UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Departamentul ID
Specializarea : Administrarea Afacerilor,
Anul III, Sem I

MANAGEMENTUL
ASIGURĂRILOR
Curs pentru învăţământ la distanţă

Lect. univ. dr. Rozalia KICSI

2008prezent

1
2
 CUPRINS

CAPITOLUL 1.CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE.................. 5

1.1. Locul şi rolul asigurărilor în societate.............................................................................. 5
1.2. Conceptul de asigurare ..................................................................................................... 5
1.3. Conţinutul juridic, economic şi financiar al asigurării.................................................... 6
1.4. Clasificarea asigurărilor ................................................................................................. 13
1.5. Societăţile de asigurare................................................................................................... 17
1.6. Intermedierea în asigurări şi reasigurări......................................................................... 18
CAPITOLUL 2. INTRODUCEREA NOŢIUNII DE RISC ÎN ACTIVITATEA DE
ASIGURARE .......................................................................................................................... 24
2.1. Risc şi incertitudine........................................................................................................ 24
2.2. Riscurile umane şi riscurile naturale .............................................................................. 27
2.3. Ideea de risc şi incertitudine în contractul de asigurare ................................................. 41
2.4. Risc, asigurări şi pieţe .................................................................................................... 43
CAPITOLUL 3. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ASIGURĂRI..........................51
3.1. Evoluţia analizei riscului................................................................................................ 51
3.2. Obiectivele analizei riscului ........................................................................................... 53
3.3. Previziunea, prevenirea şi diminuarea riscului .............................................................. 54
3.4. Estimarea şi percepţia riscurilor.................................................................................... 55
3.5. Riscul în activitatea firmei ............................................................................................. 56
3.6. Particularităţi privind managementul riscului în asigurări.............................................62
3.7. Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigurări................................... 65
3.8. Controlul riscului .......................................................................................................... 68

3
 INTRODUCERE

Prin tematica pe care o abordează, acest curs îşi propune să ofere studenţilor din
învăţământul superior economic la distanţă o imagine asupra unei părţi din multitudinea de
aspecte pe care complexitatea activităţii de asigurare o presupune.
Obiectivele cursului:
• să faciliteze însuşirea de către studenţi a noţiunilor legate de activitatea de
asigurare ;
• să permită sesizarea asemănărilor şi a distincţiilor între mecanismele de derulare
a diferitelor forme de asigurare;
• studenţii să înţeleagă aspectele economice şi juridice ale activităţii de asigurare;
• să facă cunoscute principalele categorii de riscuri cu care se pot confrunta
persoanele, bunurile şi/sau afacerile lor;
• să familiarizeze studenţii cu principalele tipuri de asigurări practicate atât pe
piaţa internă cât şi pe cea internaţională.

4
CAPITOLUL 1.CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE

În acest capitol sunt prezentate o serie de definiţii ale operaţiunii de asigurare,

conţinutul juridic, economic şi financiar al asigurării, principalele criterii sintetizate în
literatura de specialitate în funcţie de care se clasifică asigurările, principalele tipuri de
asigurări; alte aspecte abordate sunt cele legate de societăţile şi intermediarii care
acţionează pe piaţa asigurărilor.

1.1. Locul şi rolul asigurărilor în societate

Asigurările reprezintă o ramură de activitate, un sector de servicii financiare

dezvoltarea asigurărilor are conotaţii economice complexe (atât pentru persoanele fizice si
juridice asigurate cât şi pentru întreaga societate); activităţile economice sunt expuse
permanent unor multitudini de riscuri generate atât de factori obiectivi cât şi subiectivi;
asigurarea este un proces economic-social necesar şi obiectiv, deoarece acţionează ca un
mijloc de protecţie:
– despăgubeşte pierderile financiare acoperite prin riscuri asigurate;
– asigură continuitatea activităţii economice întrerupte temporar.

1.2. Conceptul de asigurare

Conform profesorilor Iulian Văcărel şi Florian Bercea ,,asigurarea acţionează în

strânsă legătură cu existenţa unor riscuri comune a căror producere poate provoca pagube
importante economiei naţionale şi populaţiei,, .
Profesorul Gheorghe Bistriceanu consideră că: ,,asigurarea este un sistem de relaţii
economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât din
acţiunea legilor economice obiective, care constă în crearea în comun, de către populaţie şi
agenţii economici ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează
daunele şi se satisfac şi alte cerinţe economico-financiare, probabile, imprevizibile,,.
Dicţionarul Le Petit Larrousse, ediţia 1996, precizează că: ,,asigurarea este o garanţie
acordată de un asigurător asiguratului său, de a indemniza eventualele pagube, în schimbul
unei prime sau cotizaţii,,.
Conform Legii 32/10.04.2000: ,,asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător
constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de
asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un

5
prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte
venituri rezultate ca urmare a activităţilor desfăşurate,,.

1.3. Conţinutul juridic, economic şi financiar al asigurării

¾ Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în condiţii

specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte1:
- faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
- fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de
asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate de la persoane fizice sau juridice interesate
să înlăture pagubele pe care ar urma să le suporte în urma producerii unor evenimente;
- constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între
părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor
aferente.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de
fenomene viitoare şi nesigure. În principiu, din acest fond nu se suportă pierderile determinate
de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora în procesul de producţie ori în
gospodăriile populaţiei, de diminuarea valorii lor din diverse motive.
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc. Persoanele fizice sau juridice,
ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune.
Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului la
dispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii de risc consimt să contribuie la
suportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective.
Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitatea
producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Posibilitatea se transformă în
realitate, însă, numai pentru unii dintre ei, fără ca cineva să ştie dinainte “pentru cine?” şi
“când anume?”. De aceea, toţi membrii comunităţii de risc contribuie la formarea fondului din
care se vor suporta despăgubirile sau sumele asigurate.
Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului
asigurat, primesc de la fondul de asigurări, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, sume care
pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest fapt este
posibil în virtutea faptului ca paguba provocată se împarte membrii comunităţii de risc după
principiul mutualităţii. Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare
după principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. În principiu, împărţirea riscului trebuie

1
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.58.

6
să se facă între membrii aceleiaşi comunităţi de risc, ceea ce înseamnă ca la fiecare risc,
pentru care se încheie asigurarea, este necesar ca primele să acopere integral cheltuielile cu
plata despăgubirilor, urmărindu-se echilibrarea rezultatelor financiare nu numai pe total
societate, respectiv organizaţie mutuală de asigurare, dar şi pe fiecare tip de asigurare.
Fondul de asigurarea se utilizează în mod centralizat pentru:
- acoperirea pagubelor provocate de fenomenele asigurate la asigurările de bunuri şi la
cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale sau a
organizaţiei mutuale de asigurare etc.
În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii
economice între participanţii la asigurare. În prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor
de asigurare, pornesc de la persoane fizice şi juridice asigurate către organizaţia de asigurare.
În etapa următoare, fluxurile băneşti, sub forma indemnizaţiilor de asigurarea, pornesc de la
fondul de asigurare, constituit la dispoziţia organizaţiei de asigurare, către persoanele fizice şi
juridice afectate de producerea fenomenului asigurat.
Prin urmare, “asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorilor
adăugate brute, relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în
vederea desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, părăsirii integrităţii bunurilor
asigurate, protejării persoanelor fizice, împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta
viaţa sau integritatea corporală, precum şi onorării obligaţiilor de răscumpărare civilă c e
revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi “.2
Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite
funcţii, şi anume:3
1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei părţi din
produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri: în procesul de formare a
fondului de asigurare pe seama primelor de asigurare; în procesul de dirijare a fondului de
asigurare către destinaţiile sale legale: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor
activităţi cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ale
organizaţiilor de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă;
2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte modul cum
se încasează: primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare; cum se

2
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.60.
3
Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p.25.

7
efectuează: plăţile cu titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor,
cheltuielile administrativ - gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor,
gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.
3. Funcţia de compensare a pagubelor - reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi
prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări: pentru asigurat,
asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar pentru
ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin
acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil,
refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă
pentru persoanele vătămate.
4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se
realizează pe două căi:
- prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
- prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asigurători să
promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună
stare a bunurilor asigurate.
5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din
pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului
financiar şi scadenţa la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a sumelor
asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi
argumentării necesităţii plăţilor. Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă
generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la
bănci.
Noţiunea de asigurarea se foloseşte în legătură nu numai cu activitatea societăţilor
comerciale de asigurări şi a organizaţiilor de asigurări mutuale, dar şi cu asigurările sociale.
¾ Din punct de vedere financiar, se poate aprecia că asigurarea se constituie într-
un „intermediar” financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de
asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Mulţi specialişti în domeniu îmbrăţişează modul tradiţional de abordare a asigurării,
potrivit căreia asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui număr mare de
persoane fizice şi juridice, paguba provocată de un fenomen unui număr redus dintre acestea.
Această pagubă, insuportabilă în condiţiile inexistenţei asigurării de către persoana fizică sau
de întreprinderea care a suferit-o, devine, în condiţiile asigurării, suportabilă de către masa
celor care formează comunitatea de risc, datorită faptului că tehnica asigurării se bazează pe
legea numerelor mari. Dacă prima de asigurare a fost calculată cu luare în considerare a

8
pagubei pe care probabil o va determina riscul considerat, este de aşteptat ca între obligaţiile
asiguraţilor şi cele ale asigurătorului să existe echilibrul necesar.
Această abordare nu reflectă faptul ca asigurarea se evidenţiază prin intermediul
societăţilor comerciale de asigurări, care îşi desfăşoară activitatea pe o piaţă concurenţială. De
aceea unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:
- calitatea de ramură prestatoare de servicii;
- de intermediar financiar şi
- de activitate financiară.
o Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de
asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal
specific, şi anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile
convenite prin contractul de asigurare.
Obligaţia pe care şi-o asumă societatea comercială de asigurare faţă de asigurat este
influenţată de caracterul aleatoriu al fenomenelor asigurate. Dacă acestea s-ar produce aşa
cum au fost ele presupuse la stabilirea obligaţiilor părţilor contractante, atunci între primele
încasate şi indemnizaţiile datorate ar exista un echilibru corespunzător. În practică pot să
apară abateri mai mari sau mai mici de la media multianuală a pagubelor provocate de
riscurile asigurate. Când abaterile sunt favorabile pentru asigurător, ele duc la mărirea
profitului estimat al societăţii de asigurări. Când abaterile sunt negative, apare necesitatea
compensării acestor influenţe nefavorabile cu venituri provenite din alte activităţi: depuneri la
bănci, achiziţii de hârtii de valoare, investiţii în bunuri imobiliare etc.
o Asigurarea ca formă de intermediere financiară rezidă în faptul că, mai ales în
asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare,
ci şi instrumentele de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seamă societăţile de asigurări de
viaţă, deşi şi societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumite
resurse financiare pe care le oferă spre plasarea pe piaţă.
În spatele societăţii de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoane fizice, care au
încheiat asigurări de viaţă în dublu scop:
- pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare;
- pentru aş-i fructifica economiile încredinţate societăţii de asigurare.
Pentru persoanele fizice titulare a unor contracte de asigurare de viaţă, asigurarea
constituie veritabile active financiare, cu scadenţe de valorificare mai lungi sau mai scurte.
¾ Din puct de vedere juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o
formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă

9
emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a
asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări4.
În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri
succesive de-a lungul timpului. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 49 din
reglementarea adoptata în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se
obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”. 5
Potrivit dispoziţiilor art.5 din reglementarea adoptată în 1971 ”prin contractul de
asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar
aceasta ia asupra sa riscul producerii unui eveniment, obligându-se ca, la producerea
evenimentului, să plătească asigurătorului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o
indemnizaţie – despăgubire sau sumă asigurată – în limitele convenite”.6
După renunţarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor, exercitat prin
Administraţia Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării definiţiei date prin legea
contractului de asigurare. Astfel legea Nr. 136 din 1995 art.9 propune o definiţie reformulată
a celei existente în 1971 şi anume: “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să
plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare indemnizaţie, în limitele şi în termenele convenite”.7
Conform Legii Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările si reasigurările în
România art.1, „activitatea de asigurare se desfăşoară sub forma asigurărilor facultative şi
obligatorii, precum şi a operaţiunilor de reasigurare, de către societăţi comerciale de asigurare,
de asigurare-reasigurare şi societăţi de reasigurare, denumite în continuare asigurători,
respectiv reasigurători”.8
Unii specialişti consideră că definiţia juridică a contractului este insuficient de
semnificativă şi propun ca aceasta să fie completată printr-o definiţie tehnică a operaţiei de
asigurare. Astfel, Yvonne Lambert-Faivre consideră că “sub aspectul său tehnic, care e
fundamental, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul
mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, îi

4
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.54-
57.
5
Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de
asigurare, publicată în Monitorul Oficial nr.83 din 9 aprilie 1931, nr.108 din 12 mai 1932, şi nr.85 din 10 aprilie
1936
6
Decretul Consiliului de stat nr.471-1971 cu privire la asigurările de stat, republicat în Buletinul oficial al
Republicii Socialiste România , Partea I, nr.13 din 27 februarie.
7
LEGEA Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările si reasigurările în România , publicată în Monitorul
Oficial nr. 303 din 30 decembrie 1995
8
Idem

10
indemnizează pe aceia dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului comun constituit
din primele încasate”.9 Autoarea franceză îşi motivează opinia prin faptul că “spre deosebire
de contractul de asigurare care capătă aspectul unui pariu sau al unui joc al bazardului,
operaţia de asigurare, privită în complexitatea ei, devine o operaţie antialeatorie de luptă
colectivă împotriva hazardului”.
Acordul de voinţă este primul principiu de bază care permite realizarea unui contract
între asigurat şi asigurător, prin care asiguratul beneficiază de protecţie pentru riscurile pe
care şi le-a asumat asigurătorul. Asigurătorul printr-un contract de asigurare se obliga să
plătească contravaloarea daunelor in cazul producerii unuia din riscurile asumate.
Un alt principiu pe care îl are asigurarea este principiul mutualităţii prin care fiecare
asigurat contribuie cu o sumă de bani, numită primă de asigurare, la crearea fondului de
asigurare din care asigurătorul acoperă daunele suferite de asiguraţi.
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător este denumit contract de asigurare
sau poliţă de asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă caracteristicile unui contract, şi
anume:10
a) este un contract consensual datorită faptului că aceasta se încheie numai prin acordul
părţilor; acest contract este valabil din momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au
exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut; forma scrisă este cerută de legiuitor din
dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi pe cele ale terţilor.
b) este un contract sinalagmatic prin faptul că fiecare parte are anumite obligaţii. Astfel,
asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la încheierea
contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să achite primele de
asigurare datorate; la rândul său, asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul
producerii acestuia, acordând indemnizaţia cuvenită. Asigurătorul trebuie să-şi respecte
obligaţiile numai în cazul în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale contractuale (art.17).În
caz contrar, asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul
rămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică (art.19 şi 20).
c) este un contract aleatoriu , adică la încheierea asigurării asiguratul şi asigurătorul nu
cunosc efectele, avantajele, sau pierderile ce vor rezulta. Acest eveniment, denumit alea,
comportă, pentru fiecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere. De exemplu: în
cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu, plata
despăgubirii de către asigurător va avea loc numai în situaţia producerii incendiului; dacă
despăgubirea datorată va întrece ca mărime prima achitată de asigurat, avantajul va fi al

9
Yvonne Lambert-Faivre, Droit des assurances, 5-eme, edition, Paris, Dalloz, 1985, p.36.
10
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998.

11
 asiguratului. În situaţia în acre nu se va produce nici un incendiu, în perioada de valabilitate a
contractului, avantajul va fi de parte asigurătorului, care deşi a încasat prima de asigurare însă
nu datorează nici o indemnizaţie.
Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru
care se solicită încheierii contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de
părţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând sa fie acoperit cu certitudine de
către asigurător.
d) este un contract succesiv datorita valabilităţii pentru o perioada mai lungă de timp;
prima se poate plăti în mai multe rate, protecţia fiind continuă din partea asigurătorului.
Faptul, că valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o anumită perioadă de timp,
face posibilă eşalonarea plăţii primei de asigurare şi evidenţiază caracterul succesiv al
realizării contractului.
e) este un contract de bună credinţă ceea ce presupune ca executarea lui să se facă cu
bună credinţă de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe
informaţii furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe
care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informaţiilor provenite de la acesta, fără
putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când se constată că informaţiile puse la
dispoziţia asigurătorului nu au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului se sancţionează de o
manieră foarte severă .
f) este un contract de adeziune: formularea/stabilirea clauzelor din contract aparţine
societăţilor de asigurare, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul
asigurărilor de bunuri, societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui
definitivare are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie
diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a societăţilor de
asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în anumite
coordonate juridice de fond şi formă.
g) este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de
asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice,
între care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg
parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a
contractului de asigurare.
Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.
¾ Asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativităţii (voluntariatului),
adică ea se închei din proprie iniţiativă, de către persoane fizice şi juridice interesate,

12
împotriva acelor fenomene care le ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală, în scop
de indemnizare sau de fructificare.
¾ Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoane fizice şi
juridice, deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii (de exemplu locuinţele şi
alte construcţii gospodăreşti proprietate privată), sunt obligate să le asigure împotriva
riscurilor prevăzute de lege, iar asigurătorii care au primit autorizaţie legală de a practica o
astfel de asigurare, sunt obligaţi să o realizeze, în condiţiile prevăzute de autoritatea publică
competentă, şi să elibereze un înscris probator al asigurării.

1.4. Clasificarea asigurărilor

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate – pentru o mai

uşoară înţelegere şi urmărire a particularităţilor pe care le prezintă – după mai multe criterii.
¾ După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare deosebim
asigurări obligatorii şi asigurări facultative.
Potrivit legii, raporturile de asigurare se nasc în baza contractului încheiat între
asigurător şi asigurat.

Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru
apărarea avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi protejarea
victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea obligatorie se introduce atunci când
bunurile unui număr mare de persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de anumite riscuri,
astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai
devreme sau mai târziu, la producerea evenimentelor asigurate.
În asigurările obligatorii raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi
obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii
fără a se cere acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice
şi juridice ce intră sub incidenţa legii.
În România cea mai uzitată/cunoscută formă de asigurare obligatorie este asigurarea
de răspundere civilă pentru pagube cauzate prin accidente de circulaţie. În acest sens, legea
prevede obligaţia persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse
înmatriculării sau folosite pe teritoriul României de a le asigura pentru cazurile de răspundere
civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României.
Asigurarea facultativă are la bază acordul de voinţă al asigurătorului şi asiguratului
concretizat în contractul de asigurare, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor

13
precum şi toate celelalte elemente ale asigurării(riscuri, sumă asigurată etc.). Tot facultativă
este şi asigurarea bunurilor cu care se garantează creditele acordate sau a bunurilor procurate
din credite sau cu plata preţului în rate.
Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de asigurarea
facultativă. Aceste trăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigurării, modul de stabilire a
sumei asigurate, durata asigurării etc.

Asigurarea obligatorie Asigurarea facultativă

• este o asigurare totală (în ea
sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi
fel, precum şi toate persoanele care
întrunesc condiţiile prevăzute de lege)
• este o asigurare normată
(suma asigurată este stabilită prin lege
sau sub forma unor norme de
asigurare pe unităţi de bunuri
separate)
• este o asigurare fără termen
(acţionează atât timp cât există bunul
asigurat; răspunderea asigurătorului ia
naştere în mod automat din momentul
în care asigurătorul a intrat în posesia
bunului respectiv)
• nu este o asigurare totală (cuprinde, de
regulă, numai o parte din bunurile de acelaşi fel
existente în proprietatea persoanelor fizice şi
juridice la un moment dat)
• nu este o asigurare normată (suma
asigurată este stabilită în funcţie de propunerea
asiguratului şi având ca limită maximă valoarea
reală a bunului în momentul încheierii asigurării,
iar la asigurările de persoane anumite sume stabilite
prin regulamentele de asigurare.)
• este o asigurare cu termen (este valabilă
numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită
în contractul de asigurare; răspunderea
asigurătorului acţionează numai în cadrul acestui
interval)

¾ După domeniul asigurării deosebim asigurări de bunuri, asigurăride

persoane şi asigurări de răspundere civilă.
a.1.1 Asigurarea de bunuri are ca obiect anumite bunuri (o construcţie, autovehicule,
bunuri ale gospodăriei casnice, animale etc.) care sunt susceptibile de a fi distruse sau avariate
de calamităţi naturale, accidente sau alte evenimente.
Asigurarea de persoane are ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa, supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. În acest tip de
asigurare asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul – la apariţia cazului asigurat – să
primească indemnizaţia de asigurare fără relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar dacă nu ar fi
încercat vreo pagubă. Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând o
măsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.
Asigurarea de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) are ca obiect o
valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a
unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii.

14
 Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor (asigurări
de daune), având ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului, fie
prin avarierea (totală sau parţială) a bunului asigurat, fie prin plata despăgubirilor civile
datorate terţilor ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ce angajează răspunderea
asiguratului. Aceasta înseamnă că aceste asigurări au caracter indemnitar (de despăgubire).
Asigurările de persoane nu au caracter indemnitar.

¾ În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe şi

asigurări indirecte (reasigurări).
În cazul asigurărilor directe raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit
între asigurat şi asigurători, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii (tot
asigurare directă este şi coasigurarea în care există mai mulţi asigurători precum şi asigurarea
mutuală care se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare).
Reasigurarea apare ca un raport care se stabileşte, de fiecare dată, între două societăţi
de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător.
Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare prin intermediul căruia reasiguratul cedează
unui reasigurător o parte din răspunderile asumate prin contractul de asigurare. În acest fel
reasigurătorul îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele
convenite în contractul de reasigurare.

¾ După sfera de cuprindere în profil teritorial asigurările pot fi grupate în

asigurări interne şi asigurări externe.
Asigurările interne se caracterizează prin faptul că, în general, părţile contractante
domiciliază în ţara noastră, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se
află pe teritoriul României, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu. Primele
de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc în monedă naţională.
Asigurările externe apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies
în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare (una din părţile
contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară; obiectul asigurării ori riscul
asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări). De regulă, la aceste
asigurări atât primele de asigurare cât şi despăgubirile se plătesc în valută, motiv pentru care
ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de asigurări în valută. Pot fi amintite în acest sens
asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea creditelor pentru export, asigurarea
mijloacelor de transport etc.
¾ După riscul asigurat, pot exista următoarele categorii de asigurări:

15
 - pentru incendii, trăsnete, explozii, cutremure etc.; bunurile asigurate
împotriva acestor fenomene sunt: clădiri şi diferite construcţii, maşini, utilaje, mijloace de
transport, obiecte de uz casnic etc.;
- pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtună, uragan, alunecări de
teren, riscuri specifice culturilor agricole;
- pentru derapări, răsturnări, coliziuni, prăbuşiri sau alte accidente ale
mijloacelor de transport;
- pentru diferite boli şi accidente ale animalelor;
- pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice (boală,
invaliditate, deces);
- pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate
terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activităţi etc.

¾ În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există:

- asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizează lacurile,
râurile, porturile etc.;
- asigurări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce
pe apele mărilor sau oceanelor;
- asigurări aeriene (de aviaţie), care acoperă două mari categorii de riscuri:
pentru pierderea sau avarierea aeronavei şi de răspundere civilă a companiei aeriene.

¾ În funcţie de interesul pecuniar avem:

- asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.);
- asigurarea împotriva falimentului în afaceri;
- asigurarea responsabilităţii (răspunderii).

