Sunteți pe pagina 1din 20

Analiza si gestiunea riscului unei companii

multinationale

Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor

Specializarea: Afaceri Internationale

Studenti: Faliboga Raul


Ionascu Andreea
Stoica Dimitrie
Ciubotaru Catalina
Necula Mihaela
1. FUNDAMENTE TEORETICE

1.1 Elemente de principiu privind riscul


Există un număr mare de definiţii ale riscului prin care se încearcă găsirea de noi valenţe şi semnificaţii ale acestuia
asupra activităţii investiţionale: "riscul reprezintă variabilitatea rezultatului posibil în funcţie de un eveniment
nesigur, incert", "riscul este incertitudinea cu privire la o pierdere", "riscul poate fi definit ca posibilitatea ca
pierderile să fie mai mari decât se aşteaptă", "riscul reprezintă incertitudinea cu privire la producerea unei pagube"
sau „riscul este acea situaţie în care există posibilitatea unei devieri potrivnice rezultatului sperat" .
Analizând toate aceste definiţii se pot observa anumite caracteristici comune, anumite criterii de definire a riscului.
În primul rând se poate spune că riscul derivă din incertitudine: adoptarea deciziei are loc în prezent, iar punerea în
practică şi rezultatele generate se vor produce în viitor. Incertitudinea provine din necunoaşterea cu privire la care
eveniment din cele identificate se va produce şi la ce moment, care vor fi efectele reale şi amplitudinea ale
producerii acestuia. În al doilea rând, riscul implică ideea de pierdere potenţială (de orice tip), generata de o evoluţie
a factorului de risc în sens contrar aşteptărilor decidentului.
Riscul în finanţarea internaţională poate fi definit sintetic ca fiind expunerea la pierderea totală sau parţială a
capitalului investit sau împrumutat pentru afaceri localizate pe diferite pieţe externe. Aceste pierderi potenţiale sunt
cauzate de evenimente specifice, care pot fi cunoscute într-o măsură mai mică sau mai mare de proprietarul
capitalului sau de managerul (administratorul) afacerii respective.
Riscurile cu care se confruntă o companie care derulează afaceri pe pieţele internaţionale pot fi clasificate după mai
mult criterii: după gradul de asumare, după amplitudinea şi probabilitatea lor de apariţie, după gradul de
diversificare, după natura acestor riscuri etc. Relaţia dintre risc şi incertitudine nu este o relaţie simplă, ci una
complex. Incertitudinea presupune anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o
previziune cu privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: "nimic nu este
sigur sau previzibil". O situaţie este incertă atunci când decizia trebuie luată dar nu se cunosc suficient sau deloc
evoluţia ulterioară a evenimentelor precum şi probabilităţile aferente.
Riscul se defineşte drept un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane,
sociale, politice, reflectînd variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie cu valorile subiective
şi obiective, având efecte posibil păgubitoare şi ireversibile.
Riscurile cu care se confruntă o firmă care investeşte în străinătate sunt clasificate, în funcţie de perspectiva din care
sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri.
Macroriscurile sunt rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri în care este localizată
investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de ţară, riscul de transfer,
riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă (market risk) etc.
Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei şi proiectului propriu-
zis şi/sau de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă.
În categoria microriscurilor intră majoritatea riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul
valutar, riscul de dobândă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.
Piaţa de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea riscurilor (eliminarea anumitor riscuri pentru
o societate comercială) cât şi pentru realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate in cadrul unei societăţi prin
împărţirea acestora între mai multe companii.
Orice afacere internaţională este expusă simultan la cel puţin trei surse majore de risc: riscul de ţară, riscul de proiect
şi riscul de companie. Toate acestea, împreună cu riscuri de importanţă mai mică (excluse voluntar) şi cu elementele
de risc neidentificate (elemente de incertitudine) compun riscul global al unei investiţii. Elementele ce stau la baza
materializării acestor riscuri se prezintă în cadrul modelării riscurilor cu “principiul bulgărelui de zăpadă”,

2
considerând relevantă evoluţia amplificatoare a riscului o dată cu materializarea unor riscuri suplimentare, începând
de la nivelul guvernamental spre cel al companiei.(Fig.2.7.) Cu cît cresc numărul riscurilor componente cu atît
greutate de a suporta riscul este mai mare şi impactul negativ asupra investiţiei poate fi mai mare.

1.2 Clasificarea riscurilor financiare


Firmele multinationale se confruntă în principal cu două tipuri majore de riscuri: riscuri sistematice
(nediversificabile) şi riscuri nesistematice (diversificabile). Diferenţa între cele două este dată de factorii care stau la
baza producerii lor. Riscul sistematic depinde de factori economici generali (ca inflaţia sau frământările politice)
care determină conjunctura economică a ţării gazdă, în timp ce riscul nesistematic este determinat de acei factori de
risc care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei. Investitorul poate minimiza riscurile nesistematice

3
prin adoptarea unor măsuri capabile să îmbunătăţească situaţia actuală a firmei. În privinţa riscurilor sistematice,
investitorul acceptă posibilitatea materializării lor fără a avea la îndemână prea multe mijloace de minimizare (în
general se consideră că firmele nu pot influenţa semnificativ conjunctura economică a ţării gazdă). În acest caz, este
mult mai importantă analiza riscurilor sistematice, deoarece un investitor inteligent poate elimina prin deciziile sale
riscurile nesistematice.
Riscul sistematic cuprinde urmatoarele categorii de riscuri:
-riscul ratei dobanzii
-riscul de schimb valutar
-riscul de contrapartida
-riscul de lichiditate
-riscul de pret
-riscul puterii de cumparare
-gradul de impozitare

1.2.1 Riscul ratei dobanzii


Actele de economisire si creditare, împrumut şi investire sunt strâns interdependente datorită manifestării lor în
acelaşi sistem, respectiv cel financiar. În cadrul pieţei financiare, factorul care le determină în mod semnificativ este
rata dobânzii. Ea este preţul plătit de către cel care se împrumută celui care dă cu împrumut, ca recompensă pentru
amânarea consumului. Ca urmare, dobânda este costul (preţul) creditului de pe o anumită piaţă financiară.
Riscul ratei dobânzii este acel tip de risc care decurge din schimbările ratelor dobânzii ca urmare a acţiunii unor
factori diverşi: inflaţia, cursul de schimb (influenţă indirectă), politica monetară a statului, fiscalitatea, factorul timp
etc. Nivelul ridicat al resurselor implicate de derularea afacerilor în plan internaţional obligă companiile să apeleze
la resurse externe pentru a-şi finanţa activitatea. Riscul de dobândă poate fi privit în acest caz dintr-o dublă
perspectivă:
- modificarea ratelor de dobândă poate avea o influenţă directă asupra costului finanţării din resurse
externe (obligaţiuni, credite bancare, leasing, credit furnizor, credit cumpărător etc.) ale companiei
(această abordare are în vedere mai ales pasivele pe termen lung);
- modificarea ratelor de dobândă influenţează valoarea activelor şi pasivelor financiare ale companiei
care sunt evaluate în funcţie de o rată de actualizare (această rată de actualizare se calculează de cele
mai multe ori pornind de la rata dobânzii fără risc (risk free rate) – care este rata dobânzii la T – bills,
asimilate de specialişti cu dobânda nominală a pieţei).
Este evident efectul pe care îl are modificarea ratei dobânzii asupra costului finanţării. Mult mai interesantă este cea
de a doua abordare a riscului de dobândă. În mod foarte simplu se poate constata că valoarea activului sau pasivului
financiar variază in sens contrar variaţiei ratei dobânzii. La nivelul activelor sunt afectate de riscul de dobândă
(creşterea dobânzilor) în principal activele imobilizate şi activele financiare şi mai puţin activele circulante (au în
vedere în general creanţe pe termen scurt). Pasivele unei companii sunt expuse riscului de scădere a dobânzilor căci
acest lucru antrenează o depreciere a valorii actualizate a datoriilor..
1.2.2 Riscul valutar
Riscul valutar reprezintă expunerea companiilor ce activează în mediul internaţional la pierderi potenţiale ce ar
putea să apară ca urmare a modificării ratei de schimb valutar. Aceste pierderi au în vedere profitabilitatea
companiei în ansamblul ei, fluxurile băneşti nete sau valoarea pe piaţă a firmei. La acţiunea riscului valutar sunt
expuse totalitatea companiilor care desfăşoară activităţi în afara graniţelor ţării de origine, indiferent de natura
acestor activităţi: operaţiuni comerciale simple, cooperare, implantare în străinătate etc. Altfel spus, riscul valutar
este un risc major al procesului de internaţionalizare a activităţii economice, şi fără o protecţie adecvată împotriva
acestuia finalitatea acestui proces devine incertă.

