Sunteți pe pagina 1din 19

RISCURI BANCARE

Riscul poate fi definit ca probabilitatea de apariţie a unui eveniment neprevăzut ce


are ca efect modificarea rezultatelor obţinute. Conform acestei definiţii, efectele produse de
apariţia riscului pot fi atât pozitive, cât şi negative.
În practică, suntem interesaţi mai mult de efectele negative decât cele pozitive,
întrucât în cazul producerii unui eveniment care are ca urmare efecte pozitive pentru noi,
aceste efecte vor fi cuantificate şi atât, în timp ce efectele negative trebuiesc prevăzute şi
preîntâmpinate.
Cuantificarea riscurilor presupune stabilirea unui punct de reper: benchmark – un
nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în comparaţii:
- pericolul apariţiei pierderii
- şansa de câştig
Riscul descrie situaţiile în care factorii interni şi externi ai băncii acţionează de o
manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.
Riscul are două componente :
- incertitudinea
- şi posibilitatea de apariţie a pierderilor ;
fără existenţa ambelor componente, nu se poate vorbi despre risc.

Obiectivul fiecărei bănci este acela de a-şi maximiza valoarea de piaţă în condiţiile
menţinerii riscurilor la un nivel acceptabil.
Valoarea de piaţă este determinată în funcţie de valoarea comercială a contractelor
deţinute (elemente de activ sau de pasiv), de reputaţia băncii şi de rating-ul acesteia.

Gestiunea modernă a riscului bancar presupune:


- identificarea riscurilor: are în vedere identificarea poziţiilor riscante care pot afecta
rezultatul băncii;
- cuantificarea riscurilor: presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale
producerii unei situaţii de risc asupra profitului bancar;
- elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor: prin aplicarea unor
instrumente specifice;
- controlul riscurilor: este necesar a se verifica dacă reglementările bancare sunt
respectate şi dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate;
- evaluarea performanţelor: presupune măsurarea performanţelor obţinute în urma
acoperirii expunerilor la risc, arătând punctele tari şi punctele slabe ale gestionării
riscurilor.

Activitatea bancară este supusă unei game largi de riscuri, cum ar fi riscul de credit,
riscul de lichiditate, riscul de piaţă. Pentru aceste riscuri, definiţiile pot varia întrucât
graniţa dintre ele este foarte fragilă. O pierdere datorată lărgirii spreadu-ului de dobândă
poate fi încadrată ca pierdere datorată riscului de piaţă sau ca pierdere datorată riscului de
credit. Riscul de lichiditate implică şi alte riscuri, cum ar fi riscul de piaţă şi riscul de credit
şi nu poate fi despărţit de acestea.

riscul de creditare apare datorită incertitudinii legate de capacitatea debitorului de a-


şi respecta obligaţiile.
Importanţa acestui risc derivă din faptul că operaţiunile de creditare reprezintă
principala operaţiune activă a băncilor comerciale, iar pierderile datorate falimentului
debitorilor sunt o parte integrantă a activităţii de creditare. Acesta este motivul pentru care
volumul de provizioane realizat de către o bancă reprezintă o măsura a riscului pe care şi l-a
asumat instituţia financiară respectivă.

Adoptarea deciziei de creditare se realizează pe baza analizei dosarului de creditare;


această analiză trebuie să răspundă mai multor obiective:
- să decidă dacă va finanţa sau nu: trebuie să se determine capacitatea de finanţare a
solicitantului (ce volum de datorie poate suporta şi pe ce perioadă), capacitatea de a
absorbi şocuri pe perioada împrumutului (sunt identificate ameninţările care planează
asupra companiei), modalitatea de rambursare în cazul în care survine falimentul;
- găsirea tipului de finanţare care să răspundă necesităţilor debitorului;
- utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercială completă şi
personalizată nevoilor societăţii comerciale.

Informaţiile necesare analizei de credit sunt obţinute pe baza situaţiilor financiare


(bilanţ şi cont de profit şi pierderi), analize economice şi sectoriale, informaţii
complementare (pentru identificarea cu cât mai mare acuitate a riscului de credit).

