Sunteți pe pagina 1din 53

CUPRINS

1.Apariția și evoluția asigurărilor în lume...........................2


2.Premisele asigurării și delimitării sale conceptuale.........9
3.Funcțiile asigurării............................................................10
4.Asigurarea sub aspect juridic ,economic, financiar..........11
5.Elementele și condițiile de validitate al contractului de
asigurare...............................................................................13
6.Clasificarea asigurărilor.....................................................27
7.Clasele de asigurări generale.............................................31
8.Introducere în noțiunea de asigurări în turism .................36
9.Necesitatea asigurării turiștilor.........................................37
10.Particularitățilr asigurării în turism.................................38
11.Tipurile de asigurări în turism.........................................38
12.Asigurarea personală a turiștilor......................................43
13.Asigurarea bunurilor turiștilor.........................................45
14.Alegerea companiei de asigurări......................................46
15. Obiectivele specifice disciplinei.......................................52

1
1. Apariția și evoluția asigurărilor în lume

În pofida eforturilor depuse de unii oameni de ştiinţă pentru


descoperirea primelor operaţiuni de asigurări şi reasigurări, acestea nu
au putut fi identificate cu precizie. Totuşi, în urma unor îndelungi
căutări au fost găsite dovezi ale unor operaţiuni de împărţire a riscurilor
ce datează din aceeaşi perioada cu apariţia primelor forme de
organizare în comerţ. Ideea reasigurării îşi are rădăcinile în acelaşi
instinct uman care a dus şi la apariţia asigurării, şi anume: dorinţa ca
paguba suferită de o persoană să fie suportată de mai multe persoane.
Cuvinte-cheie: asigurări, reasigurări, risc, mutualitate, fond de asigurări,
contract de asigurare, companii de asigurare, diversificarea formelor de
asigurare.

De-a lungul timpului, mulţi oameni înţelepţi au făcut referiri, în


cugetările lor, la asigurări. Motivul este legat de grija oamenilor pentru
prezent şi pentru viitor, pentru că totdeauna s-au gândit să se apere de
ceea ce le poate produce pagube sau suferinţe: duşmani, intemperii,
accidente, moarte… Originile asigurărilor sunt atât de îndepărtate, încât
este practic imposibil a stabili o dată exactă de apariţie a acestora.
Necesitatea apariţiei activităţii de asigurare este legată de existenţa
unor posibile evenimente, care reprezintă un pericol pentru
integritatea bunurilor materiale sau pentru viaţa oamenilor: calamităţi,
accidente, incidente etc. Astfel, cert este faptul că prima premisă care a
stat la baza asigurării a fost apariţia conceptului de risc atunci când
omul sălbatic începe să conştientizeze ce este riscul şi cât de important
este acesta în viaţa lui. Astfel, ca o primă formă de protecţie împotriva
2
riscurilor predecesoare asigurărilor contemporane poate fi considerată
practica negustorilor chinezi, care îşi distribuiau marfa în mai multe
vase ce urmau să se transporte pe râurile periculoase ale Chinei,
reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă ce urma să ajungă
la destinaţie să fie supusă pierderii. Această însă nu poate fi considerată
asigurare, fiind doar o formă de dispersie a riscului. Cea de a doua
premisă în apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să
se ajute reciproc în cazul daunelor, adică afirmarea principiului
mutualităţii pe care e bazată asigurarea şi formarea primelor fonduri de
asigurări. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor
evenimentelor nefaste. Altfel spus, este vorba de preluarea pagubelor
unui singur individ de mai multe persoane, sau de solidarizare în faţa
evenimentelor ce apar în viaţa unei comunităţi, care se bazează pe
contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizaţii în
vederea creării unui fond bănesc utilizat la ajutorarea acelor indivizi
care au suferit prejudicii generate de evenimentele ce au motivat
unirea comunităţii. Principiile comunităţii de risc şi mutualităţii au
reprezentat baza conceptului de solidaritate, precum şi a celui de
asigurare. Cele mai vechi forme de întrajutorare sunt întâlnite încă în
antichitate şi datează cu cca 6500 de ani î.e.n. Astfel, se cunoaşte că
meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de Jos constituiau fonduri de
întrajutorare, formate anticipat, prin contribuţia tuturor pentru
acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau
membrii colectivităţii. La fel comercianţii din Antichitate practicau
forme de protecţie în vederea acoperirii pagubelor produse pe
perioada transportului mărfurilor. De exemplu, prin anul 650 înainte de
Christos, în Grecia antică înţeleptul legiuitor Solon a obligat societăţile
politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun alimentat prin
cotizaţii lunare, destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul
grupului. Este cea dintâi asigurare obligatorie care se cunoaşte. În
Babilon, Fenicia şi în alte ţări străvechi, membrii caravanelor se

3
constituiau în asociaţii, suportând în comun pagubele din jafuri şi de
altă natură suportate de unii dintre ei în timpul transportului.

În Roma antică s-a constituit o asociaţie de înmormântare pe baza unui


Regulament al Colegiului funerar din Lavinium, care funcţiona pe baza
unor cotizaţii de înscriere şi a unor plăţi periodice. Membrii asociaţiei
aveau astfel asigurate, la deces, un rug şi un mormânt. Acestea au
reprezentat de fapt primele tentative de asigurare de viaţă. O altă
formă a solidarizării era cuprinsă în legislaţia maritimă a insulei Rhodos,
încă din anul 916 înainte de Christos. Constă în faptul că pierderile care
rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea
expediţiei aflate în pericol (cauzat de naufragiu, furtună, eşuare etc.)
erau repartizate în mod proporţional, fiind suportate de toţi
participanţii la expediţie, pe principiul avariei comune. Această formă
se menţine până în zilele noastre. Cea de a treia premisă în apariţia
asigurărilor a fost apariţia formei juridice a raporturilor de asigurare.
Iniţial acesta ia forma unui contract de împrumut, în care suma garanta
un transport de mărfuri la mare distanţă; în cazul în care acestea nu
ajungeau la destinaţie, creditorul pierdea suma împrumutată. Astfel,
există dovezi precum că în jurul anului 3000 î.e.n a fost conceput şi
practicat un sistem de aşa-zise credite (împrumuturi) maritime. Aceste
dovezi se referă la Codul lui Hammurabi, care demonstrează că
babilonienii aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea
banilor şi înmulţirea lor prin împrumut. Este vorba despre contractele
mixte de credit şi parteneriat în care, alături de plata unei anumite
dobânzi, creditorul era îndreptăţit să primească o parte din profit, dacă
acesta depăşea o anumită sumă. Totodată, conform acestui contract,
debitorul nu avea răspundere în caz de accident, dacă mărfurile nu
ajungeau la destinaţie. Dacă mărfurile ajungeau, atunci debitorul
trebuia să plătească împrumutul şi dobânda. Ulterior fenicienii au
adoptat şi au adaptat contractul comercial al babilonienilor, pentru ca
în următoarea etapă acesta să fie dezvoltat de greci. Stadiul final al

4
practicării contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat
adoptarea vămii de către romani, aproximativ în anul 300 î.e.n. Odată
cu aceasta, se poate afirma că se intră în etapa în care unii autori
consideră că principiile contractului de împrumut au fost „translatate”
în asigurări, aşa cum le înţelegem astăzi. Prima poliţă de asigurare
dovedită până azi a fost semnată în anul 1347 la Genova, iar prima
intervenţie a statului pe piaţa asigurărilor datează din anul 1435.
Asigurările au cunoscut o evoluţie remarcabilă, în ceea ce priveşte
riscurile asigurate care au devenit tot mai variate, precum şi ca forme
de organizare a companiilor de asigurare. Astfel, cele mai vechi asociaţii
mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20
de gospodării care acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din
pierderile de animale. O formă de asigurare a constituit-o sistemul de
acordare a rentelor viagere, denumite tontine, apărut în Franţa în
secolul al XVII-lea şi răspândit apoi în Olanda, Anglia şi Germania.
Sistemul era bazat pe principiul asigurărilor de viaţă, dar participanţii
primeau în locul sumelor asigurate rente viagere. Odată cu dezvoltarea
modului de producere capitalist, ca trăsătură specifică a asigurării
burgheze devine obţinerea profitului. Asigurarea trece din forma „de
frăţie” în cea „comercială”, transformându-se într-o activitate obişnuită
de comerţ. Primele societăţi de asigurare au apărut la sfârşitul secolului
al XVII-lea în Anglia, Franţa, Italia, Danemarca, Suedia. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea au apărut uniuni da asigurare de tip
cartel şi concern, ce erau formate din zeci de societăţi de asigurare. Au
fost create şi primele societăţi internaţionale de asigurări – ruseşti,
austriece, suedeze. Intens se dezvoltau noi tipuri de asigurări
comerciale, iar pe baza lor au apărut multe forme, modalităţi, variante
noi de asigurări. În asigurările internaţionale vădit s-a evidenţiat
corporaţia engleză Lloyd, care este astăzi cea mai mare şi importantă
piaţă internaţională de asigurări şi cel mai mare centru informaţional
privind comerţul şi navigaţia maritimă. Corporaţia Lloid a apărut din
Casa de cafea Lloid, proprietarul căreia era Edvard Lloid. Prima
5
menţiune despre casa de cafea a lui Loid a fost semnalată în anul 1688.
În acest local aveau loc întâlniri regulate al comercianţilor,
asigurătorilor şi proprietarilor de corăbii. Din anul 1696 Edvard Lloid
începe pubicarea unui ziar de asigurări Lloid News, iar din 1734 apare
Lloid List. În anul 1760 în sistemul lui Lloid apare prima societate de
clasificare din lume – registrul de corăbii. În anul 1871, prin actul
Parlamentului englez, uniunea asigurătorilor Lloid a obţinut statut
oficial de corporaţie a asigurătorilor. La începutul secolului al XIX-lea în
lume existau 30 de societăţi de asigurări, respectiv 14 în Anglia, 5 în
Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în
Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. În anul 1900 erau în jur de 1272 de
societăţi de asigurare, iar în anul 1969 activau în jur de 9700 de case şi
societăţi de asigurare în 71 de ţări. 2676 de societăţi de asigurare
activau în domeniul asigurărilor de viaţă, 6036 în domeniul asigurărilor
de bunuri, iar 962 de societăţi practicau tot felul de asigurări. De la
începutul secolului al XV-lea şi până în secolul al XIX-lea pe plan
internaţional au fost practicate trei mari forme de asigurări: maritime,
de incendiu şi de viaţă. Progresele acestora sunt strâns legate de
dezvoltarea activităţii economice şi evoluţia dreptului.

