CURS 1

Principiile constituirii şi utilizării fondurilor de asigurare. Conceptul de

asigurare comercială

Cuvinte cheie: Asigurat;Asigurător;Contractant;Beneficiar

Metode de protecţie împotriva calamităţilor naturale şi altor riscuri

Viaţa oamenilor şi bunurile acestora au fost afectate de-a lungul existenţei lor de
numeroase pericole. Astfel, calamităţile naturale precum ploile torenţiale, incendiile
devastatoare, uraganele, grindina, seismele, alunecările de teren, bolile, accidentele şi alte
evenimente asemănătoare au reuşit să distrugă agoniseala de o viaţă a omului iar, uneori i-au
afectat sănătatea şi viaţa.
Împotriva tuturor acestor evenimente nedorite, fiinţa umană a căutat să se protejeze şi
să-şi perfecţioneze tehnicile de luptă împotriva intemperiilor, a bolilor şi altor pericole. Cu
toate strădaniile sale de a se proteja, omul a rămas fără apărare împotriva unor evenimente
intempestive generatoare de mari pagube.
Se poate afirma că riscul are un caracter istoric, întrucât a evoluat odată cu societea
omenească. Ştiinţa şi tehnica modernă au conferit un anumit grad de confort vieţii oamenilor,
dar, pe de altă parte, ele însele constituie factori generatori de risc (poluarea localităţilor
puternic industrializate, creşterea numărului accidentelor de circulaţie, creşterea ratelor unor
boli profesionale, efectele negative asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor determinate de
plantele modificate genetic). [4]
În acest context, omul este în permanenţă obligat să găsească metode eficiente de
apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri. Referitor la aceste metode,
chiar dacă ele cunosc o mare diversitate în timp, pot fi puse în evidenţă trei categorii şi
anume: prevenirea, asistenţa şi prevederea.
Prevenirea – este mijlocul de protecţie cel mai la îndemână, permiţând parţial
evitarea riscurilor, dar având în rare cazuri un efect radical, mai cu seamă în cazul riscurilor
de catastrofe naturale sau de forţă majoră. Cu toate acestea, prevenirea este esenţială, mai ales
asociată cu alte metode de protecţie, întrucât cheltuielile totale generate de minimizarea
efectelor riscurilor sunt mai reduse.
În agricultură, metodele de prevenire a riscului de inundaţie şi a efectelor produse de
revărsarea apelor ţin, de exemplu, de construirea de diguri şi supraînălţarea malurilor apelor
dacă nivelul acestora creşte peste cotele normale La fel, aplicarea unui program de irigaţii şi
îmbunătăţiri funciare combinată cu folosirea unei agrotehnici adecvate reliefului, climei şi
solului pot reduce (atenua) efectele secetei prelungite. Mişcările seismice nu pot fi prevăzute
din timp dar, consecinţele producerii lor pot fi reduse prin proiectarea şi realizarea unor
construcţii cu respectarea normelor legale referitoare la rezistenţa la gradul de seismicitate al
zonei, respectarea nivelului de înălţime admisibil, renunţarea la elemente decorative care ar
îngreuna construcţia peste anumite limite de toleranţă. [7]
Alunecările de teren pot fi evitate prin împădurirea suprafeţelor ce poartă astfel de
riscuri şi prin exploatarea raţională a pădurilor. Legat de acest ultim aspect ni se par de
neînţeles acţiunile sistematice de defrişare şi distrugere fără discernământ a unor suprafeţe
împădurite din România ultimilor 15 ani. Inundaţiile şi alunecările de teren produse în ţara
noastră în vara anului 2005 pot fi puse în mare parte şi pe seama acţiunii inconştiente a unor
persoane dornice de îmbogăţire cu orice preţ, care au ras mii de hectare de pădure fără
replantări în loc, precum şi a lipsei intervenţiei din partea factorilor responsabili cu urmărirea
şi controlul acestor aspecte. [16]
 Incendiile pot fi prevenite prin luarea de măsuri în consecinţă în stadiul de proiectare,
construcţie şi exploatare a construcţiilor – indiferent de destinaţia acestora. Măsurile
respective vizează folosirea de materiale de construcţii ignifugate şi neinflamabile, efectuarea
unor lucrări de izolaţii corespunzătoare, prevederea clădirilor cu guri de incendiu, furtunuri de
apă, extinctoare. Bolile, epidemiile, epizootiile pot fi prevenite prin efectuarea tratamentelor
profilactice şi curative asupra oamenilor şi respectiv, a animalelor. Şi exemplele ar putea
continua.
Asistenţa – reprezintă complexul de acţiuni întreprinse de către instituţiile autorizate,
având ca efect repararea daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt
adesea parţiale şi de scurtă durată oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.
Exemplu de asistenţă pentru domeniul considerat îl constituie despăgubirile acordate de către
stat producătorilor agricoli în baza Legii nr.381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz
de calamităţi naturale în agricultură, pentru pierderile cantitative şi calitative de recolte,
mortalitatea şi/sau sacrificarea de necesitate a animalelor, produse de calamităţi naturale.
Prevederea – este proprie persoanelor care se află sub ameninţarea unor pericole sau
evenimente nedorite, implicând crearea unor resurse băneşti pentru contracararea efectelor
generate de acestea, prin participarea tuturor persoanelor interesate. Este cea mai veche şi mai
eficientă formă de protecţie şi poate fi realizată în mai multe variante. [6]
Prima variantă are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel
individual (fond de autoprotecţie) sau la nivelul fiecărei persoane juridice. De menţionat, însă,
că numai dacă fondul de rezervă constituit este suficient de mare, asigură o protecţie reală
împotriva diverselor riscuri, lucru dificil de realizat. Ca atare, apare un neajuns al fondului de
autoprotecţie şi anume că realizarea lui implică o imobilizare relativ mare de resurse, care se
dovedeşte de cele mai multe ori nenecesară şi neeconomicoasă. Apoi, pentru a putea fi folosit
la nevoie - riscul având un caracter imprevizibil – fondul creat trebuie să aibă un grad de
lichiditate ridicat, pe care i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la
vedere şi nu la termen, fapt care i-ar asigura o dobândă mai mare. Apare prin urmare, un al
doilea neajuns aici, legat de costul de oportunitate ridicat, asociat constituirii şi utilizării
fondului de autoprotecţie. Costul de oportunitate (Cop) este dat de diferenţa dintre dobânda la
disponibilităţile aferente fondurilor de protecţie individuale păstrate în depozite la termen (dt)
şi dobânda la aceleaşi disponibilităţi (dv) , care din motivele arătate se păstrează în conturi la
vedere: Cop = (dt- dv).
În al doilea rând, fonduri de protecţie împotriva riscurilor se constituie la nivelul
bugetului public consolidat - atât în cadrul bugetului administraţiei centrale de stat cât şi al
celor locale - sub forma unor fonduri de rezervă. Fondurile de acest fel se constituite pe
seama resurselor bugetare - şi aşa precare - şi de aceea, mărimea lor nu va fi aproape niciodată
suficientă pentru realizarea unei protecţii reale împotriva riscurilor. De asemenea, prin faptul
că cei care beneficiază de sumele repartizate din buget cu titlu de indemnizare şi despăgubire
sunt alţii decât cei care suportă costul constituirii fondurilor, ele au, mai degrabă, caracter de
protecţie socială.[9]
Ca şi în cazul asistenţei, prevederea prin constituirea şi utilizarea fondurilor de
protecţie la nivel departamental, local sau centralizat este bine adaptată cazurilor excepţionale.
Un exemplu în acest sens îl oferă recursul la resursele bugetare în anul 2005, pentru
acoperirea pierderilor suferite de un număr mare de persoane în urma puternicelor inundaţii
care au afectat un număr de 32 de judeţe, provocând distrugeri de peste 2 miliarde de dolari.
Rezerva bugetară utilizată în acest scop s-a ridicat la circa un miliard de dolari. De asemenea,
spre finele anului 2005, s-a mai făcut o dată recurs la aceste fonduri atunci când, pe seama lor
au fost despăgubiţi cei care au suferit pierderi ca urmare a înregistrării unor focare de gripă
aviară în judeţele din sud-estul ţării. [27]
 A treia metodă de prevedere şi protecţie împotriva diverselor riscuri şi a evenimentelor
care afectează viaţa şi sănătatea oamenilor şi provoacă pagube asupra bunurilor aparţinând
persoanelor fizice şi juridice, se realizează prin constituirea unor fonduri de protecţie prin
participarea unui mare număr de persoane fizice şi juridice, generic denumite asiguraţi, care
au în comun faptul că se află sub iminenţa unui risc (complex de ricuri), împotriva căruia
doresc să se protejeze. În acest scop, ei consimt să contribuie la formarea unor fonduri de
asigurare propriu-zise, din care urmează să se indemnizeze pagubele suferite de acei membri
care au fost afectaţi de producerea riscurilor în legătură cu care s-au constituit fondurile. De
menţionat că, asemenea fonduri se constituie la nivelul unor persoane juridice specializate în
oferta de servicii de protecţie, denumite asigurători. Rezultă că această metodă de protecţie,
cunoscută sub numele de asigurare, are un preţ pentru cei care doresc să se protejeze
(asiguraţi), preţ care este dat de mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru
fiecare membru participant la formarea fondurilor respective şi care poartă numele de primă
de asigurare. În raport cu celelalte două forme ale protecţiei împotriva riscurilor despre care
s-a vorbit mai sus, asigurarea se dovedeşte un real scut împotriva efectelor determinate de
producerea riscurilor, chiar dacă are un preţ mai ridicat.[7], [27]

Principiile constituirii şi utilizării fondurilor de asigurare

Participarea persoanelor fizice şi juridice la constituirea fondurilor de asigurare

propriu - zise nu se face dezinteresat. Există întotdeauna un interes al acestora legat fie de
protecţia sănătăţii şi a vieţii sau de realizarea unei anumite protecţii economice în legătură cu
ivirea unui eveniment aşteptat dar generator de cheltuieli, fie de protecţia împotriva
prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea (patrimoniul) în urma producerii unor riscuri,
fie de răspunderea pe care persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor,
a vieţii, integrităţii corporale sau bunurilor altor persoane.
Persoanele fizice şi juridice interesate de constituirea fondurilor de protecţie şi apoi de
utilizarea lor pentru recuperarea pagubelor şi cheltuielilor determinate de producerea
riscurilor alcătuiesc comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc, generic denumiţi
asiguraţi, au în comun faptul că se află sub ameninţarea unor riscuri şi au, prin urmare, un
interes în a se proteja împotriva efectelor acestora.
Formarea şi existenţa comunităţii de risc constituie cel dintâi principiu al
asigurărilor. Fără comunitatea de risc interesată în protecţia împotriva unor riscuri (complex
de evenimente), asigurarea, ca operaţie tehnică, nu ar fi posibilă.
Riscul, aşa cum s-a precizat anterior, este un eveniment posibil, dar incert. El poate
sau nu să se producă în perioada pentru care se apelează la protecţie prin intermediul
asigurării. Apoi, chiar dacă se produce, efectele sale nu vor fi de aceeaşi mărime pentru
fiecare din membrii comunităţii de risc afectaţi. Din acest motiv, din fondurile de asigurare
constituite prin consimţământul tuturor membrilor comunităţii de risc la nivelul
asigurătorului, urmează a fi indemnizaţi sau despăgubiţi numai aceia dintre membrii care au
fost afectaţi de evenimentele asigurate în legătură cu care s-a încheiat asigurarea. Utilizarea
fondurilor de asigurare pentru indemnizarea acelor membri ai comunităţii de risc la care riscul
asigurat s-a produs şi au înregistrat pagube, are la bază cel de-al doilea principiu de bază al
asigurărilor şi anume cel al mutualităţii. Aplicarea acestui principiu presupune acceptarea
reciprocă, suportarea în comun a prejudiciilor suferite de către unii dintre asiguraţi prin
producerea evenimentului asigurat, de către toţi membrii comunităţii de risc. [9]
Schematic, cele două principii de bază ale asigurării comerciale –constituirea
comunităţii de risc şi aplicarea mutualităţii în indemnizarea pagubelor suferite de către unii
membri ai comunităţii de risc, pot fi reprezentate astfel (schema 1.1):
 Formarea şi utilizarea fondurilor de asigurare Schema 1.1

a1 Pa1
I (D )
1 1

a2 Pa2

Pa3
a3
I (D ) Pan
3 3

an

Notaţiile utilizate au următoarele semnificaţii:

a1, a2, …….., an = membrii comunităţii de risc, interesaţi de protecţia bunurilor sau a sănătăţii, generic
denumiţi asiguraţi;
Pa = prima de asigurare, reprezentând preţul plătit de asiguraţi pentru protecţie, respectiv contribuţia lor
la formarea fondurilor de asigurare;
I(D) = indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea acordată de asigurător acelora dintre membrii
comunităţii de risc care au suferit prejudicii în urma producerii riscurilor asigurate;
A = societatea de asigurare denumită asigurător la nivelul căreia se constituie fondurile de asigurare, din
care se acordă indemnizaţii sau despăgubiri numai acelor membri care au fost afectaţi (prejudiciaţi) de riscurile
produse.

De subliniat că, aşa cum se observă din schema de mai sus, dacă fluxurile băneşti
reprezentând plata primei de asigurare sunt obligatorii, cele reprezentând despăgubirile
cuvenite asiguraţilor sunt legate de producerea evenimentului asigurat şi curg doar dacă
asigurătorul trebuie să intervină, prin acoperirea pagubei produse de risc.
Din cele arătate, rezultă câteva trăsături specifice protecţiei împotriva riscurilor prin
intermediul asigurării. [30]
În primul rând, este vorba de existenţa unor entităţi juridice autorizate, care au în
obiectul lor de activitate oferta de servicii speciale de protecţie împotriva diverselor riscuri
care afectează bunurile persoanelor fizice şi juridice, viaţa şi sănătatea oamenilor.
În al doilea rând, procedurile utilizate în legătură cu mobilizarea fondurilor sunt
specifice. Pentru constituirea fondurilor de asigurare la nivelul asigurătorului, prin contractul
de asigurare se prevede obligaţia stabilită în sarcina asiguraţilor de a contribui ritmic ori
anticipat cu contribuţii bine determinate denumite prime de asigurare. Cu cât masa
asiguraţilor care participă la formarea fondurilor de asigurare este mai mare, cu atât există
premise mai bune pentru indemnizarea membrilor care au suferit pagube ca urmare a
producerii riscurilor asigurate. În acelaşi timp, dacă numărul membrilor comunităţii de risc
este mare, la o incidenţă de risc relativ constantă pe o perioadă suficiet de lungă, există
premise pentru reducerea primelor de asigurare care trebuie plătite.
În al treilea rând, utilizarea fondurilor de asigurare constituite la nivelul
asigurătorului se face pe baza principiului mutualităţii, al reciprocităţii. Cu alte cuvinte,
fondurile constituite prin contribuţia celor interesaţi de protecţie se utilizează atunci când e
nevoie şi, mai ales, pentru cine are o nevoie, pentru cei care au suferit în urma producerii
unor riscuri asigurate. Or, este îndeobşte cunoscut că riscurile nu-i afectează în mod egal pe
toţi indivizii, chiar dacă presupunem că aceştia au avut o contribuţie egală la formarea
fondurilor. Într-o asemenea situaţie, membrii asiguraţi consimt ca fondurile constituite prin
participarea tuturor să fie dirijate spre cei afectaţi de riscuri, deci aflaţi în nevoi, într-un
moment sau altul al perioadei de asigurare.[8]

Conceptul de asigurare comercială

Aşa cum s-a arătat mai sus, fiecare dintre formele de protecţie împotriva riscurilor
prezintă proceduri şi tehnici specifice de formare a fondurilor necesare şi de indemnizare a
pagubelor produse unor bunuri şi/sau a anumitor evenimente care au loc în viaţa persoanelor.
Dintre toate, însă, numai ultima formă amintită prezintă caracteristicile specifice
asigurării comerciale.
Într-o încercare de definire a asigurării comerciale se poate afirma că ea reprezintă
modalitatea de protecţie contra riscurilor (complexului de evenimente) care afectează
bunurile, activitatea şi răspunderea civilă a persoanelor fizice şi juridice precum şi viaţa şi
sănătatea oamenilor, prin trecerea contra cost a acestor riscuri asupra unei persoane
juridice specializate, denumită asigurător; din costul plătit de către fiecare din membrii
asiguraţi sau în numele lor, cost denumit prima de asigurare, la nivelul asigurătorului se
formează fondurile de asigurare necesare indemnizării pagubelor sau prejudiciilor suferite
de către acei asiguraţi care au avut de suferit în urma producerii evenimentelor asigurate.
Prin urmare, fondurile de asigurare se formează prin plata primei stabilite în sarcina
tuturor membrilor comunităţii de risc, care reprezintă preţul pe care-l plătesc asiguraţii pentru
protecţia ce li se oferă de către asigurător. Se înţelege că, numai dacă nivelul primei va fi
suficient de redus în raport cu valoarea asigurată, protecţia prin asigurare va deveni
interesantă pentru asigurat. Din partea asigurătorului, operaţia de asigurare perfectată în
momentul încheierii contractului, echivalează cu vânzarea unei promisiuni de protecţie. Or,
dacă riscul nu se produce la un asigurat în perioada de valabilitate a contractului, asigurătorul
nu are de indemnizat nici o pagubă. Pe de altă parte însă, dacă riscul se produce în aceeaşi
perioadă de valabilitate a contractului, răspunderea asigurătorului se poate materializa în plata
unei indemnizaţii mult mai mari, dacă este cazul, conform valorii prejudiciului suferit. Acest
lucru este posibil pe baza aplicării principiului mutualităţii, adică al reciprocităţii în
suportarea pagubelor de către toţi membrii comunităţii de risc, prin participarea fiecăruia la
formarea fondurilor de asigurare. [9], [11]
Prin urmare, în asigurări nu se poate vorbi de fluxuri de valori echivalente în relaţiile
reciproce dintre un anumit asigurat şi societatea de asigurări. O ecuaţie de echivalenţă poate fi
formulată numai la nivelul întregii societăţi în raport cu totalitatea membrilor comunităţii de
risc şi ea are forma:
n m

 Pai  Av   Ij  Ch
i 1 j 1
A (1.1)

unde :
ΣPai - Suma primelor de asigurare plătite de masa membrilor comunităţii de risc;
Av - alte venituri ale asiguratului (din plasarea unor rezerve, prime, dobânzi, etc.);
ΣIj - valoarea sumelor plătite de către asigurător cu titlu de indemnizare sau sume
asigurate acelora dintre asiguraţi care au suferit prejudicii, la producerea evenimentului
asigurat;
ChA - cheltuielile de administrare şi funcţionare ale asigurătorului, în care se include şi
marja de profit a acestuia, având în vedere că este vorba de o societate comercială.
 În domeniul asigurărilor există aşa-zisele „riscuri grele” sau complexul de
evenimente, în legătură cu care asiguraţii solicită încheierea unor contracte de asigurare.
Chiar dacă valorile solicitate a fi protejate depăşesc limitele financiare ale asigurătorilor,
aceştia din urmă încheie asigurarea la sumele asigurate solicitate de către asiguraţi, în
conformitate cu condiţiile generale şi speciale adoptate, urmând ca pentru partea de
răspundere care excede capacităţii lor financiare să devină cedenţi.
Cu alte cuvinte, asigurătorii cedează unui/unor reasigurător/i în operaţia de reasigurare
o parte din riscurile preluate prin contractul de asigurare încheiat cu asiguraţii originali şi
corespunzător riscurilor cedate, plătesc reasigurătorilor o parte din primele încasate de la
asiguraţi. La producerea evenimentului asigurat, reasigurătorii vor plăti asigurătorului
despăgubirea de reasigurare, conform clauzelor stabilite prin contractul de reasigurare. În felul
acesta, operaţia de reasigurare atomizează riscurile grele preluate de asigurători şi-i scuteşte
de riscul falimentului, în cazul producerii evenimentului asigurat. [5]
Ecuaţia de echilibru a societăţii de asigurare poate fi rescrisă în acest caz, astfel:
n m

 Pai  Dr  Av   Ij  Pcr  ChA ,

i 1 j 1
(1.2)
unde:
Dr - despăgubirile primite din partea reasigurătorului pentru contractele (riscurile)
cedate în reasigurare;
Pcr - primele de reasigurare plătite de asigurătorul cedent pentru contractele cedate în
reasigurare;
Celelalte notaţii au fost detaliate în relaţia (1.1).
 CURS 2
Rolul şi funcţiile asigurărilor. Elementele tehnice ale asigurărilor

Cuvinte cheie: Riscul asigurat; valoarea de asigurare /evaluarea bunurilor

asigurate; suma asigurată; prima de asigurare; paguba

Prin intermediul comunităţii de risc, asigurările participă la procesul de formare şi

redistribuire a venitului naţional. Astfel, asigurările participă la procesul de creare a valorii
adăugate, aceasta înregistrând creşteri sau scăderi de la un an la altul, în funcţie de
conjunctura economică, de amploarea sinistrelor ce se produc şi de valoarea despăgubirilor
plătite. Valoarea adăugată de ramura asigurărilor rezidă în serviciile tehnice privind
reglementarea sinistrelor şi gestiunea unor produse financiare. Astfel, definirea procesului de
asigurare este descompusă de sistemul conturilor naţionale în consum intermediar şi valoare
adăugată brută.
Cheltuielile generale şi comisioanele consultanţelor şi intermedierilor de asigurare
compun consumul intermediar. Valoarea adăugată brută se limitează la resursele şi
utilizările lor şi corespunde primelor nete, destinate indemnizării sinistrelor şi constituirii
provizioanelor tehnice. De asemenea, asigurările ca ramură a economiei naţionale, participă
la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară. Pentru a putea face faţă obligaţiilor
curente şi viitoare asumate faţă de asiguraţi, societăţile de asigurare au obligaţia să constituie,
după caz, rezerve matematice de prime la asigurările de viaţă şi rezerve tehnice de primă şi de
daune la asigurările de bunuri şi răspundere civilă. Aceste rezerve constituite pot fi fructificate
prin plasamente în acţiuni, obligaţiuni sau participaţii ale societăţilor comerciale, în bonuri de
tezaur, în depozite bancare şi alte categorii şi instrumente financiare. [9]
Rolul jucat de societăţile de asigurare se manifestă şi în participarea la procesul de
intermediere financiară cu efecte pozitive asupra stabilităţii monedei naţionale. Resursele
băneşti atrase în circuitul economic prin intermediul societăţilor de asigurare sunt investite de
acestea şi orientate fie pentru sporirea capitalului productiv (în acest caz având loc o
consolidare a echilibrului monetar), fie pentru acoperirea deficitului bugetar (în acest caz se
evită emisiunea monetară pentru finanţarea deficitului bugetar) la nivelul administraţiei
centrale de stat ori a celei locale. Se observă că în ambele situaţii, fluxurile de resurse
financiare nu sporesc masa monetară din circulaţie ci numai o redistribuie.
O ultimă chestiune, însă nu cea mai lipsită de importanţă, este aceea potrivit căreia
societăţile de asigurare influenţează, pozitiv sau negativ, balanţa de plăţi a ţării. Acest lucru se
petrece atunci când societăţile de asigurare, pe lângă asigurările directe, mai efectuează şi
operaţiuni de reasigurare. În măsura în care operaţiile de reasigurare depăşesc cadrul
naţional, apar fluxuri în valută între ţara considerată şi ţările partenerilor societăţilor de
asigurare şi reasigurare, constând în prime, comisioane, despăgubiri, participări la profit,
primite sau plătite.
Cel de-al doilea plan de abordare este, după cum am mai specificat, cel social. Astfel
privită, asigurarea apare ca un factor de reducere a incertitudinii economico-sociale, oferind
oamenilor o protecţie, un mijloc de apărare împotriva unor fenomene neprevăzute şi care, fie
le influenţează direct desfăşurarea propriei lor vieţi, fie le pune în pericol chiar propria lor
identitate. Asigurările însă, nu prezintă relevanţă socială numai din punct de vedere al
protecţiei oferite oamenilor, ci şi din punct de vedere al ofertei de locuri de muncă pe piaţa
muncii. În acest context, societăţile de asigurare, prin locurile de muncă create, asigură
veniturile necesare sub forma salariului unei anumite părţi din populaţie. [11], [13]
 În concluzie, se poate afirma că incidenţa economică a asigurărilor constă, pe de o
parte, în aportul lor direct la formarea venitului naţional şi, pe de altă parte, în efectele
benefice indirecte asupra dezvoltării economice. În schimb, incidenţa socială se referă la
protecţia oferită oamenilor împotriva unor situaţii nefaste din viaţa lor, (care vizează pe de o
parte bunurile acestora, iar pe de altă parte integritatea corporală şi viaţa lor), dar şi la locurile
de muncă create şi puse la dispoziţia acestora, asigurându-le în acest fel mijloacele băneşti
necesare vieţii.

