CURS 1

ELEMENTE INTRODUCTIVE ÎN MANAGEMENT

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA MANAGEMENTULUI

Din perspectivă istorică abordarea evolutivă a managementului pune în

evidenţă discrepanţa dintre istoria îndelungată a managementului ca activitate
practică şi vârsta tânără a ştiinţei managementului. Primele atestări, cu privire la
activitatea de management, au apărut în comuna primitivă odată cu formarea
primelor colectivităţi umane. În prezent, ca de altfel şi în trecut, evoluţia oamenilor
este orientată de încadrarea într-o organizaţie şi prin aceasta, de managementul
organizaţiei respective, deoarece însăşi evoluţia omenirii presupune trecerea printr-
un lung şir de organizaţii. Cu toate că activităţile organizate în grup sunt atestate de
secole, ştiinţa managementului este de dată mult mai recentă, chiar dacă unele
elemente, cu valenţe teoretice, pot fi semnalate încă din antichitate.
Primele atestări legate de management cuprindeau o serie de normative,
metode, principii şi proceduri cristalizate pe baza flerului şi a experienţei, pentru a fi
puse la dispoziţia diferiţilor conducători în vederea exercitării în condiţii cât mai bune
a sarcinilor ce le reveneau.
Biserica prin caracteristicele sale de instituţie socială a reprezentat un prim
mare pas în ceea ce priveşte dezvoltarea civilizaţiei, şi implicit a marcat primele
forme de organizare a activităţii umane pe baza unor principii fundamentate. Ca
mărturie, stau mănăstirile benedictine din secolul VI, care organizau şi planificau
munca oamenilor. Potrivit perceptului lui Benedict munca a fost percepută ca o
datorie morală şi religioasă a omului liber.
Principiile fundamentale ale organizării asociaţiilor de oameni din mănăstirile
benedictine erau:
 asocierea benevolă a oamenilor în grupuri mici;
 munca - datorie morală, nu sclavie;
 ordine severă, disciplină;
 alternarea activităţilor fizice cu cele intelectuale;
 organizarea meticuloasă a muncii pe parcursul unei zi.
Efectul acestor principii organizatorice au condus la creşterea productivităţii
gospodăriilor, contribuind în acelaşi timp la o reducere a volumului de efort, în ceea
ce priveşte munca fizică. Astfel, s-a demonstrat că o creşterea a randamentelor a
fost posibilă doar în urma activităţiilor planificare, sistematizare, înlocuirea
fenomenului de constrângere cu colaborarea sau prin folosirea capacităţilor fizice şi
intelectuale ale omului. „Munca benedictino” - este considerat simbolul sârguinţei şi
desăvârşirii în execuţie a valorilor morale, estetice, a normelor de conduită, a unei noi
etici a muncii. Toate aceste elemente au concurat la creşterea cantităţiilor de
produse destinate consumului, ca de altel şi a altor bunuri materiale.
Bazele tehnicii şi tehnologiilor contemporane s-au pus în epoca Evului Mediu.
În anul 900 s-au formulat primele cerinţe privind managementul, iar în 1436, la
Veneţia, pentru prima dată s-au făcut aprecieri asupra cheltuielilor, ca de altfel, şi
aprecieri în ceea ce priveşte conducerea personalului.
Primele aprecieri concrete asupra termenului de management, asupra
elementelor sale de conţinut, au fost făcute în secolul al XVII-lea, odată cu derularea
1
revoluţiei industriale, proces prin care munca manuală a omului a fost înlocuită cu
producţia industrială de grup. Această revoluţie istorică a societăţii, în general şi a
industriei în particular, a determinat necesitatea apariţiei primelor încercări de
conducere ştiinţifică a colectivităţilor de producători. De altfel, managementul s-a
născut şi s-a manifestat în toate activităţile umane ca urmare a trecerii de la munca
individuală la cea de grup, moment în care a apărut necesitatea armonizării
activităţilor individuale desfăşurate de fiecare membru al grupului sau colectivităţii şi
a transformării acestora într-un tot organizat şi optimizat, scopul urmărit fiind
creşterea productivităţii muncii şi pe această bază a câştigului întreprinzătorului şi al
executanţilor.
Întrucât la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX industria a devenit
obiectul studiilor sociologice, sociologii şi economiştii şi-au canalizat studiul în
elaborarea de măsuri în urma căruia se se poată realiza profit maxim.
Prima ţară care a pus bazele elaborării teoriei managementului a fost