La sfârşitul sec. XV, când europenii au început tot mai mult să


călătorească în Asia şi în America, călătorii care ulterior au dus la aşa-
numita „revoluţie comercială” (predecesoarea „revoluţiei industriale”),
conceptele de „risc” şi „fond comun” s-au contopit în unul comun,
apărând asigurările maritime. În cazul corăbiilor care făceau călătorii pe
noi teritorii descoperite, exista riscul că nu toate corăbiile se vor
întoarce. De aceea, oamenii care investeau în construcţia acestor
corăbii au ales două modalităţi de a repartiza între ei în mod
proporţional riscurile, pentru ca anume corabia în care au investit să nu
fie cea pierdută. Prima modalitate consta în crearea unei întreprinderi
comune, prin intermediul căreia investitorii investeau bani în câteva
corăbii cu încărcătură comună, repartizând între ei riscurile pierderilor

6
şi veniturile ce puteau să se formeze. A doua modalitate era asigurarea,
un sistem, prin care proprietarul corabiei sau al mărfii oferea o
anumită sumă de bani unor oameni, care erau de acord să compenseze
pierderile în cazul în care corabia va naufragia. Astfel, un grup de
oameni sau companii colectau prime de bani în schimbul promisiunii de
a plăti o despăgubire proprietarului corabiei în cazul pieirii acesteia.
Aceşti asigurători creau un fond comun şi ofereau promisiunea de a-l
utiliza, de a achita despăgubiri celor asiguraţi, la survenirea riscului. La
etapele incipiente ale acestui proces, dacă se producea un caz asigurat,
asigurătorul era nevoit să vândă o anumită proprietate (sau să scoată
bani de pe contul în bancă) şi să achite despăgubirile asiguratului. Un
loc deosebit în dezvoltarea asigurărilor ocupă Anglia, unde în anii 80 ai
secolului al XVII-lea au apărut primele societăţi de asigurare în
domeniul asigurării de la incendiu. Ca imbold pentru apariţia acestora a
servit incendiul ce a avut loc la Londra în anul 1666, în care au fost
distruse peste 13000 de locuinţe şi au decedat 70 mii de persoane. În
oraşele secolului al XV-XVII-lea, majoritatea caselor erau construite din
lemn şi exista un risc sporit de incendiu. De aceea, orăşenii erau gata să
plătească o anumită sumă de bani companiilor de asigurare, care, la
rândul lor, la survenirea incendiului, le promiteau două lucruri: primul –
serviciile pompierilor (localizarea focului pentru a preîntâmpina
răspândirea acestuia asupra construcţiilor vecine) şi al doilea – de a
plăti persoanelor asigurate o despăgubire ce ar acoperi cheltuielile
necesare pentru angajarea specialiştilor care ar repara sau ar reconstrui
locuinţa arsă. În anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de
constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc şi apă, a
cărei funcţionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale. Paralel cu
fondurile de asigurare împotriva incendiilor au fost create fonduri de
asigurare de viaţă. Patria asigurărilor de viaţă e considerată Anglia, în
care în anul 1699 pentru prima dată a apărut o organizaţie
profesionistă ce se ocupa cu asigurarea orfanilor şi văduvelor, iar apoi a
fost creată compania de asigurări Eckvatedl, ce se ocupa cu asigurări de
7
persoane. Patria reasigurărilor este considerată Germania. Prima
companie de reasigurare a fost fondată de Cologne în anul 1846, apoi a
apărut Societatea de reasigurare de la Münhen. În 1885 apare
„Societatea rusă de reasigurare” ce se ocupa cu reasigurarea riscurilor
de incendii. Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă
pentru prima dată în Scoţia la finele secolului al XVIII-lea. În anul 1832,
Albert Masius a întemeiat la Leipzig prima mare societate germană de
asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii. Dezvoltarea
traficului de călători pe cale ferată a condus la apariţia în Anglia, la
mijlocul secolului al XIX-lea, a primei societăţi de asigurare specializate
în acest domeniu. Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi
practicată pentru prima dată în Franţa şi se referea la acoperirea
daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Asigurarea s-a extins şi
la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate
angajaţilor ori terţelor persoane. În Statele Unite ale Americii sectorul
asigurărilor a fost dominat de societăţile de asigurare engleze. În anul
1852, din iniţiativa lui Benjamin Franklin, a luat fiinţă Societatea pentru
asigurarea caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu –
Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a creat mai multe
întreprinderi de asigurări americane şi a susţinut legiferarea controlului
statului asupra societăţilor de asigurări; a contribuit la elaborarea unei
metode de calcul corecte a rezervei de prime la asigurările de viaţă şi a
unor tabele corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de viaţă.
Secolul al XIX-lea e marcat de o nouă etapă în dezvoltarea asigurărilor,
fapt legat de implicarea activă a statului în asigurări. Înţelegând rolul
enorm economic şi social al asigurărilor, statul doreşte să se folosească
de avantajele lor în interes propriu. Una dintre cele mai importante
trăsături ce caracterizează dezvoltarea sistemului mondial de asigurări
la ora actuală este globalizarea pieţei mondiale de asigurări, care se
prezintă printr-un proces de lichidare treptată a barierelor economice şi
legislative ce separau pieţele de asigurări ale unor state. Unul dintre

8
exemplele elocvente ce confirmă această tendinţă este crearea unui
spaţiu de asigurări unic în ţările Uniunii Europene.

Astfel, putem concluziona că apariţia şi evoluţia asigurărilor reprezintă


un proces foarte complicat şi îndelungat, care încă mai continuă, fiind
influenţat atât de factori sociali, cum ar fi conştientizarea importanţei şi
convenienţei acestui mod de protecţie împotriva riscurilor, de factori
economici, cum ar fi dezvoltarea şi perfecţionarea pieţelor emergente
de asigurare din statele în curs de dezvoltare, internaţionalizarea pieţei
de asigurare, progresului tehnologic care implică din ce în ce mai multe
riscuri etc. Faptul că în prezent, în lumea dezvoltată, nimic nu se
imaginează în afara asigurărilor, că orice casă care se construieşte, orice
maşină care se cumpără, orice credit care se obţine, orice copil care se
naşte implică, aproape automat, şi încheierea cel puţin a unei poliţe de
asigurare, confirmă importanţa acestui mod de gândire în întreaga
viaţă. Este o parte naturală a simţului de prevenire şi de prevedere care
face parte din tradiţie, educaţie, din modul natural de gândire în
perspectivă şi chiar din instinct. Pentru viaţa secolului al XXI-lea nu se
poate imagina un real progres, susţinut şi de durată, în afara
asigurărilor. Să ne gândim numai la avalanşa de catastrofe naturale din
ultimii ani care au afectat multe zone ale lumii, au adus suferinţe
milioanelor de locuitori şi au creat imense pierderi economice. Faptul
unanim recunoscut că puterea economică a unei ţări se află în sistemul
bancar şi de asigurări nu mai are nevoie de argumente. Nu este
întâmplător că economiile cele mai stabile, în care şi prosperitatea
populaţiei este remarcabilă, se întâlnesc în ţările în care asigurările sunt
bine reprezentate în viaţa economică.

2.Premisele asigurării și delimitării sale conceptuale.

9
1.Dispersia riscurilor-mileniul III-II î.e.n. prevedea protecția împotriva
riscurilor. Exemplul chinejilor care împărțeau marfa pentru a nu o
pierde.

2.Principiul mutualității-formarea fondurilor de asigurare:contribuția


fiecărui individ cu sume mici(6500î.e.n/tăierea pietrei în Egipt).

3. Cea de a treia premisă în apariţia asigurărilor a fost apariţia formei


juridice a raporturilor de asigurare. Iniţial acesta ia forma unui contract
de împrumut, în care suma garanta un transport de mărfuri la mare
distanţă; în cazul în care acestea nu ajungeau la destinaţie, creditorul
pierdea suma împrumutată

3.Funcțiile asigurării
Asigurarile îndeplinesc doua funcții: funcția de repartiție și funcția de
control.

Funcția de repartiție cuprinde doua etape:

1.constituirea fondului de asigurare, la dispoziția societații de asigurare,


pe seama primei de asigurare platite de persoanele fizice și juridice
cuprinse în asigurarea contractuală sau în lege.

2. dirijarea fondului de asigurare către destinațiile sale legale


(enumerate mai sus), dar și plata impozitelor și contribuțiilor datorate
de societatea de asigurare.

Funcția de control consta în:

- urmarirea modului in care se încaseaza primele de asigurare și alte


venituri ale societații de asigurare;

10
- urmarirea modului în care se efectuează plațile cu titlu de
îndemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor,
cheltuielile administrativ-gospodarești;

- corecta determinare a drepturilor cuvenite asiguratilor;

- gospodarirea judicioasa a fondului de asigurare și a rezervelor legale


constituite;

- indeplinirea integrala și la termen a obligațiilor financiare ale


asiguratorului față de stat și de terți.

4.Asigurarea sub aspect juridic , economic și financiar.


Pe măsura dezvoltării stiinței si tehnicii, oamenii au luat și iau o serie de
măsuri pentru prevenirea sau limitarea acțiunii forțelor distructive ale
naturii (de ex. indiguiri, baraje, irigatii, măsuri de prevenire a
incendiilor, de impiedicare a poluării, etc), în unele cazuri reușind să
prevină dezlanțuirea lor și să combată efectele negative ale acestora.
De asemenea, oamenii iau masuri pentru prevenirea accidentelor,
preântâmpinarea epidemiilor, a efectelor bătraneții.

Asigurarile s-au născut din nevoia imperioasă de protecție a omului și a


avutului său, împotriva forțelor distructive ale naturii, accidentelor și
bolilor, din nevoia constituirii unor mijloace de existență în condițiile
pierderii sau reducerii capacitații de muncă în urma accidentelor,
bolilor, inaintării în vârstă.

În organizarea și apărarea vieții lor, ca ăi în procesul producerii


bunurilor materiale, oamenii se află în continuă luptă cu unele
fenomene ale naturii care pot împiedica desfășurarea normală a
activitații, a vieții. Calamitațile naturii – inundațiile, alunecările de
teren, cutremurele, grindina, înghețul, seceta, etc. – precum și diferite
accidente de muncă, accidente de circulație, boli, pot provoca prejudicii
materiale importante cetațenilor, agenților economici și chiar
economiei naționale. Unele fenomene ale naturii și accidente pun de
11
multe ori în pericol integritatea și viața oamenilor. Pe de alta parte ,
chiar progresele inregistrate în știință și tehnică – menite sa
imbunatățească nivelul de trai al oamenilor, pot produce unele pagube.