4
Efectul modificărilor ratei de schimb asupra unei corporaţii se concretizează în trei tipuri de risc valutar: riscul de
tranzacţie, riscul economic şi riscul de translaţie (contabil).
Riscul de tranzacţie reflectă modificările valorice ale obligaţiilor financiare restante contractate înainte de
modificarea ratei de schimb, dar care nu trebuie achitate decât după ce rată de schimb s-a modificat. Acest risc se
referă, deci, la modificările fluxurilor băneşti care rezultă din obligaţii financiare existente.
Riscul de translaţie reflectă potenţialele modificări al capitalul acţionarilor ce rezultă din nevoia de a translata
extrasele financiare ale filialelor exprimate în diferite valute într-o singură valută pentru a întocmi extrase financiare
consolidate la nivel de corporaţie. Acest risc este generat de gradul de implicare al companiei mamă pe diferite pieţe
(filiale etc.), de localizarea acestor filiale, de maniera contabilă de înregistrare a activităţii acestora.
Riscul economic (ca risc valutar) este componenta riscului valutar care are în vedere un orizont mult mai îndelungat
de timp decât riscul de tranzacţie sau cel de translaţie. Practic de evaluarea riscului valutar (ca risc economic)
depinde proiecţia tuturor activităţilor şi operaţiunilor viitoare ale companiei multinaţionale. Această componentă a
riscului valutar este cel mai greu de evaluat şi analizat dat fiind tocmai orizontul de timp pe care îl are în vedere.
Riscul economic este inevitabil subiectiv deoarece depinde de estimarea modificărilor fluxurilor băneşti viitoare pe
o perioadă de timp arbitrară.

1.2.3 Riscul de lichiditate


Cele mai multe instituţii se confruntă cu 2 tipuri de risc de lichiditate. Primul se referă la adâncimea pieţei pentru
produsele tranzacţionate specifice, iar cel de al doilea la activitatea de finanţare a activităţilor de tranzacţionare ale
firmei. La stabilirea limitelor pentru variatele tipuri de riscuri aferente produselor tranzacţionate, managementul
superior trebuie să ia în calcul mărimea, adâncimea şi lichiditatea pieţei respective deoarece lichiditatea pieţei
produsului respectiv poate afecta capacitatea firmei de a schimba profilul său de risc rapid şi la un preţ rezonabil.
Riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacţie mare la un anumit moment de
timp sau atunci când firma respectivă nu este capabilă să obţină fonduri pentru a-şi achita obligaţiile impuse de
cashflow.
În cazul evenimentelor de risc extrem, sumele ce trebuie mobilizate rapid sunt imense şi soluţiile clasice sunt
adeseori greu sau chiar imposibil de realizat. Managementul riscului trebuie aşadar să găsească soluţii inovative noi,
bine adaptate din punct de vedere dinamic, eficiente, fezabile şi robuste.

1.2.4 Riscul de contrapartidă


Riscul de contrapartidă este riscul provenit din incertitudinea capacităţii sau dorinţei partenerilor de afaceri de a-şi
îndeplini obligaţiile contractuale.

Managementul superior al oricărei firme trebuie să impună metodele de măsurare ale riscului de contrapartidă. De
cele mai multe ori, riscul de contrapartidă în cazul derivativelor este măsurat ca fiind suma cheltuielilor cu
înlocuirea poziţiilor actuale la care se adaugă o estimare a potenţialei expuneri viitoare a firmei datorată mişcărilor
pieţei. Managementul superior al firmei va stabili modul de calcul al costului de înlocuire – fie preţul actual de piaţă,
fie valoarea actuală a viitoarelor plăţi calculată in condiţiile de piaţă prezente – precum şi metodele de măsurare a
expunerii potenţiale la risc. Limitele riscului de contrapartidă fac parte dintr-un sistem bine pus la punct de
management al riscului. Acestea trebuie stabilite pentru toţi partenerii cu care firma are relaţii de afaceri, şi nici un
contract nu se va derula fără ca riscul de contrapartidă al acestuia să fie măsurat.
Limitele de risc pentru toţi partenerii vor fi calculate global astfel încât firma să fie conştientă de
expunerea sa totală a riscului de contrapartidă.

5
Riscul ca un partener de afaceri să nu îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la timp sau deloc este un risc acre
afectează toate aspectele unei firme. Printre riscurile cu care se confruntă o companie, riscul de contrapartidă este
foarte familiar. Este de asemenea riscul căruia instituţiile financiare şi organismele reglementatoare acordă cea mai
mare atenţie deoarece s-a dovedit riscul cu cele mai mari “şanse” să conducă la falimentul unei bănci sau unei alte
instituţii financiare.
Dacă avem de-a face cu instrumente obişnuite ca împrumuturi, obligaţiuni sau valute, suma pe care partenerul este
obligat să o plătească este suma principalului. Pentru acestea, valoarea expunerii este egală cu valoarea
principalului. Derivativele sunt diferite – deoarece valoarea acestora depinde de un activ de bază, expunerea aferentă
acestora nu este egală cu valoarea expunerii activului de bază. De obicei este egală cu costul înlocuirii contractului
în cazul în care contrapartida nu-şi îndeplineşte obligaţiile.