Funcţiile asigurărilor

Prin funcţiile sale, asigurările îşi justifică rolul, menirea socială, direcţiile şi
modalităţile de acţiune precum şi efectele scontate. În general, atunci cînd se face referire la
funcţiile asigurării se au în vedere:
1. Funcţia de compensare a pagubelor;
2. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor;
3. Funcţia de repartiţie;
4. Funcţia de control.
1. Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţile naturii şi de
accidente (în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) şi de plata unor sume asigurate
(în cazul asigurărilor de persoane), atunci când în viaţa asiguraţilor intervin anumite
evenimente, reprezintă principala funcţie a asigurării. În fapt, aceasta a stat la baza apariţiei şi
dezvoltării asigurărilor pe plan naţional şi internaţional.
Potrivit acestei funcţii, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor
avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii şi de
a acorda unele sume în cazul producerii unor evenimente care afectează viaţa şi integritatea
persoanelor. Asigurarea ca formă de protecţie împotriva riscurilor, nu poate preîntâmpina
producerea pagubelor şi nici nu poate înlătura toate consecinţele pe care le determină
evenimentul asigurat (riscul care deja s-a produs) dar, prin acordarea operativă a
despăgubirilor sau a sumei asigurate cuvenite, contribuie la refacerea bunurilor distruse sau a
capacităţii de muncă a persoanelor afectate.
2. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor se realizează în principal pe două
căi, după cum se va vedea în continuare.
Prima cale are în vedere finanţarea unor acţiuni de prevenire a evenimentelor ce fac
obiectul asigurării (în cazul incendiilor, al îmbolnăvirilor, al accidentelor de circulaţie,
construirea de diguri de apărare împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii,
finanţarea unor programe educaţionale pentru asigurat, ş.a.). În acest scop, în trecut s-a
practicat sistemul unor vărsăminte, din primele de asigurare încasate de societăţile de
asigurare, la bugetele locale. Apoi, există practica unor acţiuni logistice iniţiate de societăţile
de asigurare, pe cont propriu, cu tentă de popularizare, pentru prevenirea producerii
pagubelor. [7]
De asemenea, prin Legea 136/1995 privind activitatea de asigurare şi reasigurare se
constituie un fond de protecţie a asiguraţilor pentru cazurile de faliment al asigurătorilor.
Fondul are ca destinaţie protejarea asiguraţilor prin plata de despăgubiri şi sume asigurate în
caz de faliment al societăţilor din domeniul asigurărilor. [17]
Resursele de constituire a fondului sunt reprezentate, conform legii, de contribuţia
asigurătorilor (determinată prin aplicarea unei cote procentuale, care se stabileşte anual,
asupra volumului de prime brute încasate din activitatea de asigurări directe de către
societăţile de asigurare), majorările de întârziere şi penalităţile pentru neplata la termen a
contribuţiei datorate şi dobânzile din fructificarea disponibilităţilor. Cota procentuală pentru
anul 2002, în vederea determinării contribuţiei datorate de asigurători la Fondul de protejare a
asiguraţilor, a fost de 1,5%, cotă prevăzută şi aprobată prin Legea bugetului de stat pe anul
2002. Începând cu exerciţiul financiar 2003 cota procentuală este stabilită de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor prin normele emise pentru aprobarea bugetului anual de venituri
şi cheltuieli al Fondului de protejare a asiguraţilor. În aceste condiţii, Fondul de protejare a
asiguraţilor a ieşit de sub incidenţa bugetului de stat, respectându-se recomandarea adresată
României în cadrul negocierilor privind aderarea la Uniunea Europeană. [23]
A doua cale se referă la stabilirea prin regulamente a unor asemenea condiţii de
asigurare care să îi constrângă pe asiguraţi să prevină evenimentele asigurate, să îi
cointereseze în menţinerea în stare bună a bunurilor asigurate şi integrităţii persoanelor
asigurate (prin aplicarea unor bonusuri la prima de asigurare , de exemplu). Prin condiţiile de
asigurare se poate stabili decăderea din dreptul asiguratului la despăgubire în cazul
neîndeplinirii unor măsuri de eliminare sau delimitare a pagubei sau participarea asiguratului
la acoperirea unor părţi din daună (aplicarea franşizei).
3. Funcţia de repartiţie
Aşa cum s-a descris mai sus (a se vedea şi schema 1.1), în procesul formării şi
utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice între participanţii la
asigurare. Pe de o parte, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc de la
persoanele fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc comunitatea de risc) către asigurător. Pe
de altă parte, fluxurile băneşti sub forma indemnizaţiilor de asigurare (despăgubiri sau sume
asigurate) pornesc de la fondul de asigurare constituit la nivelul asigutrătorului către persoane
fizice sau juridice afectate de producerea evenimentului asigurat.[7]
Prin urmare, se poate afirma că asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire
a valorii adăugate brute, relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de
asigurare în vederea păstrării integrităţii bunurilor asigurate şi a protejării persoanelor fizice
împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa sau integritatea corporală. Fondul
de asigurare se formează pe baza contribuţiei tuturor membrilor comunităţii de risc, iar
utilizarea lui pentru acoperirea despăgubirilor, respectiv a sumelor asigurate cuvenite celor
îndreptăţiţi, se face în conformitate cu principiul mutualităţii.
Funcţia de repartiţie se manifestă, în primul rând, în procesul de formare a fondului de
asigurare, la dispoziţia societăţii de asigurare, pe seama primei de asigurare suportate de
persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurarea prin efectul legii.
În al doilea rând, această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului de
asigurare către destinaţiile sale legale şi anume:
- plata indemnizaţiei de asigurare;
- finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv;
- acoperirea cheltuielilor proprii ale societăţii de asigurare;
- constituirea unor fonduri de rezervă, potrivit legii.
Tot prin intermediul funcţiei de repartiţie, impozitele datorate de societatea de
asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, iar contribuţiile
cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.
La constituirea fondului de asigurare participă, aşa cum s-a arătat mai sus, numai
persoane fizice sau juridice care au calitatea de asiguraţi, membrii ai comunităţii de risc. La
repartizarea fondului de asigurare participă numai acei asiguraţi care îndeplinesc condiţiile
stabilite prin contract sau prin lege pentru a încasa indemnizaţia de asigurare. [29]
4. Funcţia de control
Aspectele care pot fi circumscrise funcţiei de control a asigurărilor fac referire la:
- valoarea bunurilor cuprinse în asigurare;
- starea şi modul de gospodărire a bunurilor;
- eficacitatea unor măsuri de prevenire a riscurilor.
 Având caracter complementar, funcţia de control se exercită în legătură cu modul de
încasare a primelor de asigurare şi al altor venituri ale societăţii de asigurare, cu modul de
efectuare a plăţilor cu titlu de indemnizaţii şi despăgubiri, cheltuieli de administrare a
asigurărilor, obligaţii fiscale, etc.[10]

