Tema 1.

Conținutul și caracteristica asigurărilor

1. Scurt istoric al asigurărilor
2. Definiție, mod de acțiune, rolul și funcțiile asigurării
3. Conținutul conceptului de asigurare. Tipuri de fonduri de asigurare.

1. Scurt istoric al asigurărilor

Apariția asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul
daunelor în permanentă creștere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care
administrează fondurile şi activitățile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor
şi a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere.
Necesitatea apariției activității de asigurare este legată de existența unor posibile
evenimente, care reprezintă un pericol pentru integritatea bunurilor materiale sau pentru viața
oamenilor: calamități, accidente, incidente etc. În fața acestor pericole nevoia oamenilor de a se
proteja a condus la solidarizarea acestuia în procesul de prevenire a efectelor evenimentelor
(riscurile din asigurări).
De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire şi
limitare a consecințelor acestor evenimente, însă experiența ne arată ca desfășurarea lor nu poate
fi în totalitate prevăzută sau stopată. Prin urmare a apărut imperativul adoptării unor măsuri de
protecție pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiții de trai
decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariția unor invalidități.
Au apărut astfel 2 modalități:
a) solidarizarea în faţa evenimentelor ce apar în viaţa unei comunități şi se bazează
pe contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizații în vederea creării unui fond
bănesc utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele
care au motivat unirea comunității; principiile comunității de risc şi mutualității au reprezentat
baza conceptului de solidaritate, cât şi a celui de asigurare.
b) asigurarea - care apare ca un sistem de relaţii economice care implică aportul unui
mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care
fiind amenințate de pericole, persoanele concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea
pe baza mutualității a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile,
posibile dar nesigure.
Oamenii s-au unit pentru a face față consecințelor accidentelor. Astfel, comercianții din
Antichitate practicau forme de protecție în vederea acoperirii pagubelor produse pe perioada
transportului mărfurilor.
De exemplu: în legislația maritimă a Rodhosului se prevedea ca pierderile produse prin
aruncarea peste bord a unei părți din bunuri pentru a se putea salva restul încărcăturii, să fie
suportate de toți proprietarii de mărfuri încărcate la bord. Şi în Roma Antică existau asociații
bazate pe solidaritate care interveneau după producerea pagubelor. Apoi, apar elementele unui
contract incipient de asigurare, sub forma unui contract de împrumut în care suma garanta un
transport de mărfuri la mare distanță; în cazul în care acestea nu ajungeau la destinație, creditorul
pierdea suma împrumutată. Acest contract se extinde treptat, fiind valabil şi existând chiar şi în
evul mediu timpuriu.
Putem spune, într-un fel, că asigurarea a apărut odată cu apariția societății umane. Avem
cunoștința de două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul timpului:
economiile de schimb (realizate cu elemente corespunzătoare: pieţe de schimb, bani,
instrumente financiare diverse) şi economiile naturale, în lipsa acestor elemente, acestea datând
din timpuri mult mai vechi decât primele.
Într-o astfel de economie naturală, putem privi conceptul de asigurare ca pe o formă de
ajutorare între indivizii din societate. De exemplu, dacă o casă suferă un incendiu devastator,
membrii comunității respective vor ajuta împreună la reconstruirea casei; altfel, nu vor primi nici
ei ajutor în viitor. Acest tip de asigurare a supravieţuit până în zilele noastre în regiunile în care
economiile de schimb moderne nu au pătruns decât superficial.
Dezvoltarea societății este marcată de efortul oamenilor pentru propria lor apărare în fața
unor evenimente care le pot periclita existența. Viața oamenilor nu este întotdeauna senină.
Indiferent câtă grijă se acordă evitării problemelor sau protejării bunurilor niciodată, nimeni nu
poate fi sigur de succes. Unele evenimente negative (calamități ale naturii, accidente, pierderea
sau micșorarea capacității de muncă în urma unor boli sau a bătrâneții) implică traume psihice
sau pierderi financiare semnificative. Cu toate acestea, oamenii doresc să se bucure de propriile
lor locuințe, să-şi conducă autoturismele, să zboare cu avionul, să navigheze fără să se teamă de
potențialele probleme care pot apărea. Asigurarea a apărut din nevoia de protecție a omului în
faţa unor pericole şi pentru găsirea soluțiilor adecvate de înlăturare a lor.
Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite încă în antichitate şi datează de circa
6500 de ani. Meșteșugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de
întrajutorare, format anticipat, prin contribuția tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de
diverse nenorociri ce loveau membrii colectivității.
Prin anul 650 înainte de Christos, în Grecia antică înțeleptul legislator Solon a obligat
societăţile politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun alimentat prin cotizații lunare,
destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este cea dintâi asigurare
obligatorie care se cunoaște.
În Babilon, Fenicia şi în alte țări străvechi, membrii caravanelor se constituiau în
asociaţii, suportând în comun pagubele din jafuri şi de altă natură suportate de unii dintre ei în
timpul transportului.
In Roma antică s-a constituit o asociaţie de înmormântare pe baza unui Regulament al
Colegiului funerar din Lavinium care funcţiona pe baza unor cotizaţii de înscriere şi a unor plăţi
periodice. Membrii asociaţiei aveau astfel asigurate, la deces un rug şi un mormânt. Unele forme
ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub diferite forme. Astfel,
pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea expediţiei aflată în
pericol (cauzat de naufragiu, furtună, eşuare, etc.) erau repartizate în mod proporţional, fiind
suportate de toţi participanţii la expediţie, pe principiul avariei comune. Aceste principii au fost
cuprinse în legislaţia maritimă a insulei Rhodos încă din anul 916 înainte de Christos şi se
menţin până în zilele noastre. Au fost codificate în colecţia de reguli York-Anvers elaborată în
anul 1890 şi a fost modificată în anii 1924 şi 1950. Alte surse documentare ne oferă şi alte
aspecte din istoria asigurărilor, astfel cele mai vechi asociaţii mutuale au fost semnalate în
secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării care acopereau, pe principiul
reciprocităţii, daunele din pierderile de animale.
Primele operaţiuni de asigurare maritimă au apărut în porturile italiene în sec al XIV. O
formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite tontine apărut
în Franţa în sec al XVII-lea şi răspândit apoi în Olanda, Anglia şi Germania. Sistemul era bazat
pe principiul asigurărilor de viaţă dar participanţii primeau în locul sumelor asigurate rente
viagere. In anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare
împotriva riscurilor de foc şi apă a cărei funcţionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale.
Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă pentru prima dată în Scoţia la finele
secolului al XVIII-lea. In anul 1832, Albert Masius a întemeiat la Leipzig, prima mare societate
germană de asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii. Dezvoltarea traficului de
călători pe calea ferată a condus la apariţia în Anglia a primei societăţi de asigurare specializată
în acest domeniu, la mijlocul secolului al XIX-lea. Asigurarea maritimă şi asigurarea împotriva
riscului de incendiu a fost marcată de înfiinţarea la Trieste, în anul 1822, a societăţii Assienda
Assiguratrice, societate care a funcţionat şi pe teritoriul României după anul 1830.
Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi practicată pentru prima dată în
Franţa şi se referea la acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Asigurarea s-a
extins şi la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaţilor ori terţelor
persoane. In Statele Unite ale Americii sectorul asigurărilor a fost dominat de societăţile de
asigurare engleze. In anul 1852, din iniţiativa lui Benjamin Franklin a luat fiinţă Societatea
pentru asigurarea caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu - Philadelphia
Contributionship. Elizur Wright a creat mai multe întreprinderi de asigurări americane şi a
susţinut legiferarea controlului statului asupra societăţilor de asigurări; a contribuit la elaborarea
unei metode de calcul corecte a rezervei de prime la asigurările de viaţă şi a unor tabele
corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de viaţă.
La începutul secolului trecut existau în lume 30 de societăţi de asigurări, respectiv 14 în
Anglia, 5 în Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în Olanda,
Elveţia şi Austro-Ungaria. In anul 1900 erau în jur de 1272 de societăţi de asigurare iar în anul
1969 activau în jur de 9700 de case şi societăţi de asigurare în 71 de ţări. Aceste societăţi de
asigurare activau 2676 în domeniul asigurărilor de viaţă, 6036 în domeniul asigurărilor de bunuri
iar 962 de societăţi practicau tot felul de asigurări.

2. Definiție, mod de acțiune, rolul și funcțiile asigurării

Examinarea noțiunilor de asigurare existente trebuie de început cu cea formulată de V. K.

