Bazele asigurării – sinteză

Capitolul 1 – 1.1. Necesitatea, condițiile apariției și evoluția asigurărilor

Apariția asigurărilor – este legată de existența unor evenimente posibile, dar care
amenință bunurile materiale precum și integritatea corporală și chiar viața oamenilor (calamități
naturale, accidente, boli.

Oamenii s-au solidarizat pentru a găsi ca în comun mijloace de prevenire, dar și de

eliminare sau atenuare a consecințelor unor asemenea evenimente (denumite riscuri).

Adoptarea unor măsuri de protecție a apărut încă din antichitate și coexistă și în prezent
solidaritatea și asigurarea.

Solidaritatea – acoperirea de către colectivitate a pagubelor suferite de către unii

membri, după producerea lor.

Asigurarea – constituirea prealabilă, prin contribuția membrilor colectivității, a unui

fond (bănesc/financiar) destinat să acopere pagubele viitoare ale persoanelor afectate de
producerea riscurilor.

Evoluția asigurărilor:

- În China – negustorii și proprietarii vasului erau despăgubiți daca o navă era

jefuită sau daca dispărea;
- Codul lui Hammurabi (aprox. 2000 î. Hr.) – s-a creat un sistem de contracte prin
care finanțatorul unei operațiuni comerciale se obliga ca în situația în care pe
timpul călătoriei negustorul era jefuit, să îi șteargă acestuia datoria.
- În Egiptul antic – funcționa un fond de solidaritate al tăietorilor de piatră ( acum
circa 3400 ani);
- În legislaţia maritimă a insulei Rhodos (aprox. 916 î. Hr.), se prevedea că
pierderile produse prin aruncarea peste bord a unei părţi din încărcătură, pentru
a salva restul încărcăturii, nava şi echipajul, sunt suportate în comun de toţi
proprietarii mărfii, prevedere care se menţine şi astăzi, sub denumirea de avarie
comună;
 - În Roma antică, existau asociaţii bazate tot pe principiul solidarităţii, care
interveneau după producerea riscurilor. Astfel, aşa denumitele cluburi de
înmormântare, acordau un fel de asigurare de viaţă, prin care se acopereau
cheltuielile de înmormântare. Tot aici, apar şi elementele unui contract incipient
de asigurare, un gen de contract de împrumut, ce acoperea sau garanta un
transport de mărfuri la mare distanţă. Dacă mărfurile nu ajungeau la destinaţie,
creditorul pierdea suma împrumutată.
- Această practică se extinde și în Evul Mediu timpuriu sub forma „împrumutului
pentru marea aventură”. Pentru a efectua un transport maritim, negustorii aveau
nevoie de mari sume de bani, pe care le împrumutau de la bancheri. Dacă nava
naufragia, bancherul pierdea suma împrumutată, dar în caz de reușită,
împrumutul era rambursat, cu o dobândă corespunzătoare riscului asumat (până
la 40%). Acest gen de împrumut a fost interzis de biserică (papa Grigore al IX-
lea) în anul 1237, datorită abuzurilor pe care le genera prin practicarea de
dobânzi excesive.

Forme ale asigurărilor în Evul Mediu:

o Breslele medievale – activau ca si asiguratorii de astăzi, prin acordarea de bani.

Ulterior s-a dezvoltat un alt sistem de asigurare denumit poliță. În 1310 Ducele din
Flandra a hotărât înființarea Camerei de Asigurări de la Bruges, iar în 1601 la
Londra, Parlamentul a reglementat aceasta activitate prin emiterea „Legii privind
polițele de asigurare între negustori”. Cel mai vechi contract de asigurarea a fost
păstrat și întocmit la Genova, Italia 1347. In Franșa se păstrează o poliță emisă la
Marsilia în 1437, de către asiguratorii genovezi

Asigurările maritime – cunosc în această perioadă o amplă dezvoltare. În Anglia,

primele polițe maritime engleze au fost emise în Londra anilor 1600. În anul 1570 a fost
creată Bursa regală, unde negustorii se întâlneau când discutau și încheiau diferite
afaceri. În 1576 în cadrul Bursei regale a fost creată Camera de Asigurări, unde erau
înregistrate toate polițele de asigurare , cu scopul de a evita toate practicile neloiale. În
1601 s-a adoptat o noua lege prin care au fost uniformizate reglementările asigurărilor
maritime.