Elementele tehnice ale asigurărilor

Premisele necesare pentru derularea în bune condiţii a unei operaţii de asigurare sunt
legate de cunoaşterea elementelor tehnice care o definesc.
În mod frecvent, în literatura de specialitate dar şi în practică, se face referire la
următoarele elementele tehnice ale asigurărilor:
 Asigurător;
 Asigurat;
 Contractant;
 Beneficiar;
 Riscul asigurat;
 Valoarea de asigurare /evaluarea bunurilor asigurate;
 Suma asigurată;
 Prima de asigurare;
 Paguba/prejudiciul;
 Despăgubirea de asigurare;
 Durata asigurării;
Asigurătorul - este persoana juridică, în speţă societatea de asigurare care îşi asumă
răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate ca urmare a producerii unor
calamităţi naturale ori accidente şi în conformitate cu prevederile contractului de asigurarte,
de a plăti suma asigurată în momentul producerii unui anumit eveniment în viaţa persoanelor
asigurate şi/sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de
terţe persoane, în schimbul unei sume încasate de la asiguraţi, sumă numită primă de
asigurare.
Asiguratul. În raport cu obiectul asigurării, asiguratul poate fi definit ca:
a. persoana fizică sau juridică deţinătoare a unui interes asigurabil legat de
posesia sau administrarea unor bunuri supuse acţiunii unor riscuri, aşa cum sunt calamităţile
naturii, avariile, exploziile şi alte accidente generatoare de pagube, împotriva cărora doreşte să
se protejeze; [9]
b. persoana fizică ce se asigură în legătură cu diferite evenimente ce pot apărea în viaţa
sa, evenimente dorite sau nedorite, dar generatoare de cheltuieli şi în legătură cu care vrea să
obţină un anumit nivel de protecţie;[11]
c. persoana juridică sau fizică ce se asigură în legătură cu răspunderea civilă a
faptelor sale sau ale prin care poate produce diverse prejudicii unor terţe persoane, faţă de
care este ţinută să răspundă material.[2]
Beneficiarul asigurării - este persoana desemnată să încaseze despăgubirea sau suma
asigurată, fără însă ca aceasta să fie în mod obligatoriu parte în contractul de asigurare.
Beneficiarul poate fi indicat în contractul de asigurare încă de la început sau poate fi desemnat
pe parcursul derulării contractului, iar alteori devine beneficiar în calitatea sa de moştenitor al
asiguratului.
Contractantul asigurării - este persoana fizică sau juridică purtătoare a relaţiei de
asigurare, titulară de contract şi plătitoare a primei de asigurare, fără însă a avea în mod
obligatoriu, în acelaşi timp şi calitatea de asigurat. De exemplu, o societate comercială încheie
pentru asiguraţii săi asigurări de accidente ce pot surveni pe perioada desfăşurării programului
de lucru precum şi pe timpul transportului la şi de la locul de muncă. În acest caz, calitatea de
asiguraţi o au angajaţii firmei care a contractat asigurarea, iar societatea comercială devine
contractant de asigurare. [8]
Riscul asigurat - este acel eveniment sau complex de evenimente a cărui producere îl
obligă pe asigurător, din cauza efectelor generate, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată. În materie de asigurări, riscul desemnează pe de o parte,
pericolul, evenimentul nedorit care, dacă are loc, determină producerea unor pagube la
bunurile şi valorile asigurate, iar pe de altă parte, desemnează posibilitatea de producere a
unui eveniment aşteptat, dorit, dar care este generator de cheltuieli suplimentare. În această
ultimă situaţie, avem de-a face cu şansa de realizare a unui eveniment, dar care, din punct de
vedere al cheltuielilor generate la producerea sa, este asimilată riscului.
Nu orice fenomen generator de pagube/efecte poate fi considerat risc asigurat, ci
numai acela care îndeplineşte în mod cumulativ următoarele condiţii:
1. Producerea evenimentului (fenomenului) - pentru care se încheie asigurarea - să fie
posibilă. Dacă un bun, o persoană sau o activitate nu sunt ameninţate de nici un risc ori de
insecuritate sau, după legile naturii nu este posibil ca un eveniment să se producă, asigurarea
nu este o operaţie necesară.
2. Producerea evenimentului (fenomenului) trebuie să aibă în toate situaţiile un
caracter întâmplător, incert, să nu fie rezultatul unei acţiuni planificate ori deliberate. Din
acest punct de vedere, există două tipuri de incertitudini care pot fi ataşate evenimentelor:
 o incertitudine de tipul “incertus an, incertus quando”;
 o incertitudine de tipul “certus an, incertus quando”.
Din prima categorie fac parte evenimente precum calamităţile naturale, accidentele,
avariile întâmplătoare, bolile, epizootiile ş.a.
Pentru cea de-a doua categorie de incertitudine menţionată, ipoteza tip este dată chiar
de durata vieţii fiecărui individ. Este cert că asupra fiecărui individ se va produce riscul de
deces, incertitudinea rămâne doar asupra momentului când acesta survine.[25]
3. Evenimentul constitutiv al riscului trebuie să se producă în viitor. Nu se pot încheia
asigurări în legătură cu evenimente care deja s-au produs în momentul solicitării încheierii
unui contract de asigurare. Cu toate acestea, în practică există cazuri de fraudă, când se
încheie contractul de asigurare după ce evenimentul constitutiv al riscului a avut loc. Dacă se
dovedeşte reaua credinţă a asiguraţilor sau chiar a prepuşilor asigurătorului, aceasta se
pedepseşte de o manieră severă, iar contractul de asigurare este lovit de nulitate. Asigurătorul
nu are nici o obligaţie în legătură cu plata indemnizaţiei de asigurare în acest caz, fiind
îndrituit să reţină primele de asigurare încasate, fără obligaţia restituirii lor, pentru perioada de
asigurare ulterioară întreruperii contractului de asigurare. [22]
4. Acţiunea evenimentului asigurat este necesar şi important să se poată înregistra în
evidenţa statistică. Datele înregistrate în evidenţele statistice cu privire la un anumit fenomen
(eveniment), trebuie să dea posibilitatea stabilirii pe o perioadă cât mai îndelungată a
frecvenţei şi intensităţii producerii acestuia. Incidenţa de risc determinată pe baza istoricului
evenimentelor asigurate stă la baza determinării tarifelor de primă deci, la stabilirea preţului
ce urmează a fi plătit de către asigurat pentru protecţia solicitată. Din punct de vedere al
incidenţei de risc corespunzătoare anumitor evenimente, riscurile pot fi constante şi
variabile.
Riscurile constante sunt acele evenimente a căror frecvenţă calculată ca o medie
multianuală, pe baza raportului între cazurile favorabile şi cele posibile, pe o anumită arie
geografică sau într-un anumit context socio-economic, nu înregistrează diferenţe
semnificative de la un an la altul. De exemplu, riscul de grindină, riscul de alunecări de teren
sau riscul de secetă pe un anumit teritoriu se încadrează în categoria riscurilor constante.[1]
Riscurile variabile sunt acelea a căror incidenţă este progresivă sau regresivă pe un
anumit interval de timp. Ipoteza tip pentru asfel de riscuri este evidenţiată la o asigurare mixtă
de viaţă. In raport cu speranţa medie de viaţă la naştere a unei persoane, şansa de
supravieţuire este regresivă, iar riscul de deces este progresiv.
5. Producerea evenimentului (fenomenului) nu trebuie să depindă sub nici un motiv
de voinţa nici uneia din părţile participante la o asigurare. În situaţia în care de exemplu,
asiguratul sau beneficiarul asigurării influenţează în vreun fel, direct sau indirect, producerea
riscului asigurat, acesta va pierde toate drepturile ce decurg din asigurare şi va suporta rigorile
legii.
În practică, printr-un un contract de asigurare se pot asigura unul sau mai multe riscuri,
acestea din urmă putând fi legate între ele sau de natură diferită. Asigurarea de tipul „toate
riscurile”sau „all risks”, este avantajoasă în raport cu asigurarea împotriva unui risc anume,
întrucât cheltuielile de administrare aferente unui astfel de contract sunt mai mici în
comparaţie cu o asigurare „pe risc”. În plus, asigurarea împotriva unui complex de riscuri,
având fiecare incidenţă diferită, permite o atomizare mai bună a riscurilor respective şi are ca
efect reducerea nivelului primei de asigurare care va fi cerută asiguratului. [5]
O altă problemă care trebuie surprinsă de către asigurători la cuprinderea riscurilor în
asigurare, este de a decela corect între riscurile obiective şi riscurile subiective. In raport cu
riscurile obiective, care se produc independent de voinţa oamenilor, se consideră că riscurile
subiective suferă într-o mai mică sau mai mare măsură influenţa acţiunii sau non-acţiunii
acestora din urmă. De aceea, asigurătorii trebuie să surprindă corect riscurile subiective şi să
le reţină pe acelea care pot fi cuprinse în asigurare, să le suprataxeze printr-o primă de
asigurare mai mare pe acelea care prezintă o incidenţă mai mare de risc în raport cu cea
considerată normală sau să le elimine pe cele neasigurabile din punctul său de vedere
(cazurile nefavorabile, cu incidenţă crescută de risc şi care dacă s-ar produce ar periclita
situaţia financiară a societăţii de asigurare).
Procedurile de mai sus ţin de aplicarea principiului selecţiei riscurilor. La baza
acestuia stau reglementări clare care trebuie făcute cunoscute asiguraţilor la încheierea
asigurării. Selecţia riscurilor se face de regulă, la solicitarea încheierii asigurării sau pe
parcursul derulării contractului încheiat dacă se constată că au apărut elemente care modifică
incidenţa iniţială de risc şi impun reevaluarea situaţiei. Aplicarea principiului selecţiei
riscurilor urmăreşte evitarea din partea asiguraţilor a contraselecţiei sau antiselecţiei, adică a
solicitării de includere în asigurare a unor riscuri nefavorabile asigurătorului, periculoase, cu o
probabilitate mare de producere.
Suma asigurată - este valoarea maximă pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea faţă de asigurat în momentul producerii evenimentului asigurat. Suma asigurată
reprezintă elementul esenţial care stă la baza determinării primei de asigurare. În funcţie de
ramura de asigurare (de persoane, de răspundere civilă sau de bunuri) stabilirea sumei
asigurate prin contractul încheiat între părţi, pune probleme specifice. [6]
De exemplu, la poliţele de asigurare de viaţă suma asigurată se stabileşte la cererea
asiguratului, dar ţinând seama de limitele minime şi maxime stabilite prin condiţiile de
asigurare ale societăţilor pentru variantele de asigurare propuse.
La asigurările de răspundere civilă – sumele asigurate de stabilesc de asemenea la
solicitarea asiguraţilor – în funcţie de nivelul dorit al protecţiei în cazul producerii unor
prejudicii altor persoane, faţă de care ei se fac vinovaţi şi răspunzători. Precizarea făcută este
valabilă pentru asigurările facultative de răspundere civilă. Există însă şi aici limite minime şi
maxime impuse de către asigurători. [1]
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul asigurării de răspundere civilă prin efectul legii
pentru accidente auto. În acest caz nu se stabilesc sume asigurate ci numai niveluri maxime
până la care poate ajunge volumul despăgubirilor plătite de asigurător în cazul producerii de
către asigurat a unui eveniment care-i incumbă răspunderea civilă faţă de terţele persoane. Un
alt aspect care trebuie menţionat, este că nivelul despăgubirii care poate fi plătită de către
asigurător, în contul răspunderii civile a asiguratului faţă de terţii păgubiţi, rămâne
nemodificat pe întreaga perioadă de asigurare, indiferent de numărul cazurilor de răspundere
civilă ivite şi de valoarea dezdăunărilor anterioare faţă de alţi terţi păgubiţi.
Cu privire la asigurările de bunuri, pentru stabilirea valorii de asigurare intervine
operaţia tehnică de evaluare în vederea asigurării. Ea are drept scop stabilirea unei sume
asigurate cât mai apropiate de valoarea reală a bunului asigurat. În principiu, suma asigurată
trebuie să se încadreze în valoarea reală a bunului, fără a o depăşi. Cu alte cuvinte:
SA  Vra (2.1)
unde:
SA – suma asigurată, cuprinsă în contract;
Vra – valoarea reală a bunului asigurat.
Referitor la valoarea bunurilor care urmează a fi cuprinse în asigurare, aceasta are mai
multe accepţiuni. Astfel, valoarea de asigurare a unui bun poate fi una din următoarele valori:
 valoarea de nou, pentru bunurile care se asigură chiar din momentul procurării lor; ea
poate fi asimilată preţului din factura de cumpărare a bunurilor sau preţului de catalog
al acestora;
 valoarea reală, atribuită bunurilor care se asigură şi au la data cuprinderii lor în
asigurare un anumit grad de uzură; valoarea reală (Vr) a unui bun se calculează
scăzând din valoarea de nou (Vn), uzura aferentă vechimii şi stării de întreţinere a
acestuia (Uz):
Vr = Vn-Uz (2.2)
 valoarea de piaţă, pentru bunurile aparţinând populaţiei, aşa cum sunt de exemplu
animalele. Prin această mărime se are în vedere valoarea pe piaţa locală a unui bun
similar cu cel preluat în asigurare.
 valoarea de construire, pentru clădirile de locuit şi alte construcţii aparţinând
pesoanelor fizice. Şi în ţările Uniunii Europene este agreată această valoare de
asigurare la asigurarea clădirilor. Mai mult, ea se înscrie în certificatul de asigurare şi
constituie bază impozabilă la determinarea impozitului pe clădiri sau valoare
orientativă în tranzacţionarea clădirilor respective.
 valoarea de circulaţie, pentru bunurile de muzeu şi expoziţie. [26]
Pentru bunurile aparţinând persoanelor juridice, valoarea de asigurare se stabileşte
diferit în funcţie de natura şi destinaţia bunurilor. Astfel, activele fixe se asigură la valoarea de
inventar, materiile prime şi materialele - la costul de aprovizionare, produsele finite – la costul
complet de producţie, mărfurile - la preţul de valorificare, fără adaos şi fără TVA, ş.a.m.d.
Ideal, într-o asigurare, este ca suma asigurată să fie stabilită la nivelul valorii reale a
bunului. Faţă de această situaţie se pot ivi două situaţii: una de subevaluare a bunului iar alta
de supraevealuare a acestuia.
Subevaluarea poate avea consecinţe nedorite pentru asigurat. Chiar dacă prima de
asigurare plătită ar fi mai mică în acest caz, la producerea riscului despăgubirea de asigurare
ar putea fi şi ea mai mică decît paguba efectiv suferită. Prin urmare, în situaţii de acest fel nu
se ajunge la o bună indemnizare a asiguratului, în conformitate cu prejudiciul real suferit.
Subevaluarea nu trebuie confundată cu asigurarea la sumă asigurată redusă. În practică,
pentru a veni în întâmpinarea unui mai mare număr de asiguraţi care doresc să se protejeze,
dar nu au resurse suficiente pentru plata primei de asigurare, societăţile de asigurare oferă
posibilitatea asigurării la sumă asigurată redusă. În astfel de situaţii bunul este evaluat la
valoarea sa reală, iar faţă de aceasta, suma asigurată se reduce cu un anumit procent. [5]
Cu acelaşi procent se reduce şi prima de bază stabilită în sarcina asiguratului, iar la
producerea evenimentului asigurat, despăgubirea acordată asiguratului se va reduce faţă de
paguba efectivă în aceeaşi proporţie (conform principiului răspunderii proporţionale). În
agricultură se practică asigurarea la sumă asigurată redusă în cazul asigurării culturilor
agricole şi a animalelor.
Supraevaluarea ar însemna, dimpotrivă, plata unor prime de asigurare mai mari din
partea asiguratului dar şi aşteptarea încasării unor indemnizaţii de asigurare pe măsură, dacă
riscul se produce. Dacă ar fi aşa, ar însemna că supraevaluarea ar conduce şi la îmbogăţirea
fără just temei a asiguratului, întrucât el ar încasa o sumă mai mare decât prejudiciul suferit,
fiind, din acest punct de vedere, contrară legii. De aceea, supraevaluarea nu este acceptată în
asigurarea bunurilor.
Prima de asigurare - este suma de bani prestabilită, pe care asiguratul o plăteşte în
baza contractului de asigurare sau a legii, asigurătorului, în schimbul preluării de către acesta
din urmă a riscului asigurat şi a consecinţelor ce decurg din acestea. Prima reprezintă
principala obligaţie a asiguratului, în schimbul prestaţiei promise acestuia de către asigurător
de a-l indemniza la ivirea evenimentului asigurat conform condiţiilor de asigurare practicate.
Din punct de vedere al scadenţei sale şi al modalităţii de plată, prima de asigurare poate fi
primă unică, achitată anticipat pe întreaga perioadă de asigurare la încheierea contractului şi
primă periodică (în rate), scadentă la anumite perioade pe durata desfăşurării relaţiei de
asigurare. [9]
Din punct de vedere al locului plăţii, prima de asigurare poate fi plătită în regim
portabil şi în regim cherabil. Regimul portabil presupune obligaţia asiguratului de a achita la
scadenţă prima/rata de primă datorată, în numerar sau prin virament. Adoptarea regimului
cherabil implică obligaţia asigurătorului de a încasa la scadenţă prima de asigurare, prin
organe proprii, de la domiciliul asiguratului sau de la locul de muncă al acestuia. Încasarea în
regim cherabil a primei de asigurare se tarifează de către asigurător, astfel că la prima
calculată după modelul general se aplică un coeficient de majorare, care poate ajunge până la
10% din primă. În condiţiile bancarizării serviciilor de plăţi de mică valoare şi a funcţiilor
ataşate cardurilor destinate populaţiei, regimul portabil de plată a primei de asigurare tinde să
se generalizeze. [4]
În strânsă legătură cu prima de asigurare trebuie lămurite câteva noţiuni uzuale în
domeniul asigurărilor şi anume:
a) cota tarifară;
b) tariful de asigurare;
c) prima netă;
d) adaosul de primă;
e) prima brută.
Prima de asigurare ce urmează a fi plătită de către asigurat pentru a obţine nivelul
protecţiei dorite, se determină după formula:
Pa = Sa x Ct/1,100,1000 u.m (2.3)
unde: Pa – prima de asigurare stabilită în sarcina asiguratului;
Ct/1,100,1000 u.m - cota tarifară, pentru 1, 100 sau 1000 unităţi monetare sumă asigurată;
Sa - suma asigurată, pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea prin contract.
a) Cota tarifară reprezintă prima de asigurare stabilită fie pentru o unitate monetară
(u.m.), fie pentru 100 u.m., sau pentru 1000 u.m. sumă asigurată pe o perioadă de 1 an sau
pentru subperioade anuale; (trimestrial, semestrial, lunar). Uneori, cota tarifară se poate
exprima în sumă fixă forfetară pe o unitate de bun asigurat (exemplu: suma asigurată pe
hectar de cultură agricolă, suma asigurată pe cap de animal etc.). În general însă, la asigurările
de bunuri cota tarifară se exprimă procentual, iar la asigurările de persoane cota tarifară se
exprimă în promile. Cotele tarifare sunt diferenţiate în funcţie de ramura de asigurare la care
se referă, de frecvenţa şi intensitatea riscurilor asigurate şi de alte criterii.
La prezentarea riscului s-a făcut menţiune despre practica asigurătorilor de a încheia
asigurări de tipul “toate riscurile”, caz în care printr-un singur contract de asigurare este
preluat în răspundere un complex de riscuri şi, respectiv, de asigurarea “pe risc”, caz în care
asigurarea are ca obiect protecţia împotriva unui singur risc. Corespunzător acestor practici,
cotele tarifare de primă pot fi globale şi pe risc asigurat. Unii asigurători oferă variante de
asigurare prin care lasă la latitudinea asiguraţilor alegerea riscurilor împotriva cărora se
solicită protecţie.
Stabilirea cotei tarifare în astfel de situaţii se poate face în două moduri şi anume:
 prin aplicarea unui procent asupra cotei tarifare globale, care reprezintă ponderea
riscului asigurat respectiv în cota tarifară globală; de exemplu, la asigurarea casco a
autovehiculelor protecţia împotriva riscului de furt în exclusivitate se face contra unui
tarif de primă de 20% din tariful de bază, de tip global. Dacă se aleg mai multe riscuri
împotriva cărora se solicită protecţie se procedează similar, adunându-se ponderile
atribuite riscurilor, după care rezultatul obţinut se înmulţeşte cu cota tarifară globală.
 prin însumarea cotelor tarifare pe risc asigurat, în situaţia în care asigurătorii
practică astfel de cote. Ceea ce se obţine în acest caz este o cotă tarifară compusă.
b) Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat în
cazul asigurărilor prin efectul legii, faţă de cele facultative, sau în cazul asigurărilor de bunuri,
faţă de cele de persoane ori răspundere civilă. Pentru asigurările de persoane, tarifele de
asigurare pe care urmează să le aplice un asigurător trebuie aprobate în prealabil de către
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care este autoritatea de supraveghere în domeniul
asigurărilor.
c) Prima brută (prima comercială) reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului
faţă de asigurător, preţul protecţiei plătite şi este calculată pe baza tarifului de asigurare,
având în structura sa două elemente componente şi anume: prima netă (prima tehnică) şi
adaosul (încărcătura).
d) Prima netă reprezintă principala componentă a primei de asigurare fiind destinată
creării fondului de asigurare, din care se plătesc despăgubirile sau sumele asigurate, la ivirea
evenimentului asigurat, constituind baza plăţii despăgubirilor.
e) Adaosul de primă (încărcătura primei nete) este destinat acoperirii cheltuielilor de
întreţinere şi funcţionare ale asigurătorului, cheltuielilor de administrare a asigurărilor,
constituirii unor fonduri de rezervă pentru finanţarea unor măsuri de limitare şi prevenire a
calamităţilor (calamităţi naturale, epizotii, incendii, etc.) şi obţinerii unei marje de profit la
asigurător. [9], [12]
O problemă dificilă în asigurări este stabilirea unui preţ corect pentru protecţia
acordată, adică a unor prime de asigurare care să asigure echilibrul între încasările
asigurătorului şi angajamentele sale de plăţi pentru despăgubiri şi pentru cheltuielile proprii
ale acestuia şi, în plus, să-i permită obţinerea unui profit din activitatea desfăşurată. În acest
sens, autorii Cistelecan şi Ciumaş vorbesc despre aplicarea principiului echivalenţei în
asigurări, conform căruia primele de asigurare trebuie să fie stabilite în aşa fel încât să
acopere cheltuielile pe fiecare formă şi produs de asigurare în parte.[2], [3]
În practică au fost adoptate mai multe soluţii pentru stabilirea cuantumului
primelor de asigurare, între care:
 Acordarea garanţiei de asigurare, fără a se stabili plata cu anticipaţie a primelor de
asigurare. Conform acestei soluţii adoptate, se aşteaptă sfârşitul ciclului economic sau
al perioadei de asigurare sau trecerea câtorva ani (3 ani în cazul Lloyd's) pentru a se
vedea cât vor însuma despăgubirile efectiv plătite şi a se stabili pe baza lor primele
datorate de asiguraţi pentru perioada scursă. Aplicarea acestei metode este posibilă
doar în cazul asigurătorilor puternici sub aspect financiar, care dispun de resurse
importante din care ei să fie în măsură să achite despăgubiri înainte de încasarea
primelor din care să-şi constituie fondurile de asigurare.
  Plata avansului de primă - presupune plata de către asiguraţi a unor avansuri din
prima de asigurare datorată, dar stabilită doar provizoriu, plecând de la calculul
preliminar al despăgubirilor. La finele perioadei de asigurare urmează să se determine
primele definitive şi să se regularizeze plăţile cu caracter provizoriu efectuate de către
asigurat.
 Metoda primelor fixe – presupune calcularea unor prime de asigurare certe, stabilite pe
baza sistemului tarifar al asigurătorului, care rămîn nemodificate pe toată durata
asigurării. Sistemul, aplicat pe scară largă în lume, presupune calcule riguroase ale
probabilităţii de risc, pe baza unor observaţii statistice îndelungate asupra unor mari
serii de date, care să dea temeinicie şi fundament ştiinţific tarifelor de primă practicate.
În ţara noastră, în calculul primelor de asigurare se aplică această metodă; cotele
tarifare aplicate de către un asigurător sunt fixe pentru întreaga perioadă de asigurare
şi sunt unice pe ţară. Excepţie de la regula unicităţii tarifelor apare în cazul asigurărilor
agricole – animale şi culturi agricole, unde incidenţa de risc, diferită de la un judeţ la
altul a dus la diferenţierea tarifelor. [21]
Prima de asigurare calculată după modelul general descris mai sus nu este întotdeauna
egală cu sarcina efectivă de plată a asiguratului. De la caz la caz, ea poate suferi anumite
corecţii. Astfel, pentru a fideliza asiguraţii care manifestă grijă faţă de bunul luat în asigurare,
asigurătorii aplică anumite reduceri de primă în raport cu nivelul de bază, acelor asiguraţi care
se asigură consecutiv, pe durata mai multor ani, fără a îregistra pagube dintr-un risc asigurat şi
a cere, în consecinţă, despăgubiri de asigurare. Reducerea de primă este crescătoare în raport
cu numărul anilor consecutivi de asigurare în care nu s-au înregistrat pagube şi nu s-au plătit
despăgubiri.
De exemplu, în asigurările auto casco reducerea de primă este 15% începând cu al
doilea an consecutiv de asigurare fără daune şi poate ajunge la 40% începând cu al cincilea an
şi următorii fără daune în anii anteriori. Reducerea respectivă a primei de asigurare este
cunoscută sub numele de clauza bonus. La fel, în cazul asiguraţilor care nu manifestă grijă în
raport cu bunul preluat în asigurare, din care cauză favorizează producerea pagubelor,
solicitând despăgubiri în consecinţă, societatea asigurătoare poate aplica majorări ale primei
de asigurare, în raport cu nivelul de bază. Majorarea, cunoscută sub numele de clauza malus
se aplică începând cu anul următor celui în care s-au înregistrat daune. În ţara noastră nu se
aplică în prezent decât clauza bonus. În practica internaţională cele două clauze se aplică
împreună, procedura fiind cunoscută sub numele de clauza bonus-malus.
De asemenea, unii asigurători aplică reduceri ale primei de bază calculată în sarcina
asiguraţilor, pentru plata anticipată şi integrală a primelor, la încheierea contractelor. O astfel
de reducere poate ajunge până la 10% din valoarea anuală a primei de asigurare.
În practica asigurărilor agricole din ţara noastră asigurătorii nu aplică în prezent
sistemul bonus - malus, chiar dacă în opinia unor specialişti, comportamentul asiguraţilor şi
atitudinea manifestată în faţa riscului este diferită, iar aplicarea unor bonusuri ori penalizări la
prima de bază nu ar face decît să reliefeze acest compotament şi să-l armonizeze cu incidenţa
de risc specifică diferiţilor asiguraţi.
Paguba sau dauna este expresia bănească a pierderii, survenită la un bun asigurat ca
urmare a producerii evenimentului în legătură cu care s-a încheiat asigurarea. Dacă bunul a
fost distrus în întregime, este vorba de pagubă totală, iar dacă paguba este inferioară valorii
bunului, este vorba de pagubă parţială. [7]
Evaluarea pagubelor se face în funcţie de felul acestora şi anume dacă este vorba de
pagubă parţială sau de pagubă totală, dar şi de felul bunurilor distruse. În legătură cu definirea
pagubei şi modul ei de calcul pentru diverse categorii de bunuri, se poate sintetiza următoarea
situaţie (tabel 1.1):
 Tabelul 2.1
Definirea şi modul de calcul al pagubei
Pagubă totală Pagubă parţială
1. Clădiri şi alte construcţii
- distrugerea în întregime, fără resturi - avarierea, atunci când construcţiile se pot
valorificabile: reface prin reparaţie:
P = Ccn - Uz (1) P = Cr - Uz -Rr (4)
sau:
P = Vn - Uz (2)
- distrugerea în asemenea măsură, încât deşi există
resturi recuperabile sau valorificabile, nu mai este
posibilă refacerea bunurilor prin reparaţii:
P = Ccn - Uz - Rr (3)
2. Bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură
- partea din cantitatea totală distrusă în întregime: - pierderea de calitate, respectiv deprecierea la
P=qp (5) acea parte din cantitatea totală care a rămas
după producerea riscului şi care diminuează
valoarea bunului:
P = q (p1-p2) (6)
3. Obiectele de muzeu şi expoziţie
- distrugerea în întregime fără posibilitatea - distrugerea într-o astfel de măsură încât este
restaurării sau situaţia în care distrugerea este atât posibilă operaţia de restaurare:
de mare încât costul restaurării obiectelor de P= Crs – Rr (8)
muzeu sau expoziţii, depăşeşte valoarea lor la data
producerii riscului asigurat:
P = Vc - Rr (7)
4. Celelalte bunuri
- distrugerea în întregime fără resturi recuperabile: - avarierea atunci când bunurile respective mai
P = Vmpea (9) pot fi folosite ca atare prin repararea părţilor
- distrugerea în asemenea măsură încât deşi au componente:
rămas resturi recuperabile bunurile respective nu P = Cr – Uz (11)
mai pot fi folosite ca atare prin repararea părţilor sau:
componente: P = Cî – Uz – Rr (12)
P = Vmpea – Rr (10)
Notaţiile utilizate în formulele de calcul al pagubelor au următoarele semnificaţii:

P – cuantumul pagubei;
Vn – valoarea din nou a bunului distrus;
Uz – uzura bunului avariat, în funcţie de vechimea şi starea sa de întreţinere;
Ccn – costul construirii din nou;
Rr – contravaloarea resturilor recuperabile;
Cr – costul reparaţiilor părţilor distruse;
q – cantitatea din bunul distrus exprimată în diverse unităţi de măsură;
p – preţul unitar al bunului distrus;
p1 – preţul unitar al bunului la calitatea superioară;
p2 – preţul unitar al bunului depreciat calitativ de evenimentul asigurat;
Vc – valoarea de circulaţie;
Crs – costul de restaurare;
Vmpea – valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat;
Cî – costul de înlocuire al părţii distruse din bunul asigurat.

De menţionat că noţiunea de pagubă este specifică numai asigurărilor de bunuri şi, în

parte, asigurărilor de răspundere civilă. În asigurările de viaţă nu apare noţiunea de pagubă
căci nici viaţa, nici sănătatea vreunei persoane nu sunt susceptibile de evaluare. Ceea ce se
asigură în acest caz este protecţia economică a asiguratului sau a beneficiarilor desemnaţi
pentru cazul în care ar apărea un eveniment (fie el dorit sau nedorit) în viaţa lor.[11]
Despăgubirea (indemnizaţia de asigurare) reprezintă suma acordată asiguratului de
către asigurător (societatea de asigurare) la producerea riscului asigurat pentru acoperirea unei
pagube înregistrate la bunuri sau a unui prejudiciu material în cazul asigurării de răspundere
civilă.
Despăgubirea de asigurare se stabileşte în strâsă legătură cu mărimea şi felul pagubei -
totală sau parţială, aşa cum a fost definită mai sus, cu mărimea sumei asigurate în raport cu
valoarea bunului asigurat şi cu principiile de despăgubire utilizate.
În caz de pagubă totală despăgubirea acordată asiguratului de către asigurător se
limitează la valoarea bunului respectiv din momentul producerii evenimentului asigurat
(Vmpea). Condiţia pentru a primi acest cuantum al despăgubirii este ca suma asigurată pentru
care s-a încheiat contractul să fie la nivelul valorii reale a bunului, respectiv la nivelul valorii
bunului în momentul producerii evenimentului asigurat. Prin urmare, se poate scrie relaţia:
D = P = Vmpea (2.4)
Cu condiţia ca:
Sa = Vrb (2.5)
Dacă asigurarea s-a făcut la suma asigurată redusă, în raport cu valoarea reală a
bunului, despăgubirea se va acorda la nivelul sumei asigurate în concordanţă cu care s-a plătit
prima de asigurare:
Deci:
D = Sa (2.6)
unde:
D - despăgubirea cuvenită asiguratului;
P - paguba;
Sa - suma asigurată;
Vrb – valoarea reală a bunului asigurat;
Vmpea- valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.
În caz de pagubă parţială despăgubirea se stabileşte ţinând cont de suma la care este
asigurat bunul în raport cu valoarea sa reală şi de principiul de despăgubire adoptat. Există în
acest sens, în literatura şi practica de specialitate mai multe principii aplicate în calculul
despăgubirii de primit de către asigurat, şi anume:
a) Principiul (sistemul) acoperirii proporţionale conform căruia despăgubirea de
asigurare faţă de pagubă se stabileşte în acelaşi raport, în care se află suma asigurată
contractată faţă de valoarea bunului asigurat, adică:
D Sa Sa
  D  P (2.7)
P Vrb Vrb
notaţiile având semnificaţiile de mai sus.
Prin urmare, paguba suferită la un bun va putea fi despăgubită într-o proporţie cu atât
Sa
mai satisfăcătoare pentru asigurat, cu cât raportul este mai aproape de valoarea 1, cu
Vrb
alte cuvinte cu cât suma asigurată este mai apropiată de valoarea reală a bunului.
Sistemul acoperirii proporţionale se aplică în asigurările de bunuri la asigurarea
animalelor şi a culturilor agricole, asigurarea mărfurilor în trafic internaţional, asigurarea
autovehiculelor ş.a.
b) Principiul (sistemul) primului risc are caracteristic faptul că despăgubirea
acordată este egală ca mărime cu paguba, neputând însă depăşi suma asigurată:
D = P ≤ Sa (2.8)
Aici, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează mărimea
despăgubirii, aceasta fiind în funcţie de suma asigurată şi nivelul pagubei. [26]
Principiul despăgubirii primului risc se aplică în cazul acelor asigurări în care
pagubele se produc mai greu şi este presupusă buna credinţă a asiguratului în declaraţiile
făcute cu privire la incidenţa de risc ataşată bunului asigurat şi în întreţinerea corespunzătoare
a bunului asigurat. De exemplu, sistemul primului risc se aplică la calculul despăgubirilor la
contractele de asigurare a clădirilor şi a altor construcţii, la poliţele de asigurare complexă a
gospodăriilor persoanelor fizice ş.a..
c) Principiul (sistemul) acoperirii limitate, conform căruia o parte din pagubă,
aprioric stabilită prin contract şi denumită franşiză cade în sarcina asiguratului, iar
despăgubirea se acordă numai dacă paguba rezultată în urma producerii riscului asigurat
depăşeşte nivelul prestabilit al franşizei. [11]
Franşiza poate fi stabilită în trei modalităţi:
1. în mărime absolută (în sumă fixă);
2. în mărime relativă, în cotă procentuală aplicată fie la suma asigurată, fie la pagubă;
3. în sistem mixt, adică în cotă procentuală, dar minim o sumă absolută.
Indiferent de modalitatea de stabilire aleasă dintre cele trei, franşiza se poate aplica în
două variante:
1. franşiză deductibilă sau absolută (Fd) ;
2. franşiză simplă sau atinsă (Fa).
În cazul franşizei deductibile, aceasta se scade din pagubă, deci, asigurătorul suportă
acea parte din pagubă care trece peste franşiză, cu condiţia ca paguba să se încadreze în suma
asigurată pentru care s-a calculat şi plătit prima de asigurare:
D = P – Fd (2.9)
În cazul franşizei atinse, asigurătorul suportă paguba în întregime, dacă aceasta
depăşeşte nivelul franşizei, rămânând valabilă aceeaşi condiţie ca paguba să se încadreze în
suma asigurată pentru care s-a calculat şi plătit prima de asigurare:
D=P (2.10)
cu condiţia ca:
P ≥ Fa (2.11)
În cazul ambelor categorii de franşize, paguba produsă pînă la limita franşizei este
suportată de asigurat, cu alte cuvinte asigurătorul nu are obligaţia de indemnizare a
asiguratului:
Dacă: P<Fd→D=0 (2.12)
Dacă: P<Fa→D=0 (2.13)
Deşi aplicarea principiului răspunderii limitate nemulţumeşte mai ales pe asiguraţii
care înregistrează pagube sub nivelul franşizei, căci în atari situaţii nu vor fi despăgubiţi, el
prezintă câteva avantaje deloc de neglijat.
În primul rând, costul asigurării se reduce atât ca urmare a reducerii volumului
pagubelor care intră în limita franşizei cât şi prin economiile realizate la cheltuielile de
administrare a riscului (cheltuielile cu întocmirea dosarului de daună). Pentru exemplificare,
prezentăm în tabelul 2.2 modul de corecţie a primei de asigurare de bază în cazul în care se
încheie asigurări cu franşiză. Reducerea operează cu atât mai puternic cu cât franşiza
procentuală creşte:
Tabelul 2.2.
Corecţia primei de asigurare în funcţie de franşiza aplicată
Procentul de 0 1 2 3 4 5
franşiză din suma
asigurată
Coeficient de 1.0 0,90 0,81 0,73 0,66 0,60
ajustare a cotei de
primă

În al doilea rând, practicarea franşizei are un rol de prevenţie legat de producerea

riscurilor, întrucât asiguratul ştie că în caz de pagubă va suporta şi el o parte din aceasta.
 Durata asigurării este înţeleasă ca perioada de timp în care rămân valabile raporturile
dintre asiguraţi şi asigurător. În mod practic, durata asigurării este limitată în timp la perioada
pentru care s-a încheiat acordul de asigurare.
Stabilirea cu precizie a duratei asigurării are importanţă întrucât aceasta influenţează
mărimea primei de asigurare ce urmează a fi plătită precum şi încadrarea în timp a răspunderii
societăţii de asigurare.
Momentul începerii, respectiv al încetării răspunderii asigurătorului. Intrarea în
vigoare a contractului de asigurare poate sau nu să coincidă cu momentul începerii răspunderii
asiguratului. Există contracte de asigurare în care momentul intrării în vigoare a contractului
diferă de momentul începerii răspunderii. Cazul cel mai elocvent îl constituie asigurarea
culturilor agricole şi asigurarea animalelor unde cele două momente nu coincid. În primul
exemplu, asigurarea culturilor agricole se poate face oricând în cursul anului dar, dacă este
vorba de acoperirea anumitor riscuri, bunăoară de un incendiu pe timpul treieratului,
răspunderea asigurătorului începe să curgă în momentul demarării operaţiilor de treierat. Ea se
încheie odată cu transportarea din lan a recoltei.
În cel de-al doilea caz, la asigurarea animalelor, separarea celor două momente - al
încheierii contractului şi al începerii răspunderii - îşi găseşte justificarea la acoperirea riscului
de deces din boală infecţioasă a unui animal. Există boli, după cum este cunoscut, care au o
perioadă de incubaţie, determinată în timp. Survenirea decesului unui animal ca urmare a
unei astfel de boli, respectiv paguba suferită, nu va fi indemnizată de către asigurător dacă
decesul s-a produs după încheierea contractului dar mai repede decât momentul începerii
răspunderii din partea acestuia. Decalajul de timp dintre cele două momente coincide tocmai
cu perioada de incubaţie a boli, care se consideră că ar putea fi cunoscută de asigurat şi ar
suprima astfel, una din condiţiile de valabilitate ale riscului asigurat – acela de a nu fi
cunoscut dinainte de către nici una din părţi.[12]
În legătură cu momentul încetării răspunderii asigurătorului acesta este, de obicei, ora
24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. O altă modalitate de încetare
a contractului (a răspunderii asigurătorului) este la producerea evenimentului asigurat, dacă,
de exemplu, bunul asigurat a fost furat sau a fost distrus în întregime, iar contractul a rămas
fără obiect. De asemenea, răspunderea asigurătorului încetează odată cu încetarea contractului
de asigurare înaintea perioadei pentru care s-a încheiat iniţial ca urmare a rezilierii sau
denunţării cvontractului.