Raiher, deoarece ea a fost prima, iar apoi într-o oarecare măsură a fost pusă la baza celorlalte
noțiuni, care au apărut mai târziu.
Asigurarea, după părerea lui, poate fi formulată ca o formă de organizare a unui fond
bănesc centralizat din contul unor mijloace decentralizate: din alocațiile făcute de participanții la
acest fond. Din punct de vedere al autorului importanța acestei noţiuni reiese din universalitatea
ei, ea putând să se aplice pentru toate tipurile de asigurare, indiferent de trăsăturile ei specifice, şi
chiar asupra asigurării sociale.
Opiniile expuse mai târziu de către economişti şi alţi specialişti au arătat că această noţiune
a întâlnit un şir de observaţii şi critică, din cauză că în ea nu au fost luate în consideraţie
trăsăturile de bază şi rolul social-economic al activităţii economice care poartă denumirea de
asigurare, şi de asemenea nu a fost efectuată deosebirea între funcţiile asigurării.
Altă noţiune este formată de Konişin F. V., conform ei asigurarea reprezintă una din
metodele de formare a unui fond bănesc pentru recuperarea din contul primelor de asigurare a
pierderilor în economia naţională, produse din cauza calamităţilor naturale sau accidentelor şi de
asemenea pentru plata sumelor corespunzătoare în legătură cu survenirea unor evenimente
anumite, legate de viaţa şi capacitatea de muncă a celor asiguraţi.
 O altă noţiune este formată de savantul din fosta R.D.G. – G. Badera, care se deosebeşte de
celelalte noţiuni prin aceea că ea face accent pe elementul de clasă a asigurării şi în ea se
menţionează formele (principiile) de creare a fondului de asigurare.
Asigurarea – scrie el – este o formă organizată de creare de către colectivele de persoane
sau diferite grupe ale rezervelor financiare care se bazează pe principii benevole sau obligatorii,
şi care se află în mâinile clasei dominante în această perioadă de timp, şi în mâinile
reprezentanţilor, pentru acoperirea necesităţilor care pot fi calculate, care apar în rezultatul unor
evenimente întâmplătoare.
Unii autori, formulând noţiunea de asigurare, evidenţiază caracterul volitiv în acţiunile
persoanelor, care participă la crearea fondului de asigurare. Din punctul lor de vedere, asigurarea
reprezintă nişte relaţii economice concrete, care se formează sub influenţa nemijlocită a
unorcerinţe obiective de dezvoltare a mijloacelor de producţie care iau naştere între diferite
categorii de persoane şi colective, şi care se exprimă prin acţiuni volitive concrete a persoanelor
în vederea transferării unei părţi din profitul său în fondul de asigurare, pentru folosirea acestor
surse băneşti, în viitor, pentru recuperarea pagubelor pricinuite de calamităţi naturale şi alte
accidente. Cu toate că această noţiune este foarte largă ea însă nu poartă un caracter universal,
deoarece în esenţa, atinge numai asigurarea de bunuri.
O mare importanţă pentru dezvoltarea teoriei economice a asigurării o are noţiunea
propusă de L. A. Motilov: “Asigurarea de stat – reprezintă o totalitate de relaţii economice şi
financiare, prin intermediul cărora se redistribuie o parte din venitul naţional în interesele
întăririi economiei producţiei obşteşti şi bunăstării salariaţilor pe calea unei metode deosebite de
creare a fondului de asigurare din contul depunerilor băneşti efectuate de întreprinderi şi
organizaţii, şi de asemenea de populaţie, pentru folosirea lor strict după destinaţie – despăgubirea
pierderilor participanţilor la creerea fondului survenite de pe urma calamităţilor naturale,
accidentelor, etc. Şi acordarea ajutorului suplimentar cetăţenilor (membrilor familiilor lor), în
cazul survenirii unor evenimente legate de viaţa şi sănătatea lor.”
O noţiune asemănătoare cu cea a lui Motilov L. A., o întâlnim la juriştii din România –
Văcărel Iulian şi Bercea Florin: “Asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a
produsului intern brut, relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de
asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii
bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva anumitor eveniment care le-ar
putea afecta viaţa ori integritatea corporală, precum şi onorării obligaţiilor de răspundere
civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi”.
În legislația RM1 sunt date următoarele definiții de bază:
activitatea de asigurare - activitate care constă, în principal, din: oferirea, negocierea şi
încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune,
efectuarea de acțiuni de regres şi de recuperare;
asigurare - transfer al unui risc eventual, inclusiv al riscului unei pierderi financiare şi/sau
al unei pagube materiale, de la asigurat la asigurător, în conformitate cu contractul de asigurare.

Dacă vorbim despre importanța asigurărilor trebuie menționat faptul că asigurările capătă o
influență tot mai mare în rândul celorlalte activități desfășurate în sistemul economic.
Importanța asigurărilor are şi un aspect economic, care constă în următoarele:

1
LEGE Nr. 407 din 21.12.2006 cu privire la asigurări
 - prin mijloacele sale specifice, respectiv prin crearea unor comunități de risc şi aplicarea
principiului mutualității în suportarea pagubelor, asigurarea contribuie la desfășurarea fără
întrerupere a procesului de producție;
- prin plasamentele făcute pe piața capitalului, companiile de asigurare contribuie la
dezvoltarea creditului şi finanțarea unor proiecte economice;
- asigurarea participă la finanțarea unor acțiuni de prevenire şi combatere a unor
evenimente generatoare de pagube, contribuind astfel la menținerea integrității proprietății de
stat, private şi mixte;
- prin asigurarea şi reasigurarea mărfurilor care fac obiectul raporturilor juridice de comerț
internațional, precum şi a mijloacelor cu care acestea sunt transportate se poate procura valuta
necesară acoperirii unor eventuale pagube, sau se pot realiza importante economii în valută,
- prin operațiuni de primire şi cedare a unor riscuri pe piața internațională de asigurări, se
contribuie la extinderea relațiilor comerciale internaționale.
Alte elemente care ne vorbesc despre importanța asigurărilor sunt funcţiile pe care
ele le îndeplinesc în cadrul societăţii.
Funcţia principală a asigurării – funcţia de repartiţie – se manifestă, în primul rând, în
procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama
primei de asigurare (contribuţiei), suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare.
În al doilea rând această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare
către destinaţiile sale legale, şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor acţiuni
cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrative şi gospodăreşti ale organizaţiei de
asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă. La fel prin intermediul funcţiei de repartiţie
impozitele datorate de organizaţiile de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat, iar contribuţiile
cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.
Funcţia de control – ca funcţie complementară a asigurării, urmăreşte modul cum se
încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează
plăţile cu titlul de indemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile
administrative şi gospodărești etc., care este determinarea drepturilor cuvenite asiguraţilor,
îndeplinirea integrală şi la timp a obligaţiilor financiare ale instituţiei de asigurare către terţi.

Alte funcții specifice activității de asigurare:

1. Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi
prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:
pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranță cu privire la protecția bunurilor şi a
vieții, iar
pentru ansamblul economiei naționale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar,
prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil,
refacerea condițiilor pentru desfășurarea activității productive sau a capacității de muncă pentru
persoanele vătămate.
Realizarea ei este posibilă datorită existenței fondului de asigurare creat din contribuţiile,
respectiv primele de asigurare plătite de asigurați. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la
refacerea bunuriloravariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asigurații răspund
conform legii şi la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi
integritatea persoanelor.
 2. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi
se realizează pe două căi:
prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori
să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună
stare a bunurilor asigurate.
3. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una din
pârghiile sistemului financiar și este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate poliţele de
asigurare au ca rezultat producerea riscului şi, pe de altă parte, de decalajul temporal între
momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor. Ea constă în aceea că societăţile
de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilitățile
existente.Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exercițiului financiar şi scadenţa la
începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat,
pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor. Diferenţa dintre
încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în
depozite sau în disponibilități curente la bănci.
4. Economisirea reprezintă o funcţie a asigurărilor, în special a celor de viaţă. Pentru
asiguraţi, prin poliţele de asigurare de viaţă există posibilitatea ca, alături de protecţie, să
beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată şi, în plus, de participarea la
profitul obţinut din sumele investite.
5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia socială. Astfel,
societăţile de asigurare degrevează şi sprijină statul în domenii de asistenţă socială şi medicală,
pensii, compensări pentru accidente de muncă şi altele.
6. Promovarea comerțului invizibil, acolo unde legislațiile naționale permit vânzarea de
asigurări unor clienți din alte țări sau cumpărarea de la asigurători străini.
Asigurarea nu este numai o categorie economico-financiară, dar şi un institut de drept,
deoarece ca şi dreptul în general ea îndeplinește şi funcția educativă. În normele de drept statul
sub formă de drepturi şi obligații juridice prevede pentru membrii societății o comportare
cuvenită. Normele de drept care reglementează asigurarea, de asemenea, stimulează o
comportare cuvenită a subiecților asigurării, aceasta atingându-se pe calea stabilirii unor înlesniri
şi sancțiuni.

3. Conținutul conceptului de asigurare. Tipuri de fonduri de asigurare.

În natură şi în societate se produc o multitudine de fenomene provocatoare de pagube

care au o frecvență mai mult sau mai puţin regulată şi pe care oamenii s-au obișnuit să le
întâmpine în diferite feluri în vederea satisfacerii intereselor lor economice şi sociale. Pentru
întâmpinarea acestor evenimente viitoare şi în general nesigure, generatoare de pagube, numite
riscuri, oamenii folosesc mai multe căi. Cele mai principale forme de protectie a oamenilor si
bunurilor împotriva riscurilor sunt:

 Evitarea sau prevenirea riscului. Selectarea măsurilor capabile să facă imposibilă

producerea riscului.( de ex renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a acelor plante
care sunt deosebit de sensibile la grindină şi cultivarea altor plante mai rezistente în
 zonele respective, evitarea practicării unor meserii de către persoanele predispuse a
contacta anumite boli profesionale etc.
 Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. După producerea
evenimentelor distructive, însă înainte ca acestea să se fi încheiat, persoanele
interesate sunt obligate să ia măsuri pentru limitarea pagubelor produse de riscurile
asigurate. (de ex la stingerea şi localizarea incendiilor, aplicarea de tratamente
curative persoanelor care au suferit accidente ori s-au îmbolnăvit, pierzându-şi
capacitatea de muncă).
 Formarea unor fonduri de rezervă in vederea acoperirii, pe seama resurselor
proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea de către unitatea economică a
unui fend de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate
de calamităţi sau de accidente. (autofinantarea).
 Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza in conditiile in care
persoana fizica sau juridica ameninţată de un risc oaricare (sau de un complex de
riscuri) este de accord să plătească o suma de bani unei altei persoane (de regula o
companie specializată în asigurări), iar acesta se angajază sa suporte paguba
provocata de riscul (complexul de riscuri) respectiv.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilitățile de combatere a riscurilor arătate mai sus
depinde de conditiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a
acesteia, de efortul financiar pe care îl reclamă soluția considerată, în raport cu mărimea pagubei
la care se poate aştepta în urma producerii riscului.
Ultima modalitate se aplica atunci când celelalte măsuri nu pot fi luate în considerare din
motive legate de natura şi marimea riscului, de capacitatea economică a persoanei fizice sau
juridice interesate, de economicitatea soluțiilor etc.