În evaluare riscului de credit, băncile trebuie să ţină seama de mai multe aspecte:
- probabilitatea de faliment: reflectă probabilitatea ca debitorul să nu fie capabil să îşi
respecte obligaţiile ce decurg din raportul de credit; această probabilitate se
determină fie pentru întreaga perioadă de viaţă a creditului fie pentru un orizont de
timp predeterminat, de exemplu un an (frecvenţa de faliment probabilă) ;
- expunerea la risc: reprezintă mărimea obligaţiilor neacoperite în cazul producerii
unui faliment;
- rata de recuperare: reprezintă partea din expunerea la risc recuperată în cazul
falimentului în urma procedurilor specifice.

În România, conform regulamentul BNR nr. 5/2002, creditele şi plasamentele se


clasifică în 5 categorii: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere.
Clasificarea este realizată prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:
- serviciul datoriei: capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă exprimată
ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei;
- performanţa financiară: reflectă potenţialul economic şi soliditatea financiară a
agentului economic, pe baza unui ansamblu de factori cantitativi (lichiditate,
solvabilitate, profitabilitate) şi calitativi (structura acţionariatului, a managementului
şi a garanţiilor), rezultă 5 categorii de risc notate de la A la E;
- iniţierea de proceduri judiciare: dacă a fost iniţiată procedura de faliment sau de
executare silită.
Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice
pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizionare:
- Standard: 0%
- În observaţie: 5%
- Substandard: 20%
- Îndoielnic: 50%
- Pierdere: 100%
Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul determinată prin deducerea din
expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor acceptate de către BNR, însă deducerea se
calculează doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este sub 90 de
zile.
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit,
BNR impune următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:
- nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma
totală a expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca
nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu, inclusiv
familiilor acestuia, nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.

În anii 1950. Harry Markowitz a demonstrat că riscul de piaţă ar trebui gestionat la


nivel de portofoliu; a mai durat 50 de ani pentru ca cercetătorii să ajungă la aceeaşi concluzie
privind riscul de credit. Astfel apare un nou tip de risc: riscul portofoliului de credite.
Implicaţiile la nivel de portofoliu ale riscului de credit sunt gestionate prin
diversificare şi prin evitarea concentrării. Modelele pentru riscul de credit sunt construite
prin asocierea modelelor de corelaţie cu modelele de neîndeplinire a obligaţiilor. Modelele
de neîndeplinire a obligaţiilor determină probabilităţile necondiţionate de faliment pentru
obligaţiile individuale. Modelele de corelaţie determină probabilităţile de faliment pentru
perechi de obligaţii, prin împărţirea probabilităţii de faliment pentru fiecare obligaţie în două
componente: una legată de performanţa unui factor exogen (de exemplu, performanţa bursei
de valori) şi alta specifică fiecărei obligaţii, ceea ce duce la creşterea sau diminuarea
probabilităţii compuse de faliment.

Riscul de lichiditate apare datorită incertitudinii legate de lichiditate. O instituţie


poate să piardă lichiditate dacă înregistrează ieşiri bruşte de numerar sau dacă piaţa de care
depinde este subiectul pierderii de lichiditate.
În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi comunitatea financiară, băncile
trebuie să probeze în permanenţă un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde
obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor de fonduri trebuie realizată în
aşa fel încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma necorelării scadenţelor dintre
posturile de activ şi cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii scadenţelor
la active şi al reducerii scadenţelor la pasive.
Dacă creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform planului, banca se confruntă
cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când
clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.