¾ În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:

- asigurări individuale (ex. asigurarea unei case împotriva incendiului);
- asigurări colective (ex. asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului);
- asigurări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă de
timp).
¾ În literatura de specialitate străină precum şi în anuarele statistice
internaţionale asigurările sunt clasificate în două mari categorii:
- asigurări de viaţă;
- asigurări non - viaţă.

16
 1.5. Societăţile de asigurare

Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară

activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se
încadreze în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi
vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi de daune pe care
trebuie să le constituie.
• Societăţile de capital – sunt constituite pentru a obţine profit pentru proprietari
1. Societăţile comerciale pe acţiuni şi cu răspundere limitată;
2. Societăţile Lloyd’s, caracteristici:
a) nu este o societate de asigurări, ci se comportă ca o piaţă;
b) toate acţiunile sunt subscrise în numele său de către anumiţi membrii, fiind
garantată cu întreaga avere personală a acestora;
c) piaţa reasigurărilor reprezintă o mare piaţă a pieţei Lloyd’s;
d) fond special alcătuit din venituri din prime ale fiecărui membru;
e) contractele de piaţă se încheie prin intermediul brokerilor Lloyd’s;
3. Bursele de asigurări – adevărate pieţe, fiecare asigurare sau reasigurare
achiziţionată la bursă este subscrisă de membrii ei ( indivizi, asociaţii, corporaţii).
• Societăţile cooperatiste – nu sunt constituite pentru a obţine profit; proprietarii
deţin poliţe cu acoperire prin asigurare la preţuri minime.
1. Organizaţii de asigurare de tip cooperatist – fiecare membru are dublă calitate:
asigurat şi asigurător;
2. Tontinele11 – se constituie pentru o perioadă determinată, în timpul căreia membrii
asociaţiei varsă o cotizaţie anuală la fondul comun;
3. Organizaţiile de schimb reciproc – riscul asigurării va fi transferat celorlalţi
membrii, nu organizaţiei;
4. Alte societăţi cooperatiste – asigurarea este disponibilă pentru o anumită organizaţie
dintr-un domeniu de activitate;
5. Organizaţii frăţeşti – subscriu în principal asigurări de viaţă sau medicale;

• Pool-urile şi asociaţiile de asigurări

11
Aceste asociaţii îşi datorează denumirea bancherului italian, Lorenzo Tonti, care l-a introdus în Franţa după ce
l-a experimentat în Italia

17
 Pool-urile sunt formate din câţiva asigurători independenţi, care cooperează pentru a
acoperi împreună anumite riscuri.12 Acestea pot funcţiona ca sindicat sau pe bază de
reasigurări. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru asigurări oferite de pieţe
convenţionale de reasigurări prin mobilizarea capacităţii locale sau/şi prin încheierea de
tranzacţii directe de asigurare sau reasigurare.
După spaţiul geografic pe care îşi desfăşoară activitatea pool-uri pot fi:
1. Naţionale. Acestea se ocupă cu mobilizarea capacităţii de asigurare directă a
marilor riscuri. Dintre ele specializate amintim: pool-urile de asigurări atomice din Marea
Britanie, Olanda, Italia, România.
Există şi pool-uri interne care acţionează ca organizaţii de reasigurare în care membrii
individuali cedează pool-ului o parte din asigurările directe la care ei au subscris şi apoi
împart riscurile respective în proporţii convenite între toţi membrii pool-ului, prin
retrocesiune. Un exemplu real ar fi „Philippines Motor Pool”.
2. Regionale. Acestea sunt extinse în multe părţi ale lumii.
În aceste caz, putem lua ca exemplu cele patru pool-uri specializate ale Federaţiei
Arabe pentru Engineering (înfiinţat în 1969) şi cele trei pool-uri de Cooperare Regională
pentru Dezvoltare alcătuite din membrii ai Turciei, Iranului şi Pakistanului.

1.6. Intermedierea în asigurări şi reasigurări

Intermedierea de asigurări- înseamnă orice activitate care constă din prezentarea sau
propunerea unor contracte de asigurare sau din desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în
vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor astfel de contracte sau de
contribuţie la gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei
solicitări de daune.13
Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de asigurări atunci când sunt
realizate de o societate de asigurare sau de un angajat al unei societăţi de asigurare care
acţionează sub răspunderea unei societăţi de asigurare.
Nu se consideră a fi intermediere de asigurări furnizarea ocazională de informaţii în
contextul unei alte activităţi profesionale, cu condiţia că scopul activităţii respective să nu fie
acordarea de asistenţa unui client în vederea încheierii sau derulării unui contract de asigurare,
gestionarea, cu titlu profesional, a solicitărilor de daune ale unei societăţi de asigurare,
precum şi compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicitărilor de daune.
Intermedierea de reasigurări- înseamnă orice activitate care constă din prezentarea
12
www.1asig.ro
13
www.primm.ro

18
sau propunerea unor contracte de reasigurare sau din desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în
vederea finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor asemenea contracte sau
contribuţia la gestionarea şi derularea unor astfel de contracte, în special în caz de solicitare
de daune.14
Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de reasigurări atunci când sunt
realizate de o societate de reasigurare sau de un angajat al unei societăţi de reasigurare care
acţioneaza sub răspunderea unei societăţi de reasigurare.
Nu se consideră intermediere de reasigurări furnizarea ocazională de informaţii în
contextul unei alte activităţi profesionale, cu condiţia ca scopul activităţii respective să nu fie
acordarea de asistenţă unui client în vederea încheierii sau derulării unui contract de
reasigurare, gestionarea, cu titlu profesional, a solicitărilor de daune ale unei societăţi de
reasigurare, precum şi compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicitărilor de
daune.
Intermediar de asigurări- reprezintă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiază sau
desfăşoară, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de asigurări;15
Intermediar de reasigurări- înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiaza sau
desfăşoara, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de reasigurări;16
Intermediar de asigurări legat- înseamnă orice persoană care desfăşoară activităţi de
intermediere de asigurări pentru una sau mai multe societăţi de asigurare şi în numele acesteia
sau acestora, dacă produsele de asigurare nu se află în concurenţă, dar care nu colectează
prime sau sume destinate clienţilor; această persoană acţionează sub răspunderea totală a
acelor societăţi de asigurare pentru produsele care le privesc pe fiecare în parte.17
Orice persoană care desfăşoară activităţi de intermediere de asigurări pe lângă
activitatea sa profesională principală este de asemenea considerată un intermediar de asigurări
legat care acţionează sub răspunderea uneia sau mai multor societăţi de asigurare pentru
produsele care le privesc pe fiecare în parte, dacă asigurarea este complementară bunurilor
sau serviciilor furnizate în cadrul acelei activităţi profesionale principale şi dacă persoana nu
colectează prime sau sume destinate clienţilor.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări trebuie să aibă cunoştinţele şi aptitudinile
corespunzătoare, aşa cum sunt acestea stabilite de statul membru de origine al
intermediarului.
Statele membre de origine pot să adapteze condiţiile cerute în materie de cunoştinţe şi

14
www.primm.ro
15
www.1asig.ro
16
www.1asig.ro
17
www.1asig.ro

19
aptitudini în funcţie de activitatea de intermediere de asigurări sau de reasigurări şi de
produsele distribuite, în special dacă activitatea profesională principală a intermediarului este
alta decât intermedierea de asigurări. În astfel de situaţii, intermediarul respectiv poate să
desfăşoare o activitate de intermediere de asigurări numai dacă un intermediar de asigurări
care îndeplineşte condiţiile din acest articol sau o societate de asigurare îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru acţiunile sale.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări trebuie să se bucure de o bună reputaţie. Ca
un minim necesar, aceştia trebuie să nu aibă cazier judiciar sau un alt document echivalent
pentru infracţiuni penale grave care au adus atingere proprietăţii sau pentru alte infracţiuni în
domeniul financiar şi nu trebuie să fi fost declaraţi anterior în faliment, cu excepţia cazului în
care au fost reabilitaţi în conformitate cu dispoziţiile de drept intern.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări vor deţine o asigurare de indemnizaţie
profesională care să acopere întreg teritoriul Comunităţii sau altă garanţie comparabilă pentru
răspunderea care decurge din neglijenţa profesională, în valoare de cel putin 1 000 000 EURO
pentru fiecare solicitare de daune şi în valoare globala de 1 500 000 EUR pe an pentru
totalitatea solicitărilor de daune, cu excepţia cazului în care o astfel de asigurare sau garanţie
comparabilă le este pusă la dispoziţie de o societate de asigurare sau reasigurare sau de altă
întreprindere în numele căreia intermediarul de asigurări sau de reasigurări acţionează sau este
împuternicit să acţioneze sau dacă societatea respectivă şi-a asumat întreaga răspundere
pentru acţiunile intermediarului.
În asigurări există două tipuri de intermediari şi anume agenţii de asigurare şi brokerii
de asigurare. 18
• Agenţii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie mult utilizat de către
societăţile
de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor.
Agenţii de asigurare sunt utilizaţi, în special, pentru asigurările încheiate de persoanele
fizice, iar în unele companii ei sunt implicaţi şi în activităţile legate de constatarea, evaluarea
şi lichidarea daunelor.
O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare, dacă deţine o autorizaţie
valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, denumită în prezenta lege contract de agent, pentru
a acţiona în numele acestuia.
Agenţii de asigurare, persoane fizice, au dreptul să se înregistreze la camera de munca
în a carei raza teritorială domiciliază, pentru a li se calcula vechimea în munca şi pentru a

18
Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări; Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Back,
Bucureşti 2000, pag. 61

20
achita taxele necesare în vederea constituirii fondurilor de pensii şi de asigurări sociale.
Un agent de asigurare nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurari decât pentru un
singur asigurător.
Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în
numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau
omisiunile agentului de asigurare.
• Brokerii. Prezenţa activă a brokerilor este indispensabilă pe piaţa internaţională a
asigurărilor şi reasigurărilor. Prezenţa acestora este necesară datorită faptului că apar
modificări ale condiţiilor economice, sociale şi politice şi au loc schimbări periodice ale
legislaţiilor unor ţări privind reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare referitoare
la depozitele de fonduri. Aceştia mobilizează o mare parte din capacitatea mondială de
asigurare şi reasigurare şi conferă pieţei o mare mobilitate şi flexibilitate.
Brokerii au un rol important în mobilizarea capacităţii de subscriere, cerută de
asigurare pentru riscuri mari şi specializate, prin cunoştinţele lor şi accesul la pieţele mondiale
ale asigurărilor şi reasigurărilor.
În schimbul serviciilor prestate, brokerii primesc un comision numit „taxă de
brokeraj” sau o cotă procentuală asupra primei de reasigurare plătită de client care variază în
funcţie de tipul de contrat, de durată şi de piaţă între 1,5 şi 15%.
Brokerul pune pe primul loc interesele solicitantului şi de aceea este obligat prin legi
şi uzanţe să-şi utilizeze pregătirea profesională, atât cea teoretică, cât şi cea practică, pentru a
încheia cea mai bună afacere.
Conform art.36, al legii 32/2000 un broker de asigurare care solicită autorizarea achită
la depunerea cererii de autorizare o taxă de autorizare de 30.000.000 lei; cuantumul taxelor de
autorizare se actualizează periodic prin decizie a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în
funcţie de indicele preţurilor comunicat de Comisia Naţionala pentru Statistică.
Brokerii de asigurare achită, din momentul acordării autorizaţiei de funcţionare, pe
durata valabilităţii acesteia, o taxa de funcţionare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor, de maximum 0,3% din comisioanele încasate în perioada pentru care sunt
datorate.
Atât agentul cât şi brokerul sunt remuneraţi de asigurător şi nu de asigurat. Agentul de
asigurare primeşte comisionul pentru că vinde asigurările celui pe care îl reprezintă, brokerul
primeşte brokerajul pentru că aduce afaceri asigurătorului.
Momentan, în lume funcţionează un număr impresionant de brokeri, fie ca filiale ale
unor firme de intermediere, fie ca organizaţii independente. Cei mai mulţi brokeri îşi

21
desfăşoară activitatea pe scară internaţională şi cea mai mare parte a lor dispune de sucursale,
birouri sau reprezentanţe în toate marile centre de asigurări şi reasigurări ale lumii.
Poziţia brokerilor diferă de la o piaţă la alta. Astfel pe piaţa Londrei nu se pot încheia
tranzacţii de reasigurare în mod direct, ci numai prin apelarea la brokeri, în Olanda şi
Australia cele mai multe afaceri se încheie prin intermediul brokerilor, în timp ce în Germania
se preferă contractele directe dintre asigurători şi reasigurători.
Piaţa S.U.A. prezintă anumite particularităţi determinate de reglementările privind
statutul companiilor de asigurare, adoptate în fiecare stat. Această piaţă este împărţită între
firme americane şi străine.
Activitatea brokerilor de reasigurare diferă de cea a brokerilor de asigurări directe.
Comparativ cu brokerii de asigurări directe, brokerii de reasigurare nu se ocupă de
intermedierea sau încheierea de afaceri directe, ci de găsirea celor mai bune legături şi
contracte de reasigurare, de aducerea laolaltă a părţilor contractante, de îndeplinirea unor
formalităţi procedurale în vederea încheierii contractului de reasigurare, de rearanjarea unui
contract existent pe bază nouă sau plasare la reasigurători noi.
Datorită faptului că brokerii au foarte multe cunoştinţe în ceea ce priveşte pieţele, ei
oferă posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor parteneri, asigurând o protecţie
completă clientului şi o primă corespunzătoare pentru asigurător. Tot brokerii informează
companiile cedente asupra noilor forme de protecţie, asupra oricăror modificări intervenite în
starea pieţei, asupra metodelor de îmbunătăţire a informaţiilor privind managementul riscului,
a sistemelor de control, îi avertizează în situaţiile în care sunt tentaţi să încheie contracte ce se
pot dovedi dezastroase, aplanează diferendele apărute în perioada de derulare a contractului şi
oferă asistenţă şi consultanţă.
Brokerii de asigurare şi reasigurare au următoarele funcţii:19
1. acordă asistenţă clientului pentru elaborarea unui program adecvat de
asigurări/reasigurări şi pentru îmbunătăţirea programului existent;
2. contactează asigurătorii/reasigurătorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte
corespunzătoare pe termen lung;
3. negociază termenii contractului de asigurare, respectiv de reasigurare şi pregăteşte
textul acestuia sau verifică dacă textul propus de compania cedentă răspunde protecţiei
optime;
4. participă la plata primei de asigurare sau reasigurare şi la încasarea contravalorii
corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor;

19
Violeta Ciurel – Asigurări şi reasigurări; Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Back,
Bucureşti 2000, pag. 65

22
 5. pregăteşte reînnoirea contractului de asigurare, respectiv de reasigurare;
6.asistă asigurătorul sau asigurătorul în respectarea clauzelor contractuale.
Există şi cazuri în care, brokerii se ocupă de unele activităţi administrative de detaliu,
cum ar fi: elaborarea proiectului de contract, avizarea lui de viitoarele părţi contractante,
întocmirea documentului final şi semnarea lui, urmărirea derulării contractului şi a respectării
obligaţiilor părţilor privind plata primelor datorate şi regularizarea daunelor.

Asigurările formează un sector de activitate cu conotaţii/implicaţii complexe atât

pentru persoanele fizice/juridice în mod individual, cât şi pentru societate în ansamblu.
Principiul de bază care stă la baza activităţii de asigurare este principiul mutualităţi; similar
altor componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc o serie de funcţii dintre
care funcţia de compensare a pagubelor şi cea de prevenire a producerii pagubelor sunt cele
mai importante. Din punct de vedere juridic poliţa de asigurare prezintă caracteristicile unui
contract; alături de contract, legea reprezintă o altă formă juridică de realizare a asigurării.

TESTE DE CONTROL:
1. În ce constă esenţa operaţiunii de asigurare?
2. Care sunt funcţiile asigurării, ca şi componentă a sistemului financiar?
3. Descrieţi principalele tipuri de asigurări, în funcţie de criteriile sintetizate în literatura
de specialitate.
4. Care sunt intermediarii care acţionează pe piaţa asigurărilor şi reasigurărilor?
5. Prezentaţi principalele categorii de societăţi de asigurare.

23
 CAPITOLUL 2. INTRODUCEREA NOŢIUNII DE RISC ÎN
ACTIVITATEA DE ASIGURARE

Capitolul se concentrează asupra noţiunilor de risc şi incertitudine în activitatea

economică şi nu numai; se încearcă o distincţie între riscurile umane şi riscurile naturale,
fiind prezentate , în acelaşi timp, şi implicaţiile acestor tipuri de riscuri, cu precădere a celor
naturale, asupra industriei asigurărilor. Sunt evidenţiate, de asemenea, şi principalele
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un risc, din punct de vedere juridic pentru a
deveni asigurabil.

2.1. Risc şi incertitudine

Prin natura lor atât viaţa cât şi activitatea indivizilor sunt legate în mod intrinsec de
risc; orice sistem care funcţionează având drept mobil obţinerea unui rezultat viitor operează
în condiţii caracterizate prin diferite grade de risc, de incertitudine sau chiar de indeterminare.
Riscul şi incertitudinea sunt „elemente” care fac parte din realitatea înconjurătoare; de regulă
ele sunt analizate comparativ cu certitudinea; d.p.d.v. formal se apreciază că starea de
certitudine desemnează cazurile în care anticipările privind fluxurile/evenimentele viitoare
sunt unice sau variază într-o marjă foarte redusă. În timp ce certitudinea este expresia
producerii cu precizie a evenimentelor respective, în orizontul de timp anticipat, incertitudinea
este o formă probabilă de producere a unor fenomene sau procese Riscul derivă din
incertitudine şi este un termen folosit pentru a desemna situaţiile viitoare în care anticipările
nu sunt unice, dar se pot aprecia soluţiile fiecărei variante posibile. Incertitudinea poate avea o
componentă pozitivă, legată de evenimente/stări viitoare benefice şi o componentă negativă;
în această accepţiune riscul reprezintă componenta negativă a incertitudinii.
În economiile care produc utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în condiţii de liberă
iniţiativă, este imposibil să se cunoască toate efectele de către cei ce iau decizii, astfel că
agenţii economici acţionează întotdeauna în situaţii de incertitudine. În aceste condiţii,
incertitudinea este expresia caracterului incomplet, aproximativ, al informaţiilor cu privire la
factorii de influenţă conjugată şi la consecinţele acţiunii lor în timp şi spaţiu.20 Aceasta
înseamnă că cine acţionează în condiţii de incertitudine se supune riscurilor de a nu realiza
integral ceea ce şi-a propus. O acţiune economică este nesigură şi, deci, riscantă atunci când
efectele ei pot îmbrăca mai multe forme, fără să se cunoască probabilitatea realizării fiecăreia.
20
Orio Giarini şi Walter R. Stahel - Moartea este singura certitudine legată de viaţa pe care o poate avea un
individ!... Incertitudinea poate fi descrisă ca suma tuturor pericolelor potenţiale din jurul nostru, percepute sau
nu. – după Nela Popescu – Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale – teză de doctorat,
www.ase.ro

24
În timp ce incertitudinea este sursa potenţială a riscului, riscul este forma concretă pe care o
îmbracă pierderile în afaceri.
Acţiunea este întotdeauna direcţionată spre îmbunătăţirea stării de lucruri prezente a
unui individ; atât timp cât orice activitate umană este prevăzută pentru a se desfăşura în viitor,
iar viitorul va fi întotdeauna incert, incertitudinea este asociată oricărei activităţi umane.
Astfel, incertitudinea viitorului este deja implicată în chiar noţiunea de acţiune. Faptul că
omul acţionează şi că viitorul este incert nu sunt, în nici un caz două chestiuni independente,
ci doar două moduri diferite de a stabili acelaşi lucru.21 Dacă omul ar cunoaşte viitorul şi dacă
evenimentele viitoare nu ar include elemente unice şi impredictibile, el nu ar mai avea de ales
şi nu ar mai acţiona. Individul ar fi ca un automat, iar acţiunea, ca gen de comportament, ar fi
redusă la reacţia mecanică la stimuli.
Nevoile şi evaluările viitoare, reacţia oamenilor la modificarea condiţiilor, viitoarea
cunoaştere ştiinţifică şi tehnologică, viitoarele ideologii şi politici, nu pot fi niciodată
prevăzute decât cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. De aceea, orice acţiune se
referă la un viitor necunoscut.
Probabilitatea se referă la posibilitatea ca un anumit fenomen sau eveniment să se
producă în condiţii bine determinate. Înţelegerea individului se bazează întotdeauna pe o
cunoaştere incompletă. Se poate presupune că individul sau firma cunoaşte motivaţiile
oamenilor care acţionează, ţelurile pe care aceştia le urmăresc, mijloacele pe care aceştia
plănuiesc să le utilizeze pentru atingerea acestor ţeluri precum şi efectele care sunt de aşteptat
de pe urma intervenţiei acestor factori. Cu toate acestea, cunoaşterea este deficitară. Individul
sau firma nu poate exclude dinainte posibilitatea de a se fi înşelat în aprecierea influenţei
tuturor factorilor, sau de a nu fi luat în consideraţie unii factori şi nici nu poate exclude
dinainte posibilitatea unei predicţii eronate.
Jocurile de noroc, rigoarea specifică ştiinţelor tehnicii şi speculaţia sunt trei feluri
diferite de a aborda viitorul. Jucătorul nu ştie nimic despre evenimentul de care depinde
rezultatul participării sale la joc; tot ceea ce cunoaşte este frecvenţa unui rezultat favorabil
într-o serie de asemenea evenimente, dar această cunoaştere este inutilă pentru ceea ce
urmăreşte el; cu alte cuvinte, jucătorul se încrede în noroc, iar acesta este singurul lui plan.
Viaţa însăşi este supusă la multe riscuri. În orice clipă ea este periclitată de evenimente
dezastruoase, care nu pot fi controlate, sau, cel puţin, nu pot fi suficient controlate. Fiecare
individ mizează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe noroc; astfel, există în viaţa umană
un element omologabil jocurilor de noroc. Individul poate îndepărta însă o parte din

21
Ludwig von Mises: - Human Action: A Treatise on Economics, Contemporary Books, Inc. Chicago,1963,
p.105-117

25
consecinţele pecuniare ale acestor dezastre, contractând poliţe de asigurare; astfel poate
transfera riscul care îl pândeşte asigurătorului, aceasta nu înseamnă că îndepărtează riscul ci,
dacă acesta se va produce, efectele lui vor fi suportate de asigurător. Procedând astfel, el
mizează pe şansele adverse. Din punctul de vedere al celui asigurat, asigurarea reprezintă un
joc de noroc şi anume evenimentul asigurat poate avea loc sau nu. Astfel, în privinţa
evenimentelor naturale necontrolabile , individul sau firma sunt întotdeauna în poziţia unui
jucător.
În lumea reală, individul care acţionează se confruntă cu faptul că semenii lui
acţionează la rândul lor pe cont propriu, ca şi el. Necesitatea de a-şi ajusta acţiunile la
acţiunile altora îl face pe individ să fie un speculator, pentru care succesul şi eşecul depind de
capacitatea (mai mică sau mai mare) pe care o are de a înţelege viitorul. Astfel, atât timp cît
nu există nici un fel de stabilitate în cursul evenimentelor şi a acţiunilor umane şi, de aceea,
nici un fel de siguranţă, fiecare acţiune este o speculaţie riscantă.
Incertitudinea poate fi descrisă ca, “suma tuturor pericolelor potenţiale din jurul
nostru percepute sau nu”.22 Altfel spus, incertitudinea este, “expresia caracterului incomplet,
aproximativ, al informaţiilor cu privire la factorii de influenţă conjugată şi la consecinţele
acţiunii lor în timp şi spaţiu”.23
În cadrul teoriei deciziei, incertitudinea este privită în primul rând ca incertitudine
cognitivă, ca urmare a lipsei cunoştinţelor sau ca limitare a capacităţilor cognitive ale
individului. Incertitudinea este legată în mod intrinsec de procesul decizional, este parte a
acestuia.
Alte abordări, în special în teoria organizaţiei, prezintă incertitudinea ca pe o
caracteristică a mediului mai degrabă decât o caracteristică cognitivă a decidentului.
Incertitudinea este în afara subiectului, nu în interiorul lui. De asemenea, în economie sunt
abordări care conceptualizează incertitudinea mai degrabă ca o caracteristică a mediului decât
ca pe o caracteristică a decidentului. În aceste abordări incertitudinea, ca şi caracteristică a
mediului, este principala variabilă care determină nivelul investiţiilor de capital.
Una dintre modalităţile în care economia evaluează incertitudinea este legată de
nevoia investitorilor de a calcula probabilitatea de a-şi recupera investiţiile din diverse ţări
ale lumii. Incertitudinea, în acest caz, nu mai este una subiectivă (legată de capacităţile
cognitive limitate ale subiectului), ci este obiectivă (derivată din caracteristicile mediului
economic, politic şi social). Din moment ce criteriile de evaluare ale incertitudinii sunt clare şi
informaţia legată de aceste criterii este disponibilă, reducerea incertitudinii în cazul deciziei

22
Orio Giarini şi Walter R. Stahel - Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 315-330.
23
Constantin Popescu: - Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, p. 201-204.