Tipuri de fonduri de asigurare

Societatea omenească cunoaște forme variate de constituire a fondurilor bănești de care are
nevoie în caz de producere a unor calamități naturale sau accidente. Prin constituirea fondului de
asigurare se realizează interesele colective şi cele personale ale membrilor societății, sunt
determinate aspecte variate economice şi sociale ale activității cotidiene. Experiența publică a
elaborat trei forme organizatorice principale de constituire a fondului de asigurare:
a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;
b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat;
c) fonduri de asigurare propriu-zis, constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a
unor organizaţii mutuale de asigurare prin plata primelor de asigurare.
a) Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la bază autoasigurarea.
Actualmente, autoasigurarea se manivestă prin fondul de risc, care se constituie de către agenţii
economici cu diverse forme organizaţional-juridice pentru asigurarea activităţii lor în caz de
producerea unor evenimente nefavorabile. Concomitent, antreprenorii efectuează măsuri de
garantare a stabilităţii financiare a activităţii de producere. De regulă, întreprinderile constituie
un asemenea fond în mărime de 15% din capitalul social. Gradul de compensare a pierderilor
suferite şi posibilităţile de reluare a procesului de producţie vremelnic întrerupt depinde de
mărimea fondului constituit. În aceste condiţii se pune problema mărimii acestor rezerve
materiale şi băneşti, astfel încât să se creeze posibilitatea acoperirii riscurilor, orcare ar fi
proporţiile lor. Teoretic vorbind, aceste rezerve ar trebui să fie egale cu valoarea întregii avuţii a
întreprinderii. Constituirea practică a unor astfel de rezerve, la acest nivel, este însă imposibilă,
dar şi ineficientă pentru societate. Este de notat şi faptul că, pe de o parte, constituirea fondului
de rezervă reclamă costuri suplimentare, iar pe de altă parte, este necesar ca acestea să aibă un
anumit grad de lichiditate, pentru a putea fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării
prejudiciului pentru care a fost constituit.( sub formă de depuneri bancare, acţiuni negociabile la
bursa de valori etc.)
b) Fondul de rezervă şi/sau de asigurare centralizat, în literatura de specialitate, se
consideră acel fond constituit pe cale bugetară. Acesta se constituie din contul mijloacelor
generale de stat şi este destinat pentru a garanta recuperarea daunei, lichidarea consecinţilor
calamităţilor naturale şi ale avariilor de proporţii, care constituie o situaţie extremală, cauzând
astfel destrugeri şi victime umane de proporţii foarte mari. Acest fond se constituie atât sub
formă materială ( materiale, combustibil, produse alimentare), cât şi sub formă bănească, rezerve
financiare publice. Prerogativa gestionării fondului centralizat îi aparţine guvernului. Specialiştii
consideră că pe viitor această metodă de formare a fondului de rezervă va scădea în importanţă,
ca urmare a faptului că pe măsura ce ponderea proprietăţii de stat se va diminua în favoarea
proprietăţii private, şi resursele prevăzute la partea de cheltuieli a bugetului de stat, cu această
destinaţie, vor scădea. În plus, această formă prezintă şi unile neajunsuri. Astfel, constituirea
fondului de rezervă şi/sau de asigurare facându-se pe seama veniturilor bugetului de stat,
costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea financiară a unităţilor economice. Se
creeză impresia falsă că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic.
c) A treia şi cea mai importantă formă de constituire a fondului destinat acoperirii
pagubelor produse de calamități şi accidente se realizează prin intermediul unor organizații
specializate (societăţi de asigurare-reasigurare, brocheri în asigurări, organizații de asigurare
mutuale etc). Această formă se caracterizează prin aceea că fondul se constituie în mod
descentralizat, pe seama contribuției persoanelor fizice şi juridice asigurate ( prime sau cotizaţii),
dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asigurați, adică
pierderile provocate de calamitățile naturale şi accidente se repartizează asupra tuturor
participanților ce au constituit fondul. Crearea fondului de asigurare propriu-zisă se bazează pe
principiul mutualității. Mutualitatea constă în accea că fiecare persoană din grupul respectiv are
în acelaş timp atât calitate de asigurat, cât şi de asigurător. Toţi participanții la asigurare au
obligaţia să plătească o sumă modestă, numită primă de asigurare pentru constituirea fondului de
asigurare, din care se compensează daunele suferite de asigurați şi se plătesc sumele asigurate în
urma survenirii riscului cuprins în asigurare.
Tema 2. Aspecte tehnice ale asigurărilor
1. Subiecții relațiilor de asigurare
2. Obiectul asigurării și evaluarea asigurării
3. Elementele contractului de asigurare
4. Despăgubirea de asigurare

În vederea cunoașterii modului şi a condițiilor în care se înfăptuiește asigurarea este

necesară cunoașterea a elementelor (noțiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest
domeniu.

1. Subiecții relațiilor de asigurare

Asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se
nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Acești subiecți sunt: asiguratorul,
asiguratul, contractantul asigurării, beneficiarul asigurării.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări), care în schimbul primei de
asigurare încasate de la asigurați, își asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor
asigurate de anumite calamități naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea
unui anumit eveniment în viața persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru
prejudiciul de care asiguratul răspunde – în baza legii – față de terțe persoane.
În legislația RM: asigurător (reasigurator) - persoană juridică înregistrată în Republica
Moldova care deține licență pentru desfășurarea activității de asigurare (reasigurare).
Asiguratul este:
- persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură
bunurile împotriva anumitor calamități naturale sau accidente;
- persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viața sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare,
fără însă ca aceasta să obțină calitatea de asigurat. De ex. un agent economic poate încheia o
asigurare de accidente pentru salariaţii săi, care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu
autovehicule aparţinând acestuia. În acest caz, calitatea de asiguraţi o au salariaţii pentru care a
fost încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării. Calitatea de
contractant de asigurare trebuie precizată prin condițiile de asigurare şi poate surveni la toate
categoriile de asigurări.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau
suma asigurată fără ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Terța persoană care devine
beneficiarul asigurării:
- poate fi indicată în mod expres de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare;
 - poate fi desemnată în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă,
comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament;
- poate fi desemnat şi prin condiţiile de asigurare (ex. soţul, moştenitorii legali etc.).
Între noţiunile de contractant şi beneficiar nu există în toate cazurile o delimitare rigidă.
Contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul acesteia. De ex. în asigurarea
mixtă de viaţă, dacă asiguratul supraviețuiește până la expirarea termenului pentru care s-a
încheiat contractul de asigurare, atunci el este şi beneficiar al asigurării. În caz de deces al
asiguratului înainte de expirarea valabilității asigurării, beneficiar al asigurării devine o terţă
persoană.

2. Obiectul asigurării și evaluarea asigurării

Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în
favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamități, accidente, se produc pagube,
prejudicii bunurilor asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul
garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare –
plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs
un prejudiciu.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operațiunea prin care se stabilește valoarea
bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în
asigurare este necesar să fie stabilită în deplină concordanță cu valoarea reală a acestora. Astfel,
supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraților pentru prevenirea pagubelor, iar
subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi
poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv,
înregistrată în evidența contabilă sau stabilită la prețul de vânzare-cumpărare practicat pentru
acel bun pe piață, în momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.

