Tema 9.

Riscuri investiţionale
9.1. Incertitudinea proceselor economice şi riscurile investiţionale
9.2. Metode de evaluare a riscului investiţional
9.3. Modalităţi de diminuare a riscului proiectului de investiţii

9.1. Incertitudinea proceselor economice şi riscurile investiţionale

La luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltarea obiectivelor existente sau

realizarea altora, noi, trebuie să se ţină seama de incertitudinea şi riscurile implicate
de proiect. Se face distincţie între risc şi incertitudine: riscul presupune un set de
consecinţe specifice unei decizii date, cărora li se pot atribui probabilităţi, în timp ce
incertitudinea nu implică posibilitatea atribuirii de probabilităţi.
Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o creează apariţia unui eveniment
viitor şi reprezintă necunoaşterea a ceea ce urmează să se întâmple, în vreme ce
riscul se referă la gradul de incertitudine.
Riscul este o noţiune socială, economică, politică, sau naturală a cărei origine
se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierderi din cauza
informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenţei unor
raţionamente de tip logic.
Riscul există atunci când o mulţime de consecinţe nefavorabile sunt asociate unor
decizii posibile şi se poate cunoaşte sau determina şansa apariţiei acestor consecinţe.
Analiza riscurilor, în general, se efectuează în mod consecutiv:
 identificarea deciziilor alternative posibile;
 cercetarea riscurilor identificate din punct de vedere a dependenţei lor şi
posibilităţii de a fi controlate;
 analiza cantitativă şi calitativă a riscurilor;
 interpretarea rezultatelor.
Potrivit teoriei deciziei, riscul poate fi definit ca probabilitate a producerii unui
eveniment nefavorabil. El reprezintă probabilitatea succesului sau eşecului, în care
succesul înseamnă obţinerea unui beneficiu, iar eşecul – pierderea banilor investiţi.
Incertitudinea specifică investiţiei afectează toate elementele fluxului de
trezorerie generat de un proiect de investiţii. Sunt influenţate în special valorile
rezultatelor economice şi financiare aşteptate: profit, cash flow, cheltuieli. De
asemenea, este incertă valoarea reziduală a capitalului fix la expirarea duratei de
exploatare pe care o luăm în calcul la analiza financiară a proiectelor. Unele
informaţii dintre cele mai importante folosite la evaluarea proiectelor nu pot fi
previzionate în mod riguros, şi anume: volumele producţiei şi serviciilor, structura
şi calitatea acestora, preţurile de vânzare, costurile şi consumul resurselor necesare
desfăşurării activităţii în perioada de exploatare etc.
 Pe parcursul exploatării capacităţilor proiectate, pot apărea dificultăţi în
asigurarea cu anumite resurse materiale şi energetice, resurse valutare, se pot
modifica rata dobânzii, rata inflaţiei, evaluările privind avantajele ecologice ale
proiectelor de investiţii etc.
În realitate, se constată că între mărimea parametrilor proiectelor de investiţii
şi factorii externi există dependenţe statistice, probabilistice, nivelul indicatorilor
manifestându-se ca valori aleatorii.
În situaţia în care diverselor alternative posibile din viitor li se pot stabili
probabilităţi de realizare, alegerea proiectelor de investiţii se încadrează în categoria
deciziilor în condiţii de risc.
Clasificarea riscurilor:
1. Riscul de exploatare (business risk) – variabilitatea în profitul operaţional, înainte
de deducerea dobânzilor şi impozitelor (cât de mult va varia profitul operaţional).
2. Riscul financiar rezultă din utilizarea împrumuturilor şi creşterea pârghiei
financiare (finacial leverage) prin acumularea împrumuturilor, calculând
cheltuielile mai mari cu dobânzi (CF(costuri fixe)) şi deci creşterea variabilităţii
profitului net al firmei.
3. Riscul total se referă la combinarea efectelor riscului de exploatare şi riscului
financiar.
La rândul său, riscul total se împarte în:
a) risc specific (diversificabil), care este legat de evenimente care afectează
individual firmele, cum ar fi: grevele, dezvoltarea producţiei, patente noi,
calitatea managementului etc.
b) risc sistematic (nediversificabil), care include condiţii economice generale:
impactul politicii monetare şi fiscale; inflaţia şi alte evenimente ce afectează
simultan toate firmele.

Analiza riscului poate fi abordată în două moduri:

I. Cantitativ – oferă posibilitatea de a estima mărimea unor anumite riscuri şi a
riscului total al proiectului.
II. Calitativ – al cărei obiectiv este depistarea factorilor de risc ce conduc la
apariţia unor situaţii de risc şi generarea unor măsuri de evitare sau compensare
a efectelor negative ale acestora.