Asigurarea constituie un sistem de relatii economice, care implica


aportul unui numar mare de persoane fizice si juridice in constituirea
unui fond banesc, in conditiile in care sunt amenintate de aceleasi
pericole, in existenta si activitatea lor.

Conceptul de asigurare poate fi privit sub aspect juridic, economic sau


financiar.

Asigurarile sub aspect juridic. Toate asigurarile sunt reglementate prin


lege. Asigurarile obligatorii iau nastere direct pe baza de lege,
asigurarile facultative se incheie pe baza de contract de asigurare,
semnat de parti – asigurator si asigurat.

Asigurarile sub aspect economic. Asigurarea implica constituirea, in


conditii specifice, a fondului de asigurare. Fondurile de asigurare sunt
preponderent fonduri banesti.

Fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecarei


societati de asigurare, pe seama primelor incasate. Constituirea si
utilizarea fondului de asigurare implica relatii economice intre parti,
prin fluxurile banesti pe care le presupune incasarea primelor de
asigurare, de catre societatea de asigurare, iar apoi plata despagubirilor
aferente producerii riscului asigurat.

Asigurarile sub aspect financiar. Asigurarea este intermediar financiar


intre persoanele fizice asigurate care platesc esalonat prime de
asigurare si persoanele juridice si fizice care au nevoie de resurse
financiare suplimentare. Asigurarile sunt considerate o ramura
prestatoare de servicii, un intermediar financiar si un activ financiar in
economie. Mai ales in asigurarile de viata, asigurarea este pe langa
12
mijloc de protectie impotriva riscurilor, instrument de economisire a
resurselor banesti. Societatile de asigurari pot face depunri la banci, pot
achizitiona hartii de valoare, pot face investitii in bunuri imobiliare,
participa la operatiuni de bursa, pot solicita imprumuturi, etc.

5.Elementele și condițiile de validitate al contractului de asigurare.

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă


sa platesca o prima asiguratorului care prea asupra sa riscul asigurat,
obligindu-se, la producerea acestuia, sa plătească asiguratului sau unei
terţe persoane o despăgubire sau suma asigurată.

Din definiţia contractului de asigurare se pot desprinde caracterele


juridice ale acestuia.

El este un contract :

-personal;

- consensual;

- sinalagmatic;

- unic;

- oneros;

- cu executare succesiva;

- aleatoriu si de adeziune.

(1) Este un contract personal deoarece deşi obiectul asigurării poate fi o


proprietate, un bun sau un interes, prin contract se asigura persoana si
nu proprietate. In cazul in care asiguratul vinde proprietatea asigurată,
13
noul proprietar nu este asigurat in baza aceluiasi contract decit daca
asigurătorul accepta acest lucru.

(2) contract concesual - se încheie prin consemţămîntul părţilor. În


contractul de asigurare se indică elementele obligatorii a contractului.
Caracterul consensual rezultă din faptul, că se formează solo consensu,
prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără să fie necesară vre-o formă
specială de manifestare a voinţei lor.

Forma contractului este cea scrisă, dar aceasta nu se cere ad


validitatem, ci numai ad probationem. Ca urmare, lipsa formei scrise nu
va atrage nulitatea contractului dar va determina numai limitarea
posibilităţii de a dovedi existenţa şi conţinutul acestuia. În practică,
poliţa sau certificatul de asigurare, precum şi decontul de primă trimis
asiguratului fac dovada contractului de asigurare.

(3) contract sinalagmatic - părţile contractante îşi asumă obligaţii


reciproce şi interdependente (asiguratul - declaraţii de risc exacte,
achitarea primei de asigurare în termenii indicaţi la încheierea
contractului; asigurătorul - plata sumei despăgubirilor, dacă asiguratul
şi-a îndeplinit obligaţiunile sale);

(4) Este un contract unic pentru intreaga sa durată. Unicitatea


contractului de asigurarea se menţine chiar dacă asiguratul pierde
contractul, in acest caz se eliberează copia (dublicat). Deci, caracterul
de unicitate a contractului de asigurare înseamnă că acesta se menţine
unic pentru întreaga sa durată, chiar şi atunci cînd ar suferi o împărţire
pe termene periodice (această divizare interesează numai modul de
plată al primei).

În cadrul unei perioade de asigurare determinată, contractul poate fi


modificat prin cererea asiguratului pentru includerea unui risc
suplimentar, de regulă un risc politic. În acest caz se cotează şi se aplică
o primă suplimentară faţă de prima de bază.

14
(5) contractul cu titlu oneros - fiecare parte urmăreşte să obţină un
folos ( nu este gratuit), o contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi
asumă. La fel ca şi alte contracte oneroase (opusul contractului gratuit,
care presupune o obligaţie numai pentru una din părţi). Asiguratul
beneficiază de protecţia pe care o oferă asigurătorul, care preia asupra
sa riscul asigurat, pentru o primă;

(6) contract este cu executare succesiva - se eşalonează în timp.


Asigurătorul se obligă să acopere un anumit risc pe o perioadă lungă de
timp (asigurările pe viaţă), plata se efectuează lunar, trimestrial, anual,
iar pe bunuri - anuală întreagă;

(7) aliatoriu, la încheierea lui părţile nu cunosc existenţa sau întinderea


exactă a avantajelor patrimoniale, ce vor rezulta pentru ele din
contract. Obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un
eveniment viitor şi incert. Acest eveniment denumit aliant comportă
pentru fiecare dintre părţi o şansă de cîştig sau un risc de pierdere;

(8) contract de adeziune - este redactat şi imprimat de asigurător, la el


a aderat asiguratul;

(9) contract de bună credinţă - presupune că executarea acestuia să se


facă cu bună credinţă de către părţi.

Există 3 tipuri de contract de asigurare:

a) de bază;

b) suplimentar;

c) special.

(A) este încheiat între 2 părţi pe o anumită perioadă de timp. În acest


contract sunt indicate bunurile asigurate, valabilitatea, cota de primă
tarifară, locul (locurile) aflării acestor bunuri etc.

15
(B) Sunt cazuri cînd în timpul valabilităţii contractului de asigurare,
asiguratul a mai procurat bunuri, deci nu toate bunurile sunt cuprinse în
asigurare. În acest caz, pe bunurile procurate, suplimentar se
întocmeşte contractul de asigurare suplimentar, şi asigurarea după
acest contract se termină odată cu cel de bază, indiferent de ziua
începerii lui.

(C) se încheie în cazul asigurării unor bunuri de excepţie. Fiecare SAs are
o listă cu obiecte, care nu pot fi asigurate pe contractul de bază. (bani în
numerar, obiecte de aur, pietre scumpe, materiale explozive, flori de
cază, obiecte de cult, etc.), ci numai pe unul special.

Elementele contractului de asigurare.

Contractul de asigurare prezintă ca elemente principale următoarele:

Interesul asigurării, obiectul şi riscul asigurării, suma asigurată şi prima


de asigurare: paguba şi despăgubirea de asigurare.

Interesul asigurării – principiul interesului asigurabil reprezintă un


principiu de bază al asigurărilor, alături de principiul despăgubirii şi de
principiul bunei credinţe.

În acest context interesul asigurării prezintă particularităţi, în funcţie de


formele concrete ale asigurării: de bunuri, de persoane şi de
răspundere civilă.

Prin interesul asigurării – în cazul asigurărilor de bunuri – se înţelege


suma efectivă, evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate suferi în
caz de deteriorare a bunului asigurat.

Rezultă că în asigurarea de bunuri funcţionează două principii care


domină aceste asigurări şi anume:

-necesitatea existenţei unui interes patrimonial cu privire la bunul


asigurat;

16
-indemnizare, care împiedică asiguratul de a primi o despăgubire mai
mare decât paguba suferită.

În asigurarea de răspundere civilă legea nu menţionează expres


necesitatea interesului asigurat, dar el se subînţelege şi constă în
evitarea micşorării patrimoniului asiguratului (şi/sau al altei persoane
cuprinse în asigurare) ca urmare a angajării răspunderii lor civile faţă de
terţe persoane păgubite prin fapte ilicite.

În cazul asigurărilor de persoane interesul asigurat (daună evaluabilă în


bani) nu prezintă importanţă, întrucât indemnizaţia de asigurare este
datorată independent de existenţa unor daune. De aceea, asiguratul
sau terţul beneficiar (inclusiv moştenitorii asiguratului) nu trebuie să
dovedească vreun interes pentru a putea exercita contra asigurătorului
drepturile izvorâte din contract în urma cazului asigurat. Ca urmare,
interesul însoţeşte evenimentul legat de persoană: deces, invaliditate
din accidente sau atingerea unei anumite vârste.

În ce priveşte interesul de asigurare faţă de un lucru viitor, sunt de


semnalat următoarele aspecte:

 în practica asigurărilor din diferite state, bunurile viitoare, cum


ar fi rodul viilor sau producţiile agricole, pot face obiectul
asigurării. Aceasta deoarece o daună se poate produce atât
asupra unor bunuri materiale, cât şi în privarea lor de a
produce câştiguri;
 în cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului se
despăgubeşte şi beneficiul separate la mărfurile asigurate, de
până la 10%, în lipsa unei convenţii contrare.

Prin obiectul asigurării se înţelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri,


despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii civile faţă de
o terţă persoană (patrimonial din care ar urma să se plătească) sau un
atribut al persoanei (viaţa, capacitatea de muncă etc.), adică valorile
patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului.
17
Astfel, în asigurările de bunuri asigurătorul garantează asiguratului
plata unor despăgubiri, în cazul în care anumite calamităţi sau
accidente ar produce pagube bunului respectiv; în asigurările de
persoane se garantează plata unor sume dinainte stabilite, în cazul în
care în viaţa asiguratului ar interveni un anumit eveniment
(supravieţuire, invaliditate, deces etc.); iar în asigurările de răspundere
civilă asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană, ca urmare a
faptului că i-a pricinuit acestuia un prejudiciu.

Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul contractului


(raportului) de asigurare. De exemplu, viaţa şi sănătatea pot forma
obiectul asigurării, dar – fiind scoase din circuitul civil – nu formează
obiectul contractului (raportului) de asigurare; acesta constă din
obligaţiile părţilor privind plata primei de asigurare şi a indemnizaţiei de
asigurare, prima şi indemnizaţia de asigurare constituind obiectul
prestaţiilor la care se obligă părţile (obiectul indirect al contractului).

