CAPITOLUL I

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR

1.1. Originea şi evoluţia asigurărilor pe plan internaţional

Încă din primele stadii, omul a căutat să prevină apariţia pericolelor şi a evenimentelor nedorite,
astfel că originile asigurărilor nu pot fi stabilite cu mare exactitate. Omul a căutat să se protejeze pe el însuşi,
familia sa, apoi, pe măsură ce a acumulat un patrimoniu (locuinţă, animale, bunuri gospodăreşti, etc.) sfera
asigurării s-a lărgit şi mai mult.
Astfel, încă din antichitate apar instituţii apropiate de cele care asigură protecţia individului şi a
bunurilor sale din zilele noastre. Este vorba de existenţa societăţilor de întrajutorare naturală a cioplitorilor în
piatră din Egiptul Antic, de organizarea transporturilor în caravane, prin repartizarea costurilor datorate
furturilor între toţi comercianţii care participau la transportul respectiv, de organizarea de asociaţii a căror
activitate consta în a da ajutor membrilor săi şi familiilor acestora în caz de incendiu, deces, boală. O formă
de dispersie a riscului (nu şi de protecţie) o reprezintă cea practicată de negustorii chinezi, care îşi distribuiau
marfa în mai multe vase ce urmau să o transporte, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să fie
supusă pierderii. Aceste activităţi care se aproprie de asigurările moderne se practicau încă din sec. al V-lea
Î.H.
În Evul Mediu, o dată cu dezvoltarea schimburilor comerciale, cu amplificarea acordării de
împrumuturi, au apărut regulile principale care au stat la baza asigurării moderne. Evoluţia asigurărilor este
strâns legată de dezvoltarea comerţului pe mare şi a asigurărilor maritime, care au influenţat în mare măsură
toate celelalte tipuri de asigurări, în special, asigurările de transport.
Primele poliţe de asigurare maritimă sunt scrise în limba italiană şi reprezintă modelul pe baza căruia
s-au dezvoltat ulterior contractele de asigurare, inclusiv poliţele Lloyd’s (din Anglia). Cel mai vechi contract
de asigurare care s-a păstrat a fost subscris la Genova, în 1347, iar prima companie de asigurări maritime
datează din anul 1424, tot la Genova. Într-o poliţă din anul 1385 se acopereau următoarele categorii de
riscuri: calamităţi naturale, riscurile mării, incendiu, aruncarea încărcăturii peste bordul navei, confiscare de
autorităţi locale.
Cuvântul poliţă, care deserveşte astăzi desemnării contractului de asigurare, provine de la cuvântul
italian poliz, care înseamnă certificat, atestare. Cuvântul primă provine tot dintr-un termen italian prima, care
presupune suma plătită înainte, mijlocind transferul riscului asiguratului asupra asigurătorului.
Secolul al XIX-lea, desemnează începutul asigurărilor moderne. Din punct de vedere istoric, prima
asigurare care a apărut sub o formă modernă este asigurarea maritimă. După aceea, s-au dezvoltat alte
categorii de asigurări.
Au urmat asigurările de viaţă, a căror bază a fost creată de către finanţistul italian Tonti, care a creat
în Franţa primele tontine. Tontinele sunt asociaţii constituite pe o perioadă determinată de timp, în decursul
căreia membrii asociaţiei vărsau la fondul comun o cotizaţie anuală care varia în funcţie de vârstă. La
expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma rezultată din capitalizarea cotizaţiilor de-a
lungul perioadei era repartizată între membrii supravieţuitori. Reprezenta asigurarea de supravieţuire din
zilele noastre.
La Londra, după marele incendiu din 1666, au fost create primele asigurări contra incendiilor. Apoi,
pe parcurs, au apărut progresiv alte ramuri ale asigurării, şi anume: asigurarea împotriva accidentelor,
mortalităţii animalelor, asigurarea cailor de cursă, asigurarea împotriva furtului, asigurarea de răspundere
civilă.
Însă, timp îndelungat, reticenţele de ordin moral au încetinit dezvoltarea anumitor categorii de
asigurări. Este cazul asigurărilor de viaţă, faţă de care anumiţi jurişti considerau că este imoral să închei
pacturi asupra vieţii umane. De asemenea, asigurările de răspundere civilă erau criticate, întrucât, s-a crezut
că dacă o persoană sau o întreprindere se asigură împotriva consecinţelor greşelii sau neglijenţei sale, ar
determina o conduită expusă riscurilor şi ar multiplica pagubele în loc să le prevină (ceea ce astăzi se numeşte
risc moral).
În concluzie, factorii determinanţi care au condus la apariţia asigurărilor sunt cei economici şi sociali.
Dintre factorii economici se pot enumera:

1
a) schimbarea condiţiilor economice generale, trecerea de la o economie exclusiv agricolă la una diversificată
(breaslă, industrie, comerţ), care au dus la creşterea şi adâncirea raporturilor dintre oameni şi a cauzelor
generatoare de pagube. Importanţa banilor în relaţiile comerciale a favorizat ideea compensaţiei băneşti a
pagubelor;
b) dezvoltarea schimburilor comerciale, succesul marilor târguri, înmulţirea expediţiilor pe mare au arătat
necesitatea asigurării mărfurilor şi navelor împotriva riscurilor pe timpul transportului.
Dintre factorii sociali amintim:
a) accentuarea procesului de urbanizare, concentrarea populaţiei în oraşe şi apariţia noilor tipuri de locuinţe,
care au încurajat apariţia fenomenelor producătoare de pagube;
b) organizarea breslelor, care au favorizat solidaritatea acestor grupuri, în care membrii îşi acordau ajutor
reciproc în caz de pagube.
Apariţia asigurărilor moderne pe plan internaţional a fost determinată de dezvoltarea calculului
actuarial, ale cărui etape principale sunt:
- legea numerelor mari: Blaise Pascal, în anul 1654;
- primul tabel de mortalitate: Christiaan Huyghens, în anul 1657;
- primul calcul de rente viagere: Jean de Witt, în anul 1660;
- primul tratat de actuariat: Richard Price, la mijlocul sec. al XVIII-lea.
Deci, pe plan internaţional, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în secolul al XIX-lea, s-au
practicat trei mari forme de asigurări: asigurări maritime, de incendiu şi de viaţă. Amplificarea şi
diversificarea acestora este legată de dezvoltarea activităţii economice şi evoluţia dreptului.

1.2. Evoluţia asigurărilor în România

A. Istoricul asigurărilor în România
În ţara noastră, o formă rudimentară de asigurare, manifestată încă din timpuri străvechi este
asigurare animalelor denumită Hopşa, care consta în întrajutorarea reciprocă a locuitorilor din aceeaşi
comună în cazul accidentării unei vite. Astfel, aceasta era tăiată, iar carnea era împărţită între locuitorii
comunei, fiecare plătind o sumă de bani pentru partea ce-i revenea. Prin aceasta, proprietarul păgubit îşi
acoperea dauna suferită.
Începuturile asigurării de persoane, cu caracter de mutualitate şi întrajutorare, le reprezintă breslele
din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea, în care fiecare membru era obligat să plătească o taxă de
înscriere, iar apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de
înmormântare ale unui membru şi pentru plata de ajutoare văduvei şi copiilor celui decedat.
S-au înfiinţat şi s-au dezvoltat asociaţii pentru stingerea incendiilor care funcţionau cu aportul şi în
favoarea mai multor comune învecinate. Este cazul Casei de Incendii, organizată la Braşov în anul 1744,
fiecare membru trebuind să plătească trimestrial o sumă de bani, pe seama căreia puteau fi despăgubiţi cei
care sufereau de pe urma unui incendiu.
Au luat fiinţă asociaţii de înmormântare, care, pe baza cotizaţiei plătite de membrii săi, se acopereau
cheltuielile legate de decesul acestora.
Prima organizaţie de asigurare propriu-zisă a fost întemeiată de către Asociaţia Meseriaşilor din
Braşov (1844), sub denumirea de Institutul General de Pensii din Braşov. Acest institut avea caracter
specific de asigurări de viaţă.
Începuturile asigurărilor moderne în România se situează cu peste 125 de ani în urmă, prin înfiinţarea
în anul 1871 societăţii de asigurare Dacia. În anul 1873 a fost înfiinţată societatea România, iar în anul 1882,
cele două societăţi de asigurare au fuzionat sub denumirea de Dacia - România. Tot în acest an s-a înfiinţat
societatea de asigurări Naţionala.
Până la primul război mondial, au luat fiinţă şi au funcţionat un număr relativ mare de societăţi de
asigurare, care au avut un caracter sporadic, nereuşind să se consolideze şi să acorde despăgubiri sau sume
asigurate, care să ajute efectiv populaţia şi întreprinderile iar riscurile cuprinse în asigurare erau relativ
restrânse. S-au practicat, în principal, trei categorii de asigurări: asigurări de viaţă, de incendiu şi transporturi
fluviale şi maritime.
Între cele două războaie mondiale, activitatea în domeniul asigurărilor s-a intensificat şi s-a
diversificat, practicându-se toate tipurile de asigurare, având loc o pătrundere a capitalului străin în sectorul
asigurărilor din România.

2
 Un element caracteristic pentru activitatea de asigurare în această perioadă îl constituie intervenţia
statului în acest domeniu. Este vorba despre înfiinţarea în anul 1930 a Oficiului pentru supravegherea
întreprinderilor private care încheiau asigurări şi reasigurări în ţară şi care funcţiona pe lângă Ministerul
Industriei şi Comerţului.
Însă, începutul celui de-al doilea război mondial a însemnat restrângerea substanţială a activităţii de
asigurare. În anul 1945 funcţionau numai 13 societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentanţe străine1,
dintre care cea mai importantă era Adriatica din Italia.
O etapă distinctă a asigurărilor o constituie perioada după 1948, în care s-a instaurat monopolul
statului în acest domeniu, prin naţionalizarea din 1948 a tuturor societăţilor de asigurare, care au fost trecute
în proprietatea statului. În paralel, şi în asigurări a pătruns capitalul sovietic, creându-se societatea
SOVROM-ASIGURARE în anul 1949 ce avea ca obiect de activitate contractarea asigurărilor facultative de
bunuri şi persoane.
În anul 1952 s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS, care îşi desfăşura activitatea sub
conducerea Ministerului Finanţelor. ADAS a deţinut monopolul în sectorul asigurărilor din ţara noastră
aproape patru decenii. Nici o altă societate de asigurări cu capital românesc sau străin nu a mai existat în
România în această perioadă. Obiectul de activitate al ADAS consta în practicarea tuturor tipurilor de
asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă prin efectul legii (obligatorii) şi pe baze contractuale
(facultative).
Ca atare, se poate concluziona că perioada 1948-1990 nu a cunoscut o dezvoltare şi diversificare a
activităţii de asigurare, întrucât mecanismul asigurărilor de stat nu a determinat o competiţie care să stimuleze
dezvoltarea acestei ramuri a economiei naţionale.

B. Asigurările în România după anul 1990

Începând cu 1 ianuarie 1991, ADAS şi-a încheiat activitatea. Portofoliul de asigurări şi patrimoniul
acestei instituţii au fost preluate de primele trei societăţi de asigurare pe acţiuni nou constituite: ASIROM,
care practica asigurări obligatorii, facultative şi reasigurări, ASTRA, care practica asigurări facultative şi
reasigurări şi CAROM, care a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea şi plata
despăgubirilor în cazurile de daune produse în România, când răspunderea revine unor asigurări la societăţile
de asigurare din străinătate şi în cazurile de daune produse în străinătate asiguraţilor în România.
Apariţia Legii nr. 47/iulie 1991 a marcat desfiinţarea monopolului de stat în domeniul asigurărilor.
În anul 1992 a luat fiinţă Banca de Export Import a României, denumită Eximbank, specializată în
asigurarea riscurilor financiare şi politice.
La toate cele patru societăţi, capitalul social iniţial era integral deţinut de statul român, ca acţionar
unic.
Alături de societăţile cu capital de stat au început să funcţioneze o serie de societăţi cu capital privat
sau mixt, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.

Evoluţia pieţei asigurărilor în România,

pe perioada 1993-2000,
Tabel nr 1.1

Indicatori 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Număr societăţi
Asigurare 43 47 55 64 73 72 47
Grad de penetrare (%)* 0,40 0,50 0,52 0,65 0,79 0,85 0,87
Densitate (USD/loc)** 6,3 7,9 8,1 12,1 12,4 13,9 15,37
Prime brute încasate
(%)*** 33,6 36,7 -7 31,71 14,33 12,06 14,03

* Raport procentual intre primele brute încasate şi PIB

3
** Prime brute încasate pe locuitor
*** Variaţie procentuală reală faţă de anul anterior
Sursa: Prelucrat după Raportul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), 31.12.2001, pag 14 şi 16.

Astfel, pe perioada 1995-2001, se constată variaţia numărului societăţilor de asigurare, ajungând de

la 17 la 72 societăţi de asigurare în anul 2000 şi reducându-se la 47 în anul 2001, ca urmare a autorizării
societăţilor de asigurare de către CSA. Gradul de penetrare a asigurărilor, calculat ca raport procentual între
volumul primelor brute încasate din asigurări directe şi PIB (a cărui nivel pe anul 2001 a fost de 1.154.126,4
mld lei) a înregistrat o creştere până la 0,87% în anul 2001, de la 0,4%, cât a fost în anul 1995. Gradul de
densitate, care arată nivelul primelor de asigurare ce revin pe locuitor, a fost în anul 2001 de 447 mii
lei/locuitor sau de 15,37 USD/locuitor. Comparativ cu nivelurile înregistrate în ţările Uniunii Europene (în
anul 1999 s-a înregistrat un nivel de 1806 USD/locuitor), gradul de penetrare şi densitatea asigurării în
România sunt foarte scăzute, principala cauză fiind forţa financiară scăzută a populaţiei, dar şi mentalitatea şi
educaţia în domeniu.
Conform datelor furnizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în România, primele brute de
asigurare încasate de către primele zece societăţi de asigurare din România în anul 2001 au fost de 8.121 mld
lei. Acest lucru relevă gradul de concentrare a pieţei asigurărilor, de 81,11% din primele brute totale încasate
de pe întreaga piaţă, restul de 36 societăţi de asigurare care au desfăşurat activitate în anul 2001, încasând
numai 18,89% din prime.

Prime brute încasate în România la 31.12.2001

– mld. lei -Tabel 1.2

Nr. Societăţi de asigurare Valoare Cota de piaţă în Cota de piaţă în
Crt 2001 (%) 2000 (%)

1. ASIROM 2.272 22,69 25,78

2. ALLIANZ TIRIAC 1.357 13,55 10,08
3. ING NEDERLANDEN 1.089 10,87 8,93
4. OMNIASIG 1.049 10,48 10,64
5. ASTRA 558 5,58 7,59
6. ARDAF 483 4,82 5,33
7. ASIBAN 344 3,43 2,79
8. GENERALI 330 3,30 2,52
9. GRUP AS 321 3,21 3,35
10. UNITA 319 3,18 3,12
TOTAL 8.121 81,11 80,13

Sursa: Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2001, pag.
17
Veniturile din primele brute încasate pentru asigurările de viaţă înregistrează o valoare de 94.372
lei/locuitor sau 3,25 USD/locuitor la cursul mediu de schimb al anului 2001. Nivelul primelor brute încasate
de primele zece societăţi de asigurare la finele anului 2001 este prezentat în tabelul 1.3.

Prime brute încasate în România, de către primele

10 societăţi de asigurare în cadrul asigurărilor de viaţă,
la 31.12.2001

– mld. lei -Tabel 1.3

Nr.
Crt Societăţi de asigurare Valoare Cota de piaţă în Cota de piaţă în
2001 (%) 2000(%)
1. ING NEDERLANDEN 1.088 51,47 56,45

4
2. ASIROM 362 17,10 21,83
3. AIG LIFE 191 9,04 4,45
4. LUKOIL-ASITO 130 6,17 0,93
5. UNITA 75 3,55 5,27
6. SARA MERKUR 69 3,28 6,37
7. COMMERCIAL UNION 48 2,27 0,18
8. INTERAMERICAN 41 1,96 0,88
9. ASIBAN 36 1,73 1,57
10. GRAWE 18 0,83 0,06
TOTAL 2.060 97,4 97,99

Sursa: Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2001, pag.
18
ING Nederlanden rămâne liderul asigurărilor de viaţă cu 51,47% cotă de piaţă. Primele trei societăţi
de asigurare (ING Nederlanden, Asirom şi AIG Life) deţin împreună o cotă de 77,61% din piaţă.
În cadrul asigurărilor generale, în ce priveşte acelaşi criteriu al primelor brute încasate la 31
decembrie 2001, pe primul loc se situează Asirom, urmată de Allianz Ţiriac şi Omniasig, situaţie prezentată
în tabelul 1.4.

Prime brute încasate în România, de către primele

10 societăţi de asigurare în cadrul asigurărilor generale,
la 31.12.2001

– mld lei -Tabel 1.4

Nr.
Crt Societăţi de asigurare Valoare Cota de piaţă în Cota de piaţă în
2001 (%) 2000 (%)
1. ASIROM 1.910 24,19 26,15
2. ALLIANZ TIRIAC 1.352 17,12 11,98
3. OMNIASIG 1.049 13,28 12,64
4. ASTRA 556 7,03 9,02
5. ARDAF 478 6,05 6,28
6. GRUP AS 321 4,07 3,98
7. GENERALI 318 4,03 2,79
8. ASIBAN 307 3,89 3,02
9. UNITA 244 3,09 2,72
10. AIG 190 2,4 2,58
TOTAL 6.725 85,15 81,73

Sursa: Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2001, pag. 19
Se observă că, 85,15% din încasările realizate în domeniul asigurărilor generale au fost aduse de
numai zece societăţi de asigurare. De asemenea, mai mult de jumătate (54,59%) din primele brute încasate a
fost realizată de primele trei societăţi de asigurare.
Explicaţia evoluţiei activităţii de asigurare din România are la bază condiţiile economice
nefavorabile, rata înaltă a inflaţiei, deprecierea monedei naţionale, fiscalitatea excesivă şi scăderea puterii de
cumpărare a populaţiei. Alături de aceste neajunsuri generale, se alătură şi cele specifice domeniului
asigurărilor, precum cadrul legislativ şi instituţional neperfectat pe deplin.

1.3. Cadrul de reglementare a asigurărilor în România.

Activitatea de asigurare şi reasigurare în România este reglementată în prezent de două legi specifice:
1. Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
2. Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor.