Există şi alte tipuri de risc:

1) riscul de credit, care este condiţionat de incapacitatea firmei de a-şi onora
obligaţiile financiare faţă de creditori şi investitori.
2) riscul de producţie, condiţionat de incapacitatea firmei de a-şi onora
obligaţiile faţă de clienţi.

 Active
“Efectul pârghiei financiare” =
Capital Propriu
 3) riscul de dobândă, ce apare ca urmare a modificării inopinate a ratelor
dobânzii.
4) riscul de lichiditate, condiţionat de modificarea inopinată a fluxurilor de
credite şi depozite.
5) riscul investiţional, generat de o posibilă depreciere a portofoliului financiar
de investiţii.
6) riscul valutar, condiţionat de posibila fluctuaţie a ratelor de schimb ale
monedei naţionale, precum şi ale valutelor.

Deciziile şi procesele economico-financiare nu pot fi tratate fără luarea în

considerare a influenţei unor riscuri şi incertitudini, dat fiind faptul că toate
activităţile umane, deci şi cele investiţionale, se pot desfăşura în trei situaţii:
 situaţia de certitudine;
 situaţia de risc;
 situaţia de incertitudine.
Pentru investitori, situaţia de certitudine este considerată acea situaţie în care
se spune că este posibilă o cunoaştere exactă a fenomenelor şi factorilor economici
şi financiari, se consideră că se pot vorbi de un control riguros asupra momentului
apariţiei şi asupra efectelor obţinute, adică, ceea ce, din punct de vedere matematic,
în teoria probabilităţilor înseamnă o probabilitate de apariţie şi evoluţie a acelor
fenomene egală cu unu.
Situaţia de risc este situaţia în care, cu o probabilitate matematică mai mare
decât zero, dar mai mică decât unu, se poate determina apariţia şi evoluţia unor
procese, fenomene, venituri, cheltuieli etc., într-o anumită perioadă dată, pentru o
activitate investiţională.
Situaţia de incertitudine înseamnă un complex de condiţii şi factori
neidentificabili sau imprevizibili, ca moment de apariţie şi manifestare, sau care,
chiar dacă sunt identificaţi şi previzibili, devin incontrolabili, datorită instabilităţii
lor, astfel că probabilitatea matematică de luare a lor în calcul este egală cu zero.

Riscurile investiţionale aflându-se în şirul riscurilor economice generale, au,

totuşi, un specific pronunţat, şi anume – perioada de exploatare a obiectivului de
investiţie (10, 15, 20 de ani), fiind îndelungată, poate provoca mult mai multe
perturbaţii, a căror previziune e dificilă. Respectiv, riscul restrângerii negative
privind rentabilitatea investiţiei e mai greu de cuantificat, iar consecinţele impactului
asupra rezultatului economic al investiţiei ar putea fi grave. Deci este nevoie de o
solidă bază informaţională, de previziuni bine fundamentate, pentru a reduce gradul
eventualelor riscuri.
Printre factorii mai importanţi, care ar putea influența rezultatul scontat, pot fi
menţionaţi:
 Schimbarea furnizorului, preţului sau cantităţilor de materie primă livrată;
 Creşterea nivelului de salarizare;
 Evoluţiile rapide în progresul tehnic, ce subevaluează fondurile fixe existente
şi provoacă apariţia produselor mai competitive;
  Apariţia unor firme-concurente, care ar pretinde la cote esenţiale din piaţa
desfacerilor;
 Tulburările macroeconomice ce majorează riscul economic general
(reformele, inflaţia spontană, cataclismele naturale etc.).

9.2. Metode de evaluare a riscului investiţional

Ţinînd cont de faptul că situaţiile reale au un caracter stocastic, este importantă
analiza şi evaluarea riscurilor aferente unui proiect investiţional.
Printre metodele de evaluare a riscului investiţional se numără:
 Dimensionarea riscului cu ajutorul probabilităţii;
 Metoda arborelui de decizie (metoda arborelui de decizie structurează procesul de
decizie desfăşurat pe mai multe momente de timp, oferind o abordare secvenţială,
riguroasă a diferitelor situaţii posibile. Metoda se bazează pe informaţii privind
mărimea indicatorilor economici în viitor şi pe probabilităţile ca evenimentele să
ducă la soluţionarea diverselor consecinţe);
 Modelul CAPM.
Revenind la dimensionarea riscului cu ajutorul probabilităţii, este de
menţionat, că în practică, indicatorii consacraţi pentru evaluarea riscului unui
proiect de investiţii cu ajutorul probabilităţii, sunt:
1. rentabilitatea medie sperată (speranţa matematică);
2. abaterea medie pătratică sau dispersia;
3. deviaţia standard
4. coeficientul de variaţie;
5. coeficientul de covariaţie;
6. coeficientul de corelaţie.

