinderea în asigurare și a
riscului de cutremur ambele societăţi percep o cotă de primă brută majorată cu 15%. Persoana
fizică se hotărăște să încheie contractul împotriva ambelor riscuri (incendiu și cutremur).
După 6 luni de la încheierea asigurării are loc un cutremur care afectează locuinţa asigurată,
cuantumul pagubei fiind de 150.000 u.m.
Să se determine:
a) Primele de asigurare plătite la cele două societăți de asigurări;
b) Despăgubirile ce se cuvin asiguratului din partea celor două societăţi de asigurări în cazul
în care în acoperirea daunei se aplică principiul răspunderii proporţionale;
c) Sumele asigurate pentru care continuă asigurarea după producerea cutremurului.

36
Rezolvare:

a) Cota de primă brută la care se face asigurarea la societatea A

este: CpbA= 0,7% + 15% ×0,7% = 0,805%

Prima de asigurare plătită la societatea A va fi: PaA= 0,805% × 300.000 = 2.415 u.m.

Cota de primă la care se face asigurarea la societatea B este:

CpbB= 0,8% + 15% × 0,8% = 0,92%

Prima de asigurare plătită la societatea B va fi: PaB = 0,92% × 250.000 = 2300 u.m.

b) Despăgubirea totală este proporţională cu raportul dintre suma pentru care s-a asigurat
persoana la cele două societăţi (A și B) şi valoarea reală a clădirii asigurate:
în care:
D = despăgubirea;
P = paguba;
Sa = suma asigurată;
Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.

u.m.

Despăgubirea datorată de fiecare societate persoanei fizice asigurate este proporţională cu

raportul dintre suma asigurată la societatea respectivă şi întreaga sumă asigurată.

u.m.
u.m.

c) După plata despăgubirilor de către cele două societăți de asigurări, cele două contracte vor
continua pentru sumele asigurate diminuate cu valorile despăgubirilor corespunzătoare.

La societatea de asigurări A: 300.000 – 69.231 = 230.769 u.m.

La societatea de asigurări B: 250.000 – 57.692 = 192.308 u.m.

Exempul 9:
O persoană fizică îşi asigură autovehiculul aflat în proprietate pentru riscurile de furt şi
avarii accidentale. Asigurarea se încheie pentru suma de 42.000 u.m. pe o perioadă de un an.
Cota de primă anuală este de 2,75%. După 8 luni de la încheierea asigurării autovehiculul este
implicat într-un accident. În urma efectuării inspecţiei de daună s-a constatat că este necesară
efectuarea următoarelor cheltuieli: piese de schimb – 9.250 u.m.; manopera aferentă – 3.100
u.m. Persoana asigurată a cheltuit 420 u.m. pentru tractarea autovehiculului până la cel mai
apropiat atelier de reparaţii. Din documentaţia prezentată de asigurat a rezultat că valoarea din
nou la momentul producerii accidentului este de 55.000 u.m., iar uzura aferentă este de 20%.
Să se calculeze:
a) Prima de asigurare anuală;
b) Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului;
c) Despăgubirea primită de asigurat;
d) Suma asigurată pentru care va continua asigurarea după producerea riscului asigurat.

37
Rezolvare:

a) Prima de asigurare este: Pa = 42.000 × 2,75% = 1.155 u.m.

b) Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului este dată de diferenţa

dintre valoarea din nou a autovehiculului la acea dată şi valoarea uzurii aferente:
Vr = Vn – Uzura = 55.000 – 20% × 55.000 = 44.000 u.m.

Cuantumul pagubei se obţine prin însumarea următoarelor elemente: preţul pieselor ce trebuie
înlocuite, manopera aferentă și cheltuielile efectuate cu tractarea autovehiculului.
Paguba = 9.250 + 3.100 + 420 = 12.770 u.m.

c) Despăgubirea va fi proporţională cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea

autovehiculului la momentul producerii accidentului:
în care:
D = despăgubirea;
P = paguba;
Sa = suma asigurată;
Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.

u.m.

d) Asigurarea va continua pentru o sumă egală cu diferenţa dintre suma asigurată iniţial și
despăgubirea acordată, adică : 42.000 – 12.190 = 29.810 u.m.

Exemplul10:
Societatea comercială β îşi asigură un automobilul aflat în proprietate printr-o poliţă de
avarii şi furt pentru suma de 59.000 u.m. Contractul de asigurare prevede o franşiză
deductibilă de 12% din suma asigurată corespunzătoare asigurării pentru furt. Pe perioada
asigurată automobilul este furat. Din documentaţia prezentată de asigurat reiese că, la
momentul producerii furtului valoarea din nou a maşinii este de 70.000 u.m, iar cota de uzură
este de 10%. La 10 zile după ce asiguratul primeşte despăgubirea automobilul este găsit
abandonat şi avariat, paguba fiind evaluată la 20.000 u.m.
Să se determine despăgubirea primită de asigurat.