Anglia. În anul 1823, inginerul englez Charles Babadge, în cartea „Starea economică
a maşinilor şi a producţiei" a analizat problemele organizării muncii şi rolul maşinilor
în diviziunea muncii. Acesta a fost primul material didactic privind managementul
întreprinderilor. Ideile sale conform cărora diviziunea muncii este necesară nu numai
în organizarea muncii, dar şi în managementul acesteia, au fost dezvoltate după
aceea în teoria managementului.
Robert Owen, proprietar al fabricii de filatură din New-Lanark, considera că
prin organizarea raţională a muncii se pot exclude conflictele dintre muncitori şi
patroni, dar în acelaşi timp, diviziunea excesivă a muncii creează limitarea
lamentabilă a intelectului uman la interese neînsemnate şi păguboase. Owen prin
acţiunile sale a condus la creşterea eficienţei economice a întreprinderii sale,
solicitând fabricanţilor să acorde „maşinilor vii" mai multă atenţie, anticipând prin
aceasta, cu mai bine de un secol, viitoarele cercetările din secolului XX.
Bazele managementului ca ştiinţă şi concept au fost puse de inginerul
american Frederik Winslow Taylor (1856-1915) şi de inginerul şi geologul
francez Henry Fayol (1841-1925). În accepţiunea lui ştiinţifică termenul de
management a pătruns mai întâi în SUA şi Franţa. Cea mai puternică expansiune a
termenului, conceptului şi ştiinţei managementului s-a realizat în ultimii 50 de ani, ca
urmare a puternicului impact pe care l-a avut cuprinzătoarea carte a lui James
Burnham – Revoluţia managerială, apărută pentru prima dată la New York, în anul
1941.
Etapizarea managementului în consolidarea sa ca ştiinţă a fost abordată şi
analizată de de mai mulţi cercetători, din diferite puncte de vedere, care de sigur au
condus la variate concluzii. Astfel, Philip W. Shay stabileşte patru etape importante în
ceea ce priveşte procesul dezvoltării conceptuale ale managementului.
În prima etapă se fac aprecieri legate de metoda conducerii ştiinţifice, având
ca suport ştiinţific lucrările unor cunoscuţi specialişti, de exemplu: F. W. Taylor, H.
Fayol, H. Gantt. Această etapă se poate caracteriza astfel: managementul ştiinţific
pune accent pe obţinerea unor rezultate maxime cu efort minim, managementul
utilizat până în anul 1920 s-a bazat atât pe stabilirea de norme de muncă şi
planificarea muncii, cât şi pe respectarea normelor stabilite, iar după 1920 s-a axat
pe cercetarea normativelor manageriale, controlul managerial şi colaborarea între
departamentul managerial şi cel executiv.
Etapa a doua, abordează metoda organizatorică, caracteristică anilor 1930,
perioadă axată cu precădere asupra problematici organizatorice. Această metodă
prezintă modelul de organizare de sus în jos, metodă prin care s-a cercetat
2
diviziunea muncii şi repartizarea răspunderilor. De remarcat este faptul că, în această
perioadă, iniţiativa, creaţia, sau aprofundarea deciziilor erau total neglijate.
Etapa a treia, bazată pe obiective, cuprindea perioada anilor 1940, ani de
referinţă în ceea ce priveşte concepţia asupra managementului. Pentru prima dată
managementul a apreciat ca un proces orientat, în general, spre alegerea şi
realizarea obiectivelor unei întreprinderi. În această etapă managementul se implică
în mod direct în asigurarea circulaţiei mărfurilor, în finanţare şi politica economică a
întreprinderii. Perioada se caracterizează printr-o creştere a interesului pentru
activitatea de planificare, de fundamentare ştiinţifică a deciziilor practicându-se o
organizare de tip descentralizat.
Etapa a patra, face referire la apariţia unei teorii generale a dezvoltării.
Această etapă debutează după anul 1960 când, pe baza sintetizării conceptelor de
management formulate şi dezvoltate în etapele anterioare, a început elaborarea unui
cadru conceptual, al unei teorii generale a managementului.
Cele patru etape, prezentate mai sus, sunt considerate de marea majoritate a
specialiştilor ca fiind nucleul de bază în evoluţia managementului ca ştiinţă, fiecare
având propriile contribuţii, ca de altfel şi propriile limite.
În prezent, în formarea ştiinţei manageriale se disting trei etape distincte:

1. managemetul empiric,
2. începutul managementului ştiinţific şi
3. managementul ştiiţific.