3. Elementele contractului de asigurare

Contractul de asigurare prezintă ca elemente principale următoarele: interesul asigurării,
obiectul și riscul asigurării, suma asigurată și prima de asigurare: paguba şi despăgubirea de
asigurare.
Interesul asigurării – principiul interesului asigurabil reprezintă un principiu de bază al
asigurărilor, alături de principiul despăgubirii şi de principiul bunei credințe.
În acest context interesul asigurării prezintă particularități, în funcție de formele concrete
ale asigurării: de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă.
Prin interesul asigurării – în cazul asigurărilorde bunuri – se înțelege suma efectivă,
evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de deteriorare a bunului asigurat.
 Rezultă că în asigurarea de bunuri funcționează două principii care domină aceste
asigurări şi anume:
- necesitatea existenței unui interes patrimonial cu privire la bunul asigurat;
- indemnizare, care împiedică asiguratul de a primi o despăgubire mai mare decât
paguba suferită.
În asigurarea de răspundere civilă legea nu menționează expres necesitatea interesului
asigurat, dar el se subînțelege şi constă în evitarea micșorării patrimoniului asiguratului (şi/sau al
altei persoane cuprinse în asigurare) ca urmare a angajării răspunderii lor civile faţă de terţe
persoane păgubite prin fapte ilicite.
În cazul asigurărilor de persoane interesul asigurat (daună evaluabilă în bani) nu
prezintă importanţă, întrucât indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa
unor daune. De aceea, asiguratul sau terţul beneficiar (inclusiv moştenitorii asiguratului) nu
trebuie să dovedească vreun interes pentru a putea exercita contra asigurătorului drepturile
izvorâte din contract în urma cazului asigurat. Ca urmare, interesul însoţeşte evenimentul legat
de persoană: deces, invaliditate din accidente sau atingerea unei anumite vârste.
În ce priveşte interesul de asigurare faţă de un lucru viitor, sunt de semnalat următoarele
aspecte:
- în practica asigurărilor din diferite state, bunurile viitoare, cum ar fi rodul viilor sau
producţiile agricole, pot face obiectul asigurării. Aceasta deoarece o daună se poate produce atât
asupra unor bunuri materiale, cât şi în privarea lor de a produce câştiguri;
- în cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului se despăgubește şi beneficiul
separatela mărfurile asigurate, de până la 10%, în lipsa unei convenții contrare.
Prin obiectul asigurării se înțelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri, despăgubirile
datorate de asigurat ca urmare a răspunderii civile faţă de o terţă persoană (patrimonial din care
ar urma să se plătească) sau un atribut al persoanei (viaţa, capacitatea de muncă etc.), adică
valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului. Astfel, în asigurările de bunuri
asigurătorul garantează asiguratuluiplata unor despăgubiri, în cazul în care anumite calamităţi
sau accidente ar produce pagube bunului respectiv; în asigurările de persoane se garantează plata
unor sume dinainte stabilite, în cazul în care în viaţa asiguratului ar interveni un anumit
eveniment (supravieţuire, invaliditate, deces etc.); iar în asigurările de răspundere civilă
asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de
o terţă persoană, ca urmare a faptului că i-a pricinuit acestuia un prejudiciu.
Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul contractului (raportului) de
asigurare. De exemplu, viața şi sănătatea pot forma obiectul asigurării, dar – fiind scoase din
circuitul civil – nu formează obiectul contractului (raportului) de asigurare; acesta constă din
obligațiile părţilor privind plata primei de asigurare şi a indemnizației de asigurare, prima şi
indemnizația de asigurare constituind obiectul prestaţiilor la care se obligă părţile (obiectul
indirect al contractului).
Riscul constituie elementul esențial şi caracteristic al contractului de asigurare. Dacă
riscul lipsește, contractul de asigurare este lipsit de eficacitate, de propria sa substanţă, întrucât
riscul reprezintă însuși cauza asigurării.
Dacă nu ar exista risc, nu ar exista asigurări. Riscul este obiectul oricărui contract de
asigurare și reprezintă elementul specific al asigurării. Riscul poate fi definit ca: 'obiect al
asigurării, fie o persoană sau un lucru', 'șansa unei pierderi', 'nesiguranța privind rezultatul unei
activități'.
 Riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile și
pentru care societățile de asigurări pot oferi protecție. Riscul mai poate fi considerat ca 'variația
rezultatului care ar putea să apară într-o anumită perioada de timp într-o situație data'. Dacă nu
este posibil decât un rezultat, variația si deci riscul este considerat zero. Dacă sunt posibile mai
multe rezultate, atunci riscul este diferit de zero. Cu cat sunt posibile mai multe variante privind
rezultatul, cu atât riscul este mai mare.
Riscul are semnificații multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert,
posibil și viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viața, etc.
Riscurile pot fi provocate de forțele naturii, acestea putând acționa cu caracter accidental (forță
majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de
asemenea, de forțe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influențelor
economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecțiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul sau evenimentul sau un grup de fenomene sau
evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească
asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noțiunea de risc asigurabil, de regulă, mai multe sensuri, şi anume:
- probabilitate a producerii fenomenului(evenimentului) împotriva căruia se încheie
asigurarea. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de
producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
- posibilitate de distrugere (parțială sau totală) a bunurilor de unele fenomene
imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.);
- mărime(dimensiune) a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei anumite
asigurări.
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil
de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parțială a capacității de muncă a
asiguratului.
Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii
asumate de asigurator prin încheierea unei asigurări.
Fenomenul care a fost deja produs se numește caz asigurat sau sinistru.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o
anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare,
pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate
constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidența statistică. Existența unor
date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite
stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a
primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voința asiguratului sau a beneficiarului
asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
 Noțiunea de caz asigurat are o însemnătate deosebită în materie, pentru că din momentul
producerii lui, asigurătorul este obligat să plătească îndemnizația de asigurare (despăgubire sau
sumă asigurată).
Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea
asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asiguratorului şi ea
nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind
prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. Norma
de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat, ea fiind
întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri obligatorii (de ex. la clădirile aparținând
populației, norma de asigurare era stabilită pe metru pătrat de suprafață construită, iar cuantumul
ei era diferențiat atât în funcție de mediul rural sau urban în care era situată clădirea, cât şi în
funcție de felul şi destinația clădirilor, deoarece toate acestea sunt elemente care influențează
nivelul valorii clădirii respective).
La cele facultative, aceasta se stabilește în funcţie de propunerea asiguratului, cu
condiția ca asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabilește
în funcţie de înțelegerea dintre asigurator şi asigurat. este partea din valoarea de asigurare pentru
care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii
asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu poate să depăşească valoarea reală a
bunului la data asigurării (valoarea de asigurare). Supraasigurarea nu este admisă deoarece poate
trezi interesul asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată poate fi
inferioară valorii reale a bunului (subasigurare). În aceste limite suma asigurată se tabileşte de
către părţi în contract.
În cazul asigurării de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma
asigurată se stabileşte prin convenţie, iar în cazul asigurării obligatorii, prin hotărâre a
Guvernului.
În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viaţa
şi de sănătatea omului, nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă – de valoare. Astfel
fiind, noţiunile de supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile şi suma asigurată se
stabileşte potrivit înţelegerii dintre părţi, în mod liber. În cazul asigurărilor de persoane,
contractul de asigurare are un caracter îndemnitar, adică în schimbul primelor de asigurare
asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma
asigurată, independent de orice idee de prejudiciu, dat fiind faptul că atât viaţa, cât şi sănătatea
omului nu sunt evaluabile în bani (deci se exclude orice raport între suma asigurată şi paguba
suferită de asigurat).
Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza
contractului sau a legii, să o plătească asigurătorului, în schimbul garanţiei pe care acesta i-o
acordă şi se foloseşte pentru constituirea fonduluide asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru
finanţarea acţiunilor de prevenire şi combatere a unor evenimente producătoare de pagube şi
pentru acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor. Prima de asigurare este,
aşadar, preţul plătit de asigurat ca asigurătorul să preia asupra sa riscul.
Cuantumul primei de asigurare depinde de cota de primă tarifară stabilită, de exemplu,
la 1000 lei sumă asigurată pe cap de animal, hectar, etc., precum şi de mărimea sumei asigurate.
Prin urmare, prima de asigurare se calculează prin înmulţirea cotaţiei (exprimată în procente)
ajustată, în urma inspecţiei de risc şi a negocierii, cu suma asigurată.
Există mai multe categorii de prime (cotizații de asigurare) şi anume:
a) Prima pură, denumită şi primă de rsic sau primă tehnică, este destinată constituirii
fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile de asigurare şi sumele asigurate. Ea se
calculează înmulţind frecvenţa sinistrelor cu costul lor mediu.
Spre exemplu, să presupunem că un asigurător din România asigură împotriva
incendiului 2000 de case care costă în medie 200.000.000 lei. Suma asigurată va fi 200 mil. lei
X2000 = 400 miliarde lei. Dacă, potrivit statisticilor, în fiecare an, în medie, una dintre aceste
case arde complet, asigurătorul va trebui să plătească 200 milioane lei pentru a-şi onora
angajamentele. Prima pură necesară pentru a face faţă acestei sinistralităţi este egală în fiecare an
cu 100.000 lei, aşa cum rezultă din următorul calcul:
Frecvenţa = 1/2000 = 0,0005%
Suma asigurată: 200 mil. lei
Prima pură = frecv. Xsuma asigurată = 0,0005% X 200 mil. lei = 100 mii lei

Asigurătorul celor 2000 de case va încasa 100.000 X 2000 = 200 mil. lei ceea ce îi
permite să facă față ratei sinistrității medii anuale constatată statistic.
Prima pură poate fi exprimată în valoare absolută (100.000 lei în exemplul nostru) sau
în procente raportate la valoarea fiecărui risc (de exemplu 0,05%). Asigurătorul plăteşte în
practică o primă variabilă, în funcţie de valoarea bunului său. Pentru a continua acelaşi exemplu,
asiguratul a cărei casă nu valorează decât 100 mil lei va plăti 00 mil. lei X 0,05% = 50.000 lei,
iar cel a cărui casă valorează 400 mil. lei va trebui să plătească 400 mil. lei X0,05% = 200.000
lei.
b) Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare pentru
încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asigurătorului.Aceste cheltuieli
variază în funcţie de produse de asigurare şi în funcţie de modurile de distribuţie utilizate.
c) Prima totală este cea care este plătită de asigurat şi rezultă din adunarea primei nete
cu cheltuielile accesorii şi cu taxele şi impozitele legale. Cheltuielile accesorii, denumite
suplimentul de cotizaţie sau „costul poliţei” sunt în majoritatea ţărilor o mică sumă forfetară a
cărei justificare era la început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul material al încheierii
contractului.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de
asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.
Durata de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun
asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

4. Despăgubirea de asigurare

Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează

asiguratului
în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea de asigurare poate fi –
în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcție de principiul de
răspundere al asigurătorului aplicat la acoperirea pagubei.
 În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporționale – despăgubirea este stabilită în aceeași
proporție față de pagubă în care se află suma asigurată față de valoarea bunului
asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului
asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

Ex. Valoarea construcției - 30000 lei;

Suma asigurată - 20000 lei;
Paguba - 15000 lei.
Despăgubirea = 20000*15000/30000= 10000 lei;

 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a
pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate
este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul
respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu
mai influențează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei
şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii
proporționale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul
primelor de asigurare este mai mare.
Ex. Valoarea construcției - 30000 lei;
Suma asigurată - 20000 lei;
Paguba I - 15000 lei;
Despăgubirea I - 15000 lei;
Paguba II - 25000 lei;
Despăgubirea II - 20000 lei;

 principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză) – se caracterizează prin faptul

că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depășește o anumită valoare
prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită
franciză.

Aceasta poate fi:

- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul
sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franciza;
Ex. Suma asigurată - 10000 lei;
Franciza - 3000 lei;
Paguba I - 5000 lei;
Paguba II - 1000 lei;
Despăgubirea I - 5000 lei;
Despăgubirea II - 0 lei;

- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă,

indiferent de volumul pagubei. Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care
depășește franciza.
 EX. (După datele din ex. precedent)
Despăgubirea I - 2000 lei;
Despăgubirea II - 0 lei.
Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se
încadrează în limitele francizei.

Tema 3. Tipologia asigurărilor

1. Clasificarea asigurărilor după tipul și natura riscurilor asigurate
2. Clasificarea după domeniu, după obiectul de activitate și forma juridică
3. Clasificarea asigurărilor după riscul asigurat, teritoriu, natura şi tipul
raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător.

