Sunteți pe pagina 1din 45

1 .

A PA R I T I A S I E VO LU T I A A S I G U R A R I LO R

1.1. Relaţia Asigurare – Risc


Riscul este definit în dicţionarul explicativ al limbii române ca
posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de
înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă.
Dorinţa omului de a proteja familia şi patrimoniul s-a
materializat, ca urmare a organizării ştiinţifice a solidarităţii umane, în
asigurare. Aceasta presupune acordarea unei indemnizări financiare
victimelor unor evenimente, precum catastrofe naturale, accidente.
Din punct de vedere juridic riscul este evenimentul viitor şi incert
(dar posibil), de a cărui realizare este legată producerea unor efecte
juridice. El are importanţă pentru asigurator, deoarece din analizarea
şi evaluarea lui rezultă nivelul primei şi corespunzător al indemnizaţiei
de asigurare.
În funcţie de felul incertitudinii poate fi întâlnit:
- risc previzibil - provocat de factori cunoscuţi la momentul încheierii
contractului (de ex.: activitatea în mediu toxic, boala etc...);
- risc imprevizibil - datorat unor factori ce nu pot fi cunoscuţi şi nici
bănuiţi, precum cutremur, secetă, inundaţii, furtună etc.;
În funcţie de natura sa riscul poate fi social, când are drept
cauză evenimente sociale (precum boală, şomaj) şi de natură politică
sau economică care are la origini situaţia politico-economică existentă
şi posibile evenimente majore precum: război, lovitură de stat,
falimentul etc.
Relaţia asigurare-risc este una de cauzalitate imediată: prezenţa
unui risc a creat nevoia de asigurare. Modul în care acest mijloc de
protecţie a evoluat este strâns legat de evoluţia civilizaţiei umane, de
fenomene demografice, economice şi de modul în care catastrofele
naturale au fost percepute de-a lungul timpului.

1.2. Apariţia şi evoluţia

În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele


grupuri sociale organizate, care într-o formă sau alta, încercau să-şi
ajute membrii în caz de nevoie.
Dovezi de existenţă a asigurării există din antichitate:
- în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.H.) existau societăţi de într-
ajutorare a cioplitorilor de piatră;
- în Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile
dispariţiilor erau suportate în comun de comercianţi. Proprietarii de
corăbii se înţelegeau cu acela care îşi pierdea corabia să primească
alta în loc, cu condiţia ca pierderea să nu fie din culpa proprietarului;
- în secolul V î.H., Pericle a înfiinţat organizaţii care aveau ca scop
ajutorarea membrilor şi familiilor acestora în caz de incendiu, boală,
deces;
- membrii colegiului funerar din Lanuvium Roma încheiau un adevărat
contract de asigurare, plătind în timpul vieţii cotizaţii pentru ca
înmormântarea să fie organizată de colegiul al căror membrii erau.
Împrumutul maritim (foenus nauticum), utilizat de greci şi
romani, presupunea obţinerea de către comerciant a unui împrumut în
bani necesari organizării transportului. În cazul în care nava pierea,
împrumutul nu trebuia restituit, iar dacă ajungea la destinaţie, pe
lângă împrumut se plătea şi o dobândă ridicată pentru suportarea
riscului. În Evul Mediu, împrumutul maritim a continuat să fie folosit
până în 1234, când Papa Grigore al IX-lea l-a interzis datorită
dobânzilor excesive.
Asigurările continuă să-şi facă loc ca asociaţii mutuale ale
lucrătorilor, artiştilor, astfel că membrii corporaţiilor existente în unele
ţări europene (Danemarca, Anglia) erau despăgubiţi în caz de accident
de muncă, incendiu sau chiar incapacitate de muncă.
Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a căutat găsirea
unui alt mijloc care să permită bancherilor obţinerea unei anumite
siguranţe. Apar premisele contractului de asigurare: bancherii încasau
o sumă de bani şi se angajau să acopere un eventual prejudiciu
cauzat navei sau încărcăturii.
(Cel mai vechi contract de asigurare în formă scrisă este datat 1347, fiind
încheiat la Genova. De fapt, tot acolo apare şi prima codificare a asigurării în
regulile emise de Uffizio de Marcanzia în 1383 şi prima societate de asigurări
maritime în 1424.)
În secolul al XVIII-lea în Franţa, italianul Tonti a creat primele
tontine, practic asigurări de viaţă. Membrii tontinelor contribuiau la un
fond comun cu o cotizaţie anuală şi pe o perioadă determinată, iar la
expirarea perioadei, suma obţinută prin capitalizarea cotizaţiilor se
împărţea membrilor supravieţuitori.
(Cel mai vechi contract scris în materia asigurărilor de viaţă a fost încheiat
la Londra în 1583. }i tot la Londra în 1666, după marele incendiu apar primele
asigurări contra incendiilor.)

2
Apari\ia ]i evolu\ia asigur[rilor 3

Odată cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de asigurările


moderne: în Franţa apar societăţi de asigurare care au prosperat
rapid, în Anglia apare prima societate de asigurări pentru accidente pe
calea ferată, se diversifică domeniile de asigurare.
În concluzie, apariţia şi evoluţia asigurărilor s-a datorat:
a. evoluţiei economico-sociale;
b. urbanizării şi organizării breslelor;
c. dezvoltării matematicii şi în special a teoriei probabilităţilor.

1.3. Asigurările în România


Ca şi în restul Europei, în secolul al XIV-lea, apar asociaţiile
mutuale, pe structura breslelor, în cadrul cărora fiecare membru
plătea taxa de înscriere şi cotizaţii, iar sumele colectate erau utilizate
pentru înmormântări, ajutorarea văduvelor şi copiilor.
Menţionări istorice:
- în 1744 o Casă de incendii organizată la Braşov ai cărei membri plăteau o sumă
de bani, urmând a fi despăgubiţi în caz de incendiu;
- în 1823, în Sibiu s-a încercat fără succes înfiinţarea unei instituţii de asigurare
pentru incendiu.
Prima instituţie care a avut ca obiect de activitate asigurarea a
fost întemeiată de Asociaţia Meseriaşilor din Braşov care în 1844
înfiinţa Institutul General de Pensii din Braşov. În partea de sud a ţării -
vechiul Regat - în 1871 lua fiinţă prima societate de asigurări: "Dacia".
(Au urmat: "România", "Naţională", "Generală", "Agricolă"ş.a..)
În perioada interbelică, activitatea în domeniul asigurărilor a luat
amploare, odată cu intrarea capitalului străin. (Printre multele societăţi de
asigurare, existau şi instituţii precum Casa Armatei - secţia asigurări - care
asigurau caii din proprietatea statului aflaţi în folosinţa ofiţerilor şi Eforia Bisericii
Ortodoxe Române - care asigura prin secţia de specialitate bunurile din
proprietatea parohiilor.)
După cel de-al doilea război mondial, întregul portofoliu al
societăţilor de asigurare a fost preluat de Sovromasigurare. Ulterior, s-
a înfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat la care statul a deţinut
monopolul total în materie de asigurări.
După 1990, în baza Legii 47/1991 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul
asigurărilor, a Legii 136/1995 şi a Legii nr. 32/2000 privind asigurarea
şi reasigurarea s-au înfiinţat nenumărate societăţi de asigurare cu
capital privat. În 1991, prin hotărâre de guvern s-a înfiinţat Oficiul de
supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare în cadrul

3
Ministerului Finanţelor ale cărui atribuţii au fost preluate de Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor (articolul 4, al Legii nr. 32/2000).

4
2. NOTIUNEA DE ASIGURARE

2.1. Noţiune

Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele fizice


şi juridice ameninţate de riscuri din care se acoperă daunele şi alte
cerinţe financiare imprevizibile. Acesta este şi sensul dat de Legea nr.
32/2000 noţiunii de asigurare : "operaţiunea prin care un asigurător
constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin
contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor
riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama
fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte
venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate";
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract aleatoriu
în care una din părţi - asiguratul - se obligă să plătească celeilalte
părţi - asiguratorul - o sumă de bani pentru ca în ipoteza producerii
evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească asiguratului
indemnizaţia stabilită prin contract. În unele situaţii, asigurarea apare
ca un contract obligatoriu, încheiat în temeiul legii.
Într-un sens mai larg, economic, legea defineşte activitatea de
asigurare ca ca fiind "în principal, oferirea, intermedierea,
negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de
recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi
atrase prin activitatea desfăşurată".
Analizând definiţiile de mai sus, t r ă s ă t u r i l e asigurării sunt:
- acoperă riscuri prin crearea comunităţii de risc;
- acoperă riscuri datorate unor evenimente independente de
voinţa asiguratului, dar evaluabile;
- protejează persoane egal ameninţate de acelaşi tip de risc.

2.2.Funcţiile asigurării

1. Funcţia de prevenire a daunelor


Prin mecanisme economice, asigurarea poate avea şi rolul de a
preveni producerea evenimentului dăunător prin impunerea
asiguratului a unei conduite preventive (de exemplu, în cazul
asigurării pentru incendiu, persoanele fizice sau juridice care nu iau
măsuri de protecţie sunt supuse unor tarife de prime mai mari).
2. Funcţia de dezdăunare
Funcţia esenţială a asigurării este de dezdăunare şi rezidă din
scopul asigurării care este acela de despăgubire a asiguaţilor, prin
repararea bunurilor, repararea unor prejudicii sau acordarea unor
sume de bani.
3. Funcţia financiară
Prin acumularea sumelor de bani plătite ca prime şi prin
intervalul de timp dintre momentul încasării primelor şi plata
indemnizaţiilor, societăţile de asigurare ajung să deţină temporar
valori importante. Ele au datoria să le plaseze pe piaţa de capital în
scopul obţinerii de venituri suplimentare. Astfel, se pot constitui
depozite la bănci sau efectua operaţiuni mobiliare.
4. Funcţia de control are o pondere mai mică, constând în
depistarea de către stat prin intermediul asigurărilor a unor cauze
generatoare de prejudicii.