Ca urmare a unor incendii devastatoare din Londra , in 1696 a fost creată prima
companie de asigurări contra incendiilor. Apoi s-au dezvoltat si în alte țări europene
(Danemarca-1778) precum și în SUA (New York-1819).
 Asigurările moderne – s-au născut odată cu apariția calculelor actuariale. Astfel se
descoperă legea numerelor mari (1654 Blaise Pascal), se elaborează primul tabel de
mortalitate (1657 Christian Huygens) primul calcul de rente viagere (1660, Jean de Witt)
şi primul tratat de actuariat (1750, Richard Price). Ca urmare a acestor progrese, apare în
1762 la Londra întâia societate de asigurări de viaţă care practică prime diferenţiate după
vârsta asiguraţilor.

Forme ale asigurărilor moderne în plan internațional:

 asigurări ale maşinilor şi instalaţiilor, filmelor, cinematografelor, creditelor,

asigurări de fidelitate a angajaţilor întreprinderilor, asigurări pentru riscuri
financiare şi politice, asigurări ale navelor cosmice etc. Aceleaşi fenomene se
manifestă şi în domeniul asigurărilor de persoane, unde, alături de asigurările
„clasice“ de viaţă şi de accidente, sunt larg răspândite asigurări de sănătate,
natalitate, nupţialitate, asigurări de asistenţă etc.

Asigurările în România – asigurare bazată pe mutualitate, cunoscută sub numele de

"hopșa". Scopul ei era să ajute locuitorii din aceeași comună în cazul pierderii animalelor prin
sacrificare din cauza unui accident. (proprietarul primea bani de la fiecare locuitor cărei ii
revenea o parte din animalul sacrificat).

În secolul al XV-lea, în cadrul breslelor din Transilvania, au apărut primele organizații

de mutualitate și întrajutorare, care ofereau asigurări de deces și împotriva incendiilor.

Astfel de asociații au continuat să existe mult timp, datorită avantajelor precum cheltuieli reduse,
formalități simple de înscriere și de obținere a ajutoarelor.

În 1844, la Brașov, s-a înființat prima organizație de asigurare specializată, numită "Institutul
General de Pensii". Aceasta opera pe baze mutuale, oferind membrilor pensii la încetarea
activității. Însă, a încetat activitatea în 1921 din cauza unor factori negativi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în timpul primului război mondial, au apărut
diverse societăți specializate de asigurare, cum ar fi Transilvania, Dacia, România, Naționala,
Agricola, Banca Generală de Asigurare.

Activitatea de asigurare a continuat să se dezvolte în perioada interbelică, cu asigurările de viață

având cea mai mare pondere, deși gradul de cuprindere a populației în aceste asigurări era redus.
Până în anul 1949, activitatea de asigurare s-a desfășurat în condiții de concurență, cu o parte
majoritară a pieței asigurărilor fiind deținută de asigurători privați, organizați ca societăți
comerciale pe acțiuni sau societăți cooperative, în funcție de apartenența capitalului.

Până în 1948, instituțiile de asigurare în țara respectivă se împărțeau în:

1. Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.): Monopol asupra asigurărilor

pentru bunuri de stat și comunale.

2. Instituții specializate: Asigurau bunuri publice legate de anumite activități, cum ar fi o

secție a Casei Armatei pentru asigurarea cailor de stat.