26
de a investi nu este caracterizată de acumularea de noi informaţii care fixează imaginea
investitorului despre ţara respectivă.
În principal, incertitudinea în cazul deciziei de a investi în cazul capitalului financiar
este legată de patru aspecte : instabilitatea politică, violenţa politică (imixtiunea politicului
asupra afacerilor), incertitudinea politicilor şi incertitudinea legată de respectarea legilor. În
general, variabilele sociale de interes major în măsurarea incertitudinii instituţionale pentru
caracterizarea riscului de ţară, include măsurători ale corupţiei, securităţii drepturilor de
proprietate, calităţii drepturilor politice, numărului schimbărilor guvernelor ş.a. Decizia de a
investi într-o ţară, zonă, regiune este puternic corelată negativ cu gradul de incertitudine
asociat ţării, zonei, regiunii respective. În acest sens, măsurarea incertitudinii (şi implicit a
riscului de ţară) este un predictor al volumului investiţiilor.
Conform accepţiunii latine, termenul risc se referă nu numai la şansa de pierdere, ci
şi la şansa de câştig. Cu toate acestea, termenul risc tinde să fie utilizat în limbajul cotidian cu
semnificaţia pericolul unei pierderi. Cuvântul latin riscum a reţinut însă unele conotaţii
pozitive cel puţin până în Evul Mediu.
Analizând evoluţia riscului ca fenomen şi noţiune pe parcursul ultimilor decenii, pot fi
observate trei aspecte ce au suportat modificări:24
- s-a constatat o creştere importantă a situaţiilor de risc şi incertitudine în diferite
domenii, dar în special în domeniul relaţiilor economice externe;
- în studierea riscului în cadrul sistemului socio-economic, sunt utilizate tot mai des
ramuri relativ noi ale ştiinţei cum ar fi management, marketing, statistici aplicate
în economie;
- s-a observat o creştere şi diversificare a consecinţelor sociale produse de utilizarea
la scară largă a tehnicilor de analiză a riscului.

2.2. Riscurile umane şi riscurile naturale

2.2.1.Riscurile umane

Cea mai uzuală definiţie a riscului este aceea că este o disfuncţie; o expresie
matematică a acesteia, prin care se estimează probabilitatea producerii unor fenomene
generatoare de pagube. Însă această definiţie este greu de operaţionalizat şi de extins la toate
tipurile de risc, mai ales la cele umane, unde există un număr mare de indicatori care pot
exprima anumite procese cu potenţial mare de risc uman. Riscurile sunt poziţionate istoric şi
24
Ghe. Caraiani, Mihaela Tudor – Dreptul asigurărilor. Probleme juridice şi tehnice., Editura Lumina Lex,
2001, p.46.

27
spaţial fiind structurate de instituţii, gospodării, indivizi, de codurile culturale, etc. Nu există o
teorie universală despre riscurile umane, dar se pot distinge mai multe curente teoretice :25
¾ ecologia umană pune accent pe modul în care societatea, diferite
comunităţi umane utilizează resursele mediului, modul în care acestea interacţionează cu
riscurile şi catastrofele naturale, respectiv pe modul de adaptare a comportamentului uman la
riscuri şi catastrofe (perceperea riscurilor şi catastrofelor, evaluarea riscurilor), cu efecte
asupra elaborării strategiilor de management a riscurilor. Punctele slabe ale acestui curent sunt
: prezumţia că, catastrofele naturale pot fi controlate de societate; grad ridicat de
determinism, considerând că toate grupurile şi societăţile sunt interesate în acelaşi mod de
combaterea riscurilor; nu ia în considerare faptul că şi activităţile umane pot conduce la
declanşarea unor catastrofe, care, în aceste condiţii, nu mai sunt naturale. Mai nou, unii autori
utilizează termenul de ecologie culturală, foarte apropiat de cel de ecologie umană.
¾ curentul politico – economic analizează componentele structural-cauzale, ca
politicile în domeniul protecţiei sănătăţii, în general politicile sociale şi influenţa acestora
asupra vulnerabilităţii, accesul la muncă, educaţie, locuinţă, mediul natural al diferitelor
epidemii, etc. Astfel, se vizează relaţia om-mediu prin prisma corelaţiei dintre modelele de
utilizare a resurselor şi macrostructurilor politico-economice, integrând factorii politici,
istorici şi sociali în analiza modificării mediului.
¾ curentul social consideră că fenomenele de criză sunt rezultatul unor procese
sociale mai îndelungate, au cauze structurale legate de modernizare, de integrare a unor
regiuni periferice în reţeaua pieţelor globale. Dimensiunile unei catastrofe sau ale unei crize,
riscurile depind de condiţiile sociale concrete. Astfel, percepţia riscurilor este determinată de
normele culturale ale societăţii, de scopurile sociale şi economice majore.
¾ curentul accesibilităţii este utilizat pentru studiul foametei şi a riscului de
foamete, şi pleacă de la constatarea că, crizele alimentare pot să apară chiar atunci când
există cantităţi suficiente de alimente, are loc un declin al capitalului, deoarece anumite
straturi sociale nu au posibilitate să schimbe produse sau forţa de muncă proprie cu alimente.
Se analizează efectele lipsei capitalului asupra producţiei de alimente, sau asupra participării
la reţelele sociale bazate, în situaţii de criză, pe ajutor reciproc.
¾ curentul disponibilităţii reprezintă un curent demografic şi agrar economic,
bazat pe teoria lui Malthus, şi utilizat pentru analiza inter relaţiilor dintre compania
demografică şi cea a alimentaţiei. Problematica de bază este dată de relaţia dintre creşterea
accelerată a numărului de locuitori şi creşterea mai redusă a producţiei de alimente.

25
Victor Sorocovschi – Riscuri şi catastrofe, Editura Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002, p.43 – 52.

28
 Vulnerabilitatea este conceptul de bază a curentelor teoretice prezentate mai sus, şi
poate fi definită prin trei dimensiuni:
- gradul de expunere, adică riscul expunerii la o situaţie de criză (inundaţii);
- gradul de rezistenţă, adică riscul de a nu dispune de strategii adecvate de
administrare a unei situaţii de criză;
- capacitatea de regenerare, sau riscul ca criza să exercite efecte negative durabile.
Atunci când se vorbeşte de riscurile umane este necesar să se facă referire şi la
riscurile sociale.
Riscurile sociale sunt legate de dimensiunea socială şi cea economică a societăţii, cele
mai frecvente fiind: sărăcia, condiţiile de viaţă, şomajul. Pentru România primul studiu
empiric despre riscurile sociale a fost efectuat de Guran şi Turnock (2000), care au încercat să
exprime aceste riscuri prin următorii indicatori: rata şomajului, numărul conflictelor de
muncă, divorţialitatea, rata de criminalitate, rata analfabetismului. Autorii au recunoscut că
între indicatorii folosiţi nu există o corelaţie semnificativă, ceea ce necesită o revizuire
radicală a metodologiei utilizate.26
Dintre riscurile sociale, sărăcia afectează un număr de 1,4 miliarde persoane, cu o
concentrare puternică în ţările cu nivel scăzut de dezvoltare. Sărăcia este multidimensională şi
reprezintă o situaţie caracteristică unui individ, unei gospodării, unui grup social sau unei
regiuni, care sunt lipsiţi de resursele necesare asigurării unui mod de viaţă acceptabil. În
general, se consideră că cauzele sărăciei sunt stagnarea economică, datoriile externe, tranziţia
de la economiile de comandă la economiile de piaţă, schimbări pe piaţa muncii, strategiile
politice puţin adecvate, politicile sociale puţin coerente şi cu finanţare redusă.
Riscurile medicale (de sănătate), sănătatea poate fi considerată ca şi drept individual
sau colectiv, dar cu şi rezultatul al unei dezvoltări administrative mai mult sau mai puţin
eficient. Se consideră ca sănătatea durabilă se poate asigura prin: securitate alimentară,
stabilitate politică, control al calităţii mediului şi acces egal pentru toţi cetăţenii la serviciile
sanitare. În perioada modernă relaţiile medu-sănătate au cunoscut dimensiuni noi datorită
unor fenomene spaţiale ca: urbanizarea, industrializarea, creşterea inegalităţilor teritoriale, sau
tranziţia economiilor est-europene. În acest context, interacţiunile dintre mediul fizic, cel
biologic şi activităţile umane au avut efecte negative asupra sănătăţii populaţiei, în special
datorită apariţiei poluării industriale, a transferării unor activităţi poluante spre regiuni
marginale, impactul negativ al unor proiecte de dezvoltare. În ceea ce priveşte riscurile
medicale este importantă scara la care sunt privite problemele, cea mai indicată fiind cea
locală. La scară mai mare relaţia dintre factorii de mediu şi incidenţa unor boli nu mai poate fi

26
Victor Sorocovschi – Riscuri şi catastrofe, Editura Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002, p.47.

29
pusă în evidenţă.27. Starea de sănătate, şi, implicit, riscurile medicale se pot exprima prin
anumiţi indicatori demografici ca: mortalitatea generală, mortalitatea infantilă sau speranţa de
viaţă la naştere, la care se mai adaugă mortalitatea după cauza decesului şi incidenţa
diferitelor boli.
Dintre riscurile medicale cele reprezentate de boli infecţioase cunosc din nou valori
ridicate ale incidenţei în ţările dezvoltate, mai ales prin mobilitatea crescândă a populaţiei şi
globalizare, adică prin integrarea treptată a spaţiilor mai izolate din zonele tropicale în
circuitul economic mondial. Se vorbeşte chiar despre profile moderne de morbiditate şi
mortalitate, determinate de incidenţa ridicată a bolilor cronice şi degenerative care au devenit
cauze majore ale decesului: 24 milioane de decese anual. În schimb, bolile infecţioase şi
parazitice deţin sub 5% din totalul deceselor. Bolile vectoriale transmise prin protozoare
reprezintă un risc mare, determinând boli ca malaria, dengue şi febra galbenă. Anual se
înregistrează 300-500 milioane de cazuri de malarie, 90% în Africa, şi 1,5-3 milioane de
decese cauzate de malarie.
Riscurile demografice apar, de regulă, prin emigrarea masivă şi selectivă a populaţiei
din anumite areale, ceea ce determină deteriorarea structurilor demografice, a infrastructurii
şi serviciilor publice prin scăderea pragului de cerere, sau chiar deteriorarea structurilor
teritoriale din spaţiile de emigrare, datorită aceluiaşi fenomen. Toate acestea vor determina o
tendinţă de monostructurare funcţională, spaţiile de emigrare devenind spaţii cu
vulnerabilitate accentuată, cu funcţie predominat agrară, sau de rezervă de spaţiu. Alt risc
demografic este legat de îmbătrânirea populaţiei din societăţile moderne, pentru care s-a
lansat ipoteza creşterii longevităţii şi stagnării serviciilor sanitare, adică “ viaţă mai lungă dar
cu sănătate mai precară”28.
Rata de îmbătrânire a populaţiei creşte de la an la an, în 1990 rata persoanelor cu
vârstă peste 60 ani era de 15% din totalul populaţiei, iar în 2004 a ajuns la 19 % continuând să
crească şi în prezent.
Riscurile politice, au o trăsătură importantă: spre deosebire de celelalte riscuri care, la
un nivel superior de generalizare pot fi puse în legătură cu procesul de modernizare şi cel de
globalizare, riscurile politice sunt contrare logicii globalizării (care nu cunoaşte graniţe şi
frontiere politice).Se disting următoarele tipuri de riscuri politice:
- disputele poziţionale legate de localizarea unei graniţe (în special graniţele
fluviabile, ca Rio Grande, Congo, Tisa);

27
Acest lucru poate fi văzut în studiul lui Dumitrache Armaş 1998, după Victor Sorocovschi – Riscuri şi
catastrofe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca 2002.
28
Philips, R.D., Rosenberg, W.M. - Researching the geography of health and health care: Connecting with the
Third World, In GeoJournal, 2000, p.50.

30
 - dispute teritoriale, distincţia faţă de prima fiind una legată de scară, şi riscul
conflictelor fiind mai ridicat în acest din urmă caz; motivele acestor riscuri sunt de
natură geopolitică;
- dispute funcţionale, ca urmare a consecinţelor trasării unor garanţii: trecerea
ilegală de graniţă, pescuit transfrontalier ilegal, poluarea apelor, mărilor, amenajări
hidroenergetice pe cursuri de râuri împărţite de mai multe ţări.

2.2.2 Riscurile naturale

Riscurile naturale nu sunt influenţate de om însă pot provoca mari pierderi, fiind
reprezentate de catastrofe naturale.
Conceptul de risc include mai multe componente şi anume: evenimentul care se poate
întâmpla, contextul său ambiental, dezastrul pe care îl poate produce, incertitudinea relativă a
evenimentului în sine în sine. Caracteristica fundamentală a riscului este incertitudinea adică
acea componentă care o distinge de distrugere sau impact. 29
Periculozitatea exprimă probabilitatea ca un eveniment extrem cu o anumită
intensitate să afecteze o zonă într-o perioadă de timp determinată. Periculozitatea depinde şi
de frecvenţa evenimentului. Potenţialul eveniment dăunător poate fi un fenomen natural
(inundaţie, secetă, eroziune, exces de umiditate etc.), de origine antropică (poluare) sau mixtă
(naturală şi antropică).
Vulnerabilitatea exprimă atitudinea unui anumit element (populaţie, edificii,
infrastructuri, activităţi economice, servicii sociale, resurse naturale, etc.) de a suporta efectele
în funcţie de intensitatea evenimentului. Valoarea ei se poate citi pe o scară cuprinsă între 0
(fără daune) şi 1 (distrugere totală).
Valoarea expusă sau expunerea se referă la elementul care trebuie să suporte
evenimentul şi poate fi exprimată prin numărul de prezenţe umane, prin valoarea unei
proprietăţi (teren, construcţii, etc.), prin capacitatea de producţie (industrială, agricolă etc.)sau
prin resurse naturale (apă, sol, pădure) utilizate sau utilizabile de către societatea umană
expuse unui anumit pericol.
Produsul dintre vulnerabilitate şi valori exprimă consecinţele referitoare la om, în
termeni de pierderi de vieţi omeneşti, la daune materiale, la pierderi ale eficienţei şi
funcţionabilităţii infrastructurilor din cauza evenimentelor dăunătoare. Pe această cale se
cuantifică ceea ce omul a realizat în teritoriu şi gravitatea consecinţelor pe care un anumit

29
Victor Sorocovschi – Riscuri şi catastrofe Editura Casa carţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2002, p.55-60.

31
fenomen le poate provoca. Valoarea potenţială a pierderilor este dată de produsul dintre
valoarea elementului cu grad de risc şi vulnerabilitate.
Riscul se poate defini prin periculozitate, vulnerabilitate şi valoare. Riscul reprezintă
numărul aşteptat de pierderi de vieţi omeneşti, de răniţi, de daune ale proprietăţilor, de
întrerupere a activităţilor economice şi distrugere a resurselor naturale datorită unui eveniment
dăunător. Riscul este deci produsul dimensiunii daunei aşteptate din probabilitatea ca
evenimentul să aibă loc. Riscul reprezintă raportul dintre periculozitate şi vulnerabilitate şi
poate fi definit sintetic ca probabilitatea de distrugere a valorii unui element expus pericolului
sau cu alte cuvinte cuantificarea valorii pierderii (umane şi materiale) datorate unui anumit
eveniment extern.
Restrângând interesul în câmpul fenomenelor naturale, definiţia riscului presupune
individualizarea fenomenului natural şi daunele provocate de manifestarea fenomenului până
când acesta atinge o anumită intensitate.
Prin risc specific se înţelege gradul de distrugere aşteptat ca şi consecinţă a unui
eveniment de intensitate determinată, numită şi probabilitate temporară.
Riscul total exprimă valoarea pierderilor umane, a răniţilor, a daunelor cauzate
proprietăţilor şi perturbării activităţilor economice, datorate unui eveniment extern. Se
exprimă în termeni de cost anual, de cantitate sau de unităţi pierdute pe ani.

2.2.3. Riscuri şi catastrofe

Riscul poate produce o pierdere importantă sau mai puţin importantă, pentru una sau
mai multe persoane însă, catastrofele aduc pierderi mari unui număr mare de persoane şi
afectează o zonă mai mare30.
Complexitatea unui risc sau a unei catastrofe, are în principal trei origini:
- numărul foarte mare de factori, de componenţi şi de impacturi;
- comportamentul neregulat şi imprevizibil al unui sistem relativ simplu;
- suprapunerea nivelelor de organizare şi de scări.
Complexitatea este mai întâi multidimensională şi structurală deoarece riscurile şi
catastrofele au mai mulţi componenţi. Alături de o dimensiune fizică ea însăşi
multidimensională sau de o componentă biologică, o catastrofă are, de asemenea, o
dimensiune economică, financiară, socială şi chiar culturală. Complexitatea este accentuată de
multitudinea de interacţiuni care unesc componenţi ai unei catastrofe.

30
Violeta Ciurel - Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 380 - 397

32
 Complexitatea generată de elemente simple a căror evoluţie este complexă, este una
din contribuţiile cele mai spectaculoase ale ştiinţei actuale. O depărtare de abia perceptibilă de
origine ia amploare de-a lungul timpului şi conduce sistemul spre o stare neprevăzută. Acesta
este celebrul efect fluture. O foarte mică perturbare poate să aibă efecte foarte grave.
Complexitatea poate fi în sfârşit rezultatul unui efect de scară. Riscurile şi catastrofele
sunt rareori surprinse la o singură scară (la nivel local, regional sau mondial). O catastrofă
locală poate avea impacturi care reizbucnesc la diverse scări.
În studiile despre risc şi catastrofe, experţii insistă în general asupra pierderilor
suferite. Rar se întâmplă ca ei să menţioneze câştiguri. Cuvântul risc în chineză weij-ji traduce
bine această dualitate: weij înseamnă noroc, în timp ce ji indică pericolul. Câştigurile privesc
practic toate catastrofele. Inundaţiile Nilului, temute, erau în acelaşi timp purtătoare de mâl,
sursă de îmbogăţire pentru soluri. Construirea barajului de la Assuan a început acest aport.
Câştiguri există şi în cazul riscurilor tehnologice; un baraj care poate provoca o catastrofă,
aduce de-a lungul anilor binefacerile irigaţiei, un proiect turistic sau energie ieftină care atrage
industriile.
Evaluarea postcatastrofală reprezintă unul din mijloacele cele mai eficace pentru a
înţelege trecerea de la risc la catastrofă şi deci capabilă să propună măsuri de prevenire.
Evaluarea postcatastrofă este dificilă deoarece datele exacte sunt greu de colectat şi că anumiţi
factori de decizie nu doresc să elucideze evoluţia unui dezastru. În cazul catastrofelor majore
se manifestă tendinţa de supraevaluare a impacturilor pentru a se obţine un ajutor internaţional
substanţial. În alte situaţii, din motive de orgoliu, se subevaluează amploarea catastrofelor. În
majoritatea cazurilor, după o catastrofă gravă, se numeşte o comisie de anchetă, care prezintă
concluzii referitoare la fenomenul catastrofelor naturale această practică este obişnuită, dar nu
obligatorie, cu toate că oamenii de ştiinţă efectuează întotdeauna studii de caz postcriză.
Evaluările reprezintă cel mai eficace mijloc de a analiza vulnerabilitatea comunităţilor.
Rapoartele postcatastrofale insistă foarte puţin asupra mecanismelor de declanşare, dar sunt
mult mai precise în ceea ce priveşte gestiunea catastrofelor pe plan local sau regional.
Indemnizarea în cadrul catastrofelor – pentru a se proteja împotriva pierderilor umane
şi materiale, particularii şi colectivităţile apelează la asigurări. Catastrofele naturale sunt din
ce în ce mai bine acoperite de asigurări. Acoperirea riscului variază foarte mult în funcţie de
riscul considerat, de ţară, de timp, precum şi de sistemul de asigurări. O diferenţă
considerabilă apare între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Inegalităţi spaţio –
temporale persistă şi în cadrul aceluiaşi stat, regiuni sau localitate. Spre exemplu comunităţile
rurale sunt mai puţin prevăzătoare în raport cu cele urbane, iar familiile în funcţie de distanţa
faţă de zona cu vulnerabilitate maximă.

33
 * * *
Industria asigurărilor se confruntă cu pierderi tot mai mari din cauza dezastrelor foarte
mari cât şi datorită unei noi serii de riscuri al cărei profil de risc este foarte dificil de cântărit.
Tendinţa de creştere a potenţialul de catastrofă care a marcat ultimele decenii apare ca
o consecinţă a acţiunii unui complex de factori printre care pot fi menţionaţi:31
- creşterea populaţiei;
- înfiinţarea unor localităţi în zone abterior nelocuite;
- dezvoltarea economică în zonele mai expuse;
- creşterea numărului de construcţii de locuinţe şi obiective economice;
- apariţia de noi aglomerări urbane;
- modificările climatice;
- modificarea vegetaţiei;
- creşterea volumului precipitaţiilor etc.
Cele mai cunoscute tipuri de catastrofe naturale, cu un mare potenţial distructiv sunt
cutremurele, valurile marine seismice (tsunami), erupţiile vulcanice, cicloanele, furtunile
tropicale, tornadele, furtunile regionale, furtunile musonice, ploile torenţiale, grindina,
inundaţiile, alunecările de teren ş.a.