Riscul de lichiditate tinde să combine alte riscuri. Dacă o instituţie deţine o poziţie
pe un activ cu lichiditate scăzută va avea puţine posibilităţi să lichideze acea poziţie, ceea
ce va implica şi riscul de piaţă. Dacă o bancă are de încasat o sumă de bani de la un terţ şi
în acelaşi timp are de plătit aceeaşi sumă, va înregistra şi un risc de credit dacă debitorul
său nu va putea să plătească, ceea ce o va face şi pe ea să fie în imposibilitate de plată. O
poziţie poate fi acoperită împotriva riscului de credit sau a riscului de piaţă, dar riscul de
lichiditate rămâne, ceea ce înseamnă că riscul de lichiditate trebuie gestionat suplimentar faţă
de riscul de credit, de piaţă sau de alte riscuri. Datorită tendinţei de a implica şi alte riscuri
este destul de greu, dacă nu imposibil, să izolăm riscul de lichiditate; un test simplu este
urmărirea fluxurilor zilnice viitoare de numerar, iar în zilele când acestea sunt negative
trebuie privite cu o mai mare atenţie. Evident, o astfel de analiză nu ia în considerare
fluxurile de numerar neprevăzute (de exemplu, fluxurile provenind din derivative, din
ipoteci, etc.); în cazul în care o firmă are numeroase astfel de fluxuri de numerar trebuie sa
folosească o analiză bazată pe scenarii alternative.
Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la dificultãţile de
plată ale unei instituţii bancare, creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediatã şi
completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate figenerată şi de factori psihologici. Zvonurile
însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies), care se autoîntreţin pe piaţă,
pot determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu


costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor arată capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la plată.

Riscul de lichiditate are mai multe accepţiuni:


1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită
incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la
ratele de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ
rezonabil (conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi
cele de plăţi (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-urilor unui grup de
active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative Bank).
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca urmare a
eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor comparativ
cu nevoile de fonduri.

Indicatori pentru calculul lichidităţii


GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t” ca diferenţă între
pasivele exigibile la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.
GAP = At - Pt
GAP – pasive nete simple aferente scadenţei t;
At – active cu scadenţa t;
Pt – pasive cu scadenţa t'.

Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele


ponderate. Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile
(luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al grupei
scadenţei respective.

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1: activele şi pasivele băncii sunt perfect
corelate pe fiecare scadenţă, nu se poate vorbi despre un risc de lichididate.
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a utilizărilor
asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-
şi finanţa deficitul de lichiditate.
Dacă indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse ale
băncii, deci unui excedent de lichiditate.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca


raport între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5
ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe
termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea
Europeană.
Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o
păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei
sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor
atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea
unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

Riscul de rată a dobânzii corespunde pierderii sau absenţei câştigului, fiind legat de
evoluţia ratei dobânzii. Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor
încasate din dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile. Apare
atunci când banca nu anticipează corect evoluţia ratei dobânzii şi, de exemplu, acordă
credite cu o rată fixă a dobânzii, în timp ce pe piaţă rata de dobândă este în creştere. Un
asemenea risc poate fi generat şi de distribuţia necorespunzătoare între creditele cu rată fixă
şi cele cu rată de dobândă variabilă şi de către deţinerea de către bancă a unor poziţii
nefavorabile, din punct de vedere al ratei de dobândă, în raport cu piaţa.

Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:


- riscul de exploatare e înregistrarea unei creşteri a cheltuielilor sau a unei reduceri a
veniturilor din dobânzi;
- riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a valorii
activelor sau o creştere a datoriilor.
Durata unui bilanţ bancar este egală cu media aritmetică a duratelor activelor şi
pasivelor ponderate cu valoarea actuală a fiecăruia dintre ele. Activul net se determină ca
diferenţă între active şi pasive:

O importantă, dar ambiguă diferenţă este cea dintre riscul de piaţă şi riscul
activităţii. Riscul de piaţă este legat de necunoaşterea valorii viitoare a unui portofoliu.
Riscul activităţii este legat de incertitudine valorii economice care nu poate fi marcată la
piaţă. Diferenţa dintre riscul de piaţă şi riscul activităţii este aceeaşi cu cea dintre
înregistrarea în valori de piaţă şi cea în valori contabile. Problemele care apar în realizarea
distincţiilor sunt legate de faptul că există numeroase instrumente financiare cotate pe o piaţă
care este nelichidă; pentru aceste instrumente trebuie să se decidă care dintre cele două
modalităţi de gestionare a riscurilor este folosită.
Riscul activităţi este gestionat pe termen lung şi se realizează prin întocmirea unui
plan de afaceri detaliat. Riscul de piaţă este gestionat pe un orizont de timp scurt prin
determinarea expunerii zilnice şi prin stabilirea de limite de expunere.
Riscul legal este cel datorat acţiunilor legale sau cel legat de incertitudinea derivată
din aplicabilitatea sau interpretarea contractelor, a legilor sau regulamentelor. Acest risc este
o problemă mai ales pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în afara graniţei.

