Tema 1.

Fundamente conceptuale privind managementul riscurilor şi direcțiile de

prevenire ale acestora

1.1. Conceptul de risc şi incertitudine

1.2. Cauzele apariţiei riscurilor şi direcţiile de prevenire ale acestora
1.3. Criterii de clasificare ale riscurilor

1.1. Conceptul de risc şi incertitudine

Orice activitate economică desfăşurată este expusă la multiple riscuri. Riscurile au existat
dintotdeauna. Agenţii economici din întreaga lume sunt expuşi la diverse surse de risc în activitatea lor.
Pe lîngă riscurile nemijlocit aferente activităţii desfăşurate, riscurile pot fi asociate şi cu evenimente
nefavorabile produse pe piaţa schimburilor (piaţa valutară), pe piaţa titlurilor de valoare, pe piaţa
mărfurilor, cu evenimente de credit (insolvabilitate, faliment, înrăutăţirii bonităţii financiare etc) aferente
partenerilor de afaceri, cu evenimente operaţionale inerente proceselor interne ale agentului economic, cu
evenimente sociale declanşate în regiuni instabile, cu evenimente politice generate în statele politic
vulnerabile, cu evenimente juridice cauzate din modificări ale legislaţiei, cu evenimente naturale legate de
calamităţi şi dezastre naturale etc.
Într-o viziune foarte largă riscul se defineşte ca probabilitatea apariţiei unor evenimente cu
repercusiuni negative asupra afacerii, activităţii etc, adică evenimentele care, în caz dacă s-ar fi
produs, ar genera pierderi, pagube economico-financiare, cheltuieli suplimentare neprevăzute ori
ar genera pierderea parţială sau integrală a profitului scontat (aşteptat, preliminar).
Din definiţiile de mai sus putem deduce următoarele:
- Riscul depinde de probabilitate
- Riscul depinde de anticiparea viitorului
- Riscul depinde de disponibilitatea informaţiei
- Riscul depinde de aşteptările managerului
În general se apreciază că riscul este generat atât de lipsa de certitudine privind evenimentele
viitoare, cît şi consecinţele unor cunoştinţe, informaţii şi experienţe profesionale limitate.
Alţi specialişti definesc riscul ca fiind lipsa de certitudine a unor evenimente viitoare. Sau, riscul
derivă din faptul că în viitor nu se pot produce mai multe lucruri, evenimente decât se produc în prezent.
Aşadar riscul presupune existenţa incertitudinii privind evoluţia unor fenomene procese economice,
sociale, politice, naturale etc. în viitor.
Mulţi autori asociază riscul cu incertitudinea, de altfel, şi în limbajul curent riscul şi inceritudinea
sunt utilizate ca sinonime.
Lipsa de cestitudine presupune faptul că agentul economic nu este sigur de valoarea pe care o va
lua un parametru în viitor. Exemplu: Agentul nu poate cunoaşte, în mod categoric, care va fi profitul său
anul viitor. Agentul economic poate însă, în baza analizelor evoluţiei profitului din anii precedenţi şi a
condiţiilor mediului de afaceri în care activează, să estimeze sau nu profitul pentru anul viitor. Astfel, el
poate întîlni două situaţii: riscul şi incertitudinea.
În principiu, pentru un agent economic, diferenţa esenţială dintre risc şi incertitudine constă în
faptul că riscul poate fi dimensionat, monitorizat, analizat, controlat şi gestionat prin metode şi procedee
adecvate, concrete şi permitente. .În cazul de incertitudine nu avem posibilitatea dimensionării riscului.
Din teoria economică, precum şi din practică, se cunoaşte că între risc şi profitabilitate există o
relaţie directă. Cu cît riscul asumat este mai mare, cu atît mai mare este şi probabilitatea obţinerii unui
profit mai mare. Cu cit însă riscul este mai mic, cu atît mai mică este probabilitatea obţinerii unui profit
mai mare. La un nivel zero al riscului, profitabilitatea este egală cu rata dobînzii fără risc, de regulă,
asociaţia cu randamentul titlurilor de trezorerie. Totuşi, baza pentru orice afacere o constituie preferinţa
pentru risc, deoarece un randament mai mare decît rata dobînţii fără risc poate fi atins numai prin
asumarea unui anumit nivel al riscului. Iată de ce una dintre cele mai mari provocări ale manajmentului
firmei îl constituie găsirea combinaţiei optime risc-profitabilitate.
Riscul poate fi evitat, adică să nu efectuăm activitate cu grad de risc; însă riscul poate aduce şi
profituri, deci evitarea riscului nu e cea mai bună opţiune.

1
 Riscul poate fi gestionat utilizând diferite instrumente care ne-ar permite anticiparea fenomenelor
negative.
În baza acestor informaţii managerii iau decizii, iar riscul începe cu procesul decizional şi se
termină cu faza implementării.
Riscul global = riscul de antreprenoriat = riscul economic. Riscul financiar e o parte din riscul
global, a unei afaceri care se adaugă ca rezultat al finanţării activităţii prin capital împrumutat. Dacă
întreprinderea e finanţată numai prin capital propriu se spune că nu are risc financiar.

1.2. Cauzele apariţiei riscurilor în afaceri

Principalele trăsături ale riscului:
1) Contradicţia dintre acţiunile riscante întreprinse de antreprenor şi evaluarea subiectivă a
consecinţelor lor
2) Alternativa presupune necesitatea alegerii din 2 sau mai multe variante de decizie;
3) Incertitudinea presupune insuficienţa sau erorile în informaţii.
Cauzele riscului
 Spontaneitatea fenomenelor naturale
– Cutremure de pământ
– Alunecări de teren
– Vânturi puternice
– Grindină
– Ploi torenţiale
 Întâmplarea
– În aceleaşi condiţii unele fenomene se repetă de mai multe ori
– Nu este o explicare a cauzelor frecvenţei diferite a fenomenelor
– Efecte total diferite a fenomenelor economice
 Existenţa contradicţiilor
– Între ţări – războaie, blocade economice
– Agenţi economici – concurenţă neloială
– Ţări şi agenţi economici – presiune fiscală excesivă, bariere de export şi importa
– Interese diferite cauzează deseori contradicţii.
 Caracterul probabil al Progresului Tehnico-ştiinţific
– Imposibil de a anticipa inovaţiile
– Imposibil de a evalua urmările inovaţiilor
 Informaţia
– Este suficientă sau nu
– Este complectă sau nu
– Care sunt urmările
– Subiectivismul în interpretarea informaţiei
 Disponibilitatea resurselor (limitarea)
– Materiale
– Umane
– Financiare
 Omul
– Interpretarea diferită a fenomenelor
– Existenţa stereotipurilor, şabloanelor
– Scopuri diferite
Psihologii diferite

1.3. Clasificarea riscurilor

I. După metoda evidenţei riscurile se împart în:
- riscuri interne – sunt generate de activitatea întreprinderii asupra nivelul lor influenţează
deciziile managerilor întreprinderii de toate nivelurilor;
- riscuri externe – care nu sunt legate nemijlocit de activitatea întreprinderii şi caracterizează
mediul de activitate
II. În dependenţa de rezultatul final riscurile se împart în:

2
 - riscuri pure –presupun probabilitatea apariţiei unui rezultat negativ sau zero, care includ
următoarele tipuri de riscuri:
 riscuri naturale;
 riscuri ecologice;
 riscuri politice;
 riscuri de transport;
 riscuri de producţie;
 riscuri comerciale
- riscuri speculative ( care includ riscuri de finanţare şi de investiţii)– reprezintă probabilitatea
obţineri atât a rezultatelor pozitive cât şi negative. Riscurile speculative se împart în:
Riscurile legate de puterea de cumpărare a banilor (riscurile de finanţare) sau de variaţia lor
include următoarele tipuri de riscuri: riscul inflaţiei, riscul deflaţiei riscurile valutare şi riscurile de
lichiditate.
Riscul inflaţiei subînţelege riscul, cînd prin creşterea inflaţiei veniturile obţinute se devalorizează
mai repede decît ele cresc, în aceste condiţii agentul economic suferind pierderi însemnate.
Riscul de deflaţie rezultînd din creşterea puterii de cumpărare a banilor.
Riscul valutar reprezintă prpriu-zis pierderile valutare cauzate de variaţia cursului unei valute
respective în raport cu alta în efectuarea în pricipal al operaţiunilor financiare cu străinătatea.
Riscurile de lichiditate sunt riscurile legate pierderile probabile la realizarea produselor,
mărfurilor sau titlurilor de credit din motivul schimbării evaluării sau aprecierii calităţii lor şi preţurilor de
vînzare.

Riscuri speculative

Riscuri de investiţii Riscuri de finanţare

Riscul şansei ratate

Riscul de inflaţie / deflaţie

Riscul reducerii profitabilităţii:

riscul ratei dobânzii Riscul valutar
riscul creditar
Riscul de lichiditate
Riscul pierderilor financiare:
riscul selectiv
riscul de bursă
riscul de faliment

Riscul pierderilor din cauza realizării unor acţiuni

Riscurile investiţionale la rîndul său includ următoarele tipuri de riscuri: riscul cîştigului
neobţinut şi riscul diminuării veniturulor.
Riscul cîştigului neobţinut este riscul indirect de la nerealizarea sau neefectuarea unei operaţiuni
financiare, astfel de operaţiuni pot ca exemplu operaţiunea de investire, de asigurare, de cumpărare etc.
Riscul micşorării veniturilor poate apărea ca rezultatul modificării mărimii ratei dobînzii la
credite. şi a dividendelor pe investiţiile de portofoliu. Acest risc include în sine riscul ratei dobînzii şi
riscul de credit. La rândul său riscul de credit include: riscul de selecţie, riscul de bursă şi riscul de
faliment.
Riscul de selecţie este riscul alegerii plasării incorecte a banilor într-o investiţie, în locul plasării
banilor în alte investiţii mult mai profitabile şi mai puţin riscante.
Riscul de bursă reprezintă pericolul pierderilor de la tranzacţiile bursiere, cauzată din
instabilitatea burselor.