Rezolvare:

Despăgubirea se calculează în funcţie de valoarea reală a automobilului la momentul comiterii

furtului:
Vr =Vn – Uzura = 70.000 – 10% × 70.000 = 63.000 u.m.

Deoarece valoarea reală este mai mare decât suma asigurată, cuantumul pagubei este egal cu
suma asigurată. Din cuantumul pagubei se scade franşiza corespunzătoare asigurării de furt.
Despăgubirea primită de asigurat este:
D = 59.000 – 12% × 59.000 = 59.000 – 7080 = 51.920 u.m.

După găsirea maşinii, asiguratul trebuie să returneze societăţii de asigurări partea din
despăgubire ce nu i se cuvine egală cu 51.920 – 20.000 = 31.920 u.m.

În final, despăgubirea cu care rămâne asiguratul este de 20.000 u.m.

38
Exemplul 11:
O persoană fizică îşi asigură autoturismul proprietate personală pentru suma de 38.000
u.m. printr-o poliţă de avarii şi furt pe o perioadă de un an. La 8 luni de la încheierea
asigurării din maşină au fost furate prin efracţie următoarele bunuri:
- un radiocasetofon în valoare de 1.700 u.m.;
- o haină de piele în valoare de 2.300 u.m.;
- un casetofon din dotarea maşinii în valoare de 1.500 u.m.
Cu ocazia comiterii furtului maşina a fost avariată, paguba ridicându-se la 3.000 u.m.
Ştiind că la momentul producerii riscului asigurat valoarea din nou a maşinii era de 45.000
u.m., iar uzura de 5%.
Să se determine despăgubirea cuvenită asiguratului.

Rezolvare:

Paguba ce urmează a fi despăgubită este reprezentată de casetofonul furat, care se afla în

dotarea maşinii şi de avarierea maşinii. Furtul bunurilor care se află în maşină şi care nu sunt
din dotarea acesteia nu se despăgubeşte.
P = 1.500 + 3.000 = 4.500 u.m.

Valoarea reală a autoturismului asigurat la momentul comiterii furtului este:

Vr = Vn - Uzura = 45.000 – 5% × 45.000 = 42.750 u.m.

Deoarece suma asigurată este mai mică decât valoarea reală a autoturismului la momentul
producerii riscului asigurat despăgubirea cuvenită va fi:

în care:
D = despăgubirea;
P = paguba;
Sa = suma asigurată;
Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.

u.m.

5.2. Aplicaţii propuse spre rezolvare

1. O societate comercială îşi asigură autovehiculul aflat în proprietate împotriva tuturor

riscurilor pentru suma asigurată de 32.000 euro, cota de primă 5,2%. Maşina suferă un
accident în urma căruia sunt necesare piese de schimb în valoare de 5.200 euro, la care se
adaugă manopera în valoare de 2.000 euro. Firma a cheltuit 450 euro pentru tractarea maşinii
la cel mai apropriat service. În urma accidentului rezervorul s-a spart provocând scurgerea
întregii cantităţi de benzină în valoare de 100 euro. Valoarea din nou a maşinii este de 40.000
euro, iar cota de uzură este de 8%.
Calculaţi prima anuală brută, despăgubirea şi suma asigurată pentru care se continuă
asigurarea.

39
 2. Portofoliul unei societăţi de asigurări se prezintă conform tabelului următor:

Grupa de Număr bunuri Suma Cota de primă

risc asigurate asigurată pe netă (%)
bun
I 750 100 1,6
II 1.000 75 1,2
III 1.250 30 0,8

Se cere:
a) Mărimea coeficientului „K“ pentru fiecare grupă de risc, respectiv la
nivelul societăţii de asigurări;
b) Probabilitatea de a plăti despăgubiri mai mari decât prima netă încasată la
nivelul fiecărei categorii de asigurări şi pe total;
c) Numărul de ani la care intervine un an nefavorabil pentru fiecare grupă de
risc, respectiv, pentru societatea de asigurări.

3. O societate comercială îşi asigură autovehiculul aflat în proprietate împotriva tuturor

riscurilor pentru suma asigurată de 30.000 euro, cota de primă 4,2%. Maşina suferă un
accident în urma căruia sunt necesare piese de schimb în valoare de 4.000 euro, la care se
adaugă manopera în valoare de 1.800 euro. Firma a cheltuit 350 euro pentru tractarea maşinii
la cel mai apropriat service. În urma accidentului rezervorul s-a spart provocând scurgerea
întregii cantităţi de benzină în valoare de 50 euro. Valoarea din nou a maşinii este de 41.000
euro, iar cota de uzură este de 15%.
Calculaţi prima anuală brută, despăgubirea şi suma asigurată pentru care se continuă
asigurarea.