1. În procesul de evaluare a proiectului, criteriul speranţa matematică de

câştig ia forma concretă de speranţă matematică a sumei de fluxuri financiare
actualizate, pentru diferite soluţii posibile, ponderând fluxurile anuale cu
probabilităţile de realizare pe an, în funcţie de împrejurările concrete, de eventualele
evenimente etc.
Relaţia de calcul pentru exprimarea avantajelor economice şi costurilor
probabile aferente unui proiect de investiţii este, precum urmează:
n
 r   pi  ri
i , unde:
i 1
 r reprezintă valoarea probabilă a avantajului economic sau a costurilor la
i

varianta /alternativa i de proiect (speranţa matematică a producerii acestuia);

ri – avantajul economic sau costul corespunzător variantei i de proiect în cazul
apariţiei situaţiei j în viitor;
p i – probabilitatea apariţiei în practică a situaţiei i la varianta j de investiţie.
 Pe baza formulei, se poate stabili care proiect este mai bun, în situaţia în care
există mai multe soluţii pentru un obiectiv de investiţie. Se va alege acel proiect care
prezintă o speranţă de câştig mai mare. O anumită rată de rentabilitate poate fi
interpretată ca rată internă de rentabilitate a proiectului, pe baza fluxurilor de
numerar asociate. Speranţa matematică cuprinde informaţii privind parametrii şi
indicatorii proiectelor, ponderaţi cu probabilităţile realizării lor; ea este o metodă
stochastică.
Valoarea medie aşteptată sau rentabilitatea medie sperată dimensionează
rezultatul ce se aşteaptă în medie.
2. Însă este nevoie de o măsură care să arate dispersia fluxurilor financiare, în
jurul speranţei matematice. Această măsură este exprimată de variaţie (dispersie)
(σ2). O dispersie mai mare va genera o probabilitate mai mare de pierdere, deci un
grad de risc mai înalt.
Formula de calcul a dispersiei (variaţiei) are forma:
n
 2   pi * ri  r 2 , unde:
i 1
pi – probabilitatea realizării ratei de rentabilitate ri ;
ri – rata rentabilităţii estimate,
i = 1,2,…,n – numărul de estimări ale ratei rentabilităţii.

3. Deviaţia standard este o probabilitate - media ponderată a deviaţiei de la

valoarea aşteptată: ea ne arată cu cât este valoarea reală mai mare sau mai mică decât
valoarea aşteptată.
Pentru calculul deviaţiei standard, se utilizează următoarea formulă:

 p r 
n
 i i   ri
2

i 1
Cu cât este mai mică deviaţia standard, cu atât este mai strânsă distribuţia de
probabilitate şi, în consecinţă, riscul proiectului respectiv este mai mic.
Atât teoretic, cât şi practic, variaţia şi devierea standard sunt utilizate ca
măsură a riscului.
Indicatorii analizaţi - variaţia şi devierea standard – au un neajuns: valorile
acestora depind de valorile absolute ale caracteristicii seriei.
4. În aceste condiţii mai relevant apare indicatorul coeficientul de variaţie
(grad de omogenitate) (CV/V).
La estimarea riscului pentru proiectele izolate pot exista situaţii în care este
preferabilă utilizarea coeficientului de variaţie în locul deviaţiei standard. Astfel, în
cazul în care se doreşte aprecierea riscului a două sau mai multe proiecte, se
utilizează indicatorul de nominalizare a riscului pe unitate de rentabilitate medie
scontată:

CV=
r i
 Coeficientul variaţiei furnizează o bază mai semnificativă destinată
comparaţiei când rentabilităţile (sau veniturile) aşteptate pentru două alternative sunt
diferite.
Semnificaţia gradului de omogenitate:
- cu cât nivelul „V” este mai aproape de „zero”, cu atît seria (de rentabilităţi) este mai
omogenă, media având un grad ridicat de reprezentativitate;
- cu cât nivelul „V” este mai departe de „zero”, cu atît variaţia este mai intensă,
media având un grad scăzut de reprezentativitate.
Metoda de măsurare a riscului cu ajutorul coeficientului de variaţie este
cunoscută în literatura de specialitate cu denumirea consacrată – metoda exante
(apriori). Riscul astfel evaluat se numeşte risc subiectiv, deoarece este bazat pe
aprecieri şi judecări subiective, sau pe date de prognoză.
Riscul estimat cu ajutorul datelor faptice, efective, istorice, poartă denumirea
de risc obiectiv. Un astfel de risc se calculează pe baza datelor furnizate de seriile
cronologice, care oferă informaţii din mai mulţi ani precedenţi. În baza acestor date,
se poate determina trendul evoluţiilor viitoare ale unor caracteristici (rentabilitatea,
rata dobânzii, cererea de piaţă etc.), în ipoteza că comportamentele din trecut se vor
regăsi în viitor cu o anumită probabilitate, ce trebuie să fie destul de mare când se
doreşte obţinerea unor date precise.
5. Covariaţia măsoară două caracteristici – variaţia rezultatelor pe grupe
de investiţii şi tendinţa acestor rezultate de a se mişca în sus şi în jos concomitent
cu rezultatele de la alte tipuri de investiţii.
n
CovrA , rB     A, B    pi * rAi  rA * rBi  rB 
i 1