1. Clasificarea asigurărilor după tipul și natura riscurilor asigurate

Asigurările reprezintă un domeniu vast care, după cum s-a mai arătat, acoperă toate
sferele activității umane. Dat fiind complexitatea domeniului este necesară atât o clarificare a
conceptelor, cât şi o sistematizare a acestora pentru o abordare ştiinţifică şi coerentă. Astfel, în
literatura de specialitate se întâlnesc tipuri şi categorii variate de asigurări, determinate prin
folosirea unor criterii diferite.
După tipul şi natura riscurilor asigurate, distingem două categorii principale şi anume:
 asigurări de viață;
 asigurări non-viață (generale).
Această împărțire tine seama de trăsăturile riscurilor asigurate pentru cele două grupe
mari de asigurări. Deosebirile dintre ele provin din natura relației contractuale, durata şi tipul de
risc. Astfel, în cazul asigurărilor de viață riscul care se asigură este decesul. Dat fiind că acest
eveniment este cert (oricine moare!!!), s-ar putea invoca faptul că decesul nu se poate încadra în
conceptul de risc. Totuși, el este un risc asigurabil deoarece contractul de asigurare se încheie
pentru o anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. De aceea,
elementul de incertitudine se referă la momentul producerii riscului şi nu la riscul însuși.
La asigurările non-viaţă, pe perioada contractuală evenimentul asigurat se poate
produce sau nu. Este deci vorba de riscurile pure care au gradul de incertitudine pentru a putea fi
asigurate.
O altă deosebire se referă la durata contractului. în timp ce asigurarea de viață este un
contract pe o durată mare (de obicei, minim 5 ani), contractele de asigurări non-viaţă sunt
încheiate pe termen scurt (de regulă pentru 1 an sau pentru un anumit eveniment care poate dura
chiar câteva ore, cum ar fi lansarea unei navete spațiale).
De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve care trebuie create, modul de
stabilire a primelor de asigurare şi a rezervelor şi, în general, întregul sistem de administrare sunt
foarte diferite. Această clasificare este frecvent întâlnită în legislația diferitelor țări, în legislația
Uniunii Europene, în special datorită motivelor arătate mai sus care determină şi limite diferite
de capital pentru constituirea societăților de asigurări pentru cele două categorii. Pe scurt, o
prezentare comparativă care sintetizează deosebirile dintre cele două categorii este reflectată în
tabelul de mai jos:

Asigurări de viață Asigurări generale

Se asigură riscul de deces ca acoperire Se asigură alte riscuri, cu excepția
principală riscului de deces în acoperirea principală
Decesul este eveniment sigur; momentul Producerea riscului asigurat, ca
producerii lui este incert eveniment, este incertă, probabilă,
posibilă
Scopul: protecția financiară a familiei sau Scopul: compensarea pierderilor
dependenților (pot fi combinate cu materiale sau financiare generate de
posibilitatea economisirii sau investiției) producerea evenimentului asigurat,
respectiv menţinerea situaţiei
patrimoniale şi financiare a asiguratului
Evaluarea riscului (underwriting) se face la Evaluarea riscului se face în momentul
vârsta de intrare în risc, în principiu, încheierii contractului în funcţie de
indiferent de modificarea lui pe parcursul întreaga perioadă de expunere
relației contractuale
În contractul de asigurare de viață există În contractul de asigurare există de
obligatoriu trei părți implicate: asiguratul, regulă numai două părţi: asiguratul şi
asigurătorul şi beneficiarul; uneoriasigurătorul; uneori, apare şi beneficiarul
contractantul asigurării este altă persoană care încasează contravaloarea
decât asiguratul despăgubirii
Nu sunt contracte de indemnizație Sunt contracte de indemnizaţie
(despăgubire) (despăgubire)
Stabilirea sumei asigurate se de termină în Limita despăgubirii nu poate depăşi
funcție de nevoia de protecție şi posibilitățile
valoarea bunului în momentul producerii
financiare ale asiguratului riscului
Nu există conceptul de "supra asigurare" Există conceptul de "supra asigurare",
dar nu se acceptă
Beneficiarul poliței este o terță persoană în Beneficiarul despăgubirii este, de obicei,
cazul decesului asiguratului aceeași persoană cu asiguratul
Sunt contracte pe termen mediu sau lung (de
obicei minimum 3-5 ani, până la 35-40 de ani
sau chiar mai mult)
Primele de asigurare se plătesc pe toată durata
contractului, generând periodic încasări
pentru asigurător
Portofoliul asigurătorului are un caracter
relativ stabil pe o perioadă îndelungată
Se stabilesc rezerve matematice pentru
crearea fondului asigurărilor de viață din care
se plătesc sumele asigurate
Expunerea la risc este în scădere pentru
asigurător de-a lungul contractului datorită
creării rezervelor matematice
Reasigurarea se încheie pentru suma expusă
riscului care scade în fiecare an datorită
creării rezervelor matematice; suma expusă
riscului scade periodic
2. Clasificarea după domeniu, după obiectul de activitate și forma
juridică
După domeniul asigurării, distingem patru categorii, şi anume:
# asigurări de bunuri;
# asigurări de persoane;
# asigurări de răspundere civilă;
# asigurări de interes financiar.
Sunt contracte pe termen scurt (până la
12 luni, reînnoibile)
Primele de asigurare se plătesc pe durata
redusă a contractului
Asigurătorul va trebui să se preocupe
permanent de găsirea de noi afaceri,
datorită duratei reduse a contractelor
Se stabilesc rezerve tehnice pentru
crearea fondului de asigurare din care se
vor plăti indemnizațiile
Riscul este relativ constant pe întreaga
durată a contractului
Reasigurarea se încheie pentru aceeași
valoare pe toată durata contractului de
asigurare/reasigurare; suma expusă
riscului este relativ constantă
 Asigurările de bunuri cuprind proprietățile susceptibile de a fi distruse sau avariate de
calamități naturale, accidente, incendii sau orice alte riscuri. Sunt incluse asigurările de clădiri,
utilaje, mașini şi instalații, aparatură electronică, bunurile din locuințe, mărfuri, bani și alte
valori, animale și altele.
Prin asigurările de persoane se asigură viața, integritatea sau sănătatea asiguratului
supuse amenințării unor evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia. În
funcție de riscul asigurat, în asigurarea principală distingem două categorii de asigurări, respectiv
asigurări de viață şi asigurări de persoane, altele decât cele de viață (accidente, călătorie, sănătate
40 etc).
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect o valoare patrimonială egală cu
despăgubirea pe care ar urma să o plătească asiguratul (persoană fizică sau juridică) unor terți
prejudiciați. Există o gamă largă de astfel de asigurări, cum ar fi: asigurarea de răspundere civilă
pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, asigurarea de răspundere profesională,
asigurarea de răspundere a transportatorului pentru pasageri, pentru bagajele acestora sau pentru
mărfurile transportate, asigurarea de răspundere a constructorului, asigurarea de răspundere a
chiriașului etc.
Prin asigurările de interes financiar se obține protecția pentru asigurarea de pierdere a
profitului, asigurarea de credite, asigurare pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate și
altele.

După obiectul de activitate prevăzut în contractul social si în statut exista următoarele tipuri
de asigurări:
 asigurări de bunuri
 asigurări de persoane
 asigurări de viață
 asigurări de supraviețuire
 asigurări de deces
 asigurări mixte
 asigurări de autovehicule
 asigurări maritime
 asigurări agricole
 asigurări aeriene
 asigurări de răspundere civila
 asigurări de transport
 asigurări de sănătate
După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, se disting două
categorii de asigurări:
 asigurarea prin efectul legii (obligatorie);
 asigurarea contractuală (facultativă).
Asigurarea prin efectul legii, sau obligatorie, este stabilită prin reglementările legale şi se
realizează automat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind bunurile sau
persoanele care intră sub incidenţa acestora. Ea are la bază anumite interese care aparţin
societăţii în ansamblu său şi nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice
vizate.
 În cele mai multe ţări, ca şi în Moldova, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de
răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. In alte țări întâlnim şi
alte tipuri de asigurări obligatorii, cum ar fi asigurări de răspundere profesională şi altele.
Asigurarea contractuală sau facultativă are la bază un contract de asigurare între
asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinței părţilor. Este o formă de asigurare mai flexibilă
decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca urmare a nevoii de protecție a
asiguratului, răspunzând astfel mai bine necesităților şi intereselor acestuia.
Pe lângă asigurarea prin efectul legii şi asigurarea contractuală, există şi unele asigurări
obligatorii, impuse prin lege, dar care nu intră în vigoare decât după încheierea unui contract
între asigurat şi asigurător. în această categorie intră asigurarea personalului navigant al
companiei de aviaţie etc.
Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de asigurarea
facultativă. Aceste trăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigurării, modul de stabilire a sumei
asigurate, durata asigurării etc.

Asigurarea obligatorie Asigurarea facultativă

este o asigurare totală (în ea sunt cuprinse
toate bunurile de același fel, precum şi toate
persoanele care întrunesc condițiile
prevăzute de lege)
este o asigurare normată (suma asigurată
este stabilită prin lege sau sub forma unor
norme de asigurare pe unităţi de bunuri
separate)
este o asigurare fără termen (acționează atât
timp cât există bunul asigurat; răspunderea
asigurătorului ia naștere în mod automat din
momentul în care asigurătorul a intrat în
posesia bunului respectiv)
nu este o asigurare totală (cuprinde, de
regulă, numai o parte din bunurile de același
fel existente în proprietatea persoanelor
fizice şi juridice la un moment dat)
nu este o asigurare normată (suma asigurată
este stabilită în funcţie de propunerea
asiguratului şi având ca limită maximă
valoarea reală a bunului în momentul
încheierii asigurării, iar la asigurările de
persoane anumite sume stabilite prin
regulamentele de asigurare.)
este o asigurare cu termen (este valabilă
numai o anumită perioadă de timp, riguros
stabilită în contractul de asigurare;
răspunderea asigurătorului acționează numai
în cadrul acestui interval)

3.Clasificarea asigurărilor după riscul asigurat, teritoriu, natura şi

tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător.