2.3. Noţiuni utilizate în asigurări

1. Asiguratorul este societatea comercială datoare să plătească


indemnizaţia de asigurare la producerea evenimentului asigurat.
2. Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce încheie
contractul de asigurare în interesul său sau al altei persoane.
3. Beneficiarul asigurării este terţul faţă de contract ce
urmează să primească indemnizaţia de asigurare la realizarea
evenimentului asigurat.
4. Riscul asigurat este evenimentul viitor, posibil şi incert
prevăzut în contract ce pune în pericol patrimoniul, viaţa ş.a.
asiguratului.
5. Cazul asigurat este evenimentul asigurat şi produs. (Ex.:
incendiu).
6. Obiectul asigurării este reprezentat de ceea ce s-a asigurat (
de ex : răspunderea civilă).
7. Interesul asigurării este reprezentat de dauna evaluabilă în
bani pe care asiguratul o poate suferi.
8. Suma asigurată este suma maximă în limita căreia
asiguratorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare. În
funcţie de suma asigurată, se calculează atât indemnizaţia, cât şi
prima de asigurare.
9. Prima de asigurare este suma de bani pe care o plăteşte
asiguratul asiguratorului pentru asumarea riscului.

6
No\iunea de asigurare 7

10. Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care


asiguratorul o plăteşte asiguratului sau beneficiarului la producerea
cazului asigurat.
11. Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor;
- Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

2.4. Clasificarea asigurărilor


1. În funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare:
- asigurări comerciale (faptă de comerţ pentru ambele părţi);
- asigurări mixte (asigurarea este faptă de comerţ pentru o parte
şi civilă pentru cealaltă).
Pentru societăţile comerciale de asigurări, operaţiunea de
asigurare este întotdeauna - faptă de comerţ aşa cum o consideră
art.3, pct.17 - 18, C.Com., dar şi din punct de vedere subiectiv,
asiguratorul fiind societate comercială.
Pentru asigurat, operaţiunea poate avea caracter civil.
În cazul asigurărilor comerciale se va aplica întotdeauna legea
comercială. Dacă asigurarea e mixtă, în principiu se aplică tot legea
comercială, numai dacă aceasta nu prevede altfel.
2. În funcţie de modul în care iau naştere raporturile
juridice de asigurare:
- asigurarea obligatorie;
- asigurarea facultativă.
Conform art.1 din Legea 136/1995, activitatea de asigurare se
desfăşoară în România sub forma asigurărilor facultative şi obligatorii.
Potrivit art.2 al aceleiaşi legi, în asigurarea facultativă raporturile
dintre asigurat şi asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei
părţi sunt stabilite prin contractul de asigurare.
În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurator,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin Legea 136/1995
(art.3). Este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube
produse prin accidente de autovehicule şi travaie (art.4).
Asigurarea obligatorie se practică numai de asiguratorii autorizaţi
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor .
3. În funcţie de obiectul asigurării:
a) asigurări de bunuri: obiectul asigurării îl reprezintă un bun.
b) asigurări de răspundere civilă: obiectul asigurării îl reprezintă
o valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce trebuie să le

7
plătească asiguratul pentru prejudiciul creat terţilor pentru
care răspunde conform legii civile.
c) asigurări de persoane: obiectul îl reprezintă viaţa sau
integritatea corporală.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra
pagubelor (asigurări de daune).
Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire,
reprezentând un mijloc de capitalizare a unor sume de bani.
4. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare:
a) Asigurări directe
În cazul asigurării directe, raportul juridic ia naştere între
asigurator şi o altă persoană.
Coasigurarea este tot o asigurare directă ce presupune existenţa
a doi sau mai mulţi asiguratori. În acest caz, obligaţia plăţii
indemnizaţiei de asigurare se divide conform părţii de risc asumate.
Asigurarea mutuală se realizează între mai multe persoane care
au atât calitatea de asigurat, cât şi pe cea de asigurator. Ea se
caracterizează prin aceea că părţile se obligă la plata primei de
asigurare (cotizaţie) în scopul constituirii unui fond comun din care se
plăteşte la survenirea cazului asigurat indemnizaţia de asigurat. Codul
comercial arată că asigurarea mutuală nu are drept scop realizarea de
beneficii, ci doar împărţirea riscurilor.
b) Reasigurarea este forma de asigurare a asiguratorului direct
la o altă societate de asigurări. Reasiguratorul contribuie, în schimbul
primei la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratorul le plăteşte.

8
3 . C O N T R A C T U L DE A S I G U R A R E

3.1. Definiţie

Conform art.9 al Legii 136/1995, prin contractul de asigurare,


asiguratorul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta
se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului
sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare indemnizaţie, în limitele şi termenele cuvenite.

3.2. Caractere juridice

Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice :


1. contract consensual
Art.10 al Legii 136/1995 solicită forma scrisă ad probationem,
deci contractul este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă.
Lipsa formei atrage imposibilitatea dovedirii lui cu martori, chiar
dacă există un început de dovadă scrisă (art.10, alin.1).
2. contract sinalagmatic
Părţile contractante au următoarele obligaţii reciproce: asiguratul
să plătească prima, iar asiguratul să sporte riscul şi să plătească
indemnizaţia.
3. contract de adeziune
Contratul de asigurare este redactat de regulă de societatea
comercială de asigurare, asiguratul putând doar adera la el prin
acceptarea clauzelor.
Libertatea contractuală se rezumă la:
- a avea dreptul de a te asigura sau nu;
- a alege societatea de asigurare.
4. contract cu executare succesivă
Asiguratului îi revine obligaţia să plătească primele, iar
asiguratorului să-l protejeze contra riscului plata indemnizaţiei.
5. contract aleatoriu
La încheierea contractului nu se cunoaşte întinderea obligaţiilor,
efectele acestuia depinzând de un eveniment viitor şi incert.

3.3. Condiţiile de valabilitate ale contractului

1. Capacitatea de a contracta
Persoanele juridice (soicietăţile de asigurări) au capacitatea de a
încheia contracte de asigurări direct, prin conducători sau indirect,
prin reprezentanţi.
Asiguratul trebuie să aibă capacitatea de a contracta. Capaciatea
juridică restrânsă a persoanei fizice de a încheia acte juridice se
dobândeşte la vârsta de 14 ani şi încetează la vârsta de 18 ani când
devine majoră şi are capacitate deplină de exerciţiu.
2. Consimţământul şi cauza sunt guvernate de regulile de drept
comun.
3. Obiectul contractului de asigurare îl formează prestaţiile pe
care părţile şi le datorează: plata primei şi suportarea riscului
prin plata indemnizaţiei.
4. Forma contractului este, conform art.10 din Legea 136/1995,
cea scrisă.

3.4. Încheierea contractului

3.4.1. Cererea de asigurare


Potrivit articolului 13 al Legii 136/1995, persoana care încheie
asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate
de asigurator cu privire la împrejurările esenţiale referitoare la risc.
Declaraţia de asigurare se completează anterior încheierii
contractului în cazul: asigurărilor de persoane (uneori al celor de
bunuri) şi al asigurărilor externe. În cazul celorlalte tipuri de asigurare
cererea de asigurare se redactează odată cu încheierea actului.
Rolul cererii sau declaraţiei de asigurare este acela de a evalua
riscul. De aceea, conform alin.2 al art.13 al Legii nr. 136/1995,
asiguratului îi revine obligaţia ca şi în timpul derulării contractului să
comunice asiguratorului modificările esenţiale cu privire la risc.
3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la
acesta
Evaluarea nivelului de risc se face prin coroborarea informaţiilor
din declaraţia de asigurare cu cele obţinute după inspecţia de risc
efectuată de asigurator.
Prin evaluare de risc se vor stabili: nivelul de risc şi limitele între
care se situează acesta, coeficienţii în baza cărora se calcuează prima
şi măsurile pe care trebuie să le ia asigurătorul pentru diminuarea
riscurilor.
Riscul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi
asigurabil:

10
Contractul de asigurare 11

a) să fie determinat cu precizie în contract (art.10).


Deşi asiguratului îi revine obligaţia de a declara toate
împrejurările legate de risc şi eventual modificările acestora, legea nu
prevede nici o sancţiune. Se apreciază totuşi că asiguratorul are
posibilitatea:
- să denunţe contractul înainte de producerea cazului asigurat
sau cu acordul asiguratorului să procedeze la modificarea lui;
- să refuze plata indemnizaţiei în caz de producerea cazului
asigurat, dacă dovedeşte că în condiţiile reale nu ar fi încheiat
contractul. Poate fi obligat, conform art.21 al legii, la plata
primelor încasate.
b) riscul trebuie să fie un eveniment viitor, probabil, dar incert.
Contractul se consideră reziliat de drept conf. art.14: riscul s-a
produs sau a devenit imposibilă producerea lui înainte de "începerea
obligaţiei". Asiguratorul nu suportă riscurile înainte de plata cel puţin a
primei rate de primă, formula întâlnită în contracte fiind : "nu există
risc fără plata anticipată a primei".
c) producerea riscului nu trebuie să depindă de intenţia asiguratului
sau a altei persoane.
În consecinţă, asiguratorul nu datorează indemnizaţia atunci
când dovedeşte că evenimentul a fost produs cu intenţie de către
asigurat sau beneficiar, ori de alte persoane prevăzute în art.20 al
Legii 136/1995.
Faptele culpabile ale asiguratului sau a persoanelor prevăzute în
contract nu-l îndreptăţesc pe asigurator să refuze plata indemnizaţiei.
3.4.3. Momentul încheiereii contractului
Contractul este încheiat în momentul realizării acordului de
voinţă. Forma scrisă, după cum s-a menţionat, este necesară ad
probationem.
Înscrisul pe care părţile îl întocmesc se numeşte:
- poliţă de asigurare (la asigurările de persoane);
- contract de asigurare (în cazul bunurilor).