5
 Prima lege în domeniul asigurărilor din România a fost Legea 47/1991 privind organizarea şi
funcţionarea societăţilor de asigurare – reasigurare precum şi înfiinţarea Oficiului de Supraveghere a
Activităţii de Asigurare şi Reasigurare (OSAAR), dar care s-a abrogat în momentul intrării în vigoare a Legii
32/2000.
La acestea se adaugă şi o serie de hotărâri guvernamentale şi norme prudenţiale emise de Ministerul
Finanţelor, semnificativă fiind HG nr.574/1991 privind atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de
Asigurare şi Reasigurare.
Legea nr. 136/decembrie 1995 a intrat în vigoare la 1 februarie 1996 şi reglementează contractul de
asigurare, tipurile de asigurări obligatorii şi facultative, reasigurarea şi fondurile de protecţie.
Reglementarea contractului de asigurare se referă la definirea acestuia, forma, modificările şi
obligaţiile părţilor contractante.
În categoria asigurărilor obligatorii, potrivit acestei legi, este inclusă numai asigurarea de răspundere
civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În baza asigurării de răspundere civilă,
asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în faţa legii
faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Pentru această
asigurare nu se încheie contract de asigurare, ci se eliberează numai un certificat (tichet) prin care se confirmă
plata primei de asigurare. Această formă de asigurare se practică numai de către asigurătorii autorizaţi de
OSAAR.
Fondul de protejare a asiguraţilor, iniţial, se constituia şi se administra de către OSAAR, prin
aplicarea unei cote procentuale (0,5%) la volumul primelor brute încasate de societăţile de asigurare. Fondul
de protejare a asiguraţilor este destinat să protejeze asiguraţii în caz de faliment al societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor.
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor reglementează
organizarea şi funcţionarea societăţilor din domeniul asigurării, a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări şi alte activităţi în legătură cu acestea.
Conform noii legi, clasificarea asigurărilor cuprinde doar două categorii: asigurări de viaţă şi
asigurări generale. În majoritatea ţărilor asigurările sunt grupate în asigurări de viaţă şi asigurări de non-viaţă.
O altă noutate o reprezintă şi înfiinţarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), care vine să
înlocuiască OSAAR-ul. Deosebirea nu constă numai în denumire, ci implică mai multe aspecte, cum ar fi:
scoaterea de sub subordonarea Ministerului Finanţelor şi subordonarea ei direct Parlamentului României,
organizarea ei ca autoritate administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică. CSA poate
adopta măsuri de intervenţie în scopul protejării intereselor asiguraţilor şi ale potenţialilor asiguraţi.
Atribuţiile sale sunt: avizarea actelor normative din domeniul asigurărilor; supravegherea situaţiei financiare
a asigurătorilor; efectuarea de controale asupra activităţii asigurătorilor sau brokerilor de asigurare; aprobarea
divizării sau fuzionării unui asigurător, ş.a.
CSA autorizează asigurătorii pe baza unor documente solicitate, cu îndeplinirea unor condiţii
menţionate în lege legate de activitate, limite de capital, marjă de solvabilitate, rezerve, calcule actuariale.
Astfel, conform ultimelor norme elaborate de CSA3, capitalului social minim al societăţilor de
asigurări trebuie să fie de 15 miliarde lei, pentru asigurări generale (faţă de 7 miliarde ), 30 miliarde pentru
asigurări generale inclusiv asigurări obligatorii (faţă de 14 miliarde), respectiv 21 miliarde, asigurări de viaţă
(10 miliarde, în prezent). Nivelul capitalului social minim este revizuit periodic de către CSA.
Spre deosebire de vechea legislaţie, pentru prima dată, se legiferează activitatea brokerului de
asigurare, ca intermediar în asigurări, diferenţiindu-se de agenţii de asigurare. Conform acestei legi, brokerii
de asigurare se înscriu în categoria intermediarilor în asigurări, alături de agenţii de asigurare (persoane fizice
sau juridice abilitate în baza autorizării unui asigurător să negocieze sau să încheie în numele şi pe contul
asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat).
Spre deosebire de brokerii de asigurare, care pot să-şi desfăşoare activitatea numai în baza avizului CSA,
agenţii de asigurare nu sunt supuşi autorizării de către Comisie. Condiţiile de autorizare ca broker de
asigurare sunt prevăzute în Legea 32/2000 şi Normele CSA nr. 4/2002 şi se referă, în principal, la: existenţa
unui capital social vărsat de minim 150 mil. lei; actele constitutive din care să rezulte obiectul unic de
activitate; existenţa unui contract de asigurare de răspundere civilă profesională în vigoare pentru o limită
minimă de acoperire de 100.000 Euro.

6
 De asemenea, legea prevede pentru asigurătorii care practică asigurări generale să constituie
următoarele categorii de rezerve tehnice4:
• rezerve de prime, care se calculează lunar prin însumarea cotei părţi din primele nete subscrise
aferente perioadei neexpirate contractelor de asigurare;
• rezerva de daune se creează şi se actualizează lunar în baza estimărilor privind avizările de daune
primite de asigurător astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea acestor despăgubiri;
• rezerve de daune neavizate se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, pe
baza estimărilor asigurătorului, a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele
neavizate;
• rezerva de catastrofe se creează prin aplicarea lunar a unui procent de minim 5% asupra volumului
de prime brute aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale şi este destinată acoperirii
despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală;
• rezerve pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după
închiderea exerciţiului financiar aferente contractelor de asigurare încheiate înainte de această dată;
• rezerve de egalizare se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de
acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.
Asigurătorii care practică asigurări de viaţă sunt obligaţi să constituie şi să menţină rezerva matematică.
Potrivit prevederilor art. 60 din Legea nr. 136/1995 si ale art. 45 din Legea nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare si supravegherea asigurărilor, Fondul de protejare a asiguraţilor se constituie si se
administrează de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor5, care va stabili anual cota procentuală ce se
aplică asupra volumului de prime brute încasate din activitatea de asigurări directe de către societăţile de
asigurare si asigurare-reasigurare. Această cotă este prevăzută în legea bugetului de stat. Pentru anul 2001,
contribuţia societăţilor de asigurare la fondul de protejare a asiguraţilor a fost de 1,5% din primele brute
încasate, iar la finele anului 2001, nivelul acestui fond constituit de către CSA a fost de 175.358 mld. lei6.
Asigurătorii aflaţi în stare de faliment vor efectua plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate din
fondurile de rezervă, precum şi din cele obţinute din vânzarea activelor aparţinând asigurătorului, până la
epuizare. În cazul în care aceste fonduri sunt insuficiente, după închiderea procedurii de faliment, plăţile se
vor efectua numai în limita disponibilului aflat în Fondul de protejare a asiguraţilor, administrat de Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor, şi numai pentru asiguraţii direcţi. Termenul de formulare a pretenţiilor în
scris de către asiguraţi la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este de maxim 30 de zile de la data
închiderii procedurii de faliment al asigurătorului, dispusă de instanţa de judecată. Documentele justificative
pe baza cărora va fi luată decizia de aprobare a efectuării plăţilor din Fondul de protejare a asiguraţilor vor
include toate documentele care fac dovada producerii evenimentului asigurat şi furnizează elementele
necesare pentru stabilirea cuantumului despăgubirii.
Daca disponibilul existent în Fondul de protejare a asiguraţilor nu este suficient pentru efectuarea
plăţilor aprobate de către comisia special constituită, acestea vor fi onorate pe măsura alimentarii Fondului de
protejare a asiguraţilor.
În concluzie, prin adoptarea legii 32/2000 se urmăreşte armonizarea legislaţiei româneşti cu cea
comunitară, precum şi crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilităţii asigurătorilor şi stabilirea unor
standarde recunoscute pe plan internaţional. Impunerea unor limite ridicate de capital va duce la fuzionări sau
chiar la lichidări de societăţi din domeniul asigurărilor, rămânând pe piaţă doar acelea care pot să facă faţă
noilor condiţii.

1 Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, pag. 138.
2 Art 41 din Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, MO nr. 303/30 dec. 1995
3 Ziarul Adevărul din 18.07.2002, pag.4
4 Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, art. 21, alin. 1, Monitorul
Oficial nr. 148, 10 aprilie 2000.
5 Ordinul nr. 3/5 aprilie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind constituirea, utilizarea si
gestionarea Fondului de protejare a asiguraţilor emise de CSA, MO nr. 327 din 16 mai 2002
6Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2001, pag. 12

7
 CAPITOLUL II
ABORDĂRI TEORETICE ALE
ASIGURĂRILOR

2.1. Necesitatea activităţii de asigurare în ţara noastră

Nevoia de protecţie a oamenilor a existat întotdeauna, întrucât, în decursul vieţii, se acumulează o
serie de bunuri, de valori, care pot dispărea sau pot fi distruse în urma unui furt, a unui incendiu sau a unui
cutremur. Pe de altă parte, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi şi ele afectate, putând
duce la imposibilitatea desfăşurării unei activităţi în scopul obţinerii unui venit. Cu toate acestea, există grade
diferite de dezvoltare a asigurărilor de la o ţară la alta, nivelul de dezvoltare economică a ţării fiind un factor
important pentru extinderea activităţii de asigurare.
Este necesar ca oamenii să cunoască evenimentele generatoare de pagube, pentru a le preveni sau a se
pune la adăpost de consecinţele producerii lor. Aceste cauze care produc pagube se pot grupa în două mari
categorii:
- cauze independente de voinţa oamenilor, care au un caracter obiectiv, cum sunt forţele naturii, care
nu pot fi controlate de om (cutremure, uragan, incendii, trăsnete, furtună, grindină, deces, etc.);
- cauze legate de comportamentul oamenilor, care au un caracter subiectiv, cum ar fi comportamente
(neglijenţă, imprudenţă, nervozitate, etc.) care conduc la accidente, invalidităţi, incendii, intoxicaţii, etc.
Datele statistice evidenţiază pagubele imense pe care le pot provoca calamităţile naturale. În totalul
accidentelor la care sunt expuşi oamenii, accidentele de circulaţie şi de muncă au ponderea cea mai mare.
În concluzie, pericolele la care sunt expuşi oamenii şi bunurile sunt numeroase şi variate şi
demonstrează necesitatea şi importanţa activităţii de asigurare.

2.2. Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii calamităţilor naturii şi

accidentelor
Pentru preîntâmpinarea evenimentelor viitoare generatoare de pagube, denumite riscuri, oamenii
apelează la mai multe căi sau forme de protecţie.
I. Cea mai răspândită formă de protecţie este aceea prin care oamenii întreprind o serie de măsuri, de
ocrotire gospodărească a bunurilor materiale şi sănătăţii lor. Astfel, se caută evitarea riscului sau prevenirea
lui, prin anumite măsuri care să împiedice producerea lui, cum ar fi: măsurile de îndiguire sau regularizare a
unor cursuri de apă; reducerea surselor de poluare a mediului înconjurător; realizarea unor locuinţe solide;
aplicarea unor tratamente profilactice pentru oameni şi animale; renunţarea la creşterea unor specii de
animale în zonele predispuse la îmbolnăviri, etc. Pe de altă parte, dacă riscul s-a produs, se recurge la măsuri
care să limiteze pagubele. De exemplu, localizarea şi stingerea incendiilor, înălţarea de diguri pentru
protejarea localităţilor şi obiectivelor economice sau de altă natură în caz de inundaţii, etc.
Însă, oricât de eficiente ar fi măsurile întreprinse prin ocrotirea gospodărească, ele au numai
capacitatea de a limita frecvenţa riscurilor şi proporţiile pagubelor. De aceea, trebuie create anumite
rezerve materiale şi resurse băneşti în vederea acoperirii eventualelor pagube.
II. Rezultă o altă formă de protecţie a oamenilor, şi anume, formarea unor fonduri de rezervă în
mod descentralizat (autoasigurarea) sau centralizat.
Autoasigurarea este o metodă de creare autonomă şi descentralizată a unor fonduri de rezervă, care
sunt destinate acoperirii pagubelor provocate de fenomene neprevăzute. Gradul de compensare a pierderilor
suferite şi posibilităţile de reluare a procesului de producţie întrerupt depind de mărimea fondului constituit.
Teoretic, aceste fonduri ar trebui să fie egale cu valoarea întregului patrimoniu al persoanei fizice sau
juridice, iar la ansamblul economiei naţionale, cu valoarea întregii avuţii a societăţii. Însă, constituirea
practică a fondurilor la acest nivel este imposibilă şi ineficientă, iar acestea trebuie să aibă şi un anumit grad
de lichiditate, pentru a fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care au fost
constituite.

8
 Această formă de protecţie este numită impropriu autoasigurare, întrucât nu se bazează pe o relaţie
contractuală, nu există părţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi nu are la bază
principiul mutualităţii, care este obligatoriu în asigurare.
Fondurile de rezervă centralizate se constituie la nivelul bugetului statului, la partea de cheltuieli
care pot deveni fonduri de asigurare în momentul în care sunt utilizate pentru acoperirea unor pierderi
provocate de evenimente neprevăzute producătoare de pagube economiei naţionale. Această metodă prezintă
o importanţă redusă, având în vedere tendinţa de reducere a ponderii proprietăţii de stat în favoarea
proprietăţii private.
III. Cea mai importantă formă de constituire a fondurilor destinate acoperirii pagubelor produse de
diferite riscuri se realizează prin intermediul societăţilor de asigurare şi reasigurare. Această formă se
caracterizează prin aceea că fondurile se constituie în mod descentralizat pe seama contribuţiei persoanelor
fizice şi juridice asigurate (denumite prime de asigurare) şi se utilizează în mod centralizat (la nivelul
societăţii de asigurare şi reasigurare) pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi. Cu alte cuvinte,
pierderile suferite de asiguraţi se repartizează asupra tuturor participanţilor la constituirea fondurilor.
Posibilităţile de întâmpinare a riscurilor sub cele trei forme prezentate mai sus nu se exclud, ci se
completează reciproc acţionând împreună, în acelaşi scop, fiecare însă cu specificul său.

2.3. Conceptul de asigurare

Asigurarea constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de
riscuri1.
Asigurarea are la bază un acord de voinţă (un contract de asigurare) încheiat între asigurător şi
asigurat (cele două părţi principale ale contractului de asigurare), prin care asigurătorul oferă asiguratului
protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor
(sau suma asigurată în cazul asigurărilor de persoane) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul
plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare.
În literatura de specialitate sunt formulate accepţiuni diferite în ce priveşte conceptul de asigurare.
Astfel, Florian Bercea apreciază că asigurarea are la bază existenţa riscurilor comune care pot
provoca pagube importante economiei naţionale şi populaţiei. Existenţa riscurilor comune determină
formarea comunităţii de risc care acceptă achitarea primelor de asigurare unei instituţii specializate în
vederea constituirii fondului de asigurare.
Unii economişti consideră definitorii în privinţa asigurării următoarele trăsături principale ale
acesteia: existenţa riscului, a comunităţii de risc şi mutualitatea în suportarea pagubelor.
Alţii consideră că esenţa asigurării constă în scopul şi metoda acesteia: scopul – compensarea
pagubelor produse de calamităţi ale naturii şi accidente, prevenirea pagubelor; metoda – acoperirea unor
riscuri, crearea unei comunităţi de risc, toate acestea materializate prin formarea şi utilizarea fondului de
asigurare.
Rezultă că există formulări diferite ale noţiunii de asigurare, fără să existe un consens în acest punct
de vedere datorat dificultăţilor de ordin economic, social şi juridic.
Din opiniile prezentate mai sus, se desprinde o unitate în ce priveşte trăsăturile caracteristice ale
asigurărilor, şi anume:
a) existenţa şi acţiunea unor riscuri pe care asigurarea le ia sub protecţia sa;
b) existenţa unei comunităţi de risc, formată din totalitatea persoanelor fizice şi juridice care,
ameninţate de existenţa unor riscuri comune, acceptă să plătească sume de bani sub forma primelor de
asigurare, din care se vor acoperi pagubele produse de aceste riscuri;
c) mutualitatea în suportarea pagubelor, care reprezintă un act de solidaritate umană, potrivit căruia
riscul este suportat şi acoperit în comun de către toate persoanele cuprinse în asigurare (toţi pentru unul şi
unul pentru toţi);
d) formarea şi utilizarea fondului de asigurare sub formă bănească;
e) evenimentul (producerea riscului) trebuie să fie întâmplător şi realizarea lui să nu depindă de
voinţa asiguratului, fie datorită faptului că acest lucru este imposibil (de exemplu, calamităţile naturale), fie
că interesul asiguratului sau legea îl împiedică să îl provoace (accidente, incendii, etc);
1
Ciurel, Violeta – Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, pag. 17

9
 f) evenimentul să fie evaluabil, să se bazeze pe calcule statistico-matematice, atât în privinţa
frecvenţei lui, cât şi a proporţiilor valorice ale fiecărui caz în parte.
Aceste trăsături redau esenţa conceptului de asigurare, fiind valabile pentru orice tip de societate.
Sunt considerate asigurări numai relaţiile care se caracterizează prin aceste trăsături definitorii, iar fondurile
de asigurare se formează în cadrul acestor relaţii.
Prin prisma acestei concepţii, în ţara noastră, există două mari categorii de fonduri de asigurare, şi
anume: fondurile de asigurare constituite în cadrul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă
(denumite asigurări comerciale) şi fondurile de asigurări sociale.
Deosebirile dintre cele două categorii de asigurări ţin de fluxurile de formare şi de distribuire a
fondurilor constituite prin intermediul lor. Astfel, la asigurările mijlocite de societăţile de asigurare,
participanţii la constituirea fondurilor sunt, de regulă, şi beneficiari ai indemnizaţiilor de asigurare (excepţie
fac asigurările de persoane, unde beneficiari ai sumelor asigurate pot fi terţe persoane desemnate de
asiguraţi). La asigurările sociale, participanţii la constituirea fondurilor (agenţi economici, instituţii publice şi
statul) nu sunt beneficiari direcţi ai resurselor distribuite, în timp ce neparticipanţii (salariaţi, pensionari,
persoane fără nici un venit sau cu venituri reduse) sau participanţii într-o mică măsură sunt beneficiarii
nemijlociţi ai fondurilor respective.

2.4. Funcţiile şi rolul asigurării

De asemenea, o problemă controversată în literatura de specialitate este aceea a definirii funcţiilor şi
rolului asigurării.
Prin funcţiile sale, asigurarea îşi justifică rolul, menirea socială, direcţiile şi modalităţile de acţiune,
precum şi efectele scontate.
După unii economişti, se consideră că asigurările îndeplinesc următoarele funcţii:
1) Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de accidente (în cazul
asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) şi plata unor sume asigurate (în cazul asigurărilor de persoane),
atunci când în viaţa asiguraţilor intervin anumite evenimente. Aceasta este funcţia care a stat la baza apariţiei
şi dezvoltării asigurărilor.
Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea
unor prejudicii faţă de terţe persoane pentru care asiguraţii răspund conform legii şi acordarea unor sume de
bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea oamenilor.
2) Funcţia de prevenire a pagubelor a apărut şi s-a dezvoltat îndeosebi după cel de-al doilea război
mondial şi ea se exercită pe două căi principale, şi anume:
a) prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor (construirea de diguri de
protecţie împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii, finanţarea unor programe
educaţionale pentru asiguraţi, etc.);
b) prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să oblige pe asigurat la o conduită preventivă
permanentă (participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă, obligaţia asiguratului pe linia
eliminării sau limitării pagubelor, etc.).
3) Funcţia financiară apare ca urmare a decalajului de timp între momentul încasării primelor şi
momentul plăţii despăgubirilor sau a sumelor asigurate, decalaj important, îndeosebi în cazul asigurărilor de
viaţă, dar şi a celorlalte categorii de asigurări. Astfel, societăţile de asigurare concentrează temporar sume de
bani foarte importante pe care apoi le plasează pe piaţa capitalului (constituirea de depozite sau disponibilităţi
curente la bănci, acordarea de credite pe termen scurt sau efectuarea unor diverse operaţiuni pe seama
resurselor mobilizate) în scopul obţinerii unor venituri suplimentare şi al creşterii siguranţei afacerilor.
Alţi economişti de prestigiu din ţara noastră tratează asigurările ca o componentă a sistemului
financiar al ţării noastre şi, ca atare, consideră că acestea îndeplinesc funcţiile generale ale finanţelor, şi
anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
1. Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut şi
cunoaşte două faze distincte, dar organic legate între ele: constituirea fondurilor de asigurare şi distribuirea
acestora.
Fondurile de asigurare se formează în procesul de repartiţie a PIB din primele de asigurare provenite
de la persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare. Deci, o primă relaţie este cea dintre asiguraţi şi