1.3 Managementul riscului


Managementul riscului are drept caracteristică totalitatea metodelor si mijloacelor prin care este gestionat riscul în
scopul îndeplinirii obiectivelor descrise în cadrul evenimentului tehnic, social, uman sau politic de analizat, având
incertitudinea ca baza majora a factorilor de risc.
Cuvântul cheie al managementului riscului este sistematic, deoarece numai o abordare extrem de riguroasă şi
constantă la toate nivelurile de desfăşurare ale evenimentului de analizat, poate conduce la un control eficient asupra
activităţilor evenimentului şi la reducerea factorilor de risc.
Managementul riscului utilizează următoarele trei componente fundamentale: evaluarea riscurilor, planificarea
răspunsului la factorii de risc, monitorizarea şi controlul riscurilor.
• Evaluarea riscurilor – Căutarea sistematică a factorilor de risc în interiorul evenimentului de realizat.
• Planificarea răspunsului la factorii de risc – Identificarea fiecărui risc în funcţie de tipul şi gradul său de
gravitate pentru evenimentul analizat şi găsirea unei strategi adecvate de răspuns pentru fiecare caz în parte.
Strategiile de răspuns conţin schimbări în ceea ce priveşte responsabilităţile în cadrul evenimentului, a căilor de
comunicare între elementele componente, a modificării scopurilor evenimentului sau a specificaţiilor ce intervin
asupra rezultelor finale stabilite.
• Monitorizarea şi controlul riscurilor – Implementarea strategiilor de răspuns şi monitorizarea efectelor pe care
aceste schimbări le pot aduce în cadrul evenimentului analizat. Strategiile de control ale riscului trebuiesc însă
ajustate în funcţie de efectele pe care le produc, având grijă ca toate părţile implicate în derularea evenimentului să
fie de acord cu aceste modificări.
Activitatea de management al riscului s-a dezvoltat coceptual, teoretic şi practic, devenind o puternică industrie.
Orice structură organizatorică de performanţă are un departament de risc, o strategie de risc şi obligaţia de a raporta
operaţiunile de acoperire a riscurilor pe care le desfăşoară.
Utilizarea tot mai intensă a tehnologiei informaţiei în managementul riscului a condus la realizarea de sisteme
inteligente integrate adaptive în managementul riscului care au capacitatea de a lua decizii în timp real conducând la
minimizarea efectelor negative ale riscului şi monitorizarea riscurilor reziduale cu optimizarea efectelor pozitive.
Având în vedere cele de mai sus se poate spune că „Cel mai mare risc este să nu fie nici un risc”. Dacă exista un risc,
folosind managementul riscului, acesta poate fi controlat, dar dacă nu e nici un risc evident, sigur vor fi riscuri
ascunse care vor fi mai greu de controlat.
Dintre procedurie de gestionare a riscului se menţionează: procedurile hedging-eliminarea expunerii la risc prin
luarea unei poziţii de compensare; utilizarea instrumentelor bursiere- contractele forward, contractele
futures,contractele cu opţiuni; diversificarea – reducerea riscului prin deínerea unui portofoliu cît mai larg de active
diferite şi independente; asigurarea – transferul riscurilor pentru protecţia împotriva unor posibile situaţii
provocatoare de pierderi folosind un contract de asigurare prin plata unei prime de asigurare.

6
1.4 Metode de acoperire a riscurilor utilizate de companiile multinationale
Aplicarea de către managerii companiilor multinaţionale a strategiilor şi tehnicilor de management al riscului poate
conduce la dimensionarea corespunzătoare a acestuia. Managementul riscului trebuie să fie o componentă de bază a
strategiei de internaţionalizare care să consolideze succesul operaţiunilor internaţionale ale unei companii sau
consorţiu de companii. Condiţia de bază pentru buna funcţionare a sistemului de management al riscului o constituie
corecta identificare şi evaluare a acestuia.
Identificarea riscului este fundamentală pentru stabilirea unui nivel optim de protecţie pentru o anumită afacere
internaţională. Dacă riscul este subevaluat, nivelul protecţiei va fi insuficient pentru acoperirea pierderilor, iar dacă
este supraevaluat, costul protecţiei în exces va diminua câştigul obţinut din afacerea respectivă.

1.4.1 Metode de acoperire a riscului ratei dobanzii


Practica internaţională a dezvoltat o serie de tehnici de gestionare a riscului de dobândă astfel încât expunerea unei
companii la acest risc să fie sensibil diminuată. Tehnicile de gestionare a riscului de dobândă pot fi sistematizate în
tehnici contractuale şi tehnici extracontractuale.
Tehnici contractuale de acoperire a riscului de dobândă: Se referă la ansamblul de clauze contractuale financiare şi
nefinanciare pe care finanţatorul le poate include în contractul de credit în scopul eliminării riscului de neplată a
datoriei şi a serviciului aferent acesteia. Este evident că aceste clauze asigură o acoperire indirectă a riscului de
dobândă, mai exact asigură o protecţie împotriva efectelor pe care materializarea acestui risc le-ar putea avea
(refuzul de plată al debitorului pentru care creditul a devenit prea oneros di cauza creşterii semnificative a
dobânzilor pe piaţă).
i). Clauze nefinanciare:
- "cross default clause": clauză potrivit căreia debitorul este considerat în incapacitate de plată în
momentul în care nu şi-a onorat obligaţiile faţă de orice alt creditor, astfel că banca poate rezilia
contractul de credit şi poate cere rambursarea integrală a împrumutului.
- "pari pass clause": această clauză defineşte un tratament egal între creditorii companiei.
- "material adverse change clause": conform acestei clauze, producerea oricărui eveniment considerat
de creditor că ar putea afecta îndeplinirea obligaţiilor, poate duce la amânarea sau anularea chiar a
executării contractului de credit;
- plafonarea creditelor acordate şi derulate printr-o bancă;
- asigurarea activelor depuse drept garanţie a creditului;
- interdicţii sau restricţii privind vânzarea unor active din patrimoniul debitorului.
- subordonarea împrumuturilor inter-companii (inter-filiale): orice transfer sau împrumut acordat de
companie să fie în prealabil notificat băncii şi avizat de aceasta;
ii). Clauze financiare: cuprinde un set de clauze care au în vedere cash - flow-ul companiei creditate, veniturile
realizat de aceasta sau situaţia bilanţieră a companiei. Aceste clauze financiare intră în vigoare în momentul în care
indicatorii financiari depăşesc marja de siguranţă şi este clar că pe termen scurt compania poate intra în incapacitate
de plată. Principalii indicatori vizaţi de creditor ar putea fi:

- fondul de rulment
- gradul de îndatorare global;
- gradul de îndatorare pe termen scurt;
- solvabilitatea;
- gradul de lichiditate.

7
Fiecare creditor are un astfel de sistem de analiză a unei companii, în momentul în care compania depăşeşte
gradul minim de îndatorare impus de creditor, acesta îşi rezervă dreptul de a anula, amâna sau rezilia executarea
contractului de credit.

Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului de dobândă


Riscul de dobândă coroborat cu riscul de neplată este mai rar acoperit contractual, cel mai frecvent acoperirea
realizându-se extracontractual prin următoarele metode:
- contracte swap pe rata dobânzii;
- operaţiuni forward pe rata dobânzii;
- operaţiuni futures pe rata dobânzii;
- operaţiuni de headging la bursă;
- forward rate agreement (FRA);
- opţiuni pe rata dobânzii;
- opţiuni pe futures pe rata dobânzii;
- instrumente sintetice: cap, floor, collar

Hedging pe rata dobânzii

Companiile multinationale folosesc contractele forward în scopul protejării activelor şi pasivelor pe care le deţin,
precum şi pentru protejarea activelor extrabilanţiere. Managementul activelor şi pasivelor poate însemna folosirea
contractelor forward pe active financiare.