3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea


contractului

3.5.1. Interesul asigurabil


Asiguratul are întotdeauna o relaţie particulară în legătură cu
obiectul asigurat, aceasta fiind vitală: proprietatea sau răspunderea.
Diferenţa între obiectul asigurării şi obiectul contractului de

11
asigurare este următoarea: dacă obiectul asigurării îl reprezintă ceea
ce s-a asigurat (bun, proprietate etc.), obiectul contractului îl
reprezintă prestaţiile la care părţile se obligă.
Interesul asigurabil ca principiu al încheierii contractului a fost
definit în 1883 în cazul Castellain vs. Preston când s-a răspuns la
întrebarea dacă într-o poliţă de incediu se asigură materialele de
construcţie sau interesul asiguratului.
Interesul asigurabil a fost definit ca dreptul legal de a asigura
ceea ce rezultă dintr-o relaţie financiară, acceptată de lege, între
asigurat şi obiectul asigurării.
Interesul asigurabil se prezintă diferit, în funcţie de tipul
asigurării:
1. valoarea prejudiciului la asigurarea de bunuri;
2. protejarea patrimoniului asiguratului, în cazul asigurării de
răspundere civilă;
3. măsură de protecţie şi economisire în cazul asigurării de viaţă.
3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe
Majoritatea contractelor comerciale presupun o poziţie de
egalitate a părţilor. Din modul de încheiere a contractului de adeziune,
rezultă că asiguratul este pe o poziţie nefavorabilă putând doar
accepta condiţiile generale şi tipul contractului. Cu toate acestea şi
asiguratorul este dezavantajat, neputând cunoaşte şi analiza toate
aspectele legate de capacitatea de plată, riscul asigurat etc.
Principiul maximei bune credinţe (Uberrimae fidei sau Utmost
good faith) presupune datoria asiguratului de a informa voluntar,
precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul
asigurat, chiar dacă asiguratorul întreabă sau nu.
Astfel de împrejurări sunt: fapte care dovedesc că riscul propus
este mai mare datorită unor factori individuali, fapte ce ar determina o
pierdere mai mare decât cea estimată sau respingerea asigurărilor
similare de către alţi asiguraţi.
3.5.3.Principiul cauzei proxime
Cauza proximă este cauza efectivă care declanşează un flux de
evenimente care determină o pierdere, nefiind nici prima, nici ultima,
ci aceea dominantă.
Atunci când evenimentul produs se datorează unei cauze
proxime ce nu a fost prevăzută printre riscuri, asiguratorului nu-i
revine nici o obligaţie.
Ex.: 1918 Leyland Shipping pierdea nava ca urmare a
scufundării. Instanţa a stabilit că nava a fost scufundată în timpul unei

12
Contractul de asigurare 13

furtuni după ce fusese anteriort avariată de o torpilă.


3.5.4.Principiul despăgubirii
Conform acestui principiu, asiguratul este repus în situaţia
financiară pe care a avut-o înainte de producerea pierderii.
3.5.5. Principiul subrogării:
Asiguratorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau
beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea
pagubei în limita despăgubirii plătite.
Prin subrogare, asiguratorul exercită acţiunea în nume propriu, cu
toate avantajele ce decurg din aceasta.

3.6. Efectele contractului de asigurare

3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului


1. Până la producerea evenimentului asigurat:
a. Drepturile asiguratului sunt:
- dreptul de a încheia asigurări suplimentare (de ex. în asigurarea
de bunuri şi de răspundere)
- dreptul de răscumpărare (la asigurările de viaţă cu rezerve de
primă)
- dreptul de a modifica contractul (în unele cazuri - de ex. înlocuirea
beneficiarului în asigurările de viaţă).
b. Obligaţiile asiguratului:
Principala obligaţie a asiguratului este de plata a primei de
asigurare.
Cuantumul primei de asigurare depinde de cota primă tarifară şi
de mărimea sumei asigurate. Suma asigurată este valoarea pentru
care asiguratorul îşi asumă obligaţia de a suporta riscul. Rezultă
obligaţia de a informa asiguratorul despre modificările circumstanţelor
care agravează riscul şi obligaţia de întreţinere a bunurilor. Suma
asigurată este stabilită prin convenţie, iar în cazul asigurării de
răspundere civilă obligatorie prin hotărâre a Guvernului.
Supraasigurarea nu este permisă, deoarece poate tenta
asiguratul să contribuie la producerea cazului asigurat, subasigurarea
fiind însă permisă.
În cazul asigurării de persoane, neexistând posibilitatea de
evaluare, noţiunile de subasigurare şi supraasigurare sunt inaplicabile.
Categoriile de prime sunt:
1. Prima pură denumită şi primă de risc sau primă tehnică ce
are rolul de a constitui fondul de asigurare. Ea se calculează înmulţind

13
frecvenţa sinistrelor cu costul lor mediu.
Ex.: 10 case ce costă în medie 30 milioane.
Conform statisticilor o casă din 10 arde anual
1 10
Frecvenţa este de = 0,1 = .
10 100
Suma asigurată este de 30 milioane;
Prima pură = 0,1% x 30 milioane = 3 milioane.
Dacă o casă costă mai puţin, de ex. 20 milioane, prima va fi:
0,1 x 20 milioane = 2 milioane.
2. Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă
cheltuielile necesare pentru încheierea şi gestionarea contractelor de
asigurare plus profitul asiguratorului.
3. Prima totală este cea plătită de asigurat şi constă în
adunarea la prima netă a cheltuielilor accesorii şi a taxelor şi
impozitelor legale.
Prima se plăteşte la scadenţă organelor de încasare, la casierie
sau prin virament. Dacă se produce cazul asigurat şi nu s-a plătit
prima la zi, nu se pot ridica pretenţii de către asigurat.
Prima de asigurare este guvernată de următoarele reguli:
a) Prima se plăteşte la termenele stabilite în contract. În caz de
neplată la scadenţă a unei rate, asiguratul are dreptul să o plătească
în cadrul termenului de păsuire.
Dacă în contract nu e prevăzut un astfel de termen, contractul se
reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de
primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contract (art.17).
b) Plata primelor este portabilă, făcându-se deci, la sediul
asiguratorului sau al împuterniciţilor, dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract (art.15).
c) Conform art.16 al Legii 136/1995, dovada plăţii primelor revine
asiguratului, înscrisul fiind contractul sau poliţa, chitanţa, dispoziţia de
plată sau alt document probator al plăţii (art.16).
Legea prevede şi posibilitatea ca asiguratorul să compenseze
primele ce i se mai datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu
indemnizaţia cuvenită asiguratului sau terţului beneficiar.
2. După producerea evenimentului asigurat, principalul
drept al asiguratului este încasarea indemnizaţiei.
Obligaţiile sunt:
- combaterea elementelor ce ar agrava paguba;
- avizarea asiguratorului în termenele prevăzute de condiţiile de
asigurare;

14
Contractul de asigurare 15

- furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat.


3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului
1. Până la producerea evenimentului asigurat drepturile
asigurătorului sunt: de a verifica existenţa bunului şi a modului de
întreţinere şi de a aplica sancţiunile legale atunci când asiguratul a
încălcat obligaţiile privind întreţinerea şi paza bunului, iar obligaţiile:
de a elibera la cerere duplicatul documentului de asigurare sau a unui
certificat de confirmare a asigurării.
2. După producerea evenimentului asigurat principala
obligaţie este de plată a indemnizaţiei de asigurare. Aceasta a fost
definită ca suma de bani pe care asiguratorul o plăteşte asiguratului la
producerea cazului asigurat.
La asigurările de daune, indemnizaţia este numită despăgubire
şi se plăteşte în limita sumei de asigurare până la concurenţa cu
valoarea daunei şi nu poate depăşi valoarea bunului de la momentul
producerii cazului asigurat (art.27 şi 41 ale Legii 136/1995).
La asigurările de persoane indemnizaţia este numită sumă
asigurată şi deoarece nu are caracter de despăgubire se plăteşte fie
suma asigurată, fie un procent proporţional cu gradul de invaliditate.
În caz de moarte sau invaliditate permanentă totală se plăteşte
întreaga sumă asigurată. Dacă evenimentul se realizează parţial, în
sensul producerii unei invalidităţi, calculul nu depinde şi nu se face în
funcţie de cuantificarea daunei (care nu există), ci în funcţie de gradul
invalidităţii.
3.6.3. Sisteme de acoperire a daunei
La asigurările de daune, respectiv asigurarea de bunuri şi cea de
răspundere civilă, se pune problema nivelului despăgubirii, deci a
raportului dintre daună şi despăgubire. Modul în care se face această
apreciere poartă numele de sistem de acoperire în asigurare.
a) Sistemul acoperirii proporţionale
Articolul 28 al Legii 136/1995 prevede că atunci când contractul
s-a încheiat pentru o sumă asigurată, inferioară valorii bunului,
despăgubirea se reduce corespunzător raportului dintre suma
prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit astfel
prin contract.
În esenţă, aceasta înseamnă că indemnizaţia de asigurare
reprezintă acceaşi parte de daună pe care o reprezintă suma
asigurată faţă de valoarea de asigurare.
Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (proporţie 75%).

