Proiect la Controlul si Finantarea riscului

TEHNICI DE FINANTARE A RISCULUI

Profesor dr. habilitat,

Prodecan al Facultatii de Business
Marius Dan Gavriletea

Studenți,

Benko Andreea

Gecan Claudia
P
etrean Estera

2020
Ce este finantarea?
Finantarea reprezinta procesul de asigurare a unor fonduri bănești necesare desfășurării
unor activități ale unei întreprinderi, instituții sau ONG.

Cum poate fi finantata o activitate?

Finanțarea poate fi realizata apeland la surse proprii sau la surse externe (din afara
organizației).
A) Sursele interne de finantare pot fi:
a. Contribuția proprietarilor sau ale membrilor organizatiei;
b. Resursele excedentare generate de activitatea organizației (autofinantare).

B) Sursele externe de finanțare pot fi:

a. Credit;
b. Finanțarea nerambursabila.

Creditul
Riscul de creditare exprimă posibilitatea apariției unor perturbații care pot afecta modul în
care creditul acordat este utilizat și mai ales din punct de vedere al băncii să sugereze
posibilitățile concrete ca acest credit să fi e rambursat, atât principalul cât și costurile acumulate
ale creditului. În mod cert, la acordarea creditelor banca efectuează o analiză a solvabilității
clientului cu scopul de a asigura conlucrare numai cu agenți economici cu stabilitate fi nanciară,
să selecteze din portofoliul de credite acumulat pe cele care sunt pe cele mai convingătoare că
vor putea fi rambursate, dar, în același timp, trebuie să îi ajute și pe debitori să își mențină
condițiile necesare realizării unei utilizări a creditelor respective. Astfel, se face o analiză
financiară cuprinzătoare.
Cu toate acestea, din cauze diverse, în ciuda conținutului contractelor de credit pot să
apară elemente noi, elemente care pot supune riscului derularea creditelor acordate. Un alt scop
al analizelor care se vor face atât înainte de acordarea creditului, dar mai ales după ce creditul a
fost acordat, este acela de a stabili că acest credit este utilizat pentru scopurile declarate și
cuprinse în contractul încheiat. Un alt aspect al acordării creditelor este cel al dimensiunii
calitative care trebuie să stea la baza utilizării creditului. Din cele prezentate rezultă că acordarea
unui credit este supusă riscului, acestea putând deveni foarte rapid un credit neperformant care
să aibă consecințe deosebit de grave asupra băncii creditoare. Riscul de creditare exprimă
posibilitatea ca debitorii sau emitenţii de titluri să nu-şi onoreze obligaţiile la scadenţă, ca urmare
a degradării situaţiei financiare a acestora, care poate fi determinată de condiţiile afacerii
împrumutului sau de situaţia generală a economiei.
Constatarea analistului ca solicitantul este solvabil înseamnă că. în principiu, creditorul
este gata să accepte ca societatea comercială să-i devină client. Dar cât de mare va fi creditul şi
care sunt termenii de acordare sunt două chestiuni care depind de suma necesară clientului şi
de capacitatea acestuia de a plăti datoria. Proiecţiile fluxului de lichidităţi oferă informaţii pentru
ambele. Discuţiile privind proiecţiile cu conducerea societăţii comerciale i-au permis analistului să
aprecieze capacitatea conducerii de a reacţiona în situaţii de instabilitate şi să pregătească
scenariul cel mai probabil. La sfârşitul acestui proces analistul de credite şi clientul cad de acord
asupra necesarului de credit pentru solicitant.
După stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomandă structura creditului,
respectiv termenii pe baza cărora va fi acordat creditul. Structura creditului conţine o serie de
elemente: suma, garanţia, preţul, programele de rambursare, prezentarea de rapoarte,
documentaţia, clauze speciale.
Suma este stabilită prin proiecţiile făcute de analist pentru necesarul de credite şi poate fi
diferită de suma inițială a solicitantului.
Garanţia este plasa de siguranţă a creditorului, în cazul în care debitorul nu poate să-şi
plătească datoria în întregime şi la timp.
Preţul unui credit constă din dobândă şi taxe; dobânda se plăteşte la intervale de timp
stabilite (lunar, trimestrial, anual) la inchiderea bilantului pentru restul de împrumut din perioada
pentru care se plăteşte dobânda.