3. Societăți de asigurare private: Incluzând 23 de societăți în 1936, atât românești

(Generala, Prima Ardeleană, Transilvania) cât și sucursale ale unor societăți străine (Sun
din Londra, Phönix din Viena, Victoria din Berlin), precum și societăți cooperative.

4. Asociații de asigurare mutuală pentru animale: Acționau în sistem mutual pentru

asigurarea animalelor.

După naționalizarea din 1948, societățile de asigurare au continuat până în 1949, când au fost
lichidate și înlocuite cu „Sovromasigurare“, o societate mixtă româno-sovietică care practica
asigurări facultative. În 1952, a fost înființată Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS), care a
introdus asigurările obligatorii prin lege, preluând și asigurările contractuale de la
Sovromasigurare în 1953. Din 1953 până în 1990, întreaga activitate de asigurare a fost monopol
de stat, administrată exclusiv prin intermediul ADAS.

Evoluția asigurărilor în economia pe piață după 1990 - După tranziția la economia de piață,
Administrația Asigurărilor de Stat s-a divizat în ASIROM, ASTRA și CAROM, primele societăți
comerciale pe acțiuni în asigurări. Exclusivitatea asigurărilor obligatorii a revenit ASIROM.
Începând cu 1992, au apărut alte societăți, numărul maxim fiind de 73 în 2000. Tendința de
concentrare pe piața românească a dus la scăderea numărului de asigurători după 2000, ajungând
la 42 în 2005. Primele 10 societăți controlau peste 83% din piața autohtonă.

Se remarcă diversificarea ofertei de asigurare, cu o accentuare în asigurările non-viață,

evidențiind o dezvoltare continuă a pieței asigurărilor în țară. Apariția și activitatea Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor au contribuit semnificativ, aliniind legislația la standardele europene
până în 2006, pregătind astfel integrarea posibilă a asigurărilor autonome în sistemul european
1.2. Implicații economico-sociale ale manifestării societății riscului

În ultimele decenii, omenirea se confruntă cu creșterea fenomenelor distructive și a noilor

pericole, generând incertitudine. Este necesară o abordare nouă, cu accent pe precauție și acțiuni
adecvate. Societatea actuală, denumită "societatea riscului", reflectă schimbări semnificative în
gestionarea riscurilor asociate mediului și altor amenințări.

Societatea riscului reprezintă o evoluție în care omenirea se confruntă cu fenomene

distructive și incertitudine crescută, impunând necesitatea unei noi abordări în relația cu mediul
și a unor acțiuni precaute.

Lume hibridă – nici natură, nici societate, ci le îmbină pe amândouă.

Industrializarea aduce diferențe între societatea modernă și noua societate a riscului, care apare
atunci când deciziile societății subminează sistemele de protecție ale statului, construite pe
prevedere.

Incertitudini produse – risc necunoscut încă și este consecința unor decizii, incluziv a
celor care vizează combaterea sa.

 Vechile riscuri- industriale

 Noile riscuri – chimice, nucleare, apărute ca urmare a unor decizii umane și noi trăsături:
 nu pot fi limitate în timp și spațiu
 nu pot fi tratate după criteriile existente privind cauzalitatea,
vinovăția si responsabilitatea;
 nu pot fi indemnizate după regulile obișnuite și sunt, în
principiu, neasigurabile.

Percepția riscului – se înscrie într-un context dat și are un caracter local. Există un
decalaj de timp între producerea unui risc și manifestarea efectelor sale. Riscurile noi devin
notabile după perioade extinse, uneori cu efecte inițiale neobservabile, cum ar fi în cazul
azbestului, pesticidelor sau radiațiilor.