Riscul constituie elementul esenţial şi caracteristic al contractului de


asigurare. Dacă riscul lipseşte, contractul de asigurare este lipsit de
eficacitate, de propria sa substanţă, întrucât riscul reprezintă însuşi
cauza asigurării.În literatura de specialitate riscul asigurat este
identificat ca fiind fenomenul sau evenimentul la producerea căruia
societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite
asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare la
bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor.Riscul asigurat se referă
la unul sau mai multe evenimente (fenomene) viitoare, posibile şi
nesigure (incerte), gradul de probabilitate al ivirii unei primejdii,
precum şi răspunderea preluată de asigurător de a plăti asiguratului
despăgubirea sau suma asigurată datorată ca urmare a producerii
evenimentului producător de pagube. În domeniul asigurărilor, riscul
asigurat poate să fie şi un eveniment fericit, caz întâlnit în asigurarea de
viaţă la împlinirea unei anumite vârste.
18
De regulă, aceste evenimente sunt întîmplătoare (sau termenul de
supravieţuire este nedeterminat), incerte şi imprevizibile. Nu se poate
cunoaşte dinainte dacă un astfel de eveniment va surveni într-adevăr
într-un anumit loc, dacă el va produce sau nu pagube anumitor
persoane, iar în cazul în care s-ar ivi, nu se poate şti care va fi
momentul, ce amploare va avea şi care va fi mărimea pagubelor ce v-or
fi provocate. La asigurările de persoane, riscul asigurat este
evenimentul (evenimentele) imprevizibil, viitor şi posibil să se producă
şi care poate avea ca efect pierderea parţială sau totală a capacităţii de
muncă, împlinirea unei anumite vârste, decesul.Prin risc asigurat se mai
înţelege şi mărimea (proporţia) răspunderii preluate de asigurător prin
încheierea asigurării respective.

Fenomenul (evenimentul) asigurat care a fost deja produs, poartă


denumirea de caz asigurat sau sinistru. Rezultă că, spre deosebire de
risc, care este un eveniment ce se poate ivi, cazul asigurat este un
eveniment care s-a produs. Noţiunea de caz asigurat are o însemnătate
deosebită în materie, pentru că din momentul producerii lui,
asigurătorul este obligat să plătească îndemnizaţia de asigurare
(despăgubire sau sumă asigurată).

Suma asigurată – este partea din valoarea de asigurare pentru care


asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului
(evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul
din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.

În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu poate să depăşească


valoarea reală a bunului la data asigurării (valoarea de asigurare).
Supraasigurarea nu este admisă deoarece poate trezi interesul
asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată
poate fi inferioară valorii reale a bunului (subasigurare). În aceste limite
suma asigurată se tabileşte de către părţi în contract. În cazul asigurării

19
de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma
asigurată se stabileşte prin convenţie, iar în cazul asigurării obligatorii,
prin hotărâre a Guvernului.În cazul asigurărilor de persoane, suma
asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viaţa şi de sănătatea omului,
nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă – de valoare. Astfel
fiind, noţiunile de supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile şi
suma asigurată se stabileşte potrivit înţelegerii dintre părţi, în mod
liber.

În cazul asigurărilor de persoane, contractul de asigurare are un


caracter îndemnitar, adică în schimbul primelor de asigurare
asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la
realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de
prejudiciu, dat fiind faptul că atât viaţa, cât şi sănătatea omului nu sunt
evaluabile în bani (deci se exclude orice raport între suma asigurată şi
paguba suferită de asigurat).

Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în


baza contractului sau a legii, să o plătească asigurătorului, în schimbul
garanţiei pe care acesta i-o acordă şi se foloseşte pentru constituirea
fondului de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru finanţarea
acţiunilor de prevenire şi combatere a unor evenimente producătoare
de pagube şi pentru acoperirea cheltuielilor legate de administrarea
asigurărilor. Prima de asigurare este, aşadar, preţul plătit de asigurat ca
asigurătorul să preia asupra sa riscul.

Cuantumul primei de asigurare depinde de cota de primă tarifară


stabilită, de exmplu, la 1000 lei sumă asigurată pe cap de animal,
hectar, etc., precum şi de mărimea sumei asigurate. Prin urmare, prima
de asigurare se calculează prin înmulţirea cotaţiei (exprimată în
procente) ajustată, în urma inspecţiei de risc şi a negocierii, cu suma
asigurată.

Există mai multe categorii de prime (cotizaţii de asigurare) şi anume:


20
Prima pură, denumită şi primă de rsic sau primă tehnică, este destinată
constituirii fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile de
asigurare şi sumele asigurate. Ea se calculează înmulţind frecvenţa
sinistrelor cu costul lor mediu. Spre exemplu, să presupunem că un
asigurător din România asigură împotriva incendiului 2000 de case care
costă în medie 200.000.000 lei. Suma asigurată va fi 200 mil. lei X 2000
= 400 miliarde lei. Dacă, potrivit statisticilor, în fiecare an, în medie, una
dintre aceste case arde complet, asigurătorul va trebui să plătească 200
milioane lei pentru a-şi onora angajamentele. Prima pură necesară
pentru a face faţă acestei sinistralităţi este egală în fiecare an cu
100.000 lei, aşa cum rezultă din următorul calcul:

Frecvenţa = 1/2000 = 0,05%

Suma asigurată: 200 mil. lei

Prima pură = frecv. X suma asigurată = 0,05% X 200 mil. lei = 100 mii lei

Asigurătorul celor 2000 de case va încasa 100.000 X 2000 = 200 mil. lei
ceea ce îi permite să facă faţă ratei sinistralităţii meii anuale constatată
statistic.

Prima pură poate fi exprimată în valoare absolută (100.000 lei în


exemplul nostru) sau în procente raportate la valoarea fiecărui risc (de
exemplu 0,05%). Asigurătorul plăteşte în practică o primă variabilă, în
funcţie de valoarea bunului său. Pentru a continua acelaşi exemplu,
asiguratul a cărei casă nu valorează decât 100 mil lei va plăti 00 mil. lei
X 0,05% = 50.000 lei, iar cel a cărui casă valorează 400 mil. lei va trebui
să plătească 400 mil. lei X 0,05% = 200.000 lei.

Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile


necesare pentru încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare
plus profitul asigurătorului. Aceste cheltuieli variază în funcţie de
produse de asigurare şi în funcţie de modurile de distribuţie utilizate.

21
Prima totală este cea care este plătită de asigurat şi rezultă din
adunarea primei nete cu cheltuielile accesorii şi cu taxele şi impozitele
legale. Cheltuielile accesorii, denumite suplimentul de cotizaţie sau
„costul poliţei” sunt în majoritatea ţărilor o mică sumă forfetară a cărei
justificare era la început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul
material al încheierii contractului.

Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare

Potrivit Codului civil, condiţiile pentru valabilitate unui contract sunt:

 capacitatea de a contracta a parţilor contractante;


 consimţămîntul valabil al părţii ce se obligă;

să existe un obiect determinat;

 cauză licită si morală.

Orice persoană poate contracta, dacă nu este declarat necapabila de


lege. Incapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii judecătoreşti şi, în
genere, toţi cei căror legea le-a interzis oricare contractare. Minorii
între 14-18 ani au capacitate restrînsă şi pot incheia acte juridice
personale, dar numai cu acordul parintelui sau a autorităţii tutelare.

Consimţământul la încheierea contractului de asigurare este realizat


atunci când părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale
contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale contractului de
asigurare fac parte: tipul asigurării, obiectul asigurat, riscul şi cazul
asigurat, mărimea primei de asigurare, termenul de achitare a primei
de asigurare, mărimea despăgubirii de asigurare sau plăţii de asigurare
etc. Caracteristic pentru realizarea consimţământului în contractul de
asigurare este faptul, că acesta este reaşizat în formă scrisă.
Consimţămintul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol.(Violenţa în asigurări este greu de
22
presupus, dar dacă s-a produs contractul de asigurare se anulează;
Dolul – folosirea de mijloace viclene de catre una din părţi.)

Obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat: bunul trebuie sa


fie determinabil.

Cauza sau scopul contractului este elementul contractului de asigurare


ce constă în obiectivul (finalul) urmărit Un contract de asigurare va fi
considerat ca având o cauză ilicită atunci când el s-a încheiat cu
încalcarea ordinii publice sau a regulamentelor legale ce supraveghează
activitatea de asigurare .

Efectele contractului de asigurare.

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune


drepturi si obligaţii corelative între părţi ce pot fi delimitate in două
perioade; pînă la ivirea evenimentului asigurat şi după producerea
acestuia.

Drepturile si obligaţiile asiguratului până la producerea accidentului.

Drepturile asiguratului:

 Dreptul de a modifica contractual;


 Dreptul de a încheia asigurări suplimentare;
 Dreptul de răscumpărare;

Obligaţiile asiguratului:

 plata primei de asigurare;


 obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării
circumstanţelor care agraveaza riscul;
 obligaţia de intreţinere a bunului asigurat in bune condiţii,
conform dispoziţiilor legale in vigoare;

După producerea riscului asigurat


23
 dreptul de a încasa despăgubirea de asigurare

Obligaţiile asiguratului sunt:

 combaterea efectivă a calamităţilor pentru limitarea pagubei si


salvarea bunurilor asigurate.
 Avizarea asigurătorului, in termenele prevazute de condiţiile de
asigurare, cu privire la producerea riscului asigurat
 Participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei
rezultate
 Furnizarea de acte şi date referitoare la riscul asigurat

Drepturile si obligaţiile asigurătorului pînă la producerea riscului


asigurat

 dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în


care acesta se intreţine;
 dreptul de a aplica sancţiuni legale cînd asiguratul a încălcat
obligaţiile privind intreţinerea, folosirea şi paza bunurilor
asigurate;

Obligaţiile asigurătorului

 obligaţia de a elibera, la cerere, dublicatul documentului de


asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original;
 obligaţia de a elibera, la cererea asiguratului a unui certificat ce
confirma asigurarea;

Drepturile și obligațiile după producerea riscului asigurat:

 asigurătorul achita despăgubirea sau Suma asigurată

In acest scop, asigurătorul va stabili cauzele daunelor si imprejurărilor


în care acestea s-au produs pentru determinarea obligaţiei sale de
plată. Pentru aceasta este necesar să se verifice
24
- dacă asigurarea era in vigoare la data producerii riscului;

-dacă primele de asigurare au fost achitate integral;

-dacă bunurile respective sunt cuprinse in asigurare;

- dacă evenimentul produs este riscul împotriva căruia s-a încheiat


asigurarea;

Încetarea contractului de asigurare

Modul obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu durată


determinată îl constituie ajungerea la termen, respectiv expirarea
perioadei pentru care a fost încheiat.