Rata dobânzii este deseori exprimată prin rata de bază plus o primă de risc. În ce
privește taxele care vor fi acestea sunt: taxa de angajare a creditului este deseori percepută
pentru partea nefolosită dintr-o linie de credit aprobată.
Dobânda acoperă, în cazul creditorului, costurile legate de banii destinaţi creditării, riscul
creditului şi marja de profit; taxele sunt o altă sursă de profit şi pot include sumele destinate
rambursării costurilor creditorului.
Programul de rambursare se stabileşte în funcţie de proiecţiile fluxului de lichidităţi care
arată capacitatea debitorului de a rambursa creditul. Creditorul nu cere o rambursare mai rapidă
decât permite fluxul de lichidităţi. Programul de rambursare trebuie să aibă la bază scopul în care
va fi folosit creditul.
• Principiile gestiunii riscului de credit
Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadență a creditelor și
dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează a priori
și a posteriori.
Gestionarea este o primă etapă care presupune: divizarea și limitarea riscului, aprecierea
calității (capacității de rambursare) a solicitărilor de credite, constituirea garanțiilor.
A doua etapă, gestionarea a posteriori vizează și analiza portofoliului de credite și
constituirea de provizioane, constituirea rezervei generale pentru riscul de credit. Divizarea
riscurilor, care ține de gestiunea riscului de credit global, are ca obiectiv reducerea riscurilor prin
diversificare, evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea (economică și geografică) a
plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar şi prin
măsuri stabilite de autoritatea monetară, opozabile tuturor băncilor. Limitarea auto normativă
vizează limite interne pentru ponderea activităţilor riscante în fondurile proprii, plafoane de
credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă geografică, etc.
• Indicatori ai riscului de creditare
Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza şi
monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se grupează în trei categorii: indicatori
de pondere, indicatori de dinamică şi indicatori relativi de corelare a activelor cu capitalul bancar.
 Indicatorii de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare
sau a portofoliului de credite. Indicatorii de risc: credite totale raportate la totalul active, cu cât
ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca
fiind mai riscantă, de aceea prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri
şi/sau praguri de alertă; credite de calitate medie raportate la credite totale exprimă direct
ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite, credite de calitate medie cuprind credite
în observaţie plus creditele substandard şi cele îndoielnice și pierderi la portofoliu de credite
raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât
mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al nivelului de
creditare.
Indicatorii de dinamică exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime
este corelată cu evoluţia riscului de creditare post factum. Din categoria acestor indicatori pot fi
utilizați: dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliu de credite
exprimă (post factum) felul în care conducerea băncii anticipă evoluţia expunerii la riscul de
creditare: cu cât creşterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai
mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari şi că deci, este de aşteptat
o scădere a calităţii portofoliului de credite și dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale,
sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creştere accelerată,
acesta fiind un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între
capacităţile bancare de prelucrare a informaţiei şi volumul acestuia. Indicatorii relativi, de
corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt sugestivi deoarece dau o
expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanțare a acestei expuneri.
Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt
sugestivi deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi sursa de fi
nanţare a acestei expuneri.