Neglijarea cunoaşterii riscului este una dintre cauzele producerii, respectiv, ale efectelor
sale. Cu cât mai puţin sunt cunoscute (şi recunoscute) riscurile, cu atât ele devin mai reale, iar
efectele lor mai puternice.
 Trăsături ale societății riscului - este caracterizată prin dispariția unei distincții nete
între natură şi cultură, reflectând o lume hibridă:

 apar forme noi de insecuritate, produse de o societate devenită un imens

laborator în care nimeni nu-şi asumă anumite responsabilități;
 se manifestă printr-o distincție mai acută între cunoaşterea riscului şi
efectele sale.
 neglijarea informaţiilor privind riscurile antrenează o răspândire şi o
realizare a acestora pe plan mondial, care scapă de sub control;
 paradoxal, noile pericole au și un aspect pozitiv: percepția lor contestă
viziunea asupra societății industriale moderne și le aduce în dezbatere și
intervenția publică.

Noţiuni specifice societăţii riscului:

 iresponsabilitatea organizată,
 relaţiile de definiţie,
 explozibilitatea socială a pericolelor
 trecerea de la statul-providenţă la statul prevăzător

Iresponsabilitate organizată – societate modernă care neagă realitatea unor pericole,

trecând cu tăcere cauzele acestora și cu indiferență acțiunile contra lor.

Relațiile de definiție se ocupă de regulile, instituțiile și mijloacele pentru identificarea,

evaluarea și acțiunea împotriva riscurilor. Acestea trebuie să stabilească:

a. determinarea caracterului nociv și importanța unui pericol poate

reveni celor care creează riscul, beneficiază de
produse/tehnologii, victimelor sau organismelor publice;
b. ce cunoştinţe (sau absenţa căror cunoştinţe) sunt legate de
identificarea cauzelor, a întinderii riscului şi a actorilor implicaţi;
c. dovezi suficiente pentru a proba existenţa şi periculozitatea
riscului, în condiţiile unor cunoştinţe insuficiente sau contestate;
d. cine trebuie să decidă asupra modalităţilor de indemnizare, în caz
de prejudicii, precum şi asupra unor viitoare forme de control al
riscului.

Explozibilitate socială a pericolelor se referă la felul în care conştientizarea pericolelor,

a unor forme de insecuritate, a generat o anumită evoluţie culturală şi politică, ce pune în discuţie
dominaţia ştiinţei, e de natură să sensibilizeze structurile birocratice şi să redeseneze frontierele
şi limitele de acţiune ale politicii contemporane. Profesorul Nicolae Lungu susține că termenul
"explozibilitate socială a pericolelor" este exagerat, preferând să-l numească "noua dimensiune
socială a pericolelor în societatea riscului"

Statul-providență, inițial axat pe armonizarea intereselor sociale și menținerea ordinii,

evoluează către un "stat al previziunii." Acesta se concentrează asupra securității și reglării
economice, adaptându-se la exigențele societății riscului.

Capitolul 2 – 2.1. Teoria riscului și incertitudinii și reflectarea sa în

asigurări

Incertitudinea – reprezintă una dintre coordonatele fundamentale ale lumii în care trăim.

Abordări:
 o reflectare a ignoranței oamenilor, a imposibilității de a înțelege ordinea
naturală a lucrurilor.
 probabilitatea producerii fenomenelor este obiectivă, fiind dată de
valoarea limitată către care tinde frecvența unui eveniment pe măsură ce
numărul experimentelor crește, dar rezultatul este necunoscut pentru cei
ce nu dețin cunoștințele necesare.
 Se manifestă diferit la nivel de individ, în condițiile de informație
incompletă a fiecăruia.

Situațiile de incertitudine apare când:

o probabilitățile obiective sunt necunoscute și decidentul recurge la aprecierile sale

subiective asupra realității fiecărui risc.
o probabilitățile obiective sunt cunoscute, dar o anumită situație concretă are prin ea
însăși un caracter unic, făcând necesare aprecieri subiective.

Incertitudinea – stare de ignoranță asupra mediului înconjurător pentru care

probabilitățile obiective sunt necunoscute.
 Teoria economică a riscului și incertitudinii (TERI) – se bazează pe o serie de
concepte fundamentale precum: speranța de utilitate, ipotezele asupra atitudinii față de risc,
riscului cursului de schimb.