D Cutremurele sunt fenomene naturale a căror frecvenţă de producere se

determină de regulă în funcţie de „istoria seismică”, mai greu de previzionat fiind potenţialele
lor pierderi materiale şi umane; la nivel mondial, nivelul pierderilor materiale şi umane
înregistrate , plasează cutremurele pe primul loc în topul catastrofelor naturale.32
Estimările arată că în secolul XX, în lume s-au înregistrat peste 1.200 de cutremure; în
materie de pierderi de vieţi omeneşti urmările acestora au fost extrem de grave ridicându-se
la aproximativ 2 milioane (România se clasează pe locul 24 din acest punct de vedere), din
care circa 75% s-au datorat prăbuşirii clădirilor, iar restul incendiilor post-seismice. În
perioada 1980-1990 pagubele materiale s-au triplat, de la 40 miliarde dolari SUA la 120
miliarde dolari SUA. Cutremurul din Nothridge(17 ianuarie 1994), Los Angeles, a provocat
pagube de peste 30 miliarde dolari, pierderile cele mai mari înregistrându-se în domeniul
asigurărilor (25% din firmele de profil au dat faliment), serviciilor publice şi sectorului
imobiliar. Ulterior seismul care a devastat oraşul Kobe (Japonia)( 17 ianuarie 1995) a generat
pagube materiale care s-au ridicat la suma de 120 miliarde dolari, ceea ce a reprezentat doar
31
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000
32
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000

34
0,2% din PIB. În SUA şi în Japonia costurile de reconstrucţie au depăşit 500 miliarde dolari;
în ceea ce priveşte costurile de prevenire nu exită staistici generale, dar se apreciază că
Japonia are alocat peste 2% din PIB pentru astfel de activităţi.33
Considerat drept a treia catastrofă naturală din lume, cutremurul produs în decembrie
2004 în Oceanul Indian (magnitudine 9,2 grade pe scara Richter) s-a soldat cu pierderea a
peste 300.000 de vieţi omeneşti, neexistând încă o cifră oficială referitoare la pagubele
materiale . Cutremurul din Pakistan, din octombrie 2005, a fost, la rândul lui, devastator în
materie de vieţi omeneşti – 87.000, iar în ceea ce priveşte pagubele materiale suma se ridică la
5 miliarde dolari.34
Zonele cu risc seismic crescut precum Asia şi Orientul Mijlociu s-au confruntat în
utima sută de ani cu numeroase cutremure de proporţii, bilanţul ridicându-se la peste 1 milion
de morţi numai la cele mai puternice zece astfel de fenomene de pe Glob. În mod paradoxal
poate, cea mai puternică mişcare tectonică produsă vreodată, respectiv cutremurul din Chile
(1960, 9,5 grade pe scara Richter) s-a produs într-o zonă mai puţin populată, bilanţul fiind de
4.000 de victime.35
Pentru România singura evaluare oficială s-a făcut după seismul din martie 1977,
pagubele estimate ridicându-se la 10 milioane dolari; potrivit unor estimări neoficiale
costurile de reconstrucţie au depăşit 1,6 miliarde dolari. În prezent se apreciază că un
cutremur de 7 grade pe scara Richter ar genera pagube de 1,5 miliarde dolari şi, conform unui
studiu realizat de experţi ai Băncii Mondiale, peste jumătate din numărul societăţilor de
asigurări ar da faliment. 36

D Valurile seismice, sunt fenomene care afectează cu precădere coastele Asiei,

zonă care se confruntă cu un potenţial seismic crescut; ele apar în urma producerii unor
mişcări tectonice sau de altă natură subacvatice sau terestre(cutremure, alunecări de teren,
erupţii vulcanice). În anul 1883, în urma erupţiei vulcanului Krakatau din Indonezia s-au
format valuri seismice având o înălţime de peste 30 de metri, care au dus la moartea a peste
30.000 de persoane.37
Denumirea de tsunami sub care sunt cunoscute în mod uzual valurile seismice provine

33
*** Cutremurele, o industrie în plină expansiune, Săptămâna financiară, www.sfin.ro
34
www.bloombiz.ro
35
*** Cutremurele, o industrie în plină expansiune, Săptămâna financiară, www.sfin.ro
36
*** Cutremurele, o industrie în plină expansiune, Săptămâna financiară, www.sfin.ro
37
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000

35
din limba japoneză, poate nu întâmplător datorită faptului că Japonia este una din ţările cele
mai afectate de astfel de fenomene. În zona insulelor Hawaii şi a Japoniei valurile pot atinge
înălţimi de 30 de metri şi chiar mai mult. Pe 12 iulie 1993 în Japonia s-a produs un tsunami
cauzat de cutremurul Hokkaido-Nansei-Oki; în urma lui oraşul Aonae a fost aproape complet
distrus, circa 200 de persoane pierzându-şi viaţa. Daune de proporţii s-au înregistrat în urma
unor astfel de fenomene în Chile (1960), în Filipine (1979), în Alaska , California etc.38 Nu se
poate uita nici cutremurul din decembrie 2004 produs în Oceanul Indian.
O caracteristică deloc „fericită” a valurilor seismice este dată de faptul că ele se pot
deplasa pe distanţe mari (10.000 de km şi chiar mai mult) fără a-şi pierde din intensitate, ceea
ce expune la asemenea riscuri chiar şi zonele mai îndepărtate; astfel, în 1960, valurile
seismice produse ca urmare a cutremurului din Chile au afectat coastele Japoniei.39

D Erupţiile vulcanice reprezintă o categorie de riscuri care, prin mecanismul de

producere, generează şi o serie de riscuri asociate precum nori de cenuşă, maree, scurgeri de
noroi şi lavă, cutremure vulcanice etc. , din care unele pot crea pagube pe suprafeţe mari
(mareele, norii de cenuşă). Expunerea la aceste riscuri este relativ dificil de cuantificat ,
întrucât din punct de vedere statistic, ele sunt riscuri cu o frecvenţa redusă de apariţie ceea ce
nu prea permite conturarea/estimarea unor tendinţe de viitor. Erupţia vulcanului columbian
Nevado del Ruiz (1985) a generat o „ploaie” de cenuşă care a coborât pe versanţii craterului şi
a îngropat oraşul Armero situat la o depărtare de 20 de Km. Vulcanul Bardarbunga, situat sub
cel mai mare gheţar din Europa, a erupt la finele anului 1996, determinând topirea unei mari
cantităţi de gheaţă; apa rezultată s-a acumulat în crater, care s-a golit după mai mult de 4
săptămâni.40

D Furtunile, tornadele şi musonii sunt fenomene naturale cauzate de deplasarea

maselor de aer cu diverse intensităţi. La nivel mondial, sub aspectul zonelor afectate şi al
daunelor, se apreciază că furtunile sunt printre cele mai importante calamităţi naturale.
În funcţie de viteza vântului, de perioada şi de zona de producere , specialiştii clasifică

38
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000
39
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000
40
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000

36
furtunile în două categorii şi anume furtuni tropicale (uragan – zona Oceanului Atlantic;
taifun – zona Pacificului de Nord-Est; ciclon – zona Oceanului Indian, mările australiene,
zona Pacificului de Sud) şi furtuni extratropicale, numite şi furtuni de iarnă(apar în zonele de
tranziţie dintre regiunile subtropicale şi cele polare, la întâlnirea dintre aerul rece polar şi cel
subtropical). 41
Se pare că anul 2005 a fost destul de costisitor pentru asigurători dacă ne gândim că a
fost un an „bogat” în fenomene naturale extreme. Uraganele care au „măturat” America de
Nord au provocat pagube infrastructurii, clădirilor , vehiculelor, estimările arătând că numai
uraganul Katrina a cauzat pierderi de circa 135 miliarde dolari în Golful Mexic. Ulterior alte
două uragane, Rita şi Wilma, au provocat pierderi de aproximativ 15 miliarde dolari în SUA,
în timp ce uraganul Stan a făcut alte 1.600 de victime în America Centrală.42
Europa nu a fost nici ea crutaţă; în ianuarie 2007 asupra ei s-a abătut uraganul Kyrill,
una dintre cele mai devastatoare furtuni din ultimii 20 de ani, care a lăsat în urmă cel puţin 45
de victime şi pagube de miliarde; pierderile acoperite prin poliţe de asigurare au fost estimate
de către companiile de asigurări la un total sutiat între 2,5 şi 8 miliarde Euro. Cea mai afectată
a fost Germania, dar s-au înregistrat pierderi semnificative şi în Marea Britanie, ţările
Benelux, Austria, Polonia, Cehia, şi, într-o măsură mai mică, în Elveţia. Potrivit agenţiei de
rating Moody’s, efectele uraganului Kyrill vor fi resimţite mai acut de către reasigurători,
deoarece în Europa numărul companiilor de reasigurare ce preiau riscuri de catastrofă este
mai mic.43
Tornadele sunt vânturi strict delimitate pe suprafeţe foarte mici, dar care se manifestă
cu o mare intensitate; din anumite puncte de vedere ele prezintă şi o anume spectaculozitate
dată de faptul că au o formă cilindrică sau conică. Mari pierderi cauzate de tornade s-au
înregistrat în SUA în aprilie 1974 când, într-un interval de timp de doar 2 zile, s-au produs 93
de tornade care au generat pierderi de peste 1 miliard de dolari, din care 430 de milioane au
fost suportate de asigurători. 44
Musonii se formează, de regulă, pe versanţii munţilor, apar regulat, în special la
începutul verii şi determină apariţia unor mari cantităţi precipitaţii, însoţite de cele mai multe
ori nde inundaţii. În 1970 în Bangladesh ploile musonice au dus la moartea a peste 300.000 de
persoane; în 1991 în Golful Bengal au fost inundate 16 districte, pe aproximativ 500 km de
lăţime coastă, au murit 140.000 de oameni şi 10 milioane au rămas fără adăpost, 75% din
41
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000
42
www.bloombiz.ro
43
www.bloombiz.ro
44
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000

37
recolta de orez a fost distrusă etc. 45
Inundaţiile, ploile torenţiale, grindina, alunecările de teren, avalanşele, aglomerările de
gheaţă, deriva icebergurilor, fulgerul şi trăsnetul ş.a. sunt, de asemenea, fenomene naturale
care pot provoca pagube atât în momentul producerii cât şi pe termen mai lung. Cutremurele
şi furtunile sunt însă cele care în ultimii ani s-au remarcat într-un mod deloc neglijabil, prin
pierderi materiale şi victime umane, la nivel mondial.
Pe ansamblu, în anul 2006 pierderile din catastrofe naturale s-au cifrat la circa 45
miliarde dolari, dintre care 15 miliarde dolari au fost suportate de asigurători. Se pare că anul
2006, comparativ cu 2004 şi 2005, a fost ca o „oază de linişte” pentru industria asigurărilor ,
fără catastrofe naturale de amploare . Într-un studiu realizat de asigurătorul german Munich
Re se arată că în 2005 totalul daunelor legate de catastrofele naturale s-a ridicat la 219
miliarde dolari, dintre care 99 de miliarde au fost suportate de asigurători. În acelaşi studiu se
apreciază că pierderile umane în urma acestor fenomene au scăzut în 2006 faţă de 2005 de la
101.000 la .18.000.46
Astfel de evenimente, cauzele şi efectele lor, au generat în numeroase ţări preocupări
pentru protecţia persoanelor şi a bunurilor lor; guvernele, în colaborare cu industria
asigurărilor, se implică din ce în ce mai mult nu doar în combaterea efectelor , ci şi în
determinarea şi eliminarea cauzelor care duc la astfel de fenomene.
Riscul de terorism. Anterior lui 11 septembrie 2001, potenţialele pierderi din riscul de
terorism păreau să fie suportabile pentru industria de asigurări private; aparenţele s-au
schimbat. Industria a fost constrânsă să revizuiască foarte bine poziţia ei de acceptare a
riscului, în timp ce necesitatea şi cererea de protecţie împotriva acestei ameninţări a crescut.
Aceasta a rezultat într-o serie de schimbări din dotarea şi evaluarea acoperirii terorismului, la
fel ca şi impunerea de reduceri şi limite pentru a preveni expunerea inacceptabilă.
Terorismul este greu de definit în termeni neambigui, precum nu poate fi imediat
diferenţiat faţă de alte forme de violenţă, inclusiv războiul. Totuşi, ca şi pentru orice alt risc,
industria de asigurări, deţinătorii de poliţe de asigurare şi acţionarii publici trebuie să cadă de
acord asupra unei înţelegeri şi definiţii a împrejurării de pierdere. Altă barieră o reprezintă
adevărata mărime a potenţialelor scenarii şi dificultatea de a stabili probabilitatea lor . Imediat
după 11 septembrie asigurătorii au realizat că de fapt terorismul internaţional nu este
asigurabil şi au reacţionat prin limitarea acoperirii şi încasarea unei prime adiţionale. Au
început să evolueze imediat abordări mai bune de a controla expunerea şi de a evalua aria de
45
V. Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000
46
www.bloombiz.ro

38
acoperire.
Într-un anume fel riscul de terorism este paralel cu riscul de catastrofe naturale. În
ambele cazuri , potenţialele pierderi enorme fac diversificarea foarte greu de obţinut;
evenimentele individuale pot afecta economii întregi şi diverse linii de afaceri. Potenţialul de
acumulare din diferitele linii de afaceri este mult mai mare decât s-a presupus anterior – nu
numai din cauza terorismului dar şi din cauza altor expuneri create de om – şi trebuie
controlate mai bine. Totuşi, există şi o diferenţă semnificativă: probabilităţile şi consecinţele
hazardelor naturale pot fi simulate cu metode şi modele ştiinţifice . Aceasta este prea greu de
realizat cu riscul de terorism, care testează principiile asigurabilităţii, care sunt: 47
- întâmplarea / hazardul: asiguratul nu poate să determine un eveniment pe care îl reclamă;
- măsurarea: trebuie să fie posibil ca în anumite limite să se măsoare frecvenţa şi gravitatea
evenimentelor reclamate;
- interes reciproc: asiguraţii trebuie să fie satisfăcuţi că condiţiile de repartizare a riscului cu
alţi membrii a comunităţii de asigurări sunt corecte din punct de vedere economic;
- disponibilitatea: suma absolută plătită pentru orice eveniment sau serii de evenimente
trebuie limitată la o sumă care poate fi diversificată în funcţie de risc.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi , s-au luat şi încă se iau anumite măsuri pentru a face
ca terorismul să poate fi controlat . Acestea includ:
- coordonarea capacităţii de asigurare pe pieţele individuale unde există scheme(proiecte)
private şi conduse de stat;
- îmbunătăţirea monitorizării expunerii cu informaţii mai detaliate,
- impunându-se cerinţe organizaţionale, tehnice şi de siguranţă personală înalte asupra acelor
obiective ce sunt expuse ,în mod particular, la risc ;
- limitarea capacităţii pentru riscurile majore individuale.
După 11 septembrie s-au stabilit câteva programe de strângere de fonduri pentru riscuri
prin programe sponsorizate de stat (de exemplu TRIA din USA, GARET din Franţa şi
Extremus Versicherungs AG din Germania), completând câteva programe naţionale care
existau dinaintea evenimentului (de exemplu: Pool Re din U.K.). Ca şi asigurător de ultimă
sursă, statul este într-o poziţie mai bună de a se confrunta cu potenţialele pierderi extreme
decât asigurătorii privaţi cu capitalul şi capacitatea lor limitate. De asemenea, guvernele pot
declanşa asigurarea contra terorismului ca obligatorie, de exemplu, prin includerea în poliţele
de asigurare, contra unei prime suplimentare. Acest pas ar extinde foarte mult riscul
comunităţii , împrăştiind riscul prin întreaga societate.

47
J. Coomber – Natural and large catastrophes-Changing Risk characteristics and Challenges for the Insurance
Industry, The Geneva Papers, 2006, 31, www.palgrave_journals.com

39
 Nanotehnologia se referă la particule, învelişuri sau materiale mai mici de 100
nanometri, cu proprietăţi specifice servind folosirii inovative într-o întreagă gamă de produse.
Unele studii indică, totuşi, că nano-particulele pot cauza sănătăţii efecte adverse datorită
caracteristicilor lor particulare. Într-adevăr, mărimea lor le face forţe mobile atât în mediul
înconjurător cât şi în corpul uman. Nanoparticulele par să fie capabile să traverseze bariera
sânge-creier provocând consecinţe necunoscute asupra sănătăţii omului48.
Nanotehnologia nu este încă un domeniu de risc ce poate fi controlat sau definit. Se află
pe agenda industriei de asigurări datorită grijilor în ceea ce priveşte nano-toxicitatea sau nano-
poluarea şi di cauza nano-produselor ce se aşteaptă a fi omniprezente în toate sectoarele
industriei şi în toate ţările.
Asigurabilitatea nano-riscurilor se confruntă cu patru probleme:49 :
- evaluările ştiinţifice a potenţialelor riscuri asupra sănătăţii şi mediului
înconjurător sunt puţine şi rămân neconcludente;
- nu există ghiduri practice reglatoare care să se refere la riscuri într-o
manieră adecvată. Mai mult, nu există o abordare globală în ceea ce priveşte găsirea unei
soluţii satisfăcătoare pentru afaceri, ştiinţă şi regulatori laolaltă;
- nu există o terminologie comună pentru marea varietate de nano-substanţe
, produse şi aplicaţii. Orice abordare structurată în ceea ce priveşte evaluarea potenţialului de
risc necesită o standardizare a materialelor şi proceselor şi un limbaj comun pentru
compararea cunoştinţelor ştiinţifice;
- nu există un asemenea lucru precum industria nanotehnologiei; multe
companii folosesc nanotehnologia ca o componentă a produselor lor. Totuşi, numai câteva –
în principal companiile mici începătoare – se confruntă exclusiv cu nanotehnologia .
Multitudinea diversă de jucători ce include aproape toate segmentele industriei nu poate fi
tratată cu una şi aceeaşi metodă.
La un nivel mai filozofic , rămâne de văzut dacă nanotehnologia exercită o dezvoltare
evolutivă, ca multe alte tehnologii inovative anterioare, sau devine revoluţionară. Potenţialul
de a stabili scala, locaţia şi timpul întâmplării stricăciunilor cauzate de nanotehnologie este
încă o problemă foarte discutată.
Mai departe aceste incertitudini privind potenţialele pierderi trebuie să se reducă.
Legislaţia şi nivelul actual al înţelegerii ştiinţifice a acestui risc nu permit încă judecăţi
48
J. Coomber – Natural and large catastrophes-Changing Risk characteristics and Challenges for the Insurance
Industry, The Geneva Papers, 2006, 31, www.palgrave_journals.com
49
J. Coomber – Natural and large catastrophes-Changing Risk characteristics and Challenges for the Insurance
Industry, The Geneva Papers, 2006, 31, www.palgrave_journals.com

40
corecte. Precondiţii pentru realizarea acestui scop sunt standarde şi norme acceptate
internaţional (de exemplu, o limbă comună pentru definirea şi numirea nano-particulelor şi a
materialelor), evaluările expunerii (cine este în contact cu un material dat şi în ce măsură; care
sunt consecinţele asupra sănătăţii, dacă sunt) şi un cadru legal de lucru (de exemplu
aprobarea proceselor, obligaţii de dezvăluire/ de a face public). În prezent, cheia celei mai
bune practici subscriere include construirea de informaţii specifice ce ajută analizarea
produselor şi aplicaţiilor bazate caz-pe-caz. Dialogul continuu şi co-operarea cu toţi
investitorii necesită atenţie deplină, în acelaşi timp cu monitorizarea continuă a percepţiei
publicului. Este necesară realizarea unor eforturi combinate fie pentru a demonstra sau pentru
a respinge inofensivitatea nanotehnologiei astfel încât să se poată găsi metode de aplicare a
tehnologiei fără a fi lovită de surprize neplăcute.
Industria de asigurări asigură un serviciu indispensabil pentru societate prin evaluarea
şi diversificarea riscului şi prin absorbţia parţială a impactului unor şocuri inevitabile cu
ajutorul bazei lor de capital. Abilitatea industriei de a răspunde marilor evenimente este critică
în desfăşurarea acestui serviciu. Într-o lume în care expunerile la risc cresc mai rapid decât
baza de capital a asigurătorilor şi în care există un nivel crescător al conectivităţii astfel încât
evenimentele mari provoacă scenarii cu risc secundar, industria nu poate să se bazeze numai
pe soluţiile trecutului.

2.3. Ideea de risc şi incertitudine în contractul de asigurare

Din punct de vedere juridic, pentru ca un risc să fie asigurabil trebuie să îndeplinească
patru condiţii cumulativ:50
¾ Prima condiţie este prevăzută de art.10 din Legea nr. 136/1995 şi se referă la
necesitatea să fie prevăzut cu precizie în contract, întrucât în această materie, clauzele
contractuale sunt de strictă interpretare, asigurătorul calculând primele în raport cu riscurile,
pe baza unor date concrete şi exacte. Din acest motiv, asiguratul este obligat să furnizeze
răspunsuri la toate întrebările formulate de asigurător, iar pe parcursul executării contractului,
este obligat să comunice în scris asigurătorului schimbarea împrejurărilor importante privind
riscul, potrivit art.13 din acelaşi act normativ.
În cazul în care asiguratul a comunicat date false sau inexacte în ceea ce priveşte
riscurile de care are cunoştinţă sau dacă acesta nu informează pe parcursul executării
contractului modificările intervenite, asigurătorul are posibilitatea de a denunţa contractul
înainte de producerea a cazului asigurat, iar după producerea acestuia, poate refuza plata

50
http://www.avocatura.com – Justiţia fără secrete, 18 Februarie 2006

41
indemnizaţiei, dacă dovedeşte ca asiguratul nu a fost sincer în furnizarea informaţiilor cerute
de acesta.
¾ Cea de-a doua condiţie, ce rezultă din art.20 al Legii nr.136/1995 “În cazurile
stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civila,
asigurătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către
asigurat sau către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate, care lucrează în această calitate.” Că riscul trebuie să fie independent de voinţa
părţilor. În cazul contrar, dacă asigurătorul dovedeşte că evenimentul a fost determinat de
asigurat, beneficiar sau cunoştinţe ale acestuia, nu mai plăteşte indemnizaţia de asigurare. Prin
urmare, trebuie menţionat faptul că asigurătorul este obligat să acopere prejudiciul produs ca
urmare a unei fapte culpabile, dar săvârşită fără intenţie de către asigurat sau alte persoane
prevăzute în contract. Cu toate acestea, asigurătorul are posibilitatea inserării în contract a
unei clauze care să prevadă refuzul său de a plăti indemnizaţia de asigurare, în situaţia în care
bunurile sunt deteriorate sau distruse ca urmare a unei fapte culpabile a asigurătorului,
indiferent dacă fapta este intenţionată sau nu. În ceea ce priveşte asigurarea de persoane,
singurele cazuri prevăzute de lege în care asigurătorul are dreptul de a refuza plata
indemnizaţiei sunt cele în care asiguratul comite un act suicidal în termen de doi ani de la
încheierea contractului, sau în care asiguratul săvârşeşte în mod intenţionat, unele fapte grave
stipulate în contractul de asigurare.
¾ În al treilea rând, pentru a fi asigurabil , riscul trebuie să fie un eveniment
viitor, posibil, dar incert. Dacă evenimentul s-ar fi produs deja, în momentul încheierii
contractului, indemnizaţia încasată de asigurat nu ar mai avea nici o justificare şi ar constitui
un profit, ceea ce nu se permite prin natura contractului de asigurare. Pe de altă parte, dacă
producerea evenimentelor nu este posibilă, încheierea contractului nu ar mai avea sens, art.14
din legea nr.136/1995 “Dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a
produs sau producerea lui a devenit imposibila, precum si în cazul în care, după începerea
obligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibila, contractul se
reziliază de drept.” Incertitudinea evenimentului asigurat este esenţială la încheierea
contractului de asigurare, întrucât aceasta este originea riscului.
¾ În al patrule rând, părţile urmează să se pună de acord cu condiţiile riscurilor
asigurate, care corespund cel mai bine intereselor lor, conform principiului libertăţii
contractuale.