3
 Riscul de faliment constă în pericolul pierderii de către agentul economic a capitalului propriu şi
pierderea capacităţii întreprinderii de a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, ca rezultat firma
devine falimentară.

Tema 2. Managementul riscurilor financiare

2.1. Esenţa sistemului de gestiune cu riscurile financiare. Funcţiile şi

organizarea managementului riscurilor financiare.

La baza gestiunii riscurilor stă activitatea managerilor întreprinderii îndreptată spre diminuarea
nivelului riscului şi abilitatea ei de a creşte profitabilitatea în condiţia de incertitudine.
Scopurile gestiunii riscurilor sunt comune scopurilor managementului financiar şi se axează pe
maximizarea valorii întreprinderii în condiţiile maximizării profitului şi minimizării riscului.

Gestiunea riscului ca un sistem d gestiune se compune din: subsistemul gestionat şi subsistemul

de gestiune.
Subsistemul gestionat sau obiectul gestiunii conţine relaţiile dintre diverşi agenţi economici în
procesul producerii riscului.
Subsistemul de gestiune sau subiectul gestiunii este reprezentat de un anumit grup de oameni,
care prin intermediul diferitor instrumente asigură dirijarea cu obiectul gestiunii.
Procesul de gestiune a riscurilor financiare se realizează pe o strictă delimitare a împuternicirilor
şi a responsabilităţilor între subiecţii de gestiune. Deşi în procesul de evaluare, analiză a riscurilor sunt
implicate mai multe persoane, deciziile trebuie luate de un singur om. Adică cine ea deciziile acela poară
responsabilitatea. Deciziile colective implică şi responsabilităţi colective, ceea ce nu e acceptabil în
managementul riscurilor.
Gestiunea riscurilor financiare îndeplineşte următoarele funcţii:
I. funcţiile obiectului de gestiune se referă la:
- determinarea riscurilor
- determinarea plasamentelor riscante de capital
- diminuarea riscului
- asigurarea riscului
- determinarea relaţiilor economice dintre agenţii economici.
II. Funcţiile subiecţilor de gestiune se referă la:
- prognoză – identificarea riscului prin extrapolare, prin prisma trecutului ...
- organizare – organizarea activităţilor îndreptate spre măsurarea şi dirijarea riscului la
întreprindere
- coordonare;
- motivare;
- control

Organizarea gestiunii riscurilor financiare prezintă un sistem de măsuri îndreptate spre

combinarea raţională a elementelor de gestiune dintr-un proces unic.
Etapele managementului riscurilor:
1. et. – Determinarea scopului
2. et. – Obţinerea informaţiei – colectăm informaţia despre mediul extern necesare luării deciziei. În
urma analizei informaţiei se poate determina probabilitatea producerii riscurilor şi se poate evalua
nivelul riscului, mărimea pierderilor posibile.
3. et. – Evaluarea scenariilor – în baza informaţiilor existente probabilităţilor determinate se pot
modela diverse situaţii de producere a riscului şi se poate evalua nivelul aşteptat de probabilitate şi
gradul riscului.
Cunoscând riscurile posibile putem elabora strategia de gestiune cu riscurile ,
comportamentul întreprinderii în diverse situaţii şi metodele de diminuare a riscurilor.
În procesul luării deciziilor privind strategia şi tactica de gestiune trebuie de ţinut cont de
particularităţile psihologice ale managerului.

4
 4. et. – implementarea practică a deciziilor, elaborarea planului de acţiuni cu numirea persoanelor
responsabile, termenilor de implementare, efectul şi efortul financiar.
5. et. – controlul procesului de implementare a deciziilor.

2.2. Metode de evaluare ale riscurilor financiare

Evaluarea riscului este calcularea mărimii riscului. Mărimea riscului poate lua valori de la „0”
(inexistent) până la „1” (maxim).
Nivelul riscului este determinat de probabilitatea producerii lui şi de mărimea pierderilor posibile.
Cu cît probabilitatea producerii riscului este mai mare, cu atât şi riscul e mai mare. Probabilitatea
riscului sau probabilitatea producerii pierderilor poate fi evaluată utilizând atât metoda obiective, cât şi
subiective. Probabilitatea ea valori de la 0 la 1. Probabilitatea 0 –riscul nu se va produce. Probabilitatea 1
– riscul se va produce.
Metodele obiective – sunt utilizate pentru determinarea probabilităţii producerii evenimentelor
prin calcularea frecvenţei lor. De exemplu în trecut în 2 trimestre din 10 întreprinderea raporta pierderi.
Deci este logic de presupus că şi în viitor se vor păstra aceste tendinţe, astfel probabilitatea pierderilor
poate fi anticipată la nivelul de 0.2
Metodele subiectiv - se bazează pe formarea unor presupuneri care sunt caracterizate de modul
de gândire al evaluatorului, de experienţa personală, de opiniile experţilor, etc. În baza experienţei proprii
evaluatorul poate deduce că probabilitatea producerii pierderilor în viitor va fi 0.2 de exemplu.

O altă variabilă ce poate fi utilizată pentru evaluarea riscului este mărimea pierderilor posibile. În funcţie
de mărimea pierderilor nivelul riscului poate fi :
 acceptabil - când mărimea pierderilor afectează profiturile companiei;
 critice – când pierderile afectează mărimea capitalului propriu al companiei;
 catastrofal – când pierderile afectează mărimea capitalului investit şi apare pericolul de faliment

Cu cît mărimea pierderilor posibile este mai mare cu atât mărimea riscului este mai mare.
În aşa fel la baza evaluării riscului financiar stă identificarea dependenţei dintre mărimea
pierderilor şi probabilitatea apariţiei lor. Această dependenţă poate fi determinată utilizând diferite
metode.

Metoda statistică - presupune o analiză a informaţiei statistice despre mărimea pierderilor şi

profiturilor care au fost realizate în trecut la întreprindere sau la proiecte similare. În baza datelor
statistice putem determina mărimea şi frecvenţa (probabilitatea) obţinerii unei anumite cantităţi de profit.
Apoi pe baza şirului de rentabilităţi şi probabilităţi (adică a distribuţiilor de probabilitate) se pot calcula
indicatorii ce stau la baza riscului - deviaţia standard (sigma) şi coeficientul de variaţie

Metoda experţilor – este similară în multe privinţe metodei statistice însă datele de analiză se
furnizează de diverse persoane (experţi), care îşi expun părerea despre posibili factori de risc, despre
rentabilitatea aşteptată şi nivelul pierderilor. Astfel distribuţiile de probabilitate sunt construite nu pe baza
datelor statistice ci pe baza opiniilor subiective ale experţilor.

Metoda analitică – presupune utilizarea elementelor teoriei jocurilor. În baza deciziilor

investiţionale se elaborează un model matematic, care cuprinde factorii de influenţă asupra rezultatului
final (de obicei e rentabilitatea). Cu ajutorul analizei de sensitivate a corelaţiei şi regresei se
identifică factorii critici care influenţează profitabilitatea.
Principalul neajuns al acestei metode este că sunt necesare de efectuat multe calcule (imposibile
fără calculator). Alt neajuns este că nu ţine cont de proiectele alternative.

Metoda analogiei - presupune măsurarea riscului prin analiza deciziilor similare ale concurenţilor sau ale
întreprinderilor din trecut.

Metoda analizei financiare – analiza financiară este un instrument financiar general care permite
determinarea nivelului riscului unei întreprinderi în baza unor indicatori.
- De exemplu lichiditatea ne vorbeşti despre riscul de insolvabilitate

5
 - Rentabilitatea caracterizează mărimea pierderilor (profiturilor) posibile la întreprindere
- Indicii valorii de piaţă ne arată percepţia investitorilor (piaţei de capital privind nivelul
general al riscurilor companiei).

2.3. Metode de gestiune ale riscurilor financiare

Metodele de gestiune a riscurilor caracterizează instrumentele şi tehnicile pe care managementul financiar

trebuie să le aplice pentru a reduce probabilitatea producerii riscului sau de a micşora mărimea pierderilor
posibile.

Sunt câteva reguli de bază referitoare la gestiunea riscurilor financiare:

1. Nu se admite un risc mai mare decât capitalul propriu. Un risc maxim acceptabil este riscul
critic (vezi tema 1). Maxim cu se poate risca este mărimea capitalului propriu.
2. Nu se riscă cu mult pentru puţin – adică relaţia risc – rentabilitate. Risc mare si rentabilitate
mare.
3. Trebuie mereu anticipate urmările riscurilor - antreprenorii trebuie să stie ce cîştigă în cazul
evenimentelor favorabile, dar în acelaşi timp şi ce pierd în cazul evenimentelor
nefavorabile.
4. În cazul apariţiei dubiilor se vor lua decizii negative. Dacă antreprenorul are dubii privind
succesul unui proiect mai bine de renunţat la el, sau de a obţine informaţii suplimentare.
5. Nu există un singură o singură decizie corectă. Analiza riscului este mai corectă atunci când
antreprenorul are de ales din 2 sau mai multe oportunităţi. Comparaţi permite identificarea
sigură a neajunsurilor proiectelor.

Deosebim mai multe metode de gestiune a riscului: metode fizice şi metode economice.