Un alt mod de încetare a contractului, destul de uzual, este producerea


riscului asigurat. Această situaţie o întâlnim în asigurări de viaţă şi de
accidente a persoanelor, când survine cazul asigurat. După plata sumei
asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce
echivalează cu încetarea automată a contractului.

Pentru asigurările de bunuri, contractul încetează numai dacă, prin


realizarea riscului, bunul asigurat a fost distrus în totalmente. Dacă
distrugerea este parţială, contractul poate continua să-şi producă
efectele pentru o sumă asigurată redusă. Soluţia este asemănătoare în
cazul asigurărilor de răspundere civilă. Dacă suma asigurată nu se
epuizează prin achitarea despăgubirii terţului prejudiciat prin fapta
asiguratului, asigurătorul va răspunde în continuare până la suma
contractată.

Modurile neobişnuite de încetare a contractului sunt:

a) Denunţarea – constă în exercitarea contractului în mod unilateral,


din cauze autorizate de lege şi anume: dacă asiguratul nu a comunicat
în scris modificările intervenite în cursul contractului în legătură cu
datele luate în considerare la încheierea asigurării; când se constată
neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de întreţinere
25
corespunzătoare a bunului sau neluarea măsurilor de prevenire impuse
de lege, autorităţi, ori de însăşi natura bunurilor asigurate.

b) Rezilierea – reprezintă desfacerea pentru viitor a contractului


datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi, din cauze care-i sunt
imputabile.

c) Nulitatea – Contractul de asigurare este nul atunci când el a fost


încheiat fără respectarea condiţiilor esenţiale de valabilitate (orice
persoană poate contracta, dacă nu este declarat necapabilă de lege.
Incapabili de a contracta, conform prevederilor Codului Civil RM, sunt:
minorii, interzişii judecătoreşti şi, în genere, toţi cei căror legea le-a
interzis oricare contractare.

Minorii intre 14-18 ani au capacitate restrînsă şi pot incheia acte


juridice personale, dar numai cu acordul parintelui sau a autorităţii
tutelare; sau în cazul când consimţămintul nu este valabil, adică dacă
este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol; sau în
cazul când cauza contractului este ilicită, adică atunci cînd el s-a
încheiat cu încalcarea ordinii publice sau a regulamentelor legale ce
supravegheaza activitatea de asigurare).

În principiu, regula principală care guvernează nulitatea este că


„contractul lovit de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar clauza
lovită de nulitate se consideră că nu a fost stabilită”, cu alte cuvinte,
nulitatea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai
pentru viitor aşa cum este în cazul pentru denunţare şi reziliere. Ea
readuce pe contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii
asigurării, procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor
efectuate.

26
6. Clasificarea asigurărilor
După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel:
asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere
civilă .

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând


persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor
fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri cuprind o
gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producţie fixe
şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice,
autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte
construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând
populaţiei.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele


încheindu-se pentru diminuarea consecinţelor negative cauzate de
calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor
asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa
persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea
capacităţii de muncă etc.).

Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de


a plăti despăgubirea pentru prejudicial adus de asigurat unor terţe
persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea
unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în
avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care
asiguratul răspunde conform legii.

27
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut,
societăţile comerciale din domeniul asigurărilor pot practica
următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă, asigurări de
persoane, altele decât cele de viaţă; asigurări de autovehicule; asigurări
maritime şi de transport; asigurări de aviaţie; asigurări de incendiu şi
alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de
credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi
asigurări agricole.

După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane şi


răspundere civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii)
şi asigurări facultative (contractuale).

Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic şi social al


întregii colectivităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea
continuităţii procesului de producţie şi protejarea victimelor unor
accidente.

Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul legii se introduce atunci când


bunurile unui mare număr de persoane fizice sau juridice sunt
ameninţate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului
respective ar putea avea de suportat pagube mai devreme sau mai
târziu, la producerea riscurilor respective.

Deci, pentru ca agenţii economici sau populaţia să poată primi


despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamităţi
naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri şi late
mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.) se instituie asigurarea
acestora prin efectul legii.

În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat şi asigurător,


drepturile şi obligaţiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că
asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se cere acordul de voinţă a
celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice ori juridice
ce intră sub incidenţa legii. Spre exemplu asigurarea de răspundere
28
civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate ţările din
Europa.

Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare


încheiat între asigurător şi asigurat. Asigurătorul este obligat să accepte
asigurarea facultativă propusă de asigurat, dacă acesta corespunde
prevederilor din actele normative în vigoare. Pentru ca asigurătorul să
accepte asigurarea propusă, este necesar ca persoana fizică sau juridică
ce solicită încheierea acesteia să declare în scris toate datele necesare
pentru identificarea bunului respectiv, împrejurările esenţiale privind
natura şi sfera riscului.

De asemenea, este necesar ca persoana care solicită încheierea


asigurării să fie de acord cu plata primelor de asigurare şi să respecte
toate obligaţiile ce-i revin pe perioada valabilităţii contractului de
asigurare. Pentru potenţialii asiguraţi, încheierea asigurării facultative
depinde de voinţa lor, ei fiind singurii care pot decide în legătură cu
contractarea asigurării.

După riscul cuprins în asigurare , asigurările pot fi clasificate astfel:

-asigurări împotriva incendiului, trăznetului, exploziei, mişcărilor


seismice etc. bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile,
construcţiile, utilajele şi instalaţiile, mijloacele de transport, mobilierul
şi obiectele de uz casnic etc.;

- asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale,


inundaţiilor, prăbuşirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor
riscuri sunt asigurate de obicei culturile agricole şi rodul viilor;

- asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul


animalelor;

- asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri,


căderi, derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi
încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi al mersului;
29
- asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca
deces, boli, accidente etc. care pot duce la pierderea temporară sau
definitivă a capacităţii de muncă;

-asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la


prejudicii cauzate terţelor persoane prin accidente de autovehicule prin
exercitarea unei anumite activităţi etc.

După sfera de cuprindere în profil teritorial , asigurările pot fi grupate în


asigurări interne şi asigurări externe.

Asigurările interne au caracteristaic faptul că, în general, părţile


contractante domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi
răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări,
iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu.

Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu


persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor
teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul
acestor asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării
domiciliază în altă ţară sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află,
respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări.

După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat,


asigurările pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau
reasigurări.

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se


stabilesc în mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau
juridice) şi asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie
în baza legii. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare
ca un raport ce se stabileşte de fiecare datăîntre două societăţi de
asigurare dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar celălat
de reasigurător.

30
Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul
căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile
pe care şi le-a asumat prin contractul de asigurare şi o parte din primele
de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul (reasigurătorii) îşi
asumă răspunderea de a perticipa la acoperirea pagubelor care se pot
produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele
menţionate în contractul de reasigurare.

7.Clasele de asigurări generale.


Tipurile de asigurări care au o bază contractuală:

a) asigurările de viaţă, care includ: asigurarea la termen de


supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea la termen de
supravieţuire şi de deces (mixtă de viaţă), asigurarea de viaţă cu
rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;

b) anuităţile;

c) asigurările de viaţă suplimentare: asigurările de deces din accident,


asigurările de vătămări corporale, asigurările de incapacitate
permanentă de muncă din boală, asigurările de incapacitate
permanentă de muncă din accident, asigurările de incapacitate
temporară de muncă din boală, asigurările de incapacitate temporară
de muncă din accident, asigurările de spitalizare, asigurările de
cheltuieli medicale, asigurările de boli grave, asigurările de şomaj, cînd
acestea sînt subscrise suplimentar unui contract de asigurare de viaţă;

d) asigurările permanente de sănătate.

Clasele de asigurări de viaţă(inclusiv transmiterea şi primirea în


reasigurare):

Asigurările de viaţă, anuităţile şi asigurările de viaţă suplimentare


prevăzute în prezentul compartiment la lit.a)-d), cu excepţia celor
prevăzute la pct.2 şi 3.
31
Asigurările de căsătorie, asigurările de naştere.

Asigurările de viaţă şi anuităţile care sînt legate de fondurile de


investiţii, prevăzute în prezentul compartiment la lit.a) şi b).

Asigurările generale

Clasele de asigurări generale:

Asigurările de accidente (inclusiv accidentele de muncă şi bolile


profesionale), pentru care se acordă:

despăgubiri financiare;

despăgubiri în natură;

despăgubiri mixte (financiare şi în natură);

despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul


transportului.

Asigurările de sănătate, pentru care se acordă:

- despăgubiri financiare;

- despăgubiri în natură;

- despăgubiri mixte (financiare şi în natură).

Asigurările de vehicule terestre (altele decît cele feroviare), care


acoperă: daunele survenite la vehiculele terestre cu motor; daunele
survenite la vehiculele terestre altele decît cele cu motor.

Asigurările de vehicule de cale ferată, care acoperă:daunele survenite la


vehiculele de cale ferată care se deplasează sau transportă mărfuri ori
persoane.

Asigurările de nave aeriene, care acoperă:daunele survenite la navele


aeriene.

Asigurările de nave maritime, lacustre şi fluviale, care acoperă:


32
- daune survenite la navele fluviale;

-daune survenite la navele lacustre;

-daune survenite la navele maritime.

Asigurările de bunuri în tranzit, care acoperă: daunele suferite de


mărfuri, bagaje şi de alte bunuri transportate.

Asigurările de incendiu şi de alte calamităţi naturale, care acoperă:


daunele suferite de proprietăţi şi de bunuri (altele decît bunurile
cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7) cauzate de:

incendiu; explozie; furtună; alte fenomene naturale, în afara de


furtună;energie nucleară; alunecări de teren.

Alte asigurări de bunuri, care acoperă:

daunele suferite de proprietăţi şi bunuri (altele decît bunurile cuprinse


în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), în cazul în care aceste daune sînt cauzate de
furt, grindină sau îngheţ altele decît cele prevăzute la pct.8.

Asigurările de răspundere civilă auto, care acoperă: daunele ce rezultă


din folosirea autovehiculelor (inclusiv răspunderea transportatorului).

Asigurările de răspundere civilă avia, care acoperă: daunele care rezultă


din folosirea navelor aeriene (inclusiv răspunderea transportatorului).

Asigurările de răspundere civilă maritimă, lacustră şi fluvială, care


acoperă:

daunele care rezultă din folosirea navelor maritime, lacustre şi fluviale


(inclusiv răspunderea transportatorului).