 σ (A,B) reprezintă covariaţia celor 2 caracteristici A,B;

 pi – probabilitatea atribuită ratelor rentabilităţii (veniturilor) rAi şi rBi
respectând condiţia: ∑pi = 1 sau 100%;
 A şi B – 2 caracteristici A,B;
 rAi – ratele rentabilităţii pentru caracteristica A în perioada
 i=1,2,…,n;
 rBi – ratele rentabilităţii pentru caracteristica B în perioada i=1,2,...,n;
 rB – valoarea medie aşteptată pentru B (rentabilitatea medie sperată);
 rA – valoarea medie aşteptată pentru A (rentabilitatea medie sperată).
Cuantumul covariaţiei va fi mare şi pozitiv, dacă la două tipuri de investiţii
există o deviaţie standard considerabilă şi rezultatele conforme acestora se vor
schimba concomitent în aceeaşi direcţie.
Covariaţia va fi o mărime negativă mare pentru două grupe de investiţii cu
abatere standard majoră şi rezultatele conforme acestora se vor schimba
concomitent în direcţii opuse.
 Covariaţia va fi neînsemnată, dacă rezultatele (venitul) la două grupe de
investiţii se vor modifica printr-o metodă incoerentă sau dacă pentru fiecare grupă
de investiţii există o abatere standard nu prea mare.
6. Mărimea covariaţiei este un indice static absolut. De aceea se foloseşte
coeficientul corelaţiei.
 este coeficientul de corelaţie şi este destinat pentru măsurarea gradului de
interdependenţă dintre rentabilitatea proiectului analizat şi rentabilitatea medie a
celorlalte proiecte.
Coeficientul de corelaţie capătă valori între [-1,1] şi indică intensitatea
legăturii funcţionale între două variabile.
Cu cât valoarea absolută a acestuia este mai mare (se apropie de 1), cu atât
legătura funcţională este mai puternică şi rezultatele a două proiecte se vor
modifica strict în proporţii egale.
Când valoarea absolută a coeficientului de corelaţie se apropie de 0 (zero),
atunci, practic, nu există nici o legătură între variaţia unei variabile şi evoluţia
celeilalte, deci, rezultate incoerente sau independente.
Când valoarea absolută a coeficientului este (– 1), rezultatele a două proiecte
se modifică invers proporţional.
Când coeficientul de corelaţie este pozitiv, se consideră că legătura
funcţională este pozitivă, şi invers – când coeficientul de corelaţie este negativ.
În realitate, pentru majoritatea perechilor de proiecte, coeficientul de corelaţie
capătă valoarea de la 0 la 1, fiindcă majoritatea investiţiilor de lungă durată sunt
legate pozitiv cu economia în întregime.
Formula de calcul a coeficientului de corelaţie este:

cov A, B    A, B 
  A, B   
 A * B  A * B

de unde σ(A,B) = ρ(A,B)*σA*σB

 rA .rB 
 rA ,rB  
sau  A  B
 ρ(A,B) reprezintă coeficientul de corelaţie a valorilor A şi B;
 σA – devierea (abaterea) standard a lui A;
 σB – devierea (abaterea) standard a lui B.
În timp ce covariaţia măsoară gradul de dependenţă dintre cele două variabile
în valori absolute, coeficientul de corelaţie – în mărimi relative, asigurându-se astfel
comparabilitatea diferitelor grade de corelaţie.
 Calculând coeficientul de corelaţie, se poate determina dependenţa dintre
rentabilitatea proiectului dat şi rentabilitatea altor proiecte. Este posibilă o
dependenţă directă, indirectă, sau proiectul dat poate fi neutru faţă de celelalte
proiecte.
Modelul CAPM. Ca şi orice teorie, acest model se bazează pe o serie de
presupuneri idealistice. CAPM reiese din următoarele postulate:
1) Adoptând decizia, investitorul ia în consideraţie doar doi factori –
rentabilitatea scontată şi riscul (variaţia rentabilităţii);
2) investitorii acţionează raţional şi evită riscul; în principiu, ei întotdeauna
aleg cele mai eficiente portofolii;
3) toţi investitorii au unul şi acelaşi orizont investiţional;
4) evaluările investitorilor privind parametrii proiectelor (adică ai
rentabilităţii scontate, riscului, covariaţiei) corespund;
5) există active neriscante, şi investitorul poate da cu împrumut şi lua credit,
la o cotă neriscantă, orice sumă de bani;
Ideea modelului este că variaţiile rentabilităţii fiecărui proiect sunt legate, printr-
o relaţie liniară, de rentabilitatea pieţei în ansamblul său.
Ecuaţia care reprezintă modelul CAPM este:
ri = rf + (rm - rf) *i , unde:
ri reprezintă rentabilitatea sperată pentru un proiect i;
rf – rentabilitatea plasamentelor fără risc;
rm – rata sperată a portofoliului de piaţă;
(rm - rf) – se consideră prima de risc al pieţei;
i – beta fiecărui proiect.

Prima de risc al pieţei depinde de gradul de aversiune pe care investitorii medii

îl au faţă de risc. Dacă un proiect este de două ori mai riscant decât altul, prima de
risc este de două ori mai mare, şi invers. În plus, putem măsura riscul proiectului pe
baza coeficientului beta. De aceea, dacă ştim care e prima de risc al pieţei şi riscul
proiectului măsurat de coeficientul beta, putem calcula prima de risc al proiectului
ca fiind produsul dintre ele.
Astfel, utilizând modelul CAPM, putem determina prima de risc al proiectului.

9.4. Modalităţi de diminuare a riscului proiectului de investiţie

Modalităţi de diminuare a riscului pot fi considerate următoarele:

1. Diversificarea;
2. Distribuirea riscului între toţi participanţii la proiect (transferarea riscului
către parteneri);
3. Constituirea rezervelor pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute;
4. Diminuarea riscului în planul finanţării;
 5. Asigurarea.
Diversificarea. Din punct de vedere al gestiunii riscurilor, o protecţie
specifică se poate concepe doar în cazul în care riscurile sunt diversificate.
La formarea portofoliului de investiţii, ne putem conduce de următoarele
principii:
 securitatea investiţiilor (neafectarea investiţiilor de cataclismele produse pe
piaţa investiţională);
 stabilitatea obţinerii veniturilor;
 lichiditatea investiţiilor, sau capacitatea lor de a fi transformate în mijloace
băneşti fără pierderi esenţiale.
Nici unul dintre proiectele investiţionale nu dispune simultan de toate
caracteristicile menţionate. De aceea, în mod inevitabil, trebuie găsit un compromis.
Dacă proiectul de investiţie este sigur, profitabilitatea lui va fi mică, fiindcă acei,
care preferă securitatea, vor propune un preţ mai mare şi vor reduce
profitabilitatea. Principalul scop urmărit la formarea portofoliului constă în
obţinerea unei combinări optime între risc şi profitabilitate pentru investitor. Cu
alte cuvinte, complexul corespunzător al proiectelor investiţionale are ca obiectiv
reducerea riscului investitorului până la nivelul minim şi, totodată, sporirea
venitului la maximum.
Principiul diversificării. Diversificarea investiţiilor este principiul de bază al
investirii. Ideea de bază a acestui principiu – nu investiţi toţi banii în acelaşi proiect
de investiţie, oricât de atractiv ar părea acesta. O asemenea limită va permite să
evitaţi pierderile catastrofale în cazul unei erori.
Avantajul de bază al investiţiilor de portofoliu constă în posibilitatea selectării
portofoliului pentru atingerea scopurilor investiţionale specifice.
Deseori se poate auzi, cum investitorii discută despre diversificarea
portofoliilor. Prin acest termen se subînţelege un asemenea mod de constituire a
portofoliului, care minimizează riscul fără modificarea rentabilităţii lui. Acesta, în
fond, este scopul pe care doreşte să-l atingă fiecare investitor. Altă problemă este,
cum să-l poată realiza.
Unii investitori consideră că portofoliul poate fi diversificat, incluzând în el un
număr cât mai mare de diverse proiecte investiţionale. Mulţi pot considera
inadmisibilă teoria propriului portofoliu de proiecte. Această teorie presupune că
investitorii pot diversifica şi minimiza riscul posesiunii proiectelor de investiţii.
Investitorii ar dori ca firma să accepte toate proiectele, care pot aduce pieţei
necesarul de venit din active pentru gradul lor de risc. Investitorilor le este
indiferentă posibilitatea risipirii veniturilor din orice proiect, fiindcă ei pot
diversifica acest risc.
Astfel, se demonstrează că aplicarea corectă a teoriei investiţionale în
planificarea financiară poate duce la acceptarea de către firmă a acestor proiecte
sau a combinaţiei lor, care în asemenea situaţii nefavorabile pot cauza falimentarea
ei.
 2. Distribuirea riscului se realizează efectiv în procesul pregătirii planului
proiectului şi documentelor de contract. E necesar să se ia în consideraţie că
majorarea riscului unui participant trebuie să fie însoţit de modificărilor adecvate
în distribuirea beneficiului (profitului). Astfel, în cadrul discuţiilor, e necesar:
 să se determine posibilitatea partenerilor proiectului în ceea ce priveşte
evitarea consecinţelor evenimentelor riscante;
 să se stabilească nivelul riscului, pe care şi-l asumă fiecare participant al
proiectului;
 să se ajungă la o înţelegere privind recompensa pentru riscul asumat;
 să se urmărească respectarea parităţii corelaţiei risc-rentabilitate între toţi
participanţii proiectului.
3. Constituirea rezervelor pentru acoperirea cheltuielilor
neprevăzute reprezintă ca atare o metodă de combatere a riscului, ce prevede
determinarea corelaţiei dintre riscurile potenţiale, care influenţează costul
proiectului şi mărimea cheltuielilor necesare pentru depăşirea devierilor în
desfăşurarea proiectului.
Lucrările aferente rezervării mijloacelor au următoarea succesiune:
se efectuează evaluarea consecinţelor potenţiale ale riscului, adică se