Într-un contract swap pe rata dobânzii, fiecare contraparte se angajează să plătească o rată a dobânzii fixă sau
variabilă într-o anumită valută pe o anumită durată de timp către cealaltă contraparte. Rata dobânzii fixă sau flotantă
se aplică la o anumită valoare noţională. Această valoare noţională nu se schimbă, de obicei, de participanţii la
contract, este doar utilizată pentru a calcula fluxurile de numerar ce trebuie schimbate.

Tipuri de contracte swap pe rata dobânzii


a) swap fix-contra-variabil, aceeaşi valută („plain vanilla swap”) – cumpărătorul de swap se angajează sa plătească
o rată fixă de dobândă, iar vânzătorul de angajează să plătească o rată variabilă de dobândă (de obicei raportată la o
rată a dobânzii de referinţă cum ar fi LIBOR, EURIBOR, ROBOR etc.). Ambele fluxuri de numerar sunt
denominate în aceeaşi valută. Acesta este cel mai cunoscut tip de swap şi este cel pe care îl vom studia mai detaliat
în secţiunile următoare.
b) swap fix-contra-variabil, valute diferite – la fel ca cel de la punctul a), dar fluxurile de numerar sunt denominate
în valute diferite. De exemplu, A se angajează să plătească o rată fixă de 2% aplicată la valoarea noţională de 10 mil
USD şi să primească o rată variabilă TIBOR3M aplicată la valoarea noţională de 900 mil JPY (la un curs iniţial
1USD=90 JPY).
c) Swap variabil-contra-variabil, aceeaşi valută – cumpărătorul se angajează să plătească o rată variabilă de
dobândă raportată la o anumită rată de referinţă, iar vânzătorul se angajează să plătească o rată variabilă de dobândă
ancorată la o altă rată de referinţă. Ambele fluxuri de numerar se plătesc în aceeaşi valută, iar cele două rate de
referinţă se referă la aceeaşi valută, dar se formează pe pieţe diferite.
d) Swap variabil-contra-variabil, valute diferite – la fel ca la c) însă valoarea noţională este exprimată în valute
diferite, iar ratele variabile se referă la valute diferite.

8
e) Swap fix-contra-fix, valute diferite – cumpărătorul se angajează să plătească o rată fixă de dobândă cu valoare
noţională într-o anumită valută, în timp ce vânzătorul se angajează să plătească o rată fixă de dobândă cu valoare
noţională o altă valută.

Contracte de opţiuni pe rata dobânzii (CAP, FLOOR, COLLAR)


CAP reprezintă o opţiune call sau o succesiune de opţiuni call pe rata dobânzii. În schimbul plăţii unei prime (p
exprimată în procente) în momentul încheierii contractului, cumpărătorul se poate acoperi împotriva variaţiilor ratei
dobânzii de pe piaţă.
Utilizarea contractelor CAP:

a) acoperirea riscului de rată a dobânzii (hedging)


- pentru acoperirea riscului de creştere a ratei dobânzii se cumpără CAP
- pentru acoperirea riscului de scădere a ratei dobânzii se vinde CAP
b) speculaţie
- dacă se anticipează creşterea ratei dobânzii se cumpără CAP
- dacă se anticipează scăderea ratei dobânzii se vinde CAP
c) arbitraj

FLOOR reprezintă o opţiune put sau o succesiune de opţiuni put pe rata dobânzii. Dacă în momentul exercitării
contractului, rata dobânzii de referinţă din contract ( rref ) este mai mică decât rata FLOOR (preţul de exercitare - re
), vânzătorul de FLOOR plăteşte cumpărătotului diferenţa dintre rata FLOOR şi rata de referinţă. În caz contrar,
cumpărătorul de FLOOR alege să nu exercite opţiunea.

1.4.2 Metode de acoperire a riscului valutar


Una dintre cele mai importante utilizări ale instrumentelor financiare derivate este acea de a permite utilizatorilor sa-
şi compenseze expunerea la fluctuaţiile survenite în ratele dobânzii prin asumarea unei expuneri contrare expunerii
lor curente (un împrumut, de exemple). Această activitate se numeşte hedging. Prin hedging se urmăreşte
transferarea riscului unor fluctuaţii viitoare ale preţului sau ratei dobânzii prin vânzarea de contracte forward care le
garantează un preţ viitor pentru activul lor. Cele mai importante instrumente financiare derivate utilizate de
managerii instituţiilor financiare pentru a reduce riscul, sunt: contractele la termen (forward contracts), operaţiunile
futures, opţiunile (options) şi swap-urile.

Instrumentele financiare derivate pot fi utilizate pentru:


- acoperirea riscurilor– izolarea şi transferul unui anumit risc-de dobândă, de curs de schimb, de credit etc.
- arbitraj – exploatarea dezechilibrelor dintre diverse pieţe (ex. Dintre piaţa valutară şi piaţa monetară – de dobândă)
- un rol important în echilibrarea pieţelor
- scop speculativ – confirmarea previziunilor privind evoluţia pieţei.

Pe tipuri de riscuri, cele mai utilizate instrumente financiare sunt:


- pentru riscul de rată a dobânzii, instrumentele financiare utilizate sunt: swap pe rată a dobânzii, FRA, futures de
rată a dobânzii,opţiuni.
- pentru riscul de curs de schimb, instrumentele financiare utilizate sunt: forward, futures de curs de schimb, swap
valutar, opţiuni de curs de schimb.
- pentru riscul de piaţă, instrumentele financiare utilizate sunt: forward pe acţiuni, futures pe acţiuni, opţiuni pe
acţiuni.
- pentru riscul de credit, instrumentele financiare utilizate sunt: credit default swap, total return swap, credit-linked
notes

9
Swap-urile pe rata dobânzii (interest rate swaps) reprezintă instrumente financiare în cadrul cărora părţile
schimbă cursul plăţii dobânzii, de regulă pe baza unei plăţi nete. Rata fluctuantă a dobânzii proprii unui swap al
ratelor de dobândă reprezintă un contract singular, întemeiat pe baza unor serii de FRA-uri. De regulă, plăţile în
cadrul unui swap sunt calculate pe baza capitalului (noţional) specificat în contract şi care în realitate nu se schimbă
între părţile contractante.

Swap-urile valutare reprezintă contracte pentru schimbarea valutelor la un curs de schimb specificat şi apoi re-
swap-area valutelor la o dată ulterioară (de regulă, la cursul de schimb originar). Acestea implică schimbarea plăţilor
de capital şi de dobândă într-o anumită valută pentru capital şi într-o altă valută pentru plata dobânzii.

Swap-urile reprezintă contracte financiare care obligă una din părţile contractante la schimbul (swap-ul) unui set de
plăţi aflate în posesia acesteia, pentru un alt set de plăţi aflate în posesia celeilalte părţi.

Swap-urile sunt schimburi de fluxuri monetare. Ele reprezintă încercări ale unor companii de a-şi administra
structura activelor/pasivelor sau de a reduce costul lor de împrumut. Fluxurile monetare generate de multiplele tipuri
de instrumente financiare pot fi schimbate

Swap-urile simple cum ar fi: swap-urile pe rata dobânzii şi swap-urile valutare sunt uneori cunoscute ca swap-uri
„plain vanilla”. Există, de asemenea, multiple variaţii ale acestora.

Swap-urile pe rata dobânzii implică schimbarea unui set de plăţi a dobânzii pentru un alt set de plăţi a dobânzii,
toate fiind denominate în aceeaşi valută.