10
asigurători generată de încasarea primei de asigurare. În al doilea rând, funcţia de repartiţie a asigurărilor se
manifestă în procesul repartizării fondurilor de asigurare constituite în scopul acoperirii pagubelor produse
asiguraţilor de riscurile asigurate sau achitării sumelor asigurate în cadrul asigurărilor de persoane.
De asemenea, această funcţie se manifestă şi în raporturile cu bugetul statului pe linia finanţării de
către societăţile de asigurare a unor acţiuni de prevenire a evenimentelor care generează nevoia asigurării, ca
şi prin obligaţiile fiscale pe care aceste societăţi le au faţă de bugetul statului, sub forma unor impozite şi
taxe.
2. Funcţia de control se manifestă atât în folosirea de către stat a asigurărilor ca mijloc de depistare
a unor cauze generatoare de pagube în economie, cât şi în controlul ce se efectuează asupra modului de
formare şi repartizare a fondurilor asigurate. Funcţia de control se exercită în legătură cu modul în care se
încasează primele de asigurare şi alte venituri ale societăţii de asigurare, cu modul de efectuare a plăţilor cu
titlul de indemnizaţii şi despăgubiri, acţiuni de prevenire a riscurilor, obligaţii către bugetul statului, etc.
Asigurarea, prin funcţiile sale, dobândeşte şi un rol social şi unul economic.
Rolul social al asigurărilor. Asigurarea are ca scop, prin intermediul contribuţiilor vărsate de către
asiguraţi, să plătească indemnizarea, acelora dintre ei care sunt victimele evenimentelor nedorite. Deci, este o
funcţie eminamente socială. A garanta veniturile membrilor familiei rămaşi după dispariţia prematură a
capului familiei, a oferi mijloace pentru reconstituirea casei sau cumpărarea unei alte locuinţe pentru acela a
cărui casă a fost distrusă de către un incendiu, a vărsa sume care să compenseze pierderile profesionale
aceluia care din cauza unui accident este în imposibilitatea de a munci, a da mijloacele financiare bolnavului
sau rănitului pentru a fi îngrijit conform metodelor cele mai eficace şi deci creşterea şanselor acestuia de a se
însănătoşi, acestea toate sunt obiectivele fundamentale ale asigurării.
Un alt aspect al rolului social al asigurării este incidenţa sa în supravieţuirea întreprinderilor.
Permiţând supravieţuirea întreprinderilor, victime ale unor evenimente nedorite (incendiu, faliment al unui
client debitor, răspundere civilă etc.) asigurarea îi salvează pe angajaţi, precum şi locurile lor de muncă, cu
toate implicaţiile, şi contribuie la restabilirea relaţiilor sociale şi a celor de muncă.
Rolul economic al asigurărilor. În toate ţările, asigurările contribuie la crearea de produs intern
brut prin valoarea adăugată adusă de societăţile de asigurări. Conform Raportului CSA la 31 decembrie 2001,
asigurările au contribuit la crearea PIB cu 0,87% (vezi paragraful 1.2). Asigurările apar şi pe piaţa muncii cu
un număr semnificativ de locuri de muncă. Asigurările participă la oferta de împrumut pe piaţa financiară
prin fructificarea rezervelor pe care le constituie sub forma investirii lor în depozite bancare, bonuri de tezaur,
acţiuni, obligaţiuni, acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă
şi sub alte forme de plasament. Plasarea acestor rezerve se face în funcţie de posibilităţile de fructificare, de
prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate şi proporţiile investiţiilor în diverse tipuri
de active. Asigurările îndeplinesc şi un rol de intermediar între asiguraţii care deţin resurse temporar
disponibile prin plata primelor de asigurare şi beneficiarii despăgubirilor sau a sumelor asigurate. Atunci când
se efectuează şi operaţii de reasigurare (cedări de prime sau plăţi de indemnizaţii de asigurare în afara ţării),
societăţile de asigurări influenţează şi balanţa de plăţi a ţării. Asigurările oferă şi garanţia investiţiilor prin
faptul că orice proiect modern de investiţie, de dezvoltare necesită participarea asigurărilor, fără garanţia
cărora antreprenorul şi, mai ales, bancherul nu şi-ar risca fondurile necesare pentru proiectul respectiv.

2.5. Clasificarea asigurărilor

Cunoaşterea diferitelor forme de asigurare care se practică se poate realiza pe baza unor criterii de
clasificare reprezentative.
În literatura de specialitate, cei mai mulţi specialişti în materie utilizează următoarele criterii: după
modul de realizare a raporturilor juridice; după domeniul asigurării; după riscul asigurat; după sfera de
cuprindere în profil teritorial; după natura raporturilor dintre asigurat şi asigurător, etc.
1. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare sunt asigurări obligatorii şi
asigurări facultative.
Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al întregii colectivităţi şi ea se
introduce atunci când bunurile unui număr mare de persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de anumite
riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar avea de suportat pagube la producerea
evenimentelor asigurate. În cele mai multe ţări, ca şi în ţara noastră, forma de asigurare obligatorie este
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În ţara noastră,

11
această asigurare a fost reglementată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România.
Clauzele contractului de asigurare, limitele maxime şi minime ale despăgubirilor pentru pagube produse la
bunuri, vătămări corporale sau deces, nivelul primelor de asigurare, pe categorii de autovehicule, termenele
de plată sunt stabilite prin hotărâre de Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor. Legea prevede obligaţia
persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării sau folosirii pe teritoriul
României de a le asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse din accidente pe
teritoriul României. Neachitarea la scadenţă a primelor de asigurare determină ca deţinătorul autovehiculului
să nu fie asigurat.
Întrucât, peste 70% din fondul de locuinţe prezintă un grad de uzură avansat, de 60-70%, iar ţara
noastră este situată intr-o regiune predispusă la cutremure si inundaţii, la care se adaugă lipsa de educaţie a
populaţiei în ceea ce priveşte asigurarea de bunuri si viaţă, se discută posibilitatea ca din anul 2003, în
categoria asigurărilor obligatorii să fie inclusă şi asigurarea locuinţelor aparţinând persoanelor fizice. Potrivit
experţilor Băncii Mondiale2, în cazul producerii unui cutremur asemănător celui din 1977 s-ar produce
pagube estimate la circa 17 miliarde de dolari (iar Guvernul are alocat pentru calamităţi naturale în jur de 15
milioane dolari), ceea ce reprezintă aproximativ 45% PIB. În alte ţări se întâlnesc şi alte tipuri de asigurări
obligatorii, cum ar fi asigurările de răspundere profesională.
Asigurarea facultativă are la bază acordul de voinţă dintre asigurător şi asigurat, concretizat în
contractul de asigurare, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi toate celelalte
elemente ale asigurării (riscuri, primă de asigurare, sumă asigurată, etc.).
Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de asigurarea facultativă, şi
anume:
a. În asigurarea obligatorie sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel aparţinând persoanelor fizice
sau juridice, deci este o asigurare totală. Fiind totală, asigurarea obligatorie exclude posibilitatea selecţiei
riscurilor, permiţând o dispersare largă a acestora. Drept urmare, primele de asigurare sunt mai reduse decât
cele stabilite la asigurarea facultativă. Spre deosebire de asigurarea obligatorie, asigurarea facultativă nu este
totală, ea cuprinzând numai o parte din bunurile de acelaşi fel.
b. Suma asigurată este stabilită prin lege, sub forma unor norme de asigurare, ceea ce înseamnă că
asigurarea obligatorie este o asigurare normată. Normele de asigurare (limitele minime şi maxime) se
stabilesc în funcţie de valoarea bunurilor de acelaşi fel. Pentru anul 2003, limitele minime şi maxime ale
despăgubirii ce se acordă din unul şi acelaşi accident, inclusiv cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil,
indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare, sunt stabilite între 1.000.000 lei şi 800.000.000 lei, în caz de
avariere a bunurilor, şi până la 200.000.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 1.000.000.000 lei,
indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru
prejudicii fără caracter patrimonial. La asigurarea facultativă, suma asigurată nu este stabilită pe baza unor
norme, ci în funcţie de propunerea asiguratului şi având ca limită maximă valoarea reală a bunului în
momentul încheierii asigurării, iar la asigurările de persoane anumite sume stabilite prin contractul de
asigurare.
c. Spre deosebire de asigurarea facultativă auto-casco, la care suma asigurată se diminuează de
fiecare dată cu despăgubirea acordată, la asigurarea obligatorie de răspundere civilă, la acordarea unei
despăgubiri nu se va ţine seama de despăgubirile acordate anterior. Cu alte cuvinte, asiguratul va fi
despăgubit la fiecare apariţie a riscului asigurat, singura condiţie este ca paguba să se încadreze în limitele
menţionate de către lege.
2. După domeniul asigurării, deosebim: asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă.
În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl constituie anumite bunuri (o construcţie,
autovehicule, animale, etc.) care sunt expuse anumitor riscuri provocatoare de daune.
În cazul asigurării de răspundere civilă, numită şi asigurare de responsabilitate, obiectul asigurării
constă într-o valoare patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a
unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor, denumite şi asigurări
de daune, având drept scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului. Drept urmare,
aceste asigurări au un caracter de despăgubire, denumit în limbajul asigurărilor, caracter indemnitar.
2
Curierul Naţional/25.09.2002, pag. 5

12
 Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa, supuse ameninţării
unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul. În cadrul acestor asigurări, asiguratul sau
beneficiarul asigurării are dreptul să primească indemnizaţia de asigurare fără a exista vreo legătură cu
prejudiciul suferit. Asigurările de persoane au un caracter neindemnitar, reprezentând o măsură de prevedere,
de capitalizare a unor sume de bani.
Cu toate că la acest criteriu se face cel mai adesea referire atunci când se vorbeşte despre tipurile de
asigurări practicate, el nu are caracter exhaustiv, întrucât mai există o categorie de asigurări, cea a asigurării
riscurilor financiare (asigurarea riscului de neplată din partea debitorilor în caz de incapacitate de plată a
acestora) care nu se regăseşte clar în nici una din categoriile de mai sus. Totuşi, cei mai mulţi specialişti o
includ în categoria asigurărilor de bunuri iar alţii o tratează distinct, alături de cele trei categorii de bază,
existând astfel după domeniul asigurării asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă şi asigurarea
riscurilor financiare.
3. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare, se disting asigurări directe şi asigurări
indirecte (reasigurări).
Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc nemijlocit între
asigurat şi asigurători, fie pe baza contractului de asigurare, fie pe baza legii. Tot asigurare directă este şi
coasigurarea, în care există mai mulţi asigurători şi un singur asigurat.
Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea (sau asigurarea indirectă) apare ca un raport care
se stabileşte de fiecare dată între două societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar
cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia
reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile asumate prin contractele sale luate în
asigurare. Reasigurătorul îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele convenite în
contractul de reasigurare.
4. După riscul asigurat, există asigurări pentru următoarele riscuri:
- incendii, trăsnete, explozii, cutremure de pământ, grindină, etc, denumite riscuri ale calamităţilor
naturale;
- derapări, răsturnări, coliziuni, accidente;
- diferite boli, epizootii şi accidente ale animalelor;
- evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice: boală, invaliditate, deces, supravieţuire;
- prejudicii cauzate terţilor: cazurile de răspundere civilă.
5. În anuarele statistice internaţionale, asigurările sunt clasificate în: asigurări de viaţă şi
asigurări de non-viaţă, sau asigurări de pagube şi asigurări de persoane. Deosebirile dintre cele două tipuri
de asigurări sunt sintetizate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1. Asigurările de viaţă şi asigurările de non-viaţă
Asigurări de viaţă Asigurări de non-viaţă
- se asigură în principal riscul - riscurile asigurate sunt diverse,
de deces; iar riscul de deces este acoperit
numai în cazul răspunderii civile
faţă de terţi;
-decesul, ca risc asigurat, este -producerea riscului asigurat este
un eveniment sigur, însă incertă, probabilă, posibilă;
momentul producerii lui este
incert;
-în contractul de asigurare - în contractul de asigurare există
există obligatoriu trei obligatoriu două persoane:
persoane: asigurătorul, asigurătorul şi asiguratul, uneori şi
asiguratul şi beneficiarul, uneori beneficiarul asigurării, ce încasează
şi contractantul asigurării; contravaloarea despăgubirii;
-nu sunt contracte de -sunt contracte de indemnizare sau
indemnizare sau de despăgubire de plată a unor despăgubiri;
(caracter neindemnitar);
-beneficiarul poliţei este, de -beneficiarul despăgubirii este, de
regulă, o terţă persoană; obicei, una şi aceeaşi persoană cu

13
 Asigurări de viaţă Asigurări de non-viaţă
asiguratul;
-stabilirea sumei asigurate ţine -stabilirea sumei asigurate se face
seama de nevoia de protecţie şi în funcţie de valoarea reală a
de posibilităţile financiare ale bunului în momentul producerii
asiguratului; riscului;
-în momentul producerii riscului -suma pe care o datorează
asigurat, suma pe care asigurătorul în momentul
asigurătorul o plăteşte producerii riscului asigurat se
asiguratului se numeşte sumă numeşte despăgubire şi este în
asigurată; limita sumei asigurate, menţionată
în contractul de asigurare;
-asigurătorul calculează rezerve -asigurătorul calculează rezerve
matematice (fondul asigurărilor tehnice din care se vor plăti
de viaţă) din care se plătesc despăgubirile de asigurare;
sumele asigurate;
-perioada de asigurare este -perioada de asigurare este, de
relativ mare, pe termene de 5- obicei, de maxim 12 luni, cu
20 de ani (sau chiar mai mult). posibilitatea reînnoirii contractului.
La noi în ţară, pe baza Legii 32/2000, clasificarea asigurărilor cuprinde două categorii de asigurări:
asigurări de viaţă şi asigurări generale (asigurări de bunuri şi asigurări de răspundere civilă).
6. După sfera de cuprindere teritorială, asigurările se împart în asigurări interne şi asigurări
externe.
Asigurările interne se caracterizează prin faptul că părţile contractante (asigurat, asigurător,
beneficiar şi contractant), obiectele asigurate şi riscurile asigurate se află sau se produc pe teritoriul aceluiaşi
stat. De asemenea, primele de asigurare, sumele asigurate şi despăgubirile sau indemnizaţiile se plătesc în
moneda statului pe teritoriul căruia se află bunurile sau se produc riscurile.
Asigurările externe se caracterizează prin aceea că fie părţile contractante, fie obiectul asigurării, fie
riscul asigurat se află pe teritoriul altui stat. Caracteristic acestor asigurări este faptul că părţile pot stabili şi
plăti prima de asigurare în valută. În categoria asigurărilor externe, pot fi incluse: asigurarea mărfurilor pe
timpul transportului extern, asigurarea navelor maritime şi fluviale ce parcurg rute internaţionale, asigurarea
de răspundere civilă pentru pagube din accidente auto pe teritoriul altui stat (asigurarea Cartea Verde) şi
altele.

14
 CAPITOLUL III
RISCUL ÎN MATERIA ASIGURĂRILOR

3.1. Relaţia dintre risc şi asigurare

Aşa cum am arătat, activitatea de asigurare reprezintă un proces indispensabil vieţii economico-
sociale şi este impusă de existenţa unuia din elementele principale ale sale, şi anume, existenţa riscului ce
poate fi cuprins în asigurare.
Asigurarea este o formă de protecţie a indivizilor împotriva acţiunii calamităţilor naturii şi
accidentelor, o metodă de a ţine sub control aspectele financiare ale unei situaţii viitoare necunoscute. Dacă o
persoană cumpără o poliţă de asigurare, el schimbă o situaţie de risc cu o situaţie de certitudine, de siguranţă
financiară oferită de către societatea de asigurări.
Pe de altă parte, nici asigurătorul nu poate să prevadă cu certitudine viitorul, însă, pentru el, riscul
este mult mai mic decât pentru un deţinător individual al contractului de asigurare, deoarece asigurătorul are
la dispoziţie mai multe date despre pierderile posibile, datorită faptului că a adunat un grup mare de unităţi de
expunere la risc similare. O problemă a asigurătorului este de a face faţă posibilităţii ca pierderile înregistrate
de către asiguraţi să fie mai mari decât cele anticipate şi pe baza cărora s-au stabilit primele de asigurare.
Pe lângă faptul că asigurarea preia responsabilitatea privitoare la acoperirea pierderilor suferite de
către asiguraţi, ea poate influenţa riscul, şi, în mod direct, probabilitatea de producere a unei daune. Acest
lucru este posibil prin următoarele două situaţii opuse:
- pe de o parte, asigurătorii încurajează pe asiguraţi în prevenirea apariţiei riscului asigurat prin
recompensarea acelora care nu înregistrează pierderi o anumită perioadă, sau ale căror pierderi au valori mici;
- pe de altă parte, asiguraţii sau beneficiarii asigurării pot să-şi cauzeze în mod deliberat pagubele în scopul
obţinerii resurselor financiare de la asigurător (existenţa riscului moral pentru asigurător).
Riscul moral sau subiectiv se manifestă atunci când contractarea unei asigurări schimbă
comportamentul asiguratului astfel încât creşte mărimea pagubei sau probabilitatea ca paguba să se producă.
Pentru asigurător este dificil de demonstrat că asiguratul a manifestat acest comportament. O cale de
diminuare a riscului moral este aceea de încheierea de contracte de asigurare cu franşiză, asiguraţii trebuind
să suporte şi ei o parte din pagubă. Însă, în caz de daună totală, această cale nu mai este eficientă, întrucât
asiguraţii preferă să încaseze diferenţa dintre suma asigurată şi nivelul franşizei.
În practică, nu toate riscurile sunt asigurate, existând o serie de criterii care îl determină pe asigurător
în a le asigura sau nu. De exemplu, nu sunt asigurate riscurile care determină pierderi de valori foarte mari
(cum sunt riscurile de război, insurecţie, radiaţii nucleare, etc.) sau care sunt inerente unor bunuri şi uşor de
calculat (cum este procesul uzurii fizice, care este acoperit prin calculul amortizării, sau viciul intern al
bunului: rugină, putrefacţia lemnului, etc.).
Relaţia dintre risc şi asigurare generează un alt comportament al oamenilor, şi anume: aversiunea
faţă de risc. Majoritatea oamenilor nu agreează riscul, ci ei preferă siguranţa şi cumpără asigurări pentru că
au aversiune faţă de risc. Ei preferă să piardă valoarea primei de asigurare plătite (în cazul în care nu se
produce riscul), decât să poată pierde valoarea întregii maşini, de exemplu. Totuşi, aversiunea oamenilor faţă
de risc trebuie să fie în echilibru cu preţul pe care ei sunt dispuşi sau îşi permit să-l plătească pentru a
îndepărta riscul. Dacă o persoană nu apelează la asigurare, asta nu înseamnă neapărat că preferă riscul, ci este
posibil ca el să nu-şi poată permite să plătească acea asigurare.