Managementul empiric este caracteristic perioadei în care activitatea s-a

bazat pe utilizarea experientei şi intuiţiei în procesul de decizie, coordonare şi control
a activităţilor. În aceasta etapă, factorul decident, sau organul îndreptăţit cu luarea de
decizii este reprezentat de proprietarul înterprinderii. Această stare a fost generată
chiar de condiţiile dimensionale în care se derulau activităţile, fapt ce a favorizat
manifestarea unui asemenea tip de management. Proprietarul apărea ca o persoană
polivalentă, care trebuia să manifeste preocupări şi pricepere în toate domeniile de
activitate ale întreprinderii. În această etapă are loc un proces de formare a unei noi
meserii, cea de manager, care nu mai este proprietarul capitalului.
Începutul managemetului ştiinţific - cuprinde perioada de la începutul
secolului XX şi până în etapa premergătoare celui de-al doilea război mondial. În
această perioadă, se pun bazele teoriei conducerii, de asemenea se stabilesc
conceptele generale cu privire la conducere. Apariţia managementului ştiinţific a fost
precedată de o etapă al cărei conţinut l-a constituit începuturile acestuia, teoria
managementului fiind în curs de formare şi consolidare. Este vorba de o acumulare
continuă de idei, de formularea unor concepte, de principii, de metode şi tehnici
specifice, care imprimau managementului un pronunţat caracter ştiinţific.
Având în vedere cerinţele folosirii cât mai eficiente a elementelor procesului de
producţie, metodele de conducere folosite, au început să fie din ce în ce mai
perfecţionate.
Ca fondator al noului domeniu ştiinţific este recunoscut americanul Frederick
W.Taylor, prin lucrarea: “Principiile conducerii ştiinţifice” (1911), în care introduce
pentru prima dată noţiunea de conducere ştiinţifică, lucrare care au avut un mare
ecou în întrega lume. Taylor are marele merit de a fi edificat o metodă a conducerii
ştiinţifice dedusă din analizele detaliate ale activităţii de muncă, în concepţia sa
bazată pe o serie de principii de conducere. Rezultatele lui Taylor au fost cercetate şi
aplicate în condiţiile capitaliste. Sistemul lui Taylor conţine elemente valoroase,
3
considerate cu o valabilitate generală. Acestea sunt următoarele:
 creearea unei baze ştiinţifice care să facă posibilă înlocuirea metodelor vechi
de muncă şi a înterprinderilor tradiţionale;
 separarea lucrărilor destinate muncitorilor, formarea şi dezvoltarea cooperării
în procesul muncii;
 separarea lucrărilor destinate muncitorilor specializati pentru activităţile
considerate de bază, de lucrările de pregătire a producţiei, urmărindu-se totodată ca
aceşti lucrători, situaţi pe treptele funcţiilor inferioare, să aibă un număr de atribuţii
cât mai reduse;
 separarea precisă a răspunderilor între munca de conducere şi cea de
execuţie, dar şi o colaborare între lucrătorii şi conducătorii ierarhici ai acestora.
Managementul ştiinţific. Specific acestei perioade este faptul că a avut loc o
creştere a numărului de lucrări ştiinţifice în domeniul managementului, s-a amplificat
importanţa informaţiei, a crescut nivelul tehnico-ştiinţific al proceselor manageriale.
Managemetul ştiinţific se referă la perioada contemporană. Această etapizare
a ştiinţei managementului are desigur, un caracter convenţional, pentru că în fiecare
etapă se regăsesc elemente specifice celorlalte.
Managementul ştiinţific este urmarea şi a ceea ce s-a acumulat în perioada
precedentă aplicării sale, a creării şi dezvoltării unei metodologii ştiinţifice, prin care
să faciliteze aplicarea în practică a elementelor de noutate din domeniul tehnicii şi
alte domenii adiacente activităţii întreprinderilor. Contribuţii semnificative în acest
domeniu au avut: cercetările operaţionale, teoria sistemelor, cibernetica,
informatizarea, psihologia, sociologia, etc.