Efecte ale TERI: cererea de asigurare, gestiunea societăților de asigurare, dezvoltarea afacerilor
în asigurări, influența asigurărilor asupra activității economice.

Speranța de utilitate – model de comportament în condiții de incertitudine care constă în

faptul că indivizii iau, în prezența riscului, decizia care le maximizează speranța unei funcții a
bogăției lor finale.

Speranța de utilitate – influențează deciziile în condiții de incertitudine în dublu sens:

pe de o parte, datorită așa numitului „paradox St. Petersburg”, iar pe de altă parte, a bunului simț.

Știința pericolului – preocuparea crescândă pentru studierea incertitudinii, a efectelor

acesteia si a măsurilor de precauție.

2.2 Tipuri de risc și riscul în asigurări

Risc etimologie:

 în limba franceză – risque – începutul secolului al XVI-lea, se risque este atestat

către 1580
 în germană risiko – începutul secolului al XVI-lea, riskieren abia în secolul XVII
 în engleză risque – este folosit în 1661, iar grafia risk în 1741.
 italianul risco (mai târziu rischio)
 cuvântul are o etimologie obscură, poate fi vorba de latinescul resecare sau
rixare.
 vechile atestări italiene secolul al XIII-lea: forme lansate superficial: risichium,
risigus, riscus.
 expresii ca risichium et fortuna; risigum et periculum, folosite în diferite
contracte.
 în sensul actual, relativ diferit de acela de pericol, hazard, noroc, s-a conturat în al
secolul XVIII-lea, odată cu cercetarea științifică asupra riscului.

Risc – o amenințare, o posibilitate de producere a unui eveniment cauzator de pagube,

caracterizat pe de o parte, prin gravitatea consecințelor sale și, pe de altă parte, prin
posibilitatea sa de producere.
 - amploarea riscului este greu de cercetat același risc putând produce diferite
efecte în funcție de condițiile în care se produc.

Originea – este dată de cauza sau cauzele conjugate ale evenimentului.

- lanț de cauze care formează un arbore generic al producerii sale, arbore care
poate ajunge foarte departe în spațiu și timp.

Vectorii – mijloace de transfer a riscului. Sunt caracterizați:

o de natura pericolului (chimice, biologice, mecanice, radioactive,

seismice)
o de mediul prin care se transferă (aerul, solul).

Ținta – victimele producerii riscului: indivizii (grupuri de persoane), patrimoniile

acestora.

Risc – distincția dintre originea, vectorii și ținta unui risc este importanta mai ales pentru
prevenirea riscului ”exante”.

Școala Cultural Theory of Risk - grupează comportamentele sociale simbolice în fața

riscului, în patru categorii de atitudini:

o comportamentul antreprenorial față de risc – căutarea riscului și

acceptarea lui
o ”umbrela” birocrației centrale – axat pe rutină, respingând ceea ce
este neașteptat și iese din cadrul rutinei
o catastrofismul sectarilor – riscurile care amenință planeta
o fatalismul celor excluși de la luarea deciziilor

Clasificări ale riscului:

1. Riscurile obiective si exogene – a căror probabilitate poate fi calculată cu un grad ridicat

de precizie și care se situează în afara individului, fiind independente de acțiunile sale.

Atitudinea de rezervă față de asigurare:

 asiguratorii plătesc ex-ante, însă nu primesc înapoi

ex-post, asigurații având o atitudine negativă asupra
asiguratorilor;
 în situație de concurență primele sunt prea mari în
raport cu riscul.
2. Riscurile obiective, dar cu informație privată – caz în care riscurile sunt obiective, dar
în care probabilitățile respective constituie , în mare parte, informații private ale
individului.
3. Riscurile obiective endogene – sunt riscurile a căror manifestare este consecința unor
variabile controlate de fiecare individ și cunoscute numai de el.
Risc moral – situații în care asigurații pot influența probabilitatea produceri unor riscuri,
agravând riscul obiectiv, mediu, luat în considerare la stabilirea primei.
Riscul moral (moral hazard) este riscul suplimentar, creat de însuşi
asiguratul, care îşi slăbeşte preocuparea pentru prevenirea riscului
aleatoriu, tocmai datorită faptului că este deja asigurat împotriva acelui
risc.