Metodele fizice adică efectuarea unor activităţi ce nu ţin de sfera economică privind reducerea riscului -
constau în:
- folosirea sistemului de control al calităţii;
- pază specializată a întreprinderii;
- sisteme antiincendiare, etc.
Metode economice -constau în previziunea unor cheltuieli suplimentare, evaluarea urmărilor riscului
pentru a diminua consecinţele. Sunt următoarele metode economice de gestiune a riscului:
1. evitarea riscului – constă în evitarea activităţii riscante, însă evitarea riscurilor duce şi la evitarea
profiturilor.
2. prevenirea (anticiparea) riscului – constă în efectuarea unor activităţi preventive menite să
diminueze efectele riscului şi cauzele producerii lui. Ca exemplu utilizarea contractelor futures,
forward, optiunilor pentru reducerea riscului valutar, ratei dobînzii.
3. asigurarea sau transferarea riscului. Deosebim autoasigurarea şi asigurarea prin intermediul
companiilor de asigurare.
Autoasigurarea – crearea de fonduri de rezervă la întreprindere pentru situaţiile de risc. Neajuns –
imobilizarea unor sume de bani fără a obţine rentabilitate din utilizarea lor.
Neajunsul asigurării prin intermediul companiilor de asigurare – pierderea primelor de asigurare
definitiv, în cazul în care riscurile nu se produc. La fel nu toate categoriile de riscuri se pot asigura la
companii riscul de antreprenoriat nu poate fi asigurat.

4. asumarea riscului - refuzul de al asigura. De regulă suma pagubei este suficient de mică ca ea să
fie neglijată. Sau probabilitatea producerii pierderilor este destul de mică.

Metode de diminuare a riscului

1. diversificarea – proces de distribuire a capitalului în diferite proiecte investiţionale (micşorează
riscul, dar nu-l lichidează). Dacă avem o acţiune atunci depindem doar de înprinderea emitentă.
Dacă avem 10 actiuni diferite depindem de 10 întreprinderi. Însă probabilitatea că 10 întreprinderi
vor ajunge în faliment e mult mai mică decît probabilitatea că o întreprindere va ajunge.

6
 2. procurarea unor informaţii suplimentare referitoare la proiecte investiţionale – prognozele vor fi mai
reale şi riscul mai mic. Informaţia are valoare. Valoarea informaţiei reprezintă diferenţa dintre
profiturile aşteptate când avem informaţie şi profituri când nu avem informaţii.
3. limitarea – stabilirea unor limite a cheltuieli , vânzări, credit. Limitând resursele cheltuite limităm şi
riscul.
4. hedging-ul valutar, operaţiuni de bursă.

Tema 3: Riscul investitional

1. Definirea riscului investiţional

1. Riscul proiectelor investiţionale se caracterizează prin posibilitatea ca rezultatul real al

investiţiei să difere de rezultatul aşteptat.
Criteriile de evaluare a riscului : VAN, RIR, Flux pozitiv = încasări – plăţi
Deciziile de investire au o influenţă directă asupra nivelului riscului unei firme. Orice tip de risc
este dificil de cuantificat. Deşi se poate determina că un proiect este mai riscant ca altul, este dificil de a
elabora o măsură exactă a riscului.
Există 2 metode pentru încorporarea riscurilor proiectelor în procesul investiţional.
I Metoda echivalentului cert – prin această metodă fluxurile de numerar estimate pentru fiecare an se
corectează pentru a reflecta riscul proiectului. Toate fluxurile de numerar care nu se cunosc cu certitudine
sunt reduse. Cu cât fluxurile sunt mai riscant e, cu atât sunt mai mici valorile echivalentului cert.
II Metoda ratei de actualizare ajustate la risc - prin care riscul diferit al proiectelor este abordat
prin schimbarea ratei de actualizare.
De exemplu: proiectele cu risc mediu se actualizează la CMPC firmei. Proiectele cu risc peste
mediu se actualizează la un cost mai mare decât CMPC.
Însă nu există o metodă care să specifice exact cât trebuie să fie de mare rata de actualizare şi din
această cauză ajustările riscului se fac în baza unui raţionament şi deseori sunt arbitrare.

2. Indicatori de evaluare a riscului investiţional

Problematica riscului şi incertitudinii în economia de piaţa contemporană este abordată întro
măsura mai mare decât în economia centralizat planificată datorită şi faptului că în condiţiile actuale
nivelul riscului se măreşte odată cu creşterea incertitudinii, în legătură cu instabilitatea şi modificarea
rapidă a situaţiei economice la nivel naţional, în general, şi pe piaţa investiţională în particular.
Agenţii economici au devenit liberi în organizarea şi derularea activităţilor lor, dar libertatea
economică a adus cu ea riscul şi incertitudinea.Nivelul riscului se măreşte odată cu creşterea nivelului
ofertei investiţionale, a obiectelor supuse privatizării, odată cu apariţia unor noi elemente şi instrumente
financiare investiţionale.
Riscul titlurilor financiare poate fi determinat prin mai multe metode, dintre care cele mai
utilizabile s-au dovedit a fi metodele statistice sau probabilistice.
Vom analiza indicatorii utilizaţi la calculul riscului valorilor mobiliare.
1. Valoarea medie aşteptată (rentabilitatea medie sperată sau venitul mediu aşteptat) poate fi calculată
prin două metode:
a) Metoda distribuţiei probabilistice, care constă în estimarea rentabilităţii valorilor mobiliare pe baza
unor serii probabile ale ratei rentabilităţii:
n
r̄ i=∑ p i∗r i
i=1
unde:
r̄ i – reprezintă rentabilitatea medie separată;
pi – probabilitatea realizării ratei de rentabilitate ri;
ri – rata rentabilităţii estimate, i=1,2,...,n – numărul de estimări ale ratei rentabilităţii.
b) Metoda şirurilor cronologice, care constă în estimarea rentabilităţii titlurilor financiare pe baza
rentabilităţii medii:

7
 n
∑ ri
i=1
r̄ i=
N
r – reprezintă rata rentabilităţii;
N – numărul perioadelor trecute la care se referă rata rentabilităţii.
Valoarea medie aşteptată dimensionează rezultatul ce se aşteaptă în medie. însă este nevoie de o
măsură care să arate cât de mult diferă rezultatul individual de medie. Aceasta este exprimată de variaţie
(dispersie) sau de rădăcina pătrată a variaţiei (σ2), care se calculează prin cele două metode sus-indicate:
a) Metoda distribuţiei probabilistice:
n
σ 2 =∑ pi∗( r i − r̄ )2
i =1
b)Metoda şirurilor cronologice:
n
∑ ( r i −r̄ )2
i=1
σ 2=
N
2. Devierea standard (abaterea medie pătratică, abaterea standard) se calculează prin aceleaşi două
metode:
a) Metoda distribuţiei probabilistice:
n

b) Metoda şirurilor cronologice:

σ= √∑
i=1
2
p i∗( r i− r̄ )

σ=
√ ∑ ( r i− r̄ )2
i =1
N
Atât teoretic, cât şi practic, variaţia şi devierea standard sunt utilizate ca măsură a riscului.
Devierea standard însă are avantaje şi este exprimată în aceleaşi unităţi de măsură cu rentabilitate
aşteptată. Indicele măsoară cât de „strânsă” este distribuţia probabilităţii în jurul valorii aşteptate.

Speranţa matematică - reprezintă informaţii privind parametrii şi indicatorii proiectelor ponderaţi cu

probabilitatea realizării lor, ea este o medie stohastică. Riscul oricărui proiect este demonstrat de o lege a
repartiţiei, ce caracterizează distribuţia rentabilităţii particulare în timp.
Literatura de specialitate prezintă o relaţie de calcul prin intermediul căreia să se poată evidenţia
atît avantajele economice cît şi cheltuielile probabile ce sunt luate în calcul într- un proiect de investiţii
aflat în analiza financiară a riscului:
Et = ∑ Vxt * Pxt , în care:
Et – speranţa matematică totală a fluxurilor financiare;
Vxt – fluxul de numerar asociat fiecărei cu cel de al x-lea coeficient de probabilitate în timp;
Pxt – probabilitatea de realizare a valorilor previzionate. În baza acestei formule se poate stabili care
proiect este mai bun, în situaţia în care există mai multe soluţii pentru un obiectiv de investiţii. Se va
alegea acel proiect care prezintă o speranţă de câştig mai mare.
Există situaţii când pentru proiecte izolate preferabilă este utilizarea coeficientului de variaţie în
locul deviaţiei standard, deoarece principalul neajuns al deviaţiei standard îl constituie imposibilitatea
realizării de comparaţii între fluxurile de lichidităţi generate de mai multe proiecte în cazul în care acestea
au valori previzionate diferite.
Coeficientului de variaţie, CV, este raţional să fie folosită atunci când speranţele matematice ale
probabilităţilor distribuite pentru proiecte alternative nu sunt egale. Această metodă de măsurare a riscului
este cunoscută în literatura de specialitate cu denumirea – metoda exante (apriori). Riscul astfel evaluat
se numeşte risc subiectiv, deoarece este bazat pe aprecieri şi judecări subiective, sau pe date de prognoză.
Riscul estimat cu ajutorul datelor faptice, efective, istorice, poartă denumirea de risc obiectiv. Un astfel
de risc se calculează pe baza datelor furnizate de seriile cronologice, care oferă informaţii din mai mulţi
ani precedenţi. Se calculează acest indicator prin raportarea deviaţiei standard la valoarea probabilă:
CV = σ / r