Clasificarea asigurărilor. Criterii de clasificare

Sub aspectul tipurilor şi formelor de asigurare, există o diversificare şi o dezvoltare
fără precedent a asigurărilor. Clasificarea lor se poate realiza după diverse criterii, cele mai
des întâlnite fiind:
1. obiectul asigurării;
2. regimul juridic;
3. ramura de asigurare;
4. riscurile asigurate;
5. natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare. [9]
1. După obiectul asigurării. În conformitate cu uzanţele comunitare există două clase
de asigurări şi anume:
A. asigurări generale;
B. asigurări de viaţă.
În grupa asigurări generale sunt incluse aşa-zisele asigurări de risc şi anume:
1.-asigurări de accidente şi boală, inclusiv asigurările de muncă şi boli profesionale;
2.-asigurări de sănătate;
3.-asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare;
 4.-asigurări de mijloace de transport feroviar;
5.-asigurări de mijloace de transport aerian;
6.-asigurări de mijloace de transport naval (maritime, fluviale, lacustre, canale
navigabile);
7-asigurări de bunuri în tranzit, inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte
bunuri;
8.-asigurări de incendiu şi calamităţi naturale;
9.-asigurări de daune la proprietăţi;
10.-asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule (răspundere civilă auto
obligatorie şi carte verde);
11.-asigurări de răspundere civilă pentru mijloacele de transport aerian;
12.-asigurări de răspundere civilă pentru mijloacele de transport naval;
13.-asigurări de răspundere civilă generală;
14.-asigurări de credite şi garanţii;
15.-asigurări de pierderi financiare;
16.-asigurări de protecţie juridică;
17.-asigurări de asistenţă turistică.
În grupa asigurări de viaţă sunt incluse:
1.-asigurări de viaţă pentru şansa de supravieţuire, riscul de deces sau mixte -
de deces şi supravieţuire;
-asigurări de tip rentă (anuităţi);
-asigurări de viaţă suplimentare (de deces, vătămări corporale, incapacitate
de muncă din accidente).
2.-asigurări de naştere şi căsătorie;
3.-asigurări de viaţă cu program de investiţii financiare;
4.-asigurări private de sănătate administrate după aceleaşi principii cu ale
asigurărilor de viaţă;
5.- asigurări de capitalizare (cu primă unică sau eşalonată).
2. După regimul juridic se disting două grupe de asigurări:
A. asigurări prin efectul legii (obligatorii);
B. asigurări facultative (contractuale).
Asigurările prin efectul legii se caracterizează prin faptul că relaţiile dintre părţi,
drepturile, obligaţiile, procedurile tehnice de asigurare, constatarea şi evaluarea pagubelor,
stabilirea despăgubirilor, etc. sunt reglementate prin lege, devenind obligatorii pentru toţi
posesorii de bunuri asigurabile. În ţara noastră, în perioada 1949-1990 asigurările prin efectul
legii au avut o sferă largă de cuprindere, de la asigurarea de răspundere civilă auto, asigurarea
clădirilor şi construcţiilor aparţinând populaţiei, până la asigurările agricole pentru animale şi
culturi aparţinând sectorului cooperatist şi populaţiei, asigurarea pentru accidente de călătorie
în traficul interurban cu mijloace de transport ale întreprinderilor de profil. Acestea s-au
menţinut până la 1 ianuarie 1996, odată cu intrarea în vigoare a noii legi a asigurărilor, iar
începâd cu acea dată, a rămas obligatorie doar asigurarea de răspundere civilă pentru
accidente de autovehicule. [8]
Asigurările prin efectul legii comportă anumite caracteristici, esenţiale fiind aspectele
legate de faptul că acestea sunt atotcuprinzătoare pentru o anumită categorie de bunuri şi se
realizează printr-o administrare relativ simplă, operativă şi eficientă, ceea ce permite
stabilirea unor prime mai reduse. De asemenea, constituie o metodă eficientă de compensare
a pagubelor, prin despăgubirile primite de persoanele fizice sau juridice afectate de riscuri.
Esenţial, în cazul asigurărilor prin efectul legii, este că în acest caz, legea reprezintă izvor de
drepturi şi obligaţii pentru părţi, de aceea se spune că ele sunt asigurări ex-lege. Acest adevăr
nu vine în contradicţie cu decizia legiuitorului luată începând cu anul 2004, ca relaţiile de
asigurare în cazul răspunderii civile pentru accidente auto să fie perfectate printr-un contract
de asigurare. Chiar dacă este impusă de lege, asigurarea respectivă intră în vigoare doar după
încheierea contractului între părţi.
Asigurările facultative (contractuale) se caracterizează prin faptul că relaţiile dintre
părţi se stabilesc prin liberul consimţământ al asiguratului. Aici, izvorul de drepturi şi obligaţii
pentru părţi îl constituie contractul de asigurare. Principalele trăsături ale asigurărilor
facultative sunt că ele sunt selective, nu pot include totalitatea bunurilor sau persoanelor
asigurabile şi favorizează, în plus, selecţia riscurilor. Consecinţa rezidă în prime de asigurare
mai mari ca urmare a dispersiei mai reduse a riscurilor şi a selectivităţii lor precum şi a
faptului că realizarea acestor asigurări implică eforturi şi cheltuieli relativ mai mari decât cele
obligatorii.
3. Un alt criteriu de clasificare a asigurărilor este după ramura de asigurare, din
acest punct de vedere diferenţiindu-se :
A. asigurări de bunuri;
A. asigurări de persoane;
B. asigurări de răspundere civilă;
C. asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri au ca obiect valorile materiale, animalele, bunurile susceptibile a
fi distruse sau vătămate de calamităţi ale naturii sau de accidente, indiferent de forma de
proprietate. În cadrul acestei ramuri, principalele forme de asigurare sunt: asigurarea clădirilor
şi a altor construcţii precum şi a conţinutului acestora, asigurarea mijloacelor de transport
(terestru, aerian şi maritim), asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice,
asigurarea animalelor, asigurarea culturilor agricole, ş.a.m.d.
Asigurările de persoane urmăresc protecţia economică a persoanelor
fizice pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accidente, atingerea unei anumite
vârste de către asigurat, producerea unui eveniment dorit în viaţa acestora, etc. În cazul
asigurărilor de persoane se disting două subgrupe şi anume: asigurările de viaţă care sunt în
egală măsură asigurări de risc şi forme de economisire pe perioade îndelungate cu diverse
variante de asigurare (asigurările de viaţă cu formare de capital, asigurările de viaţă cu
acumulare de capital şi adaptare dinamică a sumei asigurate, asigurările mixte de viaţă cu
trageri de amortizare şi acumulare de capital etc.) şi asigurări de accidente, care sunt numai
asigurări de risc.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau
juridice pentru pagubele cauzate şi/sau pentru vătămarea corporală produsă unor terţi. Se
disting şi în acest caz mai multe tipuri:
 asigurarea de răspundere civilă auto, care în ţara noastră, ca în majoritatea ţărilor,
este obligatorie (asigurarea delictuală);
 asigurarea de răspundere civilă legală (contractuală) care are caracter facultativ;
 alte asigurări de răspundere civilă.
Asigurările de interes financiar au ca obiect protecţia legată de pierderea profitului,
asigurarea de credite, asigurarea de garanţii, asigurarea de fidelitate şi altele. [4]
4. După riscurile asigurate, asigurările pot fi clasificate astfel:
A. Asigurări împotriva riscului de incendiu, trăsnet, explozie, mişcări seismice ş.a.
Împotriva unor astfel de evenimente se asigură clădirile şi construcţiile, utilajele şi
instalaţiile, inventarul gospodăresc, obiectele de uz casnic, autovehiculele, etc.
B. Asigurări contra grindinii, furtunii, ploilor torenţiale, inundaţiilor, alunecărilor de
teren, uraganelor. Împotriva acestor riscuri se asigură culturile agricole, rodul
livezilor, viilor şi hameiului.
C. Asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi,
derapări, deraieri, coliziuni, abordaje, lovirea de un corp fix sau mobil) a
mijloacelor de transport şi a încărcăturii aflate pe acestea în timpul mersului şi al
 staţionării. În această categorie intră asigurarea mijloacelor de transport (casco) şi a
încărcăturii acestora (cargo) în trafic intern şi internaţional.
D. Asigurări pentru boli, epizootii şi accidente, care se practică în cazul asigurării
animalelor.
E. Asigurări împotriva unor evenimente care apar în viaţa şi activitatea oamenilor, ca
bolile, accidentele, decesul etc.- care au ca efect pierderea temporară sau definitivă
a capacităţii de muncă, sau în cazul cel mai grav - pierderea vieţii.
F. Asigurări pentru cazurile de răspundere civilă, care se referă la prejudiciile
materiale cauzate unor persoane juridice sau fizice ori la afectarea sănătăţii acestora
din urmă, prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei profesii ori printr-o
altă activitate depusă de o persoană. [7]
5. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare se identifică:
A. asigurările directe;
A. asigurările indirecte.
Asigurările directe sunt acelea care implică nemijlocit în mecanismul asigurării cele
două părţi, asiguratul şi asigurătorul, între care se încheie contractul sau poliţa de asigurare. În
această categorie de asigurări sunt incluse asigurările propriu-zise (schema 1.2) al căror
concept a fost detaliat în alt subcapitol şi coasigurarea (schema 1.3).
Coasigurarea este o formă de asigurare directă în care asiguratul este posesor al unui
interes asigurabil care implică un complex de riscuri şi o valoare de asigurare mare, care nu
poate fi preluată în răspundere de către un singur asigurător, întrucât excede puterii sale
financiare. De aceea, asiguratul încheie contracte pentru complexul de riscuri în cauză, cu
mai multe societăţi de asigurare concomitent, care preiau în cotă parte riscurile vizate.
În mod normal, răspunderea asigurătorilor la producerea riscului operează în aceleaşi
cote părţi, iar pe ansamblu, asiguraţii pot beneficia de indemnizaţii de asigurare conform
pagubelor suferite. Din punct de vedere tehnic, operaţia de coasigurare este costisitoare, în
parte şi din cauza cheltuielilor legate de operaţiile laborioase de circumstanţiere a riscurilor
produse şi de întocmire a dosarelor de daună de către fiecare asigurător. Din acest motiv, în
practică se poate desemna unul dintre coasigurători, în calitate de deschizător, însărcinat să
reprezinte pe ceilalţi asigurători în relaţia cu asiguratul.[2]
În categoria asigurărilor indirecte, care desemnează raporturi înlănţuite între societăţi
de asigurare sunt incluse reasigurarea şi retrocesiunea.
Reasigurarea este, practic, o formă de asigurare a asigurătorului. Apariţia
reasigurărilor este motivată de creşterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi
şi de cerinţa impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele, de a fi în măsură să facă
faţă, prin urmare, unor despăgubiri de o amploare deosebită la producerea riscului. Prin
reasigurare, asigurătorul original cedează unei alte societăţi de asigurare denumită
reasigurător o parte mai mare sau mai mică din riscurile preluate de la asiguraţii săi, inclusiv
primele aferente. În situaţia producerii riscurilor la asiguratul original, reasigurătorul participă
la plata despăgubirii cu o sumă corespunzătoare riscului asumat (schema 1.4).
Uneori, dificultatea şi complexitatea riscurilor preluate în răspundere de către
reasigurător îl obligă pe acesta să cedeze în răspundere, la rândul său, o parte din riscurile
preluate de la asigurătorul original, cedând corespunzător o parte din primele încasate.
Operaţiunea respectivă este cunoscută în practică sub numele de retrocesiune, reasigurătorul
devenind retrocedent, iar societatea de asigurare care preia o parte din riscuri de la acesta,
retrocesionar. [28]
Atât reasigurarea cât şi retrocesiunea au ca efect o mai bună atomizare a riscurilor
grele, care nu pot fi preluate integral în protecţie de către nici un asigurător fără ca acesta să-şi
pericliteze propria situaţie financiară.
 Contractele de reasigurare şi de retrocesiune încheiate în cazurile de mai sus, pe de o
parte, între asigurător şi reasigurător, pe de altă parte, între reasigurător şi retrocesionar sunt
contracte derivate din contractul iniţial de asigurare şi deci, urmează soarta acestuia.
În cazul reasigurării şi al retrocesiunii nu există raporturi nemijlocite cu asiguratul
original. Faptul are relevanţă în situaţiile în care, la ivirea riscului, asiguratul nu este mulţumit
în satisfacerea pretenţiilor sale cu privire la volumul despăgubirilor primite. El nu se va putea
îndrepta niciodată împotriva reasigurătorului sau retrocesionarului pentru a obţine o
indemnizaţie de asigurare mai mare.

1.Asigurarea directă Schema 2.1

Pa
a A
Da
2.Coasigurarea Schema 2.3

Pa1 A1
Da1
Pa2 A2
a Da2
Pa3
A3
3.Reasigurarea Da3 Schema 2.4

Pa Pac
A/C R
a

Da Dr

Notaţiile au următoarele semnificaţii:

a – asiguratul original;
A - asigurătorul;
Pa- prima de asigurare încasată de la asiguratul original;
D a - despăgubirea sau indemnizaţia de asigurare;
A/C – asigurătorul original, care pentru partea de riscuri care îi depăşesc capacitatea financiară, şi
corespunzător, pentru prima aferentă acestora devine cedent;
R - reasigurător;
Pac - prima de asigurare cedată reasigurătorului.
Dr- despăgubirea acordată de către reasigurător cedentului, conform riscurilor preluate în răspundere.