3.2. Clasificarea riscurilor

Riscul apare ori de câte ori oamenii nu pot sa ţină sub control sau nu pot să prevadă în mod perfect
viitorul. Însă, deşi nu se poate prevedea viitorul, el se poate măsura cu o anumită probabilitate. Se utilizează
termenul de risc atunci când situaţiile viitoare nu pot fi cunoscute cu precizie, dar pot fi stabilite alternativele
posibile şi probabilităţile asociate cu aceste alternative. Atunci când nu sunt cunoscute nici alternativele
posibile şi nici probabilităţile de producere a lor, se utilizează termenul de incertitudine, cum ar fi, de
exemplu, cercetarea spaţiului cosmic.
Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vieţile omeneşti, bunurile oamenilor şi activităţile
desfăşurate de ei, conduce la o sistematizare a lor. Această sistematizare este importantă mai mult pentru

15
asigurător, întrucât îl ajută la determinarea întinderii protecţiei prin asigurare şi a preţului protecţiei, în funcţie
de natura şi posibilele daune ce pot fi provocate.
Există mai multe criterii de clasificare a riscurilor, cele mai importante fiind: după consecinţele
posibile, după efectele pe care le produc, din punct de vedere al teoriei managementului riscului, din punct de
vedere al asigurabilităţii lor, şi altele.
1. După consecinţele posibile , riscurile pot fi:
• riscuri pure;
• riscuri speculative.
Riscurile pure sunt acele riscuri care, prin producerea lor, provoacă numai pierderi şi niciodată câştig. Cele
mai reprezentative riscuri pure sunt incendiul, explozia, accidente, naufragiu, deces, furtună, furt, de pe urma
cărora cel afectat are numai de suferit.
Riscurile speculative sunt numite şi riscuri antreprenoriale, întrucât, prin producerea lor se poate
înregistra o pierdere sau se poate obţine un câştig.
În mod obişnuit, asigurătorii nu permit asigurarea riscurilor speculative, întrucât asiguratul ar avea
întotdeauna garanţia succesului unei acţiuni, cum ar fi, de exemplu, realizarea unei expediţii pentru
descoperirea de noi zăcăminte de aur. În general, numai riscurile pure sunt asigurabile, iar dintre acestea,
numai acelea care îndeplinesc şi celelalte condiţii pentru ca un risc să fie asigurabil.
2. După efectele pe care le produc, riscurile pot fi:
• riscuri fundamentale;
• riscuri particulare.
Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o mare parte a
societăţii şi nu numai anumite persoane. Un risc fundamental presupune elementul de catastrofă, cum este
războiul, foametea, cutremurul, poluarea, etc. Atunci când riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru
foarte mare, ele nu sunt asigurabile, întrucât se consideră că ele sunt probleme ale societăţii întregi care
trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internaţional.
Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii
efectelor lor şi care pot fi ţinute parţial sub control. Ele provin din deciziile indivizilor şi fiecare trebuie să le
suporte consecinţele.
3. Din punct de vedere al teoriei managementului de risc, clasificarea se suprapune cu cea a consecinţelor
posibile ale riscurilor, cu deosebirea că ele poartă denumiri diferite, astfel:
- riscuri statice sunt riscurile care generează numai pierderi sau menţin status-ul (riscurile pure);
- riscuri dinamice, care pot genera profituri sau pierderi, fiind neasigurabile (riscurile speculative).
4. Din punct de vedere al asigurabilităţii, riscurile pot fi:
- riscuri asigurabile;
- riscuri neasigurabile (excluse).
Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asigurătorii le preiau şi pentru care le oferă protecţie. De
regulă, ele se împart în riscuri generale (incendiu, explozie, naufragiu, prăbuşire a aeronavei, erupţie
vulcanică, etc), care sunt incluse în condiţiile generale de asigurare şi riscuri speciale (furt, secetă, alterare,
spargere, mucegăire), care nu sunt incluse în condiţiile generale şi care se pot asigura la solicitarea expresă a
asiguraţilor, contra unei prime de asigurare suplimentare.
Riscurile neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă: acele
evenimente a căror producere este certă sau se aproprie de certitudine (evaporarea lichidelor, moartea
naturală a animalelor vii, uzura fizică), evenimente produse de către asigurat (ambalarea necorespunzătoare a
mărfii asigurate, comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului) şi pagube de proporţii foarte mari, care
pot afecta situaţia financiară a asigurătorului (război, greve, revoluţie, explozii atomice, etc.).
Fiecare societate de asigurare are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim
pentru asiguraţi şi pentru ea. De asemenea, includerea unui risc în risc asigurabil, neasigurabil sau la
excluderi nu are un caracter permanent, fiind posibilă trecerea acestuia dintr-o categorie în alta în funcţie de
politica de subscriere a asigurătorului sau de dimensiunea posibilă a daunei. De exemplu, pe piaţa asigurărilor
din Marea Britanie, riscul de terorism a fost inclus multă vreme în categoria riscurilor asigurabile speciale,
însă, din anul 1993, datorită frecvenţei crescute de manifestare a lui, s-a renunţat la acoperirea acestui risc de
către asigurători, devenind un risc fundamental, ce intră sub incidenţa guvernului britanic.

16
 În concluzie, oferta de asigurări este destul de variată, dar şi cu o serie de trăsături comune impuse de
reglementările internaţionale în domeniul asigurărilor.

3.3. Omogenitatea şi selecţia riscurilor

Riscurile pe care le preia asigurătorul sub protecţia sa trebuie să fie omogene, întrucât, în cazul în
care apar mai multe riscuri, ale căror caracteristici nu sunt asemănătoare, echilibrul rezultatelor sale
financiare poate fi afectat. De exemplu, dacă în cazul portofoliului de contracte de asigurare a clădirilor
contra incendiilor este inclusă şi o rafinărie de petrol, atunci, se poate spune că riscurile nu sunt omogene,
deoarece riscul producerii incendiului la rafinăria de petrol are o probabilitate de producere foarte mare, iar în
cazul apariţiei lui, asigurătorul trebuie să acorde daune de valori foarte mari, ceea ce afectează rezultatele sale
financiare. De aceea, pentru fiecare obiect asigurat pentru acelaşi risc sunt prevăzute tarife separate în funcţie
de specificul lor. Asigurătorul trebuie să-şi constituie atâtea sub-mutualităţi câte consideră el necesare pentru
a nu include decât riscuri ale căror caracteristici sunt comparabile sau apropiate.
Pentru a omogeniza mai bine portofoliile de contracte, asigurătorii determină în avans valorile
maximale ale riscurilor al căror transfer îl vor accepta. Aceste valori maximale constituie plinurile de
conservare şi reprezintă suma maximă pe care un asigurător este pregătit să o cheltuiască pe cont propriu într-
o categorie de asigurări, pentru un anumit risc asigurat. Actuarii şi matematicienii au încercat să elaboreze
formule ştiinţifice pentru a-i ajuta pe asigurători să calculeze plinuri de conservare optime. Însă, în practică,
stabilirea plinurilor de conservare se face cât se poate de empiric, ţinând cont de experienţa fiecărei companii,
de bunul simţ al conducătorului acesteia, de puterea financiară şi de mărimea portofoliului de contracte în
fiecare ramură de asigurare. În general, plinurile de conservare reprezintă 3-5% din cifra de afaceri a
societăţii de asigurare în ramura considerată şi 2-3% din fondurile proprii.
Însă, practica pieţei asigurărilor a demonstrat că asigurătorul care se limitează la plinurile sale de
conservare poate pierde o parte din piaţă şi, de aceea, societăţile subscriu angajamente brute mult mai mari
decât plinul lor de conservare. Acest lucru este posibil datorită acordurilor încheiate cu reasigurătorii, care
preiau o parte din angajamentele lor. În acest fel, asigurătorii pot deţine plinuri de subscriere mai mari decât
plinurile lor de conservare, fără a pune în pericol echilibrul financiar al asigurătorului. Plinurile de subscriere
reprezintă limita angajamentelor pe care pot să le ia subscriitorii şi ele sunt precizate în tabelele de plinuri
aflate la dispoziţia asigurătorului, pe categorii de riscuri. În practica de reasigurare, se permite acordarea de
garanţii nelimitate asigurătorilor din domeniul auto, de până 15 până la 20 de ori mai mari decât plinurile lor
de conservare.
Pentru a echilibra rezultatele mutualităţii, asigurătorul trebuie să achiziţioneze şi să păstreze în
sarcina sa un număr mare de asiguraţi (legea numerelor mari). Cu cât numărul de asiguraţi este mai mare, cu
atât se face mai uşor compensarea sinistrelor în cadrul mutualităţii şi cu atât mai mult statisticile
asigurătorului sunt mai precise. În consecinţă, tarifarea are şanse mai mari să fie echitabilă şi corespunde cu
calitatea riscurilor transferate.
Asigurătorul are, deci, sarcina să caute noi clienţi şi să-i înlocuiască pe cei care părăsesc mutualitatea.
Motivele ieşirii din mutualitate sunt diverse: deces, schimb de locuinţă, dispariţia bunurilor asigurate sau
rezilierea contractului de asigurare de către asigurător.
O altă sarcină a asigurătorului este de a proteja ansamblul mutualităţii împotriva unei frecvenţe
anormale a sinistrelor care apar la o anumită categorie de asiguraţi, procedeu denumit selecţia riscurilor.
Diferenţele de frecvenţă în apariţia pagubelor pot fi corectate prin impunerea unor măsuri de prevenire (cum
este obligaţia existenţei mijloacelor specifice de protecţie împotriva furtului pentru anumite tipuri de
magazine sau locuinţe) sau prin intermediul tarifării (prin impunerea de prime mai mari conducătorilor auto
care au mai avut accidente sau care posedă autovehicule foarte rapide sau prime mai ridicate pentru incendiu
în cazul produselor inflamabile, etc).
Selecţia riscurilor pentru a proteja echilibrul mutualităţii, impune ca asigurătorii să studieze
consecinţele sinistrelor, mai ales pe cele mai dezastruoase şi să excludă anumite categorii de asiguraţi la care
frecvenţa de apariţie a pagubelor este deosebit de mare. De asemenea, nevoia de selecţie a riscurilor impune
asigurătorilor să refuze acordarea de garanţii împotriva decesului persoanelor bolnave, a căror speranţă de
viaţă este redusă sau să nu acorde garanţii decât după un examen medical şi prin plata unor prime mai ridicate
pentru cei a căror speranţă de viaţă este statistic inferioară mediei. De când există asigurarea, actuarii

17
calculează tarifări speciale pentru persoanele care prezintă riscuri mari, precum diabeticii, cei suferinzi de
patologii cardiace sau care suferă de maladii grave, precum cancerul sau tuberculoza.
Refuzul de asigurare practicat de asigurători în scopul selecţionării clientelei are uneori drept
consecinţe apariţia de asigurători specializaţi în garantarea riscurilor agravate refuzate, cu practicarea unei
tarifări mult mai mari decât media. Datorită faptului că selecţia excesivă creează probleme sociale, guvernele
trebuie să intervină în acest sens, prin instituirea unor asigurări obligatorii sau prin impunerea asigurătorilor
să accepte în condiţii rezonabile încheierea de contracte pentru asiguraţii care nu-şi găsesc asigurători pe
piaţă.
Astfel, selecţia riscurilor se înscrie ca un principiu de bază al activităţii de asigurare, fără de care, ar
putea lua naştere următoarele trei fenomene defavorabile:
a) crearea unei antiselecţii puternice, sau a unei contraselecţii, care presupune o cerere mare de asigurare din
partea riscurilor defavorabile, ce afectează echilibrul situaţiei financiare a asigurătorului, care şi-a calculat
primele de asigurare în baza riscului mediu;
b) manifestarea tendinţei ca asiguraţii să apeleze la asigurare numai în situaţiile grele, când se îmbolnăvesc
sau când îmbătrânesc, când lucrează în condiţii de risc excepţionale, ducând la pierderea spiritului de
prevedere din partea populaţiei;
c) ar necesita tarife de prime mult mai ridicate, care ar fi inaccesibile pentru majoritatea populaţiei sau
societăţilor comerciale, sau chiar pentru aceia care prezintă riscuri normale.
Activitatea de selecţie a riscurilor are anumite limite de care asigurătorul trebuie să ţină seama, şi
anume: dacă ar fi dusă prea departe, s-ar ajunge la o rarefiere pronunţată a riscurilor asigurate, adică la o
insuficientă dispersare a acestora. Selecţia riscurilor are rolul de a stabili prime de asigurare corespunzătoare
riscurilor preluate, care să fie accesibile potenţialilor asiguraţi.

3.4. Dispersia şi divizarea riscurilor

Pentru supravieţuirea mutualităţii, asigurătorii trebuie să asigure dispersia corespunzătoare a
riscurilor, adică, să aibă grijă ca un sinistru să nu poată atinge în acelaşi timp un număr mare de unităţi de
expunere asigurate. De aceea, riscurile de război sau riscurile atomice sunt excluse în general de la asigurare,
întrucât creează pagube de valori foarte mari peste posibilităţile de acoperire ale asigurătorului. Asigurătorul
are sarcina de a controla acumulările posibile de valori pe care mai multe contracte pot să le pună în sarcina
sa, de a cunoaşte portofoliul de contracte pentru a şti în orice moment volumul sinistrului maxim posibil pe
care acesta îl va avea de plătit din cauza unui singur eveniment asigurat.
În practică, nu este uşor de respectat regula dispersiei riscurilor şi, de aceea, asigurătorii, pentru a se
proteja împotriva consecinţelor unui cumul de angajamente, au recurs la tehnicile de divizare a riscurilor.
Presupunem un portofoliu de contracte de asigurare format din 4.000 de clădiri cu o valoare medie a
sumei asigurate de 300 milioane lei (valoarea totală preluată în asigurare este de 1.200.000 milioane lei).
Echilibrul mutualităţii ar fi în pericol dacă una din aceste clădiri ar fi de valoare foarte mare, comparativ cu
media, de exemplu, 200.000 milioane lei sau dacă 30 din aceste clădiri asigurate ar fi apartamente situate în
acelaşi bloc valorând 9.000 milioane lei.
În primul caz, nu ar exista omogenitatea riscurilor, iar în al doilea caz, nu se respectă dispersia
riscurilor, un singur sinistru ar putea pune mutualitatea în situaţie de faliment.
Pentru a face faţă acestor situaţii, asigurătorii pot practica următoarele tehnici de divizare a riscurilor:
- Coasigurarea
- Fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri
- Reasigurarea
Coasigurarea constă în împărţirea aceluiaşi risc între mai mulţi asigurători. Considerând datele
ipotetice anterioare, în această situaţie asigurătorul are posibilitatea preluării în asigurare a 10% din valoarea
portofoliului (120.000 mil. lei), diferenţa urmând să fie plasată la alţi asigurători. Asigurătorii, proporţional
cu valoarea preluată, vor stabili şi valoarea primelor de asigurare pe care le vor încasa de la asiguraţi şi a
daunelor pe care urmează să le suporte în caz de apariţie a riscului asigurat.
Fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri presupune plasarea obiectului asigurat în mai
multe contracte de asigurare ăi permite asumarea angajamentelor proprii ale fiecărui asigurător sau
coasigurător.

18
Astfel, valoarea clădirii de 200.000 mil. lei care afectează omogenitatea riscurilor ar putea fi fracţionată
astfel:
- o primă tranşă de 50.000 mil. lei este plasată la un prim asigurător;
- a doua tranşă de 100.000 mil. lei la asigurători care nu vor interveni decât pentru sinistrele mai mari de
50.000 mil. lei;
- a treia tranşă de 50.000 mil. lei la un alt asigurător care acoperă sinistrele în situaăia în care valoarea
daunelor depăşeşte suma de 150.000 milioane lei (primele două tranşe).
În această situaţie, spre deosebire de coasigurare, nu există proporţionalitatea primelor în funcţie de
fiecare tranşă pentru că cel mai mare număr de sinistre va afecta, de regulă, prima tranşă şi în mod
excepţional pe a doua, iar a treia va fi afectată numai în cazuri foarte rare.
Reasigurarea sau asigurarea asigurătorilor este operaţia prin care o societate de asigurări, numită
reasigurat, transferă o parte din riscurile pe care le-a luat în sarcina sa unei alte societăţi de asigurare, numită
reasigurător. Reasigurarea permite fiecărui asigurător să subscrie riscuri de valori foarte mari depăşind
posibilităţile financiare de care dispune.
Majoritatea reasigurătorilor operează pe mai multe pieţe străine realizând o divizare a riscurilor la
scară internaţională. Astfel, ei acţionează diferit pe întregul glob în funcţie de capacitatea financiară a fiecărei
pieţe.
Aceste tehnici de divizare a riscurilor nu se exclud unele pe altele, acelaşi risc putând fi divizat între
mai mulţi coasigurători şi mai mulţi reasigurători într-un singur contract sau în mai multe tranşe succesive.

3.5. Managementul riscului

Managementul sau controlul riscului are rolul de a preveni pierderile, de a reduce mărimea lor şi de
diminua perioada lor de refacere.
Managementul riscului este definit ca identificarea, cuantificarea şi reacţia la expunerea la riscuri
pure, la riscuri accidentale şi potenţiale.
Persoana dintr-o firmă care se ocupă de managementul riscului se numeşte manager de risc şi el se
ocupă numai de riscurile pure (care produc numai pierderi) şi nu şi de cele speculative. El trebuie să atragă
atenţia managerului companiei asupra riscurilor pure care pot apărea, să propună măsuri pentru reducerea,
prevenirea şi limitarea pagubelor, să calculeze valoarea eventualelor pagube şi alte acţiuni de această natură.
Măsurile de acest gen sunt foarte diverse, cum ar fi dotarea cu sisteme de alarmă împotriva spargerilor,
conectarea acestora la poliţie, instalarea de camere de luat vederi, încheierea unui contract de asigurare pentru
riscurile respective şi altele.
Din definiţia dată managementului riscului, rezultă că acesta are la bază trei etape:
1. Identificarea pierderilor posibile;
2. Cuantificarea riscului, respectiv determinarea efectelor pierderilor probabile prin aprecierea frecvenţei de
apariţie şi a mărimii lor posibile;
3. Controlul riscului, respectiv modalităţile de reacţie la efectele riscurilor.

1. Identificarea riscurilor reprezintă o încercare de a determina toate evenimentele posibile, situaţii sau
activităţi ce pot cauza sau spori pierderile. Această etapă este foarte dificilă şi de care depind etapele
următoare. Ea are la bază cunoaşterea situaţiei reale, a datelor statistice, experienţa şi cunoştinţele acumulate,
inspecţia de risc, interviuri realizate cu diverse persoane.
Principalele categorii de pierderi ce pot apărea pot fi: pierderi de proprietate (active); pierderi legate
de răspundere civilă (izvorăsc din răspunderea civilă legală faţă de terţi ca urmare a vătămărilor corporale sau
daunelor aduse acestora); pierderi legate de personal ca urmare a accidentărilor, îmbolnăvirilor sau decesului
angajaţilor şi pentru care societatea este răspunzătoare dacă acestea au apărut în timpul îndeplinirii atribuţiilor
de serviciu; pierderi financiare care pot fi cauzate de debitorii rău platnici sau de fraude, furturi efectuate de
către angajaţi; pierderi cauzate de întreruperi ale producţiei din diverse cauze, inclusiv din cauza pierderilor
de natura celor anterioare.
Odată ce au fost identificate posibilele pierderi, managerul de risc va analiza cauzele directe care le
pot produce. De exemplu, incendiul, inundaţia şi explozia reprezinte cauze directe de distrugeri, care pot
determina una din pierderile posibile. Este o datorie destul de complicată a managerului de risc, întrucât, deşi