42
 2.4. Risc, asigurări şi pieţe

Consecinţele finale ale acţiunilor întreprinse în condiţii de incertitudine apar numai

atunci când se încheie acţiunea. În afara deciziilor zilnice privind vânzarea sau cumpărarea
bunurilor, indivizii iau în calcul politici de asigurare pentru a se proteja în cazul producerii
unor evenimente nedorite. De exemplu, cumpărarea unui aragaz pe piaţa bunurilor de menaj
de folsinţă îndelungată poate fi însoţită de stabilirea unui contract de service potrivit
căruia, în schimbul unei plăţi iniţiale se asigură reparaţia gratuită a aragazului pentru o
anumită perioadă. Aceasta este de fapt asigurarea împotriva apariţiei unor defecţiuni.
Deşi cumpărarea unui astfel de angajament sau contract poate fi privită de mulţi indivizi ca
o parte componentă a achiziţionării unui aragaz, ea este o noţiune distinctă şi implică
consideraţii specifice. Achiziţionarea aragazului urmăreşte satisfacerea unor nevoi sau
dorinţe culinare, în timp ce asigurarea este rezultatul dorinţei de a evita asumarea unui risc.
De aici apare rolul pieţelor în care indivizii pot să disperseze riscul cu care se
confruntă, plătind în perioadele favorabile şi obţinând venituri în perioadele nefavorabile.
În acelaşi mod în care se alege între consumul unui bun sau consumul altui bun, se poate
opta între un anumit nivel al venitului sau un anumit coş de consum într-o anumită stare a
naturii şi un anumit nivel al venitului sau un anumit coş de consum într-o stare a naturii
alternativă. Dacă există indivizi dispuşi să ofere contracte de acest tip şi dacă preţul poate fi
acceptat, atunci se poate afirma că există o piaţă. Acest tip de pieţe sunt cunoscute sub
numele de pieţe contingentate în funcţie de stare.
Majoritatea indivizilor, într-un anumit moment de timp, decid să se asigure.
Asigurarea este un răspuns al individului la situaţiile incerte sau riscante cu care el se
confruntă. În general, oamenii consideră necesară cumpărarea unei asigurări atunci când
există o probabilitate mică de apariţie a unor pierderi mari. Individul poate alege între a nu
se asigura sau a se asigura complet împotriva riscului apariţiei unei pierderi financiare şi
alege preţul maxim al contractului de asigurare. În realitate, împrejurările cu care se
confruntă
indivizii sunt oarecum diferite. Prima de asigurare este determinată de firma de asigurare.
Alegerea individului se manifestă faţă de mărimea gradului de asigurare. Astfel, individul
asigurat determină cât de mare este dimensiunea pierderii care poate fi cerută
asigurătorului; diferenţa dintre pierdere şi despăgubire este cunoscută sub numele de
franşiză. Cu alte cuvinte prin franşiză se înţelege partea din valoarea daunei stabilită ca sumă
fixă ori procent din suma asigurată, suportata de asigurat pentru fiecare eveniment; franşiza se

43
stabileşte şi se consemnează în poliţă în aceeaşi valută ca şi suma asigurată. De regulă
individul care se confruntă cu o probabilitate mai mare de pierdere alege o franşiză mai mică.
Altfel spus, o persoană cu o probabilitate mai mare de pierdere va opta pentru o acoperire
mai mare. Din acest motiv firmele de asigurare analizează franşiza aleasă de indivizi, care
trebuie scrisă în contractul lor de asigurare, astfel încât o relaţie sistematică între evaluarea
proprie a riscului unei persoane şi alegerea franşizei oferă asigurătorului un indiciu cu privire
la probabilitatea de pierdere a individului. Riscul individual al unei pierderi nu este
perceptibil asigurătorului, dar alegerea franşizei arată firmei de asigurare dacă solicitantul are
un risc acceptabil. Această identificare a tipurilor de indivizi bazată pe răspunsul acestora la
condiţiile pieţei este cunoscută ca fiind auto-selecţie.
Hazardul moral apare atunci când indivizii deţin un anumit control asupra
probabilităţii sau magnitudinii pierderii, dar modificările acestui control nu sunt obsevate
de asigurător şi nu afectează prima de risc. În aceste circumstanţe, există stimulente pentru o
supra-asigurare. Această nevoie nu apare sub forma unei acoperiri excesive cu o singură
poliţă, ci poate să implice poliţe multiple cu companii diferite. Acest lucru este costisitor în
termenii primelor care trebuie plătite, dar poate fi o investiţie folositoare dacă
probabilitatea de pierdere este crescută deliberat. Alternativ, hazardul moral poate să ia
forma unor măsuri de securitate relaxante datorită acoperii făcute prin asigurare. În oricare
din cele două forme, hazardul moral vizează efectul asupra pierderii anticipate, care este
parţial sub controlul individului în prezenţa asigurării. Indiferent dacă hazardul moral există
sau nu, o piaţă formată din mulţi indivizi care variază din punct de vedere al surselor de risc,
dar care nu pot fi identificaţi individual în mod sistematic de către asigurător, trebuie să se
confrunte cu aceleaşi oportunităţi ale contractului şi cu aceleaşi prime şi trebuie să opteze
pentru aceeaşi acoperire. Prin urmare, asiguraţii pentru riscul scăzut şi asiguraţii pentru riscul
crescut plătesc aceeaşi primă, dar cel de-al doilea grup primeşte mai mult din
revendicările poliţei de asigurare decât primul grup. Dacă aceste revendicării sunt mari,
prima medie poate să crească astfel încât firma de asigurare poate să îşi menţină profitul, iar
pierderile nete generate de indivizii cu risc scăzut să crească în continuare. O parte dintre
indivizii cu risc scăzut pot să părăsească piaţa, iar alţii pot să cadă în tentaţiile hazardului
moral. Rezultatul va fi o piaţă care conţine numai indivizi cu risc crescut. Această posibilitate
este o problemă de selecţie adversă.
În realitate, şirul de contracte disponibile este mult mai constrângător decât modelele
prezentate. Companiile de asigurare sunt conştiente de hazardul moral şi de consecinţele
lui şi, pe cât posibil, iau măsuri pentru moderarea mărimii reglementărilor şi a frecvenţei
lor, încercând să stabilească circumstanţele în care apar pierderile. Contractele de asigurare

44
specifică adesea atât preţul (prima) cât şi cantitatea (acoperirea), acestea nefiind
negociabile, cu scopul de a reduce tentaţia de manipulare a informaţiei asimetrice, care există
pe această piaţă. În absenţa acestei protecţii apar probleme în ceea ce priveşte existenţa
echilibrului pe piaţa asigurărilor.
Identificarea, evaluarea, diminuarea şi controlul riscurilor, precum şi monitorizarea
rezultatelor sunt esenţiale în procesul ajustării expunerii la risc, date fiind costurile asociate
acestuia, în principal de natură economică – pierderi neprevăzute, consecinţe nefaste în plan
individual (tensiune fizică şi mentală), distorsiuni în alocarea resurselor firmei care pot
genera: ineficienţă, excedent de ofertă într-un anumit domeniu, deficit în altul; un preţ prea
ridicat pentru anumite bunuri şi servicii, unul prea scăzut pentru altele, şi, prin urmare un preţ
mediu ridicat. Pentru că încercarea de a evita riscul poate conduce la amplificarea
potenţialului de risc existent şi nu neapărat la diminuarea lui, în unele situaţii, finanţarea
expunerii la risc este, nu doar cea mai avantajoasă, ci şi singura modalitate de gestiune a
riscului asociat afacerii derulate.
Riscuri din ambele categorii, pure şi speculative, pot fi gestionate prin tehnici de
finanţare. Tehnica asigurării, prin intermediul cumpărării unei poliţe de asigurare, este
utilizată cu predilecţie în gestiunea expunerii faţă de riscurile pure. Pentru că nu toate
categoriile de risc la care este expusă afacerea pot fi acoperite printr-o poliţă de asigurare,
aceasta este înlocuită sau completată cu alte tehnici. Instrumentele financiare derivate sunt o
alternativă, deşi uneori efectul lor poate fi extrem de contradictoriu. Metodele de plată
utilizate în tranzacţii, garanţiile factoringul sau scontarea sunt, de asemenea, folosite în
acelaşi scop.
Susţinând că aversiunea faţă de risc este o explicaţie inadecvată în ceea ce priveşte
decizia firmelor de a cumpăra o poliţă de asigurare, unii autori au căutat să dezvolte o teorie
pozitivă a comportamentului acestora. Aceste studii susţin că un comportament favorabil
achiziţionării unei poliţe de asigurare, în cazul firmelor, este rezultatul unor factori precum:
conflictele de interese existente sau potenţiale dintre proprietari şi manageri, avantajul
comparativ propriu asigurătorilor în furnizarea serviciilor privind gestionarea riscului,
implicaţiile costurilor de faliment, statutul juridic al firmei.
Diferenţele în ceea ce priveşte atitudinea şi preferinţa faţă de risc sunt o sursă a
conflictului între proprietarii afacerii şi managerii acesteia. Motivaţia managerilor în
ameliorarea performanţelor firmei rezidă în cota parte deţinută din capitalul social al acesteia,
şi, implicit, în preţul acestora pe piaţă. Interesul lor în a ţine sub control fluctuaţiile venitului
cauzate de riscurile specifice, diversificabile şi neasigurabile, este în relaţie directă cu
procentul deţinut din capitalul social.

45
 Costurile falimentului pot fi directe şi indirecte. Costurile directe includ toate
costurile antrenate de gestionarea falimentului (taxele legale, cheltuielile generate de
procedura falimentului şi altele). Costurile indirecte includ orice gen de costuri generate de
faliment, precum goodwill-ul şi creditele pierdute. Evidenţele oferite de studiile întreprinse
relevă că serviciile oferite de firmele de asigurare joacă un rol important în reducerea
costurilor de faliment. Conflictul de interese între manageri şi proprietari, cadrul legal au un
rol deloc neglijabil în politica firmelor de diminuare a expunerii faţă de risc prin intermediul
asigurării.
Probabilitatea şi costul riscului, ca sumă a primelor nete de asigurare, a pierderilor
nerambursabile şi costul controlului expunerii la risc, a prevenirii şi gestionării pierderilor,
variază de la o industrie la alta. Decizia de a recurge sau nu la achiziţionarea unei poliţe de
asigurare, ca tehnică de acoperire a riscului depinde de: costul maxim probabil suportabil de
către firmă în situaţia asumării riscului, restricţiile şi limitele legale aplicabile în cazul
transferului riscului prin finanţare, gradul de control al firmei asupra expunerii la risc, taxele
asociate acoperiri prin poliţa de asigurare, valoarea serviciilor oferite de asigurător ca parte a
acoperiri prin poliţa de asigurare, costurile de oportunitate asociate investirii fondurilor în
achiziţionarea unei poliţe, (non)deductibilitatea, din punct de vedere fiscal, a cheltuielilor
antrenate de asigurare, precum şi de disponibilitatea altor metode de prevenire şi diminuare a
riscului.
Asigurabilitatea riscului este limitată, cu precădere, de următorii factori:
° mărimea primelor solicitate (costurile administrative şi de capital);
° riscul moral (generat de faptul că persoana îşi poate modifica comportamentul
sau motivaţiile privind precauţiile în expunerea la risc);
° selecţia „adversă” (adverse selection, apare atunci când deţinătorul poliţei este
mai bine informat asupra daunelor estimate decât asigurătorul).
Cel mai adesea aceşti factori conduc la o asigurare parţială a riscului, mai degrabă,
decât la una integrală sau la un refuz al acoperirii prin asigurare. O analiză prealabilă a
riscurilor asigurabile va conduce la următoarele tipuri de contracte de asigurare: contracte
obligatorii (impuse de lege sau printr-un contract comercial), contracte dezirabile, contracte
disponibile. Expunerile cu potenţial scăzut de pierdere au o probabilitate scăzută în ceea ce
priveşte posibilitatea de acoperire printr-o poliţă de asigurare, date fiind costurile fixe
asociate subscrierii şi distribuţiei poliţei şi care fac primele de asigurare foarte mari
comparativ cu pierderile potenţiale estimate. Situaţia este similară şi în cazul expunerilor cu
un potenţial ridicat al pierderilor, atunci când probabilitatea pierderilor este ridicată. Suma
solicitată pentru despăgubiri este ridicată. De altfel, în cele mai multe cazuri, cererea pentru a

46
o astfel de poliţă de asigurare este scăzută, pentru că prima de asigurare este ridicată şi
reduce motivaţia asiguratului.
Expunerile faţă de unele pierderi potenţiale corelate conduc la probabilitatea ca media
pierderilor să depăşească pierderile estimate. Prin urmare, asigurătorul va trebui să-şi
mobilizeze o mare sumă de bani. Costul de capital în acest caz are ca efect o primă de
asigurare solicitată destul de ridicată, ceea ce finalmente, conduce la limitarea acoperirii şi în
unele cazuri inexistenţa cererii pentru o astfel de asigurare, date fiind condiţiile impuse de
asigurător. Expunerea la pierderi incerte conduce la estimări ale pierderilor, per deţinător de
poliţă, cu mari variaţii, care au acelaşi efecte ca şi pierderile corelate.
Asigurătorii ştiu că poliţele de asigurare reduc motivaţiile deţinătorilor în ceea ce
priveşte prevenirea pierderilor. Situaţia este tipică pentru riscul moral. Piaţa asigurărilor
răspunde acestei probleme în mai multe moduri. Unul dintre ele este acela de a nu oferi, prin
contractele de asigurare o acoperire integrală. Prin urmare o parte a pierderilor este suportată
de către deţinătorul poliţei de asigurare. Asiguratul, ştiind că primele viitoare vor depinde de
comportamentul său, este mai probabil să îşi ia măsuri de precauţie, să fie mai prudent.
Limitând suma asigurată, şi prin urmare, determinându-l pe asigurat să-şi asume o parte din
risc se poate diminua riscul moral. Acolo unde există probabilitatea unor condiţii favorabile
riscului moral, contractele de asigurare vor oferi acoperire parţială. Riscul moral limitează
asigurabilitatea riscului. Pentru că riscul moral nu poate fi eliminat totalmente, prezenţa sa
conduce la creşterea costului asigurării. O altă soluţie ar fi ca asigurătorul să urmărească
comportamentul asiguratului, o soluţie foarte costisitoare şi uneori impracticabilă.
Utilizarea unor clauze precum clauza de pro-rată şi cea de exces pot diminua riscul
moral. Prin clauza de pro-rată se precizează că fiecare poliţă poate compensa o parte din
pierderea suferită de asigurat. Alternativ, poliţa poate include şi o clauză de exces care
specifică că asigurătorul va plăti doar pierderile în exces dincolo de cele acoperite printr-o
altă poliţă.
Următoarele exemple sunt extrem de sugestive în ilustrarea conceptului de risc moral:
contractele de angajare pe perioade nelimitate de timp (de regulă, pe întreaga durată a vieţii
active), la un venit fix, indexat periodic cu rata inflaţiei. Acest tip de contract este rar în unele
societăţi (nu mă refer la firme, ci la comunităţi). Unul dintre motive este riscul moral. Odată
oferit acest tip de contract, motivaţia eficienţei şi calităţii scade vertiginos. Din acest
considerent, contractele de muncă trebuie să inducă un oarecare risc asupra angajaţilor. Un alt
exemplu, o societate asigură un oarecare standard de viaţă, nivel de trai pentru fiecare cetăţean
al ei prin programele sociale, caz în care unele persoane vor fi mai puţin motivate să lucreze.
Prin urmare, riscul moral poate fi diminuat sau controlat prin limitarea acoperirii. Politicienii

47
şi decidenţii din sfera politică dezbat în permanent optimul soluţiei între asigurarea socială şi
motivaţia individului pentru muncă intensă şi eficienţă.
Sunt şi situaţii în care asigurătorul nu poate evalua cu exactitate gradul de expunere
pentru fiecare dintre potenţialii săi asiguraţi, nefiind în măsură, pe cale de consecinţă, să ofere
poliţe de asigurare diferenţiate care să răspundă întocmai nevoilor acestora. Asigurătorul oferă
contracte de asigurare la acelaşi preţ unor clienţi eterogeni, avantajându-i pe cei cu o expunere
mai mare şi dezavantajându-i pe cei cu o expunere mai mică. Această situaţie, numită selecţie
adversă (advers selection), este o consecinţă a unei clasificări incorecte a asiguraţilor, inerentă
dacă nu se omite faptul că o grupare perfectă ar fi extrem de costisitoare şi dificilă uneori.
Selecţia adversă poate fi diminuată prin intermediul coasigurării („co-plăţii”). Coasigurarea
(„co-plata”) impune unui asigurat să plătească o parte convenită a pierderii (de regulă 20%).
Iată un alt aspect care limitează asigurabilitatea riscului – prevederile contractuale. Poliţele de
asigurare medicală au o astfel de prevedere.
Contractele de asigurare pentru imobile sau cele destinate antreprenorilor (proprietarii
unor afaceri), adesea, au o clauză de despăgubire în raport cu valoarea proprietăţii şi prima
plătită de asigurat (asigurare „valorică”), care permite calcularea nivelului procentual maxim
din valoarea pierderii pe care asigurătorul o va rambursa. Procentul uzual este de 80%, cu
variaţii între 50 şi 100% pentru asigurările comerciale de proprietate. Dacă volumul primei de
asigurare plătite până în momentul înregistrării pierderii este inferior procentului convenit,
asigurătorul va reduce rambursarea pierderii în baza următoarei formule:
Vp – valoarea poliţei,
Vpp – valoarea bunul asigurat
Unul dintre efectele benefice ale asigurării este încurajarea persoanelor cu aversiune
faţă de risc în angajarea unor activităţi dezirabile socialmente şi cu potenţial de câştig dar
riscante. În absenţa posibilităţii de acoperire prin asigurare, persoanele cu aversiune faţă de
risc îşi vor lua măsuri de precauţie excesive, evitând anumite activităţi, crescând, prin urmare,
costul total al riscului la nivel de societate. Consecinţa pozitivă a asigurărilor este, altfel spus,
reducerea riscului în economie. Rolul asigurărilor într-o economie poate varia de la ţară la
ţară. După unii nivelul de dezvoltare a activităţii de asigurare depinde de cultura naţională şi
de disponibilităţile individuale de a utiliza contractele de asigurare ca mijloc de protecţie faţă
de risc. Beneficiile economice derivate din dezvoltarea domeniului asigurărilor sunt, probabil,
condiţionate de contextul cultural al unei economii date. Asigurarea oferă beneficii economice
când activităţile sunt generalmente percepute ca riscante iar riscurile pot fi gestionate
optimalmente prin contractul de asigurare mai degrabă decât prin alte mecanisme de control
sau de transfer al riscului. În societăţile indiferente la risc sau atunci când alte mecanisme

48
alternative de transfer al riscului sunt mai importante, particularităţile mecanismului social al
societăţii în cauză vor reduce beneficiile potenţiale ale asigurării. Aceste diferenţe sunt puse
pe seama nivelului de încredere într-o economie, fiind determinate culturalmente. USA, UK,
Japonia şi Germania sunt percepute ca economii cu grad ridicat de încredere. Prin contrast,
Franţa şi Italia sunt considerate societăţi cu un grad redus de încredere în partenerii comerciali
(în special, în cazul unor noi relaţii contractuale când partenerii nu se cunosc).
Contextul cultural poate fi apreciat şi prin prisma atitudinii cetăţenilor faţă de
obligaţiile fiscale. O atitudine indulgentă a autorităţilor publice şi a guvernului faţă de
evaziunea fiscală sau faţă de eschivarea, sub diverse forme, de la plata obligaţiilor, fie ale
persoanelor fizice, dar mai ales ale celor juridice, către bugetul public, reduce considerabil
orice motivaţie pentru achiziţionarea unei asigurări. Rolul legislaţiei este crucial în protejarea
intereselor deţinătorilor de poliţe. Reglementarea domeniului antreprenorial, a activităţii de
afaceri influenţează, de asemenea, funcţionarea industriei asigurărilor. Caracteristicile şi
originea sistemului politic dintr-o societate dată afectează substanţial legislaţia referitoare la
creditele bancare, normele privind contractele de creditare şi transparenţa (accesibilitatea
informaţională) afacerilor, influenţează dezvoltarea sectorului bancar.
Contextul socio-cultural, schimbările economice, legislaţia, importanţa relativă a altor
intermediari financiari şi efectul riscului moral trebuie luate în calcul atunci când se discută
legătura între dezvoltarea economică şi industria asigurărilor. Indiscutabil toţi aceşti factori
diferă de la o economie la alta şi, prin urmare, afectează forma şi gradul de cauzalitate între
dinamica industriei asigurărilor şi creşterea economică.
În sens tradiţional gestiunea riscului se rezumă la operaţiuni de cumpărare a unei
poliţe de asigurare ca o măsură de protecţie faţă de expunerea la un potenţial risc pur. Riscul
pur poate fi asigurat câtă vreme el este transformat într-o pierdere medie probabilă calculată a
priori. Astfel, prin intermediul unei poliţe de asigurare, întreprinzătorul îşi transformă
riscurile într-un cost, iar firma de asigurare îşi diminuează riscurile la care se expune prin
creşterea numărului de contracte. Însă în cazul expunerii la evenimente care, prin producerea
lor, pot avea efecte favorabile sau defavorabile asupra întregului portofoliu al afacerii
(modificarea preţurilor, spre exemplu), protejarea faţă de un astfel de risc prin achiziţionarea
unei poliţe de asigurare este imposibilă, pentru că asigurătorul nu mai poate opera cu legea
numerelor mari şi cu principiul independenţei riscurilor. Dacă ar oferi poliţe de asigurare faţă
de astfel de riscuri, asigurătorul şi-ar amplifica propria expunere la risc. Din acest motiv,
riscurile speculative nu pot fi transformate într-un cost prin intermediul unei asigurări clasice.
Riscurile cresc în loc să se diminueze atunci când se măreşte numărul de contracte de natură
speculativă. Asumarea acestora nu face obiectul nici unei firme de asigurări. Ele oferă

49
protecţie doar faţă de riscurile comerciale nespeculative. Protecţia faţă de riscurile speculative
este posibilă prin intermediul instrumentelor financiare derivate. Piaţa derivatelor oferă celor
interesaţi (producători, comercianţi etc.) instrumente de protecţie faţă de schimbările
imprevizibile ale valorii activelor prin intermediul contractelor futures, contractelor forward,
contractelor pe opţiuni şi al operaţiunilor swap.

Riscul şi incertitudinea sunt elemente care însoţesc atât viaţa cât şi activitatea
indivizilor. Literatura de specialitate propune o delimitare a riscurilor în două categorii,
respectiv riscuri umane şi riscuri naturale. În ultimele decenii potenţialul distructiv al
riscurilor naturale a crescut considerabil ca urmare a acţiunii unui complex de factori; acest
fapt are consecinţe semnificative din punct de vedere al costurilor asupra industriei
asigurărilor, ridicând tot frecvent problema implicării statului în suportarea pagubelor
produse.

TESTE DE CONTROL:
1. Definiţi riscul, incertitudinea şi certitudinea.
2. Care sunt principalele curente teoretice conturate în domeniul analizei riscurilor
umane?
3. Care sunt riscurile umane cele mai frecvente?
4. Care sunt factorii care au determinat creşterea potenţialului de catastrofă în
ultimele decenii?
5. Prezentaţi riscurile naturale şi impactul lor asupra industriei asigurărilor.
6. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească riscurile, d.p.d.v. juridic,
pentru a fi incluse în contractul de asigurare?

50
 CAPITOLUL 3. MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN ASIGURĂRI

Aspectele abordate în acest capitol sunt legate de managementul riscului, etapele

procesului de management al riscului, analiza riscului, previziunea şi controlul riscului; tot
în acest capitol sunt prezentate şi o serie de particularităţi ale managementului riscului.