Taxonomia comunitară a asigurărilor

Produsele şi serviciile de asigurare cunosc în statele Comunităţii Europene o

desfăşurare pe măsură, lucru caracteristic economiilor de piaţă dezvoltate. Contribuţia ramurii
asigurărilor la formarea produsului intern brut al statelor C15 variază între 6% şi 9%. Există
foarte multe produse de asigurare, răspunzând unei palete largi de beneficiari, persoane fizice
şi juridice.[9]
Ca urmare, clasificaţia comunitară prevede existenţa a 30 de ramuri de asigurare, şi
anume:
1. Accidente;
2. Boală;
3. Corpuri de vehicule terestre
4. Corpuri de vehicule feroviare;
5. Corpuri de vehicule aeriene;
6. Corpuri de vehicule maritime, lacustre şi fluviale;
7. Mărfuri transportate;
8. Incendiu şi catastrofe naturale;
9. Alte pagube provocate bunurilor;
10. Răspundere civilă vehicule terestre automotoare;
11. Răspundere civilă vehicule aeriene;
12. Răspundere civilă vehicule maritime, lacustre şi fluviale;
13. Răspundere civilă generală;
14. Credit;
15. Cauţiune;
16. Pierderi pecuniare diverse;
17. Protecţie juridică;
18. Asistenţă;
19. Număr neafectat unei ramuri într-un interval de timp imediat;
20. Supravieţuire, deces;
21. Nupţialitate, natalitate;
22. Asigurări legate de fondurile de investiţii;
23. Operaţiuni mutuale;
24. Capitalizare;
25. Gestiune de fonduri colective;
26. Prevedere colectivă;
27. Achiziţionarea de imobile;
28. Economie;
29. Număr neafectat unei ramuri într-un interval de timp imediat;
30. Reasigurarea.
Într-o altă abordare, ţinând cont de scopul, procedurile şi tehnicile implicate, produsele
de asigurări se divid în două mari clase, astfel:
A. Asigurări de repartiţie şi asigurări de capitalizare;
B. Asigurări de pagube şi asigurări de persoane. [12]
A1.Asigurările de repartiţie (ramurile 1-18) sunt asigurări tipice de risc şi sunt
guvernate de cele două principii de bază ale asigurării, respectiv principiul constituirii
comunităţii de risc şi principiul mutualităţii descrise în paginile de mai sus. Aceasta înseamnă
că fondurile de asigurare mobilizate prin plata primelor de către asiguraţi se utilizează pentru
plata indemnizaţiilor de asigurare către acei membri ai comunităţii de risc care au avut de
suferit în urma producerii evenimentelor asigurate (schema 1.1). Asigurările de repartiţie au,
de asemenea, specific faptul că se încheie pentru perioade scurte, în mod obişnuit un an sau
subperioade ale anului de asigurare, iar riscul care constituie mobilul asigurării este de tip
constant.
A2.Asigurările de capitalizare, (ramurile 20-28) spre deosebire de cele de repartiţie,
sunt încheiate pe termen lung şi au o componentă puternică de economisire. Primele de
asigurare stabilite în sarcina asiguraţilor sunt mai mari decât în cazul asigurărilor de repartiţie
tocmai datorită acestei componente. O parte din primele de asigurare plătite se prelevează în
conturi separate pe numele asiguraţilor/ beneficiarilor şi se capitalizează, astfel încât la finele
perioadei de asigurare aceştia primesc sumele asigurate contractate, împreună cu dobânzile,
excedentele şi alte rezultate ale fructificării rezervelor făcute pe seama primelor. Riscul
asigurat în cazul asigurărilor de capitalizare este de obicei un risc variabil, progresiv sau
regresiv, fapt care imprimă specificităţi modului de gestionare a produselor de asigurare
respective.
Clasa Asigurări de pagube şi asigurări de persoane este divizată la rândul ei în două
ramuri:
B1. Asigurări de pagube;
B2.Asigurări de persoane;
Asigurările de pagube cu subdivizare în asigurări de bunuri şi asigurări de
răspundere civilă au menirea de a repara consecinţele unui eveniment generator de pagube la
bunurile asiguratului, respectiv la terţii păgubiţi prin vina asiguratului. Acest sector de
asigurări este cunoscut în practică sub numele de sectorul asigurărilor IARD după abrevierea
celor trei categorii de daune avute în vedere: incendiu, accidente şi riscuri diverse.
Asigurările de persoane divizate în asigurări de viaţă şi asigurări individuale de
accidente şi boală au ca obiect protecţia persoanelor fizice în legătură cu diverse evenimente
aşteptate sau nu, care pot apărea în viaţa lor şi care sunt generatoare de cheltuieli.
O prezentare detaliată a produselor şi serviciilor de asigurare incluse în clasificaţia
comunitară a asigurărilor este făcută de către autoarea Cristina Ciumaş în volumul “Economia
asigurărilor”, motiv pentru care, în ce ne priveşte ne vom mărgini la prezentarea unor
produse de asigurare mai puţin cunoscute şi practicate de către societăţile de asigurare din
România dar cu şanse de a ocupa un loc însemnat în portofoliile acestora în următorii ani. [2],
[3]
De exemplu, în clasa 13 - Răspundere civilă generală- intră o gamă foarte largă de
produse de asigurare, care pot fi grupate în:
1. Asigurări de răspundere civilă legate de practicarea unor profesii şi răspunderea
care derivă din acestea (medici, notari, arhitecţi, comercianţi, experţi, auditori etc.);
2. Asigurări de răspundere civilă pentru produse livrate, servicii prestate;
3. Asigurări de răspundere civilă asociate prevederilor legale sau rezultate ca urmare a
jurisprudenţei (răspunderea civilă a capului familiei, răspunderea civilă a
proprietarului de imobile, de animale, de ascensoare, răspunderea civilă a
locatarului);
4. Asigurarea de răspundere civilă decenală (pe zece ani) a antreprenorilor,
constructorilor, arhitecţilor.
Prin asigurările de protecţie juridică incluse în clasa 17, asigurătorul se obligă să-l
asiste pe asigurat în relaţiile amiale ale acestuia sau din punct de vedere juridic, atunci când
este chemat în instanţă. De asemenea, se obligă să exercite în numele asiguratului recursurile
necesare la repartiţia pagubelor suferite de acesta şi la recunoaşterea drepturilor sale. În baza
acestei asigurări, asigurătorul ia în sarcina sa şi cheltuielile procedurale şi de expertiză făcute
de asigurat precum şi onorariile avocaţilor.
În cazul asigurărilor de asistenţă care pot fi încheiate complementar unor asigurări de
bunuri şi de persoane sau separat de acestea, sunt indemnizate anumite cheltuieli relativizate
la un eveniment (călătorii în străinătate, sejur) sau asociate unor riscuri protejate printr-o altă
asigurare, ca de exemplu:
 Cheltuielile de repatriere sau de transport al asiguratului bolnav sau rănit, în cazul în
care a fost decisă repatrierea asiguratului;
 Cheltuielile de repatriere a membrilor de familie a asiguratului, în cazul în care este
imposibilă revenirea în ţară cu mijloacele iniţial prevăzute;
  Cheltuielile de repatriere a corpurilor în caz de deces;
 Cheltuielile de revenire prematură din străinătate;
 Cheltuielile de repatriere a vehiculului reparat sau a vehiculului regăsit după furt;
 Cheltuielile de trimitere a pieselor detaşate;
 Cheltuielile de repatriere a ocupanţilor vehiculului. [5]
Produsele de asigurare destinate persoanelor fizice, înscrise în clasele 20-28, având
drept specific faptul că sunt preponderent de capitalizare, prezintă o mare varietate menită să
răspundă expectaţiilor unui mare număr de solicitanţi cu venituri diferite, cu statut socio-
profesional diferit şi cu propensiune diferită spre economisire.
În clasa 20 Viaţă, deces, se disting trei grupe de produse şi anume:
1. Asigurările de supravieţuire;
2. Asigurările de deces;
3. Asigurările mixte sau combinate ale celor două.
1.În grupa asigurărilor de supravieţuire sunt incluse, pe de o parte, poliţe al căror
obiect îl constituie plata unei sume forfetare către asigurat dacă el este în viaţă la maturitatea
poliţei. Produsul respectiv prezintă dezavantajul că, dacă asiguratul decedează înainte de
maturitatea poliţei, suma nu se plăteşte de către asigurător moştenitorilor. Pe de altă parte, în
această grupă sunt incluse asigurările de rentă, care garantează asiguratului plăţi periodice
sub forma unor rente, atât timp cât asiguratul se află în viaţă. În practică pot fi întâlnite:
 Rente viagere plătibile până la moartea asiguratului;
 Rente temporare plătibile numai până la o anumită vârstă;
 Rente amânate temporare plătibile până la moartea asiguratului, însă plecând de la
o anumită vârstă.
Rentele sunt destinate a asigura un venit de înlocuire pentru persoanele în vârstă, care
nu mai sunt active.
2.Prin asigurările de deces asigurătorul garantează plata unei sume asigurate la
decesul asiguratului, oricare ar fi data. În practică pot fi întâlnite următoarele variante:
 Asigurări viagere (viaţă întreagă);
 Asigurarea temporară de deces;
 Asigurări amânate temporare;
Prin asigurarea viageră sunt protejaţi membrii familiei asiguratului împotriva riscului
de deces al acestuia, care sunt beneficiarii desemnaţi prin contract. Există însă societăţi de
asigurare care practică plata viageră prin opţiune, clauză care-i permite asiguratului ca la
împlinirea vârstei de pensionare să decidă pentru transformarea asigurării de deces într-una de
rentă viageră în favoarea sa. Cât priveşte primele de asigurare, ele pot fi plătite pe întreaga
durată a vieţii asiguratului (prime viagere) sau pe o anumită durată (prime temporare).
În cazul asigurării temporare de deces asigurătorul garantează plata unei sume la
decesul asiguratului, cu condiţia ca acest eveniment să survină înainte de o dată determinată.
Suma poate fi plătită şi sub forma unor rente de studii până la terminarea acestora din urmă,
copiilor beneficiari, dacă la decesul unuia sau al ambilor părinţi, copiii se află în proces
educaţional.
Prin asigurările amânate temporare asigurătorul garantează plata unei sume la decesul
asiguratului, cu condiţia ca acest eveniment să survină după o dată determinată, de obicei
aceasta fiind socotită după ieşirea la pensie a asiguratului, când el nu mai este cuprins în alte
forme de asigurare. [2]
3. Asigurările mixte sau combinate - de deces şi supravieţuire- sunt întâlnite şi ele în
mai multe variante:
 Asigurarea mixtă propriu-zisă;
 Asigurarea combinată;
  Asigurarea cu termen fix.
Asigurarea mixtă propriu-zisă întruneşte beneficiile unei asigurări de supravieţuire –
capital unic şi ale unei asigurări temporare de deces şi garantează plata unei sume astfel:
- asiguratului dacă acesta este în viaţă la expirarea asigurării;
- unui beneficiar desemnat, dacă asiguratul decedează în cursul perioadei de
asigurare.
Asigurarea combinată garantează asiguratului sau beneficiarului desemnat plata unei
sume, iar la scadenţa contractului suma garantată poate fi transformată în rente viagere sau
temporare. În plus, suma garantată la deces poate fi stabilită ca multiplu faţă de suma
garantată pentru supravieţuire.
Asigurarea cu termen fix garantează plata unei sume la un termen fix, în avans,
indiferent dacă asiguratul este sau nu în viaţă la acel termen. Decesul asiguratului generează
stoparea plăţii primelor de asigurare. La termenul fixat pentru plata sumei, aceasta poate fi
onorată, la opţiune, sub forma unei rente, complementare pensiei de care ar urma să
beneficieze asiguratul dacă este în viaţă sau soţul supravieţuitor, dacă asiguratul a decedat.
[27]
Din clasa 22 Asigurări legate de fondurile de investiţii, fac parte contractele de
asigurare pe termen lung a căror componentă de economisire şi capitalizare prevalează în
raport cu cea de protecţie. De regulă, fondurile de asigurare sunt plasate la diverse fonduri de
investiţii financiare gestionate de administratori specializaţi iar randametul lor şi câştigul
aşteptat este în consecinţă, mai mare. Din această categorie de asigurări fac parte contractele
de tip unit linked.
In clasa 25 Gestiunea fondurilor colective sunt incluse servicii de asigurare care
garantează fondurile de pensii administrate privat, respectiv plasamentele financiare făcute de
către administratorii de fonduri pentru riscul de încetare sau de reducere a activităţii acestora
din urmă, furnizând prestaţiile asumate către beneficiarii fondurilor în cazul riscului de deces
sau al şansei de supravieţuire.
Clasa 26, Prevederea colectivă include produse de asigurări colective de pensii care,
sub aspect tehnic, combină două principii de funcţionare şi anume cel al repartiţiei între
generaţii şi cel al capitalizării. Astfel, contribuţiile membrilor activi sunt destinate a acoperi,
pe de o parte, beneficiile membrilor pensionari (principiul repartiţiei) iar, pe de altă parte, pe
baza lor se constituie un provizion tehnic special care se capitalizează pe numele
contribuabililor activi (principiul capitalizării). Provizionul respectiv urmează regimul
fructificărilor şi din el se vor plăti în viitor drepturile contribuabililor la pensionarea acestora.
Beneficiile lor vor fi completate atunci, prin sume obţinute din contribuţia membrilor activi ai
grupului.
În clasa 28 Economie sunt incluse operaţii specifice de economisire, potrivit cărora
membrii participanţi varsă într-un cont comun de economii purtător de dobîndă un anumit
număr de cotizaţii. La finele perioadei pentru care s-a constituit fondul comun, acesta este
împărţit membrilor participanţi împreună cu dobânzile bonificate. Fondurile depuse pot fi
investite şi în titluri de valoare de tipul obligaţiunilor, acţiunilor ş.a., principiul de împărţire a
fondurilor rămânând acelaşi. [29]
Clasa 30 Reasigurarea conţine acele servicii de asigurare care permit atomizarea
riscurilor complexe sau de mare valoare preluate de către societăţile de asigurare prin
contractele încheiate direct cu asiguraţii. Prin intermediul contractelor de reasigurare o parte
din riscurile asumate de asigurătorii direcţi sunt preluate de către societăţi de reasigurare
puternice, capabile sub aspect financiar să subscrie o parte din riscurile care, altminteri le-ar
afecta celor dintâi echilibrul financiar în cazul ivirii evenimentelor asigurate. Practica a
consacrat două metode de reasigurare şi anume metode proporţionale şi metode
neproporţionale. În cazul metodelor proporţionale prin operaţia de reasigurare se preiau în
răspundere o parte din riscurile asumate de către asigurătorul original şi, proporţional cu
valoarea sumelor asigurate pentru acestea, se preiau părţi din prima de asigurare încasată de la
asigurat. În cazul metodelor neproporţionale ceea ce interesează este volumul probabil al
daunelor pe care le vor determina riscurile subscrise.
De aceea, prima de reasigurare preluată de la asigurătorul direct nu mai este
proporţională cu valoarea riscurilor subscrise, respectiv cu suma asigurată. Ea este mai
degrabă relativizată la dimensiunea pagubei pe care ar determina-o producerea evenimentului
asigurat. Ceea ce-l motivează şi-l obligă practic, pe asigurătorul direct să se reasigure sunt
aşa-numitele „riscuri grele” pentru care el trebuie să fie dispus să plătească un preţ mai mare.
În consecinţă, prima de reasigurare cedată pentru astfel de riscuri este mare. În ultimii ani, ca
urmare a complexităţii de manifestare a riscurilor subscrise şi a daunelor determinate de către
acestea, metodele de reasigurare indirecte capătă teren în faţa metodelor directe. [25]

Întrebări de autoevaluare
1.Comparaţi noţiunile: prevenire, asistenţă, prevedere, asigurare şi explicaţi latura lor
comună.
2.Care sunt diferenţele între catastrofele naturale şi catastrofele tehnice?
3.Care sunt metodele de protecţie împotriva riscurilor consacrate de practică?
4.Ce înţelegeţi prin asigurare ca metodă de protecţie contra riscurilor şi care sunt
principiile de bază ale acesteia?
5.Care sunt elementele tehnice care definesc domeniul asigurărilor?
6.Definiţi trăsăturile cumulative ale riscului ca eveniment asigurabil.
7.Definiţi principiile de despăgubire utilizate în activitatea de asigurare şi
exemplificaţi prin câteva speţe utilizarea lor.
8.Care sunt componentele de bază ale primei brute de asigurare?
9.Prezentaţi taxonomia comunitară a asigurărilor.
10.Prezentaţi percepţia şi locul economico-financiar al asigurărilor comerciale.
11. Ce înţelegeţi prin asigurare directă şi respectiv, asigurare indirectă şi în ce context
se pune problema asigurării indirecte?
12.Care este diferenţa dintre coasigurare şi reasigurare, ambele privite ca metode de
protecţie contra riscurilor?

Aplicaţii rezolvate
1. Un posesor de autoturism încheie o asigurare auto casco pentru bunul deţinut, a
cărui valoare reală în momentul asigurării este de 16.000 lei. Asigurarea se încheie, conform
cererii asiguratului numai pentru o sumă asigurată de 12.000 lei. Presupunând că în cursul
perioadei de asigurare se produce evenimentul asigurat care determină o pagubă parţială de
4.000 lei, care este despăgubirea la care asiguratul are dreptul ?
Răspuns: Întrucât suma asigurată se află într-un raport subunitar faţă de valoarea
bunului, pentru calculul despăgubirii se va aplica la paguba suportată valoarea acestui raport,
folosind relaţia (1.9).
12.000
D = 4.000 = 3.000 lei.
16.000
Restul de pagubă de 1.000 lei va rămâne în sarcina asiguratului, întrucât el nu a plătit
costul protecţiei decât la o parte din valoarea bunului.

2. Să se stabilească valoarea despăgubirii de primit de către asigurat la producerea

riscului, în cazul aplicării principiului acoperirii limitate, în următoarele cazuri:
Suma asigurată pentru un bun cuprins în asigurare este de 30.000 lei. Franşiza este de
3% din valoarea sumei asigurate şi este:
 a) de natură atinsă;
a) de natură deductibilă.
Presupunem că în cursul perioadei de asigurare se produce evenimentul care
determină următoarele pagube:
Cazul 1: P = 500 lei;
Cazul 2: P = 5.000 lei;
Cazul 3: P = 30.000 lei;
Cazul 4: P = 32.000 lei. Să se stabilească despăgubirea pentru fiecare dintre cele
patru cazuri în situaţia aplicării franşizei atinse şi, respectiv a franşizei deductibile:

Răspuns:
Se determină valoarea absolută a franşizei (F)
F=Sa x 3% = 30.000x 3%= 900 lei;
Comparând franşiza cu valoarea pagubei în fiecare caz şi variantă, rezultă următoarele speţe:
Despăgubirea Despăgubirea
Explicaţii calculată pentru calculată pentru Observaţii
franşiza atinsă franşiza
deductibilă
Cazul 1:
P = 500 lei; D=0 D=0 P<F

Cazul 2:
P = 5.000 lei; D = 5.000 lei; D = 4.500 lei; P>F
Cazul 3:
P = 30.000 lei; D = 30.000 lei; D = 29.500 lei; P>F
Cazul 4: P>F
P = 32.000 lei; D = 30.000 lei; D = 29.500 lei; Sa<P

Se observă că, în cazul 4, deşi paguba a înregistrat un nivel superior sumei asigurate,
caz posibil în practică atunci când se încheie asigurarea la o sumă inferioară valorii reale a
bunului, în soluţionarea despăgubirii se pleacă de la nivelul sumei asigurate pentru care s-a
calculat şi plătit primă de asigurare şi nu de la cel al pagubei înregistrate.

3.O persoană fizică încheie o poliţă de asigurare pentru locuinţa sa, a cărei valoare
reală este de 450.000 lei. Suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare este 250.000 lei.
În urma producerii unui risc asigurat clădirea suferă avarii în valoare de 255.000 lei. Care este
valoarea despăgubirii cuvenite asiguratului pentru paguba suferită, dacă prin contractul
încheiat cu asigurătorul s-a precizat că principiul de despăgubire aplicat în cazul ivirii riscului
asigurat este cel al primului risc?

Răspuns:
Principiul primului risc are caracteristic faptul că despăgubirea acordată este egală ca
mărime cu paguba, neputând însă depăşi suma asigurată (formula 1.10). Aici, raportul dintre
suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează mărimea despăgubirii, aceasta fiind în
funcţie de suma asigurată şi nivelul pagubei. Ca urmare, pentru speţa dată, ţinând seama de
cele arătate, valoarea despăgubirii maxime pe care poate să o primească asiguratul în contul
pagubei produse de evenimentul asigurat asupra clădirii deţinute, este de 250.000 lei, sumă
inferioară pagubei, dar egală cu suma asigurată.

Probleme propuse
 1.Să se stabilească valoarea despăgubirii de primit de către asigurat la producerea
evenimentului asigurat, în cazul aplicării principiului acoperirii limitate, în următoarele
cazuri:
Suma asigurată pentru un bun cuprins în asigurare este de 120.000 lei;. Franşiza este
de 2% din valoarea sumei asigurate şi este:
a) de natură atinsă;
b)de natură deductibilă.
Presupunem că în cursul perioadei de asigurare se produce evenimentul care determină
următoarele pagube:
Cazul 1: P = 2.000 lei;
Cazul 2: P = 110.000 lei;
Cazul 3: P = 124.000 lei;

2. O societate de transport internaţional încheie un contract de asigurare globală.

Răspunderea cărăuşului pentru mărfurile transportate se stabileşte la o sumă asigurată de
40.000 euro. În perioada de valabilitate a contractului se produce un accident în care este
implicat un autovehicul asigurat al societăţii transportatoare care transporta produse din
porţelan în valoare de 80.000 euro pentru un beneficiar din Germania. Mărfurile au fost
distruse în proporţie de 60%.
În urma cercetărilor efectuate de către organele în drept, s-a stabilit că în producerea
pagubei este vorba de culpa comună a conducătorului auto, prepus al asiguratului, cât şi a
unui alt autovehicul participant la trafic. În sarcina asiguratului rămân 50% din pagubele
produse.
Să se stabilească valoarea despăgubirilor acordate în speţa dată de către societatea de
asigurare.

3. Un asigurat persoană fizică deţine un imobil de locuit cu o valoare reală de 360.000

lei, pentru care încheie o poliţă de asigurare la o sumă asigurată de 240.000 lei. În urma
producerii unui risc asigurat clădirea suferă avarii în valoare de (1) - 85.000 lei; şi (2) –
252.000 lei;. Care este valoarea despăgubirii cuvenite asiguratului pentru paguba suferită în
cele două cazuri, dacă prin contractul încheiat cu asigurătorul s-a precizat că principiul de
despăgubire aplicat în cazul ivirii riscului asigurat este cel al primului risc?
 CURS 3
Modul de calcul a tarifelor de prime. Elemente matematice utilizate în
asigurări. Aplicaţii privind tarifele de prime la asigurările agricole

Cuvinte cheie: cotă de primă; indicele de despăgubire; variabilele aleatoare

Modul de calcul a tarifelor de prime

Determinarea nivelului cotei de primă tarifară, pe baza căreia se stabileşte volumul

primelor de asigurare care vor fi plătite de asiguraţi, are o importanţă deosebită în cadrul
activităţii de asigurare. Această importanţă rezidă în faptul că, fără calcularea nivelului cotei
de primă tarifară pe baza unor criterii ştiinţifice, nu există certitudinea că asigurătorul va putea
realiza un fond de asigurare corespunzător răspunderilor asumate.
În cazul asigurărilor de bunuri, cea mai mare parte din primele încasate de asigurător
se utilizează pentru plata despăgubirilor cuvenite asiguranţilor.
Drept urmare, elementul principal în funcţie de care se stabileşte nivelul cotei de
primă tarifară este mărimea probabilă a despăgubirilor pe care asigurătorul le a plăti
asiguranţilor.
După cum am văzut, partea din cota de primă tarifară destinată pentru plata
despăgubirilor se numeşte primă netă sau cotă de bază. Prin adăugarea la aceasta a
suplimentului (adaosului) destinat acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea
fondului de asigurare, finanţării unor măsuri de prevenire a pagubelor, constituirii fondurilor
de rezervă şi realizării de către asigurător a unui anumit beneficiu, obţinem cota de primă
tarifară sau primă brută.[28]
În vederea calculării primei nete se porneşte de la indicele de despăgubire, care arată
cât reprezintă, în medie, despăgubirile achitate de asigurător la fiecare 100 de unităţi monetare
sumă asigurată, pentru o anumită categorie de bunuri. Indicele mediu de despăgubire poate fi
luat drept bază pentru calcularea primei nete, deoarece totalul despăgubirilor plătite de
asigurător indică volumul efectiv al răspunderii asumate de acesta într-o perioadă trecută.
Acest volum ne permite să stabilim, pe baza unor calcule de probabilitate, nivelul primei nete
necesar constituirii unui fond de asigurare la nivelul răspunderii asigurătorului dint-o perioadă
viitoare. Deci, cunoscând cât au reprezentat despăgubirile la fiecare 100 de unităţi monetare
sumă asigurată, pe o anumită perioadă de timp trecută la o anumită categorie de bunuri, se
poate determina prima netă la 100 de unităţi monetare sumă asigurată pentru perioada
următoare. [24]
Indicele de despăgubire poate fi calculat pe baza datelor oferite de statistica de
asigurare. Numărul anilor pentru care este necesar să fie calculat indicele de despăgubire
variază în funcţie de natura bunurilor şi de natura bunurilor şi de felul riscurilor cuprinse în
asigurare. De regulă, cu cât numărul anilor pentru care se calculează indicele de despăgubire
este mai mare, cu atât există mai multă siguranţă că el va permite stabilirea, cu un grad de
precizie mai mare, a mărimii primei rate. [10]
Pe baza practicii de asigurare s-a ajuns la concluzia că, în cazul asigurării animalelor,
numărul de ani care oferă suficientă garanţie în stabilirea indicelui de despăgubire este între 5-
7, la clădiri şi la alte construcţii pentru unele riscuri - între 10-15 ani, iar pentru altele, cum
este, de exemplu, cutremurul - între 30-40, la culturile agricole – între 15-20 etc.
Pentru calcularea indicelui de despăgubire anual se poate folosii formula:
S n v
I sau, I  ,
N V N V
 în care:
I – reprezintă indicele de despăgubire anual;
S – suma totală a despăgubirilor plătite de asigurător;
N – numărul bunurilor (obiectelor) asigurare;
V – valoarea medie a sumei asigurate;
n – numărul bunurilor (obiectelor) despăgubite;
v - valoarea medie a despăgubirilor acordate pentru bunurile asigurate.