DEFINIREA MANAGEMENTULUI CA ŞTIINŢĂ

Managementul poate fi considerat ca fiind cea mai veche artă întrucât solicită
din partea celor care-l pun în practică talentul de a stabili obiective, a organiza şi a
coordona eforturile individuale în vederea realizării obiectivelor.
„Managementul este cea mai nouă dintre ştiinţe şi cea mai veche dintre arte”.
Managementul este considerat ca o formă a muncii intelectuale, deţinând o
funcţie specifică în cadrul societăţii, având la bază un fond de cunoştiinţe şi informaţii
care se alfă într-o continuă evoluţie.
Managementul se poate caracteriza printr-o trăsătură constantă, a cărei
principale obiective sunt aceleaşi, adică: de a comanda, a orienta, a controla şi a
coordona activitatea pentru realizarea unor scopuri şi obiective clar definite. Din
acest punct de vedere, managementul trebuie considerat o activitate care prezintă
anumite caracteristici specifice, fără a neglija faptul că munca de conducere
reprezintă şi un act social, care a apărut cu mult înainte de ştiinţa managerială.
Managementul reprezintă ca o cale ştiinţifică de soluţionare a problemelor
puse sistemului managerial în anumite condiţii. Managementul este privit ca o
acţiune, artă sau manieră de conduce o organizaţie, de a organiza, de a dirija, de a
planifica dezvoltarea sa, de a controla şi se aplică tuturor domeniilor de activitate.
Managementului unei societăţi îi revine ca sarcină promordială să identifice
problemele adevărate care ţin de această activitate şi să le înlăture pe cele false, să
le formuleze în mod concret, să stabilească scopul, obiectivele şi priorităţile. Un rol
însemnat revine, în acest sens, persoanelor cuprinse în sistemul managerial, potrivit
treptei ierarhice pe care se găsesc şi care trebuie să utilizeze teorii, concepte,
metode şi tehnici de management.