Un swap pe rata dobânzii reprezintă schimbarea unui flux monetar reprezentând o rata a dobânzii fixe asupra unui
capital noţional cu acela reprezentând o rată a dobânzii fluctuante a aceluiaşi capital exprimat în aceeaşi valută. Nu
se produce, deci, nici o schimbare a capitalului. Aceste swap-uri sunt folositoare în special deoarece pieţele de
capital fix şi fluctuant sunt pieţe distincte, iar companiile care doresc să împrumute nu ar putea avea acces la ambele
pieţe.

Swap-urile pe rata dobânzii reprezintă un instrument important pentru gestionarea riscului ratei dobânzii şi au apărut
pentru prima dată în Statele Unite ale Americii în anul 1982 atunci când a apărut o creştere în cererea de instrumente
financiare care puteau fi folosite pentru reducerea riscului ratei dobânzii.

Cel mai cunoscut tip de swap pe rata dobânzii specifică:


1. rata dobânzii utilizată pentru plăţile care urmează a fi schimbate;
2. tipurile de dobândă utilizate (variabile sau fixe);
3. volumul capitalului noţional care reprezintă volumul pentru care se plăteşte dobânda;
4. perioada de timp pentru care schimburile continuă să se efectueze.

Swap-urile valutare (swap-uri pe cursul de schimb) implică schimbarea unui set de plăţi dintr-o anumită ţară pentru
un set de plăţi denominat în altă valută. Acestea sunt simple tranzacţii prin care se cumpără simultan o valută la
cursul de schimb la vedere şi se vând la termen, sau se vând la cursul de schimb la vedere şi se cumpără la termen.

Un swap valutar parcurge trei etape, după cum urmează:


1. un schimb iniţial al capitalului (principal): cele două părţi contractante schimbă sumele de capital la un curs de
schimb acceptat. Acesta poate fi un schimb noţional din moment ce
scopul său este de a stabili sumele de capital ca punct de referinţă pentru calcularea plăţilor de dobândă şi
retransformarea sumelor de capital;

2. schimbul plăţilor dobânzii la datele acceptate pe baza unor sume restante de capital şi a ratelor fixe acceptate ale
dobânzii;

10
3. re-schimbarea sumelor de capital la un curs de schimb predeterminat, astfel încât părţile vor rămâne cu sumele
iniţiale în valută.

Chiar daca pare a fi un serviciu oferit exclusiv de institutiile bancare, preponderent clientilor sofisticati, acoperirea
riscului valutar (numit si hedging valutar) a devenit acum accesibil oricarui investitor prin sistemul pietei de capital.
O data cu introducerea la tranzactionare a contactelor futures, orice investitor de pe piata de capital se poate proteja
impotriva variatiilor monedei locale. Primul pas care trebuie facut in aceasta directie este deschiderea unui cont de
investitii pe piata instrumentelor financiare derivate.

Un contract futures reprezinta un contract standardizat incheiat intre doua parti, prin care acestea se inteleg ca una
dintre ele sa cumpere, iar cealalta sa vanda un activ, la un anumit pret stabilit in prezent si cu livrarea la o data
viitoare, prestabilita in momentul incheierii tranzactiei. Standardizarea contractului futures consta in faptul ca activul
suport are intotdeauna aceeasi cantitate , iar livrarea se va face la scadente trimestriale. In sistemul Bursei de Valori,
la scadenta contractelor, livrarea fizica a activului si plata acestuia conform contractului au fost inlocuite cu
decontarea pe baza pretului din piata pe care se tranzactioneaza activul suport (in cazul unui contract EURO/RON se
foloseste cursul BNR din ziua scadentei).

Mai precis, la scadenta cumparatorul nu va primi fizic de la vanzator suma de bani in valuta ce reprezinta valoarea
contractului, ci va exista un trasfer de bani care reprezinta diferenta dintre pretul de cumparare initial si cursul
stabilit de catre Banca Nationala in ziua scadentei. Cel care a intuit corect evolutia cursului

va incasa profitul, iar cel care s-a inselat va suporta pierderea). Un aspect important de luat in calcul privind
folosirea contractelor futures in vederea administrarii riscului valutar este ca acestea pot fi lichididate oricand pana
la scadenta.

Hedgingul valutar se adreseaza companiilor care in mod constant efectueaza plati sau incaseaza venituri in valute
straine si care pot suporta pierderi importante datorita fluctuatiei cursului de schimb. Acest mecanism este extrem de
important pentru importatori, exportatori si orice companii ale caror materii prime sau vanzari sunt legate in vreun
fel de elemente ale caror preturi sunt exprimate in valuta.

Procedura de acoperire a acestor riscuri este simpla: companiile sau investitorii care doresc predictibilitate in
cursurile valutare cumpara contracte futures tranzactionate pe o bursa, blocand astfel cursul valutar la un nivel
prestabilit.

Spre exemplu, o companie americană care este angajată în comerţ cu o firmă din Germania (export) şi care aşteaptă
să fie plătită în EURO, poate vinde un contract forward pe EURO pentru a elimina riscul deprecierii EURO la
momentul sosirii banilor.

De asemenea, contractele forward pe valute pot fi folosite de firmele care operează în activitatea curentă cu diferite
valute (multinationale).

Contractele forward pot fi folosite în locul contractelor swap pe valute. Spre exemplu, un dealer obligat să facă o
serie de plăţi în EURO poate cumpăra contracte forward pe EURO pentru a-şi reduce expunerea rezultată din
variaţiile EURO faţă de moneda naţională.

2. METODA SI REZULTATE

11
2.1 Istoria şi dezvoltarea RENAULT

Renault este un societate stabilita în temeiul dreptului francez, guvernata de Codul comercial francez. Renault a fost
formata la 16 ianuarie 1945. Anul fiscal Renault ruleaza de la 1 ianuarie la 31 decembrie.

De la data acordului final semnat cu Volvo la 2 ianuarie 2001, activităţile Grupului au fost împărţite în două
activităţi principale:
1. Automobile
2. Finanţarea vânzărilor

În plus faţă de aceste două activităţi, Renault detine participatii in urmatoarele societatii:
 în AB Volvo
 în Nissan
 în Avtovaz

Aceste exploataţii sunt contabilizate prin metoda punerii în echivalenţă în situaţiile financiare ale Grupului.

Divizia de automobile: Renault creeaza, dezvoltă şi comercializează autoturisme şi vehicule comerciale uşoare. În
urma achiziţiei producătorului de autoturisme româneşti Dacia şi a activelor Samsung Motors din Coreea de Sud,
Renault detine trei marci de automobile, Renault, Dacia si Samsung.

12
Divizia de finantare a vanzarilor: RCI este ramura de finanţare captivă a Alianţei Renault-Nissan şi, ca atare,
finanţeaza vanzarile Renault, Renault Samsung Motors (RSM), Dacia, Nissan şi Infiniti branduri. Grupul RCI
Banque opereaza in 39 de tari.

Companii asociate, parteneriate şi proiecte în colaborare:


a) Participatii Renault în AvtoVaz:
Renault detine o participatie de 64,6 % în AvtoVAZ - producător de frunte din Rusia. Scopul este de a crea un
parteneriat pe termen lung, care va accelera transformarea AvtoVAZ intr-un producator de automobile la nivel
mondial, cu o capacitate de producţie de peste un milion de vehicule pe an.
b) Participatii Renault in Nissan:
Renault detine 43,4% din capitalul Nissan. Valoarea de piaţă a acţiunilor deţinute de Renault au totalizat 12,9
miliarde €.