calculează suma pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute. În acest scop,
se utilizează metodele de analiză a riscului expuse anterior;
 se determină structura rezervelor de acoperire a cheltuielilor neprevăzute,
care poate corespunde contractelor încheiate sau categoriilor de cheltuieli
(forţă de muncă, materiale şi altele);
 se determină direcţiile de utilizare a rezervelor formate:
– repartizarea mijloacelor pentru munca suplimentară asupra proiectului;
– majorarea sumei mijloacelor destinate pentru care n-au fost repartizate
mijloace suficiente;
– formarea variantei de buget cu luarea în consideraţie a lucrărilor pentru
care încă n-au fost repartizare mijloacele necesare;
– compensarea schimbărilor neprevăzute aferente cheltuielilor de muncă
şi altor cheltuieli care apar în procesul lucrărilor asupra proiectului.
După îndeplinirea lucrărilor pentru care au fost repartizate rezerve destinate
acoperirii cheltuielilor neprevăzute, e necesar să se compare repartizarea
cheltuielilor neprevăzute de plan şi a celor efective. Partea neutilizată a rezervei
repartizate se întoarce în rezervele proiectului. O parte a rezervei întotdeauna
trebuie să stea la dispoziţia managerului proiectului (cealaltă parte a rezervei se
foloseşte, conform cu contractului, de alţi participanţi la proiect).
4. Condiţia necesară pentru asigurare succesului proiectului este excesul
fluxului de intrări probabile din realizarea proiectului asupra fluxului de ieşiri de
mijloace băneşti în fiecare etapă de calcul. Cu scopul diminuării riscului, în planul
finanţării e necesar să se prevadă rezerve sigure şi suficiente, ţinând seama de aceste
tipuri de riscuri:
  riscul de construcţie nefinisată (cheltuielile suplimentare şi lipsa
veniturilor planificate pe această perioadă);
 riscul reducerii temporare a volumului vânzărilor de produse ale
proiectului;
 riscul de impozitare (imposibilitatea utilizării privilegiilor fiscale,
modificarea legii fiscale);
 riscul nesincronizării plăţilor în contul datoriilor de către cumpărători.
Se recomandă ca soldurile băneşti realmente acumulate conform planului
financiar al proiectului, în fiecare etapă de calcul, să nu fie mai mici de 8%
planificate pentru etapa dată de cheltuieli. În afară de aceasta, e necesar să se
prevadă surse suplimentare pentru finanţarea proiectului şi formarea fondurilor de
rezervă cu un anumit procent din venitul vânzării producţiei.
În cazul în care participanţii la proiect nu sunt în măsură să garanteze realizarea
cu propriile forţe a proiectului, este necesară asigurarea situaţiei de risc. Asigurarea
împotriva riscului este, în esenţă, cedarea anumitor riscuri companiei de asigurări.
Alegerea schemei raţionale de asigurare reprezintă o problemă destul de
complicată, de aceea o metoda de micşorare a riscului este expusă mai jos.
În cazul asigurării anumitor activităţi care sunt expuse unor riscuri, asiguratul e
obligat să plătească primele de asigurare, ceea ce impune, în mod obligatoriu, ca
asigurătorul să achite despăgubirea de asigurare în momentul producerii
evenimentelor asigurate, care pot fi:
 stoparea producţiei sau micşorarea volumului producţiei din cauza unor
evenimente prevăzute;
 pierderea locului de muncă;
 falimentarea;
 cheltuieli neprevăzute;
 nerespectarea obligaţiilor contractuale;
 alte evenimente.
5. Asigurarea riscurilor financiare, în cazul manifestării oricărui
eveniment de acest gen, trebuie realizată de către asigurător în baza condiţiilor
deosebite de asigurare, când se iau în consideraţie specificul ordinii şi condiţiile
asigurării riscului dat şi când e prevăzută exclusiv responsabilitatea asigurătorului.
Asigurătorii pot realiza tipul dat de asigurare numai cu condiţia ca asigurarea dată
să fie specificată în anexa licenţei pentru dreptul de a realiza activitatea asigurată.
Un risc aparte, a cărui responsabilitate maximă nu poate să depăşească 10% din
mijloacele proprii ale asigurătorului, este neîndeplinirea de către bancă, compania
financiară şi a altor obligaţiuni faţă de investitori. Responsabilitatea maximă
reprezintă suma totală de asigurare în conformitate cu contractele de asigurare
încheiate în ceea ce priveşte interesele de proprietate ale investitorilor institutului
investiţional, a companiilor financiare, băncilor şi legată de mijloace băneşti
investiţionale.
Asigurarea riscului de antreprenoriat presupune încheierea contractului de
asigurare a proprietăţii, în care una din părţi (asigurătorul ) se obligă să achite plata
contractată (prima de asigurare) în condiţiile apariţiei evenimentelor contractate
(cazul asigurat), adică să-i compenseze celeilalte părţi (asiguratul) sau altei părţi, în
a cărei favoare se încheie contractul (beneficiarului), pierderile din proprietatea