Pe baza acestei formule se procedează la calcularea indicelui de despăgubire pentru

fiecare an în parte în perioada stabilită. După cunoaşterea indicilor de despăgubire anuali se
calculează indicele mediu de despăgubire, ca o medie aritmetică simplă. În continuare se
compară indicele mediu de despăgubire cu indicii de despăgubire anuali pentru a vedea dacă
între aceşti există abateri în plus sau în minus. De regulă, se constată existenţa unor astfel de
abateri şi, ca atare, nu se poate ca prima netă unitară să fie egală cu indicele mediu de
despăgubire. Dacă s-aer admite o astfel de primă netă, ar exista posibilitatea ca, în ultimii ani,
încasările din primele de asigurare realizate de un asigurător să nu fie suficiente pentru
acoperirea tuturor pagubelor produse de riscurile asigurate. Pentru a elimina o astfel de
posibilitate, se corectează indicele mediu de despăgubire cu un adaos de risc. Mărimea acestui
adaos este influenţată de nivelul abaterilor indicilor de despăgubire anuali, faţă de indicele
mediu de despăgubire, şi se obţine calculând abaterea medie pătratică. [13]

Elemente matematice utilizate în teoria asigurărilor

Variabile aleatoare discrete

Definiţia 1: Se numeşte variabilă aleatoare discretă, un tablou de forma:

 x1 x2 .................xn 
x
 p p ................ p 
 (3.1)
 1 2 n 
unde pe prima linie s-au trevut valorile posibile ale variabilei
x ( x1, x 2. ......... x n ),
iar pe a doua linie probabilităţile cu care varialbila x ia aceste valori
( p1 p 2 ...... p n ). [10]
Observaţia 1: Putem astfel spune că, probabilitatea ca variabila x să ia valoarea xi
este pi
unde i=1,...........,n.
Avem de asemenea relaţia:
p1  p 2  ....... p n =1
Definiţia 2: Fiind dată variabila aleatoare x, reprezentată ca în relaţia (3.1), atunci vom
numi valoare medie a acesteia, numărul:

M(x)= M= p1 x1  p 2 x 2  ........  p n x n
sau restrâs:
n
M= p
i 1
i  xi

Pentru studiul gradului de împrăştiere a datelor avem:

Definiţia 3: Se numeşte dispersie a variabilei x, numărul:
not

 2  D x   M  x  M  2 
adică:
n
 2    xi  M   pi (2)
2

i 1

Observaţia 2: Se mai foloseşte adesea şi indicatorul numit abatere medie pătratică

(3.2) dat prin relaţia:

x  M   pi
2
  2  i (3.2)
i 1

Observaţia 3: În cazul în care un fenomen nu este cunoscut în întregime, în ansamblul

său (adică variabila aleatoare globală este necunoscută şi dispunem numai de anumite valori
ale ei) abaterea medie pătratică poate fi estimată cu ajutorul expresiei:
m

a= 
xi  M *
i 1
m 1
unde: m – numărul datelor statistice cunoscute
M* - media eşantionului luat în calcul
xi - valorile observate [10], [30]

Variabile aleatoare continue

Generalităţi

Adesea valorile unei variabile aleatoare nu pot fi scrise într-un şir, acestea
identificându-se cu un interval real. În acest caz variabila poartă numele de variabilă aleatoare
continuă. [21]
Definuţia 4: Se numeşte funcţia de repartiţie a variabilei aleatoare continue x
expresia:
F(x)= P(x-  )
unde    a, b  R

Observaţii privind funcţia integrală a lui Laplace

Este cunoscut faptul că funcţia de unor variabile aleatoare continue cu distribuţia

normală are expresia:
1  M 
F  =   
2   
t2
1 
unde:   z  
z

2 0
 e dt 2
numită funcţia integrală a lui Laplace. [10]

Mai mult putem deduce că:

b M   a M 
P a xb      
     

În cazul în care: a  M   , b  M   egalitatea devine:

 
  (3)
P x  M   2  
 
 Rezultat deosebit de util în cazul calculării sumelor restituite de asigurator.Pentru
această situaţie mai exact se foloseşte următorul caz particular, în care:
  k adica expresia (3) devine:
 k 
  (4)
P x  M   2 
 

sau:  kxM  k   2k (5)

P  M
 CURS 4
Asigurările agricole în România: trecut, prezent si perspective

Cuvinte cheie: evoluţia etapizată a asigurărilor agricole; piaţa unică a asigurărilor

Repere istorice ale asigurărilor agricole în România

Perioada 1800-1945

În faţa unor evenimente generatoare de pagube, oamenii au simţit nevoia să se

protejeze. Istoria a consemnat numeroase cazuri în care pentru a face faţă pierderilor
provocate de calamităţile naturale sau alte sinistre aceştia au constituit fonduri mutuale de
întrajutorare, la care au făcut recurs atunci când unora dintre ei le-a fost distrus avutul. Astfel,
în secolul al XII-lea în îndepărtata Islanda au fost consemnate forme primare de asigurare sub
forma unor asociaţii mutuale, constituite câte una la fiecare 20 de gospodării, care acopereau
pe principiul reciprocităţii daunele din pierderile de animale.[1], [9]
În secolul al XVIII-lea, în Scoţia a fost introdusă asigurarea contra riscului de
grindină, motivată de frecventele cazuri de pagubă pe care le-au înregistrat cultivatorii de
cereale. În secolul următor (1832), în Germania, la Leipzig, Ernest Albert Masius a întemeiat
prima societate germană de asigurări pentu vite, bazată pe principiile mutualităţii.
În ţara noastră primele forme ale asigurărilor agricole au apărut în secolul al XVII-lea.
De atunci se consemnează existenţa unei forme embrionare de asigurare a animalelor. Este
vorba de asociaţiile de întrajutorare cu numele de HOPŞA care reuneau crescătorii de animale
dintr-o comună. În cazul sacrificării de necesitate a unei vite, carnea rezultată era împărţită
între membrii asociaţiei, fiecare plătind câte o sumă de bani pentru aceasta. Proprietarul
animalului sacrificat îşi recupera în felul acesta, total sau parţial, paguba suferită.
Dacă la începuturi, asigurările agricole au existat sub forma unor asociaţii de
întrajutorare, cele mai multe cu caracter local, în care regulile erau transmise prin viu grai
între membrii colectivităţii, treptat, reglementarea acestora a căpătat forma scrisă, iar gradul
de organizare a asigurărilor s-a dezvoltat şi el.
Secolul al XIX-lea care a însemnat cristalizarea relaţiilor capitaliste, a dat un impuls
important dezvoltării asigurărilor în general şi în speţă asigurărilor agricole.
Locul asociaţiilor de întrajutorare este luat de societăţi de asigurare care îşi lărgesc
obiectul de activitate, oferind protecţie contra cost pentru riscuri diverse. Evoluţia acestor
ultime entităţi este elocventă (tabel 3.1.).

Tabelul 3.1.
Dezvoltarea societăţilor de asigurare în secolul al XIX-lea
Anul 1800 1850 1900
Număr societăţi de
asigurare 30 306 1272
Număr ţări 7 14 26
Sursa: Materiale teoretice pentru învăţământul profesional în Administraţia Asigurărilor de Stat
din România, Bucureşti, 1970

În România primele societăţi comerciale autohtone de asigurări s-au înfiinţat în a doua

parte a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, procesul constituirii şi evoluţiei
lor fiind legat de fenomenele de centralizare, migrare şi expansiune a capitalului. În peisajul
economic al României au apărut societăţi de asigurare ca Transilvania (1866), Dacia (1871),
România (1873), Naţionala (1882), Generala (1887), Agricola (1906) ş.a. [21]
 Cât priveşte riscurile specifice agriculturii, societăţile de asigurări create practicau în
mod selectiv asigurări de incendii şi grindină. Asigurarea vitelor, de exemplu, nu era
practicată de către asigurători.
Cu toate neajunsurile şi selecţia practicată de către asigurători la acea vreme,
asigurarea contra riscului de grindină a fost benefică pentru producătorii agricoli. Au existat
mai mulţi ani în care riscul de grindină a determinat pagube însemnate la producătorii agricoli
iar efectele asigurării au fost dovedite. De exemplu, studiind conturile de profit şi pierdere ale
societăţilor de asigurări din anul 1902 - primul în care s-au publicat statistici ale rezultatelor
din asigurări - rezultă că în legătură cu riscul de grindină s-au plătit despăgubiri mai mari
decât primele încasate (tabel 3.2).
Tabelul 3.2.
Extras din conturile de profit şi pierdere ale asigurătorilor - anul 1902
Nr. Societatea de Total d.c. Riscul de grindină
crt. asigurări Prime încasate Despăgubiri plătite    
1 Naţionala 14.646.045 14.444.510 1.021.447 1.331.617
2 Generala 10.424.648 10.196.439 1.034.527 1.295.569
3 Dacia - România 25.465.634 25.062.780 1.201.745 1.819.597
Sursa: Apud Constantinescu, Dan Anghel şi colaboratorii “Istoria asigurărilor în România” volum I,
pag. 60, Colecţia Naţională, Bucureşti, 2002

Anul 1879 a fost de asemenea, unul nefast pentru riscul de grindină. În darea de seamă
a Societăţii de asigurare România se consemnează un volum de daune plătite de 4 ori mai
mare decât în anul 1878. Cu toate pagubele înregistrate societatea nu a renunţat la asigurarea
de grindină, considerând şi rolul social pe care trebuie sa-l aibă protecţia prin asigurare. În
acest sens, preşedintele societăţii, Iuliu Seculici afirma în raportul prezentat la finele anului:
“Consider că, într-o ţară eminamente agricolă ca a noastră, este de datoria unui institut
naţional de a nu lipsi pe agricultori de acest mijloc de a-si apăra fructul muncii lor contra
acestui element distrugător. Consiliul, pentru a concilia atât interesele acţionarilor, cât şi
acelea ale agricultorilor, a hotărât de a menţine exploatarea acestei branşe, mărind însă
premiile în acele zone, care după experienţa obţinută din statistice, sunt mai mult expuse
grindinei.”[12]
Sub aspect tehnic, tariful de prime aplicat asigurărilor de grindină de către asigurători
se stabilea în funcţie de doi factori şi anume de amplasarea geografică a culturii şi de felul
culturii asigurate. În raport cu primul dintre ei, teritoriul (de până în anul 1918) al României a
fost împărţit în treizeci de zone graduale de risc, iar în raport cu sensibilitatea plantelor expuse
la riscul de grindină s-au stabilit patru grupe de risc şi anume: (1) Porumb; (2) Cereale
păioase; (3) Rapiţă, mazăre, fasole şi floarea-soarelui şi (4) Plante de nutreţ. Tarifele de primă
se modificau anual în funcţie de incidenţa de risc şi de experienţa asigurătorilor. Cu caracter
de exemplificare redăm mai jos configuraţia tarifelor de primă utilizate de societăţile de
asigurare în anul 1913 (tabel 3.3).
 Tabelul 3.3
Scala de prime utilizată de societăţile de asigurare în anul 1913
CLASA FELUL PRODUSELOR CLASA FELUL PRODUSELOR
A

Plante de

nutreţPlante de
fasole şi fl.

fasole şi fl.
Porumb

Porumb
Cereale

Cereale
soarelui

soarelui
nutreţ
Rapită,

Rapită,
A B C D A B C D
% %
I 0,4 0,8 1,3 1,8 VI 1,9 3,8 4,8 5,4
Ia 0,5 1 1,6 2,1 VI a 2 4 5 5,6
Ib 0,6 1,2 1,9 2,4 VI b 2,1 4,2 5,2 5,8
II 0,7 1,4 2,2 2,7 VII 2,2 4.4 5,4 6
II a 0,8 1,6 2,4 2,9 VII a 2,3 4,6 5,6 6,2
II b 0,9 1,8 2,8 3,3 VII b 2,4 4,8 5,8 6,4
III 1 2 3 3,6 VIII 2,5 5 6 6,6
III a 1,1 2,2 3,2 3,8 VIII a 2,6 5,2 6,2 6,8
III b 1,2 2,4 3,4 4 VIII b 2.7 5,4 6,4 7
IV 1,3 2,6 3,6 4,2 IX 2,8 5,6 6,6 7,2
IV a 1,4 2,8 3,8 4,4 IX a 2,9 5,8 6,8 7,4
IV b 1,5 3 4 4,6 IX b 3 6 7 7,6
V 1,6 3,2 4,2 4,8 X 3,1 6,2 7,2 7,8
Va 1,7 3,4 4,4 5 Xa 3,2 6,4 7,4 8
Vb 1,8 3,6 4,6 5,2 Xb 3,3 6,6 7,6 8,2
Sursa: Apud Constantinescu, Dan Anghel şi colaboratorii “Istoria asigurărilor în România” volum I,
pag. 87, Colecţia Naţională, Bucureşti, 2002.

Fiecărui judeţ, iar în cadrul lui, fiecărei moşii sau comune îi era atribuită o clasă de
asigurare din cele treizeci, astfel încât să se stabilească în mod adecvat tariful de prime aferent
fiecărei moşii şi, respectiv, culturii asigurate.
Prima de asigurare trebuia plătită în numerar la emiterea poliţei. Cum însă, majoritatea
asiguraţilor nu dispuneau de lichidităţile necesare pentru plata primei, asigurătorii admiteau ca
asiguraţii să acopere o parte a primei pe baza unor cambii avalizate (garantate) de către agenţii
de asigurare.
În cazul producerii riscului asigurat, stabilirea valorii pagubelor şi acţiunea de
evaluare revenea asigurătorilor, în conformitate cu condiţiile generale de asigurare. Lichidarea
daunei putea să fie brută sau netă. Lichidarea brută era echivalentă cu valoarea pagubei
suferite de recolta în picioare pe câmp, iar cea netă se determina prin deducerea din valoarea
pagubei suferite de recolta în picioare pe câmp, a cheltuielilor ce ar fi revenit părţii de recoltă
dăunată de la coacere până la inmagazinarea ei şi a cheltuielilor de constatare a pagubei.
Din raţiuni de standardizare a procedurilor de constatare şi evaluare a pagubelor,
societăţile de asigurare considerau loc de înmagazinare mercurialul portului Brăila pentru
Muntenia şi, respectiv, Galaţi pentru Moldova. În aceaşi idee, cheltuielile deductibile ce
reveneau părţii de recoltă dăunată erau stabilite pe baza unor cote progresive în raport cu
mărimea daunei, astfel:
- pentru o daună cuprinsă între 1 - 30% cota de cheltuieli deductibile era de 5%;
- pentru o daună cuprinsă între 31 - 50% cota de cheltuieli deductibile era de 10%;
- pentru o daună cuprinsă între 51 - 75% cota de cheltuieli deductibile era de 15%;
- pentru o daună peste 75%, cota de cheltuieli deductibile era de 20%. [20]
Un alt principiu uniform adoptat de către societăţile de asigurare este cel referitor la
cheltuielile de constatare a daunelor care urmau să fie suportate de asigurat. Convenţional,
acestea au fost stabilite ca fiind de 5 % din valoarea daunei, indiferent de cota acesteia.
 Întrucât riscul de grindină făcea parte din aşa-zisa categorie a riscurilor grele,
societăţile româneşti erau asigurate la mari reasigurători internaţionali. Partea cedată în
reasigurare era de aproximativ 50 %. [5]
Chiar dacă societăţile de asigurare s-au dovedit deschise la asigurarea culturilor contra
riscului de grindină, ponderea culturilor asigurate în total suprafeţe cultivate era extrem de
redusă. Astfel, autorul Dan Anghel Constantinescu, citând drept sursă lucrarea lui I. T.
Rădulescu “Asigurarea contra grindinei” prezintă următoarea situaţie:
Tabelul 3.4
Situaţia suprafeţelor cultivate şi asigurate în perioada 1908 – 1912
Suprafeţe cultivate Suprafeţe Ponderea culturilor
Anul
(ha) asigurate asigurate
1908 3.090.460 18028 0,58%
1909 2.940.617 28733 0,98%
1910 3.227.707 54521 1,69%
1911 3.037.551 42786 1,41%
1912 3.154.640 47617 1,51%
Sursa: Apud Constantinescu, Dan Anghel şi colaboratorii “Istoria asigurărilor în România” volum I,
pag. 91, Colecţia Naţională, Bucureşti, 2002

Am întreprins analiza asigurărilor agricole în perioada 1870 - 1920 cu intenţia de a

scoate în evidenţă câteva aspecte.
În primul rând, privitor la cuprinderea în asigurare a culturilor agricole contra riscului
de grindină, societăţile româneşti de asigurare care funcţionau în acea perioadă nu făceau notă
distinctă în raport cu alţi asigurători din Europa care ofereau asigurări similare.
În al doilea rând, deşi asigurările respective şi-au dovedit nu o dată necesitatea,
cuprinderea în asigurare se situa în jurul a un procent din totalul suprafeţelor asigurate. Faptul
respectiv denotă gradul de pauperizare al proprietarilor agricoli dar şi o lipsă de informare cu
privire la beneficiile potenţiale ale unei poliţe de asigurare şi până la urmă, lipsa tradiţiei în
materie de asigurări agricole.
În fine, deşi au trecut circa 130 de ani de la introducerea primelor produse de asigurare
destinate producătorilor agricoli, procedurile tehnice privind determinarea primelor de
asigurare şi cele referitoare la evaluarea pagubelor şi stabilirea şi plata despăgubirilor au
rămas, cu puţine excepţii, valabile şi astăzi. [21]
În ceea ce priveşte asigurarea animalelor, deşi riscurile de accidente, îmbolnăviri şi
epizootii erau crescute, aceasta nu şi-a găsit materializarea printre produsele societăţilor de
asigurare, rămânând la stadiul de proiect. Necesitatea asigurării animalelor a fost semnalată
încă din anul 1865, când medicul veterinar şef al statului, M. Colbea a înaintat guvernului
”Proiectul de lege pentru înfiinţarea unei case generale de asigurare mutuală a vitelor
cornute mari şi mici, precum şi a râmătorilor din România”. Acesta prevedea obligativitatea
asigurării pentu toţi proprietarii de vite şi garantarea dezdăunării la producerea evenimentelor
asigurate. Proiectul prevedea soluţii de asigurare şi dezdăunare pentru cazurile de accidente, şi
moarte a animalelor ca urmare a epizootiilor şi a bolilor sporadice. În schimb, nu erau
despăgubite, conform propunerilor din proiect cazurile de decese la animale ca urmare a
riscurilor de inundaţii, incendii, război, maltratare şi nerespectarea regulamentului de poliţie
sanitar-veterinară. Deşi de mare necesitate şi modernitate, proiectul respectiv nu a fost
adoptat.
Alte iniţiative şi propuneri demne de luat în seamă în domeniul asigurării animalelor
au avut în 1880 economistul Dionisie Pop Marţian, medicii veterinari Grigore Vasiliu, I. St.
Furtună, G. Jorcu şi H. Bauman, care în perioada 1901 - 1910 au prezentat câteva proiecte şi
lucrări legate de înfiinţarea şi funcţionarea unor entităţi de asigurare a animalelor, fie ca
instituţii publice fie ca asociaţii bazate pe ajutor reciproc. [30]
 Singurul fond public înfiinţat şi utilizat în perioada menţionată (1882) a fost fondul
pentru epizootii necesar combaterii efectelor generate de epizootii.
Cauzele reţinerii societăţilor de asigurare în a oferi servicii de asigurare a animalelor
sunt, cel puţin în parte, obiective. Între acestea poate fi enumerată lipsa datelor statistice, a
istoricului care să dea posibilitatea calculării probabilităţii de risc. Primul recensământ al
animalelor pe specii şi pe judeţe, cu preţul lor de vânzare mediu a fost întocmit abia în anul
1900 iar prima statistică referitoare la mortalitatea animalelor a fost elaborată în 1907 pentru
zona Ilfov şi cuprindea anii 1904 - 1907. Un alt motiv este dat de mortalitatea ridicată a
animalelor, influenţată la rândul ei de lipsa asistenţei sanitar-veterinare, neefectuarea
tratamentelor şi vaccinărilor. Rata ridicată a mortalităţii animalelor a condus la aplicarea unor
prime de asigurare mari, şi la apariţia fenomenului de antisecţie a riscurilor, fapte care i-au
descurajat pe proprietari în a-şi asigura animalele.
În această situaţie, pe plan local s-au organizat şi au fiinţat asociaţii mutuale locale de
asigurare a animalelor care au dat rezultate. Este semnalată astfel, în perioada 1909 - 1912
organizarea câtorva asociaţii mutuale, între care două au fost mai mari, şi anume cea de la
Orăştie şi cea de la Ciacova din Banat. Asociaţia purta numele “Reuniunea proprietarilor de
vite din localitatea ...”. Reuniunile au cuprins în activitatea lor 400 de comune şi au plătit
despăgubiri de peste 100.000 de coroane. Au funcţionat o scurtă perioadă întrucât riscurile
asigurate erau puţine, primele se încasau cu dificultate şi în plus, cheltuielile adiacente
asigurării propriu-zise erau mari. [9], [25]
În lipsa asigurării animalelor practicate de societăţile private de asigurări s-au
dezvoltat în această perioadă asociaţiile mutuale de asigurări a vitelor. În anul 1937, existau
140 de asociaţii mutuale prin care erau asiguraţe peste 40.000 de bovine şi 3.200 de cai.
Implicarea statului în asigurarea culturilor agricole în această perioadă a fost şi ea
prezentă. Astfel în perioada 1903 – 1928, Regia monopolurilor statului organizează asigurarea
culturilor de tutun pentru cazurile de grindină. Fondul de asigurare era constituit prin
participarea regiei şi a cultivatorilor cărora li se reţineau o contribuţie de 5 % la plata
tutunului.
După primul război mondial asigurările agricole au urmat un trend descendent,
motivat pe de o parte, de pauperizarea lăsată de război dar şi de exproprierea şi transformarea
marilor proprietăţi agricole în proprietăţi mici, decise în perioada 1918 -1923.
Cel mai puternic recul al asigurărilor agricole s-a înregistrat în perioada 1929 - 1934,
când marea criză economică s-a simţit puternic şi în agricultură. În plus, în această perioadă
societăţile de asigurare au limitat drastic creditele acordate penru asigurare, primele fiind
plătite până atunci, după recoltă.
Pe fondul redresării economice generale a României, începând cu anul 1935, s-a
înregistrat o creştere însemnată a producţiei agricole şi totodată a preţurilor produselor
agricole, şi deci, a veniturilor agricultorilor. Toate acestea, concomitent cu reintroducerea
treptată a creditului pentru plata primelor de asigurare, au determinat un trend ascendent şi
pentru asigurările agricole.
Un ultim reper în evoluţia asigurărilor agricole în perioada menţionată este înfiinţarea
în anul 1942 a Regiei Autonome a Asigurărilor de Stat (RAAS), instituţie creată pe structura
deja existentă a Casei de Asigurări a Ministerului de Interne (1915). Sfera de activitate a
acestei instituţii în domeniul asigurărilor agricole s-a lărgit, astfel că, alături de asigurările de
grindină, se practica şi asigurarea masculilor reproducători, proprietate a judeţelor, a
comunelor şi a asociaţiilor de păşunat, ca asigurare cu caracter obligatoriu. De asemenea, se
practica asigurarea inventarului agricol contra riscurilor de incendiu, inundaţie şi grindină.
[24]
În timpul celui de-al doilea război mondial activitatea de asigurare a cunoscut un
puternic regres. Mulţi asigurători, mai cu seamă străini s-au retras de pe piaţă ori şi-au redus
activitatea. În 1945 în România mai funcţionau numai 13 societăţi de asigurare româneşti şi 5
reprezentanţe străine. Prin actul naţionalizării din 1948 au trecut în proprietatea statului cele
13 societăţi de asigurare româneşti.
Ele au funcţionat în vechea lor structură organizatorică până la data de 1 septembrie
1949, când au fost puse în lichidare. Portofoliul lor împreună cu rezervele tehnice aferente
asigurărilor de bunuri şi rezervele matematice aferente asigurărilor de viaţă au fost preluate de
Societatea Sovieto - Română de Asigurări, Sovromasigurare, înfiinţată în acelaşi an. Tot în
1949, Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat s-a reorganizat în Întreprinderea de Stat pentru
Reasigurări, limitându-se numai la operaţiuni de reasigurare.