Managementul riscului oferă elementele necesare pentru răspunsul la complexitatea

monitorizării riscului. Conceptul de management al riscului constă atât în prevenirea şi
minimizarea producerii unor evenimente cât şi în procesul de identificare, evaluare şi
cuantificare al acestora.
Totodată managementul riscului parcurge etape de dezvoltare în această perioadă fiind
de mare utilitate în adoptarea unor măsuri de limitare a pierderilor care ar putea să apară.
Un prim element în procesul de management al riscului constă în identificarea
acestuia, prin inspecţia de risc, experienţă, chestionarele de analiză a situaţiei.
Cuantificarea riscului sau evaluarea acestuia exprimă probabilitatea de a se produce,
precum şi impactul financiar pe care îl poate avea în cazul producerii asupra celui care se
efectuează analiza.
O etapă foarte importantă o reprezintă recomandarea şi decizia asupra modalităţii de
transfer al riscului prin asigurare combinând cel puţin trei elemente cea mai buna acoperire, o
prima de asigurare negociată, un asigurător capabil să suporte rapid eventuale daune.
Managerul de risc există de obicei în marile companii, acesta având rolul de a atrage
atenţia asupra riscurilor care ameninţă la un moment dat activitatea companiei dar şi de a
elabora programe de asigurare sau alte metode de prevenire.
Prin dotarea clădirilor cu sisteme de alarmă împotriva furturilor, cu detectoare de fum
şi stingătoare de incendiu se implementează practic o parte a unui sistem de management al
riscului.
În activitatea de asigurări riscul îşi face simţită prezenţa într-o măsură mult mai mare
decât în alte domenii.51

3.1. Evoluţia analizei riscului

Analiza şi managementul riscului nu elimină riscul, ci permit evaluarea efectelor

expunerii la risc şi alocarea judicioasă a resurselor în diferite proiecte investiţionale, precum
şi elaborarea planurilor şi prognozelor privind perspectivele afacerii; astfel putem să ne
51
Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , , Editura Expert Bucureşti, 1998
p.469.

51
asigurăm în faţa riscului. Analiza riscului este un instrument complementar necesar, însă nu şi
suficient în afaceri; este instrumentul care face diferenţa între noroc/şansă şi un management
bun, sau între neşansă şi un management inadecvat.52
Managementul riscului şi-a dobândit aplicabilitatea în practică abia în preajma anilor
70, în special în Statele Unite ale Americii. Primele diplome de specializare în domeniul
analizei şi managementul riscului au fost eliberate în Statele Unite ale Americii, în anul 1973.
Cu toate acestea în anii `70 conceptul de management al riscului era un termen relativ rar
utilizat în practică. În afara sectorului financiar, instituţionalizarea practicilor de analiză şi
gestiune a riscului s-a făcut simţită abia două decenii mai târziu, în deceniul nouă, cu
predilecţie în sectorul bunurilor de larg consum, infrastructurii, energiei, nuclear,
transporturilor, explorărilor petroliere şi spaţiale.53
În deceniul opt atenţia s-a focalizat spre riscurile politice. Evenimentul catalizator a
fost revoluţia din Iran, în 1979, care a generat o pierdere de 1 miliard de dolari întreprinderilor
străine care operau în această ţară. De altfel, sfârşitul deceniului 8 a rămas în istoria omenirii
prin căderea zidului Berlinului şi alte numeroase schimbări politice care au avut loc în lume,
ceea ce a condus la necesitatea de a interpreta riscul dintr-o perspectivă oarecum mai tehnică,
precum probabilitatea de realizare a unui pericol cu implicaţii asupra afacerii, riscuri care nu
mai pot fi subscrise, întotdeauna, unei poliţe de asigurare, fără a fi doar de natură materială
sau financiară.
În anii ’90 se remarcă o intensificare a căutărilor şi dezbaterilor în scopul creării unor
modele de măsurare şi agregare a riscului la nivel de entitate, explicată, în mare măsură, prin
pierderile înregistrate de unele companii şi instituţii financiare.54
În prezent toate obiectivele şi procesele operaţionale sunt expuse riscului, ceea ce a
condus la schimbarea preocupărilor privind interesul faţă de anumite categorii de risc. Aşa

52
Nela Popescu - Noi tendinte în analiza riscului afacerilor comerciale - teză de doctorat, www.ase.ro
53
Un studiu realizat în 1973 asupra întreprinderilor nonfinanciare releva că doar 25% dintre acestea dispuneau
de resursele interne necesare analizei şi gestiunii riscului şi doar 10% utilizau consultanţi externi pentru aceasta ;
o altă anchetă realizată în anul 1975, indica o oarecare îmbunătăţire a situaţieiunele întreprinderi multinaţionale
derulau, în mod sistematic, acţiuni de analiză a riscului pentru pieţele străine, iar Chase Manhattan îşi construise
deja un departament de analiză a riscului de ţară. Dowd, Kevin, Beyonde value at risk – The new science of risk
management, John Wiley & Sons, New York, 1998, pp. 5-7.
54
Metallgesellschaft, o pierdere de 1,3 miliarde dolari, 1993; Orange Country, 1,7 miliarde dolari, 1994;baring
bank, 1,3 miliarde dolari, 1995; Sumitomo Corporation, 1,8 miliarde dolari, 1996. Dowd, Kevin, Beyonde value
at risk – The new science of risk management, John Wiley & Sons, New York, 1998, p.84 un studiu realizat în
1999 de către Biennal Risk Financing & Insurance Surveys, Marea Britanie, relevă că 70% din întreprinderi
aveau asigurare împotriva catastrofelor, faţă de doar 26% în 1991 ; demn de remarcat şi faptul că preocupările
privind analiza şi gestiunea riscurilor nemateriale (comerciale şi operaţionale) tind să le depăşească pe cele
referitoare la riscurile clasice şi asigurabile. Krell, Eric, „Consider the Alternatives”, Business Finance
Magazine, august 2002, pp.28-31.

52
cum menţionau Bek şi Giddens „trăim în era riscului”55: nu există zi în care problema riscului
să nu ocupe primele pagini în media. Riscul şi încrederea par a fi indisociabile. Sentimentul
securităţii provine dintr-un echilibru subtil între risc şi încredere. Acest sentiment exprimă în
fapt încrederea în probitatea altuia sau validitatea unor principii.

3.2. Obiectivele analizei riscului

Analiza şi managementul riscului, ca proces instituţionalizat la nivel de corporaţie sau

organizaţie nu este încă un demers sistematic, iar atunci când există poate avea diferite
motivaţii, după cum se poate vedea din tabelul nr.1
a.1.2 Tabel nr.1. Obiectivele analizei riscului din perspectiva diferitelor domenii de
activitate
Sectorul economic
produse de larg

/
cu

Resurse naturale
Telecomunicaţii

farmaceutică
High –Tech,
amănuntul /
financiare

Industria
Industrie

Utilităţi
Servicii

consum
Comerţ

Chimie
Obiectivele analizei
şi gestiunii riscului
Identificarea factorilor de 67% 58% 71% 64% 70% 67%
risc la care poate fi
expusă firma
Dobândirea unui avantaj 73% 54% 67% 43% 75% 73%
competitiv printr-o bună
cunoaştere a factorilor de
risc
Protejare împotriva 67% 54% 46% 71% 65% 73%
pierderilor
Rezistenţa în faţa unor 56% 50% 38% 79% 45% 67%
riscuri extreme
Optimizarea alocării 58% 46% 63% 29% 35% 60%
resurselor interne
Alocarea eficientă a 65% 35% 54% 43% 65% 40%
capitalului
Evitarea unor riscuri 60% 39% 21% 71% 55% 47%
Identificarea riscurilor cu 46% 50% 38% 21% 40% 40%
efect de contagiune
Flexibilitate 44% 39% 29% 43% 40% 53%
organizaţională
Ameliorarea PER (price 44% 35% 42% 43% 25% 33%
earning ratio)
Reducerea costurilor cu 33% 42% 38% 57% 20% 53%
acoperirea riscului
(asigurare, hedging etc.)
55
Ulrich Bek & Anthony Giddens, Le Monde des Débats, novembre 1999.

53
Sursa: Business Finance Magazine, Aprilie 2002, p.12; studiu realizat de către The Economist Intelligence Unit
Ltd. Cifrele indică câţi respondenţi (procentual) consideră obiectivele enunţate ca fiind foarte importante.

Acest tabel redă obiectivele analizei riscului, din perspectiva unor domenii economice
diverse, care acoperă un spectru destul de larg de afaceri (comerciale), inclusiv comerţul cu
amănuntul. Din tabel se pot deduce diferenţele motivaţionale, de la un sector la altul, în ceea
ce priveşte analiza riscului. Dincolo de acestea, concluzia care se poate desprinde este că o
analiză sistematică a expunerii la risc conduce la o mai bună alocare a resurselor, chiar şi
atunci când nu generează neapărat rezultate cantitative impresionante, scopul analizei riscului
fiind acela de a sprijinii decidentul în orientarea acţiunilor sale. Cu alte cuvinte, o structurare a
riscurilor şi o analiză sistematică a acestora asigură o dezvoltare mult mai realistă, rezultate
mai bune şi venituri mai mari.
Motivaţiile instituţionalizării analizei riscului rezidă în ritmul schimbărilor induse de
fenomenul globalizării, de reglementările din diferite domenii, de aşteptările, în continuă
creştere, ale acţionarilor, de noile tehnologii etc.; analiza riscului funcţionează ca un sistem
progresiv de garanţie şi control ce contribuie la succesul afacerii. Abordarea tradiţională a
riscului era de natură defensivă, prin excelenţă, pledând pentru evitarea riscului şi nu pentru
asumarea lui. Într-un mediu competitiv, această abordare este insuficientă, fiind necesară o
atitudine de asumare a riscului fundamentată însă pe o analiză detaliată şi structurată a
interacţiunii dintre factorii cheie ai creării de valoare: riscuri, dezvoltare şi rentabilitate.
Pentru organizaţiile cu scop lucrativ analiza riscului este sinonimă cu maximizarea
valorii firmei prin minimizarea pierderii induse de risc. Pentru organizaţiile nonprofit rolul
analizei riscului rezidă în maximizarea utilităţii bunurilor şi serviciilor oferite clienţilor sau
contribuabililor. O economie de piaţă funcţională, bazată pe proprietatea privată, pe libertatea
individuală, pe instituţii care să protejeze interesele actorilor sociali prin reguli şi norme care
să asigure un echilibru al raportului de putere în societate este un mediu propice (mai bun
deocamdată decât celelalte sisteme economice, realizării bunăstării economice) în plan
individual şi organizaţional. Realitatea demonstrează acest lucru. Din păcate însă nu trăim
într-o lume perfectă şi dorinţa de a oferi un randament sporit investitorilor poate conduce la
decizii care nu minimizează în mod necesar şi costul total al societăţii, costul celorlalţi actori
de pe piaţă – angajaţi, clienţi, furnizori, creditori etc.56

3.3. Previziunea, prevenirea şi diminuarea riscului

56
Nela Popescu - Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale - teză de doctorat – www.ase.ro

54
 Lupta împotriva dezastrele provocate de diverse riscuri este individualizată în trei
momente fundamentale: previziune, prevenire şi diminuare, între care există strânse raporturi
de intercondiţionare57.
Previziunea reprezintă ansamblu de activităţi dedicate studiului şi determinării
cauzelor evenimentelor externe, identificării riscului şi individualizării porţiunilor de teritoriu
expuse riscului. Previziunea este aproape întotdeauna exprimată în termeni de probabilitate.
Previziunea este o acţiune de tip cognitiv interdisciplinar, care trebuie să furnizeze o descriere
precisă a regulilor vulnerabile şi a riscului la care sunt supuse persoanele şi bunurile.
Prevederea mai presupune conlucrarea în sens dinamic a scenariilor, care în cursul unui
eveniment s-ar putea determina în aşa fel încât să furnizeze date preţioase pentru gestiunea
urgenţelor (în cazul riscurilor naturale mai ales).
Programele de previziune naţională, regională şi provinciale constituie instrumente de
planificare teritorială şi au ca obiect principal clasificarea teritoriului pe baza nivelelor de risc.
Ele constau în culegerea sistematică a informaţiilor utile elaborării unor modele de prevedere,
proprii principalelor tipuri de risc dintr-un teritoriu.
Previziunea impune crearea unei reţele de monitorizare a evenimentelor de risc şi a
unor bănci de date. Individualizarea arealelor afectate cunoscute, localizarea evenimentelor
probabile şi predicţia temporală a lor permite elaborarea hărţilor cu pericol şi a celor de risc.
Prevenirea constă în activităţile menite să evite sau să reducă la minim consecinţele
evenimentelor extreme ca urmare a cunoştinţelor acumulate şi a activităţii de previziune
deoarece odată individualizat riscul, se trece la adoptarea intervenţiilor pentru atenuarea sa.
Mondializarea riscului şi catastrofelor se accelerează fapt ce a impus luarea unor
măsuri de prevenire la nivelul unor organisme internaţionale.

3.4. Estimarea şi percepţia riscurilor

Oamenii percep riscul în funcţie de natura acestora şi de experienţele lor individuale.

Unii oameni indică riscul ca un hazard cu o mare probabilitate de producere şi care are efecte
negative asupra lor, în timp ce alţii iau în considerare doar efectele riscului cum ar fi
extinderea acestora şi ce anume îi afectează.
Percepţia riscului este puternic influenţată de posibilitatea controlului uman asupra
fenomenelor de risc. În numeroase cazuri percepţia umană poate fi afectată de numeroşi
factori subiectivi sau obiectivi.

57
Nela Popescu – Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale – teză de doctorat, www.ase.ro

55
 Psihologia riscului este importantă în contextul evaluării şi gestionării acestuia. Baza
psihologiei procesului de decizie subiectiva este aceea că, pentru a da sens celor ce-l
înconjoară, omul creează o imagine mintală a realităţii. În realitate, reacţia umană la risc
sugerează o frecventă schimbare a riscului perceput şi subiectiv chiar dacă nu există o
modificare a probabilităţii sau gravităţii acestuia.
Au fost delimitate cinci stadii ale ciclului problemă - atenţie 58: pre – problemă (pre –
risc); descoperirea alarmată şi entuziasmul euforic; realizarea costului progresiv semnificativ;
scăderea graduală a interesului intens al publicului; stadiul post – problemă.
În cazul în care probabilitatea de producere a riscului este cunoscută omul acţionează
în diferite moduri. Au fost descoperite patru tipuri de răspunsuri: lipsa acţiunilor, acţiuni
personale, sociale sau politice. Lipsa acţiunilor se poate materializa printr-o viziune fatalistă
asupra evenimentelor, prin speranţa că hazardul nu va avea loc sau că oficialităţile pot rezolva
probleme etc. acţiunile personale constau în protecţia structurală, îmbunătăţirea locuinţei,
părăsirea ariei supusă riscului, evacuarea temporară etc. Acţiunile sociale constau în
organizarea sistemului de avertizare asupra riscului, ajutorarea în caz de pericol sau de
calamităţi etc. Acţiunile politice constau în luarea unor măsuri de presiune pentru protejarea
împotriva riscurilor şi pentru implementarea unor măsuri de prevenire a lor, precum pentru
crearea unor sisteme de avertizare a producerii riscului sau hazardele.

3.5. Riscul în activitatea firmei

În afaceri este binecunoscută expresia "Cine nu riscă nu câştigă" sau o variantă a

acesteia " Cine nu riscă, rămâne cu ceea ce n-au ales alţii". Pornind de la aceste expresii,
putem spune că, în afaceri, riscul este dorit şi asumat în vederea obţinerii unui profit. Riscul
este mult mai prezent în pieţele financiare, unde, începând cu riscul de contrapartidă (credit),
trecând prin riscul de lichiditate şi ajungând la riscul de piaţa, putem chiar sa îl cuantificam.
Realizarea obiectivelor şi proiectelor unei organizaţii presupune identificarea şi
asumarea unor riscuri multiple, cum ar fi: schimbările de mediu sau interne, conceperea unor
strategii nerealiste, erori şi omisiuni în proiectare şi execuţie, etc.
Numim risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se poate referi la
probabilitatea de apariţie a unui eveniment sau la influenţa, la efectul unui eveniment în cazul
în care acesta se produce. Riscul apare atunci când: un eveniment se produce sigur, dar
rezultatul acestuia e nesigur; efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariţia evenimentului

58
Panizza M., Piacente Sandra în 2000, după Nela Popescu – Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor
comerciale – teză de doctorat, www.ase.ro.

56
este nesigură; atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte.
Riscul în activitatea unei firme se referă la probabilitatea de a nu se respecta
obiectivele stabilite în termeni de performanţă (nerealizarea standardelor de calitate), program
(nerespectarea termenului de execuţie) si cost (depăşirea bugetului).
Element de risc este orice element care are o probabilitate măsurabilă de a devia de la
plan. Aceasta presupune desigur existenţa unui plan. Strategiile, planurile şi programele
firmei constituie elemente care permit prefigurarea realităţii şi apoi confruntarea realizărilor
efective cu rezultatele aşteptate. Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesară derularea
unor seturi de activităţi. O activitate, notată (a), poate fi considerată element de risc dacă sunt
îndeplinite simultan următoarele două condiţii:
0 < P(a) < 1 (Formula 3.1)
L(a) = 0 (Formula 3.2)
Unde: P(a) = probabilitatea ca un eveniment (a) să se producă

a.1.2.1.1 E(a) = efectul evenimentului (a) asupra obiectivelor

L(a) = evaluarea monetară a lui E(a)
Managementul riscului este un proces ciclic, cu mai multe faze distincte: identificarea
riscului, analiza riscului şi reacţia la risc.
În faza de identificare a riscului se evaluează pericolele potenţiale, efectele şi
probabilităţile de apariţie ale acestora pentru a decide care dintre riscuri trebuie
prevenite. Practic, în această fază se identifică toate elementele care satisfac condiţiile
(3.1) şi (3.2).
Totodată, se elimină riscurile neconcordante, adică acele elemente de risc cu
probabilităţi reduse de apariţie sau cu un efect nesemnificativ. Aceasta înseamnă că pot fi
neglijate acele elemente pentru care P(a) sau L(a) tind către zero.
Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie să ia în
considerare atât riscurile interne cât şi pe cele externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care
echipa managerială le poate controla sau influenţa, în timp ce riscurile externe nu se află sub
controlul acesteia.
Riscul poate fi identificat folosind diferite metode:
a) întocmirea unor liste de control care cuprind surse potenţiale de risc, cum ar fi:
condiţii de mediu, rezultatele aşteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile şi
omisiunile de proiectare şi execuţie, estimările costurilor şi a termenelor de execuţie etc.;
b) analiza documentelor disponibile în arhiva firmei, pentru identificarea problemelor
care au apărut în situaţii similare celor curente;

57
 c) utilizarea experienţei personalului direct productiv (şefi de secţii şi de echipe) prin
invitarea acestora la o şedinţă formala de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe
teren sunt conştienţi de riscuri şi probleme pe care cei din birouri nu le sesizează. O
comunicare eficientă teren - birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare şi
diminuare a riscurilor;
d)identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislaţie, schimbări în economie,
tehnologie, relaţii cu sindicatele) prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile
asociaţiilor profesionale, la conferinţe şi care să parcurgă publicaţiile de specialitate.
Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima fază şi
realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza riscului se foloseşte un
instrumentar matematic divers, mergând de la analiza probabilistică la analiza Monte
Carlo. Alegerea instrumentarului matematic trebuie să fie adaptată necesităţilor analizei
şi să ţină seama de acurateţea datelor disponibile.
Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este aceea a valorii aşteptate (VA),
care se calculează ca produs între probabilităţile de apariţie ale anumitor evenimente şi
efectele acestora:
VA(a) = P(a) x E(a) (Formula 3.3)
Unde: VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a)
P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a)
E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a)
De exemplu, în cazul unei firme de construcţii, determinarea riscului are un impact
major în calculaţia costurilor şi implicit în activitatea de ofertare - licitare. Astfel, dacă în
timpul pregătirii documentaţiei pentru participarea la o licitaţie pentru adjudecarea unei
lucrări s-a identificat riscul de a se întâlni un strat de rocă dură în timpul săpării fundaţiei,
antreprenorul se poate asigura împotriva acestui risc calculând valoarea aşteptată a producerii
acestui fenomen şi o poate include în calculele pentru elaborarea devizului ofertă. Concret,
dacă costul suplimentar antrenat de efectuarea de săpături în rocă dură pentru o anumită
lucrare este de 100.000 milioane lei, iar probabilitatea ca să se întâlnească rocă dură a fost
estimată la 30%, valoarea aşteptată a acestui risc va fi:
VA(a) = 0,30 x 100.000 = 30.000 milioane lei
Antreprenorul poate să includă în valoarea ofertei suma de 30.000 milioane lei pentru
prevenirea acestui risc, ştiind că după un număr suficient de mare de licitaţii, indiferent de
rezultatul acestora, se vor acoperi costurile riscului.

58
 Având în vedere faptul că estimarea probabilităţilor este un proces cu un grad mare de
subiectivitate, rezultatele obţinute prin metoda valorii aşteptate sunt de obicei utilizate ca date
de intrare pentru analize ulterioare.
Simulările constituie o metodă avansată de cuantificare a riscurilor. Simularea
utilizează un model al unui sistem pentru a analiza performanţele sau comportamentul
sistemului. Pentru proiectele de construcţii cel mai frecvent se foloseşte simularea Monte
Carlo a programului de execuţie şi a costurilor asociate activităţilor. Această tehnică
simulează realizarea obiectivelor de un număr mare de ori furnizând o distribuţie statistică a
rezultatelor.
Managementul riscului cuprinde o gamă largă de activităţi, riguros definite şi
organizate, care, plecând de la condiţiile de existenţă şi obiectivele fundamentale ale
instituţiei, analizează factorii de risc într-o concepţie de securitate, în vederea minimizării
riscului asumat şi costurilor necesare. Literatura de specialitate menţionează câteva metode
consacrate, dintre care mai amintim: metoda interdependenţelor funcţionale şi metoda
matricelor de risc.
În aplicarea metodei interdependenţelor funcţionale, se pleacă de la evidenţierea
factorilor controlabili (structura organizatorică şi de personal, strategia de securitate, sistemele
de securitate şi procedurile aplicate) şi a celor necontrolabili (erori de sistem, acţiuni teroriste,
greviste, catastrofe naturale). Metoda evidenţiază interdependenţa ierarhică de evenimente
pozitive aflate în relaţii de tip sau logic ori şi logic, permiţând clarificarea ameninţărilor, a
măsurilor şi contramăsurilor.
Componentele principale ale metodei matricelor de risc sunt: aria protejată,
ameninţările probabile şi nivelul de risc.

Nivelul de risc
Aria protejată Ameninţările

Figura nr.6. Elementele matricei de risc

Sursă: D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Niţă – Managementul riscului în asigurări, Bucureşti 1999, Editura
Semne 1994 p.28.