asigurată provocate de acest eveniment sau pierderile legate de alte interese de
proprietate ale asiguratului (recuperarea asigurată) în limitele sumei din contract
(suma contractuală).
În contractul de asigurare a proprietăţii, pot fi asigurate, în particular, următoarele
interese de proprietate:
 riscul pierderii, insuficienţa sau defectarea unei anumite părţi a proprietăţii;
 riscul responsabilităţii obligaţiunilor, care apare în urma poluării aerului,
vătămării sănătăţii sau deteriorării proprietăţii altor persoane, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi responsabilitatea în conformitate cu creditul – riscul
responsabilităţii cetăţeneşti;
 riscul pierderilor în activitatea de antreprenoriat din cauza încălcării
obligaţiunilor faţă de contraagenţi sau modificării condiţiilor acestora
Unele dintre tipurile asigurării de proprietate reprezintă asigurarea riscului de
antreprenor, când poate fi asigurat numai riscul de antreprenoriat al asiguratului
şi doar în favoarea lui. Contractul de asigurare a riscului de antreprenoriat al
persoanei care nu este asiguratul se consideră încheiat în favoarea asiguratului.
La încheierea contractului de asigurare a riscului, asigurătorul este în drept să
efectueze analiza riscului, iar în funcţie de necesitate să efectueze şi o expertiză.
Evaluarea riscului de asigurare de către asigurător nu este important (necesar)
pentru asigurat, care este în drept să demonstreze contrariul.
La asigurarea riscului investi’ional (anteprenorial), data contractului de
asigurare nu prevede altceva, suma asigurată nu trebuie să depăşească costul ei
real. Acest cost pentru riscul de antreprenoriat sunt considerate pierderi ale
activităţii de antreprenoriat, pe care asiguratul le suportă în cazul realizării
evenimentului asigurat.
Dacă în contractul de asigurare a riscului de antreprenoriat suma asigurată este
determinată la nivel mai jos decât costul asigurat, asigurătorul, la producerea
evenimentului asigurat, este obligat să compenseze asiguratului o parte a
pierderilor, suportate de acesta, proporţional cu suma asigurată şi costul asigurării.
În contract poate fi prevăzută o recompensă mai mare decât costul de
asigurare. Când riscul de antreprenoriat este asigurat în limita costului, asiguratul
este în drept să realizeze asigurarea suplimentară, inclusiv la alt asigurător, dar cu
condiţia ca suma totală asigurată în conformitate cu toate contractele să nu
depăşească costul de asigurare.
Investiţiile reale pot fi asigurate, şi nu numai în caz de pierderi financiare. În
contractul privind ordinea executării construcţiei pot fi prevăzute obligaţiile
părţilor, asupra cărora se reflectă riscul decesului neaşteptat sau deteriorării
neaşteptată a obiectului construcţiei, materialelor, utilajului sau altor resurse
utilizate pe şantier, sau responsabilitatea pentru cauzarea de pierderi altor
persoane în timpul lucrărilor de construcţie.
Cheltuielile de asigurare a riscului de antreprenor pot fi incluse în costul
producţiei. Astfel, în costul producţiei (lucrări, servicii) intră: plăţile (depunerea
sumelor de asigurare) pentru asigurarea mijloacelor de transport, proprietăţii,
responsabilitatea organizaţiei cetăţeneşti (sociale) – sursele pericolului majorat,
responsabilitatea transportării, responsabilitatea profesională pentru asigurarea
împotriva evenimentelor nefavorabile şi riscului de îmbolnăvire.
Este permis să se efectueze rezerve de asigurare sau fonduri de asigurare
tuturor întreprinderilor şi organizaţiilor pentru finanţarea cheltuielilor determinate
de riscul de antreprenoriat şi, de asemenea, legate de asigurarea proprietăţii, a
vieţii lucrătorilor şi responsabilităţilor cetăţeneşti pentru cauzarea efectelor
negative asupra intereselor de proprietate ale persoanelor terţe. Este stabilită şi
limita cheltuielilor în acest scop: acestea nu pot depăşi 1% din volumul producţiei
marfă.
Eficacitatea metodelor de diminuare a riscului se determină cu ajutorul
următorului algoritm:
 se analizează riscul cel mai important pentru proiect;
 se calculează cheltuielile mijloacelor, luând în consideraţie evenimentele
nefavorabile care pot avea;
 se determină cheltuielile suplimentare pentru realizarea metodelor
presupuse de diminuare a riscului;
 se compară cheltuielile necesare pentru realizarea metodelor presupuse de
diminuare a riscului cu cheltuielile suplimentare posibile în urma
producerii evenimentului nefavorabil;
 se ia decizia de aplicare sau de respingere a metodelor de diminuare a
riscului;
 procesul de interferenţă a probabilităţii şi consecinţele evenimentelor
riscante cu cheltuielile pentru metodele de diminuare a riscului se repetă
pentru următorul risc.