2.2 Managementul Riscului

Grupul Renault are o politică activă de gestionare a riscurilor. Scopul este de a anticipa şi controla, pe cât posibil
riscurile provenite din activităţile sale şi dezvoltarea internaţională.
Managementul riscului constă în analiza şi maparea riscurilor inerente în toate activităţile industriale, de exemplu
riscurile operaţionale, financiare şi juridice. De asemenea, include elaborarea planurilor de acţiune care vizează
abordarea riscurilor şi implementarea resursele necesare.

Strategia de gestionare a riscurilor a Grupului se bazează pe:


 O politică riguroasă de identificare a riscului, care implică raportare, monitorizare şi sisteme de control
intern;
 O organizare eficienta, precum şi resurse pentru gestionarea crizelor, care să permită oricaror riscuri care
apar să fie tratate cât mai repede posibil.

Grupul Renault face toate eforturile pentru a controla riscurile legate de activităţile sale, şi anume riscul operaţional,
riscul financiar şi riscul legal. Vom prezenta in continuare principalele riscuri şi strategiile companiei de a reduce
probabilitatea şi gravitatea lor. Cu toate acestea, pe masura ce grupul se extinde la nivel internaţional, intră în noi
parteneriate, şi devine mai dependent de IT, riscurile existente sunt agravate şi totodata apar riscuri noi. Aceşti
factori pot creşte gradul de severitate al crizelor potenţiale şi precum si prejudiciul pe care il pot provoca.

Managementul riscului este o parte integrantă a procedurilor grupului Renault de management operaţional.
Organizaţia are două direcţii:
■ la nivel corporativ: departamentul de management al riscului oferă metode şi o viziune de ansamblu pentru
identificarea şi prevenirea riscurilor majore, în special prin monitorizarea acestora cu tehnici de cartografiere şi
implementarea de măsuri preventive în zonele cu risc ridicat;
■ în toate entităţile implicate în procese de afaceri critice, experţii desemnati sunt capabili in identificarea si
prioritizarea de soluţii de reducere a riscului şi de coordonare a punerii lor în aplicare.

Gestionarea riscurilor de piata la Automobile se referă în principal la departamentul central de cash management şi
finanţare al Renault SA şi Renault Finante.
Finantarea vanzarilor (RCI Banque) gestionează riscul de piaţă cu privire la activităţile sale independent de
Automobile. Titlurile de tranzactie executate de companiile din grupul RCI Banque sunt destinate exclusiv pentru a
acoperi riscurile legate de finanţarea vânzărilor şi de inventariere ale reţelelor de distribuţie. Cele mai multe dintre
aceste tranzacţii sunt efectuate de către camera de tranzacţionare a RCI Banque, care joacă un rol central în grupul
de refinanţare RCI Banque, ca parte a politicii generale de guvernare la nivelul Grupului.

Instrumente de monitorizare şi control există pentru fiecare entitate şi, dacă este necesar, la nivel de bază consolidată
a grupului Renault. Rezultatele acestor controale sunt raportate pe o bază lunară. Pentru fiecare entitate, riscurile
financiare sunt monitorizate pe trei nivele:
 primul nivel de control: auto-monitorizare de către personalul de linie şi monitorizare oficiala realizata de
către fiecare manager de afaceri-line;

13
 al doilea nivel de control: efectuate de către auditorii interni sub autoritatea directorului executiv al entităţii;
 al treilea nivel de control: efectuate de către organele de control (Renault Audit Intern sau firme externe
contractate de acesta).

2.3 Tipuri de risc financiar

2.3.1. Riscul de lichiditate

Grupul este finanţat prin intermediul pieţelor de capital, prin:


■ resurse pe termen lung (emisiuni de obligaţiuni, plasamente private, proiecte de finanţare, etc);
■ împrumuturi bancare pe termen scurt sau emiteri de scrisori comerciale;
■ securitizare a creanţelor de către RCI Banque.

Divizia Automobile trebuie să dispună de resurse financiare suficiente în orice moment pentru a finanţa
funcţionarea de zi cu zi a afacerilor şi a investiţiilor necesare pentru o viitoare extindere. Prin urmare, în mod regulat
împrumută de pe pieţele bancare şi de capital şi acest lucru duce la o expunere la riscul de lichiditate, în caz de
închidere a pieţei sau de tensiuni legate de disponibilitatea de credit.
Automobile, prin urmare, trebuie să se împrumute de la bănci în mod regulat şi pe pieţele de capital pentru
refinantarea datoriilor sale. Acest lucru creează un risc de lichiditate în cazul în care pieţele sunt blocate sau
creditele sunt greu de accesat.

Renault aduna cea mai mare parte a sumelor necesare pentru refinantarea diviziei Automobile de pe pieţele de
capital, în special prin instrumente financiare pe termen lung (obligaţiuni, plasament privat), finanţare pe termen
scurt, cum ar fi scrisoarea comerciala sau finanţarea bancară, sau în forma de finanţari obţinute de la instituţii
publice sau semi-publice.

Graficul de mai jos arată programul de scadenţă pentru obligaţiunile Renault şi datorii echivalente, care reprezintă
majoritatea pasivelor financiare ale Automobile, exclusiv împrumutul de la guvernul francez.

14
Fig. 2: Programul de scadenta pentru obligatiunile Renault si datorii echivalente

Cu o structura constanta a bilanţului, cerinţele de refinanţare pe termen mediu în 2020 vor fi de 623 milioane de euro
pentru scadenţele emisiunilor de obligaţiuni şi datoriile echivalente şi de 697 milioane € pentru scadenţele scrisorilor
comerciale.

În plus, Renault beneficiaza de linii de credit regenerabile, confirmate , cu instituţii bancare pentru o sumă totală de
€ 4,070 milioane de euro, cu scadenţe de până în 2025. Aceste credite confirmate oferă o rezervă de lichidităţi
pentru divizia Automobile şi sunt destinate, de asemenea, parţial ca linii de back-up pentru emiterea de scrisori
comerciale pe termen scurt.
Având în vedere disponibilitatile in numerar şi liniile de credit confirmate care nu au fost în utilizare, atunci când
conturile au fost închise, putem spune ca Automobile dispune de resurse financiare suficiente pentru a onora
angajamentele sale timp de 12 luni.

Sales Finance

RCI Banque trebuie sa aiba în orice moment, şi mai ales în condiţii adverse, suficiente resurse financiare pentru a
asigura dezvoltarea continuă a activităţii sale. În acest scop, ea a adoptat standarde interne stricte. Doi indicatori sunt
monitorizati lunar de Comitetul de Finanţe:
1. Numărul de zile de lichiditate
Un "scenariu de stres" este utilizat pentru a calcula numărul de zile pentru care RCI Banque este în măsură să
furnizeze lichiditati adecvate pentru a acoperi afaceri din trecut şi viitoare, fără a apela la piaţă.
2. Rezerva de lichiditate

Acest indicator se calculeaza prin diferenţa dintre titlurile de valoare disponibile (facilităţi bancare neutilizate
confirmate, fonduri disponibile de la Banca Centrală şi numerar), şi documentele comerciale restante.