Pentru construirea matricei de risc, se determină ariile protejate şi, în special, zonele
vitale; se cuantifică consecinţele în cazul atacurilor reuşite şi se calculează valoarea riscului
asumat prin însumare ponderată a valorilor cuantificate. În definirea zonelor vitale de
securitate, o metodă modernă este metoda arborilor de defectări care constă în parcurgerea

59
următoarelor etape: analiza preliminară a ameninţărilor, stabilirea obiectivelor ameninţate,
definirea zonei vitale.
Aplicarea metodei matricei de risc la obiectivul propus duce la obţinerea unor valori
pentru riscul asumat care, comparate cu conceptul atitudinii de risc (acceptabil, atitudine
selectivă, inacceptabil), determină, fie toleranţa selectivă, cu masurile de prevenire şi atenuare
a efectelor, fie neacceptabilitatea, cu măsurile de asigurare pentru cazurile de materializare a
riscurilor maxime.59
Reacţia la risc este faza de acţiune din cadrul ciclului managementului riscului, în care
se încearcă: să se elimine riscurile; să se reducă riscurile şi / sau să se repartizeze riscurile.
Eliminarea riscurilor are scopul de a îndepărta riscurile. Echipa managerială sau
întreprinzătorul poate: să nu iniţieze o anumită tranzacţie sau afacere; să stabilească un preţ
foarte mare, care să acopere riscurile; să condiţioneze oferta, etc.
Cele mai multe dintre opţiunile care elimină riscul tind să scoată organizaţia din
afaceri. O organizaţie cu aversiune prea mare faţă de risc nu va supravieţui mult timp şi ar
trebui să-şi investească capitalul în altă parte.
Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de instrumente cum sunt:
a) programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuţie programarea
ştiinţifică a activităţilor cu ajutorul graficelor reţea poate diminua riscurile în limite
rezonabile.
b) instruirea. Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influenţează
productivitatea şi calitatea lucrărilor. Prin programe de instruire şi conştientizare în domeniul
securităţii muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor şi efectul acestora.
c) reproiectarea. Riscurile pot fi de multe ori diminuate printr-o reproiectare judicioasă
a echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor şi a forţei de muncă.
Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant de management al
riscului. Aceasta se referă la părţile care vor accepta o parte sau întreaga responsabilitate
pentru consecinţele riscului. Repartizarea riscului trebuie să se facă ţinându-se seama de
comportamentul faţă de risc al diferitelor organizaţii implicate. În acest sens regula generală
de alocare a riscului este să se aloce riscul părţii care poate să îl suporte şi să îl controleze cel
mai bine.
Strategia de contractare constituie un mecanism esenţial în repartizarea riscului.
Riscurile pe care şi le asumă firma sunt în mod obişnuit formalizate prin contracte cu
beneficiarii. Riscurile legate de resursele umane sunt acoperite, cel puţin parţial, prin
încheierea contractelor colective şi individuale de muncă. În majoritatea cazurilor, riscurile

59
http://www.uti.ro/main.php?id=385&lang=fr

60
legate de materiale şi echipamente pot fi transferate furnizorilor acestora, prin garanţiile pe
care aceştia le oferă. Unele riscuri pot fi îndepărtate prin încheierea unor contracte de
asigurare. Compania de asigurări îşi asumă o parte din riscuri în schimbul unui preţ (prima de
asigurare). Dacă riscul se produce în condiţiile specificate prin contractul de asigurare,
asigurătorul va rambursa partea asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă
riscul nu apare, asigurătorul păstrează prima de asigurare.
Un proces formalizat de management al riscului va da rezultate pozitive numai dacă ia
în considerare toate aspectele acestuia. Performanţa în procesul de management al riscului
este dată de calitatea managerilor şi a personalului implicat, şi anume de cea mai slabă verigă
din cadrul său. Managerii firmei trebuie să se asigure că echipa care realizează managementul
riscului este competentă şi a găsit o cale de mijloc între tehnicizarea excesivă a procesului şi
acţiunea pe bază de intuiţie.
Din punct de vedere formal, riscul se referă la posibilitatea ca rezultatul deciziei să nu
coincidă cu valoarea anticipată. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai favorabil decât
valoarea anticipată defineşte potenţialul upside. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai
nefavorabil în raport cu valoarea anticipată defineşte riscul downside.
Din punct de vedere contabil tipologia riscurilor firmei sunt ilustrate de prevederile
Standardelor Internaţionale de Contabilitate. Unul din aceste standarde (IAS 32) intitulat
Instrumente financiare: prezentare şi descriere face referire la tranzacţiile cu instrumente
financiare ale firmei, respectiv la riscurile la care sunt supuse acestea, care se găsesc sau nu în
bilanţ. În cadrul acestui standard, sunt definite riscul de preţ, riscul de credit, riscul de
lichiditate şi riscul fluxului de numerar.
1. Riscul de preţ care cuprinde:
a) Riscul valutar este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită
schimbărilor nivelului de piaţă al cursului valutar.
b) Riscul ratei dobânzii este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze datorită
schimbărilor nivelului de piaţă al ratei dobânzii.
c) Riscul de piaţă este riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca rezultat al
schimbării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste schimbări sunt cauzate de factori specifici
titlurilor de valoare individuală sau emitentului acestora, sau factorilor care afectează toate
titlurile de valoare tranzacţionate pe piaţă.
2. Riscul de credit este riscul ca una din părţile instrumentului financiar să nu
execute obligaţia asumată, cauzând celeilalte părţi o pierdere financiară.
3. Riscul de lichiditate, numit şi risc de finanţare, este riscul ca o
întreprindere să întâlnească dificultăţi în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea

61
angajamentelor aferente instrumentelor financiare. El poate apărea din imposibilitatea de a
vinde repede un activ financiar la o valoare apropiată de valoarea sa justă.
4. Riscul fluxului de numerar este riscul ca valoarea fluxurilor de numerar
viitoare asociate unui instrument financiar monetar să fluctueze.60

3.6. Particularităţi privind managementul riscului în asigurări

Viaţa oamenilor a fost şi este ameninţată de cele mai imprevizibile fenomene pe care
le comportă natura şi activitatea complexă pe care aceştia o dezvoltă. Ion Purcaru afirmă
faptul că riscuri diverse ameninţă toate bunurile şi toţi oamenii.61
Indiferent cât de multă grijă acordăm evitării problemelor sau protecţiei familiei şi a
bunurilor personale riscul există în viaţa noastră aducând pierderi materiale şi financiare.
Riscul, elementul de bază de la care porneşte o asigurare este utilizat în sensul negativ al
evenimentelor pe care nu le dorim.
Cu toate acestea de-a lungul vremii oamenii au găsit forţa necesară nu numai refacerii
bunurilor distruse dar şi găsirii de noi metode pentru a se proteja în cazul pericolelor.
Asigurarea este conceptul de unire a unei comunităţi de risc prin care membrii
comunităţii consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare şi mai apoi la
suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei comunităţi.
Esenţa asigurării constă în dispersia asupra unei comunităţi special organizate în acest
scop. Procesul de identificare, cuantificare, cercetare a reacţiei la riscuri, reducerea
probabilităţii de a se produce un risc, implementarea unor masuri şi decizii de limitare a
producerii pagubelor este definit astăzi ca un transfer al riscului.
Managementul în asigurări este necesar să fie astfel conceput încât să creeze condiţii
optime pentru: constituirea la timp şi în cuantumul prevăzut a fondului de asigurare;
acordarea operativă a despăgubirilor şi, respectiv, a sumelor asigurate la care au dreptul
asiguraţii, atunci când se produc riscurile asigurate; adoptarea continuă a formelor de
asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă la cerinţele care apar pe piaţa de asigurări şi
reasigurări, internă şi internaţională.
Managementul în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă este
necesar să fie proiectat ţinând cont atât de faptul ca se constituie fonduri ce se utilizează
pentru acoperirea unor daune produse de riscuri care au un pronunţat caracter aleatoriu, cât şi
de acţiunea altor factori, cum sunt: forma juridică de realizare a asigurării (asigurări
obligatorii sau facultativ); ramura de asigurare (asigurări de bunuri, persoane sau răspundere
60
Aurel Burciu – Introducere în management, Editura Economică, Bucureşti, în curs de apariţie.
61
Purcaru, I.- Asigurări de persoane şi de bunuri, Editura Economică, Bucureşti, 1998

62
civilă); sfera de cuprindere în profil teritorial a asigurării (asigurări interne, externe sau
reasigurări); dimensiunea fondurilor pe care şi le poate constitui o societate de asigurări.
Societăţile de asigurări îşi asumă răspunderi în legătură cu acoperirea unor daune care
se produc întâmplător şi ulterior şi al căror volum nu se cunoaşte, ci se poate doar aproxima,
prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Pentru ca aceste calcule să poată fi efectuate în
mod ştiinţific, este necesară existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care să
cuprindă inclusiv date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai
îndelungate. Datorită acestor date, societatea de asigurări poate să stabilească nivelul primelor
de asigurare, apelând la metodele statistico - matematice.
Existenţa unui asemenea sistem informaţional permite efectuarea unor calcule privind
evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate.
Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi
lung a mărimii fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar al activităţii de
asigurare.
În cadrul sistemului informaţional, un loc important îl ocupă evidenţa statistică privind
daunele produse de diferite riscuri asigurate sau asigurabile fără de care, practic, nu poate fi
vorba de calcularea, pe baza unor criterii ştiinţifice, a primelor de asigurare.
Sistemului informaţional prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte fundamentarea
temeinică a deciziilor care se adoptă de consiliile de administraţie ale societăţilor de asigurări
în problemele de bază privind dezvoltarea, organizarea şi conducerea activităţii de asigurare.
Este vorba de adoptarea unor decizii, cum sunt cele privind introducerea de noi forme de
asigurare facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă ori de deciziile legate de
normele de funcţionare şi structura organizatorică a societăţii de asigurări şi a unităţilor
teritoriale ale acesteia.
În ceea ce priveşte forma juridică de realizare a asigurării, aceasta influenţează modul
de organizare şi conducere a activităţii, deoarece intr-un fel stau lucrurile când este vorba de
asigurarea obligatorie si altfel la asigurarea contractuală.
În cazul unei anumite asigurări obligatorii, dat fiind faptul ca ea cuprinde totalitatea
bunurilor de acelaşi fel sau toate persoanele prevăzute de lege, nu se mai pune problema luării
măsurilor necesare pentru dezvoltare. În acest caz se urmăreşte, în principal, ca prin măsuri
adecvate să se încaseze primele de asigurare la termenul prevăzut de lege şi crearea condiţiilor
necesare privind constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor de
asigurare sau a sumelor asigurate, astfel încât toate acestea să se efectueze pe baze reale şi
într-un timp cât mai scurt.
În unele cazuri, încasarea primelor de asigurare aferente asigurărilor obligatorii (de

63
exemplu: asigurarea auto, unde apar în calitate de asiguraţi şi un număr foarte mare de
persoane fizice), se poate realiza şi de către alte organe, cum ar fi unităţile C.E.C., care apoi le
varsă în contul asigurătorului. Această modalitate de încasare a primelor impune o conlucrare
permanentă între organele asigurătorului şi organele respective, pentru luarea din timp a
măsurilor ce se impun, astfel ca întreaga operaţiune să se poată desfăşura în cele mai bune
condiţii. În acest sens, este necesar ca identificarea persoanelor deţinătoare de autovehicule
cuprinse în asigurarea obligatorie să se efectueze în timp util, pentru ca apoi pe baza ei sa se
poată acţiona pentru încasarea conform prevederilor legale a primelor de asigurare pe care le
datorează fiecare asigurat în anul respectiv.
Managementul în cazul asigurărilor facultative este necesar să permită: realizarea unui
grad de cuprindere cât mai ridicat, respectiv cât mai apropiat de sută la sută, deoarece astfel
nu se poate realiza o dispersie optimă a riscurilor; efectuarea în condiţii calitative
corespunzătoare a operaţiilor de contractare a asigurării şi de încasare a primelor de asigurare;
efectuare într-un timp cât mai scurt şi în concordanţă cu realitatea a operaţiilor de constatare,
evaluare a daunelor şi de stabilire şi achitare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite
asiguraţilor.
Referitor la influenţa ramurii de asigurare asupra managementului în acest domeniu,
apar diferenţe în funcţie dacă asigurările sunt de bunuri sau sunt de persoane. La asigurările
de bunuri, nu apare necesară existenţa unui compartiment care să se ocupe de problemele de
constatare şi evaluare a daunelor, pentru că aici nu poate fi vorba de evaluarea unei persoane
cu tot ce însemnă ea. Activitatea privind asigurările de persoane este necesar să fie astfel
organizată încât să permită ţinerea unei evidenţe clare şi la zi privind situaţia fiecărui asigurat.
Managementul în activitatea de asigurare diferă, din anumite puncte de vedere, şi în
funcţie de sfera de cuprindere în profil teritorial al asigurărilor. Astfel, în cazul asigurărilor
interne, la stabilirea cadrului organizatoric şi de conducere este necesar să se ia în considerare
specificul organizării administrativ-teritoriale a ţării şi cerinţele de ordin economic, financiar
şi social al diferitelor categorii de persoane fizice şi juridice ce pot apărea în calitate de
asiguraţi. Asigurările externe au ca obiect bunurile sau persoanele care ies în afara graniţelor
unei ţări, precum şi bunuri aparţinând unui stat aflate pe teritoriul altei state. Ele sunt
organizate cu luarea în considerare atât a cerinţelor izvorâte din necesităţile de dezvoltare a
comerţului exterior şi a cooperării economice între state, cât şi a posibilităţii oferite pe piaţa
internaţională de asigurări şi reasigurări în ceea ce priveşte prestarea de servicii sub forma
unor primiri şi cedări în reasigurare.

64
 3.7. Influenţa riscurilor globale asupra managementului în asigurări

Conform Autorităţii de Supraveghere a activităţii de asigurare din Uniunea Europeană

Riscurile globale se clasifică astfel 62:
1. Riscuri tehnice – sunt determinate de tipul de activitate de asigurare pe care o
desfăşoară un asigurător. Acestea pot fi întâlnite sub următoarea formă:
a) Riscul de eroare poate apărea ori de câte ori tarifele de prime se dovedesc a fi insuficiente,
datorită faptului că la fundamentarea acestora nu au existat suficiente date statistice care
să permită o exploatare privind dezvoltarea riscului asigurat.
b) Riscul de deviere se manifestă atunci când pe parcursul desfăşurării activităţii de asigurare
se înregistrează o evoluţie a daunelor şi a costurilor activităţii de asigurare mult diferite de
cele care au stat la baza calculării primelor.
c) Riscul de evaluare se referă la posibilitatea determinării insuficient de riguroase a
rezervelor tehnice de prime, astfel încât aceasta să nu permită asigurătorului să acopere
integral obligaţiile asumate prin contractele de asigurare încheiate.
d) Riscul cheltuielilor de exploatare poate fi întâlnit în cazul asigurărilor care se încheie pe
termen lung şi se referă că elementele incluse în prima de asigurare, în scopul acoperirii
cheltuielilor privind constituirea şi administrarea fondului de asigurări, să nu permită
realizarea acestui lucru în viitor, din cauza creşterii cheltuielilor curente de la un an la
altul
e) Riscul daunelor majore este specific asigurărilor generale şi se manifestă în cazurile în
care producerea unui număr excesiv de daune îi expune pe asigurători la plăţi de
despăgubiri de un volum deosebit, care le poate perturba serios echilibrul financiar.
f) Riscul de cumul(riscul de catastrofă) poate apărea atunci când producerea unui singur
fenomen poate conduce la o acumulare a daunelor, într-o anumită zonă geografică, de
proporţii deosebite.
g) Riscul de creştere este posibil să se manifeste ca urmare a înregistrării unei dezvoltări
excesive şi insuficiente coordonate şi corelate a activităţii unui asigurător.
h) Riscuri de lichidare poate să se producă atunci când fondurile unui asigurător nu sunt la
nivelul obligaţiilor acestuia faţă de terţi în situaţia încetării activităţii de asigurare.

Tabelul nr.2. Principalii factori care pot provoca riscurile tehnice

62
Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigurări, uz
intern, Bucureşti, 1997, p.4

65
 Denumirea factorilor
Progresul ştiinţifico-tehnic
Globalizarea economiei
mondiale
Mutaţii privind obiceiurile şi
preferinţele cumpărătorului
Schimbări privind evoluţiile de
mediu
Schimbări demografice
Inflaţia
Sursa: Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigurări,
uz intern, Bucureşti, 1997, p.6
Efectul propagat de aceşti factori Riscuri tehnice
Apariţia unor noi riscuri Riscul de eroare
Apariţia unor noi pieţe Riscul de evaluare
Lipsa transparenţei în ceea ce
priveşte evoluţia şi frecvenţa
daunelor
Modificări privind dimensiunea Riscul de deviere
şi frecvenţa daunelor
Adaptarea la noile realităţi a
sistemului informaţional
Creşterea (nominală) a salariilor Riscul cheltuielilor
Sporirea costurilor materiale de exploatare

2. Riscuri investiţionale – apar în cadrul preocupărilor şi acţiunilor ce se întreprind de

un asigurător pentru obţinerea performanţei, randamentului şi a unor venituri corespunzătoare
prin realizarea anumitor investiţii. Cele mai frecvent întâlnite riscuri investiţionale sunt:
a) Riscuri de devalorizare reprezintă riscul ca o anumită investiţie să înregistreze o pierdere
din valoare ca urmare a schimburilor intervenite între cerere şi ofertă pe piaţa de capital
sau pe piaţa bunurilor imobiliare, modificării ratei de schimb valutar sau creşterii
volumului sumelor de încasat de la diferiţi debitori.
b) Riscul de lichiditate apare atunci când anumite investiţii de un volum important nu pot fi
lichidate la momentul dorit sau conform unui program prestabilit, punându-l pe asigurător
în situaţia de a fi depăşit de obligaţiile financiare ajunse la scadenţă.
c) Riscul dobânzilor este determinat fie de deprecierea titlurilor de valoare cu dobândă fixă,
în situaţia în care se înregistrează o creştere a ratei dobânzii pe piaţa de capital, fie de
pierderea care se poate înregistra în cazul reinvestirii, dar are loc o scădere a ratei
dobânzii.
d) Riscul de supraevaluare apare în cazul în care, prin subestimarea efectului unor factori, o
investiţie este supraevaluată din start, ceea ce poate crea probleme neplăcute ulterior.
Factorii care pot determina apariţia riscurilor investiţionale şi efectul propagat de aceştia
pot fi prezentaţi astfel:

66
 Tabelul nr. 3. Factorii care pot genera riscuri investiţionale
Denumirea factorilor Efectul propagat de aceşti factori Riscuri tehnice
Dezechilibre la nivel Scăderea producţiei şi a Riscul de
macroeconomic exportului devalorizare
Scăderea cursului acţiunilor şi a Riscul de
obligaţiunilor la bursă dobânzilor
Distorsiuni pe piaţa de capital
Instabilitate politică şi Transferuri limitate de capital Riscul de lichidare
economică Închiderea unor pieţe
Accentuarea investiţiei şi a
controlului guvernamental
Sursa: Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind supravegherea în asigurări,
uz intern, Bucureşti, 1997, p.6

3. Alte riscuri – în această categorie întâlnim:

a) Riscul de participare este riscul care şi-l asumă un asigurător, atunci când participă ca
acţionar la alte societăţi comerciale.
b) Riscul privind garanţiile date în favoarea terţilor îşi face simţit efectul în cazul în care
asigurătorul garantat este pus în situaţia de a plăti o garanţie în îndeplinirea unei
promisiuni făcute unei terţe persoane.
c) Riscul în legătură cu înregistrarea unor pierderi datorită unor terţi poate apărea în cazul
în care terţe persoane nu-şi îndeplinesc anumite obligaţii asumate faţă de asigurător. Astfel
de obligaţii apar în contractele de reasigurare, coasigurare sau în cel de intermediere.
d) Riscul general al afacerilor. În condiţiile în care afacerile se realizează în conformitate cu
un anumit cadru legal, schimbările mai importante pe care acesta le cunoaşte (de exemplu,
cele referitoare la modul de impozitare) pot afecta gradul de probabilitate al afacerilor.
e) Riscul managerial se referă la riscul cu care se poate confrunta un asigurător, în condiţiile
în care activitatea de management nu este realizată de oameni competenţi sau când printre
aceştia apar unii dispuşi la acţiuni frauduloase.
Factori care determină apariţia “altor riscuri” şi efectul propagat de aceşti factori se
prezintă:
Tabelul nr.4. Factorii care generează alte riscuri

Denumirea factorilor Efectul propagat de Riscuri tehnice

Economia de piaţă şi legile
specifice acesteia
Economia de piaţă şi legile
specifice acesteia
aceşti factori
Adoptarea unor strategii Riscul de participare
de grup
Apariţia unor dificultăţi
financiare la societăţile
la care a fost subscris
capitalul.
Apariţia stării de Riscul legat de garanţii
insolvabilitate la unii acordate unor terţe persoane
67
 parteneri

Creanţe ale sistemului Reducerea calităţii Riscul legat de garanţii

educaţional pregătirii profesionale. acordate unor terţe persoane
Diminuarea atenţiei acordate Diminuarea spiritului de
valorilor etice responsabilitate şi
manifestarea lipsei de
încredere
Sursă: Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare, Studiu prind
supravegherea în asigurări, uz intern, Bucureşti, 1997, p.6

3.8. Controlul riscului

Un accident este dificil de analizat, datorită faptului că se produce brusc şi este adesea
ori un eveniment violent, care provoacă pierderi grave.
Controlul riscului poate fi definit ca orice acţiune conştientă (sau decizie de a acţiona)
care reduce frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui
accident.63 Deşi această definiţie este relativ concisă, există trei aspecte importante ce reclamă
o atenţie deosebită.
În primul rând, controlul riscului se concentrează asupra daunelor şi nu asupra sumelor
de bani plătite pentru refacere. De exemplu, când o maşină este distrusă sau cineva
decedează, o organizaţie, o familie, sau societatea în ansamblul său, suferă o pierdere de
resurse. Controlul riscului urmăreşte să reducă frecvenţa sau mărimea acestei pierderi de
resurse. Severitatea pierderii nu este redusă dacă proprietarul maşinii sau familiei persoanei
decedate primeşte o compensaţie financiară pentru pierderea suferită.
În al doilea rând, efectul unei anumite tehnici de control al riscului poate fi măsurată
numai din perspectiva unei entităţi determinate. Spre exemplu, pietonii sunt expuşi
accidentării de către automobile, iar şoferii sunt expuşi răspunderii în cazul unor astfel de
accidente. Expunerea pietonilor la accidente şi expunerea şoferilor la răspundere în caz de
accident sunt diferite, dar pleacă de la aceleaşi circumstanţe.
Un al treilea aspect important al definiţiei controlului riscului este acela că o anumită
măsură de control realizează un control efectiv numai pentru un anumit tip de risc. De
exemplu, sistemele automate de stingere a incendiilor reprezintă un control al riscului de
incendiu, dar nu şi al riscului de delapidare, de exemplu. Un sistem de stingere a incendiilor
poate exercita un control efectiv al riscului pentru cele mai multe tipuri de incendii. Totuşi,
dacă sistemul foloseşte apa ca agent de stingere, acesta reprezintă mai degrabă un pericol,
decât o măsură de siguranţă, în cazul unor incendii a căror sursă de iniţiere o constituie

63
D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Niţă – Managementul riscului în asigurări, Bucureşti 1999, Editura
Semne 1994 p.11

68
grăsimile. Specificarea unei măsuri de control al riscului necesită specificarea pericolului ce
trebuie controlat. O măsură de control al unui anumit tip de pierdere ar putea duce la o
creştere a frecvenţei sau mărimii altor categorii de pierderi.
Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei organizaţii sau ale societăţii în
ansamblu. Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuează perioada
lor de refacere. Controlul riscului poate fi în unele cazuri supraapreciat, caz în care
cheltuielile cu aplicarea măsurilor de siguranţă, raportat la reducerea numărului de accidente
sau a severităţii acestora, se pot dovedi nejustificate.
Cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul prevenirii accidentelor
sunt64:
1. Teoria dominoului – a fost elaborată în anul 1920 de către H.W. Heinrich, un
inginer specializat în siguranţa industrială. Această teorie susţine faptul că toate accidentele
sunt rezultatul unui lanţ de cinci factori:
- mediul social
- greşeala unei persoane
- un act periculos şi / sau un risc mecanica sau fizic
- accidentul în sine
- accidentul rezultat.
Heinrich explică fiecare dintre aceşti cinci factori, făcând comparaţie cu un joc de
domino. Autorul teoriei susţine faptul că :orice accident se produce într-un mediu social
negativ pentru o persoană şi are drept consecinţă rănirea acesteia; îndepărtarea oricăreia dintre
cele patru piese de domino care precede accidentul duc la prevenirea acestuia. Heinrich
susţine că îndepărtarea celei de-a treia piese – actul periculos, este, de obicei, cea mai bună
cale de întrerupere a lanţului şi de a preveni producerea accidentelor.
2. Metode generale de control – a fost dezvoltată după câteva decenii după teoria
dominoului de către câţiva specialişti în siguranţa industrială şi se concentrează asupra
condiţiei fizice de nesiguranţă, decât asupra comiterii unor erori de către angajaţi, care ar
cauza accidentări ale acestora. Aceşti specialişti au identificat 11 metode pentru controlul
accidentelor industriale şi bolilor profesionale:
Metode aplicabile procesului de producţie:
- Înlocuirea materialelor periculoase pentru sănătate cu altele mai puţin periculoase.
- Schimbarea sau modificarea procesului de producţie pentru a reduce contactul dintre
acesta şi muncitori.