Solutii de atenuare a riscului moral:

 atitudine preventivă faţă de risc
 culegerea de informaţii despre comportamentul
asiguratului în domeniul prevenirii riscului
 bonus-malus
 acoperirea partiala prin oferirea de contract

4. Situațiile de incertitudine – probabilitatea obiectivă nu este cunoscută sau o anumită

manifestare a riscului are caracter unic, astfel încât uneori, individul nici nu e capabil să-
și imagineze eventualitățile posibile.
Alte tipuri de riscuri:
 Riscurile speculative – riscuri a căror realizare poate conduce fie la un câștig, fie
la o pierdere, ceea ce exclude în mod natural posibilitatea asigurării.
 Riscurile pure (accidentale) – a căror producere poate determina sau nu pierderi
asiguratului, dar nu și câștiguri și care sunt, asigurabile.
 Riscurile statice – determină distrugeri totale sau parțiale ale patrimoniului
asiguraților, fiind asigurabile.
 Riscurile dinamice – schimbările intervenite în timp și lent în starea economiei,
asociate cu mutațiile apărute în nevoile și aspirațiile umane, care pot aduce
individului pierderi sau câștiguri.
  Riscul aleator – are la bază hazardul, definit drept cauză imprevizibilă ce
determină evenimente fortuite sau inexplicabile.
 Riscul major – risc cu probabilitate foarte mică de producere, dar care antrenează
pentru agentul economic sau pentru persoana la care se produc pierderi foarte
mari, putând chiar aduce falimentul.

Bonus-malus reprezintă un sistem în asigurări, unde asigurații sunt recompensați cu prime

mai mici (bonus) pentru istoricul fără daune și penalizați cu prime mai mari (malus)
pentru un istoric de daune frecvente.

Capitolul 3 – 3.1.Gestiunea riscurilor la nivel

macroeconomic și parteneriatul public-privat în
acoperirea efectelor riscurilor

Gestiunea riscului – categorii de risc din punct de vedere al raporturilor societății cu riscurile
pe care trebuie sa le gestioneze si să le stăpânească:

o riscuri gestionate de fiecare individ sau la nivel familial

o riscuri gestionate de managerul de risc, la nivel microeconomic al întreprinderii
o riscuri gestionate de stat, în interesul comun al tuturor cetățenilor, la nivel
macroeconomic
o riscuri gestionate prin parteneriatul public-privat.
Societatea riscului – poate fi definită drept o societate pătrunsă de sentimentul expunerii
crescânde și insuportabile la diferitele riscuri.

Factori de influență asupra aprecierii rolului riscului în societate:

 o amplificare fără precedent a dimensiunii pagubelor provocate de anumite

evenimente;
 progresul din domeniul metodelor şi tehnicilor de analiză ale diferitelor
fenomene;
 amplificarea rolului mediilor de informare (presă scrisă, radio, televiziune etc.) în
societate;
 amplificarea sarcinilor statului.
 Progresul din domeniul metodelor şi tehnicilor de analiză ale diferitelor fenomen -
pe această cale, societatea a luat cunoştinţă de riscuri care deşi existau şi în trecut nu li se acorda
nici o atenţie.

Extinderea sarcinilor statului - statul a preluat asupra sa sarcini care, în mod tradiţional,
reveneau gestiunii riscului la nivel microeconomic. Această intervenţie a statului, văzută, în
general, ca o manifestare a amplificării rolului statului-providenţă are atât efecte benefice, cât şi
aspecte negative.