După riscul asigurat, asigurările sunt:

 asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii, trăsnete, explozii, cutremure
de pământ, ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtuni, uragane, alunecări sau
prăbuşiri de teren;
 asigurări pentru secetă, grindină la culturile agricole;
 asigurări pentru boli, epizotii şi accidente ale animalelor;
 asigurări de accidente, precum derapări, răsturnări, coliziuni şi prăbuşiri de poduri
şi tunele, alte accidente ale mijloacelor de transport;
  asigurări de deces prin care se asigură riscul de deces, urmând ca în cazul acestui
eveniment beneficiarul (beneficiarii) poliţei să încaseze suma asigurată;
 asigurări de răspundere civilă - pentru acoperirea prejudiciilor provocate de
asiguraţi terţilor ca urmare a unor accidente, neglijenţă, eroare.
După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare, deosebim:
 asigurări interne;
 asigurări externe.
Deosebirea fundamentală dintre acestea constă în elementul de extraneitate care este
prezent numai în cazul asigurărilor externe. El se referă la domiciliul într-o altă țară al uneia din
părțile contractante sau al beneficiarului asigurării, la obiectul asigurării şi la riscul preluat de
asigurător, care se pot afla sau produce în afara teritoriului ţării în care se încheie contractul.
Principalele categorii de asigurări externe sunt legate, în principal, de asigurările de
transport, cum ar fi: asigurarea mărfurilor, asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea
aeronavelor, asigurarea construcţiilor - montajului în străinătate şi a răspunderii constructorului
etc. Tot mai mult, datorită liberalizării serviciilor de asigurare, în această categorie se includ şi
asigurările de bunuri care, fiind localizate într-o ţară, se asigură la o societate din altă ţară.
După natura şi tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător:
 asigurare directă;
 asigurare indirectă.
Asigurarea directă se încheie în mod direct între asigurat şi asigurător, în timp ce
asigurarea indirectă se încheie prin intermediari (în principal, prin brokeri).
Tema 4. Piața asigurărilor
1. Dimensiunea pieței asigurărilor
2. Casa națională de asigurări

Piaţa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-

cumpărare între diferiţi agenţi economici care sunt, pe de o parte, uniţi prin legături de
interdependenţă şi, pe de altă parte, se află în raporturi de opoziţie, fiecare urmărindu-şi propriul
interes.
Piaţa semnifică existența unor confruntări între purtătorii cererii şi ofertei prin
intermediul cărora se determină prețul bunurilor economice ce fac obiectul schimbului. Întrucât
prin intermediul asigurărilor o societate comercială specializată (asigurător) îşi asumă obligaţia
de a prelua asupra sa, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice şi juridice (în calitate
de asiguraţi), efectele negative ale producerii unui anumit eveniment sau complex de
evenimente, asigurarea apare ca un mijloc prin intermediul căruia persoanele asigurate se pot
pune la adăpost de pericolele care îi amenință.
Operaţiile de asigurare se realizează într-un cadru denumit piața asigurărilor.
Piaţa asigurărilor presupune întâlnirea cererii de asigurare, ai cărei purtători sunt
persoanele fizice şi juridice care doresc să încheie diverse tipuri de asigurări, cu oferta de
asigurare, ai cărei reprezentanți sunt organizațiile specializate autorizate să funcţioneze în acest
domeniu şi capabile să desfăşoare, sub aspect financiar, o astfel de activitate.
Entitățile reglementate și supravegheate de către Comisia Națională a Pieței Financiare
din domeniul asigurărilor sunt reprezentate de 11 societăți de asigurare- reasigurare la finele
anului 2021 față de 13 de societăți la finele anului 2019 , Brokeri în asigurări-reasigurări, în
număr de 44 de brokeri la finele anului 2021, în scădere față de finele anului 2019 când se
înregistrau 52 de brokeri (diminuarea numărului de intermediari se datorează în principal
retragerii licențelor urmare neconformării cerințelor de capital minim); Agenți de asigurare /
agenți bancassurance, în număr de 64 entități la finele anului 2020, în creștere față de finele
anului 2019 când se înregistrau 28 de agenți.

La data de 31.12.2021 licențe/autorizări pentru a desfășura activitate profesionistă pe

piața de asigurări dețineau 119 entități, înregistrându-se o creștere cu 6 entități (3 brokeri
licențiați și 3 agenți de asigurare autorizați) pe parcursul anului.
broker de asigurare şi/sau de reasigurare - persoană juridică înregistrată în Republica
Moldova care, în condiţiile prezentei legi, negociază pentru clienţii săi persoane fizice sau
persoane juridice, asiguraţi (reasiguraţi) sau potenţiali asiguraţi (reasiguraţi), încheierea de
contracte de asigurare (reasigurare) şi care prestează servicii de consultanţă şi inspecţie de risc
şi acordă asistenţă pe durata derulării contractelor sau în legătură cu regularizarea daunelor, după
caz;
 agent de asigurare - persoană fizică sau persoană juridică ce desfăşoară activitate
profesională în baza mandatului acordat de asigurător, avînd dreptul să încheie, în numele şi din
contul asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul
de mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurător, agent bancassurance sau de broker
de asigurare şi/sau de reasigurare;
Cu referire la structura sa, similar anului precedent, piața a rămas orientată spre asigurări
generale, care a constituit 94,78% (93,05%, 2020) din volumul total al primelor brute subscrise.
Asigurările de viață au reprezentat 5,22% (6,95%, 2020) din volumul total al primelor brute
subscrise. În 2021, asigurările obligatorii au reprezentat 44,36%, iar asigurările facultative au
acoperit 55,64% din volumul primelor brute subscrise pe piața de asigurări.
Aprecierea situaţiei pieţei asigurărilor se poate realiza prin prezentarea unor indicatori
cantitativi, care reflectă importanța sectorului de asigurări în cadrul economiei naționale, precum
şi a unor indicatori calitativi.
În aprecierea nivelului de dezvoltare al pieţei asigurărilor cei mai utilizaţi indicatori de
analiză în ţările cu tradiţie în domeniul asigurărilor sunt gradul de penetrare al asigurărilor în
economie şi densitatea asigurării.

Gradul de penetrare al asigurărilor în economie este un indicator sintetic care arată

contribuţia sectorului de asigurare la crearea produsului intern brut şi care se calculează ca raport
între volumul primelor de asigurare brute directe şi produsul intern brut.
Densitatea asigurării se exprimă ca raport între total prime de asigurare brute directe
încasate şi numărul total al locuitorilor țării respective, exprimând astfel prima medie pe cap de
locuitor.
Densitatea primei de asigurare pe cap de locuitor este un indicator care exprimă scara de
utilizare a produselor de asigurare de către populație. În 2021, prima pe cap de locuitor era de
740,88 lei/locuitor, în creștere cu 190,54 lei comparativ cu anul precedent. Gradul de penetrare a
asigurărilor, exprimat ca raport între primele brute subscrise și PIB, a înregistrat nivelul de 0,8 la
sută, fapt ce atestă o creștere a acestui indicator comparativ cu 2020 cu 0,1 puncte procentuale.
La etapa actuală, piaţa de asigurări din Republica Moldova reprezintă un sector profitabil
al pieţei financiare nebancare, care indică ritmuri dinamice de creştere, dar care are şi rezerve de
dezvoltare. Totuși, piaţa asigurărilor este subdezvoltată comparativ cu potențialul existent şi cu
nivelul de dezvoltare în alte state, inclusiv cele vecine.
Factorii care influenţează negativ dezvoltarea pieţei sunt veniturile modeste ale
populaţiei, nivelul redus al culturii asigurărilor în societate, deprinderea populaţiei de a miza pe
ajutorul statului în situaţii dificile, precum şi diversificarea slabă a serviciilor de asigurare oferite
pe piaţă.
Pentru a atinge un nivel mai înalt de stabilitate și transparenţă a pieţei asigurărilor,
capabilă să protejeze interesele cetăţenilor şi ale agenţilor economici, precum şi să devină o sursă
importantă de investiţii pentru dezvoltarea economică a ţării, avem nevoie în continuare de
reforme, de investiţii importante, de implementarea tehnologiilor informaţionale şi de o
competiţie corectă în acest domeniu.
În acest context, cele mai la îndemână soluţii ar fi: aplicarea unor stimulente fi scale
suplimentare cu scopul promovării asigurărilor benevole; revizuirea modelului actual de
asigurări medicale, inclusiv pentru ca el să-și îndeplinească funcţia de control al calităţii
serviciilor medicale prestate; promovarea pachetelor de asigurare de viaţă cu posibilităţi de
economisire, pentru a oferi o alternativă fondurilor de pensii, care nu funcţionează în Republica
Moldova; dezvoltarea serviciilor de vânzare prin Internet, care are toate șansele să devină unul
dintre principalele mijloace de comercializare.

2. Casa Națională de Asigurări Sociale

În Republica Moldova, Casa Naţională de Asigurări Sociale este una din principalele
instituții de stat din domeniul protecției sociale, care asigură realizarea dreptului constituțional al
cetățenilor Republicii Moldova la asigurarea socială. CNAS a fost înfiinţată în anul 2001 în
baza Legii nr.489/1999 privind sistemul public de asigurări sociale de stat. 
Misiunea Casei Naţionale de Asigurări Sociale constă în realizarea politicilor sociale
ale statului fiind orientată spre garantarea drepturilor sociale ale cetățenilor prin administrarea
sistemului public de asigurări sociale și gestionarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Având ca premise esenţiale asigurarea durabilității financiare a sistemului public de
asigurări sociale şi prestarea serviciilor publice calitative şi operative în domeniu activitatea sa
este axată pe realizarea unui şir de obiective orientate spre dezvoltarea şi implicarea eficientă a
instituţiei în promovarea şi implementarea politicii statului în domeniul asigurărilor sociale, în
condiții de transparenţă, răspundere, economicitate, eficienţă. Volumul și complexitatea
activităţilor desfăşurate în cadrul instituției este deosebit de mare și determinat de importanţa
strategică şi locul autorităţii în sistemul de administrare publică. Astfel, prin intermediul
sistemului public de asigurări sociale şi activităţii Casei Naţionale de Asigurări Sociale statul
garantează cetăţenilor prin prestaţii de asigurări sociale dreptul de asigurare socială în cazul
survenirii riscurilor cauzate de: limită de vârstă, dizabilitate, incapacitate temporară de muncă,
şomaj, maternitate, pierderea întreţinătorului etc.
Din momentul creării şi până în prezent, funcţiile Casei Naţionale de Asigurări Sociale au
evoluat şi s-au complicat considerabil în urma modificărilor legislative îndreptate spre
reformarea sistemului de asigurări sociale, în scopul corespunderii acestuia condiţiilor economiei
de piaţă şi întru ridicarea nivelului de viaţă al populaţiei.
 Pentru realizarea misiunii sale în domeniul asigurărilor sociale, Casa Naţională de
Asigurări Sociale urmăreşte realizarea funcţiilor de bază:
 realizarea, monitorizarea şi raportarea politicilor de stat în domeniile încredințate;
 prestarea serviciilor publice în domeniul asigurărilor sociale;
 organizarea sistemelor de planificare, executare, evidenţă contabilă şi raportare a
mijloacelor bugetului asigurărilor sociale de stat;
 elaborarea şi înaintarea propunerilor privind politica de stat în domeniul
asigurărilor sociale, precum şi de perfecţionare a legislaţiei; reglementarea
normativă a modului de administrare a sistemului public de asigurări sociale.
În vederea îndeplinirii misiunii, sarcinilor şi responsabilităţilor asumate, domeniile
prioritare de activitate includ:
 gestionarea bugetului asigurărilor sociale de stat;
 evidența plătitorilor și a contribuțiilor de asigurări sociale la bugetul asigurărilor
sociale de stat;
 stabilirea, plata și evidența prestaţiilor sociale.