15
Bunul piere parţial 50%, deci valoarea pagubei este de 10
milioane.
Indemnizaţia de asigurare va fi de 75% din pagubă.
75 % din 10 milioane = 7,5 milioane.
În materia asigurării de răspundere civilă, deşi este o asigurare
de daune, sistemul acoperirii proporţionale nu poate fi aplicat
deoarece de regulă nu există o valoare asigurabilă anterioară realizării
riscului. Se aplică de regulă sistemul primului risc.
b) Sistemul primului risc
Asiguratorul suportă, în cadrul acestui sistem dauna în întregime
în limitele sumei asigurate.
Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (75%).
Paguba este de 10 milioane.
Indemnizaţia = 10 milioane.
Dacă paguba este de 17 milioane, indemnizaţia = 15
milioane.
Sistemul primului risc influenţează şi nivelul primelor, fiind mai
avantajos pentru asiguraţi.
c) Sistemul acoperirii limitate
În cadrul acestui sistem asiguratul suportă paguba numai peste o
anumită limită numită franşiză (franchir - a trece peste). Aceasta
poate fi:
- deductibilă (absolută) care se deduce din orice pagubă (de ex.
franşiza exprimată în procente din pagubă) sau
- nedeductibilă (simplă) care nu se deduce din pagubă dacă
cuantumul ei depăşeşte valoarea franşizei.
Ex.: În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, franşiza
prevăzută de lege este stabilită la o valoare X lei, nedeductibilă. Dacă
paguba terţului este până în X lei, asiguratorul nu plăteşte
despăgubirea. Dacă paguba este mai mare, despăgubirea va fi
integrală, în limita sumei asigurate.
Legea 136/1995 în articolul 27 alin.3 stabileşte că în contractul
de asigurare poate fi stabilă o clauză în baza căreia asiguratul rămâne
propriul său asigurator pentru o franşiză sau o sumă determinată care
nu se despăgubeşte de către asigurator.
Sistemul acoperirii limitate poate fi combinat atât cu sistemul
acoperirii proporţionale, cât şi cu sistemul primului risc.

3.6.Încetarea contractului de asigurare

16
Contractul de asigurare 17

a.Contractul de asigurare încheiat pe o durată determinată


încetează la expirarea termenului.
b.La asigurările de viaţă şi de accidente contractul încetează la
producerea cazului asigurat.
La asigurările de bunuri, contractul îşi produce efecte şi după
producerea cazului asigurat, cu condiţia ca bunul să nu fi pierit în
totalitate, dar pentru o sumă asigurată redusă.
La asigurările de răspundere civilă, asiguratorul va suporta riscul
şi după producerea cazului asigurat, până la concurenta sumei
asigurate contractate.
c.Denunţarea
Asiguratorul poate denunţa contractul
- când asiguratul nu a comunicat modificările survenite în cursul
derulării contractului, modificări ce exclud posibilitatea
menţinerii contractului;
- când asiguratul nu întreţine corespunzător bunul sau nu
respectă măsurile de prevenire impuse de lege.
d.Rezilierea contractului intervine atunci când părţile nu-şi
îndeplinesc obligaţiile, de regulă asiguratul prin neplata primelor.
Cum rezilierea produce efecte pentru viitor, primele nu se
restituie.
Potrivit articolului 14 al Legii 136/1995, dacă subzistă
răspunderea asiguratorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea
lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea
obligaţiei asiguratului procedura riscului asigurat a devenit imposibilă,
contractul se reziliază de drept.

17
4 . M A N A G E M E NT U L I N A S I G U R A R I

Potrivit Legii nr.32/2000 activitatea de asigurare în Româânia


poate fi exercitată numai de:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor
asigurători străini, constituite ca persoane juridice romââne,
autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
b) sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine,
autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este o autoritate
administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică care
are urmştoarele atribuţii :
 elaborează sau avizează proiectele de acte normative care
privesc domeniul asigurărilor ;
 supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor, în vederea
protejării intereselor asiguraţilor , puâtnd dispune efectuarea de
controale ;
 ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie
gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;
 aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat în
Româânia;
 aprobă transferul portofoliului de asiguări ; un asigurător poate
realiza, pe baza unui acord, un transfer de portofoliu de asigurări,
prin care o parte sau întreaga activitate de asigurare este
transferată altui asigurător. Transferul va cuprinde transferul de
datorii, drepturi, obligaţii sau proprietăţi.
 autorizează activitatea societăţilor de asigurare.
În caz de respingere a cererii Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor va comunica solicitantului motivele respingerii acesta
putând face plâângere la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la
comunicarea deciziei .
Asigurătorii au drepturi şi obligaţii generale şi unele speciale în
funcţie de felul activităţii deasigurare pe care o desfăşoară .
Printre drepturile şi obligaţiile generale se numără :
- fiecare asigurător trebuie să menţină, cumulativ: capitalul social
vărsat sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liber
vărsat,precum şi marja de solvabilitate.
- asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de
capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum
Managementul @n asigur[ri 19

acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de participaţie, depozite bancare, clădiri


destinate activităţii proprii sau închirierii.
Printre obligaţiile speciale se află următoarele (vezi Anexa) :
- în asigurările generale, asigurătorii trebuie să menţinăurmătoarele
rezerve tehnice:
a) rezerva de prime, care se calculează lunar prin însumarea
cotelor părţi din primele nete subscrise, aferente perioadelor
neexpirate ale contractelor de asigurare,
b) rezerva de daune , care se creează şi se actualizează lunar, în
baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel
încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor
daune, etc...
- în asigurările de viaţă, asigurătorul
a) ţine conturi distincte pentru asigurările de viaţă acestea
urmând să alcătuiască fondul asigurărilor de viaţă;
b)asigură conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă,
pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente
acestuia.
Intermedierea în asigurare se face de agenţii şi brokeri de
asigurări.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată,
în baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în
numele şi în contul acestuia contracte de asigurare cu terţii.
O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare,
dacă :
a) deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui asigurător,
denumită contract de agent, pentru a acţiona în numele acestuia.
b) nu poate intermediază aceleaşi clase de asigurări decâât
pentru un singur asigurător.
Brokerul de asigurare estepersoana juridică româână sau străină,
autorizată, care negociază sau încheie contracte de asigurare şi oferă
alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu
regularizarea daunelor, pentru clienţii săi.
Orice broker de asigurare trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii, printre care şi:
a) să fie persoană juridică;
b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui
valoare este aceea actualizată de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor;

19
c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere
civilă profesională ;
d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de
asigurare;
e) să fie autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

20
5 . A S I G U R A R I L E FA C U LTAT I V E

Asigurările facultative pot fi de bunuri, de răspundere civilă şi de


persoane. Pentru bunuri şi răspundere civilă nu se pot încheia
contracte având acelaşi obiect, decât pentru partea sau riscurile
neacoperite prin asigurare. Asiguratul are obligaţia să declare
existenţa altor asigurări de răspundere civilă sau pentru acelaşi bun.
Raţiunea acestei reguli este că indemnizaţia de asigurare nu poate
depăşi cuantumul pagubei.

5.1. Asigurarea de bunuri

5.1.1. Asigurarea de transport terestru


Sunt încheiate în practică două mari tipuri de contracte de
asigurare de transport: asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în
timpul transportului terestru intern (cargo) şi asigurarea
autovehiculelor (casco).
1.1.Asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul
transportului
Părţile contractului pot fi persoane fizice sau juridice pe de-o
parte şi societăţi de asigurare care au în portofoliu acest tip de
asigurare.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunuri aflate în parcurs de
transport pe teritoriul ţării, precizate prin Condiţiile de asigurare ale
acestui tip de asigurare.
De regulă, nu sunt asigurate în transportul terestru: bunurile
inflamabile, explozibile sau uşor comestibile, lichide acide, bani, hârtii
de valoare, registre, manuscrise, obiecte de valoare (aur, argint etc.)
Astfel, asigurarea bunurilor se poate încheia în următoarele condiţii: a) toate
riscurile, cu excepţia celor rezultate sau provocate de atitudinea asiguratului,
pierderea uzuală în greutate sau uzura normală, asamblare, război, grevă, viciul
bunului b) fără avarie particulară, care acoperă riscurile de pierdere şi avarie
cauzate de incendiu, explozii şi orice accident cu excepţiile menţionate anterior
Poliţa de asigurare se poate încheia în una din formele:
a. poliţă de transport care presupune asigurarea pe o rută
definită şi pentru sume stabilite pentru fiecare transport;
b. poliţă generală sau poliţă abonament ce presupune asigurarea
pe orice rută şi pentru toate transporturile efectuate într-o
perioadă de timp.
Constatarea şi evaluarea pagubelor are loc în urma sesizării
organelor de poliţie cu participarea inspectoratului de daune al
societăţii. Cererea de despăgubire trebuie să conţină: poliţa în
original, dovada de plată a primei, documentul de transport, factura
mărfurilor, documente care să ateste producerea daunei, actele de
constatare ale poliţiei. Dacă bunul asigurat şi furat a fost găsit după
plată, asiguratul va restitui indemnizaţia.
5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi
furt
Obiectul asigurării îl formează autovehiculele înmatriculate în
România şi faţă de care asiguratul are un interes. Pentru acestea,
asiguratorul emite poliţe de asigurare, în baza cărora se angajează să
suporte riscul. Poliţele de asigurare sunt denumite standard şi toate
riscurile.
În funcţie de tipul poliţei, riscurile sunt la poliţele "standard":
incendiu, trăsnet, explozie (riscuri generale), ciocniri, loviri sau
răsturnări (riscuri specifice) iar la poliţele "toate riscurile" sunt
suportate: furtul autovehicolului sau al unor părţi componente, la care
se adaugă riscurile prevăzute la poliţa "standard".
La ambele tipuri de poliţe se acordă despăgubiri şi pentru
cheltuielile legate de transportul la atelierul de reparaţii şi pagubele
datorate măsurilor luate în timpul producerii evenimentului.
Asiguratorul nu acordă despăgubiri în următoarele cazuri:
- accidentul a fost produs cu intenţie sau în timpul conducerii
autovehicolului sub influenţa alcoolului;
- pentru pagube produse prin întrebuinţare, uzură normală;
- pentru pagube datorate temperaturii motorului, a lipsei ungerii
sau îngheţării apei;
- pentru cheltuielile făcute pentru îmbunătăţirea stării
autovehicolului;
- pentru pagube produse de război, revoluţie, greve, confiscare,
explozie atomică etc…..
Pentru riscul de furt nu se acordă despăgubiri: dacă poliţia
nu confirmă furtul, dacă la comiterea acestuia au luat parte membri ai
familiei asiguratului, dacă paguba s-a mărit prin neluarea măsurilor
necesare de către asigurat. Asiguratorul nu acordă despăgubiri nici
atunci când cererea de despăgubire este frauduloasă şi în legătură cu
dauna a fost declanşată o anchetă penală.
Autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data
încheierii sau reînnoirii asigurării. Valoarea reală este cea a