4. Un bun a cărui valoare de asigurare este de 20.000 um este asigurat pentru acelaşi
risc, de proprietarul acestuia la două societăţi de asigurări A şi B, pentru următoarele sume:
Sa(A) = 6.000 um;
Sa(B) = 8.000 um.

Prin producerea riscului asigurat se înregistrează o pagubă în sumă de 8.200 um.

Să se determine despăgubirile ce se cuvin asiguratului ştiind că cele două societăţi de
asigurări practică pentru acoperirea pagubei principiul primului risc.

5. Portofoliul unei societăţi de asigurări se prezintă conform tabelului următor:

Grupa de Număr bunuri Suma Cota de primă

risc asigurate asigurată pe netă (%)
bun
I 1.000 15 1,8
II 1.250 20 1,7
III 2.000 25 1,6

Se cere:
a) Mărimea coeficientului „K“ pentru fiecare grupă de risc, respectiv la
nivelul societăţii de asigurări;

40
 b) Probabilitatea de a plăti despăgubiri mai mari decât prima netă încasată la
nivelul fiecărei categorii de asigurări şi pe total;
c) Numărul de ani la care intervine un an nefavorabil pentru fiecare grupă de
risc, respectiv, pentru societatea de asigurări.

6. Un bun a cărui valoare de asigurare este de 19.500 um este asigurat pentru acelaşi
risc, de proprietarul acestuia la două societăţi de asigurări A şi B, pentru următoarele sume:
Sa(A) = 5.100 um;
Sa(B) = 7.300 um.
Prin producerea riscului asigurat se înregistrează o pagubă în sumă de 7.800 um.
Să se determine despăgubirile ce se cuvin asiguratului ştiind că cele două societăţi de
asigurări practică pentru acoperirea pagubei principiul primului risc.

41
 MODEL DE BILET PROPUS PENTRU EXAMEN

I. Teste grilă:
1. Funcţiile asigurărilor sunt următoarele:
a) funcţia de administrare, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor;
b) funcţia de repartiţie, funcţia de control;
c) funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor; funcţia
de prevenire a producerii pagubelor; funcţia financiară;
d) funcţia de administrare, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor;
funcţia de prevenire a producerii pagubelor;

2. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:

a) asigurări interne şi asigurări externe;
b) asigurări obligatorii şi asigurări facultative;
c) asigurarea directă, coasigurarea şi reasigurarea;
d) asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea facultativă.

3. În România clasificarea asigurărilor cuprinde două categorii de asigurări (conform legii):

a) asigurări simple şi asigurări complete;
b) asigurări de bunuri şi asigurări de servicii;
c) asigurări de bunuri şi asigurări de răspundere civilă;
d) asigurări de viaţă şi asigurări generale.

4. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) este singura autoritate împuternicită prin

lege cu:
a) atribuții de autorizare, supraveghere prudenţială și control a activității de asigurare /
intermediere în asigurări din România;
b) atribuții de autorizare a încheierii contractelor de asigurări;
c) atribuţii de aplicare a normelor legislative cu privire la formarea capitalului social al
societăţilor de asigurări şi societăţilor de servicii bancare;
d) atribuţii de prevenire a riscurilor.

5. Riscul este un element principal în asigurări deoarece:

a) dacă nu ar exista riscul nu ar exista nici asigurările;
b) dacă nu ar exista riscul preţul pe piaţa asigurărilor (prima de asigurare) s-ar forma
liber;
c) presupune clasificarea asigurărilor în facultative şi obligatorii;
d) existenţa lui determină renunţarea plăţii primelor de către asiguraţi.

6. Asiguratul plăteşte asigurătorului:

a) discount-ul de primă;
b) adaosul de primă;
c) prima netă;
d) prima brută.

7. Paguba este parţială atunci când:

42
 a) pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat;
b) pierderea este mai mare decât valoarea bunului asigurat;
c) pierderea este 10% din fondul de asigurări;
d) pierderea este cuprinsă între 5% şi 10% din valoarea de casare a bunului asigurat.

8. Franşiza reprezintă:
a) partea din pagubă ce depăşeşte fondul de asigurare;
b) prima de asigurare plătită de asigurat;
c) partea din pagubă ce cade în răspunderea asiguratului;
d) suma plătită de alte persoane decât asiguratul sau asigurătorul.