Asigurările de răspundere civilă generală, care acoperă: daunele din


prejudiciul produs terţilor altele decît cele menţionate la pct.10, 11 şi
12.
33
Asigurările de credite, care acoperă următoarele riscuri:
insolvabilitatea; creditul de export; vînzarea în rate; creditul
ipotecar; creditul agricol.

Asigurările de garanţii pentru: garanţiile directe și garanţiile indirecte.

Asigurările de pierderi financiare, care acoperă:

-riscurile de şomaj;

-insuficienţa veniturilor;

-pierderile datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;

-nerealizarea beneficiilor;

-riscurile aferente cheltuielilor curente;

-cheltuielile comerciale neprevăzute;

-deprecierea valorii de piaţă;

-pierderile de rentă sau alte venituri similare;

-pierderile comerciale indirecte, altele decît cele menţionate


anterior;

-pierderile financiare necomerciale;

- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.

Asigurările de protecţie juridică, ce acoperă:

cheltuielile aferente procedurii judiciare şi alte cheltuieli cum ar fi:


recuperarea pagubei suferite de asigurat într-o procedură civilă sau
penală, apărarea ori reprezentarea asiguratului într-o procedură
penală, administrativă sau împotriva unei reclamaţii îndreptate
împotriva lui.

34
Asigurările de asistenţă ale persoanelor aflate în dificultate în cursul
deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă
permanentă.

Notă: Riscurile cuprinse într-o clasă nu pot fi incluse într-o altă clasă, cu
excepţia riscurilor auxiliare.

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate


după mai multe criterii, dintre care menţionăm: domeniul (ramura) la
care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse
în asigurare, sfera de cuprindere în profil territorial, felul raporturilor ce
se stabilesc între asigurător şi asigurat.

8 Introducere în noțiunea de asigurări în turism

Introducere în noţiunea de asigurări în turism

În ultimii ani se observă o creştere considerabilă a cazurilor de


implicare a companiilor de asigurare, în soluţionarea situaţiilor care de
regulă pentru companii sînt scumpe şi grave, inclusiv a cazurilor de
deces şi repatrierea corpului la locul de trai permanent.

Aceste cazuri sînt frecvente pentru unele ţări cu tradiţii în turism,


care sînt cel mai des solicitate de turişti. Motivul este legat de cultura
comportamentală a turiştilor moldoveni peste hotare. Pentru
prevenirea acestor probleme, care nemijlocit se răsfrâng asupra
sănătăţii turiştilor, se pot soluţiona de firmele turistice printr-un
instructaj amănunţit înainte de plecare, privind posibilele pericole care
pot apărea. Evident că nimeni nu este asigurat de întâmplări. Dar unele
neplăceri ale clienţilor pot fi prevăzute.

Actualitatea problemei privind situaţiile de asigurare în ultimul


timp devine tot mai importantă din motivul că, Republica Moldova a
trecut la o colaborare deschisă cu comunitatea internaţională. Astfel
pentru turiştii moldoveni sînt deschise multe ţări străine, la care turiştii
nu sînt iniţiaţi în temă referitor la specificul ţării receptoare.
35
Studierea problemei date este foarte importantă şi din punct de
vedere al eticii turismului. Cu părere de rău, mulţi din cetăţenii noştri
cu speranţa că nu se va întîmla nimic, nu se grăbesc să profite de
serviciile companiilor de asigurare înainte de călătorie. Majoritatea din
ei se atârnă cu neîncredere la orice tip de asigurare, uneori chiar
categoric nu doresc să procure poliţa de asigurare. Motivul argumentat
de ei este că bani se plătesc dar rezultatul lipseşte.

Misiunea firmei turistice este de ai convinge pe turişti să procure


poliţa de asigurare, deoarece conform Legii Turismului, asigurarea este
obligatorie. Pentru cei mai categorici este necesar de explicat pericolul
privind nedorinţa de asigurare, posibilele probleme care pot să apară la
hotarele ţării, cînd se tranzitează graniţa.

Dacă turistul nu se lasă convins, atunci trebuie să semneze pe


contractul turistic că refuză procurarea poliţei de asigurare, asumându-
şi astfel toate riscurile posibile.

Examinând experienţa altor ţări privind procedura de asigurare şi


întrebând de un neamţ, un francez sau un american ce va procura
obligatoriu călătorind într-o altă ţară, el va numi în primul rînd
asigurarea medicală.

Piaţa turistică a Republicii Moldova după timp îndelungat de


„refuz al procedurii de asigurare” şi datorită Legii Turismului, treptat
începe să conştientizeze importanţa asigurării şi se include în
standardele recomandate de Organizaţia Mondială a Turismului privind
călătoriile turiştilor peste hotarele ţări de unde provin.

9. Necesitatea asigurării turiştilor

Plecând după hotarele ţării, turistul permanent se află într-o situaţie


extremală: schimbul climei, diferenţa compoziţiei chimice a apei,

36
regimului de alimentaţie, alte tipuri de schimbări, care în mod automat
dau naştere anumitor riscuri.

După numărul de cazuri privind apariţia situaţiilor de asigurare,


sunt ţările în care cel mai des călătoresc cetăţenii Republicii Moldova.
Majoritatea companiilor de asigurări recunosc că Turcia se află printre
lideri, ca ţară, unde numărul de cazuri a situaţiilor de asigurare a
turiştilor este foarte ridicat. Cea mai răspândită diagnoză este disfuncţia
aparatului degestiv (procesul de inflamare a tractului degestiv). Acestei
diagnoze îi sînt caracteristice şi alte dereglări cum ar fi: intoxicarea,
diareia şi dizenteria. O altă diagnoză răspândită la turişti cree îşi petrec
vacanţa pe litoralul Mării Negre din Turcia este răceala - în toate
formele ei de realizare. Şi în sfârşit traumele. La o temperatură de 45
grade căldură, turiştii moldoveni practică diverse sporturi extremale
cum ar fi: zborul cu paraşuta, schi pe apă, daiving etc. Toate aceste
sporturi sînt însoţite în organismul turiştilor de prezenţa băuturilor
alcoolice. Rezultatul este evident: fracturi, traume etc.

O altă problemă pentru companiile de asigurare este moda de


ultimă oră a turiştilor de a se odihni cu copii mici. Astfel turiştii plecând
la odihnă, tot mai des iau copii de doi – trei ani, iar alţii mai îndrăzneţi,
iau copii chiar şi de un an, uitând însă să le aplice vaccina necesară.

Odihna cu copii mici pe litoralul Turciei este posibilă numai atunci


cînd, turiştii se cazează într-un hotel de cinci stele, unde alimentaţia şi
condiţiile te trai sunt acceptabile pentru ei. Hotelurile de categoria
două-trei stele în nici un caz nu corespund cerinţelor pentru odihna cu
copii mici.

Sânt situaţii destul de frecvente, cînd apar probleme şi din cauza


neprofesionalismului însoţitorului de grup. Astfel, firmele turistice
pentru a nu-şi pierde reputaţia de firmă solidă şi serioasă pe piaţa
turistică, trebuie să acorde o atenţie deosebită persoanelor, cărora li se
încredinţează însoţirea grupului turistic.
37
Cu toate că asigurarea este obligatorie, cu părere de rău încă se
mai întâlnesc firme turistice care consideră asigurarea un supliment de
cheltuieli. Colaboratorii unor astfel de firme nici nu pot să-şi imagineze
reacţia turiştilor, care au permanent grijă de sănătatea lor, momentul
cînd li se comunică, că asigurarea este un lucru în plus şi care necesită
cheltuieli suplimentare. Încrederea turiştilor faţă de astfel de firmă
turistică scade imediat.

Sânt şi astfel de cazuri când turiştii refuză procurarea poliţei de


asigurare din motivul că firma turistică, propune serviciile unei
companii de asigurare necunoscute. În această situaţie se pune în joc
nu numai reputaţia firmei, dar şi protecţia turistului.

Firmele turistice care utilizează serviciile unor companii de


asigurare cu imagine sporită pe piaţă, au numai de câştigat în urma
tranzacţiilor întreprinse cu turiştii. Astfel de colaborare minimizează
riscurile financiare a firmei turistice în cazul apariţiei unor situaţii
nestandarde şi totodată sporeşte încrederea turiştilor faţă de această
firmă.

11. Tipurile de asigurări în turism


Firmele turistice ca persoane juridice profită de un şir de servicii
acordate de către companiile de asigurare. Astfel, în sfera industriei
turistice există asigurări obligatorii şi benevole la dorinţa turistului.

Asigurările în turism se clasifică în următoarele tipuri:

• asigurarea turistului şi a bunurilor sale;

• asigurarea riscurilor firmelor turistice;

• asigurarea turiştilor pentru călătoriile de peste hotare;

• asigurarea turiştilor străini;


38
• asigurarea răspunderii civile;

• asigurarea răspunderii civile pentru posesorii mijloacelor de


transport;

• asigurarea privind situaţiile neprevăzute (în cazul accidentării) şi


achitarea serviciilor medicale.

În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare asigurările


obligatorii sînt atribuite următoarelor tipuri:

• asigurarea răspunderii civile a posesorilor mijloacelor de


transport;

• asigurarea privind călătoria peste hotare a mijloacele de transport


(cartea verde);

• asigurarea civile pentru posesorii mijloacelor de transport, este


răspunderea lor civilă faţă de posibilele pagube aduse altor persoane în
cazul unor accidente rutiere. Paguba materială şi prejudicie aduse sunt
achitate de către compania de asigurare. Conform acestui tip de
asigurări se achită paguba materială legată de reparaţia medicală a
turiştilor.

Obiectul asigurării răspunderii mijloacelor de transport şi a altor bunuri


defectate, precum şi plata pentru serviciile medicale legate de tratarea
cetăţenilor afectaţi, compensarea pierderilor în legătură cu trauma sau
decesul acestora, inclusiv plăţi de pensii pe viaţă la copiii sau rudelor
acestora.

Pe plan internaţional asigurarea răspunderii civile pentru posesorii


mijloacelor de transport, este cunoscută sub denumirea de „cartea
verde”.

39
„Cartea verde” reprezintă un tip de contract obligatoriu privind
asigurarea răspunderii civile a posesorilor mijloacelor de transport.
Denumirea i-a fost atribuită în conformitate cu culoarea şi forma poliţei
de asigurare.

Tipul de contract obligatoriu „cartea verde” a fost fondat în anul 1949 şi


garantează o liberă circulaţie a mijloacelor de transport pe teritoriul a
32 state.