22
23

autoturismului nou din care se scade uzura stabilită în raport de


vechime. Poliţa de asigurare se poate încheia prin aplicarea unei
franşize (stabilită contractual), ce reprezintă partea din daună
suportată de asigurat.
Prima de asigurare se achită integral sau în rate la datele
scadente, conform regulilor generale.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de asigurator
împreună cu asiguratul, iar în afara ţării de împuterniciţii
asiguratorului. În caz de producere a riscului asigurat, asiguraţii au
obligaţia de a aviza în scris asiguratorul, într-un termen stabilit în
condiţiile generale de asigurare.
Dosarul de daune auto va conţine: înştiinţarea asiguratorului în
termenul prevăzut, certificatul de înmatriculare, procesul verbal al
poliţiei, al inspectorului de daune, poliţa de asigurare, fotografii
concludente, actele de reparaţie, referatul de plată privind dauna
auto.
5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor,
precum şi a altor bunuri
Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi
construcţiile care servesc drept locuinţe, depozite, ateliere etc.,
maşinile şi utilajele, obiectele de inventar, mărfurile şi materiile prime.
Riscul asigurat poate fi: incendiul şi alte calamităţi, avarii
accidentale, furt etc.;
Nu se acordă despăgubiri pentru: uzura normală, război, greve,
amenzi, intenţia sau culpa gravă a asiguratului etc. În cazul
gospodăriilor persoanelor fizice nu se acordă despăgubiri nici pentru
bani, hârtii şi bunuri de valoare, autovehicule, bunuri casabile.
Valoarea de asigurare este valoarea reală a clădirii, adică
valoarea ei nouă din care se scade uzura.
Despăgubirea se acordă în caz de daune parţiale pe bază de
deviz, iar în cazul daunelor totale printr-o evaluare globală. Aceasta
presupune gruparea clădirilor pe categorii de tipuri, calitate şi valoare.
5.1.4. Asigurarea maritimă
Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în trei
mari categorii:
a) forţa majoră: uragan, furtună, incendiu etc.;
b) pagube provocate de neglijenţa personalului;
c) pagube determinate de persoane străine de navă.
Avariile, pagubele produse pot fi totale sau parţiale. Cea parţială
poate fi particulară ce se adresează forţei majore sau comună ce se

23
datorează faptei intenţionate a comandantului în ideea de a salva
nava (aruncarea unei părţi din marfă, utilizarea combustibilului etc.).
Pierderea rezultată din avaria comună se împarte proporţional între
participanţii la expediţia maritimă indiferent dacă bunul a fost asigurat
sau nu. În cazul avariei particulare, paguba se suportă fie de navă, fie
de încărcătură în funcţie de bunul afectat.
În baza asigurării încheiate se despăgubesc:
a. pagubele datorate incendiului, exploziei, furt, piraterie,
coliziune cu altă navă, accidente la încărcare, descărcare,
măsuri de salvare a navei, eroare de navigaţie etc.
b. cheltuielile pentru prevenirea pagubei;
c. retribuţii de salvare sau asistenţă a navei.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagube create de forţarea gheţii
sau sau scoaterea epavei.
Asiguratorii sunt organizaţi în Uniunea Internaţională a
Asigurărilor Maritime, organizaţie ce are ca scop reprezentarea,
apărarea intereselor lor etc.
Estimarea pagubelor şi cheltuielile admise în avaria comună se efectuează
de experţi numiţi dispaşori, iar documentul emis de ei dispaşă.

5.1.5. Asigurări financiare


Asigurările financiare fac parte din categoria asigurărilor
facultative de bunuri şi au ca scop transformarea riscurilor de pierderi
financiare ce pot apare în activitate către asigurator.
a) Asigurarea de credit intern
Asigurarea de credit are drept scop protejarea asiguraţilor
împotriva pierderilor financiare datorate neplăţii, incapacităţii de plată
sau insolvabilităţii cumpărătorilor ce au cumpărat pe credit sau
beneficiarilor de credit.
a. Evaluarea riscului se face având în vedere: bonitatea şi
reputaţia cumpărătorului, natura afacerii, numărul şi dimensiunea
conturilor etc.
Riscul asigurat (neplata) poate apare în intervalul de timp de la
livrarea mărfii sau a serviciilor şi momentul plăţii acestora.
b. Răspunderea asiguratorului încetează la data rambursării
integrale a creditului sau a plăţii, produsului sau odată cu plata
indemnizaţiei.
c. Constatarea pierderilor şi plata despăgubirilor se face având în
vedere: franşiza, plăţile făcute de cumpărător până la declanşarea
insolvabilităţii, plăţi în contul datoriei făcute în alt mod decât cel
prevăzut în contractul de vânzare de bunuri sau de creditare şi sumele

24
25

obţinute din realizarea garanţiilor.


În funcţie de clauzele contractuale, despăgubirile se plătesc:
după expirarea perioadei de aşteptare, după dovedirea neplăţii
prelungite, declanşarea procedurii falimentului etc....
Printre riscurile acoperite, pe lângă cele comerciale amintite se
află şi riscul politic. Acesta se poate concretiza în imposibilitatea
transferului unor sume de bani ca urmare a unor decizii sau acţiuni
guvernamentale.
b) Asigurarea creditelor de export
Asigurarea creditelor de export are rolul de a proteja
importatorul, care cumpără pe credit, împotriva riscului de neplată,
insolvabilitate sau riscului politic.
Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export:
1. reducerea costurilor prin asigurare în comparaţie cu garanţia
bancară;
2. reducerea răspunderii conducerii societăţii;
3. protecţia împotriva unor pierderi majore.
La stabilirea primei de asigurare se au în vedere ţara
cumpărătorului (şi riscul de ţară), modalitatea de plată şi termenul de
livrare.
Organizaţia ce a reglementat contractele de asigurare a
creditelor este Uniunea de la Berna. Aceasta a fost înfiinţată în 1934
pe baza Codului Civil Elveţian sub numele Asociaţia Internaţională a
Asiguratorilor de Credite şi Investiţii. În 1974, organizaţia şi-a
modernizat statutul, iar în prezent are 43 de membri. (Eximbank - cu
statut de observator).
5.2. Asigurarea de răspundere civilă

Asigurarea facultativă de răspundere civilă acoperă în limita


sumei prevăzută în contract daunele pe care asiguratul le-a cauzat
unor terţe persoane. Asigurarea poate acoperi şi prejudiciile create
prin angajarea răspunderii civile a altor persoane, de ex. soţul sau alte
persoane aflate în întreţinere.
Terţa persoană poate fi una fizică sau juridică păgubită prin fapta
proprie a asiguratului (sau a altor persoane prevăzute în contract), ori
chiar de lucrul stipulat în contracte.
Despăgubirea se stabileşte în baza contractului şi prin tranzacţie
între asigurat, terţul păgubit şi asigurator. Atunci când terţul
prejudiciat nu este despăgubit, el poate, conform art. 42, alin.1 al
Legii 136/1995, să se îndrepte împotriva celui răspunzător de

25
producerea pagubei. Hotărârea va fi opozabilă asiguratorului numai
dacă a fost introdus în proces.
O a doua posibilitate a terţului prejudiciat este acţiunea directă
împotriva asiguratorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din
contractul de asigurare (art.42, alin.2).
Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit,
asiguratorul e obligat să plătească indemnizaţia. Asiguratorul poate
refuza plata indemnizaţiei numai dacă paguba a fost cauzată
intenţionat de către asigurat ori persoanele prevăzute în contract.
Despăgubirile stabilite prin tranzacţie sau hotărâre
judecătoarească se plătesc nemijlocit asiguratului, sau terţului
păgubit, fără a intra în patrimoniul asiguratului şi în consecinţă nu pot
fi urmărite de creditorii acestuia.
Printre tipurile de contracte de răspundere civilă sunt întâlnite :
 asigurarea de răspundere civilă a angajatorului pentru salariaţii
săi;
 asigurarea de răspundere civilă a cadrelor didactice pentru
prejudiciile aduse terţilor de elevi şi ucenici aflaţi sub
supravegherea lor;
 asigurarea de răspundere civilă a managerilor pentru prejudicii
cauzate societăţii ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le
revin;

5.3. Asigurările de viaţă

5.3.1. Noţiune
Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de persoane sunt
indemnizaţiile de deces şi asigurarea de rentă viageră existente în
zona Mării Mediterane în perioada antică.
În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat, asigurările de
persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de persoane-altele
decât cele de viaţă.
Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care se
asigură protecţia financiară a familiei sau a altor persoane în caz de
deces al asiguratului. Riscul financiar legat de deces, boală sau
invaliditate este suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi risc,
care contribuie la constituirea fondului de plată a sumelor asigurate.
Plecând de la ideea că viaţa nu poate fi evaluată, asigurările de
viaţă nu urmăresc acoperirea unei pagube. Dacă în cazul asigurării de
daune indemnizaţia nu poate depăşi valoarea bunului asigurat în

26
27

momentul producerii evenimentului, în cazul asigurărilor de viaţă


noţiunea de pagubă nu poate fi privită ca un punct de referinţă.
Asigurarea de viaţă are deci o natură neindemnitară, ceea ce
presupune că:
1. suma asigurată are caracter forfetar
La încheierea contractului părţile stabilesc suma ce se va plăti în
caz de apariţie a riscului asigurat, fără a se ţine cont de valoarea
pagubei. (Art. 38: "Suma se plăteşte indiferent de sumele din
asigurările sociale, despăgubiri de la vinovat sau în baza răspunderii
civile delictuale").
2. suma asigurată nu are caracter de reparaţie a prejudiciului
fiind doar obligaţia asumată la încheierea contractului.
3. asiguratorul nu are dreptul de recurs împotriva celor
responsabili de producerea evenimentului. Legea 136/1995 în art.22
stabileşte că asiguratorul este subrogat în drepturile asiguratului sau
ale beneficiarului asigurării contra celor responsabili de producerea
pagubei, doar în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă.
Asigurările de viaţă clasice ce acopereau riscul decesului, au fost
înlocuite treptat de asigurările mixte de viaţă ce presupun
economisiri, investiţii, pensie, tratament medical etc.