Perioada 1950 - 1990

În această etapă de dezvoltare întreaga activitate de asigurări, implicit asigurările

agricole s-au desfăşurat sub monopolul statului, în exclusivitate. În acest sens, în anul 1952 s-
a înfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS, care a preluat Întreprinderea de Stat
pentru Reasigurări, iar din anul 1953 a preluat întreg portofoliul societăţii Sovromasigurare
care s-a lichidat.
Cât priveşte suprafaţa agricolă a ţării, după reformele agricole şi împroprietăririle din
1912 şi respectiv 1945, asistăm la o fărămiţare a acesteia în mâinile unui număr mare de
proprietari (peste 3 milioane de gospodării), dar care nu aveau forţa necesară pentru o
agricultură competitivă. În anul 1949 suprafaţa proprietăţii avea următoarea structură în
rândul populaţiei. [29]

Tabelul 3.5.
Structura proprietăţilor agricole in anul 1949
Ponderea din totalul
Suprafaţa proprietăţii
populaţiei
până la 5 ha 57,7%
între 5 - 10 ha 23%
între 10 - 50 ha 16%
peste 50 ha 3%
Sursa: Apud Dumitrescu N. ş.a. “Istoria românilor”, Editura Humanitas, 1999

Pe această structură a proprietăţii agricole, în perioada 1950 - 1962 a avut loc un

proces dureros şi forţat de desproprietărire a ţăranilor şi de trecere a pământurilor deţinute de
aceştia în propietatea cooperatistă, respectiv de stat. Astfel, dacă în 1950, 88% din suprafeţele
agricole se aflau în proprietate privată, după 12 ani adică în 1962, când procesul de
colectivizare era încheiat, situaţia proprietăţilor agricole se prezenta astfel:

Tabelul 3.6.
Situaţia proprietăţilor agricole în 1962
Proprietate
Sectorul Privat agricolă Sector de stat Întovărăşiri
cooperatistă
Ponderea 3,5% 70% 17,6% 1,5%
Sursa: Apud Dumitrescu N. ş.a. „Istoria românilor”, Editura Humanitas, 1999

Deşi practicarea agiculturii pe suprafeţe întinse ar fi trebuit să constituie o premisă

serioasă pentru obţinerea unor rezultate eficiente în domeniu, despărţirea ţăranilor de
proprietăţi s-a dovedit în timp, dezastruoasă. Aceeaşi sursă menţionează pentru România în
anul 1980, realizarea celei mai scăzute productivităţi pe suprafaţa cultivată din regiune. Pentru
comparaţie sunt prezentate în paralel, producţiile medii la hectar, la principalele culturi în anul
1980 în România şi în Franţa.[25]
Tabelul 3.7
Producţii comparative România şi Franţa -1980
Cultura România Franţa
Grâu 2.719 kg 6.060 kg
Porumb 2.959 kg 6.580 kg
Floarea-soarelui 1.577 kg 2.100 kg
Cartofi 13.412 kg 30.800 kg
Sfeclă de zahăr 22.284 kg 56.400 kg
Sursa: Apud Dumitrescu N. ş.a. „Istoria românilor”, Editura Humanitas, 1999

Revenind la ideea practicării asigurărilor agricole, criteriile de la care s-a plecat în

perioada analizată ţineau de forma de proprietate. Cu alte cuvinte, se aprecia că bunurile aflate
în proprietate de stat nu necesită protecţie prin intermediul asigurărilor comerciale, fiind
suficiente în acest scop utilizarea pârghiilor financiar- bugetare şi că doar bunurile aflate în
proprietate cooperatistă (de grup) sau privată se pretează unei astfel de protecţii.
De aici rezultă întinderea mare pe care au avut-o asigurările agricole în perioada
menţionată, atât cele prin efectul legii cât şi cele facultative. Astfel, asiguarea prin efectul
legii cuprindera următoarele categorii de culturi şi bunuri aparţinând cooperativelor agricole
de producţie:
1) culturile agricole şi rodul viilor;
2) vitele cornute mari, caii de rasă comună şi catârii de la vârsta de 1 an, precum şi
reproducătorii sau alte animale primite în folosinţă de la consiliile populare;
3) materialele, semifabricatele şi produsele finite;
4) produsele din creşterea animalelor, furajele, produsele agricole şi viticole, precum
şi recolta înmagazinată a livezilor;
5) clădirile şi construcţiile, inventarul gospodăresc, mijloacele de transport, motoarele,
uneltele şi maşinile agricole, maşinile şi instalaţiile din ateliere şi intreprinderile anexe.
Se remarcă un grad mare de cuprindere în asigurare a patrimoniului aparţinând
Cooperativelor Agricole de Producţie. [9]
Practic, în asigurare se includeau toate valorile entităţilor juridice respective cu
excepţia unor bunuri pentru care nu exista raţiunea economică a asigurării lor, aşa cum erau
bunurile degradate, construcţiile aflate în ruină sau bunurile cu incidenţă redusă de risc, ca de
exemplu păşunile şi fâneţele naturale. Asigurarea bunurilor şi valorilor de mai sus se făcea
prin efectul legii, deci avea caracter obligatoriu. Pentru că sumele asigurate în cazul
animalelor erau inferioare valorii reale a acestora, se practica în completarea asigurărilor prin
efectul legii şi asigurarea facultativă sau contractuală.
Tot prin efectul legii erau asigurate, în perioada la care facem referire bunurile din
gospodăriile personale ale membrilor Cooperativelor Agricole de Producţie cât şi din
gospodăriile tărăneşti individuale precum şi bunurile cu caracter agricol, aparţinând altor
cetăţeni. De asemenea, se asigurau prin efectul legii şi clădirile şi construcţiile din mediul
rural.
Dezvoltarea asigurărilor agricole în această perioadă ni se pare relevantă, dacă gradul
de dezvoltare se judecă în raport cu ponderea primelor de asigurare încasate de către ADAS,
singura societate de asigurări, care opera în perioada respectivă în România. Dacă avem în
vedere că în categoria clădiri şi alte bunuri ale Cooperativelor Agricole de Producţie şi ale
populaţiei asigurate prin efectul legii intrau saivane, grajduri, magazii, ateliere, tractoare,
maşini agricole, produse finite, piese de schimb, combustibil şi altele, se poate afirma că
ponderea cea mai mare a primelor de asigurare a primelor provenea dinspre asigurările
agricole (tabel 3.8).
 Tabelul 3.8.
Ponderea primelor aferente asigurărilor de animale, culturi agricole şi alte bunuri aparţinând
CAP - urilor şi populaţiei
Anii Total prime Din care la : Total
asigurări Asigurări de Asigurări agricole Asigurări de pondere
de bunuri animale de culturi clădiri şi alte asigurări
bunuri ale CAP şi de
ale opulaţiei animale,
Mil. lei % Mil. lei % faţă Mil. lei % faţă Mil. lei % faţă agricole
de total de total de şi alte
total bunuri
1955 518,5 100 168,2 32,4 115,8 22,3 130,7 25,2 79,9
1960 663,2 100 279,4 42,1 128,6 19,4 198,1 29,9 91,4
1965 912,7 100 336,2 36,8 209,3 23,0 279,0 30,6 90,4
1970 1580,1 100 386,3 24,4 396,7 25,1 379,8 24,0 73,5
1975 3342,3 100 493,1 14,8 859,4 25,7 660,5 19,8 60,3
1980 5861,4 100 506,8 8,6 763,1 13,0 1100,8 18,8 40,4
1985 4859,3 100 459,6 9,5 522,3 10,7 1335,5 27,5 47,7
1990 4881,2 100 501,8 10,3 182,4 3,7 1926,5 39,5 53,5
Sursa: Apud Văcărel,Iulian şi Florian Bercea, „ Asigurări şi reasigurări”„ ,Editura Expert, Bucureşti, Ediţia a
II-a pag. 189.

Începând din 1975 până în 1990, se observă însă, un recul în asigurarea animalelor şi a
culturilor agricole, fapt datorat pauperizării cooperativelor agricole care s-au confruntat cu
dificultăţi financiare foarte mari şi nu au mai fost în măsură să-şi plătească primele de
asigurare datorate. Cantitativ se poate observa aceeaşi evoluţie. Suprafaţa culturilor agricole
aparţinând unităţilor cooperatiste, asigurată prin efectul legii a crescut de la 2846,0 mii ha în
1960 la 7785,3 mii ha în 1985, scăzând la 2111 mii ha în 1989. Circa 80 % din aceste
suprafeţe au fost asigurate şi pe baze contractuale: 1453,0 mii ha în 1960, 6584,6 mii ha în
1980, 6032,6 mii ha în 1986 şi 7387,7 mii ha în 1989. La fel stau lucrurile şi în cazul
asigurării animalelor. Numărul animalelor asigurate obligatoriu a crescut de la 569,2 mii în
1955 la 9741,6 mii capete în 1980, scăzând la 9213 mii capete în 1986.
Cât priveşte asigurarea facultativă a animalelor se observă aceeaşi evoluţie. Numărul
animalelor asigurate facultativ aparţinând agriculturii cooperatiste a crescut de la 7.300 capete
în 1955 la 8.631.200 capete în 1980, după care s-a produs o diminuare în perioada următoare,
ajungând la 7.457.500 capete în 1986 şi la 1.153.300 capete în 1989.
Asigurarea prin efectul legii a animalelor aparţinând cetăţenilor a cuprins în această
perioadă în medie între 12 şi 15 milioane de capete de animale, din care asigurate, în
completare, pe baze contractuale între 130 şi 1600 mii capete. Şi în acest caz, ADAS a acordat
anual despăgubiri pentru 200 - 600 mii de animale pierite, accidentate sau sacrificate din
dispoziţia organelor sanitar - veterinare.
Proporţia ridicată a culturilor agricole asigurate a făcut posibilă acordarea de
despăgubiri de către ADAS pentru importante suprafeţe. Acestea au variat între 46,9 mii ha în
1960 şi 1412,3 mii ha în 1980, după care au scăzut treptat, până la 707,9 mii ha în 1986 şi la
530,9 mii ha în 1988. [24]
Cu toate neajunsurile manifestate în Excluderi de la asigurare în perioada
agriculturii cooperatiste, legate de subasigurarea practicată (asigurarea la o valoare inferioară
valorii reale a bunurilor) sau de selecţia riguroasă a riscurilor preluate în răspundere de către
ADAS, asigurarea acestor categorii de bunuri şi valori a jucat un rol pozitiv în activitatea
respectivelor unităţi şi în economia naţională în ansamblul ei, permiţând acoperirea unei părţi
din pagubele provocate de calamităţile naturale şi alte evenimente asigurate. [20]
 Asigurările agricole în perioada 1990 – 2007
Evoluţia pieţei asigurărilor generale

Decembrie 1989 a însemnat pentru domeniul asigurărilor şi pentru alte ramuri ale
economiei un moment de răscruce. Căci, începând din 1990 asistăm la spargerea monopolului
statului în materie de asigurări comerciale. Astfel, la data de 31 decembrie 1990 Administraţia
Asigurărilor de Stat îşi încetează activitatea. În locul ei, iau naştere trei societăţi comerciale de
asigurări cu capital integral de stat şi anume “Asigurarea Românească” SA - în siglă
ASIROM, ASTRA SA şi CAROM SA. Apoi se creează şi primele societăţi de asigurare cu
capital privat de provenienţă străină, română sau mixtă. Între acestea se numără “UNITA” SA
înfiinţată în anul 1990 la Timişoara, iniţial ca o societate de tip SRL, transformată apoi în
societate pe acţiuni, ARDAF SA cu sediul la Cluj (1992), Generala Asigurări SA (1993),
societatea ASITRANS SA, Casa de Ajutor Românesc SA, Asigurări “Ion Ţiriac” - ASIT,
SAR Transilvania şi altele.
Treptat, pe piaţa românească a asigurărilor intră şi unii asigurători străini consacraţi,
puternici, precum ING Nederlanden, Aviva, AIG Life, Generali, Vienna Insurance Group,
Uniqa şi altele, care acaparează segmente importante din piaţa asigurărilor româneşti. [21]
În 1991 a fost elaborat un nou cadru legislativ în domeniul asigurărilor - este vorba de
Legea 47 privind constituirea şi funcţionarea societăţilor de asigurări, care însă, nu a impus
norme stricte de solvabilitate şi prodenţialitate. Acest fapt a permis o dezvoltare mai degrabă
cantitativă decât calitativă, judecând după numărul de societăţi de asigurare nou înfiinţate
coroborat cu aportul de valoare adăugată al societăţilor de asigurare (situat sub 1 % în PIB-ul
României, până în anul 2003 când a fost de 1,09 %. În 2007 aportul de valoare adăugată al
societăţilor de asigurare a ajuns la 1,8 %).
Pe fondul legislativ permisiv, evoluţia numărului societăţilor de asigurare a fost rapidă,
ajungându-se ca în anul 2000, în ţara noastră, să fie înscrise la Registrul Comerţului 73 de
societăţi de asigurare (tabel 3.9). De menţionat însă, că circa 90% din cota de piaţă era
deţinută de un număr de 10 societăţi de asigurare.
Tabelul 3.9.
Evoluţia numărului societăţilor de asigurare în perioada 1990 – 2004
Anul 1990 1991 1996 1997 1998 2000 2002 2003 2004 2006
Număr
societăţi
de
asigurare 1 5 47 55 64 73 48 44 45 41
Sursa: Rapoarte OSSAR (1991 - 2001) şi CSA 2001 – 2006

În anul 2000 a fost elaborat un nou cadru normativ în domeniu şi anume Legea 32
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor care impunea anumiţi parametri
de solvabilitate, capital social minim subscris si vărsat, crearea de rezerve tehnice şi un
program de reasigurare corespunzător activităţii desfăşurate.
Ca urmare, numărului societăţilor de asigurare a scăzut la 48 în anul 2001 şi la doar 41
în anul 2006.
Principalii catalizatori ai dezvoltării economiei româneşti după anul 2003 în special au
fost consumul final al populaţiei, care a înregistrat o creştere reală de circa 10% anual.
Totodată, rata inflaţiei a scăzut de la 14,1 puncte procentuale în 2003, până la 4,8 puncte
procentuale în 2006, în timp ce câştigurile salariale nete s-au majorat, în medie, cu peste 20%.
Dinamica indicatorilor macroeconomici a fost apreciată de agenţiile de rating şi Uniunea
Europeană, factor ce a contribuit la obţinerea de către România a statutului de economie de
piaţă funcţională.
 În acest context, piaţa asigurărilor s-a dezvoltat şi consolidat într-un ritm susţinut
comparativ cu anii precedenţii, contribuind în acest fel la progresul economic înregistrat de
către România.
La finele anului 2004, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor impune asigurătorilor
care operează în România norme noi privitoare la creşterea capitalului social, având în vedere
desigur, armonizarea cu practica Uniunii Europene în domeniu. Creşterea capitalului social a
fost realizată într-o perioadă de 18 luni - începând de la 1 ianuarie 2005 şi până la 30 iunie
2006 (tabel 3.10)
Tabelul 3.10.
Creşterea nivelul minim al capitalului social al societăţiilor de asigurare până la 30 iunie
2006
30 iunie
Până la data de: 31 decembrie 2005 30 iunie 2006
2005
Echivalent a 100
a. Activitatea de asigurări generale 40 miliarde Echivalent a 65 miliarde lei vechi
miliarde lei vechi,
exceptând asigurările obligatorii lei vechi (6.500.000 lei noi)
(10.000.000 lei noi)
Echivalent a 150 miliarde
65 miliarde Echivalent a 100 miliarde lei
b. Activitatea de asigurări generale lei vechi vechi, (10.000.000 lei noi)
lei vechi, (15.000.000 lei
noi)
60 miliarde Echivalentul a 100 Echivalent a 150 miliarde
c. Activitatea de asigurări de viaţă lei vechi miliarde lei vechi lei vechi, (15.000.000 lei
(10.000.000 lei noi) noi)
suma valorilor prevăzute la lit. a) şi c) sau b) şi c), după caz, în funcţie de
pentru activităţile „a” şi „c” sau „b” activităţile de asigurare desfăşurate.
şi „c”
Sursa: Ordinul nr. 3.109 din 23.12.2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din România

Până în anul 2007, structura sectorului de asigurări din România a continuat să se

modifice, în principal ca efect al expirării ultimelor două termene de adecvare a capitalurilor
sociale ale societăţilor de asigurare la noile cerinţe prevăzute de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor în legislaţia dată.
Astfel, pentru neadecvarea capitalului social, în anul 2006 au fost retrase autorizaţiile
de funcţionare a 6 societăţi de asigurare (din care una a fost reautorizată ulterior ca urmare a
îndeplinirii cerinţelor), iar în cazul altor 4 societăţi au fost retrase autorizaţiile de desfăşurare a
activităţii de asigurări de viaţă.
Pe fondul consolidării pieţei şi a potenţialului asigurabil existent, în anul 2006 au fost
înregistrate şi intrări de asigurători noi, fiind autorizate să funcţioneze 3 asemenea societăţi,
din care două în domeniul asigurărilor de viaţă şi una în domeniul asigurărilor generale. Prin
urmare, la data de 31.12.2006 erau autorizate să desfăşoare activitate de asigurare, în
conformitate cu prevederile legale în vigoare, 41 de societăţi de asigurare.
Cât priveşte cel mai important indicator al pieţei asigurărilor şi anume volumul
primelor brute subscrise pentru asigurări, în perioada 2003-2006, situaţia evidenţiată în tabelul
3.11 indică un ritm anual susţinut de creştere, situat în jurul valorii de 30% dacă se are în
vedere creşterea nominală şi cuprins între 17,01% (în anul 2005) şi 23,68% (în anul 2006)
dacă se are în vedere creşterea reală:
 Tabelul 3.11
Dinamica primelor brute subscrise pentru asigurări generale şi de viaţă, în perioada
2003-2006

Anul Prime brute Creştere Rata inflaţiei Creştere

subscrise (mii anuală (%) anuală reală
lei) nominală (%) (%)
2003 2.673.816 14,1
2004 3.476.544 30,02 9,3 18,96
2005 4.417.166 27,07 8,6 17,01
2006 5.729.285 29,70 4,87 23,68
Sursa: Raport CSA 2006, disponibil pe www.csa-isc.ro.

Principalii factori de influenţă a acestei evoluţii rezidă în măsurile întreprinse de

asigurători pentru majorarea tarifelor de prime şi oferirea de noi produse de asigurare,
achiziţionarea în rate de către populaţie a unor bunuri de folosinţă îndelungată şi respectiv,
preluarea în leasing de către agenţii economici de autoturisme noi şi, nu în ultimul rând,
publicitatea realizată de asigurători care a contribuit la creşterea gradului de conştientizare de
către populaţie a necesităţii încheierii unei asigurări.
Un moment important în derularea activităţii de asigurare l-a constituit elaborarea în
1995 a Legii 136 privind activitatea de asigurări şi reasigurări în România care stipulează în
esenţă, ramurile de asigurare şi principalele tipuri de asigurări ce pot fi practicate în ţara
noastră, judecate după obiectul lor. De asemenea, legea 136/1995 cu aplicabilitate din 1996 a
scos de sub asigurarea prin efectul legii asigurarea animalelor aparţinând gospodăriilor
agricole şi populaţiei şi asigurarea culturilor agricole aparţinând gospodăriilor agricole,
precum şi alte asigurări. Singura asigurare prevăzută ca obligatorie în prezent, a rămas
asigurarea de răspundere civilă pentru accidente auto. [8]
Din această succintă prezentare a pieţei asigurărilor româneşti în perioada de 18 ani
postdecembristă, se pot trage câteva concluzii.
În primul rând, asistăm la trecerea de la sistemul monopol în domeniul asigurărilor la
cel de piaţă liberă cu mai mulţi jucători.
În al doilea rând, pe fondul unei legislaţii permisive în privinţa capitalului social
minim, a marjelor de solvabilitate şi bonitate impuse asigurătorilor, în tot deceniul 1991-2000
are loc un proces de creştere a numărului de societăţi de asigurare care, din păcate, nu este
însoţit şi de o creştere calitativă reflectată în aportul de valoare adăugată a întregului sector de
asigurări. La finele anului 2000 pe piaţa asigurărilor erau 73 de societăţi se asigurare, dar
aproximativ 10 societăţi deţineau împreună o cotă de piaţă de 85 %. Legea 32/2000 a stabilit
norme minimale prudenţiale pentru asigurători, fapt care a permis “asanarea” pieţei prin
falimentul unor societăţi, fuzionarea altora ori nereînnoirea autorizaţiei de funcţionare pentru
altele. Faptul că în 2006 numărul societăţilor de asigurare a scăzut de la 73 câte erau în 2000
la 41, trebuie apreciat ca un semnal clar de maturizare a pieţei asigurărilor româneşti.