19
există diverse metode care se bucură de o oarecare recunoaştere, nu există o metodă unică, garantată pentru
identificarea tuturor situaţiilor generatoare de pagube.
Pe lângă cauzele directe, în practică pot interveni şi o serie de cauze indirecte ce pot determina şi
amplifica anumite pierderi. De exemplu, pentru pierderile cauzate de inundaţii, cauzele directe constau în
revărsarea apelor unui râu, spargerea unei conducte sau o rezervoarelor de apă. O explozie sau un cutremur
poate fi o cauză indirectă pentru riscul de inundaţie prin spargerea rezervoarelor.
2. Cuantificarea riscului constă în a calcula impactul pierderilor posibile asupra activelor unei firme. Pentru
fiecare identificare a producerii riscului se analizează:
a) numărul posibilelor pierderi din fiecare an sau frecvenţa medie a acestora. Se are în vedere faptul că unele
pierderi sunt extrem de rare şi se produc în medie doar la 10-20 de ani (cutremurele), iar altele au loc destul
de frecvent (cum ar fi accidentele de autovehicule). Mai mult, managerul de risc trebuie să cunoască şi
distribuţia de probabilitate a frecvenţei pierderilor. Aceasta are forma unui tabel care prezintă probabilitatea
de a avea una, două sau mai multe pierderi într-un an sau de nu avea nici o pierdere;
b) mărimea posibilă a fiecărei pierderi are la bază raţionamentul că, în general, pierderile mici au o
probabilitate maximă de a se produce, pe când pierderile din ce în ce mai mari devin tot mai improbabile.
Totuşi, majoritatea pierderilor pot varia ca mărime, de la valori mici până la valori foarte mari, cum ar fi
pierderile legate de proprietate, care pot ajunge până la valoarea maximă a proprietăţii, pe când pierderile de
răspundere civilă sunt nelimitate;
c) evaluarea activelor şi pierderilor posibile. Evaluarea unui activ poate fi privită din punct de vedere al
costului de oportunitate, adică pierderea sau cheltuielile adiţionale cu care s-ar confrunta societatea
comercială dacă ar fi lipsită de acel activ. În practică nu există o metodă unică de calculare a costului de
oportunitate al unui activ, practicându-se trei metode mai reprezentative, şi anume:
• Costul de înlocuire sau preţul de achiziţie la momentul curent, însă, această metodă nu este aplicabilă
dacă activul distrus nu este înlocuibil;
• Valoarea de revânzare la momentul curent, adică preţul care s-ar putea obţine dacă s-ar vinde activul
respectiv. Această metodă de evaluare nu este aplicabilă activelor foarte specializate (de exemplu, un
scaun pentru stomatologie).
• Valoarea netă actuală a câştigurilor viitoare aşteptate. Această metodă evaluează un activ în
conformitate cu puterea de câştig viitoare, dar, în practică, există opinii diferite cu privire la natura şi
mărimea acestui câştig.
Un manager de risc şi un inspector de asigurare pot atribui valori destul de diferite aceluiaşi activ.
Evaluarea posibilelor pierderi nepatrimoniale este şi mai dificilă. Pierderile de răspundere civilă sunt
în general determinate prin hotărâre judecătorească ce stabileşte suma ce urmează a se plăti terţilor păgubiţi
sau vătămaţi. Aşadar, este mai greu de preconizat care va fi mărimea acestor pierderi.
Pierderile de personal sunt, de asemenea, dificil de evaluat. Mărimea posibilelor pierderi financiare
depinde de responsabilităţile şi îndatoririle angajaţilor.
Mărimea posibilelor pierderi de întrerupere a activităţii depinde de perioada întreruperii şi de accesul
rapid la mijloacele de înlocuire.
3. După ce situaţiile ce pot produce pierderi au fost identificate şi s-a stabilit valoarea posibilă a acestor
pierderi, urmează luarea deciziei cu privire la controlul riscului.
Există două posibilităţi de control al riscului:
a) controlul fizic;
b) controlul financiar.
a) Controlul fizic al riscului se referă la tehnicile şi operaţiile fizice destinate să reducă impactul numărului şi
mărimii pierderilor ce se produc în fiecare an. În acest sens, există două alternative:
- să se elimine complet orice posibilitate de pierdere sau să se evite riscul;
- să se întreprindă măsuri care afectează frecvenţa şi mărimea pierderilor, adică să aibă loc reducerea riscului.
Evitarea riscului presupune renunţarea la activitatea care îl generează. De exemplu, un fabricant
poate să evite riscurile asociate cu un anumit proces tehnologic renunţând la el şi achiziţionând produse de la
o altă firmă sau s-ar evita riscul de război nuclear, renunţând total la armele nucleare. În realitate, apelarea la
această alternativă nu este preferată, întrucât se pierde profitul obţinut din activitatea generatoare de risc şi se
bazează pe raţiuni pur comerciale. O societate comercială nu renunţă la un proces, la un produs sau practică

20
riscantă, cu atât mai mult, cu cât cheltuielile pe care le generează această activitate sunt destul de mici în
comparaţie cu veniturile obţinute, însă, anumite activităţi care sunt considerate periculoase de guvern sunt
interzise prin lege.
Reducerea riscului cuprinde toate măsurile destinate să reducă frecvenţa medie a pierderilor, mărimea
medie a lor şi să reducă pragul inferior de risc al acestora. Reducerea riscului poate avea loc prin următoarele
măsuri:
- construirea unor dispozitive fizice cum sunt diferite împrejmuiri de securitate, zone speciale de fumat, pereţi
ignifugi, ventilatoare de fum, etc;
- educaţie şi securitate a muncii atât în materie de proiectare a produselor şi proceselor tehnologice, cât şi în
materie de utilizare a acestora, inclusiv realizarea unor planuri de intervenţie în caz de situaţii neprevăzute;
- instrumente procedurale prin care managerul trebuie să proiecteze procese tehnologice care să asigure
securitatea muncii şi a mediului ambiant. Ca atare, sunt necesare exerciţii de stingere a incendiilor,
organizarea unor formaţii de intervenţie în caz de dezastru sau situaţii neprevăzute.
Realizarea controlului fizic al riscului, deşi necesar, este improbabil ca el să îndepărteze toate
pierderile posibile. De aceea, firma trebuie să dispună de resurse financiare pentru a compensa aceste
pierderi.
b) Controlul financiar al riscului presupune constituirea unor provizioane care să fie folosite în scopul
acoperirii pierderilor. Controlul financiar al riscului se poate realiza prin următoarele două căi: asumarea
riscului şi transferul riscurilor.
Asumarea riscului de către o întreprindere se poate realiza prin următoarele modalităţi:
a) trecerea pierderilor pe cheltuielile curente de funcţionare, reducându-se astfel profitul;
b) vânzarea de active pentru a le înlocui pe cele pierdute sau deteriorate;
c) constituirea unui fond pentru situaţii neprevăzute sau a unui fond de autoasigurare din care se pot face plăţi
în acest scop;
d) apelarea la un împrumut pentru acoperirea eventualei pierderi;
e) constituirea unei societăţi captive de asigurări înfiinţată special pentru a realiza protecţia prin asigurare a
firmei. O companie de asigurări captivă poate fi o societate de asigurări deţinută de asigurat, sau o societate
de asigurări în care asiguratul are un interes patrimonial.
Avantajele constituirii unei societăţi captive sunt următoarele:
- firmele membre ale societăţii captive au acces la un cost mai redus pe piaţa reasigurărilor;
- aceste societăţi oferă protecţie şi pentru riscuri care, de obicei, nu sunt asigurate de către societăţile
tradiţionale de asigurări;
- profitul obţinut de către acestea rămâne la dispoziţia lor şi nu este transferat unui alt reasigurător;
- adesea, aceste companii pot funcţiona în paradisurile fiscale din străinătate.
Pentru a opta pentru asumarea riscului, o societate comercială are în vedere mărimea şi frecvenţa
prognozată a pierderilor, avantajele fiscale, situaţia sa financiară ş.a.
De obicei, pierderile mari cu o frecvenţă redusă nu se pretează la asumarea riscului, ci este indicată
pentru pierderile de valori mici ăi mai frecvente.
De asemenea, atitudinea firmei faţă de risc influenţează decizia de asumare a riscului. Dacă se
urmăreşte supravieţuirea pe termen lung, atunci se renunţă la asumarea riscului, transferând responsabilitatea
acoperirii acestora unor societăţi de asigurări.
În cadrul unui studiu realizat în Marea Britanie de către Asociaţia Managerilor de Risc din Industrie
şi Comerţ, s-a constatat că recurgerea la asumarea riscului depinde de tipul pierderii. Asumarea riscului s-a
dovedit a fi mai atractivă pentru firmele mari faţă de cele mici şi s-a arătat a fi o metodă tot mai importantă de
gestionare a riscului.
Transferul riscului constă în transmiterea responsabilităţii de a acoperi propriile pierderi către o altă
persoană. Transferul riscului se poate realiza în două modalităţi:
a) transferul activităţii care creează pierderi potenţiale;
b) transferul responsabilităţii pentru plata pierderilor.
a) Transferul activităţii este cel mai adesea realizat prin subcontractarea acelei activităţi care poate genera
pierderi. Acest transfer se realizează pentru că se presupune că subcontractantul este capabil să desfăşoare
activitatea respectivă cu mai puţine pierderi fiind mai bine specializat.

21
b) Transferul responsabilităţii poate fi realizat fie prin intermediul asigurării, fie prin intermediul unor clauze
suplimentare incluse în contractul de vânzare - cumpărare, închiriere sau de altă natură.
De exemplu se pot încheia contracte cu clauze de excludere, care eliberează una din părţi de
răspunderile pe care le are faţă de partea cealaltă. Clauza de indemnizare instituie obligaţia unei părţi de a
indemniza pe cealaltă pentru pierderile intervenite, indiferent de modul în care au fost cauzate pierderile.
Asigurarea este cea mai avantajoasă metodă de transfer al riscului, întrucât, achiziţionând o poliţă
integrală, asiguratul poate să înlocuiască un cost necunoscut al pierderilor cu un cost cunoscut al primelor de
asigurare.
Asigurarea, ca metodă de transfer al riscului, prezintă anumite avantaje:
- se poate transfera riscul legat de pierderi mari şi de frecvenţă mare către asigurător;
- asiguratul poate înlocui un cost necunoscut cu un cost cunoscut;
- asigurarea presupune pentru asigurat costuri relativ egale pe toată perioada de valabilitate a contractului de
asigurare;
- asiguratul poate beneficia şi de facilităţile suplimentare oferite de asigurător cum ar fi primirea unei
consultanţe în materie de despăgubiri.
Pe de altă parte, asigurarea prezintă şi câteva dezavantaje:
- nu toate riscurile sunt asigurabile;
- există situaţii când asigurare nu oferă o compensare integrală a daunelor (atunci când se aplică o cotă de
franşiză sau când despăgubirea se calculează pe baza raportului sumă asigurată-valoare reală a bunului);
- uneori există posibilitatea ca asiguratul să plătească o sumă mai mare sub forma primelor de asigurare decât
cea primită sub forma despăgubirilor.

Etica în asigurări
Etica reprezintă un set de reguli, norme, principii prin care se realizează o legătură personală cu
societatea, în ansamblu. Această legătură poate fi de natură morală, educaţională sau profesională, religioasă,
asigurând un grad de armonie şi echilibru permanent.
Etica profesională are la bază idea că interesul clientului este prioritar şi trebuie realizată o informare
continuă a acestuia, îmbunătăţirea permanentă a cunoştinţelor agentului de asigurare, menţinerea unor relaţii
cordiale cu ceilalţi agenţi de asigurare, încurajarea altor persoane în scopul obţinerii titlului de agent de
asigurare. Se consideră că etica în asigurări este legată de patru obiective1:
- Responsabilitatea agentului de asigurare.
- Responsabilitatea faţă de client.
- Responsabilitatea faţă de public, în general.
- Responsabilitatea faţă de stat.
1. Responsabilitatea agentului de asigurare derivă din faptul că acesta este legat de societatea de asigurare
printr-un contract sau înţelegere scrisă, care presupune norme şi principii de respectat, un anumit grad de
loialitate, agenţii de asigurare reprezentând firma, contribuie la formarea imaginii sale pe piaţă, în faţa
clienţilor săi şi a concurenţei.
2. Responsabilitatea faţă de client constă în calitatea serviciilor de asigurare prestat. Unii economişti
consideră că responsabilitatea faţă de client constituie funcţia primară a economiei asigurărilor, întrucât aşa
cum agentul de asigurare tratează cu clienţii săi, aşa vor fi şi referinţele societăţii de asigurare. Deoarece
agentul de asigurare vinde un produs ce trebuie să ofere încredere, acest produs trebuie oferit în mod
profesional, cu respectarea anumitor responsabilităţi, şi anume:
- agentul de asigurare trebuie să facă o minimă educaţie clientului său în materie de asigurări (de exemplu, ce
riscuri sunt oferite spre asigurare, care sunt excluderile, ce măsuri trebuie să întreprindă asiguratul pentru
prevenirea şi limitarea pagubelor, cum trebuie să procedeze în cazul apariţiei riscului asigurat, cum se va
calcula despăgubirea de asigurare, ce înseamnă franşiză şi altele de această natură). Educaţia asiguraţilor este
cu atât mai necesară, cu cât apar produse de asigurare complexe, care îmbină protecţia cu investiţia;
- agentul de asigurare şi clientul său trebuie ofere confidenţialitate deplină;
- agentul de asigurare şi asiguratul trebuie să se informeze reciproc pe parcursul derulării contractului de
asigurare asupra modificărilor intervenite pe parcurs;
- agentul de asigurare trebuie să fie loial clienţilor săi, oferind cu promptitudine toate serviciile şi produsele
de care dispune societatea de asigurare;

22
- agentul de asigurare trebuie să cunoască foarte bine cadrul legislativ şi să fie imparţial atunci când clientul îi
cere să vină cu soluţii care să eludeze legea.
3. Responsabilitatea faţă de public are în vedere oferirea potenţialilor clienţi a celor mai reprezentative
produse de asigurare. În această relaţie, deosebit de important este sistemul informaţional ăi de publicitate,
prin intermediul căruia se realizează cunoaşterea produselor de către clientelă. Agentul de asigurare identifică
nevoile clientelei în materie de asigurări prin mijloace diverse de studiere a comportamentului acesteia,
precum sondajele sub diverse forme. De asemenea, se recurge la diverse criterii de segmentare a pieţei care să
conducă la implementarea noilor produse şi servicii de asigurare.
4. Responsabilitatea faţă de stat pe linia îndeplinirii obligaţiilor legale ce privesc contribuţiile societăţilor de
asigurare către stat şi colaborările în domeniu stat-asigurători, cum ar fi, de exemplu, colaborarea pe linia
introducerii obligativităţii asigurării locuinţelor aparţinând persoanelor fizice începând cu anul 2003.
În ţările dezvoltate cu tradiţie în domeniul asigurărilor s-au formulat adevărate coduri de etică ce
trebuie respectate de către cei ce lucrează în domeniu. Ele completează cadrul legislativ, constituind
componente ale prestigiului firmei de asigurări. De exemplu, cele mai importante responsabilităţi ale
agentului de asigurare trasate de către Asociaţia Naţională a Asigurărilor de Viaţă din SUA au la bază
formularea „Cred că este în responsabilitatea mea:
- să fructific nevoile clienţilor cu cea mai mare abilitate;
- să menţin o stare de încredere şi optimism clienţilor mei;
- să prestez în mod exemplar servicii clienţilor şi beneficiarilor lor;
- să ader la standardele profesionale ale companiei;
- să îmi perfecţionez stilul de muncă şi cunoştinţele în mod permanent;
- să mă informez asupra modificării cadrului legislativ şi a dispoziţiilor interne ale firmei, ş.a.”.
Îndeplinirea acestor obiective de către reprezentaţii societăţilor de asigurare contribuie la lărgirea şi
diversificarea activităţii de asigurare ca urmare a sporirii încrederii clienţilor lor în produsele oferite, în
special a celor pe termen lung, cum sunt asigurările de viaţă.
Consecinţele conduitei etice pentru o societate de asigurări constau în următoarele: ocuparea
posturilor de către persoane potrivite; onestitatea şi loialitatea angajaţilor; încrederea şi satisfacţia clienţilor.

23
 CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1. Definiţia şi părţile contractului de asigurare

Legislaţia în materia asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca fiind actul juridic prin care
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anumit risc
să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenele
convenite.
Contractul de asigurare este reglementat, pe de o parte, de normele juridice cuprinse în acte
normative (legi şi decrete) aplicabile oricărui contract de asigurare, iar pe de altă parte, de normele speciale
corespunzătoare fiecărei ramuri de asigurare.
Din definiţia contractului de asigurare se pot desprinde următoarele caractere juridice ale contractului
de asigurare:
• caracterul consensual;
• caracterul sinalagmatic;
• caracterul aleatoriu;
• caracterul succesiv;
• caracterul de adeziune;
• caracterul oneros.
Contractul de asigurare are un caracter consensual, adică se formează numai prin consimţământul
părţilor şi cu condiţia existenţei sale în formă scrisă.
Contractul de asigurare are un caracter sinalagmatic, părţile având obligaţii reciproce şi
interdependente una faţă de cealaltă. În principal, asigurătorul se obligă ca la producerea unui risc asumat
prin contractul de asigurare să plătească o despăgubire sau sumă asigurată, iar asiguratul se obligă să facă
declaraţii exacte şi să plătească o primă de asigurare în schimbul protecţiei oferite de asigurător pe perioada
asigurată. Existenţa obligaţiei asigurătorului depinde de cea a obligaţiilor asiguratului şi invers.
Caracterul aleatoriu este specific contractului de asigurare deoarece efectele sale depind de un
anumit eveniment viitor şi incert. În momentul încheierii contractului de asigurare nu se poate cunoaşte dacă
şi măsura în care fiecare din părţi va avea un avantaj sau o pierdere la terminarea contractului. Dacă se
produce evenimentul asigurat, asigurătorul va plăti o sumă mult mai mare decât prima pe care a încasat-o de
la asigurat.
Caracterul succesiv este relevat de eşalonarea în timp a prestaţiilor prevăzute în contract. Deoarece
valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o perioadă lungă de timp, există posibilitatea eşalonării
plăţii primelor, fapt ce demonstrează caracterul succesiv al realizării contractului. Asigurătorul este obligat să
ofere continuu protecţia sa prin asigurare.
Caracterul de adeziune este evidenţiat de faptul că forma şi clauzele contractului sunt stabilite de
către asigurător, potenţialul asigurat având posibilitatea de a accepta sau respinge acest contract (cu excepţia
asigurărilor obligatorii).
Caracterul oneros al contractului de asigurare rezidă din faptul că fiecare parte urmăreşte obţinerea
unui avantaj pentru prestaţia pe care o face sau se obligă să o facă în favoarea celeilalte părţi. Asiguratul
beneficiază de protecţia pe care o oferă asigurătorul în schimbul primelor de asigurare.
Părţile care intervin în contractul de asigurare sunt: asigurătorul, asiguratul, contractantul asigurării
şi beneficiarul.
Asigurătorul este societatea de asigurări (persoana juridică), care, în schimbul primei de asigurare
încasate de la asiguraţi, îşi asumă obligaţia:
- să plătească asiguraţilor (sau beneficiarilor asigurării) despăgubirea ce li se cuvine pentru cazul de
distrugere sau avariere a bunurilor asigurate ca urmare a producerii riscurilor asigurate (în cazul asigurărilor
de bunuri);
- să plătească suma asigurată la survenirea unui eveniment în viaţa persoanelor asigurate (în cazul asigurărilor
de persoane);
24
- sau să plătească despăgubirea pentru prejudiciul produs de asigurat unei terţe persoane (în cazul asigurării
de răspundere civilă).
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătită
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva calamităţilor naturii, accidentelor sau împotriva unor
evenimente ce pot apărea în viaţa sa, sau împotriva prejudiciului pe care îl poate aduce unor terţe persoane de
a cărui producere răspunde potrivit legii.
Contractantul asigurării este persoana ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să aibă
calitatea de asigurat. În cele mai multe cazuri, contractantul asigurării este una şi aceeaşi persoană cu
asiguratul, însă există şi situaţii în care contractantul asigurării este o altă persoană decât asiguratul. De
exemplu, un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii săi sau o agenţie de
turism îşi asigură turiştii împotriva diverselor riscuri ce pot apărea. În aceste situaţii, calitatea de asiguraţi o
au salariaţii sau turiştii pentru care s-a încheiat asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării.
Contractantul asigurării îşi asumă sarcina de a încheia contractul de asigurare şi de a plăti prima de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana desemnată să încaseze despăgubirea de asigurare sau suma
asigurată la producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract şi, de cele mai multe ori, beneficiarul
asigurării este una şi aceeaşi persoană cu asiguratul. Există însă categorii de asigurări, cum sunt cele de
persoane (pentru riscul de deces) şi de transport (calitatea de asigurat o are furnizorul de mărfuri, iar
beneficiarul asigurării în cazul producerii evenimentului asigurat poate fi cumpărătorul mărfii), în care
calitatea de beneficiar o pot avea şi alte persoane decât asiguratul. Ca excepţie, în cazul asigurărilor de
răspundere civilă beneficiarul asigurării nu poate fi menţionat în contractul de asigurare întrucât nu este
cunoscut în momentul încheierii contractului de asigurare.