8
 3. Metode de evaluare a riscurilor investiţionale

In condiţiile evoluţiilor economice, politice şi sociale actuale imprevizibile, atât naţionale cât şi
globale, proiectelor de investiţii trebuie să li se efectueze o profundă analiză de risc. Acest tip de analiză
îşi propune să stabilească cît de sensibil va fi viitorul obiectiv de investiţii la unele modificări, îndeosebi
negative ce ar putea să apară pe parcursul realizării obiectivului de investiţii şi a funcţionării sale viitoare.
În sens larg, prin analiza riscului se poate înţelege orice metodă – cantitativă şi / sau calitativă – de
evaluare a impactului riscului asupra alternativelor decizionale.
Importanţa analizei riscului investiţional reiese din faptul că decizia de investiţii este o decizie
financiară majoră şi, în acelaşi timp, o decizie riscantă. Analiza riscului şi incertitudinii constituie una din
problemele centrale ale studiilor de fezabilitate, ale evaluării eficienţei proiectelor de investiţii. Pe baza
aprecierilor şi concluziilor analizei riscului se ajunge la formularea recomandării de decizie de investiţii.
Evaluarea proiectelor de investiţii, în condiţii de risc, se bazează pe folosirea în analiza
economică şi în analiza financiară a indicatorilor şi criteriilor de eficienţă economică calculaţi, ţinând
seama de caracterul probabilistic al finalităţii proiectelor de investiţii, al indicatorilor şi criteriilor de
eficienţă pe variante de factori reglabili.
De aceea, problema care se pune constă în a stabili probabilitatea apariţiei în practică a uneia sau
alteia din situaţii în viitor, pe durata de viaţă economică.
În continuare, pe baza probabilităţilor stabilite, pentru fiecare din situaţiile posibile în viitor, se
calculează avantajele economice şi costurile pe variantele de proiect elaborate, iar în final – indicatorii de
eficienţă economică.1
Astfel, se evaluează riscul proiectelor şi impactul acestuia în cadrul analizei economice şi
financiare.
În cadrul unui proiect de investiţii, privit individual, pentru luarea în calcul şi analiza riscului se
utilizează două categorii de metode:
1. metode empirice, intuitive, aproximative, previzionale (metode calitative);
2. metode raţionale, bazate pe calculul unor indicatori specifici de măsurare a gradului de risc
asociat proiectelor.
Din grupa metodelor calitative face parte, în primul rând, aprecierea gradului de risc în mod intuitiv
după mărimea duratei de recuperare a investiţiilor . Se consideră că proiectele cu durate scurte de
recuperare prezintă şi un grad mai mic de risc, prin urmare, adoptarea de decizii de investiţii în proiecte
mici au menirea să protejeze pe investitor contra riscului de insolvabilitate. Desigur, în acest mod se
ignoră avantajele ulterioare încheierii ciclului de recuperare, în perioada duratei de funcţionare a
obiectivului proiectului.
Orientarea investiţiilor în obiective cu durată de realizare scurtă şi recuperarea rapidă presupun
asumarea unui risc cît mai mic, realizarea de proiecte de anvergură redusă, dar cu efecte mici de antrenare
şi multiplicative.
La fel, printre metode empirice se numără şi supraevaluarea costurilor şi subevaluarea arbitrară a
fluxurilor avantajelor anticipate. Acest procedeu este cunoscut şi ca metoda echivalentului sigur.
Beneficiile se ajustează cu anumiţi coeficienţi, cu valori între 0 şi 1 şi se convertesc în echivalent sigur
prin jocul coeficienţilor de ponderare. La riscul apreciat mare se aplică valori mici ale coeficienţilor şi
invers.
Tot din grupa metodelor empirice face parte ajustarea ratei de actualizare („a”), folosită în calculul
valorii actuale a fluxurilor financiare asociate proiectului, cu o primă de risc, diferenţiată în funcţie de
gradul de risc apreciat al proiectului. Această metodă presupune refacerea analizei economice şi
financiare, calculul din nou al indicatorilor şi criteriilor de eficienţă a investiţiilor, după ce am determinat
valorile actuale ale fluxurilor de costuri şi beneficii folosind o rată mai mare de actualizarea, ajustată în
plus, cu o primă de risc.
Din grupa metodelor cantitative de evaluare a riscului proiectelor de investiţii fac parte:
 evaluarea probabilistă a fluxurilor financiare, indicatorilor şi criteriilor de eficienţă;
 măsurarea gradului de risc, în valoare absolută şi relativă, cu ajutorul unor indicatori statistici-
abaterea medie pătratică, coeficientul de corelaţie, coeficientul de variaţie, covariaţia etc.;
 analiza de sensibilitate;
 metodele de joacă;
 modelul CAMP.
1
Caragangiu A., Domenti O., Ciobu S. - Bazele activităţii investiţionale, ASEM 2004,pag. 209
9
 Metoda arborelui de decizie este o reprezentare schematică a proceselor decizionale secvenţiale în
condiţii de risc; care ordonează grafic stările posibile şi deciziile care se adoptă pentru obţinerea unei
eficienţe cît mai mari, punând în evidenţă toate variantele posibile, pe mai mulţi ani. Această metodă se
utilizează pentru alegerea celui mai bun proiect de investiţii sau a celei mai bune variante de proiect, care
sunt total independente. Tehnica arborilor de decizie constă în următoarele etape:
♦ stabilirea momentelor aleatoare şi a celor de decizie precum şi a alternativelor existente;
♦ culegerea informaţiilor referitoare la alternativele posibile;
♦ reprezentarea arborelui decizional şi stabilirea probabilităţilor de manifestare a stării condiţiilor
obiective;
♦ calculul speranţei matematice începând cu ultimele noduri decizionale şi continuând până la
nodul decizional iniţial.
Diverse ramificări ale acestuia reprezintă variantele alternative ce trebuie luate în consideraţie la
adoptarea deciziei.
O altă categorie a metodelor cantitative, de evaluare a riscului investiţional, sunt metodele analitice.
Analiza sensibilităţii a proiectelor este o procedură iterativă, îndelungată, pe parcursul căreia se
evaluează diferitele modificări posibile ale factorilor exogeni şi impactul lor asupra indicatorilor de
eficienţă economică şi financiară. Această metodă are menirea de a măsura influenţa ce va fi exercitată
asupra indicatorilor de eficienţă economică ai proiectului investiţional de către variaţiile unor parametri
„de intrare” pe baza cărora indicatorii respectivi au fost calculaţi. Analiza sensibilităţii cuprinde
următoarele procedee : simularea, analiza scenariilor, arborele de relevanţă, etc.
Simularea este procedeul prin care se determină profitul în diferite ipoteze(optimistă, medie,
pesimistă); se estimează probabilităţile pe situaţii posibile în viitor; se calculează valorile medii aşteptate;
se reprezintă grafic expunerea la risc. Pentru aplicarea simulării sunt necesare scenarii şi predicţii pentru
toate variabilele, în condiţii specifice în viitor. Simularea se efectuează în baza următoarelor etape :
♦ stabilirea domeniului de simulat şi identificarea principalelor factori economici, tehnici, juridici,
etc. implicaţi precum şi a relaţiilor ce se stabilesc între acestea;
♦ elaborarea modelelor ce vor caracteriza cît mai bine procesul supus simulării, important este ca
modelul să constituie un sistem care nu neapărat trebuie experimentat matematic;
♦ elaborarea programelor pentru calculator în funcţie de modelele şi variabilele implicate în
procesele simulate.
O altă tehnică analitică este simularea Monte Carlo, această metodă leagă sensibilitatea şi
distribuţiile de probabilitate ale variabilelor de intrare. Această metodă necesită un calculator relativ
puternic şi un pachet eficient de programe pentru planificare financiară. Principalul avantaj al acestei
tehnici constă în faptul că prezintă toată gama de rezultate posibile şi probabilităţile acestora.
În categoria metodelor de joacă se includ următoarele modele de evaluare a riscului investiţional:
Regula lui WALD, numită şi criteriul pesimist, constă în aceea că pentru fiecare acţiune avută în
vedere se identifică rezultatul cel mai puţin favorabil în scopul de a se alege în final decizia care poate să
conducă la obţinerea de rezultate maxime din cele mai puţin favorabile.
Regula lui LAPLACE, numită şi criteriul echiprobabilităţilor, constă în faptul că atunci când nu avem
nici o informaţie asupra probabilităţilor stării naturii, ele se vor considera a fi egale cu 1/n. Prin urmare se
determină pentru fiecare variantă speranţa matematică a parametrilor analizaţi sub forma :
Max(Ei)= max(1/n *∑ aij)
Regula lui SAVAGE, numită şi criteriul regretelor mini-max, implică stabilirea în prealabil a unei
matrice a regretelor. Regretele sunt definite drept pierderi de oportunitate care se produc în caz că nu este
selectată varianta optimă, la producerea fiecărei stări a naturii. Se bazează pe înlocuirea tabloului de
câştiguri probabile cu tabloul de pierderi probabile sau regretelor faţă de o decizie insuficient elaborată.
Regula lui HURWICZ, numită şi criteriul optimistului poderat, balansează consecinţele criteriilor
pesimist şi optimist. Astfel, pentru fiecare variantă de acţiune se calculează o valoare ponderată, folosind
formula:
Vopt= max[α(aij)+ (1-α)min(aij)]
Modelul CAMP se bazează pe o serie de presupuneri idealistice. Ideea modelului este că variaţiile
rentabilităţii fiecărui proiect sunt legate, printr-o relaţie liniară, de rentabilitatea pieţei în ansamblul său.
Ecuaţia care reprezintă modelul CAMP este :
ri = rf + (rm-rf ) * βi în care:
ri – rentabilitatea sperată pentru un proiect i;
rf – rentabilitatea plasamentelor fără risc;

10
 rm - rata sperată a portofoliului de piaţă;
(rm-rf ) – prima de risc a pieţei;
βi - beta fiecărui proiect.
Astfel, utilizând modelul CAMP, putem determina prima de risc al proiectului investiţional.

Tema 4. Managementul portofoliului de investiții

1. Riscul şi rentabilitatea unui portofoliu de investiţii

Portofoliii sunt combinatii de active financiare, create cu scopul reducerii riscului.

Exemplu: avem un portofoliu format din 2 acţiuni A şi B

R dob A B 0,5A+0,5B
Criză 0,2 -20% 50% 15%
Stabilitate 0,5 15% 15% 15%
Avânt 0,3 50% -20% 15%
Rentabilit madie 18,5% 11,5% 15%
σ 0,25 0,25 0

Rentabilit portofol = ∑ wi * ri

Teoretic e posibil de combinat 2 active care sunt destul de riscante individual, formând un portofoliu
complet lipsit de risc. Motivul pentru care acţiunile A şi B pot fi combinate este că rentabilitatea acestora
evaluează în contra sens. Când rentabilitatea acţiunii A scade, rentabilitatea acţiunii B creşte şi invers.