Pentru a îndeplini obiectivele sale de lichiditate, la 31 decembrie 2017, RCI Banque a avut 4434 m € în linii de
credit confirmate si neutilizate, precum şi într-o diversitate de programe pe termen scurt şi pe termen mediu.

2.3.2. Riscul ratei de schimb

Divizia Automobile este natural expusa la riscul valutar prin natura activităţilor sale industriale şi comerciale.
Riscului valutar al acestor activităţi este monitorizat prin intermediul Departamentului Central de Management al
numerarului si finantelor.

Fluctuaţiile cursului de schimb pot avea un impact în cinci domenii:


■ marja de operare;
■ rezultatele financiare;
■ participatii în venitul net al companiilor asociate;
■ averea acţionarilor proprii;
■ datoria financiara neta;

Impactul asupra marjei de operare: Marja de operare este supusă unor modificări cauzate de fluctuaţiile cursului de
schimb. Acoperirea valutara (hedging) trebuie să fie autorizata în mod oficial de către Departamentul de Finanţe sau
de Conducere. Odată ce operatiunile de hedging au fost realizate, rapoartele privind rezultatele trebuie să fie
prezentate conducerii.

Grupul estimează că, pe baza structurii rezultatelor sale și a fluxurilor de numerar operaționale pentru 2017, o
apreciere de 1% a monedei euro față de toate celelalte monede ar avea un impact de - 46 milioane EUR asupra
marjei sale operaționale anuale.

15
Expunerea principală în 2017 s-a referit la lira sterlină, atingând o sensibilitate de aproximativ - 13 milioane EUR
pentru o creștere de 1% a monedei euro. Cele zece expuneri principale în valoare absolută și sensibilitățile acestora
sunt prezentate în continuare, în milioane de euro:

Sursa: Renault 2017 Registration Document

Impact asupra rezultatelor financiare: principiul cheie al politicii de gestionare a grupului este de a reduce impactul
riscului valutar asupra rezultatelor financiare. Toate expunerile Grupului la asemenea riscuri sunt agregate şi
controlate de Departamentului Central de Management al numerarului si finantelor şi sunt raportate pe o bază lunară
catre Directorul Financiar.

Investiţiile filialelor diviziei Automobile sunt finanţate în principal prin aporturi de capital. În general, alte cerinţe de
finanţare sunt îndeplinite de către Renault în moneda locală. Fluxurilor de finanţare în valută gestionate de Renault
sunt acoperite în aceeaşi monedă, asigurându-se că fluctuaţiile cursului de schimb nu vor distorsiona rezultatele
financiare.

Impactul asupra cotei-parte din venitul net al companiilor asociate: pe baza contribuției sale la venitul net din 2017,
o creștere de 1% a monedei euro față de yenul japonez ar fi redus contribuția societății Nissan cu 28 de milioane de
euro.

Impactul asupra capitalurilor proprii: Investiţiile de capital în alte monede decât euro nu sunt de obicei acoperite.
Acest lucru poate conduce la ajustări de translatie, care sunt contabilizate de către Grup drept capitaluri proprii ale
acţionarilor. Cu toate acestea, dimensiunea investiţiei Nissan a fost de aşa natură încât partea detinuta de Renault în
yeni a valorii nete Nissan a fost acoperit de hedging valutar specific, în valoare de 181 miliarde yeni (1,341milioane
euro) la 31 decembrie 2017.

Impactul asupra datoriilor financiare nete: Asa cum se mentioneaza mai sus, o parte a datoriei financiare Renault
este denominata în yeni, astfel încât să acopere o parte din investiţia în Nissan. O creştere de 1% a euro faţă de yen
ar reduce datoriile nete ale diviziei Automobile cu 13 milioane €.

16
Fig. : Derivate privind rata de schimb
Sursa: Renault 2017 Registration Document

Hedging-ul investiţiei în Nissan

Grupul a acoperit parţial riscul ratei de schimb yeni/euro a investiţiilor sale în Nissan inca din 1999.
La 31 decembrie 2017, operațiunile de acoperire corespunzătoare au totalizat 181 miliarde de yeni (1,341 milioane
EUR), reprezentând 24 miliarde de yeni (178 milioane EUR) din plasamente private pe piața EMTN și 157 miliarde
de yeni (1,163 milioane EUR) în obligațiuni emise direct în yeni pe piața obligațiunilor japoneze Samurai. În cursul
anului 2017, aceste operațiuni au generat diferențe valutare favorabile de 113 milioane EUR (diferență nefavorabilă
de 70 milioane de EUR in 2016).

2.3.3 Riscul ratei dobanzii

Riscul ratei dobânzii poate fi evaluat pe baza datoriilor , a investiţiilor financiare şi condiţiile de plată stabilite (rată
fixă sau variabilă).

Pentru divizia Automobile, politica de management a riscului de rată a dobânzii se bazează pe două principii:
investiţiile pe termen lung sunt finanţate la rate ale dobânzii fixe în timp ce rezervele de lichiditate sunt construite, în
general, la rate variabile.

Pasivele financiare ale diviziei Automobile au insumat 41,408 milioane € la 31 decembrie 2017. După înlăturarea
derivatelor, 9,180 milioane € din această datorie este bazata pe Yen (200 miliarde ¥), care constă din obligaţiuni
samurai, EMTN.
Automobile deţine maxim 7 miliarde € în numerar şi echivalente de numerar la 31 decembrie 2017. În cadrul
politicii sale de centralizare, Renault SA ridică cea mai mare parte a refinanțării pentru divizia Automobile pe piețele
de capital, în principal prin intermediul instrumentelor financiare pe termen lung, scurt sau sub formă de finanțare
publică.

Renault Finanţe tranzactioneaza, de asemenea, in cont propriu în instrumente de rată a dobânzii în cadrul limitelor
de risc strict definite. Aceste pozitii sunt monitorizate şi marcate la piaţă în timp real. Această activitate poartă un
risc foarte mic şi nu are niciun impact semnificativ asupra rezultatelor grupului.

Grupul este expus la urmatoarele riscuri ale ratei dobânzii:


 variaţii în fluxurile de dobânzi la instrumentele financiare cu rată fluctuantă declarate la costul amortizat, şi
variaţii in valoarea justa a instrumentelor financiare prezentate la valoarea justă (inclusiv instrumente cu
rată fixă schimbate la rată variabilă, şi produse structurate);
 variaţii în valoarea justă a instrumentelor financiare cu rată fixă declarate la valoarea justă;
 variaţii în valoarea justă a derivatelor (derivate de acoperire şi alte derivate).

17
Sales Financing

Expunerea grupului Renault la riscul de rată a dobânzii este concentrată în principal în activitatea de finantare a
vanzarilor de RCI Banque şi filialele sale.