4.2. Elementele obligatorii ale contractului de asigurare

Contractul de asigurare prezintă următoarele elemente obligatorii: interesul asigurării; obiectul şi
riscul asigurării; suma asigurată şi prima de asigurare; paguba şi despăgubirea de asigurare.
4.2.1. Interesul asigurării
Interesul asigurabil reprezintă un principiu de bază al asigurării alături de principiul despăgubirii şi
principiul bunei credinţe.
Interesul asigurării constă în existenţa unei relaţii particulare a asiguratului cu obiectul asigurat,
existând forme concrete de manifestare în funcţie de specificul asigurării: asigurări de bunuri, de răspundere
civilă şi de persoane.
În cazul asigurării de bunuri, interesul asigurării este dat de existenţa unei relaţii legitime
patrimoniale cu bunul respectiv. De obicei, interes la asigurare îl are proprietarul bunului, dar şi
uzufructuarul, creditorul de garanţii reale, persoanele din familia proprietarului, etc. Încetarea interesului
atrage după sine şi încetarea asigurării pentru acea persoană.
În asigurarea de răspundere civilă, interesul asigurabil constă în evitarea micşorării patrimoniului
asiguratului ca urmare a angajării răspunderii lui civile faţă de terţe persoane păgubite prin fapte ilicite.
În cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat (dauna evaluabil* în bani) nu prezintă importanţă,
întrucât indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa unor daune. Ca atare, asiguratul sau
beneficiarul asigurării nu trebuie să dovedească vreun interes pentru a încheia contractul de asigurare, întrucât
interesul însoţeşte evenimentul legat de persoană: deces, invaliditate din accidente sau atingerea unei anumite
vârste (de pensionare, vârsta începerii studiilor superioare pentru copii, etc.).
În concluzie, o persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment poate cauza o pierdere
financiară sau un prejudiciu persoanei respective, iar interesul asigurabil poate fi definit ca o expunere la un
prejudiciu financiar.

4.2.2. Obiectul şi riscul asigurat

Prin obiectul asigurării se înţelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri, despăgubirile datorate de
asigurat ca urmare a răspunderii sale civile faţă de o terţă persoană (patrimoniul din care ar urma să plătească)
sau un atribut al persoanei (viaţa, capacitatea de muncă, etc.). Deci, obiectul asigurat reprezintă valorile
patrimoniale sau nepatrimoniale expuse riscului.

25
 Riscul constituie elementul esenţial al contractului de asigurare, fără de care existenţa asigurării nu ar
fi posibilă.
Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul incert, posibil şi viitor la care sunt expuse bunurile,
patrimoniul, viaţa, sănătatea sau integritatea fizică a unei persoane. Riscul, o dată produs, obligă pe asigurător
să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată. Riscul asigurat reprezintă şi
probabilitatea de producere a evenimentelor viitoare, care poate determina pierderi sau daune materiale
bunurilor unei persoane.
Ca atare, noţiunea de risc asigurat are mai multe sensuri:
a) probabilitatea de producere a evenimentelor împotriva cărora se încheie asigurarea;
b) posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor ca urmare a producerii unor fenomene sau posibile
evenimente în viaţa persoanelor;
c) mărimea răspunderii preluate de asigurător de a plăti asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Pentru a încadra un eveniment în categoria riscurilor asigurabile, este necesară îndeplinirea anumitor
condiţii:
- producerea lui să fie posibilă, deoarece asigurarea nu ar avea sens dacă existenţa unui lucru nu ar fi
ameninţată de producerea unui anumit eveniment sau fenomen;
- să aibă un caracter întâmplător, adică asupra producerii lui să planeze incertitudinea, atât ca moment, cât şi
ca intensitate a acţiunii lui;
producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau beneficiarului asigurării, întrucât, în această
situaţie, drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de asigurare nu mai sunt valabile, iar persoanele
respective răspund pentru faptele sale penal sau contravenţional;
anumite riscuri nu pot face obiectul unei asigurări pentru motive de ordine publică, riscul trebuind să aibă un
caracter licit.
Pentru fiecare tip de asigurare există riscuri specifice. În cazul asigurărilor de bunuri, riscurile
asigurabile sunt cele provocate de forţele majore sau de către om în mod neintenţionat şi care pot provoca
distrugerea bunurilor preluate în asigurare. În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurat este evenimentul
imprevizibil, viitor şi posibil să se producă, care poate avea ca efect pierderea capacităţii de muncă,
împlinirea unei anumite vârste, decesul, etc.
Fenomenul asigurat care a fost deja produs poartă denumirea de sinistru sau caz asigurat. Noţiunea de
caz asigurat are o însemnătate deosebită în materia asigurărilor pentru că, din momentul producerii lui,
asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea de asigurare sau suma asigurată.

4.2.3. Suma asigurată şi prima de asigurare

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea
în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă limita
maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de
asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu poate să depăşească valoarea reală a bunului la data
asigurării (valoarea de asigurare) şi se stabileşte de către părţi în contractul de asigurare. Prin mecanismul
asigurării nu este permisă acordarea unor despăgubiri mai mari decât valoarea reală (supra - asigurarea)
deoarece poate trezi interesul asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată poate fi
inferioară valorii reale a bunului, procedură denumită sub-asigurare.
În cazul asigurărilor de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma asigurată se
stabileşte pe baza acordului dintre asigurat şi asigurător, iar în cazul asigurării obligatorii, suma asigurată se
stabileşte prin lege (este denumită normă de asigurare).
În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viaţa şi sănătatea
omului, nu se poate stabili o limită minimă sau maximă de valoare. Astfel, noţiunile de supra - asigurare şi
sub-asigurare nu sunt aplicabile asigurărilor de persoane, iar suma asigurată se stabileşte pe baza înţelegerii
între părţi, în mod liber. În cazul asigurărilor de persoane, contractul de asigurare are un caracter indemnitar,
adică în schimbul primelor de asigurare, asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească suma
asigurată la realizarea riscului asigurat, întrucât viaţa şi sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani.

26
 Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza contractului de
asigurare sau a legii, să o plătească asigurătorului în schimbul garanţiei pe care acesta i-o acordă. Primele de
asigurare încasate se folosesc pentru constituirea fondului de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru
finanţarea acţiunilor de prevenire şi combatere a unor evenimente producătoare de pagube şi pentru
acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor. Deci, prima de asigurare este preţul plătit de
asigurat pentru ca asigurătorul să preia asupra sa riscul.
De regulă, prima de asigurare se stabileşte prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă
procentuală stabilită pe baza tabelelor asigurătorului, adică:
Prima de asigurare = Suma asigurată x Cota de primă (%).
Cotele de primă se stabilesc pe baza datelor statistice, folosind metodele şi principiile calculului
actuarial care au revoluţionat practica asigurărilor. De exemplu, la asigurările de viaţă, cotele de primă se
stabilesc în funcţie de vârsta asiguratului şi de durata contractului de asigurare. La asigurările de bunuri,
cotele de primă sunt diferenţiate în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi intensitatea producerii
riscurilor asigurate rezultate din datele statistice.
Prima brută (tarifară) reprezintă suma pe care o plăteşte asiguratul şi ea este compusă din două
elemente: prima netă (pură, teoretică sau cotă de bază) şi suplimentul sau adaosul de primă.
Prima brută = prima netă + suplimentul (adaosul) de primă
Prima netă de asigurare serveşte la formarea fondului necesar achitării despăgubirilor sau sumelor
asigurate. Calculul primei nete şine seama de probabilitatea de producere a riscului şi de intensitatea sau
frecvenţa manifestării lui. Probabilitatea producerii riscului este determinată prin calcule statistice ce au la
bază aplicarea legii numerelor mari, care aparţine matematicianului elveţian Jean Bernoulli. El a demonstrat
că, la un număr mare de cazuri, probabilitatea producerii unui anumit fenomen se poate calcula cu o mai mare
aproximaţie, spre deosebire de un număr redus de cazuri, unde producerea evenimentului nu poate fi
anticipată cu aceeaşi aproximaţie datorită erorilor ce intervin în lipsa desprinderii unor tendinţe cât mai
aproape de realitate. Ca atare, el a demonstrat că prima de asigurare este cu atât mai bine determinată cu cât
au existat mai multe cazuri pe baza cărora ea s-a determinat. Intensitatea de producere a riscului se reflectă,
de asemenea, în nivelul primei de asigurare, pentru riscurile a căror intensitate este mare, şi prima de
asigurare este mai mare, şi invers. În situaţia în care, pe parcursul contractului, riscul este variabil, prima se
poate modifica în aceeaşi proporţie.
Suplimentul sau adaosul la primă acoperă cheltuielile generale de achiziţie şi administrare ale
asigurătorului, cât şi obţinerea unui profit. Aceste cheltuieli variază în funcţie de tipurile de produse de
asigurare şi în funcţie de modurile de distribuţie utilizate.
În decursul istoriei asigurărilor, s-au folosit mai multe metode pentru stabilirea primei de asigurare, şi anume:
- acordarea garanţiei de asigurare fără stabilirea şi plata anticipată a primei, acest lucru făcându-se la sfârşitul
perioadei de asigurare în funcţie de despăgubirile şi sumele asigurate plătite şi de cheltuielile ocazionate de
această activitate. Această metodă a fost utilizată la începutul asigurărilor, în prezent fiind abandonată,
datorită faptului că nu permite asiguratului să cunoască anticipat preţul asigurării şi cere asigurătorului să
dispună de fonduri importante pentru a face faţă obligaţiilor asumate până la încasarea primei de asigurare;
- încasarea de la asiguraşi a unor avansuri asupra primelor pe baza unor calcule provizorii, urmând ca după
expirarea perioadei de asigurare să se stabilească primele definitive. Această metodă se aplică din ce în ce
mai puţin, la anumite categorii de asigurări;
- stabilirea şi încasarea în prealabil a unor prime fixe este metoda cea mai generalizată în prezent. Ţinând
seama că asigurarea acoperă pagube probabile şi nu certe, folosirea acestei metode este posibil* ca urmare a
perfecţionării calculului probabilităţilor şi a evidenţei statistice, aplicate în domeniul asigurărilor sub forma
calculului actuarial.
Ţinând seama că mărimea primelor de asigurare depinde şi de perioada pentru care operează
răspunderea asigurătorului, apare evident un alt element al asigurării, şi anume, durata asigurării. Durata
asigurării reprezintă perioada în care sunt valabile raporturile de asigurare între asigurat şi asigurător şi ea
depinde de natura asigurării. Se pot încheia asigurări pe o perioadă determinată (de un an sau mai puţin, în
cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă sau de 5-20 de ani, în cazul asigurărilor de persoane) sau
pentru derularea unui proces (de exemplu, pe perioada transportului de marfă).

4.2.4. Paguba şi despăgubirea de asigurare

27
 Paguba sau dauna reprezintă pierderea exprimată valoric suferită de un bun asigurat ca urmare a
producerii unui risc asigurat.
Noţiunea de daună sau pagubă este aplicabilă numai asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă, denumite şi
asigurări de daune. În cazul asigurărilor de persoane, dauna sau paguba nu are sens, deoarece suma asigurată
se plăteşte indiferent de aceasta şi nu are caracter de despăgubire, ci are un caracter neindemnitar.
Întrucât paguba poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunului asigurat, se întâlnesc noţiunile de
pagubă totală, în cazul în care bunul a fost distrus în întregime, şi pagubă parţială, atunci când pierderea
intervenită este mai mică decât valoarea bunului.
Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului pentru
refacerea bunului distrus de un risc asigurat sau pentru compensarea unui prejudiciu la asigurarea de
răspundere civilă. În cazul asigurărilor de persoane nu se foloseşte noţiunea de despăgubire de asigurare, ci
de indemnizaţie de asigurare sau de plată a sumei asigurate.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu
valoarea pagubei, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului.
În practica asigurărilor de bunuri se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirilor:
- principiul răspunderii proporţionale;
- principiul primului risc;
- principiul răspunderii limitate.
Principiului răspunderii proporţionale constă în aceea că, despăgubirea de asigurare reprezintă aceeaşi parte
din pagubă pe care o reprezintă suma asigurată faţă de valoarea de asigurare. Conform acestui principiu,
despăgubirea de asigurare se calculează pe baza relaţiei:

D S S
= ⇒D=P• ,
P V V

unde:
D reprezintă despăgubirea de asigurare;
P – cuantumul pagubei;
S – suma asigurată;
V – valoarea reală a bunului asigurat.
De exemplu, un bun în valoare de 5 milioane lei a fost asigurat pentru suma de 4 milioane lei.
Presupunem că bunul a fost distrus parţial în valoare de 3 milioane lei. Conform acestui principiu,
despăgubirea de asigurare este de 2,4 milioane lei, calculată pe baza relaţiei:

4
D= 3 • = 2 ,4milioanelei
5
În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este egală
cu paguba.

Principiul primului risc este mai des aplicat la bunurile la care riscurile de producere a daunei totale
sunt mai reduse (cum ar fi asigurarea clădirilor). Potrivit acestui principiu, asigurătorul suportă dauna în
întregime în limitele sumei asigurate, indiferent de valoarea reală a bunului asigurat.
Astfel, nivelul despăgubirii de asigurare calculat pe baza acestui principiu, din exemplul anterior, este
de 3 milioane lei. Dacă paguba ar fi fost de 5 milioane lei, atunci nivelul despăgubirii ar fi fost de 4 milioane
lei, valoarea sumei asigurate.
Dacă se compară valorile despăgubirilor obţinute pe baza celor două principii, se observă că ele
diferă atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba înregistrată a fost parţială.
Se observă că principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraşi decât cel al răspunderii
proporţionale, întrucât pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. De regulă, această compensare,
presupune încasarea de la asiguraşi a unei prime de asigurare mai mari decât în cazul aplicării principiului
răspunderii proporţionale.
Principiul răspunderii limitate constă în aceea că despăgubirea de asigurare se acordă numai dacă
paguba produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită, dinainte stabilită. Ca atare, conform acestui

28
principiu, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, iar mărimea relativă a acesteia este menţionată în
contractul de asigurare.
Partea din valoarea pagubei ce cade în sarcina asiguratului poartă denumirea de franşiză. Franşiza
poate fi: franşiză atinsă (sau simplă) şi franşiză deductibilă (sau absolută).
În cazul franşizei atinse sau simple, asigurătorul acoperă în întregime paguba, dacă aceasta este mai
mare decât limita stabilită în contract. Franşiza deductibilă se scade (se deduce) din orice pagubă, indiferent
de volumul pagubei (în limita sumei asigurate).
Dacă în exemplul anterior, pentru o sumă asigurată de 4 milioane lei se menţionează în contract un
nivel de franşiză de 5% din suma asigurată (200 mii lei), atunci pentru o pagubă de 3 milioane lei, nivelul
despăgubirii ar fi fost:
- în cazul franşizei atinse, despăgubirea este de 3 milioane lei, întrucât valoarea pagubei depăşeşte valoarea
franşizei (a fost atinsă de către pagubă), iar asiguratul primeşte în întregime valoarea pagubei;
- în cazul franşizei deductibile, despăgubirea este de 2,8 milioane lei, adică diferenţa dintre valoarea pagubei
şi nivelul franşizei care se deduce din pagubă la fiecare apariţie a evenimentului asigurat.
Indiferent de tipul franşizei, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele
franşizei. De exemplu, dacă valoarea pagubei ar fi fost de 150 mii lei, în ambele situaţii, asigurătorul nu ar fi
plătit despăgubire de asigurare.
Aplicarea franşizei conduce la evitarea cheltuielilor privind evaluarea, constatarea pagubelor şi
stabilirea despăgubirilor la pagubele de volum redus, care să le situeze sub valoarea franşizei şi, în acelaşi
timp, îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă în ceea ce priveşte întreţinerea bunurilor asigurate.
Aplicarea acestui principiu implică şi reducerea primei de asigurare.
Fiecare din aceste principii se regăseşte în practică în funcţie de tipul de contract de asigurare. Astfel,
principiul răspunderii proporţionale se aplică în cazul asigurării mărfurilor în transportul internaţional,
asigurării culturilor agricole sau a animalelor. Principiul primului risc îşi găseşte aplicabilitatea în cazul
asigurării clădirilor, asigurării auto, etc, iar principiul răspunderii limitate este frecvent utilizat în practică, fie
la opţiunea asiguratului (implicând reducerea primei de asigurare), fie în mod obişnuit.

4.3. Încheierea contractului de asigurare

Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare este precedată de câteva etape pe baza cărora se
determină clauzele şi condiţiile finale ale acestuia.
1. Întocmirea declaraţiei sau cererii de asigurare este o etapă în care asiguratul îşi manifestă dorinţa de a
încheia asigurarea şi de a oferi informaţii necesare pentru evaluarea riscului.
Prin acest document, asigurătorul îl identifică pe asigurat, iar asiguratul îşi manifestă voinţa de
încheiere a contractului. Completarea cererii de asigurare cuprinde informaţii referitoare la obiectul şi riscul
asigurat.
Cererea de asigurare, denumită şi cerere chestionar, cuprinde date referitoare, în principal, la
următoarele:
- identificarea asiguratului: nume, domiciliu sau sediu legal;
- obiectul de activitate (în cazul persoanelor juridice);
- durata asigurării solicitate;
- date privind bunul asigurat;
- suma asigurată;
- franşiza;
- beneficiarul asigurării;
- condiţiile de asigurare solicitate;
- starea de sănătate, vârsta, antecedente medicale, în cazul asigurărilor de viaţă;
- mediul de lucru, în cazul asigurărilor de accidente, precum şi alte elemente specifice fiecărui tip de
asigurare solicitată.
Pe baza acestor informaţii, asigurătorul procedează la evaluarea riscului pentru stabilirea corectă a
primei de asigurare. Răspunsurile scrise ale asiguratului permit asigurătorului să-şi facă o opinie asupra
riscului şi să stabilească prima aferentă.
La majoritatea formelor de asigurări de persoane, la unele asigurări externe sau de bunuri, cererea de
asigurare se redactează separat şi anterior contractului de asigurare, fiind necesar un anumit interval de timp

29
pentru evaluarea riscului. La celelalte asigurări, declaraţia se întocmeşte concomitent cu contractul de
asigurare.
Cererea de asigurare, ca act unilateral de voinţă, nu produce efecte juridice specifice asigurării decât
după acceptarea de către asigurător. Asumarea riscului de către asigurător se face o dat* cu semnarea
contractului de asigurare.

2. Evaluarea nivelului de risc

Riscul prezintă pentru asigurător o importanţă deosebită deoarece în funcţie de acest element se apreciază
dacă se poate accepta protecţia prin asigurare şi dimensiunea primei de asigurare aferente. Această operaţiune
poartă denumirea de subscriere (underwriting) şi este specifică asigurării.
Nivelul de risc se poate evalua în două etape:
a) imediat după primirea cererii de asigurare, pe baza datelor consemnate de solicitantul asigurării în vederea
prezentării unei oferte de principiu, dacă aceasta a fost cerută;
b) după efectuarea unei inspecţii de risc de către reprezentanţii asigurătorului.
Evaluarea nivelului de risc are scopul de a stabili:
• dacă riscurile ce există la asigurat şi care urmează să fie acoperite de asigurător sunt în limitele
acceptabile preluării de către acesta din urmă;
• coeficienţii de ajustare a tarifului de prime specific fiecărei forme de asigurare în parte, în vederea
calculării primei de asigurare;
• eventualele măsuri obligatorii sau recomandări pentru asigurat în legătură cu încheierea poliţei, în
vederea evitării şi diminuării riscurilor.
Inspecţia de risc se poate efectua şi pe parcursul perioadei de asigurare, în scopul verificării evoluţiei în timp
a nivelului de risc.
Dat fiind că de multe ori asigurătorii preiau în asigurare riscuri pentru bunuri aflate la mare distanţă
de ei, nefiind posibilă o evaluare la faţa locului a riscului, buna credinţă, ca principiu de bază al asigurărilor,
trebuie să fie unanim respectată. Evaluarea se face numai pe baza informaţiilor puse la dispoziţie de asigurat
şi de aceea el trebuie să facă declaraţii complete şi exacte. În caz contrar, asigurătorul îşi rezervă dreptul de a
modifica, de a denunţa contractul sau de a refuza plata indemnizaţiei de asigurare.