Activitatea CNAS este supravegheată de către Consiliul de Administraţie, care este un

organ colegial format din 12 persoane (președinte şi 11 membri), reprezentanţi ai Guvernului,
Patronatului, Sindicatelor şi ai organizaţiilor de pensionari, înaintaţi în funcţia de membri pe
principiul de proporţionalitate.
Sistemul public de asigurări sociale de stat este parte integrantă a sistemului de protecţie
socială, având ca obiectiv principal garantarea unui venit persoanelor asigurate prin acordarea
unor prestaţii în caz de aflare a acestora în imposibilitatea obţinerii veniturilor salariale la
survenirea anumitor riscuri sociale: bătrâneţe, dizabilitate, pierdere a întreținătorului, şomaj,
incapacitate temporară de muncă, maternitate, etc.
Pe parcursul anilor, activitatea CNAS a fost şi rămâne orientată spre realizarea conformă
a politicilor sociale ale statului, pe implementarea proiectelor şi reformelor în domeniul
protecţiei sociale, avînd ca premise esenţiale asigurarea durabilităţii financiare a sistemului
public de asigurări sociale şi prestarea serviciilor publice calitative populaţiei. În prezent CNAS,
fiind a doua autoritate în Republica Moldova după numărul de servicii publice prestate.
CNAS acordă peste 70 tipuri de prestații sociale şi deserveşte un număr de peste 1,2 mln.
beneficiari. Astfel din numărul total de beneficiari aflați la evidenţa CNAS circa 670 mii
persoane sunt beneficiari de pensii, ponderea cea mai mare constituind beneficiarii de pensii
pentru limită de vârstă – 77%.
Tema 5. Asigurarea bunurilor
1. Condițiile pentru existența unui interes asigurabil pentru asigurarea
bunurilor.
2. Principiile protecției asigurărilor proprietăţii
3. Condițiile generale și speciale ale asigurării facultative ale bunurilor.

1.Condiţiile pentru existența unui interes asigurabil pentru asigurarea

bunurilor
O cerință de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare este interesul asigurabil.
Dacă pentru un contract de asigurare nu există interes asigurabil, acesta nu va fi valid din punct
de vedere juridic. O persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil
poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective.
În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a
bunului, expusă pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau
beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
Condițiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil sunt:
 În cazul pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere o daună, ce poate fi
evaluată în bani;
 Bunul menționat să constituie obiectul asigurării;
 Asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat; altfel spus,
asiguratul să aibă o relație directă,recunoscută legal,cu obiectul asigurării, astfel
încît să aibă de suferit în urma distrugerii acestuia.
Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atît în
momentul încheierii asigurării, cît şi în momentul producerii riscului asigurat. De regulă,
interesul asigurabil decurge din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure.
Însă, în afara proprietarului bunului, mai există şi alte persoane care pot avea interes asigurabil,
în situaţii cum ar fi:
 Proprietate în comun: o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe
persoane un bun sau o clădire are dreptul de a asigura bunul sau clădirea respectivă
la întreaga valoare.
 Proprietate ipotecată: în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au interes
asigurabil, de obicei în astfel de cazuri se încheie o asigurare în numele ambelor
părţi.
 Proprietate închiriată: chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare,
dar dacă o face, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului, neputînd
pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar să
pretindă proprietarului restituirea primelor de asigurare.
 Asiguratul să facă parte din familia proprietarului: persoanele din familia
proprietarului pot utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină existenţa unui
interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.
2. Principiile protecției asigurărilor proprietății

La baza asigurărilor stau următoarele principii:

- universalitatea asigurărilor, care constă în aceea că persoanele şi bunurile se asigură
împotriva mai multor riscuri, cu plata aceloraş prime de asigurare;
- integralitatea asigurărilor, adică nivelul despăgubirilor se determină cât mai aproape de
valoarea reală a bunurilor asigurate, pentru ca aceste despăgubiri să permită refacerea
bunurilor avariate sau distruse;
- realitatea asigurărilor, care constă în faptul că asigurările de persoane şi de bunuri au la
bază date reale, nu fictive, temeinic verificate în prealabil;
- asigurătorul plăteşte despăgubirea şi sumele asigurate numai pentru bunurile,
persoanele şi riscurile cuprinse în asigurare;
- mutualitatea asigurărilor, care presupune existenţa unei comunităţi de risc, ceea ce
înseamnă că asiguraţii ameninţaţi de aceleaşi riscuri particită, cu primele de asigurare pe care
le plătesc, la constituirea fondului de asigurare cu care se apără interesele lor comune.
Despăgubirile şi sumele asigurate se acordă numai asiguraţilor care au suferit daune sau care
au fost afectaţi ca urmare a producerii riscurilor asigurate;
- realizarea unei eficienţe economico-sociale ridicate În domeniul asigurărilor potrivit
cerinţelor gestiunii economico-financiare este necesar de a realiza şi aprecia eficienţa
activităţii de asigurare. Activitatea de asigurări trebuie astfel organizată, condusă şi realizată
încât să corestundă unor cerinţe reale ale societăţii, să contribuie la desfăşurarea normală a
procesului reproducţiei sociale, a vieţii spirituale, la creşterea produsului naţional brut, a
avuţiei naţionale.

3.Condiţiile generale şi speciale ale asigurării facultative ale bunurilor.

Condiţiile generale de asigurare facultativă a bunurilor sunt elaborate de fiecare companie

de asigurare ce are licenţa eliberată de Camera de Licenţiere din R Moldova de a presta aceste
tipuri de asigurare. Condiţiile generale de asigurare determină conţinutul de bază, precum şi
modul de încheiere şi executare a contractelor de asigurare facultativă a tipurilor şi grupelor de
bunuri, expuse la riscuri şi pagube.
Asigurătorul garantează, în baza condiţiilor generale, persoanelor domiciliaţi pe teritoriul
Republicii Moldova şi peste hotarele ei, protecţie de asigurare pentru cazurile de deteriorare sau
pierdere deplină (distrugere a bunurilor), survenite în perioada de valabilitate a contractului de
asigurare în urma producerii oricărui din riscurile de asigurare enumerate în contract.
În condiţiile generale de asigurare facultativă a bunurilor cetăţenilor sunt prezentate de
obicei:
- obiectul asigurării;
- cazurile de asigurare şi tipurile de riscuri;
- locul de asigurare;
- suma de asigurare;
- modalitatea de încheiere acontractului de asigurare;
- termenele asigurării;
- calculul si plata primei de asigurare;
 - obligaţiile părţilor;
- modalitatea de întocmire a actelor de constatare a pagubei.Stabilirea mărimii şi plăţii
despăgubirii de asigurare.
Obiectul asigurării
Obiectul asigurării reprezintă totalitatea bunurilor ce pot fi cuprinse in asigurare de către
asiguratori.
Nu pot fi cuprinse în asigurare în baza condițiilor generale bunurile:
1.Aflate:
a) în locuri declarate oficial zone de calamitate naturală;
b) în stare avariată;
c) în încăperile auxiliare şi anexe de uz colectiv(coridoare comune, şoproane, uscătorii
etc.).
Bunurile, aflate în încăperile susmenționate, pot fi cuprinse în asigurare numai în
baza unui contract separat, prin achitarea unei prime de asigurare suplimentare.
2.Cele expuse demolării sau reparaţiei capitale, precum şi cele cu uzura de peste 60% faţă
de valoarea efectivă atestată în stare nouă la data încheierii contractului.
3. Plante decorative şi de cameră.
4. Bani în valută naţională şi străină, hîrtii de valoare, documente, manuscrise, planuri,
fotografii, metale preţioase, pietre preţioase şi semipreţioase în stare de materie minerala, cu
excepţia colecţiilor care pot fi asigurate în baza unui contract special.
5. Maşini-unelte, utilaj, instrumente, motoare, motoare electrice şi alte bunuri utilizate în
confecţionarea articolelor şi a altor mărfuri, precum şi în activitatea individuală de prestare a
oricărui tip de lucrări.
6. Mărfuri de larg consum, materiale şi alte obiecte procurate sau confecţionate în scopul
realizării lor ulterioare.
7. Producţia agricolă, vinicolă, pomicolă şi animalieră, cultivată în gospodărire şi destinată
realizării, inclusiv prin intermediul organizaţiilor specializate.
8. Toate mijloacele de transport cu acţionare mecanică, bărci, şalupe, iahturi.

Cazurile de asigurare şi tipurile de riscuri

Asigurătorul se obligă în baza contractului de asigurare să compenseze, în limitele sumei
de asigurare, paguba cauzată prin deteriorarea, distrugerea deplină sau pierderea bunurilor
asigurate, în rezultatul producerii următoarelor tipuri de riscuri:
 incendiu
 deteriorare
 inundaţie
 acţiuni ilegale ale terţilor
La solicitarea asiguratului, contractul de asigurare poate fi încheiat atât pe întreg pachetul
de riscuri, cît şi pe o anumită sau mai multe grupe de riscuri aparte.