Riscul suveran reprezintă probabilitatea de a înregistra pierderi din activit


internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi politice specifice fiecărei
ţări în parte.
Pierderile se pot concretize prin:
- pierderi de oportunităţi ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale;
- costuri suplimentare implicate de demersurile de a impune datornicilor să-şi respecte
obligaţiile asumate;
- pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.

Factorii care generează riscul suveran sunt:


- factori demografici, structurali şi educaţionali: rata natalităţii, piramida vârstelor,
ponderea populaţiei urbane în total populaţie a unei ţări, gradul de educaţie liceală şi
universitară, calitatea vieţii (PIB/locuitor), speranţa de viaţă, calitatea infrastructurii,
resursele naturale;
- structura producţiei şi a comerţului: PIB nominal şi real, ponderea importurilor şi a
exportului în PIB, volumul exportului şi importului pe regiuni geografice;
- dinamica sectorului privat: rata de creare de noi întreprinderi, numărul privatizărilor
şi metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia naţională;
- factorii de frânare a creşterii economice pe termen mediu: amploarea ecartului de
producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB în funcţie de ciclicitatea economică;
- politica macroeconomică: obiectivele politicii monetare, stabilitatea preţurilor,
gradul de independenţă al băncii centrale, evoluţia ratei dobânziişi a cursului de
schimb, cadrul politicii bugetare;
- politica de investiţii şi cea comercială: măsuri de control al importurilor, drepturi de
vamă, subvenţii pentru export, politica în materie de investiţii străine, controlul
asupra repatrierii profitului, a dobânzilor şi a dividendelor;
- sistemul financiar-bancar: analiza împrumuturilor pe tipuri de instituţii şi sectoare de
activitate, politicile de creditare, gradul de intervenţie al băncii centrale,
reglementările prudenţiale şi supravegherea bancară, evoluţia pieţei de capital şi
gradul de interconectare cu pieţele internaţionale;
- datoria externă: strategia îndatorării, datoria pe tipuri mari de debitori
(privaţi/publici), datoria externă netă şi brută, ponderea datoriei cu rate variabile de
tip LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în export;
- politica statului: gradul de consens asupra politicilor economice, modul de
succesiune la putere, nivelul de corupţie şi de birocraţie, mărimea forţelor armate,
acordurile militare şi economice;
- poziţia internaţională: obiectivele şi strategiile politicii externe, apartenenţa la
organizaţiile internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţări industrializate:
SUA, UE, Japonia.

Riscul de ţară este previzionat, de regulă, cu ajutorul sistemelor de rating: există


agenţii specializate (Standard&Poor’s, Moody’s) care determină rating-ul de ţară pe baza
diferitelor metodologii. Fiecare dintre aceste agenţii are stabilit un sistem de indicatori
pentru care se acordă note; în funcţie de punctajul obţinut, ţara analizată este încadrată într-o
anumită categorie de risc.

Comitetul de la Basel defineşte riscul operaţional ca fiind riscul generat de


procedurile interne, de personalul sau sistemele interne sau externe neadecvate sau
nerespectate. Această definiţie exclude riscul sistemic, pe cel legal şi pe cel legat de
reputaţie.
În anii ’90 instituţiile financiare s-au preocupat mai mult de managementul riscului
de credit şi al celui de piaţă. La sfârşitul perioadei, interesul s-a mutat către celelalte tipuri de
riscuri care au fost denumite în mod generic riscuri operaţionale şi care includ:
- erorile angajaţilor,
- erorile de sistem,
- focul, inundaţiile şi alte pierderi fizice,
- frauda.
Toate aceste riscuri au fost gestionate şi în trecut, ceea ce este nou este gestionarea
sistematică a acestora. Dezbaterea privitoare la riscul operaţional este mai mult decât
academică: ar trebui riscul legal, cel fiscal, incompetenţa managementului sau riscul legat de
reputaţie ar trebui incluse în riscul operaţional? O altă problemă este dificultatea introducerii
pierderilor într-o anumită categorie de risc.
Majoritatea riscurilor operaţionale sunt cel mai bine gestionate în departamentele în
care se produc. Gestionarea trebuie să combine atât tehnici cantitative, cât şi tehnici
calitative. Tehnicile calitative includ raportarea pierderilor, chestionarele pentru angajaţi,
auditul intern. Tehnicile cantitative au fost dezvoltate pentru stabilirea modificărilor de
capital şi majoritatea au fost implementate prin acordul Basel II, primele rezultate fiind
raportate în ianuarie 2001.