5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane


Contractul de asigurare fiind unul de adeziune, toate societăţile
de asigurare elaborează, potrivit Legii 32/2000 privind societăţile de
asigurare, propriile condiţii de asigurare. Prin semnarea contractului,
asiguratul acceptă şi condiţiile generale ale contractului elaborat de
asigurator.
Pe lângă regulile generale ce guvernează un contract de
asigurare, Legea 136/1995 prevede şi următoarele reguli speciale în
privinţa beneficiarului asigurării:
a. în asigurararea de persoane asiguratorul se obligă ca la producerea
riscului asigurat să plătească suma asigurată persoanei asigurate sau
beneficiarului desemnat (art.31, 32);
b. desemnarea beneficiarului se face la încheierea contractului, în
timpul derulării sau prin testament (art.33);
c. dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma se plăteşte
moştenitorilor (art.32);
d. înlocuirea beneficiarului se poate face oricând în timpul derulării
contractului;
e. când sunt mai mulţi beneficiari, aceştia au drepturi egale dacă

27
asiguratul nu a dispus altfel (art.34)
Legea 136/1995 prevede în art.35 cazurile în care asigurătorul
nu este obligat la plata sumei la care e obligat prin contract:
a. atunci când riscul asigurat s-a produs prin sinuciderea asiguratului
într-o perioadă de 2 ani de la încheierea contractului;
b. riscul asigurat s-a produs prin comiterea cu intenţie de către
asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevăzută în contract;
c. riscul asigurat a fost produs intenţionat de beneficiarul asigurării,
caz în care suma asigurată poate fi plătită celorlalţi beneficiari
desemnaţi sau moştenitori.

5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă


În funcţie de riscul care se asigură sunt întâlnite următoarele
forme de asigurări de viaţă: asigurări de viaţă (rar întâlnite), asigurări
mixte de viaţă, asigurări de accidente, asigurări de economie şi
invaliditate din accidente.
1) Asigurarea de viaţă în forma ei tip acoperă numai riscul de
deces. Asiguratul plăteşte prima, iar la producerea evenimentului
asigurat, beneficiarul desemnat va încasa suma asigurată.
În cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat suma asigurată va
fi plătită numai dacă decesul intervine în perioada de valabilitate a
contractului (în interiorul termenului). Deoarece nu presupune nici
capitalizarea şi nici nu acoperă riscul în mod avantajos pentru asigurat
sunt preferate asigurările de viaţă pe termen nelimitat sau cele mixte
de viaţă.
2) Asigurarea mixtă de viaţă este una care pe lângă riscul de
deces acoperă şi riscul de supravieţuire, oferind deci protecţie dublă.
Astfel, dacă asiguratul este în viaţă la expirarea termenului, el va
primi suma asigurată, dacă nu ea revine beneficiarului.
Atunci când asiguratul doreşte retragerea banilor, reziliază
practic contractul primind de la asigurator nu suma asigurată, ci una
diminuată, denumită valoare de răscumpărare.
Asigurare tip unit – linked este tot o asigurare mixtă de viaţă
care presupune pe lângă protecţie, economisire şi investire. Protecţia
este garantată de o asigurare de viaţă pentru care plata primelor se
face fie până la expirarea termenului, fie până la pensionare.
Prima plătită de asigurat este investită în mai multe fonduri de
investiţii puse la dipoziţie de asigurator din care asiguratul primeşte
un anumit număr de unit-uri. Astfel se realizează şi componenţa
investiţională.

28
29

Odată cu plata fiecărei prime se achiziţionează noi unităţi de cont


(unit-uri). Valoarea acestora se stabileşte de regulă săptămânal în
funcţie de creşterea oferită de investirea fondurilor. Asiguratul are şi
posibilitatea de a retrage o cotă din numărul unit-urilor din contul său.
3) Asigurările de accidente acoperă riscurile unui accident:
decesul sau invaliditatea permanentă totală sau parţială. Fac de
regulă excepţie accidentele suferite în timpul săvârşirii unei
infracţiuni, în caz de război, cele datorate energiei nucleare.
În caz de producere a evenimentului asigurat, respectiv
invaliditatea, asiguratul are dreptul la:
- o sumă proporţională cu gradul de invaliditate;
- indemnizaţie zilnică de spitalizare;
- indemnizaţie pentru convalescenţă;
- creşterea prestaţiei în funcţie de gradul de invaliditate.
În funcţie de contract, în caz de deces suma asigurată se
plăteşte în întregime numai dacă acesta intervine într-un interval de
timp de la accident (de ex. 1 an). După expirarea termenului, suma
asigurată va fi diminuată în funcţie de prestaţiile anterioare efectuate.
4) Asigurările de economie şi de invaliditate permanentă
din accidente nu acoperă riscul decesului. În caz de invaliditate,
asiguratul va primi pentru o perioadă de timp sume suplimentare. La
expirarea contractului, indiferent de plata acestora, asiguratul va
încasa suma asigurată integral.

5.4. Asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă

Cele mai întâlnite în practica internaţională sunt asigurările


medicale. Acestea acoperă total sau parţial costurile de spitalizare,
atunci când acesta depăşeşte un număr de zile, a costurilor
tratamentului unei boli sau vătămări corporale. Nu este acoperit riscul
de deces.
Sumele asigurate vor acoperi costurile de spitalizare,
convalescenţa, consultaţii servicii private de ambulanţă etc....
Aceste asigurări pot fi întâlnite în una dintre următoarele forme:
1. asigurare pentru boli incurabile - acoperă riscul diagnosticării unei
boli incurabile. Suma asigurată va compensa, în principiu, cheltuielile
cu tratamentul medical. Printre factorii de calcul al primei se află:
sistemul internaţional de clasificare a bolilor conform Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii şi frecvenţa apariţiei bolilor pe categorii de vârstă
şi sex.

29
2. clauza de asigurare pentru intervenţii chirurgicale - riscul acoperit
este cel al unei intervenţii chirurgicale ca rezultat al unei boli sau
accident. Suma asigurată este plătită în momentul intervenţiei
chirurgicale. Contractul nu va înceta însă, el producându-şi efecte
până la expirarea lui.
În România este reglementat sistemul asigurărilor de sănătate ca
sistem naţional şi obligatoriu. Astfel, toate persoanele care realizează
venituri sunt obligate să vireze o cotă lunară în Contul Casei Naţionale
de Sănătate. În aceste condiţii, ele primesc carnet de asigurat ce
acoperă cheltuielile de spitalizare şi parţial pe cele de tratament
ambulatoriu.

30
31

6 . A S I G U R A R I O B L I G AT O R I I

6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru


pagube produse prin accidente de autovehicule

6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare


Potrivit Legii 136/1995, este obligatorie asigurarea de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule supuse
înmatricultării în România sau care se folosesc pe teritoriul României
fiind înmatriculate în străinătate.
Asigurarea este obligatorie şi pentru societăţile de asigurări,
autorizate în acest sens , care nu pot refuza cererea deţinătorului de
autovehicule de a încheia contractul.
Au obligaţia de a încheia contractul persoanele fizice sau juridice
care deţin autovehicule supuse înmatriculării în România. Persoanele
care intră pe teritoriul ţării cu autovehicule înmatriculate în străinătate
nu au obligaţia de încheia contracte de asigurare dacă:
- posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul
României (cartea verde sau albastră) sau,
- numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării conform
convenţiei bilaterale încheiată între Birourile asiguratorilor din
România şi ţara de origine.
Persoanele care nu îndeplinesc una dintre condiţii sau cărora le
expiră asigurarea pe teritoriul României sunt obligate să încheie
contracte de asigurare chiar la punctul de trecere a frontierei pe o
perioadă de timp scursă între data intrării şi cea a ieşirii.
6.2.2.Reguli aplicabile
Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor
persoane. Răspunderea civilă delictuală acoperită prin această
asigurare poate fi: pentru fapta proprie culpabilă, pentru fapta altuia
sau a lucrului.
În baza asigurării, asiguratorul acordă despăgubiri pentru
pagubele cauzate, inclusiv eventualele cheltuieli de judecată.
Limitele indemnizaţiei sunt cele stabilite prin hotărâre de guvern
şi pornesc de la franşiză ca limită minimă şi merg până la limită
maximă care poate incude, în caz de deces sau vătămare corporală,
chiar despăgubiri pentru prejudicii fără caracter patrimonial (daune
morale).
Legea permite stabilirea despăgubirilor pe baza tranzacţiei

31
tripartite asigurator, asigurat, terţ păgubit. În caz de neînţelegere,
litigiul va fi soluţionat prin hotărâre judecătoarească, conform art.54,
alin.1 al Legii nr. 136/1995. Tranzacţia consfiinţită prin hotărâre, dar la
care nu a luat parte asiguratorul nu îi este opozabilă acestuia.
Persoana păgubită poate acţiona în instanţă: asiguratul care e şi
persoana responsabilă delictual sau asiguratorul. În primul caz, legea
prevede însă şi obligativitatea citării asiguratorului (art.54, alin.4). În
ambele cazuri, hotărârea judecătorească îl poate obliga numai în
limitele legii (minimă şi maximă).
Indiferent de cum au fost stabilite pagubele, ele vor fi plătite
direct terţului prejudiciat, fără a intra în patrimoniul asiguratului.
Creditorii acestuia neputând să le urmărească.
6.2.3. Acţiunea în regres
Asiguratorul are dreptul în toate cazurile şi în condiţiile legii la
recuperarea despăgubirilor plătite terţei persoane păgubită prin fapta
asiguratului, prin acţiune în regres. Aceasta, poate fi exercitată,
potrivit art.58, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminante
de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca
infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au
produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni
săvârşite cu intenţie.
c) accidentul a fost produs în timp ce autorul infracţiunii săvârşite cu
intenţie încerca să se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus
autovehicolul fără consimţământul asiguratului.
În toate cazurile, dacă pe lângă asigurat mai este răspunzător
pentru producerea pagubei şi o altă persoană neasigurată,
asiguratorul se poate îndrepta prin acţiune în regres în temeiul
dreptului comun 998, 999, 1000.
Conform art.3, alin2, Decr. 167/1958, în raporturile ce izvorăsc
din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor
raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile
devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizor.