Falimente bancare
Sfârşitul anilor ’90 a zguduit economia României din cauza falimentelor bancare, venite
unul după altul. Nu mai puţin de 12 bănci şi-au închis porţile în perioada 1998-2003.
Managementul defectuos şi fraudele vor rămâne în istorie drept cauze ale acestor falimente.
Consecinţele asupra României au fost însă mult mai grave decât pierderile de miliarde
de dolari, împărţite între stat şi deponenţi: o criză de încredere în sistemul bancar, manifestată în
ambele direcţii: populaţia n-a mai avut încredere în sistemul bancar, dar nici băncile n-au mai
avut curaj să crediteze economia.
La vremea respectivă, chiar BCR a fost ameninţată de o criză de lichiditate după ce mii
de persoane au dat năvală la ghişee să-şi retragă economiile, în urma unor zvonuri privind
colapsul iminent al băncii. Reticenţa faţă de bănci se manifestă şi în prezent, mulţi români
preferând să-şi păstreze economiile în valută, în casă, în locul depozitelor la bănci.
În lipsa resurselor (care în sistemele bancare din Occident proveneau în principal de la
populaţie), băncile n-au putut acorda la fel de multe credite. Iar companii – în special IMM-urile –
nu au avut acces la finanţare, în ciuda nevoilor foarte mari (pentru investiţii, pentru dezvoltare).
Potrivit datelor Fondului de Garantare a Depozitelor din Sistemul Bancar, falimentele din 1999-
2002 au avut aproape 800.000 de păgubiţi. Aceştia erau fericiţii ale căror economii erau, măcar
în parte, garantate de sistemul bancar. Sumele returnate de fond, în locul băncilor, depăşesc 500
de milioane de lei. La pierderile populaţiei se adaugă cele suportate de companii şi alţi
deponenţi negarantaţi şi de stat. Cel din urmă, fie preluat „găuri” de la bănci (Bancorex şi Banca
Agricolă), fie a garantat credite care ulterior s-au dovedit neperformante. Valoarea găurilor
bancare acoperite de stat se ridică la 4,1 miliarde de dolari.