Organizarea lucrărilor de gestionare a riscurilor.

Lucrările de analiză a riscurilor se îndeplinesc în următoarea ordine:
 selectarea unei echipe de experţi cu experienţă;
 pregătirea întrebărilor speciale şi întâlnirea cu experţii;
 alegerea metodei, tehnicii de analiză a riscului;
 determinarea factorilor de risc şi esenţa lor;
 formarea modelului de mecanism de influenţare a riscului;
 determinarea interdependenţei riscurilor izolate şi efectului total produs în
urma apariţiei acestora;
 distribuirea riscului între participanţii proiectului;
 revederea rezultatelor analizei riscului, efectuată, de regulă, într-o formă
specială a dării de seamă.
 După efectuarea analizei riscului, se întocmeşte o dare de seamă care include:
 descrierea riscurilor, mecanismul de influenţă şi efectul lor total,
mijloacele sau metodele de evitare a riscurilor, interesele tuturor părţilor
în depăşirea riscurilor;
 evaluarea procedurilor de analiză a riscului, efectuată de experţi, precum
şi utilizarea de către ei a datelor iniţiale;
 descrierea în contract a structurii distribuirii riscului între participanţii la
proiect şi stabilirea mărimii compensaţiilor prevăzute pentru pierderi, a
datoriilor debitoare;
 recomandări privind aspectul riscurilor care necesită lucrări speciale.
Gestiunea riscului se realizează în fiecare fază a proiectului, a controlului şi a
indicatorilor de corectare necesari.

Bibliografie
1. Caraganciu A., Domenti O., Ciobu S., Bazele activităţii investiţionale, Editura
A.S.E.M., Chişinău, 2004.
2. Stoian M. Gestiunea investiţiilor, Ed. ASE Bucureşti, 2003, p.221-223.
3. E.G. McLaney. Business finance for decision makers, second edition, Ed. Pitman
Publishing, London, 1994, p.137-146.
4. Ендовицкий Д.А. Инвестиционный анализ в реальном секторе экономики, изд.
Финансы и статистика, Москва, 2003, c.171-192.
5. Золотогоров В.Г. Инвестиционное проектирование, изд. Экоперспектива,
Минск, 1998, c.262-275.