6.2. Asigurarea de răspundere profesională

6.2.1. Noţiune

32
33

În anii 1930-1960 au apărut primele cazuri în are instanţele


engleze au admis că neglijenţa unor anumite categorii de prestatori
de servicii (experţi financiari, evaluatori, medici, avocaţi) poate crea
prejudicii.
Contractul de asigurare de răspundere profesională este
contractul prin care, asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii primei,
să indemnizeze cealaltă parte (asiguratul) pentru dauna suferită în
urma unei cereri de despăgubire formulată în legătură cu un serviciu
prestat de asigurat în perioada de valabiltate a contractului de
asigurare.
Obiectul contractului de asigurare de răspundere profesională îl
constituie asumarea de către asigurător a riscului indemnizării
asiguratului pentru dauna pe care ar suporta-o acesta în urma
constatării veridicităţii cererii de despăgubire.
Condiţia esenţială pentru acordarea indemnizaţiei este existenţa
cererii de despăgubire formulată de beneficiarul serviciului prestat de
asigurat, neavând relevanţă dacă există un litigiu cu acest obiect.
Riscurile asigurate sunt pierderile materiale suferite de asigurat
ca urmare a neglijenţei sale şi a cererii de despăgubire. Neglijenţa
profesională presupune o omisiune gravă în exercitarea profesiei sau
chiar erori de apreciere a unei situaţii de fapt.
Riscurile excluse sunt în principal plângerea calomnioasă la
adresa asiguratului şi pretenţiile de despăgubire provocate sau
agravate intenţionat de asigurat.
Suma asigurată se stabileşte pentru toată perioada de derulare a
contractului şi nu pe fiecare cerere de despăgubire. Astfel,
asigurătorul nu va fi obilgat să acopere prejudicii decât în limita
sumei asigurate (oricât de multe ar fi cererile de despăgubire).
6.2.2. Obligaţiile părţilor
Pe lângă obligaţiile rezultate în mod clasic din contractul de
asigurare, asiguratului îi mai revin încă două obligaţii: să anunţe
asiguratul de cererea de de despăgubire şi să se apere în proces
atunci când nu e vinovat. Corespunzător, aigurătorului îi revine
obligaţia, dacă apreciază cererea neîntemeiată, de a sprijini asiguratul
în apărarea nevinovăţiei.
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a
experţilor contabili şi contabililor autorizaţi
Experţii contabili şi contabilii autorizaţi sunt obligaţi să garanteze
calitatea serviciilor prestate printr-o poliţă de asigurare de răspundere
profesională (art.12 O.G. nr. 65/1994).

33
Contabilii şi evaluatorii pot să acopere prin aceasta următoarele
situaţii de culpă: evidenţă contabilă neglijentă, evaluări contabile
greşite, bilanţuri contabile eronate.
Asigurătorul poate plăti imediat sau în urma unei hotărâri
judecătoreşti prin care contabilul este obligat să acopere prejudiciul.
Este exclusă despăgubirea atunci când expertul contabil a acţionat
intenţionat, în vederea evitării plăţii impozitelor (contabilitate dublă,
neînregistrarea intrărilor,etc...).
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor
Potrivit Legii nr.36 /1995 notarii publici trebuie să se asigure
pentru răspundere profesională la o societate de asigurare constituită
în acest scop. Riscurile acoperite sunt aceleaşi: prejudicii cauzate de
erori în exercitarea profesiei, excepţie făcând şi în acest caz situaţia
juridică creată intenţionat.
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a
avocaţilor
Potrivit art. 106 din Statutului profesiei de avocat ( publicat în
M.Of. nr. 284 din 31 mai 2001), avocatul este obligat să se asigure
pentru răspundere profesională după cum urmează : avocatul stagiar,
pentru un risc asigurat în valoare de minim 3000 de euro anual, iar
avocatul definitiv pentru un risc asigurat în valoare de minim 6000 de
euro anual. Asigurarea va fi obligatoriu reînnoită anual, poliţa
depunându-se la secretariatul baroului până la data de 28 decembrie
a fiecărui an. Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage neînscrierea în
tabloul annual al avocaţilor.
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a
personalului medical
Prin această asigurare sunt acoperite prejudiciile materiale şi
morale cauzate pacienţilor din culpa medicului. Existenţa acesteia se
constată de Colegiul medicilor.
În caz de reclamaţie pot apare următoarele situaţii:
- dacă dauna nu e contestată şi medicul recunoaşte culpa,
asiguratorul plăteşte suma direct terţului ;
- prin negociere se stabileşte şi se plăteşte indemnizaţia ;
- litigiul este soluţionat de instanţă iar hotărârea este baza de
indemnizare pentru asigurător.
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a
arhitecţilor şi inginerilor constructori
Potrivit Ordinului Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului nr. 34/1998 , antreprenorul, inginerul constructor se

34
35

asigură pentru orice daună sau pierdere intervenită asupra unor


bunuri sau persoane.
Suma asigurată este aceea pe care asiguratul o declară şi poate
fi valoarea maximă la care el se aşteaptă ca ar putea fi obligat pentru
un prejudiciu creat din culpa lui.

35
7. REASIGURAREA

7.1. Noţiune

Contractul de reasigurare este contractul prin care una din părţi,


reasiguratorul preia o parte de risc de la reasigurat în schimbul primei
de reasigurare, urmând să-i plătească acestuia din urmă partea din
despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului, potrivit condiţiilor
contractuale.
Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează
activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa
internă şi internaţională de asigurări. Contractul de reasigurare e
condiţionat deci de existenţa unuia de asigurare, cele două
suprapunându-se ca perioadă de timp.
Reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai
în faţa societăţii cedente nu şi în faţa asiguratului. Partea din risc care
rămââne în sarcina asigurătorului după deducerea reasigurării se
numeşte, potrivit Legii nr. 32/2000, reţinere proprie.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului între
asigurat şi reasigurator nu există nici un raport obligaţional, astfel că
asiguratul se va îndrepta, în caz de litigiu, numai împotriva
asigurătorului.
Condiţiile de fond ale contractului de reasigurare sunt în principiu
aceleaşi cu cele ale contractului de asigurare, având aplicare
dispoziţiile privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi forma.
Spre deosebire de contractul de asigurare care îmbracă de regulă
forma unei poliţe, reasigurarea se prezintă chiar sub forma unui
contract. De altfel, art.6 al Legii 136/1995, prevede că raporturile
dintre reasigurat şi reasigurator, drepturile şi obligaţiile acestora se
stabilesc prin contract.

7.2.Legea aplicabilă

Cedarea în reasigurarea pe piaţa internaţională este permisă


numai în măsura în care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi
plasate pe piaţa internă. În aceste condiţii poate apare elementul de
extraneitate şi odată cu el şi cel al conflictului de legi.
Părţile pot decide prin contractul de asigurare - reasigurare legea
aplicabilă în caz de litigiu. În cazul în care nu fac acest lucru, Legea
Asigur[rile de persoane 37

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept


internaţional privat prevede în art. 103 că în contractele de asigurare
(şi implicit de reasigurare) se aplică legea sediului asiguratorului.
Aceeaşi lege se va aplica şi în caz de cesiune sau gajare a poliţiei.

37
8 . A S P E C T E P R O C E S UA L E I N M AT E R I A A S I G U R A R I LO R

8.1. Competenţa

În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor


născute revine astfel:
A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de
asigurări, ca urmare a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent de
felul asigurării, revine datorită caracterului comercial al litigiului:
- în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile în
materie comercială al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard
lei vechi (100 000 lei);
- în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi cererile
în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard
lei(100 000 lei); (art.1 şi 2 C. Pr.civ).
B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi
întâlnite două situaţii:
a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul penal,
competentă va fi instanţa penală sesizată (de regulă judecătoria în
primă instanţă, având în vedere că toate infracţiunile ce pot apare ca
urmare a unui accident auto sunt de competenţa acesteia)
b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să
cheme în judecată doar persoana responsabilă de producerea pagubei
în funcţie de valoarea obiectului competente sunt judecătoria în primă
instanţă, când valoarea este de până în 2 miliarde şi Tribunalul, ca
primă instanţă, când valoarea este mai mare;
c)când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr. 136/1995,
să cheme în judecată direct asigurătorul, cu citarea obligatorie a
asiguratului, datorită caracterului civil al litigiului, competenţa este
aceeaşi cu cea imediat mai sus arătată,
judecătoria,respectiv,tribunalul.

8.2. Litigii posibile

8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri


a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în
principal atunci când riscul a fost produs cu intenţie de asigurat,
beneficiar, un membru al conducerii persoanei juridice asigurate,
peroanele fizice care locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul
39

ori beneficiarul precum şi de prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al Legii


nr. 136/1995.
Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere
prevederile art. 27 care se referă la imposibilitatea acordării unor
despăgubiri mai mari decât valoarea bunului, cuantumul pagubei şi
suma asigurată.
În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în
pretenţii ex contractu. El va face dovada contractului de asigurare cu
documentul de asigurare, precum şi dovada plăţii primelor cu ordinul
de plată, chitanţă sau alt înscris
O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel,
atunci când instanţa consideră necesar poate numi la cererea părţilor
sau din oficiu unul sau trei experţi, desemna experţi asistenţi care să
supravegheze modul de efectuare a expertizei, fără a putea pronuţa
însă un punct de vedere oficial.
b. Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru
nerespectarea obligaţiilor ce revin asiguratului: întreţinerea bunului
respectând normele de protecţie, anunţarea modificărilor survenite în
privinţa stării de fapt, plata primei.