9. Principiul interesului asigurabil constă în:

a) la contractarea unei asigurări, asiguratul poate cunoaște în detaliu condiţiile de
asigurare;
b) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus
asigurării nu ar putea suporta o pierdere financiară;
c) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment
neasigurat ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu;
d) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus
asigurării ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu.

10. Asumarea riscului de către asigurător se face odată cu:

a) evaluarea nivelului de risc;
b) producerea evenimentului asigurat;
c) semnarea contractului de asigurare;
d) anularea contractului de asigurare.

11. Principalul drept al asiguratului ce intervine după producerea riscului asigurat este de:
a) a plăti prima de asigurare;
b) a analiza evenimentul asigurat;
c) a anula contractul;
d) a încasa indemnizaţia de asigurare.

12. Modurile de încetare a contractului de asigurare înaintea expirării duratei sale, precum şi
înaintea producerii riscului asigurat sunt:.
a) denunţarea,renunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;
b) denunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;
c) rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;
d) denunţarea şi nulitatea contractului de asigurare.

13. Importanța economică a reasigurărilor constă în:

a) creşterea capacității de primire în asigurare, omogenizarea riscurilor și stabilizare
financiară pentru firmele care apelează la reasigurare;
b) scăderea capacității de primire în asigurare, omogenizarea riscurilor și stabilizare
financiară pentru firmele care apelează la reasigurare;
c) omogenizarea riscurilor și destabilizare financiară pentru firmele care apelează la
reasigurare;
d) scăderea capacității de primire în asigurare.

14. Reasigurarea este de două tipuri:

a) facultativă și opțională;
b) facultativă și contractuală;
43
 c) corelată și necorelată;
d) corelată direct și corelată opțional.

15. Reasigurarea cotă-parte reprezintă un acord prin care:

a) compania cedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită cotă
din fiecare risc acceptat de compania cedentă.
b) compania precedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să nu accepte o
anumită cotă din fiecare risc acceptat de compania precedentă;
c) compania cedentă suportă întregul risc;
d) compania reasigurătoare preaia întregul risc.

II. Subiecte aplicative:

1. Societatea comercială X şi-a asigurat pe o perioadă de un an, bunurile din depozitul
său dotat cu sistem antifurt, pentru suma de 73.000 u.m. cu o cotă de primă brută anuală de
2%. După patru luni are loc un furt, asiguratul suportând o pagubă de 28.000 u.m. În urma
cercetărilor efectuate au fost restituite societăţii comerciale bunuri în valoare de 7.300 u.m.
Se cere să se determine:
a) care este prima de asigurare achitată de asigurat;
b) care este despăgubirea achitată de asigurător

2. O companie de asigurări A preia riscuri de la o societate comercială pentru o sumă

asiguratăde 230.000.000 u.m., cu o cotă de prima netă de 1,5% și un adaos de primă de 0,7%.
Din cauza riscului ridicat asigurătorul se hotărăște să apeleze la o companie de reasigurări
pentru a ceda o parte din risc. Astfel compania de asigurări A încheie un contract de
reasigurare cotă-parte prin care cedează 75% din riscurile asigurate. Ca urmare a producerii
unui eveniment asigurat se înregistrează o pagubă de 60.000.000 u.m. Franșiza deductibilă
este 1,6% din suma asigurată indiferent de riscul prevăzut în contract.
Să se determine:
a) cota de primă brută practicată de asigurătorul A;
b) prima de asigurare datorată de asigurat companiei de asigurări A;
c) valoarea primelor cedate de compania A de asigu rări reasigurătorului;
d) despăgubirile suportate de reasigurător în urma producerii riscului asigurat.

BIBLIOGRAFIE

1. Bistriceanu G. (2006), Asigurari şi reasigurari în Romania, Editura

Universitara, Bucuresti.
2. Constantinescu D.A. (2004), Tratat de asigurari, Vol.I+II, Editura Economica,
Bucuresti.
3. Dumitraşcu R. A. (2012), Asigurări şi reasigurări. Manual de studiu individual, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti.
4. Mircea I. (2006), Matematici financiare şi actuariale, Editura Corint, Bucureşti.
5. Negru T. (2008), Asigurările şi reasigurările în economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti.
6. Popescu P. (2010), Asigurări comerciale, Editura BREN, Bucuresti, 2010.
7. Popescu D. L. (2010), Asigurări şi reasigurări, Editura Pro Universitaria, Bucureşti.
8. Tănăsescu P. (coord.) (2007), Asigurări comerciale moderne, Editura
C.H.Beck, Bucureşti.
9. Văcărel I., Bercea F. (2008), Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, Bucureşti.
44