Acordul de la Basel se preocupă şi de cuantificarea fondurilor proprii, care reprezintă


o garanţie a solvabilităţii bancare.
Fondurile proprii îndeplinesc mai multe funcţii:
- funcţia de garantare împotriva pierderilor: prin capitalurile proprii şi fondurile asimilate
lor;
- funcţia de încredere: un volum suficient de fonduri proprii întăreşte încrederea deponenţilor
în solvabilitatea băncilor;
- funcţia de compensare a eventualelor pierderi;
- funcţia de distribuire a profiturilor.
Definirea riscului de insolvabilitate este strâns legată de nivelul capitalurilor băncii,
fiind riscul de pierdere a fondurilorproprii ale băncilor.

Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a siguranţei sistemului


financiar – bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin măsuri de supraveghere în
scopul reducerii riscurilor.

În 1988, la Basel s-a considerat capitalul drept un mijloc de a contrabalansa


pierderile, un instrument de reducere a riscurilor şi de a da încredere deponenţilor şi
asigurătorilor. Contribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv
în 1992, este aceea a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva
solvabilităţii. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de
solvabilitate europeană.
Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate un capital egal cu minim 8%
din volumul activelor ajustate în funcţie de riscuri.
Capitalul, coform acordului, este compus din:
- capitaluri proprii de bază numite şi tier I: cuprinde capital social şi rezerve, din
care se deduc pierderile din anul curent, viitoarele restituiri de taxe şi impozite şi activele
intangibile (fondul de comerţ)
- capitaluri complementare sau tier II: cuprinde în upper tier II provizioanele şi
rezervele din reevaluare, iar în lower tier II datoria subordonată

Capitalurile de bază trebuie să reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele


bilanţiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri6 : 0%, 20%, 50%, 100%.
Activele extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în
categoria de risc adecvată.
Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze indicatori de
solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
Capitalurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor
băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii.
Capitalurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor, deoarece
ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii, în funcţie de tipul de capital se
determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):

Norma 12/2003 a BNR stipulează că instituţiile de credit româneşti trebuie să


menţină în permanenţă un nivel de minimum 12% al indicatorului de solvabilitate.
Indicatorul de solvabilitate (IS) exprimă fondurile proprii şi se determină astfel:

- capitalul propriu: capital iniţial şi fondul pentru riscuri bancare generale din care se
deduc: valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire şi de cercetare – dezvoltare,
valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, mărcilor care nu sunt incluse în fondul
comercial, valoarea netă a fondului comercial şi avansurile aferente imobilizărilor
necorporale.
- capitalul suplimentar are în structura sa următoarele elemente: fondul special constituit
de casele de economii pentru domeniul locativ, rezerva generală pentru riscul de credit,
rezerve din reevaluarea patrimoniului (mai puţin obligaţiile fiscale aferente), împrumuturile
subordonate, datoria subordonată (titluri pe durată nedeterminată), valoarea nominală a
acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată, alte elemente.