8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă


În asigurările de viaţă regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz de
litigiu de un raport juridic născut din contract.
Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este
reglementată de art. 38 al Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau
beneficiarul unei astfel de asigurări va primi suma asigurată
independenta de plata altor sume precum cele cuvenite din
asigurările sociale, din repararea prejudiciului de cei răspunzători, din
asigurarea obligatorie pentru accidente auto.

8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală


pentru pagube produse prin accidente de autovehiule
Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare,
asigurătorul se obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care
este răspunzător asiguratul, în temeiul legii şi în limtele stabilite de
aceasta.
În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în
privinţa calificării raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în
privinţa determinării cuantumului despăgubirii în funcţie de prejudiciul
moral sau material suferit.

39
A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ
Prin această calificare se determină implicit şi poziţia procesuală
a asigurătorului în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit.
În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în
faţa solidaritaţii între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi
asigurător. În procesele penale, s-a reţinut calitatea asigurătorului de
parte responsabilă civilmente în baza contractului de asigurare, fiind
citat alături de inculpat.
Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu societatea
de asigurări la plata :
- unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe care ar fi
primit-o pe perioada concediului medical şi indemnizaţia de boală
primită,
- a unei sume reprezentând daune materiale;
- cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999 a Judecătoriei
Craiova).
}i alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului dintre
asigurat şi asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se că
pentru aceasta este suficientă existenţa contractului de asigurare.
Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că
răspunderea asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a
asiguratului. Argumentele sunt:
a) art. 42 alin. 1 al Legii nr. 136/1995 prevede că ″ drepturile
persoanei păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători
de producerea pagubei″;
b) asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite
în limita contractului -alin. 2 al art. 42
c) dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest
lucru având în veder că ″ solidaritatea nu se prezumă″ aşa cum
prevede art. 1041;
d) dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr.
136/95 prevede că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi
asigurătorii.
În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu
asiguratul, în raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal
cu un regim juridic asemănător fideiusorului.
În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări:
a. creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate urmări
în principal pe asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător.

40
41

b. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a


prejudiciului acoperit şi pluralitatea de asigurători similar beneficiilor
de discuţiune şi diviziune de care beneficiază fideiusorul;
c. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate
interpreta că faţă de debitorul principal s-a realizat o compensaţie prin
palta anterioară a primelor, lucru similar cu dreptul de regres al
fideiusorului.
B. Valoarea despăgubirii acordate
Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg prejudiciul
moral sau material dovedit, ţinându-se cont de limitele minimă şi
maximă stabilite prin hotărâre de guvern. Atunci când daunele
depăşesc suma maximă, calitatea de vinovat de producerea acestora
îl fac pe asigurat să acopere singur diferenţa. Aceeaşi este şi situaţia
în care dauna nu depăşeşte franşiza.
C. Situaţii litigioase
a. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul
culpabil, nici de asigurător.
El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42
alin. 1 caz în care citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54
alin. 4 al Legii nr. 136/1995, fie să cheme direct asigurătorul în baza
art. 42 alin. 2 al aceleiaşi legi. În acest din urmă caz instanţa va obliga
asigurătorul la acoperirea prejudiciului în limitele arătate. Asigurătorul
va avea la îndemână acţiunea în regres în cele 4 cazuri prevăzute de
art. 58 al legii (analizate anterior).
Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile
prevăzute de art 20 prezentate mai sus şi se va putea subriga în
drepturile asiguratului împotriva celor vinovaţi (art.22).
b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul
În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o
acţiune ex contractu cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din
cazurile de regres prevăzute de art 58 al Legii nr. 136/1995.

9.3. Taxa de timbru

În materia asigurărilor pretenţiile asiguraţilor sau terţilor păgubiţi


pot fi recunoscute, aşa cum s-a arătat anterior, ca urmare a unui
litigiu comercial sau ca urmare a unui proces penal.
În primul caz, persoana care promovează acţiunea de natură
comercială are obligaţia să plătească o taxă de timbru proporţională

41
cu valoarea pretenţiilor aşa cum prevede Legea nr. 146/1997 privind
taxele de timbru.
Dacă însă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni (vătămare corporal, ucidere din culă), persoana prejudiciată
se poate constitui parte civilă în procesul penal fără a mai avea
obligaţia de plata a taxei de timbru.

42
43

Bibliografie

1 V. Ciurel Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici


internaţionale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000
2 Gh. Asigurări. Probleme juridice şi practice, Ed. Lumina
Caraiani Lex, Bucureşti, 2000,
M. Tudor
3 Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1999
4 I. Asigurări interne şi internaţionale, Ed. Spirit
Galiceanu Românesc, Craiova, 1999
M.
Galiceanu
5 C. Iliescu Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. ALL
Beck, Bucureşti, 1999
Gh. Ilinca Risc şi asigurare în comerţul interna-ţional, Editată
C. Jianu sub egida Centrului de consultanţă şi management
I. Stoian pentru comerţul internaţional, 1991
6 Y. Lambert Droit des assurances, Ed. Dalloz, Paris 2001
-Faivre
7 I. Purcaru Asigurări de persoane şi de bunuri. Aplicaţii. Cazuri.
I. Mircea Soluţii. Ed. Economică, Bucureşti, 1998
Gh. Lazăr
8 I. Văcărel Asigurări şi reasigurări, Coediţie a Ed. Marketer şi Ed.
F. Bercea Expert, Bucureşti, 1993

43
CUPRINS

1. APARITIA SI EVOLUTIA ASIGURARILOR.......................................................................................................................


.1
1.1. RELAŢIA ASIGURARE – RISC..................................................................................................................................................1
1.2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA...........................................................................................................................................................1
1.3. ASIGURĂRILE ÎN ROMÂNIA.....................................................................................................................................................3
2. NOTIUNEA DE ASIGURARE...................................................................................................................................
...............5
2.1. NOŢIUNE.............................................................................................................................................................................5
2.2.FUNCŢIILE ASIGURĂRII............................................................................................................................................................5
2.3. NOŢIUNI UTILIZATE ÎN ASIGURĂRI............................................................................................................................................6
2.4. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR.................................................................................................................................................7
3. CONTRACTUL DE ASIGURARE................................................................................................................................
...........9
3.1. DEFINIŢIE............................................................................................................................................................................9
3.2. CARACTERE JURIDICE.............................................................................................................................................................9
3.3. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CONTRACTULUI.......................................................................................................................9
3.4. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI..................................................................................................................................................10
3.4.1. Cererea de asigurare...............................................................................................................................................10
3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta....................................................................................10
3.4.3. Momentul încheiereii contractului..........................................................................................................................11
3.5. PRINCIPII PE CARE SE BAZEAZĂ ÎNCHEIEREA ŞI DERULAREA CONTRACTULUI...................................................................................11
3.5.1. Interesul asigurabil.................................................................................................................................................11
3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe..........................................................................................................................12
3.5.3.Principiul cauzei proxime........................................................................................................................................12
3.5.4.Principiul despăgubirii ...........................................................................................................................................13
3.5.5. Principiul subrogării:............................................................................................................................................13
3.6. EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE................................................................................................................................13
3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului......................................................................................................................13
3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului...................................................................................................................15
3.6.ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE................................................................................................................................16
4. MANAGEMENTUL IN ASIGURARI...................................................................................................................................
.18

5. ASIGURARILE FACULTATIVE.......................................................................................................................................
.....21
5.1. ASIGURAREA DE BUNURI.......................................................................................................................................................21
5.1.2. ASIGURAREA FACULTATIVĂ A AUTOVEHICULELOR PENTRU AVARII ŞI FURT...................................................................................22
5.1.3. ASIGURAREA CLĂDIRILOR, CONSTRUCŢIILOR, ECHIPAMENTELOR, PRECUM ŞI A ALTOR BUNURI........................................................23
5.1.4. ASIGURAREA MARITIMĂ....................................................................................................................................................23
5.1.5. ASIGURĂRI FINANCIARE.....................................................................................................................................................24
a) Asigurarea de credit intern .........................................................................................................................................24
b) Asigurarea creditelor de export....................................................................................................................................25
5.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ.....................................................................................................................................25
5.3. ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ........................................................................................................................................................26
5.3.1. NOŢIUNE .......................................................................................................................................................................26
5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane...............................................................................................27
5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă................................................................................................................28
5.4. ASIGURĂRI DE PERSOANE-ALTELE DECÂT CELE DE VIAŢĂ...........................................................................................................29
6. ASIGURARI OBLIGATORII.............................................................................................................................................
.....31
6.1. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PAGUBE PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE.............................31
6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare................................................................................................................................31
6.2.2.Reguli aplicabile .....................................................................................................................................................31
6.2.3. Acţiunea în regres...................................................................................................................................................32
Legea 32/2000 45

6.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ...........................................................................................................................32


..............................................................................................................................................................................................32
6.2.1. Noţiune....................................................................................................................................................................32
6.2.2. Obligaţiile părţilor..................................................................................................................................................33
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi.............................33
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor......................................................................................34
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor....................................................................................34
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical...............................................................34
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor constructori...................................34
7. REASIGURAREA......................................................................................................................................................
...............36
7.1. NOŢIUNE...........................................................................................................................................................................36
7.2.LEGEA APLICABILĂ...............................................................................................................................................................36
8. ASPECTE PROCESUALE IN MATERIA ASIGURARILOR....................................................................
......................38
8.1. COMPETENŢA.....................................................................................................................................................................38
8.2. LITIGII POSIBILE..................................................................................................................................................................38
8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri...............................................................................................................................38
8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă..................................................................................................................................39
8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de autovehiule.......39
A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ..............................................................................................................40
B. VALOAREA DESPĂGUBIRII ACORDATE........................................................................................................................................41
9.3. TAXA DE TIMBRU ...............................................................................................................................................................41
CUPRINS.......................................................................................................................................................................................
..44

45