Remodelarea concepției tradiționale a managementului riscului – la nivel macro,

respectiv micro, în sensul consolidării /întăririi parteneriatului public-privat în gestiunea
riscurilor.

Nevoia amplificării sectorului privat de asigurări - practicate de societăţile de

asigurare, în susţinerea asigurărilor publice – asigurările sociale de stat tradiţionale

Necesitatea participării sporite a statului în gestiunea riscurilor noi - autorităţile

publice trebuie să participe cu resurse bugetare pentru a realiza acoperirea într-o proporţie sporită
a consecinţelor acestor riscuri, cărora sectorul privat al asigurătorilor şi reasigurătorilor nu le mai
poate face faţă.

3.2.Gestiunea riscurilor la nivel microeconomic

Protecţia împotriva daunelor provocate de aceste riscuri constituie obiectul gestiunii

(managementului) riscului la nivelul întreprinderii, mergând de la prevenirea riscului, până la
limitarea consecinţelor riscurilor deja produse.

Conceptul de manager de risc (risk manager) - plecând de la observația că persoana din

întreprindere responsabilă cu asigurările se ocupă din ce în ce mai mult de cunoaşterea riscurilor
şi controlul asupra lor şi nu se mulţumeşte numai cu asigurarea acestora.

Managementul riscului a fost definit drept o abordare ştiinţifică a problemei riscurilor

pure la care sunt supuşi indivizii sau organizaţiile şi în care asigurarea este privită numai ca una
dintre modalităţile de apărare contra acestor riscuri

cost global al riscului –

Procesul de management al riscului cuprinde următoarele etape:

 1. identificarea şi evaluarea expunerilor la daune;
2. stabilirea fezabilităţii diferitelor tehnici de management al riscului;
3. alegerea celor mai adecvate tehnici de management;
4. implementarea acestor tehnici;
5. monitorizarea procesului de management al riscului
1. Identificarea şi evaluarea expunerilor la daune, vizează o serie de acțiuni precum:
a) identificarea obiectelor din patrimoniu care sunt expuse la riscuri; active
corporale, cât şi necorporale (baze de date, softuri informatice);
b) identificarea riscurilor ce pot cauza pagube;
c) comensurarea (evaluarea) consecinţelor producerii riscurilor, care pot fi: fizice
(modificări fizice şi structurale ale bunurilor); funcţionale (pierderea parţială sau
totală a capacităţii de producţie); financiare (producerea riscului necesită fonduri
băneşti pentru acoperirea daune

Identificarea tipurilor de daune se poate realiza pe mai multe căi:

 inspecţia de risc - identificarea și evaluarea directă a expunerilor la daune la fața locului,

confirmând riscurile deja identificate sau descoperind altele noi.
 interviurile şi chestionarele –pot furniza informaţii utile în identificarea şi evaluarea
riscurilor;
 analiza documentelor financiar-contabile – în primul rând a bilanţului, pe baza cărora
se poate determina, de exemplu, pierderea potenţială în cazul întreruperii activităţii sau
scăderii capacităţii de producţie datorate producerii unor riscuri.
 diagramele de fluxuri tehnologice, informaţionale, financiare din întreprindere –
prin care pot fi identificate segmentele în care produce-rea unor riscuri poate provoca
daune.
 analiza portofoliului de daune – studierea frecvenţei şi gravităţii riscurilor produse în
trecut, în scopul previzionării probabilităţii de producere a riscurilor şi a pagubelor
viitoare.

2. Stabilirea fezabilităţii diferitelor tehnici de management al riscului.

Tehnicile de management al riscului:
A. Controlul riscului – cuprinde tehnici ca: evitarea expunerii la risc;
prevenirea daunelor; limitarea daunelor; dispersia expunerii la risc.
 B. Finanţarea riscului – are în vedere tehnici cum sunt: reţinerea
riscului; transferul riscului; tehnici mixte, îmbinând reţinerea şi
transferul riscului
A. Controlul riscului – acţiunile ce vizează reducerea frecvenţei şi gravităţii riscurilor,
adică daunele propriu-zise, dar nu şi consecinţele lor financiare.