Covariaţia măsoară două caracteristici : variaţia rezultatelor pe grupe de investiţie şi tendinţa acestor
rezultate de a se mişca în sus şi în jos concomitent cu rezultatele de la alte tipuri de investiţii. Cuantumul
covariaţiei va fi mare şi pozitiv, dacă la două tipuri de investiţii există o deviaţie standard considerabilă şi
rezultatele conforme lor se vor schimba concomitent în aceeaşi direcţie. Covariaţia va fi o mărime
negativă pentru două grupe de investiţii cu abatere standard majoră şi profit, care circulă concomitent în
direcţii opuse . Covariaţia va fi neînsemnată, dacă venitul la două grupe de investiţii se va modifica
printr-o metodă incorectă sau dacă pentru fiecare grupă de investiţii există o abatere standard nu prea
mare. Mărimea covariaţiei este un indice static absolut. Din acest motiv se foloseşte coeficientul
corelaţiei, care este destinat pentru măsurarea gradului interdependenţei modificării profitului pentru
diverse grupe de investiţie.
ρ este coeficientul de corelaţie dintre rentabilitatea proiectului analizat şi rentabilitatea medie a
celorlalte proiecte, el capătă valori între [ -1, 1] şi indică intensitatea legăturii funcţionale între două
variabile. Cu cît valoarea absolută a acestuia este mai mare , cu atît legătura funcţională este mai
puternică şi rezultatele a două proiecte se vor modifica strict în proporţii egale, în cazul valorii 0 , practic
nu există nici o legătură şi rezultatele vor fi incoerente, iar când valoarea absolută este -1, rezultatele a
două proiecte se modifică invers proporţional. Formula de calcul a coeficientului de corelaţie este :
ρ(rA, rB) = σ(rA,rB) / σA *σB
Covariaţia măsoară gradul de dependenţă dintre cele două variabile în valoare absolută, pe când
coeficientul de corelaţie – în mărimi relative, asigurându- se astfel comparabilitatea diferitelor grade de
corelaţie.
Din punct de vedere statistic rentabilităţile acţiunilor A şi B sunt corelate perfect negativ cu coeficientul
de corelaţie R = -1

Coeficientul de corelaţie rAB = covariaţia (AB)/ (σA * σB)

Cov (AB) = sum (pI*(AI – AM)*(BI-BM))
Dacă avea 2 titluri corelate perfect pozitiv, atunci portofoliul constând din aceste titluri va fi la fel de
riscant ca titlurile luate individual, iar diversificarea nu face nimic pentru a reduce riscul.
În practică e greu de întilnit titluri corelate negativ, mai mult, cele mai multe acţiuni sunt corelate
pozitiv dar nu perfect. În medie coeficientul de corelaţie dintre rentabilitatea a 2 acţiuni selectate aleator

11
este aproximativ 0,6 iar coeficientul de corelaţie R se cuprind în intervalul [0,5 ; 0,7]. În aceste condiţii
combinarea acţiunilor în portofolii reduce riscul dar nu îl elimină complet.

2. Riscul de piaţă şi riscul de firmă. Modelul CAPM

Este destul de dificil identificat titlurile de valoare ale căror rentabilităţi estimate să nu fie corelate
pozitiv, deoarece cele mai multe titluri tind să fie performante atunci când economia naţională este
performantă şi invers.
În conformitate cu analiza statistică din ţările dezvoltate σ unei acţiuni medie este de 28% iar
portofoliul constând di toate acţiunile disponibile ar avea σ = 15%.
Circa 40% din riscul al unei acţiuni individuale poate fi eliminat dacă acţiunea este păstrată într-
un portofoliu suficient de diversificat.
Însă un anumit tip de risc rămâne întotdeauna care afectează toate acţiunile. Partea de risc care
poate fi diminuată prin diversificare se mai numeşte risc de firmă, iar riscul care nu poate fi eliminat prin
diversificare se numeşte risc de piaţă.
Riscul individual al unei acţiuni se poate identifica cu riscul de firmă şi riscul de piaţă. Riscul
unei acţiuni detinute in portofoliu, este mult mai mic decât riscul individual al acestei acţiuni.
Tendinţa unui titlu de a varia împreună cu piaţa este reflectată de coeficientul β – beta masoare riscul de
piata. O acţiune cu risc mediu se defineşte ca o acţiune ce tinde să varieze în pas cu variaţia pieţei.
 Un portofoliu va avea β =1 dacă va creşte şi va scădea odată cu variaţia pieţei.
 Un portofoliu va avea β > 1 dacă va creşte şi va scădea mai repede decât variaţia pieţei
 Un portofoliu va avea β < 1, dacă se va modifica mai puţin decât media piaţei.

Majoritatea acţiunilor au β cuprinsă [0,5; 1,5]. Coeficientul β al unui portofoliu este o medie
ponderată a coeficientului β a acţiunilor acestui portofoliu
Analiza riscului unui portofoliu este reprezentat de Modelul CAPM, care se bazează pe
afirmaţiile:
1. riscul are două componente : riscul de piaţă şi riscul de firmă.
2. riscul de firmă poate fi eliminat prin diversificare. Riscul de piaţă este singurul risc relevant pentru
un investitor suficient de diversificat
3. riscul de piaţă a unei acţiuni este masurat de coeficientul β
4. investitorii se aşteaptă la o compensare a acestui risc . Cu cât e mai mare riscul de piata, cu atât e
mai mare rentabilitatea necesară.

β trebuie să reflecte aşteptările investitorilor privind variaţia viitoare a rentabilităţilor. Unele valori
aproximative pentru β se pot calcula pe baza variaţiilor din trecut.
Conform modelului CAPM rentabilitatea necesară (cerută) a unei investiţii reprezintă suma dintre rata de
rentabilitate cu grad zero şi un factor de ajustare a riscului pe care investitorii îl cer pentru asumarea
riscului
Rn = R fr + β (Rm-Rfr)
Prima de risc a pieţii depinde de gradul de aversiune (împotrivire) pe care investitorii îl au faţă de risc.

3. Modelul APT

Dacă modelul CAPM concentrează atenţia asupra formării unor portofolii eficiente de hârtii de valoare
apoi APT se concentrează asupra specificării unor factori şi bariere are în final formează rentabilitatea
unui titlu.
Rentab. = RFR +b1r1 + b2r2 + b3r3 + ....

Unde RFR – rentabilitatea fără risk

b1, sensibilitatea la factorul de risk 1
r1 – prima de risk pentru factorul 1

Acest model nu identifică cu exactitate aceşti factori, lăsând loc practicienilor să identifice. Însă pot fi
consideraţi ca factori şi inflaţia şi preţurile la petrol, etc. Unele acţiuni sunt mai sensibile la influenţa unor
factori, altele la influenţa altor factori.

12
Fiecărei acţiuni îi revin 2 tipuri de risc: unul determinat de evoluţia generală a factorilor macroeconomici
şi determinaţi de particularităţile individuale ale întreprinderii. Diversificarea lichidează riscul individual
şi singurul risc relevant este cel generat de factorii macroeconomici.
Acest model spune că prima de risc depinde de riscul suplimentar adus de fiecare factor şi de
sensibilitatea acţiunii la fiecare factor.
Portofoliul fără risc va fi cel care să nu fie sensibil la influenţa factorilor macroeconomici.
Modelul APT este util doar dacă:
- vom putea determina o listă acceptabilă de factori macroeconomici
- vom putea evalua primele de risc aferente fiecărui risc în parte
- determinăm sensibilitatea fiecărei acţiuni la aceşti factori
nici până astăzi nimeni nu a putut da răspuns la toate aceste întrebări. Totuşi firmele de consultanţă au
determinat 4 factori care influenţează:
1. nivelul industrial de dezvoltare a ţării;
2. nivelul inflaţiei;
3. diferenţa dintre ratele dob. pe TS şi TL;
4. diferenţele dintre rentabilităţile obligaţiunilor riscante şi fără risc.

Primele de risc pot fi evaluate analizând modificările rentabilităţilor acţiunii la modificarea factorilor sus
menţionaţi.
Atât modelul CAPM cât şi APT sunt de acord asupra următoarelor lucruri:
- investitorii cer rentabilitatea mai mare pentru risc mai mare
- singurul risc care contează este cel nediversificabil.

Tema 5. Decizii financiare pe timp de inflaţie

1. Influenţa inflaţiei asupra activităţii întreprinderii

Inflaţia este un proces ce se caracterizează prin creşterea nivelului preţurilor într-o economie şi prin
reducerea puterii de cumpărare a banilor.

Inflaţia duce la creşterea masei monetare şi la micşorarea cantităţii de mărfuri de pe piaţă.

Cauzele principale ale inflaţiei:
1. dezechilibrul dintre sfera circulaţiei monetare şi sfera producţiei
2. erori ale politicii de formare a preţului
3. distribuirea incorectă a venitului naţional

De obicei în timpul inflaţiei venitul populaţiei creşte într-un ritm mai mic ca preţurile, iar aceasta poate
duce la micşorarea consumului. Creşterea preţului la un produs (grup de produse) nu duce neapărat la
inflaţie.
Problemele principale cu care se confruntă întreprinderea pe timp de inflaţie se referă şi la diminuarea
valorii activelor întreprinderii.
Inflaţia face dificil şi procesul de comparare a rezultatului financiar în timp sau dintre diferiţi agenţi
economici, deoarece activele vor avea valori diferite în dependenţă de timpul procurării. Inflaţia poate
duce şi la micşorarea potenţialului economic al întreprinderii, deoarece vor creşte profitul contabil,
impozitele plătite, însă aceste profituri nu vor fi suficiente pentru finanţarea dezvoltării. Din punct de
vedere a întreprinderilor mici inflaţia poate genera probleme în mobilizarea resurselor necesare
dezvoltării.
Din punct de vedere a managementului financiar inflaţia cauzează următoarele probleme:
- dificultăţi în planificare
- creşterea NFR
- creşterea costului capitalului
- reducerea cursului valutei locale
- imposibilitatea finanţării activităţii prin împrumuturi pe termen lung
- creşterea probabilităţii falimentului
Inflaţia poate avea şi influenţe pozitive:

13
- reducerea valorii reale a datoriilor
- reducerea cheltuielilor prin retribuirea muncii
- reducerea taxelor (fixe)

2. Influenţa inflaţiei asupra indicatorilor macroeconomici

Nivelul inflaţiei afectează în primul rînd costul capitalului şi cursul valutar într-o anumită ţară.