64
D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Niţă – Managementul riscului în asigurări, Bucureşti 1999, Editura
Semne 1994 p.9.

69
 - Izolarea sau închiderea unui proces de producţie sau a unei operaţii de lucru, pentru a
reduce numărul persoanelor expuse.
- Folosirea umidităţii pentru a reduce praful în anumite activităţi de exemplu, mineritul.
- Folosirea ventilaţiei pentru dispersarea agenţilor de contaminare.
- Folosirea ventilaţiei cu aer curat pentru crearea unei atmosfere mai sănătoase.
- Întreţinerea corespunzătoare a locului de muncă şi a grupurilor sanitare, asigurarea
apei potabile.
- Folosirea unor metode speciale de control pentru pericole specifice, cum ar fi
reducerea timpului de expunere, sau monitorizarea continuă.
Metode aplicabile oamenilor:
- Utilizarea echipamentului de protecţie, cum ar fi costume speciale, ochelari de
protecţie.
- Implementarea programelor medicale pentru detectarea substanţelor toxice.
- Pregătire şi educarea angajaţilor.
Absenţa uneia sau mai multor metode de control poate provoca un accident industrial sau
boală profesională. Aceste metode pot fi aplicate sursei, pe traseul dintre sursă şi angajatul
expus, direct angajatului, sau unei combinaţii a acestora. Această metodă este adecvată acelor
situaţii în care cauza celor mai multe accidente o constituie mai degrabă condiţiile fizice decât
eroarea umană.
3. Teoria eliberării energiei – a fost elaborată de William Haddon Jr., în anul 1970,
consideră că accidentele pot fi privite ca o cantitate de energie care este eliberată şi care
afectează obiectele şi fiinţele la un nivel ce nu poate fi suportat de acestea. Conform acestei
teorii cauza principală a accidentelor o constituie scăparea energiei de sub control.
Cele zece strategii ale lui Haddon au fost simplificate de către Robert Mehr şi Bob
Hedges. Aceştia au identificat 5 puncte de control al accidentului:
- Controlul formării energiei.
- Controlul eliberării energiei.
- Separarea energiei eliberate de persoanele şi obiectele susceptibile a fi afectate.
- Crearea unui mediu care să reducă efectul nociv al energiei eliberate.
- Contracararea efectelor energiei eliberate.
4. Tehnica revederii operaţiilor (TOR) – deficienţele managementului pot reprezenta
o cauză a eşuării eforturilor unei organizaţii în atingerea obiectivelor sale. Accidentele
prezintă o astfel de eşuare. Există 5 principii de bază ale controlului riscului:
- Un act de nesiguranţă, o condiţie de nesiguranţă şi un accident constituie simptome ale
faptului că în actul managerial se comite o anumită eroare.

70
 - Anumite circumstanţe vor genera accidente grave; aceste circumstanţe pot fi
identificate şi controlate.
- Siguranţa poate fi controlată la fel ca orice altă funcţie a companiei. Managementul ar
trebui să direcţioneze eforturile pentru controlul siguranţei, prin stabilirea unor
obiective ce pot fi îndeplinite şi prin planificare, organizare, conducere şi controlul
pentru a îndeplini aceste obiective.
- Cheia performanţei o constituie elaborarea unor proceduri specifice de management în
vederea asumării responsabilităţii.
- Funcţia siguranţei este aceea de a localiza şi defini erorile operaţionale care permit
producerea accidentelor. Această funcţie se poate realiza pe două cai: întrebându-ne de
ce se întâmplă accidentele şi întrebându-ne cunoscute de control sunt utilizate.
Sistemul TOR poate să identifice cauza producerii accidentelor şi să sugereze aplicarea de
acţiuni corective
5. Siguranţa sistemului – se bazează pe conceptul de sistem unic al universului ce
conţine mai multe sisteme interconectate de dimensiuni mai reduse.
Un accident apare atunci când o componentă mecanică sau umană a unui sistem
funcţionează defectuos. Siguranţa sistemului previzionează modul în care pot apărea aceste
defecţiuni, astfel încât să poată fi luate măsurile necesare pentru a preveni accidentele sau
pentru a reduce consecinţele producerii acestora. Siguranţa sistemului analizează întregul
sistem, produs sau operaţie prin intermediul următoarelor etape:
- Identificarea proiectelor potenţiale.
- Respectarea specificaţiilor operaţionale.
- Evaluarea etapelor primare de proiectare şi a procedurilor de respectare a cerinţelor de
siguranţă.
- Monitorizarea tuturor aspectelor sistemului pe întreaga sa durată de viaţă.
Teoriile de cauzalitate şi control al producerii accidentelor generează o serie de măsuri
specifice de control al riscului. O asemenea măsură de control implică una sau mai multe
dintre următoarele posibilităţi65:
- Evitarea riscului.
- Prevenirea pierderii.
- Reducerea pierderii.
- Separarea unităţilor expuse la pierderi.
- Transfer contractual al controlului riscului.

65
D. A. Constantinescu, M. Dobrin, S. Niţă – Managementul riscului în asigurări, Bucureşti 1999, Editura
Semne ’94 p.12 –19.

71
 Riscul este un element de care în sectorul asigurărilor se ţine seama poate mai mult
decât în alte sectoare de activitate. Managementul riscului este un domeniu relativ recent; el
oferă soluţii în prevenirea şi minimizarea posibilităţii de producere a unor evenimente
cauzatoare de pierderi. Analiza riscului nu este încă un proces sistematic, ea având obiective
distincte în funcţie de domeniile în care se aplică. Asigurarea are la bază existenţa unei
comunităţi de risc ai cărei membri consimt să participe la crearea unui fond special din care
vor fi suportate pagubele.

TESTE DE CONTROL:

1. Definiţi conceptul de management al riscurilor şi prezentaţi principalele etape ale

acestui proces.
2. În ce constă previziunea riscului?
3. Ce sunt riscurile tehnice şi care sunt principalele tipuri de astfel de riscuri?
4. Prezentaţi riscurile investiţionale.
5. Care sunt cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul de prevenire a
accidentelor?

72
 TESTE DE VERIFICARE FINALĂ:

1. Contractul de asigurare prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a) consensual;
b) sinalagmatic;
c) aleatoriu;
d) oneros;
e) securitate individuală.
Indicaţi trăsătura falsă.

2. Durata asigurării reprezintă în asigurări:

A. perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare stabilite prin contractul de
asigurare;
B. un element specific asigurărilor facultative;
C. durata asigurării diferă după cum este vorba de asigurări facultative de bunuri (generale)
sau asigurări facultative de viaţă;
D. la asigurările de bunuri (generale), durata este cuprinsă de regulă între 3 şi 12 luni;
E. la asigurările de viaţă, durata asigurării este mai îndelungată.
Se cere varianta corectă şi completă.
a) A+B+C+D+E; b) A+B+C+D;
c) A+B+C; d) A+B; e) A.

3. La asigurarea sub aspect economic:

a) fondul de asigurare îmbracă forma bănească;
b) fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama primelor de asigurare;
c) asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc;
d) toate cele trei variante de mai sus;
e) asigurarea îmbracă forma unei ramuri prestatoare de servicii.
Se cere varianta corectă de răspuns.

4. Prima de asigurare reprezintă:

a) o sumă de bani dinainte stabilită, pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca
acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare;
b) din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi poate constitui şi alte fonduri prevăzute
de lege;

73
c) prima de asigurare se calculează înmulţind suma asigurată cu cota de primă tarifară;
d) cota de primă tarifară se mai numeşte şi primă brută;
e) toate variantele de mai sus.

5. Contractul de asigurare este un contract consensual, deoarece:

a) se încheie valabil prin simplul consimţământ al părţilor;
b) părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente;
c) la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor
patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract;
d) toate clauzele se eşalonează în timp;
e) toate variantele de mai sus.

6. Identificaţi varianta adevărată referitoare la clasificarea asigurărilor:

a) după domeniul la care se referă, asigurările se împart în asigurări de bunuri, asigurări de
persoane şi asigurări de răspundere civilă.
b) după forma juridică de realizare, asigurările se grupează în asigurări obligatorii şi asigurări
facultative.
c) după sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările se pot grupa în asigurări interne şi
asigurări externe.
d) după felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările se pot grupa în
asigurări directe şi asigurări indirecte.
e) toate variantele de mai sus.

7. În legătură cu asigurările facultative, identificaţi afirmaţia corectă:

a. asigurarea facultativă este valabilă numai o anumită perioadă de timp;
b. la asigurarea facultativă, răspunderea asigurătorului acţionează doar în cadrul acestui
interval de timp;
c. asigurarea facultativă intră în vigoare numai după îndeplinirea condiţiilor prevăzute în
contract;

74
d. la asigurarea facultativă, una dintre clauzele cele mai importante este plata de asigurat
asigurătorului a primei de asigurare;
e. toate variantele de mai sus.

8. Oferta de asigurare de pe piaţa asigurărilor vine din partea următorilor actori:

1. societăţi comerciale de asigurare;
2. organizaţii de asigurare de tip mutual;
3. tontine;
4. organizaţii de asigurare;
5. asociaţii familiale.
Se cere varianta corectă şi completă:
a) 1+2; b) 1+2+3;
c) 1+2+3+4; d) 1+2+3+4+5;
e) 5.

9. În legătură cu asigurările de răspundere civilă, identificaţi afirmaţia falsă:

a) prin asigurările de răspundere civilă, se pot acoperi pagubele produse de asigurat unor terţe
persoane în anumite condiţii, cât şi pagube proprii;
b) asigurările de răspundere civilă mai au şi un rol social mai important comparativ cu
celelalte tipuri de asigurări;
c) în asigurările de răspundere civilă, culpa asiguratului este una din condiţiile de bază care se
cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să indemnizeze terţii păgubiţi;
d) în asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari pot apărea numai terţe persoane
necunoscute în momentul încheierii contractului de asigurare;
e) aceste asigurări pot fi atât obligatorii, cât şi facultative.

10. Calitatea de terţă persoană păgubită, în materia asigurării obligatorii de răspundere

civilă, pentru pagube produse prin accidente cu autovehicule, o poate avea:
a) deţinătorul autovehiculului;
b) conducătorul autovehiculului, în cazul în care nu este deţinătorul acestuia;

75
c) persoana care a suferit o vătămare a sănătăţii ca urmare a unui accident produs de un
autovehicul, în condiţiile în care între persoana accidentată şi deţinătorul autovehiculului
există un contract de transport;
d) persoana care a încredinţat asigurătorului anumite bunuri, pe baza unui contract de depozit;
e) creditorii contractuali ai asiguratului.

11. În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule:
1) asiguraţii sau reprezentanţii acestora, sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asiguratorul despre
producerea eventualului asigurat, fără excepţie, în termen de 4 zile lucrătoare de la data
acestuia;
2) această asigurare acoperă numai răspunderea civilă delictuală a asiguratului;
3) această asigurare acoperă şi răspunderea contractuală a deţinătorului autovehiculului;
4) sunt exonerate de răspundere întotdeauna cazurile de forţă majoră;
5) cazurile de forţa majoră sunt exonerate de răspundere, numai dacă au determinat, în
exclusivitate, producerea pagubei de către autovehicul.
a) 1+2;
b) 4+5;
c) 2+3;
d) 1+4
e) 2+5

12. Definiţia reasigurării este următoarea:

a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători dispersaţi
pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi
despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.
b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat.
c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigurări.
d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător.
e) Contractul de asigurare are caracter confidenţial şi se bazează mai mult pe cutumă şi mai
puţin pe prevederi legislative.
Se cere răspunsul corect şi complet.

13. Starea de faliment a unei societăţi de asigurare apare:

a) atunci când apare insolvabilitatea societăţii de asigurare la finele lunii;

76
b) atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate depăşesc
încasările din primele de asigurare şi capitalul societăţii de asigurare;
c) atunci când nu mai există destule lichidităţi pentru acoperirea despăgubirilor la asigurările
obligatorii, conform legii;
d) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive;
e) la finele anului când se întocmesc documentele contabile de sinteză, ce scot în evidenţa o
slabă gestiune a resurselor băneşti.

14. Contractul de asigurare nu se caracterizează prin următoarea trăsătură:

a) sinalagmatic;
b) consensual;
c) oneros;
d) comutativ.

15. Precizaţi care sunt căile de utilizare centralizată a fondului de asigurare:

a) acoperirea pagubelor provocate de evenimentele asigurate,în cazul asigurărilor de bunuri şi
răspundere civilă sau a plăti sumele asigurate în cazul asigurărilor de persoane;
b) constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii de asigurare şi acoperirea
cheltuielilor administrativ gospodăreşti ale societăţii de asigurare;
c) constituirea fondului de rezervă la dispoziţia statului;
d) finanţarea unor acţiuni de evaluare a riscurilor iminente.

16. Ce trăsătură nu este specifică domeniului asigurărilor?

a) caracterul aleatoriu al fenomenelor generatoare de pagube;
b) ramură prestatoare de servicii;
c) se bazează pe principiul mutualităţii;
d) calitatea de intermediar financiar.

17. Care sunt caracteristicile juridice ale contractului de asigurare?

a) consensual, sinalagmatic, oneros, de bună-credinţă;
b) aleatoriu, oneros, de bună - cuviinţă, consensual;
c) succesiv, consensual, de adeziune, oneros de bună-credinţă, sinalagmatic, aleatoriu;
d) consensual, sinalagmatic, aleatoriu, oneros, succesiv, de adeziune, de rea credinţă.

77
18. Ce anume caracterizează activitatea brokerului de asigurări?
a. un broker de asigurări poate fi acţionar semnificativ la un asigurător, cu condiţia să nu îl
includă în oferta lui clienţilor săi;
b. un broker de asigurări nu este necesar să aibă un contract de asigurare de răspundere
civilă profesională;
c. un broker de asigurări nu trebuie să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de
broker de asigurări;
d. negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă şi alte servicii în legătură cu
protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.

19. Prin ce se caracterizează societăţile de asigurare de tip cooperatist?

a. în general, nu se constituie pentru a obţine profit ;
b. fiecare asigurare sau reasigurare achiziţionată este subscrisă de către membrii acesteia;
c. sunt societăţi specializate care fac disponibilă asigurarea într-un anumit domeniu de
activitate;
d. de obicei, proprietarii acestora sunt deţinătorii de poliţe care primesc acoperiri prin
asigurare la preţuri minime.

20. Existenţa unui interes asigurabil presupune următoarele condiţii esenţiale:

a) asiguratul trebuie să sufere o daună ce poate fi evaluată în bani, bunul menţionat să
constituie obiectul asigurării asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul
asigurat;
b) înainte de producerea evenimentului asigurat, asigurătorul
c) să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a
d) contractului, sau să-l denunţe, în cazul în care cunoscând
e) adevărata situaţie nu ar fi încheiat contractul;
f) asiguratul poate agrava riscul asigurat;
g) atunci când asiguratul nu acceptă plata primei de asigurare,
h) pe motiv că franşiza este prea mare.

21. În cazul asigurării de răspundere civilă terţa persoană păgubită are statut de:
a) contractant sau stipulant al asigurării;
b) asigurat;
c) persoana cuprinsă în asigurare;
d) beneficiar al asigurării.

78
22. Obiectul asigurării de răspundere civilă îl reprezintă:
a) un anumit atribut al persoanei fizice;
b) anumite bunuri – autovehicule – pentru caz de pierdere, furt sau alte evenimente;
c) dorinţa de a evita plata despăgubirilor civile datorită terţilor ca urmare a răspunderii civile;
d) valorile patrimoniale expuse pericolului.

23. Persoana fizică sau juridică care contractează o asigurare de viaţă este:
a. asiguratul;
b. asigurătorul;
c. deţinătorul poliţei;
d. beneficiarul.

24. Valabilitatea poliţei de asigurare de viaţă începe:

a) la data semnării propunerii de asigurare;
b) la data acceptării propunerii de asigurare de către societate;
c) la data livrării poliţei de asigurare către client;
d) la data efectuării evaluări medicale.

25. Selectaţi riscul care nu face parte din categoria riscurilor politice:
a) disputele poziţionale;
b) disputele teritoriale;
c) disputele funcţionale;
d) disputele sociale.

26. Complexitatea unui risc sau a unei catastrofe, are o serie de origini; selectaţi
varianta falsă:
a) numărul foarte mare de factori, de componenţi şi de impacturi;
b) comportamentul neregulat şi imprevizibil al unui sistem relativ simplu;
c) suprapunerea nivelelor de organizare şi de scări;
d) delimitarea strictă a nivelelor de organizare.

27. Tendinţa de creştere a potenţialul de catastrofă care a marcat ultimele decenii

apare ca o consecinţă a acţiunii unui complex de factori, selectaţi varianta falsă:
a) diminuarea populaţiei populaţiei;
b) înfiinţarea unor localităţi în zone anterior nelocuite;

79
c) dezvoltarea economică în zonele mai expuse;
d) creşterea numărului de construcţii de locuinţe şi obiective economice;
e) apariţia de noi aglomerări urbane;
f) modificările climatice;
g) modificarea vegetaţiei;
h) creşterea volumului precipitaţiilor etc.

28. Riscul nu se poate defini prin:

a) periculozitate;
b) vulnerabilitate;
c) valoare;
d) permeabilitate

29. Cele mai frecvent întâlnite riscuri investiţionale sunt cele menţionate mai jos, cu
excepţia unuia:
a) riscul de devalorizare;
b) riscul de lichiditate;
c) riscul dobânzilor;
d) riscul de supraevaluare;
e) riscul de preţ

30. Riscul de preţ care nu include:

d) riscul valutar;
e) riscul ratei dobânzii;
f) riscul de devalorizare;
g) riscul de piaţă

80
SOLUŢIILE TESTELOR DE VERIFICARE FINALĂ:
1. e
2. a
3. d
4. e
5. a
6. e
7. e
8. c
9. a
10. c
11. a
12. a
13. b
14. d
15. a, b
16. a
17. c
18. d
19. a, d
20. a
21. d
22. c
23. a
24. c
25. d
26. d
27. a
28. d
29. e
30. c

81
 BIBLIOGRAFIE:

1. Bistriceanu, Gh. D, Bercea Florian, Macovei E.I. – Dicţionar de asigurări, Editura

Ştiinţifică, 1991
2. Burciu, Aurel – Introducere în management, Editura Economică, Bucureşti, 2006
3. Caraiani Ghe.; Tudor Mihaela – Asigurări maritime, Editura Lumina Lex, 1999
4. Caraiani, Ghe., Tudor Mihaela – Dreptul asigurărilor. Probleme juridice şi tehnice,
Editura Lumina Lex, 2001
5. Constantinescu, D. A. ,. Dobrin, M., Niţă S. – Managementul riscului în asigurări,
Bucureşti 1999, Editura Semne, 94
6. Frois, Gilbert Abraham - Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti
7. Giarini, Orio şi Walter R. Stahel - Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Camro,
Bucureşti, 1996
8. Keynes, J.M - The General Theory of Employment, Quarterly Jurnal of Economics, Vol.
51, 1937
9. Knight, Frank - Risk, Uncertainty and Profit, Houghton Mifflin, 1921
10. Lambert-faivre Yvonne - Droit des assurances, 5-eme, edition, Paris, Dalloz, 1985
11. Luhmann N.- Trust and Power, John Wiley & Sons Ltd, 1979
12. Mises Ludwig - Human Action: A Treatise on Economics, Contemporary Books, Inc.
Chicago,1963
13. Moldovan, Tudor M. – Introducere actuarială în asigurări generale, Editura Finmedia,
Bucureşti, 1995
14. Popescu, Constantin - Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2003
15. Popescu, Constantin – Teoria economică generală, vol. I. Microeconomie, www.ase.ro
16. Popescu, Dumitru; Macovei Ioan – Contractul de asigurare, Editura Junimea, Iaşi, 1982
17. Popescu, Nela - Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale - teză de doctorat.
18. Prelipcean, Gabriela - Relaţii economice internaţionale, Editura Universităţii Suceava,
2001
19. Purcaru, I. - Asigurări de persoane şi de bunuri, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
20. Sorocovschi, Victor – Riscuri şi catastrofe, Editura Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca,
2002
21. Văcărel, Iulian; Bercea, Florian – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a Bucureşti, 1998,
Ed. Expert

82
22. Zamfir, Cătălin - Incertitudinea, o perspectivă psiho-sociologică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990
23. http://www.avocatura.com – Justiţia fără secrete, 18 Februarie 2006
24. http://1asig.ro
25. http://www.asigurari.rol.ro/
26. http://www.asigur.com./stiri
27. http://www.asirom.com.ro
28. http://primm.ro

83
 MIC DICŢIONAR DE TERMENI DE SPECIALITATE

° Asiguratul este persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite

asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa; persoana
fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe
persoane.
° Asigurătorul este persoana juridică(societatea de asigurări), care în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele
produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma
asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti
o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde – în baza legii – faţă de terţe
persoane.
° Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze
despăgubirea sau suma asigurată fără ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare.
Terţa persoană care devine beneficiarul asigurării:
° Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat. Calitatea de contractant de
asigurare trebuie precizată prin condiţiile de asigurare şi poate surveni la toate categoriile
de asigurări.
° Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează
asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea de
asigurare poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de
principiul de răspundere al asigurătorului aplicat la acoperirea pagubei.
° Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile
raporturile de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite prin
contractul de asigurare. Durata de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul.
° Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se
stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea cu care sunt
cuprinse bunurile în asigurare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu
valoarea reală a acestora. Între noţiunile de contractant şi beneficiar nu există în toate
cazurile o delimitare rigidă. Contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul
acesteia.

84
 ° Franşiza reprezintă acea parte din pagubă, stabilită anticipat prin contractul
de asigurare, care se suportă de asigurat pentru fiecare eveniment. Franşiza se poate stabili
în procente sau în sumă absolută. Franşiza se stabileşte şi se consemnează în contractul de
asigurare în aceiaşi valută ca şi suma asigurată. În general, întâlnim la asigurările de bunuri pe
timpul transportului (terestru, maritim şi aerian) contracte de asigurare cu franşiză.
° Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe
unitatea de obiect asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri
obligatorii (de ex. la clădirile aparţinând populaţiei, norma de asigurare era stabilită pe
metru pătrat de suprafaţă construită, iar cuantumul ei era diferenţiat atât în funcţie de
mediul rural sau urban în care era situată clădirea, cât şi în funcţie de felul şi destinaţia
clădirilor, deoarece toate acestea sunt elemente care influenţează nivelul valorii clădirii
respective).
° Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un
bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.
- poate fi desemnat şi prin condiţiile de asigurare (ex. soţul,
moştenitorii legali etc.).
- poate fi desemnată în cursul executării contractului de asigurare prin
declaraţie scrisă, comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori
prin testament;
- poate fi indicată în mod expres de către asigurat, în contractul
(poliţa) de asigurare;
° Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care
asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare
necesar achitării despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului
asigurat. Din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi constituie, pe lângă fondul
necesar achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, şi alte fonduri prevăzute prin
dispoziţiile legale şi îşi acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea fondului de
asigurare.
° Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul la producerea căruia
societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau
beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul
persoanelor.
° Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care
asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a

85
răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării
primei de asigurare. Suma asigurată nu poate fi în nici un caz mai mare decât valoarea
bunului asigurat, deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită sub nici o
formă acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asiguraţi.

86