Dezvoltarea pieţei asigurărilor agricole

Particularizând analiza făcută mai sus pe cazul asigurărilor agricole în perioada supusă
atenţiei, se poate afirma că au existat două etape distincte. Una, până la apariţia Legii
136/1995 privind activitatea de asigurare - reasigurare şi alta, după aceea, începând cu anul
1996 şi până în prezent. De asemenea, evoluţia postdecembristă a asigurărilor agricole este
strâns legată şi de transformările de structură care au avut loc în agricultura românească. La
începutul anilor ’90 erau asigurate prin efectul legii culturile agricole şi rodul viilor aparţinând
cooperativelor agricole de producţie precum şi animalele aparţinând cooperativelor agricole şi
populaţiei. Treptat, aceste asigurări au căzut în desuetudine. În principal, au existat două
cauze care au dus la acestă stare de lucruri.
În primul rând, cooperativele agricole de producţie au fost desfiinţate, asigurările
agricole prin efectul legii destinate acestor unităţi rămânând şi fără obiect şi fără primele de
asigurare din care se constituiau fondurile de asigurare necesare pentru plata despăgubirilor.
A doua cauză a căderii în desuetudine a asigurărilor agricole prin efectul legii este
legată de liberalizarea preţurilor şi inflaţia galopantă înregistrată la începutul anilor ’90.
Primele de asigurare au rămas la acelaşi nivel cu cele de dinainte de 1989 şi de aceea, la
producerea evenimentului asigurat, despăgubirea calculată şi plătită nu acoperea decât un
procent neînsemnat din valoarea pagubei efectiv suferite. Se poate afirma că asiguarea prin
efectul legii a ajuns „caricaturală” din cauza neadaptării primelor de asigurare la nivelul
preţurilor înregistrate după anul 1990. De aceea, Legea 136/1995 care a eliminat
obligativitatea asigurării culturilor agricole şi a animalelor nu a făcut altceva decât să
consfiinţească “de jure” o stare “de facto” . [20]
Din anul 1996, asigurările agricole se practică exclusiv pe baze contractuale, acestea
intrând în oferta unui număr restrâns de asigurători între care pot fi menţionaţi ASIROM SA,
AGRAS SA, ALLIANZ - ŢIRIAC, OMNIASIG SA, ASTRA SA, ARDAF SA, ASIBAN SA,
iar mai recent, FATA Asigurări, EUROINS România şi altele.
Cuprinderea în asigurarea facultativă a asigurărilor agricole a fost şi rămâne în
continuare relativ redusă, în anul agricol 2004-2005 ea ridicându-se la circa 14% din totalul
activităţii de asigurări generale dar, incluzând aici şi pagubele produse de riscul de incendiu a
clădirilor.
În anul agricol 2006-2007 au fost asigurate doar 1,8 milioane ha, dintr-un potenţial de
circa 10,5 milioane ha, rezultând un grad de cuprindere în asigurare a suprafeţelor agricole de
numai 17%. Suprafeţele asigurate nu au crescut decât cu aproximativ 20-25% faţă de anul
agricol 2005/2006. În plus, trebuie arătat că performanţa de mai sus s-a obţinut şi cu
sprijinirea agricultorilor de către stat la plata primelor de asigurare. Astfel, în anul agricol
2006-2007 Statul, prin Legea 381/2002 şi Hotărârea Guvernamentală nr.807/2005 a sprijinit
agricultorii prin subvenţionarea primelor de asigurare, în proporţie de 50%.
Din cele arătate mai sus, rezultă că, pentru a ajunge la nivelul ţărilor dezvoltate din
Uniunea Europeană, unde gradul de cuprindere în asigurările agricole este, în medie, de 65%-
70%, pentru România rămâne un segment de 48%-53% care trebuie preluat în asigurare din
totalul suprafeţei agricole asigurabile. Pe de o parte, acest decalaj este foarte mare şi dificil de
recuperat, iar pe de altă parte, el reprezintă un potenţial însemnat de evoluţie a clasei
asigurărilor agricole din ţara noastră.
Pentru a sublinia o dată în plus necesitatea practicării asigurărilor agricole şi protejarea
producătorilor agricoli de efectele nedorite ale calamităţilor naturale, ale bolilor şi ale
epizootiilor, vom încheia acest subcapitol cu prezentarea bilanţului negativ al agriculturii pe
aniil 2005-2007. Aceasta a fost caracterizată de ierni geroase şi secetoase, situaţie care a
afectat culturile agricole însămânţate din toamnă. Situaţia a continuat cu câteva valuri de
inundaţii începând din aprilie 2005 până în septembrie 2005, şi din nou cu inundaţii în
primăvara şi vara anului 2006, cu intermitenţe, care au afectat culturile agricole din întreaga
ţară ducând la o criză a preţului cerealelor, considerat mult prea mic în raport cu cheltuielile
făcute. Pe de altă parte, pe piaţă, cererea nesoluţionată din recolta naţională a condus la
importuri de necesitate, adâncind şi mai mult criza.
Inundaţiile au adus pagube semnificative în agricultură. Au fost afectate de ape peste
1.000.000 de hectare, fiind înregistrate pagube de aproximativ 500 milioane de euro în
agricultură, silvicultură şi îmbunătăţiri funciare. De asemenea, de la bugetul staului au fost
acordate despăgubiri în valoare de 400 milioane lei pentru culturile agricole calamitate.
 Din cauza inundaţiilor, producţia agricolă s-a diminuat considerabil şi în acest fel, s-a
diminuat cu circa 10% faţă de anul 2004, aportul agriculturii la crearea PIB. [23]
Ultimele luni ale anului 2005 au fost şi ele agitate din cauza virusului gripei aviare
care a afectat mai multe localităţi din estul ţării. Gripa aviară a generat şi ea pierderi
importante. Crescătorii de păsări au suferit pierderi de peste 400 milioane lei (aproxmativ 110
milioane euro), ca urmare a reducerii preţului la carnea de pasăre, după apariţia focarelor de
gripă aviară. Pierderile au fost amplificate cu valoarea cheltuielilor şi a neîncasărilor de
venituri legate de oprirea exporturilor, stocarea cărnii şi a stoparea dezinfecţiilor care se
impuneau în urma depistării şi soluţionării focarelor de gripă aviară.
La un astfel de tablou al evenimentelor nedorite care generează pagube consistente la
producătorii agricoli, necesitatea protecţiei prin intermediul asigurărilor reprezintă, în ce ne
priveşte, o chestiune care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie.
În contextul în care agricultura constituie una dintre principalele ramuri economice din
România, stimularea acesteia va conduce, fără dubii, la o impulsionare a cererii pentru
asigurările agricole, chiar dacă în prezent producătorii agricoli nu au putere financiară de
acoperire a cheltuielilor cu asigurarea, aşa cum se întâmplă în ţările dezvoltate. Astfel, piaţa
asigurărilor agricole s-ar putea dezvolta pe baza unor factori care ţin de creşterea veniturilor
agricultorilor dar şi de schimbarea mentalităţii acestora precum şi de alinierea cât mai rapidă a
agriculturii la standardele europene.
În plus, în cazul unor riscuri grele, (de catastrofă) care afectează culturile agricole şi
animalele aparţinând producătorilor agricoli, implicarea statului în calitate de asigurător se
impune de la sine. [24]
Privitor la acest aspect, în anul 2002, Guvernul României a elaborat Legea 381 privind
acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură. O prezentare detaliată a
prevederilor acestei legi va fi făcută într-unul din capitolele următoare.

Evoluţii recente pe piaţa asigurărilor agricole din România

În prezent în România, asigurările agricole sunt practicate de un număr redus de

asigurători, între care se remarcă: FATA Asigurări, ASIROM S.A., OMNIASIG S.A.,
ALLIANZ ŢIRIAC S.A. şi alţii.
Pentru a reliefa gradul de dezvoltare a asigurărilor agricole ne-am concentrat pe
analiza acestui domeniu pe perioada 2007-2008.
În ceea ce priveşte prima jumătate a anului 2008, pe piaţa asigurărilor agricole,
valoarea primelor brute subscrise se ridică la 41,40 milioane lei, adică la 11,3 milioane euro
(tabel 3.12.).
Valoarea respectivă, reprezentând sub 1% din subscrierile totale realizate de societăţile
de asigurare din România, constituie costul plătit de către agricultori pentru acoperirea
culturilor de primavară din anul 2008. Pentru comparaţie, în întregul an agricol 2007 primele
brute subscrise pentru clasa asigurărilor agricole s-au ridicat la 54,76 milioane lei (16,41
milioane euro). În acelaşi timp, volumul daunelor plătite în contul pagubelor înregistrate la
culturile agricole însumează 5,31 milioane lei (1,45 milioane euro), din care cele mai mari
obligaţii de plată au revenit companiilor ALLIANZ-TIRIAC (1,88 milioane lei), ASIROM
(0,92 milioane lei) si FATA Asigurări (0,66 milioane lei).
Între asigurătorii care practică asigurări agricole în prezent, s-a desprins ca lider
Societatea FATA Asigurări, care în semestrul I 2008 a înregistrat un volum de prime brute de
12,18 milioane lei (locul III în 2007 cu o valoare a primelor brute subscrise de 8,77 milioane
lei), adjudecându-şi o cotă din piaţa asigurărilor agricole de 29,41%. În totalul portofoliului
Societăţii FATA Asigurări, această cotă reprezintă 47,6%.
 Pe următoarele poziţii din topul primilor cinci asigurători agricoli se clasează, în
ordine, ASIROM, cu subscrieri de 7,59 milioane lei şi o cotă de piaţă de 18,34% (locul I în
2007 cu o valoare a primelor brute subs locul I în 2007 cu o valoare a primelor brute subscrise
de 17,00 milioane lei crise de 17,00 milioane lei), şi OMNIASIG, cu 5,76 milioane lei şi
respectiv, 13,92% din piaţă (locul VI în 2007 cu o valoare a primelor brute subscrise de 0,95
milioane lei). Acestea sunt urmate de ALLIANZ-TIRIAC, care şi-a adjudecat 10,94% din
piaţă, cu prime brute subscrise în valoare de 4,53 milioane lei (locul II în 2007 cu o valoare a
primelor brute subscrise de 15,08 milioane lei), şi ARDAF, societate ale cărei prime brute
subscrise pe clasa asigurărilor agricole se ridică la 3,37 milioane lei, aferente unei cote de
piata de 8,13%. (locul IV în 2007 cu o valoare a primelor brute subscrise de 5,76 milioane
lei).
Tabelul 3.12.
Prime brute subscrise în asigurările agricole în perioada 2007-2008
Nr. Societatea de asigurări Ponderea Prime brute subscrise Cota de
crt asig. Semestrul I 2008 Anul 2007 piaţă în
agricole în Milioane Milioane Milioane Milioane 2008
total euro lei euro lei
portofoliul
anului 2008
1. FATA Asigurări 47,58% 3,32 12,18 2,63 8,77 29,41
2. ASIROM 1,89% 2,07 7,59 5,10 17,00 18,34
3. OMNIASIG 0,94% 1,57 5,76 0,28 0,95 13,92
4. ALLIANZ-TIRIAC 0,65% 1,23 4,53 4,52 15,08 10,94
5. ARDAF 1,54% 0,92 3,37 1,72 5,76 8,13
6. GENERALI 1,17% 0,67 2,48 1,31 4,39 5,98
7. ASTRA-UNIQA 0,65% 0,46 1,70 0,23 0,77 4,10
8. ASIBAN 0,52% 0,43 1,57 0,33 1,11 3,80
9. EUROINS 2,21% 0,41 1,49 0,00 0,00 3,60
10. B.C.R. ASIGURARI 0,24% 0,17 0,62 0,24 0,82 1,50
11. CARPATICA
0,27% 0,03 0,11 0,04 0,12 0,27
ASIGURARI
TOTAL 0,98% 11,28 41,40 16,41 54,76 100,00
Sursa datelor: Portalul specializat www.1asig .ro.

Clasamentul asigurătorilor efectuat în raport cu primele de asigurare subscrise în

activitatea de asigurări agricole în anii 2007-2008 şi cu cota de piaţă adjudecată pentru clasa
asigurărilor agricole, prezentat mai sus, poate fi completat. Astfel, o evoluţie interesantă poate
fi relevată şi în ceea ce priveşte activitatea de desdăunare a acelor asiguraţi care au înregistrat
pagube la culturile calamitate şi au avut de încasat despăgubiri. Activitatea de desdăunare
poate fi careacterizată pe de o parte, pe baza volumului despăgubirilor plătite în contul
pagubelor înregistrate la culturile asigurate, iar pe de altă parte, pe baza ratei daunei calculată
ca un raport între primele de asigurare subscrise şi încasate pentru clasa asigurărilor agricole
şi valoarea despăgubirilor cuvenite asiguraţilor în contul pagubelor înregistrate la culturile
agricole.
Înainte de aceasta, este însă necesară o prezentare a fenomenelor naturale care au
influenţat producţia agricolă şi au determinat pagube la culturi în perioada analizată. Din
punct de vedere agrometeorologic, anul agricol 2006-2007, se poate caracteriza ca un an
atipic. S-au înregistrat îngheţuri târzii de primăvară (la începutul lunii mai), care au produs
daune mari in special la vie, pomi fructiferi şi legume, iar in perioada mai-septembrie 2007 s-
au manifestat fenomene meteorologice violente ca de exemplu, zile caniculare care au dus la
instalarea secetei, urmate apoi de zile cu ploi torenţiale însoţite de grindină şi furtună, iar pe
unele suprafeţe şi inundaţii. Evenimentele descrise mai sus au produs pierderi prin distrugerea
recoltelor agricole pe suprafeţe mari.
 Pagubele înregistrate au fost deosebit de mari, astfel că societăţile de asigurare, au
plătit pentru anul agricol 2006-2007, un volum de daune de circa 48,3 milioane lei la o
valoare a primelor de asigurare încasate de circa 53,7 milioane lei. În acest caz rata daunei
calculată după cum s-a arătat mai sus a fost de 89,94%.
În primul semestru al anului 2008 daunele plătite de companiile de profil au fost de
5,31 mil. lei (1,45 mil. EUR), iar în anul financiar 2007 daune din asigurari agricole au fost de
32,26 mil. lei (9,70 mil. EUR). Analiza ratei daunei pe asigurători la nivelul anului 2007 ne
reliefează diferenţe foarte mari între asigurători (tabel 3.13.).
Tabelul 3.13.
Daune plătite în asigurările agricole în perioada 2007-2008
Nr. Societatea de DAUNE PLATITE Rata
crt asigurări Semestrul I 2008 Anul 2007 daunei şi
Milioane Milioane Milioane Milioane locul în
euro lei euro lei topul
plătitorilor
de daune în
2007
1. FATA Asigurări 0,18 0,66 0,60 2,01 22,9% (4)
2. ASIROM 0,25 0,92 1,51 5,02 29,5% (2)
3. OMNIASIG 0,08 0,29 0,04 0,12 12,6% (8)
4. ALLIANZ-TIRIAC 0,51 1,88 6,04 20,16 133,6%(1)
5. ARDAF 0,07 0,27 0,36 1,21 21,o% (5)
6. GENERALI 0,11 0,42 0,89 2,97 67,6% (3)
7. ASTRA-UNIQA 0,00 0,00 0,18 0,61 79,2% (6)
8. ASIBAN 0,11 0,40 0,01 0,04 3.6% (9)
9. EUROINS - - - - -
10. B.C.R. ASIGURARI 0,10 0,38 0,06 0,22 26,8%(7)
11. CARPATICA
0,02 0,08 - - -
ASIGURARI
TOTAL 1,45 5,31 9,70 32,36
Sursa datelor: Portalul specializat www.1asig .ro.

De exemplu, Societatea ALLIANZ-ŢIRIAC a plătit daune în valoare 20,16 milioane

de lei la un volum de prime încasate de 15,08 milioane lei, înregistrând o rată a daunei de
133,6%, adică o pierdere clară pe acest segment. Acest lucru a dus la pierderea interesului
societăţii respective pentru încheierea de asigurări agricole, care a coborât în topul
asigurătorilor agricoli de pe locul II pe locul IV. O rată a daunei ridicată au înregistrat în anul
2007 societăţile ASTRA-UNIQA S.A. şi GENERALI S.A., respectiv 79,2% 67,6%. Celelalte
societăţi au înregistrat rate mici ale daunei la clasa de asigurări agricole, acestea situându-se
între 0 şi 30%. [23]
Gradul redus de cuprindere în asigurarea de tip contractual a culturilor agricole din
ţara noastră, coroborat cu faptul că riscurile de tip catastrofă au cunoscut o creştere continuă
în ultimii ani a determinat implicarea statului în calitate de asigurător agricol. În acest sens, în
anii 2007 şi 2008 subvenţia de primă acordată de către stat a ajuns la 50%, măsura având ca
scop impulsionarea cererii de asigurări agricole în rândul producătorilor din România.
În al doilea rând, statul acordă despăgubiri băneşti producătorilor agricoli care au
suferit pagube produse de fenomene naturale şi boli (epizootii) care generează calamităţi
naturale. Plata despăgubirilor suferite de producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice
pentru calamităţile naturale produse de fenomenele naturale şi bolile care generează calamităţi
se efectuează numai pentru culturile agricole, animalele, păsările care au fost asigurate de
către societăţile de asigurare.[20]
Prima concluzie care se degajă din prezentarea făcută, este că gradul de cuprindere în
asigurare a culturilor agricole este foarte scăzut în raport cu potenţialul agricol dar şi raportat
la nivelul ţărilor dezvoltate din Uniunea Europeană. Aşa cum s-a demonstrat pe baza datelor,
pentru România rămâne un segment de 48%-53% care trebuie preluat în asigurare din totalul
suprafeţei agricole asigurabile. Pe de o parte, acest decalaj este dificil de recuperat, iar pe de
altă parte, el reprezintă un potenţial însemnat de evoluţie a clasei asigurărilor agricole din ţara
noastră.
A doua concluzie este legată de rolul statului ca asigurător în agricultură. Protecţia
oferită de stat este limitată la un număr relativ redus de riscuri, iar acordarea despăgubirii este
condiţionată de existenţa unor contracte de asigurare facultativă pentru culturile calamitate. În
opinia noastră, această condiţionare are rolul de a-l proteja cât mai cuprinzător pe
producătorul agricol în cazul apariţiei calamităţilor naturale care determină pagube bunurilor
sale. Implicarea statului în asigurările agricole va creşte în opinia noastră, în următorii ani.
Statul va rămâne asigurătorul de bază pentru riscurile catastrofale iar pentru cele obişnuite,
adica acele evenimente care actioneaza pe arii restranse si care au o distributie aleatorie si
imprevizibila, protecţia va fi relizată prin societăţile comerciale de asigurari.
A treia concluzie este că asigurările agricole au o incidenţă redusă din cauza costului
lor ridicat. Acoperirea culturilor este cum s-a văzut, destul de riscantă pentru mulţi asigurători
din cauza frecvenţei şi intensităţii tot mai crescute a riscurilor, motiv pentru care, în unele
cazuri primele de asigurare ajung Pentru a fi acoperitoare, prima de asigurare ajunge în unele
cazuri la 6-8% din valoarea de asigurare.

Obiective ale pieţei asigurărilor din România ca ţară membră a Uniunii Europene

Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a adus modificări

notabile în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată în domeniul asigurărilor. Odată cu obligaţia
de aliniere a legislaţiei autohtone la directivele europene în materie, dobândirea de către ţara
noastră a statutului de ţară membră a UE presupune şi respectarea a două dintre cele mai
importante principii ale pieţei unice şi anume: libera circulaţie a serviciilor şi dreptul de
stabilire.
După aderarea României la Uniunea Europeană şi piaţa asigurărilor din România
trebuie să se adapteze unui context socio-economic diferit şi cu un nivel crescut de
interdependenţe între statele membre ale Uniunii.
Aşa cum s-a arătat mai sus, România este în prezent unul din statele membre ale
Uniunii Europene cu o contribuţie a asigurărilor la formarea Produsului Intern Brut mult sub
media europeană. Această stare accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii şi
a fondurilor comunitare, şi necesită măsuri eficiente în vederea stimulării pieţei asigurărilor.
Potenţialul asigurabil din România este relativ ridicat, iar faptul va conduce la o creştere a
activităţii asigurătorilor care acţionează deja pe piaţă contribuind la atragerea interesului a noi
investitori în domeniu.
Evoluţia industriei asigurărilor va fi puternic influenţată de schimbările produse în
plan legislativ, în vederea alinierii la prevederile acquis-ului comunitar. Aici avem în vedere
în principal, prevederile legislative referitoare la creşterea exigenţei în ceea ce priveşte
cerinţele minime de capital pentru asigurători, implementarea modelelor de calcul al marjei de
solvabilitate prevăzute de directivele europene, consolidarea regimului de conducere
prudenţială, în conformitate cu principiile guvernanţei corporatiste şi ale managementului
riscului şi introducerea unor condiţii suplimentare privind calificarea profesională, atât pentru
personalul societăţilor de asigurări, cât şi pentru intermediarii din asigurări.
Aderarea României la Uniunea Europeană a făcut necesară definirea unui cadru
strategic care să stabileasca priorităţile dezvoltării pieţei asigurărilor din România în perioada
2007 - 2011 şi să reorienteze planurile de acţiune existente, în conformitate cu cerinţele
integrării rapide şi complete în Uniunea Europeană a acestui segment al sectorului financiar
din România.
Pentru coordonarea şi asigurarea coerenţei tuturor acţiunilor, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor a elaborat şi adoptat Strategia pentru perioada 2007 - 2011, a
cărei implementare va permite Comisiei să devină o instituţie cu un standard ridicat de
profesionalism şi un partener egal cu celelalte instituţii similare din spaţiul european.
Obiectivul general al Strategiei este acela de valorificare maximă a calităţii de stat
membru pe care o deţine România în cadrul structurilor Comisiei Europene, concomitent cu
creşterea credibilităţii CSA în plan naţional. Pentru atingerea lui, trei sarcini trebuie duse la
îndeplinire în această perioadă şi anume:
1. creşterea capacităţii institutionale a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
2. schimbarea filozofiei de supraveghere, aceasta însemnând înlocuirea supravegherii de
tip „conformitate” cu cea bazată pe evaluarea riscului;
3. redefinirea rolului şi poziţiei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în cadrul
comisiilor şi comitetelor de specialitate ale Comisiei Europene, precum şi ale
Asociaţiei Internaţionale a Supraveghetorilor în Asigurări (IAIS).
De o importanţă deosebită este sarcina referitoare la schimbarea filosofiei de
supraveghere a sectorului asigurărilor, ca o etapă premergătoare implementării viitorului
regim de solvabilitate Solvency II. Având în vedere amplitudinea schimbărilor pe care noul
regim de solvabilitate le impune în plan legislativ, organizaţional şi profesional, el va putea fi
aplicat numai printr-o cooperare foarte bună între Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi
societăţile de asigurări, prin stabilirea unui calendar de acţiuni pentru asimilarea corectă şi
unitară a tuturor modificărilor necesare.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, singura condiţie necesară pentru începerea
operaţiunilor de asigurări în România de către societăţile de asigurare din Statele membre este
notificarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). Printre companiile care au trimis
astfel de notificări, în baza principiului liberei circulaţii a serviciilor, se numără asigurători
puternici, precum Allianz Versicherungs sau Axa Versicherungs din Germania, Mitsui
Sumitomo Insurance Company (Europe) Limited şi Society of Lloyd's din Marea Britanie. De
la data aderării României la UE, orice asigurător sau intermediar în asigurări autorizat în
oricare din celelalte state membre ale Uniunii Europene poate desfăşura operaţiuni în
România (direct sau prin intermediul unei sucursale) după notificarea CSA.
În concluzie, se poate afirma că extinderea activităţii în spaţiul Uniunii Europene va
spori potenţialul pieţei asigurărilor din România şi va suscita interesul companiilor de profil
din alte state membre. Efectul va fi o creştere a concurenţei şi va atrage după sine standarde
ridicate de către mediul legislativ şi, evident, concurenţial. [14]

Concepte şi noţiuni de reţinut

- evoluţia etapizată a asigurărilor agricole;
- asigurarea prin efetul legii a animalelor şi a culturilor agricole; 
- asigurarea facultativă a animalelor şi a culturilor agricole;
- rolul statului în asigurările agricole;.
- prime brute subscrise în asigurările agricole;
- principiile pieţei unice a asigurărilor;
- strategia de reformă în domeniul asigurărilor;
- tendinţe şi evoluţii recente în asigurările agricole.

Scenariu propus
Pe baza materialului prezentat şi a bibliografiei indicate, prezentaţi şi argumentaţi
următoarele idei:
 - evoluţia pieţei unice a asigurărilor;
- evoluţia pieţei asigurărilor agricole în România;
- sarcinile rezultate din strategia de reformă în domeniul asigurărilor;
- redefinirea rolului şi poziţiei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în cadrul
comisiilor şi comitetelor de specialitate ale Comisiei Europene;
- redefinirea rolului şi poziţiei Asociaţiei Internaţionale a Supraveghetorilor în
Asigurări (IAIS).
- implementarea viitorului regim de solvabilitate Solvency II.