Paritatea puterilor de cumpărare spune că

inflaţia influenţează stabilitatea dobânzii pentru diferite pieţe - în mediu valoarea nominală a
câştigurilor din investiţii în toate ţările este aceeaşi. Diferenţele dintre ratele dobânzii se compensează
de diferenţele dintre nivelul inflaţiei. Adică rentabilitatea reală fără risk în ambele ţări este aceiaşi,
însă inflaţia diferită face ca rentabilitatea nominală fără risk să difere.
inflaţia influenţează stabilitatea cursului valutar SPOT. Legătura dintre cursul Spot forward şi ritmul
inflaţiei este ilustrată de următoarea relaţie:

(1+ inflaţia MDL) / (1+ inflaţia $) = (Spot aşteptat MDL/$ )/ (Spot MDL/$) = (Forward MDL/$) / (C
spot (act) MDL/$) – formula e valabila in asemenea mod, dacă estimam cursul Forward pentru un an.

Modificarea cursului valutar afectează importatorii si exportatorii. Exportul e favorizat atunci cind valuta
locala se depreciază, importul e favorizat atunci cind valuta locala se apreciaza.

3. Metode de evaluare şi gestiune a deciziilor financiare pe timp de inflație

Problema principală a întreprinderilor pe timp de inflaţie este reducerea valorii activelor şi creşterea
preţului atât a producţiei finite, cît şi a materiilor prime, din care cauză politica de gestiune a activelor pe
timp de inflaţie este diferită.
Activele monetare nu necesită reevaluarea, deoarece sunt sub formă bănească, în cazul activelor
monetare inflaţia va duce pierderi prin deprecierea valorii banilor din conturile bancare, deprecierea
creanţelor, la fel inflaţia va aduce avantaje prin deprecierea valorii datoriilor.
Pe timp de inflaţie întreprinderile ar trebui să-ţi lichideze investiţiile în valori mobiliare, să reinvestească
banii în active ce-ţi menţin valoarea reală pentru perioade mai mari, de exemplu imobilul.
Active (monetare)
- bani
- investiţii financiare
- creanţe
pasive (monetare):
- datorii.
Pierderile cauzate de deţinerea creanţelor depind de perioada rambursării, mărimea creanţelor şi nivelul
inflaţiei. Creanţele de fapt sunt nişte active care nu contribuie la creşterea profiturilor în mod direct, însă
necesită o creştere a pasivelor pentru a le finanţă. Pe timp de inflaţie capitalurile costă mai scump şi deci
creanţele vor fi mai scumpe (mai costisitoare). Întreprinderea poate reduce atât perioada creanţelor, cît şi
volumul lor, însă se pot micşora vânzările. De regulă cea mai eficientă metodă de combatere a pierderilor
în cazul inflaţiei este acordarea disconturilor pentru a urgenta plata.
Activele nemonetare sunt obiectele a căror valoare reală se modifică odată cu modificarea preţurilor, din
această cauză aceste active periodic trebuie reevaluate.
La aceste active se referă:
- mijloacele fixe
- stocurile
- activele nemateriale
- datoriile exprimate în active nemonetare

În cazul inflaţiei există o contradicţie între valoarea reală de piaţă şi valoarea contabilă a lor. Această
contradicţie poate avea urmări negative atât pe plan operativ (înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a
împrumuturilor şi în perspectivă, insuficienţa profiturilor pentru refinanţări, profituri inflaţioniste).

14
Mijloacele fixe sunt cea mai afectată componentă de aceste influienţe. În primul rând, mijloacele fixe sunt
prezente în bilanţ la valoarea mai mică decât cea reală, iar în al doilea rând uzura calculată şi acumulată
va fi insuficientă pentru reconstituirea lor.
Sunt două metode de combatere a acestor probleme:
1. reevaluarea periodică a mijloacelor fixe – în aşa fel vor creşte mijloacele fixe şi uzura lor.
Această metodă este mai eficientă în condiţiile de hiperinflaţie.
2. utilizarea metodelor accelerate pentru calcularea uzurii. Această metodă este eficientă în
condiţiile inflaţiei moderate, însă nu combate complet efectele negative ale inflaţiei.

Întreprinderea folosind diferite metode de evaluare a stocurilor poate modifica raportul dintre costul
vânzărilor şi stocurile de la sfârşitul perioadei. Şi anume:
LIFO – presupune evaluarea stocurilor la ultimul preţ, valoarea materialelor trece în costul
vânzărilor începând cu ultimul preţ
FIFO –invers
Costul Mediu Ponderat
În cazul inflaţiei este recomandat de a se utiliza metoda LIFO.

Tema 6. Managementul riscurilor valutare

1. Concept de risk valutar

Risc valutar - O probabilitatea că rentabilitatea reală a întreprinderii va fi diferită de cea aşteptată
din cauza modificării cursului valutar.
Riscul valutar este împărţit în:
1. Riscul valutar operaţional – pierderile potenţiale ale unor antreprenori care desfăşoară
activitate de import-export. Aceste pierderi apar din cauza a 2 factori:
a. Relaţiile de import-export se desfăşoară de regulă în altă valută decât cea locală
b. Există un decalaj în timp dintre momentul semnării contractului, livrării
produselor şi încasării banilor.
Exportatorii au de suferit din aprecierea valutei locale şi raportează profituri suplimentare din
depreciarea valutei locale.
Importatorii au de platit valută peste hotare, de aceia ei sunt afectati negativ atunci cind leul se
depreciaza, pentru ca vor plăti mai multi lei peste hotare, si sunt afacetati pozitiv atunci cind leul
se apreciaza pentru ca ei vor plati mai puţin lei peste hotare.
Riscul valutar operaţional atare de regulă în momentul semnării contractelor de import şi export,
iar în unele cazuri în momentul publicării ofertei (de exemplu promovarea unor oferte turistice,
etc.)
2. Riscul valutar de bilanţ apare datorită existenţei activelor şi pasivelor valutare în bilanţ.
Orice întreprinderea poate contracta datorii în altă valută decât valuta locală, sau poate
deţine creanţa valutare. În cazul datoriilor valutare, întreprinderea va raporta pierderi,
dacă valuta locală se depreciază (riscul importatorului). În cazul creanţelor valutare,
pierderile vor fi raportate în cazul în care valuta locală se apreciază (riscul
exportatorului).
3. Riscul valutar economic
Riscul valutar economic afectează toate întreprinderile dintr-o anumită ţară, deoarece
modificarea cursului valuta duce la modificarea condiţiilor economice. Întreprinderile, ce nu
desfăşoară operaţiuni de import-export, nu au contractat datorii valutare, sunt afectate de riscul
valutar economic.
Riscul valutar economic este mai mult un risc valutar indirect şi producerea lui nu poate fi
urmărită cu exactitate în rezultatele întreprinderii.

15
2. Evaluarea riscului valutar
Evaluarea riscului valutar operaţional
Evaluarea riscului valutar presupune determinarea riscului si estimarea mărimii pierderilor
posibile. Riscul valutar operaţional poate fi evaluat prin determinarea poziţiei valutare a unei
întreprinderi.

Poziţie activă referitoare la riscul valutar - activele valutare sunt mai mari ca pasive valutare. În
cazul în care predomină activele valutare, întreprinderea are un risk similar cu riscul
exportatorului.
Poziţie pasivă referitoare la riscul valutar - activele valutare sunt mai mici ca pasive valutare. În
cazul în care predomină pasivele valutare, întreprinderea are un risk similar cu riscul
importatorului.
Evaluarea riscului valutar de bilanţ
Ratele de schimb valutar pot afecta rezultatele financiare ale unei întreprinderi în două moduri:
- Flow efect –efectul asupra veniturilor
- Efectul asupra bilanţului contabil
Cel mai bine aceste efecte se observa în cazul în care o întreprindere are filiale în alte ţări şi este
nevoită se consolideze rapoartele financiare ale filialelor într-un raport consolidat.
Evaluarea riscului valutar economic
Riscul valutar economic apare atunci când din cauza modificărilor cursului valutar apare
probabilitatea reducerii vânzărilor, creşterii cheltuielilor,etc.
Riscul se evaluează prin estimarea consecinţelor modificării cursurilor valutare asupra situaţiei
economice generale a întreprinderii
Trebuie identificaţi factorii, valutele care sunt mai periculoase pentru întreprindere
Riscul valutar economic trebuie să determine şi procesul de planificare strategică a întreprinderii.

3. Metode de acoperire a riscului valutar

Asumarea riscului
Acoperirea în totalitate
Acoperirea selectivă
Metode de acoperire a riscului valutar: Aceste metode diminuează riscul dar nu tot timpul îl
lichidează. Se bazează pe anticipările noastre care pot fi greşite
Metode contractuale
Plata în avans
Reduceri pentru plata în avans
Folosirea compensaţiilor (ne limităm activitatea la o valută străină)
Selectarea corectă a valutei contractului
Varierea preţurilor de vânzare
Accelerarea sau temporizarea artificială a plăţilor
Aceste politici diminuează riscul dar nu îl lichidează

16
Metode extracontractuale
Operaţiuni valutare la termen (forward)
Contractele forward presupun vinzarea sau cumpararea unei anumite cantitati de valuta la un
curs fixat astazi, dar cu efectuarea livrarii in viitor. O formă de asigurarea riscului valutar prin
intermediul imprumuturilor bancare este SWOP-ul creditar.
Folosind instrumentele oferite de sistemele bancare se poate acoperi riscul valutar.
Asigurarea riscurilor valutare
Apelarea la companiile de asigurare pentru a asigura riscul valutar in schimbul unei prime de
asigurare.