4
 Managementul ca activitate economică participă la creşterea eficienţei
economice a oricărei forme de activitate economică, prin intermediul următoarelor
pârghii:
 Managementul aplicat la nivelul societăţilor comerciale măreşte capacitatea de
execuţie a fiecărui angajat. Acest lucru se poate observa prin sporirea productivităţii
muncii. Astfel, dacă întreprinderea dispune de un departament managerial bine
pregătit profesional, cu o vastă sursă informaţională, în mod nemijlocit acesta va
reuşi să asigure condiţiile tehnice, umane, informaţionale şi financiare necesare ca
productivitatea să fie ridicată;
 Managementul contribuie la mărirea eficienţei economice, în funcţie de modul
de alocare şi combinare a resurselor materiale, financiare şi informaţionale la nivel
de societate;
 Managementul contribuie la mărirea eficienţei economice şi prin integrarea la
un nivel superior a activităţilor firmei, pe de o parte, în cadrul pieţei, iar pe de altă
parte, şi în contextul economiei naţionale şi internaţionale, pe baza de criterii
economice.
În urma eforturilor conjugate a unui număr foarte mare de specialişti s-a
cristalizat managemetul ca ştiinţă de sine stătătoare. Astfel, în condiţiile dezvoltării şi
modernizării economiei de piaţă, managementul, atât din punct de vedere practic, cât
şi teoretic, se află într-un continuu proces de afirmare. Managementul, ca disciplină
de sine stătătoare, se realizează pe baza unor teorii, principii, norme, metode şi
tehnici ce se reunesc în ştiinţa managerială.
În cazul în care se prezintă managementul ca pe o activitate, acesta poate fi
definit ca o acţiune de dirijare a unui grup, de alegere a soluţiei optime, sau
organizarea şi realizarea acţiunilor îndreptate către îndeplinirea anumitor obiective. În
literatura de specialitate procesul conducerii poate fi definit ca totalitatea metodelor
cu ajutorul cărora se determină, se clasifică şi se realizează scopurile şi sarcinile unui
anumit grup.
Se consideră că a conduce înseamnă: a decide, a organiza, a prevedea, a
controla. În practica curentă, activitatea managerului nu este strict limitată numai la
una sau alta din activităţile menţionate, ci va trebui să le privească ca pe un
ansamblu de activităţi strict dependente. Pentru cercetarea departamentului
decizional nu este necesară o abordare din punct de vedere teoretic, adică pornit de
la anumite definiţii, ci este necesară observarea fenomenelor care se desfăşoară în
realitate în cadrul procesului de conducere, plecând de la funcţiile manageriale, care
nu reprezintă altceva decât întreaga activitate de muncă ce se desfăşoară în cadrul
unei societăţi.
Ca ştiinţă, managementul presupune stabilirea unor principii, metode şi tehnici
de lucru cu caracter general a căror utilizare trebuie să asigure folosirea optimă a
potenţialului uman, material şi financiar din sistemul economic, al economiei de piaţă.
Rolul managementului reprezintă tocmai transpunerea acestor principii,
metode şi tehnici de lucru printr-un stil de conducere adaptat la condiţiile concrete în
care funcţionează sistemul de conducere.
Managementul are la baza cercetări sistematice, sprijinite pe legi şi principii
propii, cu metode specifice, cu instrumente de investigaţie şi de lucru caracteristice
ei.
Managementul este o funcţie specifică, care se deosebeşte net de activitatea
de supraveghere profesională sau tehnică. Întregul proces de conducere rezidă ca
rezultat al dinamicii şi mobilizării agenţilor economici.
În concluzie, managementul operează cu legi generale, cu ajutorul cărora se
5
asigură realizarea obiectivelor propuse, iar managerul, pentru a putea realiza
performanţă, este obligat pe de o parte, să-şi însuşească ştiinţa de a conduce,
principiile şi legile ei, iar pe de altă parte să stăpânească particularităţile procesului
de producţie.

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA MANAGEMENTULUI CA ŞTIINŢĂ ÎN ROMÂNIA