Mărimea obligaţiunilor asumate în legătură cu pricinuirea unor pagube,


de regulă se reglementează de legislaţia în vigoare a ţării unde sa
produs accidentul.

În majoritatea ţărilor europene asigurarea răspunderii civile este


obligatorie. Aceste ţări au semnat un acord de aderare la tipul de
contract „cartea verde”, unde strâns colaborează guvernele ţărilor
respective, birourile naţionale „cartea verde” şi piaţa serviciilor de
asigurări.

Conform articolului 22 al „Legii Turismului” asigurarea turiştilor este


obligatorie şi se realizează prin intermediul firmelor de turism, care au
încheiate contracte de colaborare cu companiile de asigurare, care
posedă licenţă respectivă în desfăşurarea acestei activităţi.

Poliţa de asigurare presupune achitarea cheltuielilor legate de


acordarea serviciilor medicale în ţara unde a apărut necesitatea
respectivă.

Restul tipurilor de asigurări este benevolă. Asigurarea turistului şi


bunurilor sale prevede răspunderea companiei de asigurare pentru
pierderea sau deteriorarea bunurilor lui. Contractul intră în vigoare din
momentul în care turistul pleacă din locul permanent de trai şi se
finisează la momentul întoarcerii acestuia. Prin intermediul unei astfel
de contract se poate de asigurat bunurile personale pe care turiştii le

40
iau cu ei în călătorie, cît şi cele cumpărate în timpul călătoriei peste
hotare.

Asigurarea riscurilor firmelor turistice includ şi riscurile financiare,


legate de pretenţiile turiştilor, rudelor sau a părţilor terţe. În lista
riscurilor financiare sunt incluse:

- riscurile comerciale (neachitarea sau întârzierea plăţii, sancţiunile


financiare impuse firmei turistice, în caz că partenerul nu recunoaşte
situaţiile de forţă majoră.);

- falimentare firmei turistice;

- schimbarea legislaţiei vamale, controlului vamal şi a altor


formalităţi vamale;

- apariţia unor situaţii cu caracter de forţă majoră.

Spre regret, în Republica Moldova până în prezent companiile de


asigurare autohtone nu asigură riscurile financiare.

Poliţa de asigurare care însoţeşte turiştii în călătoriile de peste


hotarele ţării de regulă include:

• acordarea primului ajutor medical turistului în timpul călătoriei, în


caz de accident sau îmbolnăvire;

• transportarea la cel mai apropiat spital, unde este posibilă


obţinerea unui tratament medical adecvat;

• transportarea turistului în ţara de reşedinţă sub un control


adecvat;

• asistenţă medicală la spital şi informarea familiei pacientului;

• asigurarea cu medicamentele necesare în cazul în care acestea nu


pot fi obţinute la staţionarul de moment;

41
• servicii de consultanţă din partea medicului specialist (dacă este
necesar);

• achitarea serviciilor de transportare a pacientului sau a cadavrului


acestuia, în ţara de reşedinţă;

• repatrierea rămăşiţelor turistului;

• acordarea asistenţei juridice necesare în cazul soluţionării unor


litigii peste hotarele ţării.

La încheiere contractului privind poliţa de asigurare, suma


asigurărilor depinde de ţara care urmează a fi vizitată, şi se calculă în
conformitate cu acoperirea cheltuielilor minimale.

În Republica Moldova tarifele de bază (în euro) sînt calculate de


către companiile de asigurări şi coordonate cu Inspecţia de Stat privind
Reglementările în Asigurări (Гострахнадзор) de pe lîngă Ministerul
Finanţelor, şi fac parte integrată ca anexe la contractul încheiat între
firma turistică şi companiile de asigurare.

Asigurarea răspunderii civile (cartea verde) pentru unităţile de


transport este utilizată de turişti atunci, când călătoresc cu automobil
propriu într-o ţară de destinaţie turistică. Acest tip de asigurare
prevede situaţiile când obiectul asigurării poartă răspundere faţă de
partea terţă şi cheltuielile suportate de partea terţă sînt achitate din
sursele financiare a companiei de asigurare.

Asigurarea situaţiilor privind refuzul turiştilor pentru călătoria solicitată


anticipat, prevede returnarea integrală sau parţială a sumei indicate în
contract, în caz de:

 îmbolnăvirea sau decesul turistului, a unui membru al


familiei sau a unei rude;

42
 deteriorarea bunurilor materiale ale turistului în rezultatul
unor calamităţi naturale sau a unor acţiuni din partea altor
persoane;
 refuzul ambasadei privind eliberarea vizei;
 chemarea la armată;
 alte cauze stipulate în contract.

Acest tip de asigurare încă nu se practică la noi în republică, dar


companiile de asigurări prevăd posibilitatea de includere a acestui tip
de asigurare în lista serviciilor de asigurări prestate.

12. Asigurarea personală a turiştilor


Conform Legii „Cu privire la organizarea asigurărilor în Republica
Moldova” asigurarea personală presupune reglementarea relaţiilor
dintre companiile de asigurări şi beneficiari acestora, în vederea
acordării serviciilor de asigurare, la cerinţa acestora.

Persoanele care pot beneficia de servicii de asigurare pot fi atât


persoane fizice, cît şi persoane juridice (turiştii şi agenţiile turistice).
Asigurarea personală este întotdeauna legată de personalitate
(persoana fizică). Ceia ce ţine de persoana juridică, firma turistică este
în drept să asigure proprii angajaţi, din sursele financiare interne a
întreprinderii.

În calitate de persoane asigurate pot fi persoanele care au atins


majoratul şi persoanele în vârstă de până la 70 ani. Copiii ce nu au atins
vârsta de 16 ani deasemenea pot fi asigurate prin intermediul
părinţilor.

Fiecare persoană are dreptul să apere bunurile sale prin


intermediul asigurării lor de către companiile de asigurare. Suma
asigurării se stabileşte în conformitate cu contractul încheiat.

43
Achitarea plăţilor de asigurare, în caz de apariţie a situaţilor care
prevăd plata, se realizează în momentul când evenimentul asigurării
stipulat în contract, coincide cu regulile de asigurare.

În cazul asigurării turiştilor, evenimentul asigurării este considerat


de regulă decesul, îmbolnăvirile de scurtă durată, traumele, etc. adică
cazuri parvenite neintenţionat şi care au avut loc nu din vina turistului.
Dacă în momentul producerii accidentului turistul era în stare de
ebrietate, suma de plată prevăzută de poliţa de asigurare nu se achită.

Evenimentul asigurării la asigurarea personală a turiştilor nu sunt


considerate bolile cronice, infecţioase, cardio-vasculare, oncologice de
dinţi şi alte boli.

Datorită faptului că la noi în ţară asigurarea turistului este


obligatorie, el poate obţine o poliţă de asigurare în orice companie de
asigurare ce se ocupă de asigurarea turiştilor. Înainte de a încheia
contractul cu compania de asigurarea, care poate avea loc prin
intermediul firmei turistice, turistul trebuie să cunoască condiţiile
asigurării şi care sunt evenimentele asigurării. Şi dacă turistul va încălca
condiţiile privind evenimentele asigurării, compania are dreptul să nu
achite suma asigurării.

Prin asigurarea personală a turiştilor care pleacă peste hotarele ţării, de


obicei se înţelege asigurarea medicală, care prevede cazurile de
îmbolnăviri pe neaşteptate, traumele corporale suportate de turişti în
timpul călătoriei.

Condiţiile de încheiere a contractului standard de asigurare medicală,


presupune faptul, că la plecarea din ţară turistul este sănătos, nu are
insuficienţe fizice şi nu este afectat de boli cronice.

La momentul de faţă în practica companiilor de asigurări se


folosesc două modalităţi de prestare a serviciilor de asigurări pentru
turismul emiţător:
44
• prima modalitate asigură un complex de servicii peste hotarele
ţării;

• a doua modalitate asigură complexul de servicii (returul banilor) la


reîntoarcerea în ţară.

În cazul primei modalităţi, companiile de asigurare au încheiate


contracte de colaborare cu parteneri străini, privind acordarea
asistenţei turiştilor moldoveni în cazul apariţiei evenimentului de
asigurare. La serviciile de dispecerat a companiilor de asigurare
partenere, activează operatorii care de regulă vorbesc limba rusă. Ei vor
informa turistul despre ce este necesar de întreprins în cazul dat, vor
chema medicul şi vor confirma garanţia plăţii. Dacă compania da
asigurare care emite poliţe pentru turişti nu are încheiat contract de
colaborare cu compania străină asistentă, atunci turiştii achită toate
serviciile medicale din cont propriu. În acest caz, copiile tuturor
facturilor de plată cum ar fi costul medicamentelor, consultaţia
medicului etc. se prezintă la întoarcerea turistului în ţară companiei de
asigurare care a emis poliţa, pentru a fi returnaţi banii. Aceasta situaţie
reprezintă a doua modalitate privind complexul de asigurări.

13. Asigurarea bunurilor turiştilor


În toată lumea civilizată practica asigurării bunurilor materiale a
firmelor turistice, a turiştilor şi a călătorilor este primită demult. A
devenit axiomă – că turismul internaţional şi cel intern nu poate exista
fără asigurarea pentru diverse situaţii. Poliţa de asigurare reprezintă un
instrument inseparabil la deservirea turiştilor, care garantează confort
şi siguranţă. Anume siguranţa şi confortul asigură turiştilor încrederea
în firma turistică, credibilitatea în calitatea produsului turistic procurat,
precum şi în păstrarea bunurilor transportate. În SUA de exemplu,

45
activează circa 8000 companii de asigurări care prestează servicii în
domeniul asigurării bunurilor.

Asigurarea bunurilor turiştilor include obiectele personale


(camere de luat vederi, centre muzicale, îmbrăcăminte etc ), pe care
persoana şi membrii familiei sale le transportă cu ei în timpul
călătoriei.

Multe firme turistice ignorează cerinţele privind asigurarea obligatorie a


turiştilor, astfel asumându-şi riscuri financiare, care pot să ducă la
falimentarea companiei în caz de apariţie a evenimentului de asigurare.
Lucru acesta este motivat prin faptul reduceri preţului de cost la
pachetul turistic şi de practicare a unor tarife ieftine pe piaţa turistică.

Relaţiile civile între turişti, firmele turistice şi companiile de asigurare


sunt stipulate în contractul de asigurare elaborate de către companiile
de asigurare în conformitate cu regulile impuse de către Inspecţia de
Stat privind Reglementările în Asigurări (Гострахнадзор) de pe lîngă
Ministerul Finanţelor a Republicii Moldova.