Tema 7. Gestiunea riscului ratei dobânzii

1. Esenţa riscului Ratei dobânzii - Rd

Riscul Rd se defineşte ca o probabilitate că rentabilitatea aşteptată a întreprinderii să
difere de cea reală din cauza modificării Rd.
Riscul Rd poate fi divizat în:
1. riscul pierderilor din cauza modificării fluxurilor de mijloace băneşti – compania care are
de gând să împrumute o sumă de bani sau compania care are datorii pentru care se plătesc
dobânzi poate suporta pierderi în cazul creşterii Rd, iar companii care au dat cu împrumut
bani în condiţiile dobânzii flotante va pierde bani în cazul reducerii Rd. Variaţia Rd
generează incertitudeni atât pentru creditori cât şi pentru debitori.

2. riscul de portofoliu – există o legătură directă dintre Rd şi preţul activelor financiare.

Investitorii de portofoliu sunt supuşi riscului din cauza creşterii rd, deoarece hârtiile de
valoare devin mai puţin atractive şi atunci valoarea portofoliului se reduce,

3. riscul economic – modificarea Rd are o influenţă şi asupra mediului economic a

întreprinderii. Dacă concurenţii companiei au grade înalt de îndatorare atunci concurenţa se
va mări dacă se reduce Rd şi invers.

Un alt punct de vedere asupra clasificării riscurilor Rd presupune împărţirea lor în:
- riscul de bilanţ – cauzele apariţiei cărora se răsfrânge negativ asupra valorilor
activelor sau datoriilor întreprinderii
- riscul operaţional legate de creşterea cheltuielilor financiare sau reducerea
veniturilor întreprinderii.
Rata dobânzii poate fi: fixă sau flotante, însă în ambele cazuri există risc ori din cauza pierderilor
reale ori a câştigurilor ratate.

2. Evaluarea riscului Rd
Pentru evaluarea riscului Rd este necesar să cunoaştem:
- valuta creditului
- scadenţa
- tipul Rd (fixe sau flotante)
Compania are poziţie:
 activă –referitoare la Rd dacă activele aducătoare de dobânzi sunt mai mari ca
pasivele
 pasivă - dacă activele sunt mai mici pasivele.

17
Pentru evaluarea riscului Rd este necesară parcurgerea următoarelor etape:
1. et. Etapa prognozării - se estimează mărimea investiţiilor sau a creditelor necesare, tipul
Rd utilizate, valuta, etc
2. et. Selectarea politicii de acoperire care poate fi:
- politica neacoperirii;
- politica acoperirii sistematice,
- politica acopeririii selective
3. et. Selectarea metodei de acoperire. Cele mai utilizate metode de acoperire sunt (la luarea
creditelor):
- utilizarea ratelor fixe ale dobânzii dacă se anticipează o creştere a lor
- utilizarea Rd flotante – dacă se anticipează o scădere a lor
de obicei Rd sunt influenţate de o serie de cauze economice şi valutare, anticiparea corectă a
lo ar permite o gestiune mai eficientă a riscurilor Rd.
4. et. Evaluarea politicii de acoperire a riscului Rd – analiza eficienţei metodelor de
acoperire a riscului ar trebui să conţină evidenţierea profiturilor şi pierderilor legate de acoperire.
Trebuie comparate rezultatele întreprinderii ]n urma deciziei de asumare a riscului Rd, de
acoperire sistematică sau selectivă a lor. O altă modalitate de evaluare este compărarea
rezultatelor anticipate cu cele obţinute.

3. Acoperirea riscului Rd
Instrumentele existente de gestiune a riscului Rd permit:
1. fixarea Rd pentru o anumită perioadă de timp cu ajutorul contractelor forward . Aceste
contracte prezintă un acord dintre companie şi o bancă referitoare la fixarea Rd pentru o
anumită perioadă. Compania îţi fixează volumul plăţilor în cazul creditului sau volumul
venitului în cazul investiţiei. Compania şi banca se pot înţelege fixarea Rd pe toată
perioada creditului, iar în ziua în care se ia creditul se efectuează plata diferenţei dintre
rata specificată în contract şi rata curentă. Operaţiunile la termen referitoare la Rd permit
fixarea RD prin efectuarea următoarelor operaţiuni (în cazul creditului).
2. Opţiuni asupra ratelor dobinzii:
Optinile Call asupra dobinzilor se mai numesc CAP. Se mai numeşte operaţiunea CAP –c
o înţelegere între părţi în baza căreia o bancă se obligă să plătească unei întreprinderi
diferenţe dintre Rd calculate din suma totală şi rata garantată CAP, dacă rata curentă este
mai mare ca cea garantată.
3. convertirea Rd fixe în Rd flotante şi invers. Se mai numesc SWAP un contract ce
presupune conversia dobânzilor flotante în dobânzi fixe şi invers.
In cazul contractelor SWAP sunt doua parti:
1. Plateste dobinda fixa si primeste dobinda flotanta
2. Plateste dobinda flotanta si primeste doinda fixa
Cind cresc dobinzile partea ce plateste dobinda fixa va avea profituri, iar cind scad dobinzile
partea ce plateste dobinda flotanta va avea profituri.

Tema 8. Gestiunea situatiilor de insolvabilitate

1. Notiune de criza. Cauzele aparitiei crizei la intreprindere
Criza reprezintă o tendinţă constantă de înrăutăţire a situaţiei financiare la întreprindere.
Criza mai poate fi caracterizată prin reducerea capacităţii întreprinderii de a finanţa necesarul
intern de active curente şi de a achita obligaţiile asumate.
De obicei criza la întreprindere poate fi împărţită în următoarele faze:
1. Reducerea profitabilităţii, micşorarea profitului. Drept consecinţă a reducerii
profitabilităţii este reducerea capacităţii de autofinanţare, şi a rezervelor de creştere economică.
Soluţiile de depăşire a crizei la această fază ţin atât de modificarea strategiei, restructurarea
întreprinderii cît şi de reducerea cheltuielilor şi creşterea productivităţii.

18
 2. Apariţia profiturilor negative care duc la reducerea rezervelor interne a întreprinderii.
Soluţia la problema privind profiturile negative sunt legate în primul rând de restructurarea
întreprinderii.
3. Reducerea capitalului propriu. Pentru a compensa pierderile întreprinderea îşi
micşorează activele curente, fapt ce duce şi mai mult la creşterea riscului afacerii. Restructurarea
nu poate fi o soluţie, deoarece întreprinderea nu dispune de resurse pentru finanţarea ei.
4. Insolvabilitatea. Este faza în care întreprinderea nu dispune de resurse pentru a finanţa
nici activitatea operaţională, nici pentru a achita datoriile pe termen scurt. Persistă pericolul
stopării procesului de producţie şi lichidării întreprinderii.
Deci criza mai poate fi definită că un pericol al supraveţuirii întreprinderii. Sunt două
aspecte ale crizei. Aspectul extern al crizei se referă la capacitatea întreprinderii de a mobiliza un
volum necesar de active curente pentru a face faţă cerinţelor creditorilor. Aspectul intern ţine de
capacitatea întreprinderii de a finanţa volumul necesar de active curente pentru a desfăşura
activitatea operaţională.
Din punct de vedere economic criza poate fi privită şi ca un deficit de mijloace băneşti pentru a
finanţa activitatea operaţională şi pentru a rambursa datoriile asumate.
Criza de obicei este cauzată de neconcordanţa anticipărilor echipei manageriale cu evoluţia
reală a mediului extern. În funcţie de anticipările echipei manageriale situaţiile privind evoluţia
mediului extern se împart în:
1. situaţii de certitudine, când echipa managerială cunoaşte exact care va fi evoluţia
principalilor factori ce determină succesul afacerii.
2. situaţii de risc, când se cunosc doar probabilităţile modificării factorilor, nu şi valorile lor
exacte.
3. situaţii de incertitudine, când întreprinderea nu are nici o informaţie privind evoluţia
ulterioară a mediului extern.

2. Factorii ce conduc la situaţia de criză

La baza cauzei apariţiei situaţiei de criză stau o mulţime de factori, care pot fi împărţiţi în
două grupe: Externi şi Interni
Cei externi la rândul lor pot fi împărţiţi în:
Factori social-economici generali de dezvoltare a statului
Rata inflaţiei;
Instabilitatea sistemului fiscal;
Instabilitatea reglementării legislaţiei;
Diminuarea nivelului veniturilor reale a populaţiei;
Rata şomajului.
Factorii pieţei
Monopolizarea pieţei;
Diminuarea capacităţii pieţei interne;
Instabilitatea pe piaţa valutară;
Rata ofertei produselor substituitoare.
Alţi factori externi
Instabilitatea politică;
Calamităţi naturale;
Creşterea criminalităţii.
Factorii interni la rândul lor se împart în:
1. Manageriali:
Nivelul înalt al riscului comercial;
Cunoştinţele insuficiente în conjunctura pieţei;
Management financiar neeficient;
Gestionarea proastă a stocurilor de producţie;

19
 Lipsă de lichidităţi în conducere;
Evidenţă contabilă necalitativă.
2. Operaţionali:
Lipsa unificării întreprinderii ca complex de proprietate;
Fonduri uzate şi învechite;
Capacitatea productivităţii muncii joasă;
Cheltuieli energetice mari.
3. De piaţă:
Producţia ce nu poate face faţă concurenţei;

3. Metode de anticipare a insolvabilitatii la întreprindere

Etapele de gestiune a crizei practicate în managementul financiar contemporan se
efectuează după următoarea consecutivitate:
 Analiza financiară periodică (diagnosticarea întreprinderii). În anest sens întreprinderea
ar trebui să identifice, să calculeză şi să monitorizeze evoluţia a unui set de indicatori
financiar ce ar permite reacţionarea la timp în caz de criză. În acest sens pot fi utilizaţi
indicatorii de lichiditate, de gestiune a datoriilor, de gestiune a activelor, de rentabilitate..
 Identificarea factorilor care au dus la apariţia crizei în urma analizei efectuate. În baza
rezultatelor analizei se va încerca identificarea factorilor ce au determinat criza şi
posibilităţile de eliminare a lor.
 Previziunea consecinţelor crizei asupra întreprinderii şi determinarea probabilităţii
insolvabilităţii.
 Elaborarea scopurilor gestiunii anti-criză prin metode eficiente.
 Alegerea metodelor de depăşire a crizei: metode interne, externe, lichidarea întreprinderii
 Implementarea metodelor selectate.
 Verificarea implementării.