Atât pe plan mondial cât şi în România conturarea ştiinţei managementului are

loc la începutul secolului al XX – lea, atunci când s-a impus ca o necesitate obiectivă
datorită complexităţii şi diversităţii în toate domeniile.
În progresul ştiinţelor economice, a celor din domeniul conducerii şi
organizării, oamenii de cultură şi specialiştii din România au adus o importantă
contribuţie. Începuturile culturii economice în ţara noastră se fac simţite atât prin
preluări ale unor concepţii progresiste, cât şi prin studii şi lucrări originale. Între marii
gânditori ai progresului din ţara noastră, literatura de specialitate citează printre cei
care au pus bazele gândirii economice româneşti pe: D. Cantemir, N. Bălcescu, M.
Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Emanoil Ion Nichifor, I. C. Panţu
Pop Marţian, V. Madgearu, P. S. Aurelian, B. P. Haşdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga,
M. Ralea, D. Gusti, C. Hurmuzescu şi mulţi alţii.
Paradoxal, faţă de situaţia economică şi starea de dezvoltare a economiei
naţionale, România se înscrie în rândul ţărilor în care preocupările teoretice şi
pragmatice privind managementul firmelor au debutat foarte timpuriu.
Pentru prima dată în Europa sistemul taylorist de organizare a muncii s-a
aplicat la „Ţesătoria românească de bumbac” din Piteşti. Rezultatele obţinute au
demonstrat o creştere a eficienţei şi mai mult decât atât şi alte întreprinderi au
adoptat acest sistem. Academia de Înalte Ştiinţe Comerciale şi Industrie a introdus în
planul de învăţământ cursul de management al firmei, acesta fiind primul pas în
vederea cercetării sistemelor de management cât şi a funcţiilor manageriale.
Un alt exemplu elocvent, care întăreşte preocupările teoretice şi pragmatice
privind managementul, la reprezentat ziua de 25 ianuarie 1916, zi cu o semnificaţie
deosebită pentru profesorul Virgil Madgearu cât şi pentru România, deoarece prin
cursul ţinut în aceea festivă zi, s-a fixat obiectivul de studiu al managementului, rolul
şi locul managementului în întreprinderile româneşti, întreprinderea ca obiect de
studiu al conducerii ş.a.m.d. În prelegerea sa, profesorul Madgearu, susţinea, că în
fruntea programului de învăţământ românesc ar trebuie să se regăsească ştiinţa
întreprinderilor.
Institutul Român pentru Organizarea Ştiinţifică a Muncii (IROM), creat în 1927
prin contribuţia unor reputaţi oameni de ştiinţă (V. Madgearu, G. Ţiţeica, D. Gusti,
Ghe. Ionescu Siseşti) a avut principalul scop de a face pasul necesar pentru ca
România să iasă din domeniul empirismului în domeniul organizării raţionale cu
ajutorul ştiinţei.
Buletinul IROM – cuprindea ultimele noutăţi teoretice şi practice de
management autohton şi internaţional. Nivelul ridicat de competitivitate nu numai pe
piaţa internă cât şi pe cea europeană a unor întreprinderi, aşa cum de exemplu a fost
Malaxa, s-a datorat şi faptului că conducerea a aplicat concepte moderne ale
managementului.
Şi în România apar mai multe definiţii formulate de diverse curente sau şcoli.
Managementul rezidă din studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul
întreprinderilor, în vederea descoperirii legităţilor şi principilor care guvernează, şi a
conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură să
6
asigure ridicarea eficienţei sau după Nicolescu O. (1992) „ansamblul activităţilor,
metodelor şi tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii şi organizării
întreprinderii, vizând ca prin adoptarea deciziilor optime în proiectarea şi reglarea
proceselor microeconomice, să antreneze întregul colectiv de salariaţi pentru a
întreprinde şi a lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile să
asigure unităţii un viitor trainic şi eficace atât pe plan economic cât şi social”.
În ţara noastră termenul de management a pătruns în ştiinţa conducerii abia
după anul 1965, odată cu dezgheţul promovat în politică. Astfel, Dumitrescu (1970)
defineşte managementul ca fiind: “ştiinţa prin care se asigură conducerea tuturor
proceselor din unităţile economice şi din celelalte sectoare de activitate, în toate
funcţiile acestora, având în prim plan omul, participarea motivată a acestuia şi care
presupune rezolvarea problemelor în planul previzional, organizatoric, al coordonării,
luării deciziilor şi controlului modului de desfăşurare a diverselor procese şi activităţi”.
După anul 1990 majoritatea conceptelor de management s-au adaptat la
condiţiile actuale de tranziţie spre o economie de piaţă.
Făcând o sinteză a definiţiilor formulate de diverse curente şi şcoli, Nicolescu
(1992) arată că „managementul rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de
management din cadrul întreprinderilor, în vederea descoperirii legităţilor şi
principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi
modalităţi de conducere de natură să asigure ridicarea eficienţei”. Autorul arată că
elementele specifice ştiinţei managementului economic sunt procesele şi relaţiile de
management, care nu trebuie confundate cu procesele şi relaţiile economice,
acestea având un conţinut total diferit şi nici cu alte componente ale întreprinderii de
natură economică, tehnică sau umană.
După Petrescu (1991) „managementul este ansamblul activităţilor, metodelor,
tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, administrării şi organizării
întreprinderii şi vizează ca prin adoptarea deciziilor optime în proiectarea şi reglarea
proceselor microeconomice să antreneze întregul colectiv de salariaţi pentru a
întreprinde şi a lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile să
asigure unităţii un viitor trainic şi eficace pe plan economic şi social.
În actuala etapă de dezvoltare efortul de acumulare a elementelor de
management este prezent la un nivel apreciabil în majoritatea societăţilor comerciale.
În baza acestor evoluţii, ca de altfel, şi a presiunii economiei de piaţă, fără
îndoială că în următorii ani vom asista la schimbări de fond în ceea ce priveşte
managementul aplicat în cadrul societăţilor comerciale şi a regiilor autonome,
acestea condiţionand însăşi supravieţuirea lor.