În cazul RCI Banque, riscul agregat al riscului ratei dobânzii reprezintă impactul fluctuaţiilor ratelor dobânzii pe
marja viitoare brută. Obiectivul RCI Banque este de a acoperi expunerea sa la riscul de rată a dobânzii.
Pentru a ţine seama de dificultatea de a potrivi exact structurile de termen ale împrumuturilor şi creditelor acordate
clientelei, filialelor li se acordă o anumită flexibilitate în acoperirea expunerilor la riscului ratei dobânzii.
Această flexibilitate este data sub forma unor limite de sensibilitate stabilite individual pentru fiecare filială ca un
procent din limita acordata de Renault la RCI Banque şi validate de către Comitetul de Finanţe:
 Limită pentru refinanţare filiale: 50 milioane €
 Limită pentru vanzari filialei: 13 milioane €

Termenul de sensibilitate, asa cum este definit mai sus, constă în măsurarea la un moment dat în timp "T" a
impactului unei fluctuaţii a ratelor dobânzii in valoarea de piaţă a fluxurilor de numerar din bilanţul unei entităţi.
Valoarea de piata este determinată prin actualizarea fluxurilor de numerar viitoare la ratele de piaţă de la momentul
"T". Scenariul preferat de RCI Banque este de a calcula sensibilitatea la o creştere constantă a 100 puncte de bază în
ratele dobânzilor pe toate scadenţele.

Riscul ratei dobânzii este monitorizat pe o bază de zi cu zi prin măsurarea sensibilităţii pentru fiecare monedă,
entitate de management şi portofoliu active. Portofoliul de active comerciale este monitorizat zilnic, pe baza de
sensibilitate şi este acoperit sistematic. Fiecare filială are scopul de a acoperi întregul său risc de rată a dobânzii, în
scopul de a-si proteja propria marja comerciala.

Expunerea consolidata a RCI Banque la riscul de rată a dobânzii pe parcursul anului 2017 arată că sensibilitatea,
adică riscul de o creştere sau scădere în rezultatele Grupului cauzate de o creştere sau scadere de 100 puncte de bază
a ratei dobânzii, a fost limitat.

Fig. 5: Sensibilitatea la miscarile ratei dobanzii


Sursa: Renault 2017 Registration Document

18
Poziţia fiecare entitate cu privire la limitarea riscului sale este verificata zilnic, iar afiliaţii trebuie sa se acopere
imediat atunci când este necesar. Constatările sunt raportate lunar la Comitetul de Finante, care verifică că poziţiile
sunt în conformitate cu strategia grupului financiar şi cu politicile aplicabile.
În 2017, sensibilitatea agregata a RCI Banque la riscul de rată a dobânzii a avut mentinuta peste limita de 50 de
milioane € stabilita de grup.

2.3.4. Riscul de contrapartidă

Grupul este expus riscului de contrapartida în tranzactiile sale financiare pe piaţă si bancare, în managementul
riscului ratei de schimb valutar şi a riscului ratei dobânzii, şi în gestionarea fluxurilor de plată.

Grupul funcţionează cu partenerii bancari de cel mai înalt nivel şi nu este supus nici unei concentrări materiale de
risc.
Gestionarea riscului de contrapartida la entităţile Grupului este coordonată îndeaproape şi foloseşte un sistem de
rating bazat în principal pe ratingul creditului pe termen lung al partenerilor şi nivelul capitaluri proprii. Acest sistem
este folosit de toate companiile din cadrul grupului Renault, care sunt expuse la riscul de contrapartida.
În 2018 Grupul nu a suferit nici un impact financiar care sa rezulte din eşecul unui partener bancar. Grupul nu
realizeaza tranzactii pe piaţa instrumentelor derivate de credit.

Riscul de contrapartidă este gestionat de un sistem de limite stabilite pentru Grupul Renault ca un întreg şi
monitorizat de zi cu zi. Rezultatele sunt furnizate lunar la Comitetul de Finanțe al RCI Banque şi încorporate în
procesul de monitorizare consolidat al riscului de contrapartidă la nivelul Grupului Renault.

Ca un debitor de fonduri structurale, expunerea RCI Banque la riscul de contrapartidă apare în principal pe
tranzacţiile cu instrumente derivate.
Contrapartidele la tranzacţiile pe piaţă sunt selectate din rândul entităţilor bancare care operează pe pieţele franceză
şi internaţională. Se stabileşte o limită pentru fiecare instituţie pe baza unui sistem intern de rating care se aplică
pentru Grupul Renault ca un întreg.

3. CONCLUZII

Atât întreprinderile mari şi cît și mici se confruntă cu riscuri financiare. Există motive economice puternice pentru
ca firmele să se angajeze în practica de hedging a acestor riscuri în numele acţionarilor. În mod evident, companiile
multinaționale, prezintă un avantaj distinct în acest proces, prin faptul că dețin poziţii compensatorii în majoritatea
operaţiunile lor, fapt care reduce riscurile financiare.

Putem spune astfel, că instrumentele financiare derivate au apărut pe piața tranzacțiilor financiare din motive
speculative și din dorința operatorilor economici de a acoperi riscurile comerciale sau financiare ale operațiunilor

19
lor. Creșterea volumului pieței internaționale și a instrumentelor derivate a dat naștere la o permanentă diversificare
atât de noi instrumente cât și de noi active ce stau la baza valorificării acestor instrumente.

Pe de altă parte există și opinii care critică utilizarea unor astfel de instrumente considerând că ele au fost una dintre
cauzele care au generat criza de pe Wall Street, care a reprezentat punctul de pornire al crizei globale. Unii analiști
din Statele Unite au prevăzut chiar dispariția acestor instrumente sofisticate, iar investitorul american miliardar
Warren Buffett le-a numit “bombe cu ceas” pentru piața financiară.

Știm deja că beneficiile oferite de utilizarea unei strategii de management al riscului sunt numeroase, dar, totodată,
concentrarea pe managementul riscului, poate reduce profitabilitatea, precum și eficienţa. Managementul riscului
trebuie să găsească o cale să se concentreze pe toate riscurile majore ale unei afaceri. Un studiu al Price Waterhouse
Coopers a constatat faptul că managerii consideră că relaţiile din cadrul comunităţii, atragerea si reținerea talentelor,
costul de gestionare al riscurilor, şi preţurile competitive au avut de suferit ca urmare a unui accent sporit pus pe
riscul de reglementare.

În cele din urmă, putem spune că managementul riscurilor este un domeniu încă nou şi în evoluţie, care este departe
de a oferi soluţii unificate și structurate la probleme, cum ar fi monitorizarea financiară şi non-financiară a riscurilor,
agregarea riscurilor şi alocarea de capital bazată pe risc. Comunitatea profesională se luptă încă cu definirea unei
politici "globale" solide de gestionare a riscurilor, incluzând principiile care stau la baza acesteia, evaluarea precum
şi valoarea sa adăugată pentru participanţii la piaţă.

Avânc in vedere că domeniul de gestionare a riscurilor financiare se află într-o continuă mișcare și rolul managerilor
de risc a crescut pentru a cuprinde o abordare la nivelul întregii organizaţii cunoscute sub numele de management al
riscului întreprinderii (ERM). Această abordare urmăreşte să implementeze măsuri de conştientizare a riscurilor şi a
programelor de prevenire la nivelul întregii companii, creând astfel o cultură corporatistă capabilă de a gestiona
riscurile asociate cu un mediu de afaceri ce se schimbă rapid. Gestionarea riscurilor trebuie inclusă în obiectivele de
bază şi valorile societăţii. Managerii sunt responsabili să conducă analize de risc, să elaboreze strategii specifice
pentru a reduce riscurile identificate, să dezvolte sisteme de monitorizare pentru a avertiza cu privire la riscurile
potenţiale, şi să efectueze revizuiri periodice ale programului.

20