Există şi metode specifice de diagnosticare a situaţilor de criză şi a insolvabilităţii, care

pot fi împărţite în 2 grupe:
1. Metodele cantitative
2. Metodele calitative
Metodele cantitative
Se bazează pe informaţiile financiare ale întreprinderilor cu probleme şi presupun
elaborarea unor modele concrete ce ar permite cu un anumit grad de veridicitatea anticiparea
falimentului. Cele mai cunoscute modele de acest fel sunt cele elaborate de Altman şi Taffler.
Metoda propusă de cercetătorul american Altman presupune calcularea unui indicator al
solvabilităţii întreprinderii, cu ajutorul căruia întreprinderile pot fi clasificate în funcţie de
solvabilitate şi probabilitatea falimentului. Pentru elaborarea acestui indicator Altman a analizat
66 întreprinderi din SUA pe parcursul anilor 1946 – 1965 jumătatea din care au dat faliment iar
restul au activat cu succes. În urma analizei efectuate au fost identificaţi 5 indicatori mai
importanţi, care în opinia cercetătorului sunt mai relevanţi pentru depistarea falimentului. În final
indicele solvabilităţii propus de Altman (coeficientul Z) are următorul conţinut:
Z = 3,3 · K1 +1,0 · K2 + 0,6 · K3 + 1,4 · K4 + 1,2 · K5 ,
Unde coeficienţii K1, K2, K3, K4 şi K5 se determină în felul următor:

K1 = Profitul până la plata dobânzilor şi impozitelor / Total active

K2 = Vânzări / Total active
K3 = Capital propriu (valoarea de piaţă) / Capital împrumutat (valoarea de bilnaţ)
K4 = Profit reinvestit total / Total active
K5 = Fondul de rulment net / Total active

20
 Rezultatele cercetării sunt următoarele: dacă Z > 3 , atunci falimentul are o probabilitatea
mică, dacă 2,99>Z>2,71 este o probabilitatea medie a falimentului, dacă 2,7>Z>1,81 este o
probabilitatea mare a falimentului şi dacă Z<1,8 falimentul este iminent.
Acest indicator poate fi utilizat doar pentru întreprinderile mari care se cotează la bursa
de valori şi reflectă realităţile SUA.
Metodele calitative
Se bazează pe identificarea şi analiza unor trăsături caracteristice falimentului. Aceste
trăsături caracterizează o probabilitatea mare a falimentului în viitor. Principalele trăsături pot fi:
Directe
- Pierderi frecvente din activitatea operaţională;
- Coeficient de îndatorare mare, inclusiv pe termen scurt;
- Lichiditate redusă;
- Lipsa activelor curente;
- Mijloace fixe învechite moral şi fizic;
- Înrăutăţirea relaţiilor cu creditorii.
Indirecte
- Plecarea managerilor din companie;
- Opriri ale procesului de producţie;
- Lipsa diversificării proiectelor companiei;
- Pierderea unor clienţi importanţi;
- Contracte pe termen lung puţin avantajoase;
- Participarea la diverse judecăţi.
Dacă întreprinderea prezintă asemenea trăsături atunci se poate afirma că cu o anumită
probabilitatea este un pericol de faliment. Pentru a elabora un model calitativ de anticipare a
falimentului este suficient de a identifica o listă de trăsături caracteristice, de a atribui ponderi
fiecărei trăsături în funcţie de importanţă şi de a aprecia întreprinderea dată cu note pentru
fiecare caracteristică.
Cea mai cunoscută metodă calitativă de anticipare a falimentului este indicatorul Argenti
(scorul A). Această metodă se bazează pe următoarele presupuneri:
1. Întreprinderea se află în proces de faliment;
2. Acest proces va dura câţiva ani
3. Această tranziţie este împărţită în 3 etape:
a) Etapa neajunsurilor – companiile care merg spre faliment la început prezintă nişte
neajunsuri
b) Etapa erorilor – neajunsurile acumulate duc la apariţia greşelilor
c) Etapa simptoamelor – neajunsurile şi greşelile duc la falimentul întreprinderii care este
caracterizat de simptoame.
Fiecare întreprindere este notată cu balul propus de Argenti dacă prezintă neajunsul, greşelile sau
simptoamele specificate şi cu 0 dacă aceste greşeli, neajunsuri sau simptoame nu sunt
identificate. Cu cît A-scorul este mai mare cu atât probabilitatea falimentului este mai mare.

4. Insolvabilitatea.
Conform legislaţiei Republicii Moldova insolvabilitatea este situaţia financiara a debitorului
caracterizata prin incapacitatea de a-si onora obligaţiile de plata; Iar debitor este orice persoana
care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale, si impotriva
căreia a fost depusa in instanţa de judecata o cerere de intentare a unui proces de
insolvabilitate.
Premărgătoare situaţiei de insolvabilitate este incapacitate de plata - situaţie a
debitorului caracterizata prin incapacitatea lui de a-si executa obligaţiile pecuniare scadente,
inclusiv obligaţiile fiscale.
Sunt 4 situaţii de insolvabilitate:

21
 1. Insolvabilitate reală: care este caracterizat de incapacitatea întreprinderii de a
restabili situaţia financiară şi solvabilitatea. Nivelul mare de îndatorare, pierderile suportate fac
imposibilă relansarea activităţii operaţionale, din care cauză întreprinderea va fi declarată juridic
falimentară.
2. Insolvabilitate tehnică: este o stare de insolvabilitatea a unei întreprinderi cauzată de
existenţa unor creanţe cu termen expirat. De regula colectarea acestor creanţe permite
întreprinderii să evite falimentul. În acest caz prin implementarea unor măsuri eficiente anti-criză
întreprinderea va putea evita falimentul juridic.
3. Insolvabilitate intenţionată: este caracterizat de o gestiune intenţionată a unei
întreprinderii pentru a fi declarată insolvabilă. La falimentul intenţionat deseori se atribuie şi
cazurile de gestiune incompetentă a întreprinderii. (In cazul insolvabilitatii debitorului din
culpa fondatorilor (membrilor) lui, a membrilor organelor executive sau a unor alte persoane
care au dreptul de a da indicatii obligatorii pentru debitor ori pot influenta in alt mod
actiunile debitorului (insolvabilitate intenţionata), aceştia poarta răspundere subsidiara fata de
creditori in măsura in care bunurile debitorului sînt insuficiente pentru executarea creanţelor
creditorilor. )
4. Insolvabilitate fictivă: prezentarea intenţionată a situaţiei financiare a unei
întreprinderi în termeni negativi pentru a beneficia de facilităţi în achitarea unor datorii. (Daca
debitorul iniţiază procesul de insolvabilitate in cazul in care el dispune de posibilitati reale
de a satisface integral creanţele creditorilor (insolvabilitate fictiva), debitorul poarta
răspundere pentru prejudiciile cauzate creditorilor prin depunerea cererii in cauza.)
Procesul de insolvabilitate se intentează doar in baza cererii de intentare a
procesului de insolvabilitate Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenta
incapacităţii de plata a debitorului. Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate
este supraindatorarea debitorului, in cazul in care debitorul reclamat este o persoana juridica
responsabila de creanţele creditorilor in limita patrimoniului ei. In acest caz, la baza
evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusa continuarea activitatii lui daca este posibil
aşa ceva conform circumstanţelor.
Pentru determinarea existentei temeiului de intentare a procesului de insolvabilitate se iau
in considerare:
a) mărimea obligaţiilor contractuale ale debitorului, inclusiv a datoriilor pentru
credite plus dobinda. Penalitatile pentru neexecutarea acestor obligaţii nu se iau in calcul la
determinarea valorii lor;
b) mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi si
alte sancţiuni financiare.
Dreptul de a depune cerere privind intentarea procedurii de faliment îl au debitorul,
creditorii si alte persoane.
Debitorul este in drept sa depună cerere introductiva in situaţia in care exista pericolul
intrării lui in incapacitate de plata când, in mod previzibil, nu-si va putea executa obligaţiile
pecuniare la scadenta.
Debitorul este obligat sa depună cerere introductiva si daca executarea integrala a
creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea
satisfacerii integrale la scadenta a creanţelor celorlalţi creditori;
Creditorul poate depune cerere introductiva daca are un interes legitim in intentarea
procesului de insolvabilitate si îşi poate argumenta creanţele si temeiurile de intentare a
procesului de insolvabilitate. Daca cererea introductiva este admisa spre examinare, instanţa de
judecata este datoare sa-l audieze pe debitor. Creditorul nu este in drept sa iniţieze proces de
insolvabilitate debitorului in cazul in care acesta se afla in proces de restructurare. Decizia
privind situaţia creditorului o ia instanţa judecătorască şi de regulă presupune doua variante:
lichidare sau restructurare.

22