14. Alegerea companiei de asigurări


Trebuie de menţionat faptul, că turistul încheie contractul de asigurare
medicală obligatorie cu compania de asigurare, care deserveşte firma
turistică respectivă, adică prin intermediul ei. Astfel, în situaţia
prezenţei evenimentului de asigurare, turistul la întoarcere, prezintă
firmei turistice documentele necesare stipulate în contract şi firma
turistică asigură asistenţă la obţinerea banilor de la compania de
asigurare, pentru achitarea costurilor suportate de turist. În cazul
verificării evenimentului de asigurare, dacă el se confirmă şi regulile
privind asigurarea sînt respectate, compania este obligată ca timp de
maxim 10 zile să efectueze plata către turist. În caz contrar, dacă apar

46
divergenţe între turist şi compania de asigurare, decizia finală se ia de
către judecată.

Astfel, analizând cele expuse anterior, ca recomandare pentru firmele


turistice se poate de propus ca, înainte de a încheia contractul de
colaborare cu compania de asigurare, să verifice următoarea
informaţie:

• dacă compania de asigurare cu care se intenţionează să se încheie


contract de colaborare, are companie-asistanse parteneră peste
hotare;

• de ce tipuri de servicii pot să beneficieze turiştii firmei şi în ce


condiţii;

• în care ţări este valabilă poliţa de asigurare emisă de către


compania de asigurare.

Toate aceste momente dacă sînt prevăzute anticipat şi în cazul apariţiei


evenimentului de asigurare, vor fi soluţionate de către firma de
asigurare, fără suportarea consecinţelor de către firma turistică şi
implicarea ei directă.

Aspectul economico-financiar al asigurării

De regulă turiştii procură asigurarea medicală obligatorie în firma


turistică unde achiziţionează pachetul turistic. Firma turistică emite
poliţa de asigurare turiştilor asigurând-ui pe ei de situaţiile
neprevăzute, iar pe firmă însă-şi de posibilele neplăceri. Astfel,
administraţia firmei de turism se asigură de situaţiile neplăcute posibile,
conducându-se de principiul „în viaţă se poate întâmpla orice”.
Turistului de obicei i se propune poliţa de asigurare care costă în
mediu 0,28 euro pentru fiecare zi de prezenţă într-o ţara europeană.
Acoperirea asigurării în acest caz este de 5000 euro.
47
Conform înţelegerii cu partenerul, compania de asigurare autohtonă
stabileşte costul serviciilor oferite de către poliţă de asigurare. Toată
răspunderea în cazul producerii evenimentului de asigurare peste
hotare, se atribuie companiei partenere asistente, iar reglarea
conturilor între parteneri se realizează prin avansarea unei sume sau
plata de facto.

Fiecare companie de asistenţă parteneră de obicei dispune de o reţea,


care este formată din birouri şi centre de servicii amplasate în diferite
ţări, unde este valabilă poliţa de asigurare. Atunci când se produce
evenimentul asigurării, turistul trebuie să ia legătura cu unul din aceste
centrele de servicii prin intermediul telefoanelor, numărul cărora sunt
indicate pe poliţa de asigurare. Centrul de servicii transmite informaţia
despre producerea evenimentului situaţiei de asigurare în cel mai
apropiat de client birou, care se ocupă nemijlocit de soluţionarea
problemei şi achitarea conturilor. În principiu cu cît mai solidă este
compania asistentă, cu atât mai multe centre de servicii şi birouri de
asistenţă dispune, acordând astfel destul de operativ ajutorul clientului.

Trebuie de menţionat faptul, că atunci când turistul este traumat în


timpul unui accident sau în alte situaţii, cheltuielile pentru
transportarea lui, sînt de asemenea suportate de compania asistentă.

În cazul de deces a turistului, suma la care el a fost asigurat, integral


este plătită rudelor acestuia. Plata este efectuată nu mai târziu de 10
zile după ce a fost primite documentele necesare de către compania de
asigurare, privind producerea evenimentului. Un exemplar al
documentului de confirmare privind decesul este prezentat urmaşilor,
altul rămâne în posesia companiei de asigurare.

În cazul asigurărilor privind călătoria peste hotare, fiecare turist este în


drept să-şi evalueze posibilităţile financiare şi posibilule riscuri care pot
apărea pe parcursul călătoriei. Astfel turistului i se prezintă ofertele
privind costurile de asigurare în diverse variante. De exemplu pentru 30
48
zile costul poliţei de asigurare la o acoperire de 15000 euro costă
aproximativ 12 euro, iar la o acoperire de 30000 euro, costul este de 15
euro. Diferenţa de asigurare nu este atât de mare. Rămâne numai la
discreţia turistului să aleagă varianta optimă pentru el.

Plăţile de asigurare pentru diverse situaţii la diferite companii de


asigurare variază în dependenţă de traume, zilele petrecute în staţionar
etc. Astfel, plata pentru poliţa de asigurare depinde de complexul
serviciilor oferit, de politica de preţuri a companiei de asigurări alese,
de suma acoperiri, de specificul ţării unde va călători turistul.

10. Particularităţile asigurării în turism


Înainte de a încheia contractul de colaborare cu compania de asigurări,
firma turistică trebuie să solicite următoarea informaţie:

1. Să facă cunoştinţă cu documentele de fondare ale companiei :


statutul companiei, certificatul de înregistrare, licenţa de activitate,
bilanţul contabil pentru anul precedent de gestiune, rezultatele
controlului de audit.

2. Să analizeze lista fondatorilor şi mărimea capitalului statutar.

3. Să solicite informaţie despre compania respectivă din partea


Inspecţiei de Stat privind Reglementările în Asigurări (Гострахнадзор).

4. Să ia cunoştinţă cu ofertele de asigurare.

Multe companii de asigurare pentru diversificarea ofertelor


propun următoarele servicii:

- deservirea tehnică a autocarului defecat în timpul călătoriei;

- asistenţă juridică;

49
- asigurarea bagajului turistului în caz de pierdere sau în caz de furt
de la hotel, sau în timpul transportării la rutele aeriene.

Toate aceste aspecte trebuie luate în consideraţie de către firmele


turistice, atunci când doresc să-şi extindă ofertele de asigurare pentru
turiştii săi.

Încheiere.
Generalizând toate cele menţionate mai sus, se poate de afirmat că,
pentru deservirea turiştilor este necesar de organizat procesul de
activitate astfel, încât calitatea serviciilor presate să nu fie pusă la
îndoială de către turişti.

În acest sens factorul uman este preponderent, iar profesionalismul lor


trebuie să fie la nivelul corespunzător.

Asigurarea turiştilor este o activitatea destul de complexă, cărui fapt


trebuie acordată o atenţie deosebită. Astfel firma turistică prin
intermediul companiilor de asigurarea, asigură potenţialele riscuri care
pot apărea în cazul turismului organizat.

Pagubele materiale pot fi imense. Deaceea se recomandă firmelor


turistice să nu economisească la asigurări, adică să nu comercializeze
produsul turistic fără poliţa de asigurare. Se poate de câştigat la
moment, dar se poate de pierdut mul mai mult în cazul producerii
diverselor situaţii neprevăzute.

Motivul de bază privind necesitatea asigurării, în cazul când are loc


asigurarea personală a turiştilor este: posibila îmbolnăvire în timpul
călătoriei, traumarea, decesul.

Turistul ca client al companiei de asigurare este cointeresat în aceea, ca


în caz de urgenţă săi fie acordată asistenţa necesară imediată şi la nivel
corespunzător.
50
Obiectivele specifice ale disciplinei sunt:

• fundamentarea necesităţii asigurărilor şi a problematicii moderne


a incertitudinii şi riscului în economie şi societatea contemporană;
• familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice ale
determinării primelor şi cu alte aspecte ale elementelor tehnice, pe
plan mondial şi în ţara noastră;
• cunoaşterea dimensiunii, structurii şi tendinţelor pieţelor
internaţionale şi pieţei autohtone a asigurărilor;
• cunoaşterea elementelor definitorii ale reglementării activităţii de
asigurare;
• formarea studenţilor, ca viitoare cadre de execuţie şi de decizie în
societăţile comerciale de asigurare şi reasigurare.
La finalizarea cursului studenții vor fi capabili:
la nivel de cunoaștere:
• să explice conceptele: asigurare, activitate de asigurare,
reasigurare, contract de asigurare, poliță de asigurare, contract de
reasigurare, domenii de asigurare, condiții de asigurare, risc asigurat,
caz asigurat, primă de asigurare, sumă asigurată, despăgubire.
• să analizeze elementele tehnice ale asigurărilor și reasigurărilor,
• să relateze rolul economico-social al asigurărilor și reasigurărilor;
la nivel de aplicare:
• să utilizeze optim informaţia din domeniul asigurărilor,
• să aplice principiile de calcul a despăgubirii,
• să elaboreze un proiect in domeniul asigurărilor;
la nivel de integrare/creativ:
• să propună modalități de îmbunătăţire a sistemului național de
asigurare,
• să elaboreze produse de asigurare.
51
Obiectivele specifice ale disciplinei sunt:
• fundamentarea necesităţii asigurărilor şi a problematicii moderne
a incertitudinii şi riscului în economie şi societatea contemporană;
• familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice ale
determinării primelor şi cu alte aspecte ale elementelor tehnice, pe
plan mondial şi în ţara noastră;
• cunoaşterea dimensiunii, structurii şi tendinţelor pieţelor
internaţionale şi pieţei autohtone a asigurărilor;
• cunoaşterea elementelor definitorii ale reglementării activităţii de
asigurare;
• formarea studenţilor, ca viitoare cadre de execuţie şi de decizie în
societăţile comerciale de asigurare şi reasigurare.
La finalizarea cursului studenții vor fi capabili:
la nivel de cunoaștere:
• să explice conceptele: asigurare, activitate de asigurare,
reasigurare, contract de asigurare, poliță de asigurare, contract de
reasigurare, domenii de asigurare, condiții de asigurare, risc asigurat,
caz asigurat, primă de asigurare, sumă asigurată, despăgubire.
• să analizeze elementele tehnice ale asigurărilor și reasigurărilor,
• să relateze rolul economico-social al asigurărilor și reasigurărilor;
la nivel de aplicare:
• să utilizeze optim informaţia din domeniul asigurărilor,
• să aplice principiile de calcul a despăgubirii,
• să elaboreze un proiect in domeniul asigurărilor;
la nivel de integrare/creativ:
• să propună modalități de îmbunătăţire a sistemului național de
asigurare,
• să elaboreze produse de asigurare.
52
53

S-ar putea să vă placă și