3. Momentul întocmirii contractului de asigurare este considerat o dată cu plata primelor de asigurare
şi emiterea documentului de asigurare şi ea este valabilă exclusiv pentru bunurile şi riscurile specificate în
poliţă. Contractul poate avea forma poliţei de asigurare la asigurările de persoane şi la unele tipuri de
asigurări de bunuri sau a certificatului de asigurare la asigurările de bunuri sau de răspundere civilă. În
practică, denumirea de poliţă de asigurare este generică şi, astfel, cel mai frecvent utilizată.
Există două momente distincte legate de contractul de asigurare, şi anume: cel al încheierii propriu-
zise a contractului şi cel al intrării în vigoare ulterior datei perfectării lui. Un contract de asigurare poate fi
perfectat cu intrarea în vigoare a asigurării la o dată ulterioară. De asemenea, intrarea în vigoare a asigurării
poate să nu coincidă cu începutul răspunderii asigurătorului. În astfel de situaţii, diferenţierea este în funcţie
nu numai de plata primei, ci şi de natura riscului. De exemplu, în cazul asigurărilor de viaţă, dacă există
suspiciuni asupra stării de sănătate a asiguratului sau dacă declaraţiile de sănătate ale asiguratului nu confirmă
o situaţie normală, se trece la efectuarea unor investigaţii medicale în scopul obţinerii unei evaluări medicale
corecte. Solicitantul, plătind prima de asigurare, devine asigurat, dar numai pentru riscul de deces din
accident şi nu şi din motive ce implică starea sănătăţii lui. Conform condiţiilor de asigurare, acoperirea
riscului se face numai după evaluarea corectă a riscului, respectiv în momentul emiterii poliţelor de asigurare.

4.4. Principiile pe care se bazează încheierea şi derularea contractului de asigurare

Un contract de asigurare are la bază anumite principii care pot fi tratate drept condiţii pentru
încheierea şi derularea sa, şi anume: interesul asigurabil, buna credinţă din partea asiguratului, causa proxima,
despăgubirea din partea asigurătorului, subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului.
Principiul interesului asigurabil reprezintă condiţia de bază a unui contract de asigurare, fiind şi un
element esenţial al contractului de asigurare, întrucât, în cazul în care nu există o relaţie legală dintre asigurat
şi obiectul supus asigurării, contractul de asigurare este în imposibilitatea aplicării sale. Acest principiu a fost
descris în cadrul elementelor contractului de asigurare (paragraful 2.2.1.).

30
 Principiul bunei credinţe poate fi definit1 ca o datorie pozitivă de a informa voluntar, precis şi
complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul propus spre asigurare, chiar dacă subscriitorul sau
asigurătorul întreabă sau nu.
Asiguratul poate examina condiţiile de asigurare prevăzute pentru poliţa pentru care optează, în timp
ce asigurătorul nu poate cunoaşte şi analiza toate aspectele materiale privind obiectul şi riscul propus spre
asigurare. Numai cel ce solicită asigurarea ştie sau trebuie să ştie toate datele relevante despre risc,
asigurătorul obţinând doar un raport pe baza căruia va face evaluarea riscului. Din această cauză, se consideră
că încrederea şi cinstea reprezintă fundamentul asigurării.
Faptele materiale care trebuie prezentate asigurătorului influenţează mărimea primei de asigurare,
acceptarea sau respingerea riscului, stabilirea termenilor sau condiţiilor de asigurare. Astfel de fapte materiale
pot fi:
 fapte care dovedesc că riscul propus este mai mare datorită unor factori individuali în comparaţie cu
clasa sau natura obişnuită a riscului;
 fapte care ar determina o pierdere mai mare decât cea estimată;
 pierderi şi solicitări anterioare de despăgubiri în baza altor poliţe;
 respingerea asigurărilor similare de către alţi asigurători;
 fapte ce restricţionează dreptul de subrogare, etc.
Asiguratul are obligaţia de a oferi aceste informaţii din momentul negocierilor şi se termină o dată cu
încheierea contractului.
Causa proxima reprezintă2 cauza activă, efectivă, care pune în mişcare declanşarea unui flux de
evenimente care determină o pierdere, fără intervenţia unei forţe care a început sau a funcţionat activ,
provenită dintr-o sursă nouă şi independentă.
O cauză activă şi efectivă presupune existenţa unei legături directe între cauză şi efect. În multe
situaţii, pot exista mai multe cauze care, combinate, duc la producerea unui prejudiciu. De aceea, se vorbeşte
de flux de evenimente, rareori existând un singur obiect izolat, cauzator de pagubă. Asigurătorul răspunde
pentru daunele produse de riscurile care sunt acoperite prin contract şi nu pentru cele neacoperite. Deci,
pentru a fi despăgubită, pierderea trebuie să rezulte dintr-un risc asigurat sau trebuie să fie rezultatul unui flux
de evenimente ca urmare a unui risc asigurat. Natura riscurilor este foarte importantă de cunoscut în
legătură cu causa proxima. Daunele se pot produce ca urmare a trei categorii de evenimente:
 riscuri asigurate, menţionate expres în poliţă;
 riscuri exceptate sau excluse, menţionate în cuprinsul contractului ca fiind excluse, fie drept cauză,
fie drept efect al riscurilor asigurate;
 riscuri neasigurate sau alte riscuri menţionate în poliţă.
Pagubele se pot produce şi ca urmare a unor cauze indirecte. Termenii poliţei exclud (de exemplu
riscul de deces cauzat în mod direct sau indirect de război) sau includ (daune provocate de ploi torenţiale,
inclusiv efectele indirecte ale acestora) un anumit pericol cauzat direct sau indirect de un alt eveniment.
Conform principiului despăgubirii, asiguratul este repus în situaţia financiară pe care a avut-o
înainte de producerea pierderii. Acest lucru este în deplină concordanţă cu conceptul de bază al asigurării, şi
anume, compensarea pierderilor suferite, şi nu obţinerea unui profit. Indemnizarea reprezintă deci
compensarea financiară exactă a pierderii suferite. Principiul nu se aplică asigurărilor de persoane, deoarece
acestea nu presupun compensarea financiară, întrucât viaţa, sănătatea şi integritatea fizică nu pot fi evaluate
în bani. Poliţele de asigurare cuprind clauze care să clarifice modul de determinare a despăgubirii plătibile
asiguratului după producerea evenimentului asigurat. Stabilirea despăgubirii se face diferit, în funcţie de tipul
asigurării, modalităţi descrise în paragraful 2.2.4.
Rezultă că principiul despăgubirii serveşte două obiective asociate:
• Împiedică asiguraţii să profite din asigurare;
• Reduce riscul subiectiv (sau moral) prin îndepărtarea interesului pentru profit.
Riscul subiectiv sau moral apare atunci când asiguratul provoacă în mod intenţionat o pagubă sau exagerează
valoarea pagubelor produse.
Principiul subrogaţiei. Ca regulă generală, asigurătorul se subrogă în toate drepturile asiguratului
sau beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei, în limita despăgubirii plătite.

31
Acest principiu se aplică numai în contractele de indemnizare (de bunuri şi răspundere civilă), când
asigurătorul este obligat să despăgubească o daună produsă din culpa unei terţe persoane.
De exemplu, în urma unui accident dintre două autovehicule, ambele autovehicule sunt avariate.
Şoferul care conducea regulamentar încasează despăgubirea de la asigurătorul său pentru poliţa facultativă
auto-casco, iar asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului şi recuperează sumele plătite de la cel
vinovat (sau de la asigurătorul de răspundere civilă al persoanei vinovate).
Explicaţia subrogării este dublă, şi anume: în primul rând, este necesară menţinerea unui echilibru
financiar între primele încasate şi despăgubirile acordate, iar în al doilea rând, cel care a pricinuit în mod
ilegal o pagubă trebuie să fie obligat să o repare.
Pentru a genera subrogarea, trebuie îndeplinite două condiţii:
 plata indemnizaţiei de către asigurător;
 existenţa unei acţiuni de răspundere aparţinând asiguratului contra terţilor responsabili, autori ai
sinistrului.
Deci, procesul de recuperare de la persoana vinovată (sau de la asigurătorul acesteia) a sumelor plătite este
denumit subrogaţie.

4.5. Drepturile şi obligaţiile asiguratului

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi şi obligaţii corelative între
părţi, ce pot fi delimitate pe două perioade:
- până la ivirea evenimentului asigurat;
- după producerea riscului asigurat.
Drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariţia evenimentului asigurat.
Principalele drepturi ale asiguratului ce intervin până în momentul producerii cazului asigurat sunt:
- dreptul de a modifica contractul, cum ar fi posibilitatea de a schimba beneficiarul asigurării sau modul de
plată a primelor de asigurare, atunci când ele se plătesc în rate;
- dreptul de a încheia asigurări suplimentare, cum ar fi majorarea sumelor asigurate stabilite iniţial;
- dreptul de răscumpărare, cum este cazul asigurărilor de viaţă, în care asiguratul poate să ceară încetarea
contractului prin plata sumei de răscumpărare, care reprezintă, de obicei, 95% din rezerva de primă
constituită în momentul respectiv.
Obligaţiile asiguratului până la apariţia riscului asigurat constau în:
- plata primei de asigurare. De regulă, persoana care încheie contractul este una şi aceeaşi persoană cu
asiguratul şi ea are obligaţia plăţii primei de asigurare. În cursul executării contractului pot interveni unele
modificări cu privire la obligaţia de plată a primei. Dacă titularul contractului de asigurare moare, iar bunul
asigurat face parte din masa succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorilor, care sunt solidari la
plata primei atâta timp cât bunul se află în indiviziune. Dacă bunul a fost atribuit unuia din succesori, atunci,
succesorul va deveni singurul plătitor al primei.
În cazul înstrăinării bunului asigurat, contractul de asigurare îşi produce efectele, în principiu, faţă de
dobânditorul bunului, căruia îi revine obligaţia de a plăti prima, în măsura în care nu a fost achitată în
totalitate de titularul contractului. Pentru ratele de primă datorate înainte de înstrăinare, obligaţia de plată
rămâne în sarcina deţinătorului iniţial al bunurilor.
- obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării circumstanţelor care agravează riscul;
- obligaţia de întreţinere a bunului asigurat în bune condiţii, conform dispoziţiilor legale în vigoare. Această
obligaţie şi aceea de a lua măsuri pentru prevenirea pagubelor este expres menţionată în legislaţia în materia
asigurărilor. În caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, asigurătorul poate denunţa asigurarea sau, la ivirea
cazului asigurat, are dreptul de a refuza plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza
producerii şi întinderea pagubei sau de a reduce despăgubirea în cazul în care dauna a crescut.
- notificarea asigurătorului asupra tuturor împrejurărilor care agravează riscul. Dacă în decursul executării
contractului se ivesc împrejurări care modifică riscul iniţial, asiguratul trebuie să comunice asigurătorului
acest lucru. Agravarea riscului determin* modificări corespunzătoare asupra cuantumului primei, sau, în caz
extrem, imposibilitatea de a mai putea continua contractul. Această obligaţie permite adaptarea contractului la
noua situaţie, sub rezerva dreptului asigurătorului de a-l anula. Agravarea riscului poate avea loc, de exemplu,
ca urmare a mutării bunurilor asigurate contra furtului din locurile specificate în contract în alte locuri mai

32
puţin expuse riscului (ca efect pozitiv) sau abţinerea asiguratului de a lua măsurile corespunzătoare în cadrul
obligaţiei sale de a întreţine bunurile şi de a preveni producerea evenimentului asigurat.
Drepturile şi obligaţiile asiguratului după producerea riscului asigurat.
Principalul drept al asiguratului este de a încasa indemnizaţia de asigurare.
Obligaţiile asiguratului sunt:
- combaterea efectivă a evenimentelor pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor asigurate, păstrarea şi
paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;
- avizarea asigurătorului în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare cu privire la producerea
evenimentului asigurat;
- participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate;
- furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat;
- acordarea întregului sprijin pentru constatarea şi evaluarea daunelor.
În concluzie, asiguraţii prevăzuţi în contractul de asigurare deţin o serie de drepturi şi obligaţii, care
variază în funcţie de poliţă şi de calitatea asiguratului.

4.6. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului

Ca şi în cazul asiguratului, şi drepturile şi obligaţiile asigurătorului operează distinct pe cele două
perioade: perioada până la producerea riscului asigurat şi perioada după producerea evenimentului asigurat.
Drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariţia evenimentului asigurat.
Pe timpul executării contractului, asigurătorul are, în special, drepturi, astfel că fiecărei obligaţii a
asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului, şi anume:
- dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta este întreţinut;
- dreptul de a aplica sancţiuni legale atunci când asiguratul a încălcat obligaţiile privind întreţinerea,
folosirea şi paza bunurilor asigurate.
Până la ivirea cazului asigurat, asigurătorul are şi unele obligaţii, cum ar fi:
- obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe
cel original;
- obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de confirmare a asigurării, în cazul asigurării
de răspundere a cărăuşului faţă de pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate, precum şi faţă
de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.
Drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat.
Principala obligaţie a asigurătorului constă în indemnizaţia acordată asiguratului. Pentru ca
indemnizaţia să fie datorată, trebuie stabilită situaţia de fapt din care să rezulte dreptul asiguratului de a
încasa indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a o plăti.
Asigurătorul va proceda, pe de o parte, la constatarea producerii evenimentului asigurat şi la
evaluarea pagubelor, iar pe de altă parte, la stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare.
Pentru determinarea obligaţiei sale de plată şi a mărimii indemnizaţiei, asigurătorul va stabili cauzele
daunelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs. Pentru aceasta este necesar să verifice:
- dacă asigurarea era în vigoare la data producerii riscului;
- dacă primele de asigurare au fost plătite şi perioada de timp pentru care au fost achitate. Dacă prima
de asigurare nu a fost plătită pentru întreaga perioadă, asigurătorul va reţine din indemnizaţia datorată
primele de asigurare rămase de plătit;
- dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare;
- dacă evenimentul producător de daune este datorat unui risc împotriva căruia s-a încheiat
asigurarea.
După stabilirea cauzelor şi împrejurărilor producerii pagubei, asigurătorul va proceda la evaluarea
pagubelor în funcţie de felul asigurării şi de principiile de acoperire a daunei practicate de către asigurător.
Dacă evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de beneficiar, asigurătorul
nu datorează indemnizaţie de asigurare. Stabilirea producerii cu intenţie a evenimentului asigurat este
prevăzută expres în condiţiile de asigurare. De exemplu, condiţiile de asigurare contra incendiului
menţionează drept culpă în producerea evenimentului folosirea focului deschis, inclusiv a unei surse de
lumină cu flacără deschisă în încăperi în care sunt depozitate produse inflamabile sau, în cazul asigurării
bunurilor pe timpul transportului terestru, încărcarea în acelaşi mijloc de transport, împreună cu bunurile

33
asigurate, a unor materiale inflamabile, lichide acide sau materiale toxice, dacă pagubele produse bunurilor au
provenit din cauza acestui mod de încărcare.
În practica asigurărilor, neglijenţa gravă produce efecte deosebite pentru asigurat şi, din această
cauză, fiecare caz în parte trebuie analizat şi raportat la împrejurările concrete în care s-a produs.

4.7. Încetarea contractului de asigurare

În mod obişnuit, contractul de asigurare cu durată determinată încetează în momentul în care acesta a
ajuns la termen, respectiv la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.
În alte cazuri, contractul de asigurare încetează la producerea evenimentului asigurat în situaţia
asigurărilor de viaţă şi de accidente a persoanelor. După plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă
de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea automată a contractului.
Pentru asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, contractul încetează dacă, prin realizarea riscului,
bunul asigurat a fost distrus în întregime. Dacă distrugerea este parţială, contractul continuă să-şi producă
efectele, de regulă, pentru o sumă asigurată redusă.
Există şi alte moduri de încetare a contractului de asigurare înaintea expirării duratei sale, precum şi
înaintea producerii riscului asigurat, şi anume: denunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare.
Denunţarea constă în încetarea contractului de asigurare în mod unilateral, din cauze autorizate de
către lege. Astfel, asigurătorul poate denunţa contractul de asigurare în următoarele cazuri:
- atunci când asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în cursul derulării contractului faţă
de datele luate în considerare la încheierea asigurării, dacă modificarea intervenită exclude menţinerea
contractului;
- atunci când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a
bunurilor sau când nu sunt luate măsurile de prevenire impuse de lege şi care determină ca probabilitatea
realizării riscului să crească.
Denunţarea nu produce efecte retroactive, ci numai efecte pentru viitor. Astfel, primele de asigurare
sunt reţinute pentru perioada în care contractul de asigurare a fost valabil, dar nu se mai reţin prime de
asigurare după denunţarea contractului.
Rezilierea contractului de asigurare se produce, de exemplu, atunci când evenimentul asigurat a avut
loc înainte de începerea răspunderii asigurătorului (de obicei, răspunderea asigurătorului începe după 24 de
ore de la încheierea contractului de asigurare) sau dacă, după începerea răspunderii acestuia, producerea
evenimentului a devenit imposibilă şi asigurarea este lipsită de scopul său. Primele plătite pentru perioada
ulterioară se restituie.
De asemenea, rezilierea poate interveni şi atunci când asiguratul nu-şi respectă obligaţia de achitare a
ratelor de primă scadente, după trecerea termenului de păsuire acordat de asigurător (de obicei, o lună de zile
de la expirarea termenului de plat* a ratei scadente). Deci, rezilierea înseamnă desfiinţarea pentru viitor a
contractului datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi din cauze care i se pot imputa. Efectele produse
de contract până la data rezilierii rămân valabile.
Nulitatea contractului de asigurare poate rezulta din declaraţii inexacte sau incomplete făcute de
asigurat cu prilejul contractării asigurării, ca urmare a încetării prevederilor cuprinse în condiţiile de asigurare
sau de lipsa de interes privind bunurile asigurate în momentul contractării asigurării. Spre deosebire de
denunţare şi reziliere, nulitatea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor.
Nulitatea contractului îi readuce pe contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii asigurării,
procedând la restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate. Asigurătorul va restitui primele de asigurare
încasate, iar asiguratul despăgubirea sau suma asigurată dacă i-a fost plătită.

34
 CAPITOLUL V
REASIGURAREA

5.1. Necesitatea şi conţinutul reasigurării

Ca toate pieţele financiare şi piaţa asigurărilor şi reasigurărilor a cunoscut schimbări importante mai
ales spre sfârşitul anilor 70 când au apărut noi tipuri de contracte, cunoscute sub numele de “reasigurări
financiare”. Totuşi majoritatea contractelor de asigurare se prezintă încă sub forma tradiţională.
Creşterea treptată a valorilor cuprinse în asigurare a condus la sporirea simţitoare a răspunderii
asigurătorilor, ajungându-se la un moment dat în situaţia că o singură societate de asigurare nu putea, în caz
de sinistru, să acopere daunele respective. Sau altfel spus, fondul de asigurare constituit de o singură societate
de asigurare devine insuficient pentru acoperirea unor daune foarte mari, fiind necesară cooperarea
internaţională în domeniul asigurărilor.
În aceste condiţii, societăţile de asigurare realizează dispersia riscurilor prin mecanismul coasigurării
respectiv al reasigurării.
Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare.
Încheierea contractului de asigurare se realizează de către un singur asigurat cu mai mulţi asigurători care
preiau fiecare o anumită cotă de risc suportabilă în mod independent. La producerea daunei, asiguratul
tratează, de regulă, problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata despăgubirii, cu una din
societăţile participante – care este societatea garantă – şi care acţionează în numele tuturor, la lichidarea
daunei fiind însă necesară aprobarea fiecăruia dintre coasigurători. Neajunsurile coasigurării rezidă în faptul
că asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător, plasarea riscului necesitând uneori un
timp îndelungat, iar decontarea daunelor este greoaie. Pentru aceste motive, coasigurarea n-a cunoscut o
dezvoltare prea mare.
Reasigurarea este o formă de asigurare prin care o companie sau o organizaţie de asigurări poate
transfera către un alt asigurător (reasigurător), parţial sau în întregime, obligaţiile sale de plată ce decurg din
contractele de asigurare pe care le-a încheiat. Această metodă permite unei companii de asigurări – denumită
reasigurat , cedent sau asigurător direct – să se protejeze împotriva riscului, care depăşeşte puterea sa
financiară, în schimbul plăţii de către acesta a unei anumite sume denumită primă de reasigurare şi care
reprezintă o cotă din prima iniţială de asigurare. La rândul său, reasigurătorul poate ceda o parte din
reasigurările acceptate de el, operaţia purtând denumirea de retrocesiune (retrocedare), compania cedentă
fiind retrocedent iar reasigurătorul fiind retrocesionar.
Rezultă că asigurarea apare ca o nouă asigurare care se bazează pe un contract de reasigurare ce se
încheie între două societăţi de asigurare, prin care prima cedează în întregime sau parţial răspunderea ce şi-a
asumat-o iniţial prin contractul de asigurare.
Reasigurarea prezintă anumite trăsături care o deosebesc de asigurarea directă şi anume:
- acţionează numai prin intermediul asigurării; întâi există operaţiunea de asigurare, din care
apoi decurge reasigurarea;
- în timp ce asigurarea directă se practică între o societate de asigurări denumită asigurător
şi persoane fizice sau juridice în calitate de asiguraţi, reasigurarea intervine numai între
două societăţi de asigurare, deci contractul de reasigurare se încheie numai între persoane
juridice;
- reasigurarea acoperă partea din riscuri ce depăşeşte limitele de cuprindere ale
asigurătorilor şi reduce astfel răspunderea lor în activitatea de asigurare;
- nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (despăgubirii) cu
excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală, în timp ce toate contractele de reasigurare
sunt contracte de despăgubire, fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform
asigurărilor la care a subscris;
- în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt
în principal interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.