Topul găurilor din sistemul bancar

Bancorex, 1999: Teoretic, nu a intrat în faliment. A existat o fuziune prin absorţie cu BCR, care
a preluat activele, după ce portofoliul de credite a fost curăţat, creditele neperformante fiind
preluate de AVAB. În total, statul a acoperit găuri de la Bancorex de 2,1 miliarde de dolari.
Banca Agricolă: Statul a preluat credite neperformante în valoare totală de un miliard de dolari.
Banca a fost privatizată în 2001, fiind preluată de Raiffeisen.
Dacia Felix, 2001: Se estimează că pierderile totale provocate de fraude se ridică la 500 de
milioane de dolari, al căror principal beneficiar ar fi fost Sever Mureşan, acţionar al băncii de la
vremea respectivă. Pentru 3 luni, în 2001, au fost deschise procedurile de faliment asupra băncii.
Instituţia a fost preluată în 2001 de un grup de investitori, printre care şi grupul israelian Kolal,
care s-au angajat să ramburseze o cotă-parte din creanţe către BNR şi CEC. A funcţionat până
în 2007 sub numele Eurom Bank, iar în prezent funcţionează sub numele Leumi – cel al noului
acţionar majoritar (un grup financiar israelian).
Bankcoop, 2000: Avea aproape 500.000 de deponenţi, iar statul le-a restituit peste 275 de
milioane de lei noi. Falimentul a fost provocat de credite neperformante primite chiar către
acţionarul principal – Alexandru Dinulescu şi de faptul că la majorările de capital s-au depus
sume împrumutate.
Banca Internaţională a Religiilor, 2000: Una dintre iniţiativele economice ciudate ale tranziţiei –
o bancă a popilor. Încrederea pe care populaţia o avea în biserică a ajutat banca să atragă
economiile a 287.000 de persoane. Conducerea ecleziastică n-a fost însă la fel de pricepută şi în
activitatea bancară, „cazuri grave de creditare a unor societăţi falimentare sau societăţi-fantomă,
abuzuri în activitatea de creditare”, au determinat creşterea pierderilor şi retragerea licenţei de
către BNR. Găurile acoperite către deponenţi de Fondul de Garantare se ridică la 187 milioane
de lei noi.
Banca Turco-Română, 2000: După ce falimentele păreau să se fi liniştit, un nou scandal a
zguduit lumea bancară: falimentul BTR. Banca era privită ca una dintre cele mai inovatoare de
pe piaţa autohtonă. Însă acţionarul majoritar din Turcia, grupul Bayindir, a avut probleme şi a
plecat, la propriu, cu banii acasă. Fondul de Garantare a depozitelor a plătit despăgubiri către
peste 10.000 de deponenţi, în valoare de 18 milioane de lei noi.
Banca Română de Scont (BRS) şi Banca de Investiţii şi Dezvoltare (BID) sunt alte două
falimente bancare. Elementul comun: în ambele este implicat Sorin Ovidiu Vîntu. În cazul BID,
chiar a fost condamnat pentru fals în declaraţii, deoarece ar fi făcut fals în declaraţii că banii pe
care i-a depus la capitalul social erau ai săi, când, de fapt, erau împrumutaţi.
În ambele cazuri, băncile au fost falimentate din cauză că au acordat credite care s-au dovedit
neperformante. În cazul BRS, Fondul de Garantare a plătit despăgubiri de nici un million de lei
către o mie de deponenţi. Marii păgubiţi au fost, însă, societăţile de stat – Poşta Română sau
Asigurări Astra – care şi-au depus banii la BRS cu puţin timp înainte ca aceasta să dea faliment.
Valoarea prejudiciului a fost estimată la aproape 20 de milioane de dolari.
Lista falimentelor bancare este completată de Credit Bank, Columna, Banca Populară Română,
Banca Albina, Fortuna şi – ultima – Nova Bank.
 Concluzii
În primul rând, creditele bancare reprezintă o necesitate a asigurării resurselor financiare
pentru dezvoltarea armonioasă a unor societăți comerciale și a economiei naționale în ansamblu
ei. De aceea, asigurarea de surse de finanțare atrase prin credite este uzual și practicată de
majoritatea agenților economici dar și de populație. Având în vedere gradul extins al utilizării
creditelor bancare se pune problema analizei permanente a perspectivei apariției unor riscuri de
creditare. În funcție de strategia și managementul asigurat de fiecare bancă, efectele riscurilor
bancare care se pot declanșa pot fi prevăzute, așa încât să se considere și unele măsuri
anticipative de intervenție.
Pe de altă parte, acestea trebuiesc incluse în planul de gestiune a riscului de credit.
Gestionarea riscului de credit este importantă pentru fi ecare bancă, în sensul că, pentru analiză
și urmărire permanentă a modului în care se realizează derularea creditelor își pot găsi și
întreprinde măsuri de redresare. În teoria generală a creditelor acestea sunt supuse riscului.
Pe de altă parte, riscul de creditare și alte riscuri pot conduce la pierderi uriașe mergând
până la insolvența și falimentul sistemului bancar. România a parcurs o asemenea etapă în care
o serie de bănci au intrat în insolvență și apoi în faliment tocmai datorită lipsei de experiență și a
unei gestiuni defectuoase a riscului.
Ca o concluzie finală, putem aprecia că acordarea creditelor este o necesitate a
economiei moderne, dar gestiunea derulării creditelor și a riscurilor de creditare care pot să
apară este mult mai importantă din punct de vedere al societății și sistemului bancar românesc.
În acest sens, trebuie avute în vedere și cerințele acordurilor de la Basel care limitează
acordarea creditelor, plafonarea acestora, precum și realizarea și constituirea resurselor de
creditare la nivel de siguranță. Banca națională este cea care asigură și monitorizează activitatea
bancară, un rol important fiind pus pe modul în care sunt gestionate riscurile de credit.

Bibliografie

● http://www.revistadestatistica.ro/supliment/wp-
content/uploads/2018/08/rrss_08_2018_-a2_ro.pdf
● Anghel, M.G. (2015). Analiză fi nanciar-monetară, Editura Economică, Bucureşti
● Sfetcu, M. (2008). Lending Risk – The quality function of banking loan portfolio,
Revista Română de Statistică – Supliment, 10, 29-48
● Anghelache, C. (2010). Metode şi modele de măsurare a riscurilor şi performanţelor
fi nanciar-bancare, Ediţia a II-a, Editura Artifex, Bucureşti
● https://www.capital.ro/marile-falimente-bancare-127657.html
● https://www.finantare.ro/ghid-privind-finantarile#1-2