Evitarea expunerii la risc (risk avoidance) poate fi aplicată numai anumitor riscuri şi
implică renunţarea la anumite activităţi sau procese tehnologice cu un grad înalt de risc, în
favoarea altora, cu un risc mai mic.

Prevenirea daunelor, care urmăreşte reducerea la minimum a probabilităţii producerii

pagubelor, prin analiza cauzelor ce pot determina apariţia lor.

Limitarea daunelor are în vedere diminuarea consecinţelor riscurilor deja produse

(sinistrelor), ca, de exemplu, prezenţa stingătoarelor de incendiu sau instalarea unor sisteme
automate de anunţare şi stingere a incendiilor (sprinklere).

Dispersia expunerii la risc, care urmăreşte în ansamblu reducerea dependenţei agentului

economic de bunurile supuse riscului, prin: distributia riscurilor; duplicare

B. Finanţarea riscului, ca a doua categorie de tehnici implicate, alături de control, în

managementul riscului, are drept obiectiv găsirea posibilităţilor de a acoperi pagubele
deja produse, indiferent de acţiunile de prevedere ce ţin de controlul riscului
a) Reţinerea sau asumarea riscului (risk retention/assumption) - decizie
care are în vedere utilizarea propriilor resurse financiare pentru
acoperirea pagubelor, dacă se apreciază că aceasta este soluţia cea
mai ieftină în situaţia respectivă
b) Transferul riscului (risk transfer) - procesul prin care agentul
economic transferă, parţial sau total, asupra altei persoane efectele
financiare ale pagubelor potenţiale.

Transferul riscului fără a apela la asigurare are loc către alte persoane, prin contracte de
încheiere a activelor sau prin subcontractarea fabricării unei părţi a producţiei

c) Metode combinate de finanţare a riscului, care îmbină reţinerea şi

transferul riscului.
3. Alegerea celor mai indicate tehnici de management al riscului depinde
de posibilităţile agentului economic de a reţine riscul şi de a acoperi
 pierderile, obiectivul urmărit fiind optimizarea costului global al riscului,
precum şi de restricţii exterioare întreprinderii.
4. Implementarea tehnicilor de management care au fost alese implică o
serie de noi decizii.
5. Monitorizarea procesului de management al riscului are în vedere
urmărirea modului de aplicare a tehnicilor de management şi verificarea
eficienţei lor, prin compararea rezultatelor obţinute cu cele prevăzute.

3.3. Aversiunea faţă de risc şi limitele asigurabilităţii riscurilor

Conceptul de aversiune față de risc - stă la baza existenţei activităţii de asigurare,

deoarece solicitarea unei protecţii contra riscurilor şi transferul riscurilor asupra asigurătorilor
sunt determinate de aversiunea faţă de risc.

Conceptului de echivalent cert - care este definit drept suma pe care o persoană este
gata să o plătească pentru a se elibera de un anumit risc

Atitudinile individuale faţă risc: aversiune faţă de risc, neutralitate faţă de risc şi
preferinţă faţă de risc

3.4 Principalele forme şi fonduri de protecţie contra riscurilor

Categorii de fonduri, care reflectă forme diferite de protecţie:

1. fonduri financiare de rezervă descentralizate, rezultat al

autoasigurării, ca formă de protecţie;

2. fondul de rezervă şi/sau asigurare, constituite prin aşa-numita

metodă bugetară (centralizate) :

 rezervele materiale de stat (materii prime, combustibili,

utilaje, alimente etc.) administrate în prezent de
Administraţia Naţională a Rezervelor Materiale;
  fondul de rezervă bugetară, gestionat din 1991 de către
guvern şi rezervele bugetare din bugetele locale,
administrate de organele locale competente.
3. fondurile de asigurare, formate prin intermediul asigurării, ca formă de protecţie.