Acordul Basel II nu este primul acord de acest tip, el îl înlocuieşte pe cel din 1988.
Acest acord urmărea asigurarea convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la
riscul de credit şi riscul de piaţă, dar nu punea accentul pe stabilitatea financiară.
Principalele domenii reglementate prin Acordul Basel I vizau stabilirea elementelor
componente pentru determinarea fondurilor proprii necesare băncilor, reglementarea
cerinţelor de capital pentru riscul de credit şi riscul de piaţă, asigurarea condiţiilor pentru
dezvoltarea procedurilor de control intern şi introducerea supravegherii consolidate a
instituţiilor de credit.
Motivul adoptării noului acord este dat de lipsa de flexibilitate a primului şi de
dezvoltarea pieţelor financiare. Principalele deficienţe ale Basel I sunt legate de utilizarea
unui număr redus de ponderi de risc de credit (4: 0%, 20%, 50% şi 100%), ponderi ce nu
reflectă fidel toate aspectele riscului de credit; insuficienţa instrumentelor de diminuare a
riscului de credit (nu sunt recunoscute garanţiile oferite de administraţiile locale, şi de alte
entităţi din sectorul public sau cu rating ridicat şi de asemenea, nu este recunoscută
utilizarea derivativelor ca modalitate de diminuare a riscului de credit)

Conceperea noului acord (Basel II) ţine seama de autodisciplina băncilor şi de


capacitatea lor de a gestiona riscurile în timp real. Iniţial, comitetul de la Basel, avea în
vedere trei abordări pentru noul acord:
- Internal Ratings Based Approach (IRBA) – prin care se estima probabilitatea de
neplată a unui debitor în funcţie de ratingul asociat datoriei sale;
- Full Models Approach (FMA) – prin care modele interne de estimare a riscului de
piaţă sunt estinse şi pentru riscului de credit;
- Precommitment Approach (PCA) – prin care se realizează angajamentul ex ante al
fiecărei bănci pentru un nivel maxim de pierdere, însoţit de o penalizare în cazul
constatării unei pierderi superioare ex post.
Prin combinarea avantajelor rezultate din cele trei abordări a rezultat forma actuală a
acordului, care se bazează pe trei piloni:
Pilonul 1 este capitalul minim › obiectivul este de a corela cât mai bine capitalul bancar cu
riscurile asumate.
Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere › obiectivul reţinut constă în intervenţia
când nivelul de capital cerut nu acoperă în mod suficient riscul asumat.
Pilonul 3 vizează disciplina de piaţã › obiectivul constă în reducerea asimetriilor existente
pe piaţă.

Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internaţional: holdinguri


bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare reglementate sau
nu până acum de primul acord. Sunt excluse activităţile de asigurare şi participările
minoritare.

În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc:


- încurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;
introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;
- sensibilitate la marile riscuri;
- promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar internaţional prin menţinerea
unui capital reglementar în sistem;
- dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
- abordarea globală a riscurilor;
- dezvoltarea unor metode care să cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare
instituţie bancară în parte;
cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.
În funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de reglementare va controla
existenţa şi fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor astfel încât capitalul să
fie menţinut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, aşa cum se regăsesc ele în spiritul viitorului acord, sunt
următoarele:
- fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară şi avizată de determinare a
capitalului cerut de noul acord în legatură cu profilul de risc asumat;
- autorităţile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra calităţii modelelor destinate
evaluarii capitalului minim de către fiecare bancă;
- băncilor le este recomandat să aibă în vedere un surplus de capital pentru activităţile
a căror dependenţă de ciclul economic este marcantă;
- băncile centrale trebuie să controleze în permanenţă nivelul minim de capital.
O atenţie deosebită este acordată de noul acord comunicãrii bancare. Politica de
comunicare a băncilor trebuie să se caracterizeze printr-o mai mare transparenţă şi frecvenţă
în direcţia pieţelor financiare şi a publicului.

Din punct de vedere al riscului de credit, este important faptul că băncile pot opta
pentru una din metodologiile de calcul al capitalului necesar pentru un anumit nivel de
expunere la risc: abordarea standard sau abordarea bazată pe modelele interne.
Aboradarea standard este, de fapt, o revizuire a Acordului din 1998, prin care
ponderează expunerile la risc în funcţie de natura debitorului şi de ratingul asociat acestuia,
aşa cum rezultă din Tabelul 2. Pragul minim de solvabilitate, calculat ca raport între
fondurile proprii şi riscurile ponderate asumate de bancă se menţine tot la 8%.