Locul de asigurare
Conform condiţiilor generale de asigurare, locul de asigurare reprezintă teritoriul cuprins în
protecţia de asigurare, conform condiţiilor contractului de asigurare. Bunurile se consideră
asigurate numai pe adresa indicată în poliţa de asigurare (cu excepţia contractelor de asigurare a
bunurilor personale). În caz de scoatere a bunurilor asigurate din locul de asigurare, protecţia de
asigurare se suspendă. În caz că Asiguratul îşi schimbă locul de trai, contractul de asigurare va
rămîne în vigoare, cu condiţia că asigurătorul a fost informat despre aceasta anticipat, însă nu
mai tîrziu de ziua permutării propriu-zis.
Suma de asigurare
Suma de asigurare aferentă contractului de asigurare este stabilită prin acordul părţilor în
limitele valorii reale a bunurilor. Valoarea reală a bunurilor se stabileşte în baza valorii lor în
stare nouă estimate la data încheierii contractului, cu reţinerea uzurii.
În cazul cînd părţile întîmpină divergenţe în stabilirea sumei de asigurare, pe motivul
majorării ei, asigurătorul are dreptul să refuze încheierea contractului de asigurare, iar în cazul
încheierii contractului pe o sumă evident majorată, despăgubirea de asigurare se fixează în
limitele valorii reale a bunurilor.
În perioada de valabilitate a contractului de asigurare, asiguratului are dreptul de amajora
suma de asigurare pentru perioada rămasă pînă la expirarea contractului, însă în limitele valorii
reale şi cu condiţia, că în ziua încheierii contractului suplimentar de asigurare nu s-a produs
riscul indicat în contract.
În baza contractului de asigurare, asigurătorul poartă răspundere în proporţia pagubei reale
şi în limitele sumei de asigurare stipulate, integral sau pentru fiecare obiect de asigurare în parte.

Modalitatea încheierii contractului de asigurare. Termenele asigurării.

Contractul de asigurare se încheie în baza cererii asiguratului depuse în scris, în care este
obligat să comunice toate circumstanţele cunoscute ce ar influenţa producerea riscului asigurat,
acesta avînd o însemnătate esenţială în stabilirea gradului de risc pentru bunurile luate în
asigurare. Tăinuirea sau comunicarea de către asigurat a unor date şi circumstanţe false despre
bunurile asigurate îi acordă asigurătorului dreptul de a anula contractul.
Contractul de asigurare se consideră încheiat după perfectarea, semnarea de către părţi şi
achitarea primei de asigurare de către asigurat.
Calculul şi plata primei de asigurare
Conform condiţiilor generale de asigurare prima de asigurare trebuie plătită pînă la
începerea asigurării, dacă acordul părţilor nu prevede altceva. Calculul primei de asigurare
contractuale se efectuează în conformitate cu taxele tarifare stabilite de condiţiile speciale, prin
aplicarea coeficientului de risc, în funcţie de tipul de bunuri şi riscuri de asigurare.
În caz de încheiere a contractului de asigurare pe termen de un an, calculul primei de
asigurare se efectuează după Formula 1:
Pa = Sa x Tt/100(1)
în care Pa – prima contractuală de asigurare;
Sa – suma contractualăde asigurare;
Tt – taxa tarifară în % faţă de suma asigurată;
.
În cazul de încheiere a contractului de asigurare pe termen mai mic de un an, calculul
primei de asigurare se efectuează după Formula 2:
Ps = Pa x C (2)
în care Ps – prima de asigurarea contractului pe termen scurt
Pa – prima anuală de asigurare (se determină prin formula 1)
C – coeficientul care determină termenul de valabilitate în luni depline (se stabileşte
după tabela nr.1), luna neîmplinită considerîdu-se ca deplină.
 TabelaNr. 1Coeficienții pentru contractele de asigurare pe termenscurt.
Termenul de
valabilitate 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
acontractului, luni
C 0.25 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.75 0.8 0.85 0.9 0.95

În cazul de reperfectare a contractelor valabile în legătură cu majorarea sumei de asigurare

pentru perioada rămasă pînă la expirarea termenului de valabilitate, prima de asigurare pe
contractele reperfectate se stabileşte după Formula 3:

Pa = (Pn – Pv) x C(3)

în care Pa – prima de asigurare pe contractul reperfectat;
Pn – prima de asigurare pe contractulnou încheiat;
Pc – prima de asigurare pe contractul încheiat anterior(în vigoare);
C – coeficientul, corespunzător numărului de luni, rămase până la expirarea contractului
de asigurare, totodată, luna neîmplinită considerîdu-se ca deplină (se stabileşte conform
tabelului de mai sus).
Prima de asigurare aferentă contractului de asigurare, încheiat pe termen scurt, trebuie
plătită în mod unic, în numerar.
La încheierea contractului de asigurare pe termen de 12 luni, asiguratului i se acordă
dreptul de a plăti prima de asigurare în mod unic sau în rate, prima rată constituind 50% din
suma totală a primei de asigurare contractuale. Celelalte 50% din prima de asigurare trebuie
plătită în decursul a patru luni de la data intrării contractului de asigurare în vigoare.
Dacă până la expirarea termenului de 4 luni de plată primei de asigurare se va produce
cazul de asigurare, atunci despăgubirea de asigurare se plăteşte în proporţia pagubei reale, în
limitele sumei de asigurare contractuale, prin reţinerea din ea a părţii restante din prima de
asigurare. În caz că asiguratul nu-şi onorează obligaţia de a achita datoria în decurs de patru luni,
contractul de asigurare se consideră suspendat din ziua ulterioara datei în care a expirat termenul
de plată, indiferent de soldul sumei datorate.
Contractul de asigurare intră în vigoare:
a) în cazul plăţii primei de asigurare ( primei cote din prima de asigurare) în numerar de la
ora 00.00 a zilei ulterioare datei de perfectare a lui;
b) în caz de reînnoire a contractului de asigurare cu condiţia achitării a primei de asigurare
pînă la expirarea termenului de valabilitate a contractului anterior - concomitent cu
expirareaacestui termen, iar dacă plata a operata după expirarea termenului de valabilitate a
acestui contract, insa nu mai tîrziu de 30 de zile.
c) în caz de reperfectare a contractului de asigurare în legatură cu majorarea sumei de
asigurare şi stabilirea contractelor suspendate - da la ora 00.00 a zilei ulterioare datei de achitare
a primei de suplimentare de asigurare sau de achitare a datoriei precum şi de plata penalităţii.

Obligațiile părților
Obligațiunile de bază a asiguratului se pot menționa:
- informarea asigurătorului despre schimbările survenite, care au o însemnătate
esențială în stabilirea gradului de risc şi care diferă de cele expuse în cererea de asigurare;
- să garanteze întreținerea corespunzătoare a bunurilor ce au fost asigurate;
 - să plătească prima de asigurare.
O mare atenție trebuie de acordat la obligațiile asiguratului când a survenit cazul de
asigurare. La survenirea cazului de asigurare asiguratul e obligat:
-să întreprindă toate măsurile pentru a reduce mărimea pagubei;
-să depună o cerere scrisă vizând plata despăgubirii de asigurare;
- să furnizase asigurătorului toată informația necesară despre paguba produsă, procesele-
verbale întocmite de către organele respective, precum şi alte documente necesare pentru
identificarea cazului de asigurare şi stabilirii mărimii pagubei.
La rândul său asigurătorul este obligat :
-să păstreze în taină şi să nu divulge informațiile parvenite la încheierea şi executarea
contractului de asigurare;
-să respecte condițiile indicate în contractul de asigurare;
-în limitele a 24 de ore după primirea declarației vizând producerea cazului de asigurare,
să trimită, la locul şi timpul coordonat cu asiguratul, reprezentantul sau pentru cercetarea bunului
deteriorat;
- să întocmească calculul pagubei, să stabilească suma despăgubirii de asigurare şi să
garanteze plata ei la timp.
Condițiile speciale de asigurare facultativă, de obicei, sînt elaborate pe fiecare grupă de
bunuri, unde se indică modul de încheiere şi executare a contractelor de asigurare pe fiecare
grupă în parte.
Deci, deosebim condiții speciale de asigurare facultativă a:
- bunurilor casnice;
- bunurilor personale;
- construcțiilor;
- apartamentelor;
- apartamentelor şi caselor de locuit în caz de reparație;
- animalelor la preţuri contractuale.

Modalitatea de întocmire a actelor de constatare a pagubei. Determinarea mărimii

pagubei şi plata despăgubiri de asigurare
Pagubă se consideră:
- în caz de distrugere totală sau răpire a bunurilor – despăgubirea este egală cu
Suma asigurată;
- în caz de deteriorare parţială a bunurilor – despăgubirea se calculă diferit în
dependenţă de pagubă.
Dacă obiectul deteriorat poate fi readus prin reparaţie în stare bună de utilizare
după destinaţie, atunci pagubă sunt considerate cheltuielile pentru reparaţie, în limitele
valorii lui la data producerii evenimentului asigurat.

Calculul şi plata despăgubirii de asigurare pe asigurările bunurilor .

Etapele de efectuare a lucrărilor de stabilire a pagubei şi de achitare a despăgubirii sînt

aceleaşi şi includ:
1. Stabilirea faptului de distrugere sau deteriorare a bunurilor;
2. Determinarea cauzei care a dus la deteriorare şi verificarea dacă riscul produs este
cuprins în asigurare;
 3. Dacă contractul de asigurare este valabil la data producerii riscului;
4. Stabilire obiectelor ce au fost afectate şi apartenenţa bunurilor asigurate;
5. Calculul sumei pagubei şi a despăgubirii de asigurare.

Despăgubirea de asigurare este suma pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului pentru

refacerea bunului distrus de un risc asigurat. Cuantumul despăgubirii de asigurare depinde de
mărimea pagubei şi nu poate depăşi suma asigurată. Despăgubirea de asigurare se stabileşte în
funcţie de răspunderea pe care şi-a asumat-o asigurătorul şi care poate fi: răspundere
proporţională, răspundere după primul risc şi răspundere limitată.