35
 Reasigurarea are ca scop satisfacerea unor nevoi multiple ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel
o serie de funcţii şi anume:
- asigurătorii direcţi sunt protejaţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pun
în pericol solvabilitatea lor. Prin aceasta reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii
asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. O daună de
proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este distribuită
asupra mai multor reasigurători în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat
iniţial. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-şi transfere o parte din
pierderi asupra reasigurătorilor internaţionali;
- asigurătorul poate să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea
pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată prin contractele de protecţie contra
catastrofelor;
- se realizează o dispersie mare a riscurilor şi prin practica reciprocităţii, prin care
asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia,
în aşa fel încât, compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurător
capabil să-i ofere altul în schimb;
- permite companiei cedente să intre într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică
prin înfiinţarea de reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin
negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în
acea categorie sau zonă;
- oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile
companii de asigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în
domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.
În raporturile de reasigurare societăţile de asigurare apar într-o dublă postură:te ele cedează altor
companii de asigurări din diferite ţări o parte din riscurile asumate în cadrul asigurării directe având calitatea
de reasiguraţi iar pe de altă parte primesc în reasigurare diferitele riscuri din întreaga lume, dobândind
calitatea de reasigurători. Operaţiunile de primire în reasigurare poartă denumirea de reasigurare activă iar
cele de cedare în reasigurare, reasigurare pasivă.
În afară de reasigurat şi reasigurător, reasigurarea mai cuprinde următoarele elemente: contractul de
reasigurare, prima de reasigurare, comisionul de reasigurare, participarea reasiguratului la profitul
reasigurătorului şi brokerii de reasigurare.
Contractul de reasigurare reglementează raporturile juridice dintre reasigurat şi reasigurător prin
care se stabilesc obligaţiile reciproce ale părţilor.
Trăsăturile contractului de reasigurare sunt:
- contractul de reasigurare este condiţiont de existenţa unui contract de asigurare încheiat
între asigurat şi asigurător;
- contractul de reasigurare şi cel de asigurare există în acelaşi timp;
- contractul de reasigurare se încheie separate între reasigurător şi reasiguratul său la care
asiguratul original nu este parte; de aceea, în cazul producerii riscurilor asigurate,
reasigurătorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa companiei cedente nu
şi în faţa asiguratului care primeşte despăgubirea de la asigurătorul său. Aşadar între
asigurat şi reasigurător nu există nici o legătură;
- despăgubirea (indemnizaţia) totală sau parţială va fi suportată numai pentru răspunderea pe
care asigurătorul direct şi-a asumat-o prin contractul de asigurare.
Contractul de reasigurare conţine o serie de clauze generale şi clauze specifice fiecărui tip de
reasigurare aleasă de părţi. Astfel în contractul de reasigurare se fac precizări cu privire la: numele
reasiguratului şi al reasigurătorului; obiectul reasigurării; definirea termenilor cu care se operează în contract
pentru a nu se crea confuzii în ce priveşte conţinutul lui; durata contractului; limitele valorice şi geografice
(teritoriale ale răspunderii); nivelul primei brute de reasigurare, modalitatea de plată şi modul de calcul a
primei nete; nivelul comisionului plătit de reasigurător din prima brută de reasigurare companiei cedente
pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a contractului. Comisionul de reasigurare este direct
proporţional cu volumul primelor de reasigurare încasate de reasigurător de la reasigurat; participarea
reasigurătorului la profit în cazul în care la sfârşitul perioadei contractuale nu s-au înregistrat daune. Alte
36
clauze se referă la: stipularea dreptului reciproc de inspectare şi a obligaţiei de informare reciprocă în legătură
cu toate aspectele privind riscul, daunele, profitul, etc.; riscuri excluse exprimate în mod clar şi detaliat;
modificările care pot fi aduse contractului; moneda (valuta) în care se vor plăti primele de reasigurare,
precum şi cea în care se vor plăti despăgubirile.
Contractele de reasigurare pot fi:
• obligatorii
• facultative
• mixte (facultative/obligatorii)
În cadrul contractelor de reasigurare obligatorii nu există posibilitatea selecţiei riscurilor din partea celor
două părţi. După ce se convine asupra riscurilor ce fac obiectul reasigurării, reasiguratul se obligă să cedeze şi
reasigurătorul să accepte în reasigurare categoriile de riscuri prevăzute în contract, în proporţiile şi condiţiile
stabilite. Prin caracterul său general, acest contract uşurează relaţiile între părţi. El acţionează automat,
răspunderea reasigurătorului începând odată cu răspunderea societăţii care a încheiat contractul de asigurare,
faţă de asiguratul său.
Dezavantajul reasiguratului, care constă în faptul că el va ceda o anumită parte din toate riscurile
subscrise, chiar şi pe cele de valori mici, pe care le-ar putea acoperi singur, fără nici o dificultate, se
transformă în avantaj pentru reasigurător, deoarece cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în
asigurare îl pune la adăpost de orice tendinţă de selecţionare a riscurilor din partea reasiguratului.
În condiţiile contractului de reasigurare facultativ, reasigurătorul poate să accepte în reasigurare sau să
refuze riscurile ce i s-au oferit de reasigurat. Răspunderea nu mai decurge în mod automat, reasiguratul fiind
obligat să înştiinţeze pe reasigurător de orice risc individual pe care doreşte să-l reasigure. El se foloseşte
atunci când reasiguratul este pus în situaţia de a accepta un risc mare care depăşeşte capacitatea sa de
acoperire pe care o are prin contractele obligatorii, sau în cazul unor riscuri speciale.
Contractul de reasigurare mixt îmbină trăsăturile specifice contractelor menţionate mai înainte, pentru
reasigurat operând principiul facultativităţii iar pentru reasigurător cel al obligativităţii de acceptare a
riscurilor prevăzute în contract. Un asemenea contract nu se referă la un risc individual ci cuprinde o
categorie de riscuri. El se utilizează de obicei, pentru asigurarea riscurilor de valori mari, partea ce depăşeşte
limita contractelor obligatorii.
Avantajul de care se bucură reasiguratul – de a ceda sau nu anumite riscuri în reasigurare – poate să ducă
la o selecţie a riscurilor în detrimentul reasigurătorului. Pentru a evita acest lucru, se prevăd expres în contract
riscurile care se reasigură şi se stabileşte nivelul minim al reţinerii de către reasigurat. Acest tip de contract
permite reasiguratului să-şi omogenizeze, sub raport cantitativ, portofoliul de asigurări pentru un anumit gen
de risc şi în plus conduce la simplificarea operaţiilor administrative. Cu toate acestea, reasigurarea mixtă este
mai puţin agreată de reasigurător decât reasigurarea obligatorie pentru ambele părţi contractante.
Pentru a înţelege mai bine rolul activităţii de reasigurare să analizăm modul în care asigurătorii stabilesc
primele de asigurare. Un asigurător îşi propune să pretindă de la asiguraţii săi o sumă de bani care, împreună
cu beneficiile obţinute în urma plasamentelor în fondurile de asigurare, să fie suficientă pentru acoperirea
tuturor cererilor de despăgubire, a celorlalte costuri şi pentru obţinerea unui beneficiu rezonabil. Uneori s-ar
putea ca el să nu reuşească acest lucru deoarece:
- concurenţa pe piaţă îl forţează la reducerea primelor de asigurare sau
- costurile totale generate de plata despăgubirilor depăşesc suma ce a fost luată în calcul la
stabilirea primelor de asigurare, sau
- beneficiile rezultate din plasamentele financiare sunt mai mici decât cele prognozate.
Costurile legate de plata despăgubirilor pot fi mai mari deoarece asigurătorul a subestimat pierderile
posibile sau au avut loc fluctuaţii ale acestor pierderi. Fluctuaţiile legate de mărimea pierderilor pot să apară
datorită următoarelor cauze:
a) Fluctuaţii datorate mărimii portofoliului. În general, un asigurător nu poate fi mai sigur decât un
deţinător de poliţă în legătură cu frecvenţa sau mărimea pierderilor viitoare. Însă el poate fi sigur
că, cu cât în portofoliul său de asiguraţi sunt incluse mai multe riscuri individuale cu atât
costurile totale, aferente despăgubirilor plătite, pe o anumită perioadă, se vor apropia mai mult de
costurile prognozate. Astfel costurile globale implicate de plata despăgubirilor, în cazul

37
 portofoliilor mici (compuse dintr-un număr mic de unităţi de expunere asigurate) tind să
fluctueze mai mult decât costurile aferente portofoliilor mari.
b) Riscuri individuale mari. Fluctuaţiile mari pot să apară dacă portofoliul conţine un număr mic de
riscuri individuale mari. De exemplu, dacă portofoliul unui asigurător maritim este compus dintr-
o mulţime de iahturi şi alte ambarcaţiuni mici, asigurate penru sume de maximum 100.000 dolari,
plus un număr mic de nave oceanice, asigurate pentru sume ce depăşesc 10 milioane dolari,
atunci, chiar o singură pierdere a unui tanc petrolier, poate modifica drastic costurile aferente
plăţii despăgubirilor într-un anumit an.
c) Unităţi de expunere la risc independente. Dacă există o interdependenţă între unităţile de risc
incluse în cadrul unui portofoliu atunci costurile globale legate de despăgubiri pot fluctua mai
mult decât ar fi de aşteptat, deoarece dacă unul dintre asiguraţi suferă o pierdere este foarte
probabil ca şi ceilalţi să aibă aceleaşi probleme. De exemplu, dacă obiectivul asigurării îl
constituie proprietăţile imobiliare, iar asigurarea este împotriva calamităţilor naturale, un
cutremur de pământ sau un uragan poate cauza daune unui număr mare de clădiri asigurate la
acelaşi asigurător.
d) Fluctuaţiile statistice (care ţin de probabilităţi). Situaţia cererilor de despăgubire cărora trebuie
să le facă faţă un asigurător în decursul unui an poate fi afectată de circumstanţe care modifică
repartiţia probabilistică a evenimentelor statistice. De exemplu, o epidemie severă poate face ca
situaţia cererilor de despăgubire cu care se confruntă un birou de asigurări de viaţă să fie mult
mai proastă decât cea indicată în tabelele statistice privitoare la mortalitate, deoarece aceste
tabele oferă doar probabilităţile, pe termen lung, de moarte în cadrul diferitelor grupe de vârste.
Reasigurarea nu este menită să-l ajute pe asigurat să facă faţă nerealizărilor în materie de câştiguri din
plasamente financiare sau să se descurce cu creşterile neprevăzute ale cheltuielilor. Însă ea poate oferi
mijloace de a contracara riscurile legate de fluctuaţiile costurilor aferente despăgubirilor – în funcţie de tipul
de reasiguare pe care a achiziţionat-o compania cedentă (reasiguratul), reasigurătorul va contribui la plata
unor despăgubiri în numele reasiguratului. De asemenea, reasigurarea poate oferi un ajutor financiar temporar
pe timpul perioadelor în care activitatea de asigurare este neprofitabilă din cauza concurenţei intense sau din
cauza creşterii frecvenţei sau mărimii cererilor de despăgubire.

5.2. Metode de reasigurare

Având în vedere că reasigurarea se realizează practic în strânsă concordanţă cu prevederile
contractului de reasigurare, rezultă că cele trei tipuri de contracte menţionate mai sus dau naştere la
următoarele forme de reasigurare: reasigurarea facultativă, reasigurarea obligatorie şi reasigurarea mixtă.
În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător şi reasigurător, în
practică întâlnim două metode de reasigurare, şi anume:
- reasigurarea proporţională
- reasigurarea neproporţională
Caracteristic reasigurării proporţionale este că răspunderea participanţilor la reasigurare se face
proporţional cu suma asigurată, iar partea din primele de asigurare ce se cuvin fiecărui participant, cât şi
aportul acestora la acoperirea eventualelor daune sunt, de asemenea, proporţionale cu partea prelevată din
suma asigurată.
Reasigurarea proporţională se practică în mai multe variante, şi anume:
a) reasigurarea cotă-parte
b) reasigurarea excedent de sumă asigurată
c) reasigurarea proporţională mixtă, adică cotă şi excedent
d) reasigurarea proporţională pe bază de pool de asigurare
a) Reasigurarea proporţională cotă parte se caracterizează prin aceea că participarea
reasiguratului şi reasigurătorului se stabileşte sub forma unei cote procentuale din suma asigurată
prevăzută în contractul de asigurare. Aşadar, reasiguratul reţine o anumită cotă (de ex. 30% din
suma asigurată), iar diferenţe până la 100% o cedează în reasigurare. Reasigurătorii, la rândul
lor, participă fiecare în parte , cu o anumită cotă procentuală la riscurile prevăzute în contractul
de reasigurare. Rezultă că, proporţionalitatea se referă nu numai la suma asigurată, ci şi la

38
 repartizarea primelor de asigurare şi a daunelor înregistrate. Astfel, primele de asigurare se
împart între reasigurat şi reasigurător în aceeaşi proporţie în care aceştia au participat la
repartizarea sumei asigurate. La fel se procedează şi la acceptarea daunelor.
b) Reasigurarea excedent de sumă asigurată se caracterizează prin aceea că reasiguartul
stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită şi plin de
conservare, şi tot ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul până la limita maximă a sumei
asigurate îl cedează reasigurătorului. Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază ca
mărime de la o ramură la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, al aceleiaşi categorii de risc, de
la un obiect asigurat la altul.
Deosebirea principală dintre contractul cotă-parte şi cel de excedent de sumă asigurată constă în
faptul că în cazul acestuia din urmă, compania cedentă reasigură numai acea parte din orice risc care
depăşeşte nivelul propriei reţineri şi care, la rândul său, depinde de capacitatea companiei cedente, de gradul
riscului, de competenţa portofoliului, de frecvenţa şi intensitatea sinistrelor şi de natura obiectului asigurat.
Cotele de repartizare a sumei asigurate, a primelor şi respectiv a daunelor se determină cu
ajutorul următoarei formule:
Rp
Cr = ⋅ 100;
St
Se
CR = ⋅ 100,
St
în care:
Cr - reprezintă cota de repartizare pentru reasigurat
CR – cota de repartizare pentru reasigurător
Rp – reţinere proprie
St – suma asigurată totală
Se – suma ce cade sub incidenţa contractului excedent de sumă asigurată.
c) Reasigurarea proporţională mixtă constituie o îmbinare între reasigurarea cotă-parte şi
reasigurarea excedent de sumă asigurată. Din suma asigurată a contractelor individuale,
reasiguratul reţine o anumită cotă, iar restul îl cedează în cadrul secţiunii cotă-parte. O dată
depăşită limita răspunderii pentru participarea pe bază de cotă-parte, întreaga diferenţă se
reasigură pe principiul excedentului de sumă asigurată.
d) Reasigurarea pe bază de pool de asigurare. În vederea acoperirii unor riscuri deosebite din
anumite ramuri de asigurare, mai multe societăţi de asigurare convin să creeze un pool de
asigurare care să plaseze în reasigurare contractele de asigurare în cauză. Poolul respectiv este
administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare primite din partea societăţilor
de asigurare şi le repartizează pe membrii poolului pe baza cotelor de subscriere, la care aceştia
s-au angajat. Dacă membrii poolului nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în
reasigurare, diferenţa se plasează în afara poolului.
Caracteristic reasigurării neproporţionale este că repartizarea răspunderii între reasigurat şi
reasigurători se face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza unui raport proporţional faţă de
suma asigurată (în cazul reasigurării proporţionale). La acest tip de reasigurare, răspunderea reasiguratului
este limitată, pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade partea de daună care depăşeşte
răspunderea reasiguratului.
Reasigurarea neproporţională se practică în două variante:
a) Reasigurarea excedent de daună. În acest caz, răspunderea reasiguratului este limitată, pentru
fiecare daună, la un anumit nivel (plafon) denumit prioritate, franşiză sau prag, iar răspunderea
reasigurătorilor vizează partea din saună care depăşeşte prioritatea. Drept urmare, răspunderea
reasiguratului se exprimă într-o sumă fixă din dauna probabilă. În mod asemănător, se exprimă şi
răspunderea reasigurătorilor, aceasta fiind fie limitată la o sumă fixă din daună, fie nelimitată.
b) Reasigurarea oprire din daună. În acest caz reasiguratul se angajează să acopere din daunele
produse în cursul anului, o sumă echivalentă ca un procent din volumul primelor încasate, iar

39
 reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel. Specific reasigurării oprire de daună este
faptul că limita reţinerii companiei cedente se stabileşte ca un procent din volumul primelor nete
încasate de aceasta (de obicei 10%), iar diferenţa va fi suportată de reasigurători. Altfel spus, la
reasigurarea oprire de adună participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei este dependentă de
raportul dintre daune şi primele de reasigurare, adică rata daunei înregistrată. Acest raport este, de
regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă, pe lângă despăgubirile de reasigurare
şi cheltuielile de administraţie. Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma
unui procent din dauna produsă raportat la primele încasate. Spre exemplu, reasiguratul se angajază
să acopere daunele produse în cursul anului considerat în limita a 70% din primele încasate în
perioada de referinţă, reasigurătorii să suporte daunele care depăşesc prioritatea. Dacă daunele
înregistrate în anul de asigurare echivalează, spre exemplu, cu 125% din totalul primelor încasate,
reasigurătorii vor acoperi diferenţa de 55% (125%-70%).
O problemă foarte importantă în cadrul reasigurării neproporţionale o constituie stabilirea
cuantumului primelor cuvenite reasigurătorilor.
Aceasta, deoarece prima de reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasigurătorilor nu este
proporţională cu angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperit), ci este mult mai
mică. Explicaţia rezidă în faptul că posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract)
sau chiar a daunei medii este mult mai redusă decât probabilitatea producerii de daune mărunte, care se
încadrează în prioritate şi rămâne î n totalitate în sarcina reasiguratului.
La repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurători se foloseşte o metodă denumită cost al arderii, care
se determină pe baza relaţiei următoare:
D 100
Ca = ⋅
P 8 0 , în care:

Ca - reprezintă costul arderii;

D – volumul daunelor înregistrate de reasigurat, la nivelul considerat din ramura de asigurare în cauză, în
ultimii cinci ani;
P – volumul total al primelor încasate de reasigurat, în ramura considerată, în ultimii 5 ani;
100/80 arată în ce proporţie se reduce raportul daune/prime.
Costul arderii reprezintă cota de primă cuvenită reasigurătorilor, exprimată în procente şi care se
aplică asupra volumului de prime încasate în anul de asigurare.

40