Tabelul 2. Matricea de ponderare a riscurilor


Rating BBB+
AAA→AA- A+→ A- BB+→ B- Sub B- Fară rating
Instituţie →BBB-
Autorităţi
0% 20% 50% 100% 150% 100%
centrale
Datorii ale
20% 50% 50% 100% 150% 50%
băncilor
Datorii pe
termen scurt 20% 20% 20% 50% 150% 20%
ale băncilor
Alte instituţii 20% 50% 100% 100% 150% 100%
Sursa: BRI

Cu aprobarea autorităţii de supraveghere, băncile pot opta pentru evaluarea riscurilor


prin diferite modele interne proprii. Această abordare este bazată pe măsurarea pierderilor
neprevăzute, precum şi pe măsurarea pierderilor probabile. Funcţiile de ponderare a
riscurilor generează cerinţe minime de capital pentru pierderile neaşteptate, în timp ce
pierderile probabile sunt tratate separat. În unele cazuri, autoritatea de supraveghere are
posibilitatea de a impune anumite valori comparative pentru componentele riscului
determinate la nivelul fiecărei bănci.
Pentru prima dată, în cadrul pilonului 1 este definit riscul operaţional, ca riscul de a
înregistra pierderi ca urmare a procedurilor interne neadecvate, ca urmare a erorilor umane
sau ca urmare a unor evenimente externe. Această definiţie include riscul legal, dar exclude
riscul strategic şi pe cel legat de reputaţia băncii.
Băncile au posibilitatea de a opta între mai multe modalităţi de cuantificare a riscului
oeraţional, dar în acelaşi timp sunt încurajate să adopte modalităţi de măsurare cât mai
complexe, o bancă neputând trece la folosirea unui indicator mai simplu dupa ce a folosit
unul cu un grad de complexitate mai ridicat decât cu aprobarea autorităţii de supraveghere.
Băncile care folosesc indicatorul de bază trebuie să menţină, pentru riscul
operaţional un capital egal cu un procent α din media pentru ultimii trei ani a venitului brut
pozitiv. Anii în care venitul brut este negativ sau zero trebuie excluşi atât din numărător, cât
şi din numitor. Nivelul capitalului astfel calculat este:
KBIA = [ Σ (GI1…n x α )]/n
Unde:
KBIA – capitalul care trebuie menţinut conform indicatorului de bază
GI – venitul brut anual (definit ca venitul net din dobânzi plus venitul net care nu provine
din dobânzi) pentru anii în care este pozitiv
n – numărul de ani în care profitul este pozitiv
α - 15%, conform deciziei Comitetului de la Basel

Conform abordării standardizate, activitatea bancară este împărţită în opt domenii :


finanţe corporatiste, comerţ, retail banking, bănci comerciale, operaţiuni de trezorerie,
servicii de agenţie, managementul activelor şi retail brokerage. Pentru fiecare dintre aceste
domenii, venitul brut este un indicator ce foloseşte ca proxi pentru nivelul activităţii.
Necesarul de capital este determinat prin multiplicarea venitului brut cu un indicator β
specific fiecărui domeniu de activitate, aşa cum rezultă şi din Tabelul 3.

Tabelul 3. Nivelul factorului β pentru fiecare domeniu de activitate


Domeniul de activitate Factorul β
Finanţe corporatiste 18%
Comerţ 18%
Retail banking 12%
Bănci comerciale 15%
Operaţiuni de trezorerie 18%
Servicii de agenţie 15%
Managementul activelor 12%
Retail brokerage 12%
Sursa : BRI

Conform abordării evaluării avansate, cerinţele de capital minim sunt determinate


de fiecare bancă, în funcţie de sistemul intern de măsurare a riscului, cu aprobarea autorităţii
de supraveghere.

Al doilea pilon, cel referitor la controlul bancar este deja aplicat de căztre majoritatea
autorităţilor de supraveghera bancară, enunţarea lui explicită având doar rolul de întărire a
autorităţii.Cel de-al treilea pilon, cel care enunţă necesitatea difuzării informaţiilor
referitoare la pierderile bancare este cel mai puţin dezvoltat în acest moment.

Principalul avantaj al noului acord de la Basel este acela că urmăreşte specificul


activităţii fiecărei instituţii de credit, având un grad de flexibilitate mai ridicat şi ducând
astfel la o adecvare mai bună a capitalului şi, implicit, la un risc de faliment mult mai mic.