GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE CADRU GENERAL

1.1. CADRUL GENERAL DE MANAGEMNT AL RISCURILOR BANCARE

In prezent gestiunea riscurilor urmareste masurarea si controlul acestora. In acest

scop trebuie facut un inventar al riscurilor bancare. Astfel, in functie de fiecare risc se cauta si se
aplica masuri adecvate, care sa permita mentinerea acestuia in cadrul unor limite acceptabile.
Este dificil sa se elimine riscurile asociate activitatii bancare, deoarece acestea sunt strans legate
de performantele bancii. Ce poate face banca este ca pentru un nivel al castigului urmarit sa caute
o minimizare a riscului. (Un cunoscut bancher, David Eyles, Mellon Bank, SUA spunea in acest
sens: “creditul este bun doar doua zile din viata sa: ziua in care a fost aprobat si ziua in care a fost
rambursat. In restul timpului creditul este sub supraveghere, caci atunci se manifesta riscul.”

Mediul bancar prezent este mult diferit de ceea ce exista in urma cu cateva decenii.
El este rezultatul mai multor factori care s-au manifestat in ultima perioada. Dintre acestia, trei
sunt mai importanti si au dus la schimbarea radicala a peisajului bancar. Acestia sunt:
 cresterea rolului pietelor financiare – dezvoltarea acestor piete, asociata cu cresterea
volatilitatii, in special in domeniul valutar, au dus la aparitia de noi oportunitati de plasament, dar
si la asumarea de noi riscuri pentru societatile bancare. In acest context s-a accentuat si procesul
dezintermedierii, care a obligat bancile sa caute si sa inventeze noi modalitati de actiune pe piata
pentru a nu fi marginalizate si a pierde din rolul pe care il joaca pe pietele creditului, in special.
 dereglementarea – cunoscuta ca un proces de eliminare a unor reguli existente in domeniul
bancar, a facut sa cresca sfera de activitate a bancilor si odata cu aceasta si spectrul de riscuri pe
care si l-au asumat. Un exemplu in acest sens este tendinta de renuntare la vechea delimitare
dintre bancile comerciale si cele de investitii, ca rezultat al legii Glass-Steagall, din Statele Unite.
 cresterea concurentei – care face ca bancile, in lupta pentru atragerea si mentinerea clientelei,
sa accepte riscuri mai mari. Concurenta este determinata, pe de-o parte de extinderea sferei de
activitate a bancilor spre activitati care, pana atunci, apartineau altor institutii financiare sau chiar
unor anumite tipuri de banci, cum este cazul intrepatrunderii sferelor de activitate ale bancilor
comerciale cu cele ale bancilor de investitii, iar, pe de alta parte, este determinata de procesul de
globalizare care face ca bancile, din ce in ce mai mari, sa caute noi teritorii de actiune. Un
exemplu in acest sens este si crearea pietei bancare in Uniunea Europeana.
Se pot individualiza urmatoarele riscuri:
1. riscul de credit – numit si risc de contrapartida sau risc de insolvabilitate a clientului este cel
mai important risc cu care se confrunta banca. El consta in probabilitatea de a pierde din
nerespectarea de catre clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate sa fie totala
sau partiala. Acest risc creste odata cu numarul de clienti, cu volumul creditului acordat si cu
nivelul ratei dobanzii. In gestiunea acestui risc, bancile urmaresc intocmirea si analizarea unui
dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului si cauta sa-si diversifice portofoliul
de credite.
2. riscul de lichiditate – reprezinta riscul de a nu putea onora cererilor de plata si de retragere ale
clientilor. Problema lichiditatii se poate pune pe mai multe niveluri. In varianta cea mai
acceptabila lichiditatea este legata de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost
 normal. In varianta extrema ea poate duce chiar la falimentul bancii. Gestiunea acestui risc se
bazaza pe crearea de rezerve usor lichidabile, la care banca sa poata apela in caz de nevoie si
pe o corecta previzionare a nevoilor de finantare in ceea ce priveste amploarea si regularitatea
acestora.
3. riscul de dobanda – repr riscul de depreciere a rezultatelor bancii in urma variatiei ratelor
dobanzii. Acesta este un risc important in activitatea bancara, deoarece veniturile si
cheltuielile sunt in cea mai mare parte rezultatul unor dobanzi incasate sau platite de catre
banca. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, bancile utilizeaza rate de dobanda
variabile si urmaresc o echilibrare a activului bilantier cu pasivul, din punct de vedere al ratei
dob. Astfel, in cazul unei modificari de rata a dobanzii de piata, clauzele contractuale sa-i
permita bancii modificarea dobanzilor, iar eventualele pierderi sa se compenseze cu castiguri.
4. riscul valutar – acesta este asemanator cu riscul de dobanda, insa pierderile bancii sant
determinate de variatia ratei de schimb. El se poate intalnii in mare masura si la societatile
nebancare cu activitate internationala. In cazul bancii riscul valutar este cu atat mai mare cu
cat bilantul sau cuprinde mai multe valori exprimate in monede straine. Mai mult chiar, riscul
se poate extinde si in afara bilantului prin angajamentele extrabilantiere acceptate sau
acordate de banca. Gestiunea sa urmareste mentinerea unui echilibru intre active si pasive,
respectiv intre angajamente primite si acordate de banca, astfel incat pierderile datorate
modificarii cursului de schimb sa se compenseze cu castiguri din partea cealalta a bilantului.
5. riscul de piata – este rez activitatii bancii pe pietele de capital si presupune eventuale pierderi
inregistrate in urma evolutiei nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active
nelichidate. El creste odata cu instabilitatea parametrilor de piata (rata a dobanzii, indici
bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprima prin notiunea de volatilitate a pietei. Pentru
a controla acest risc, banca trebuie sa aleaga o structura adecvata a portofoliului de active,
care sa permita mentinerea valorii acestui portofoliu cat mai constanta.
6. riscul de solvabilitate – sau risc de faliment, repr riscul bancii de a nu dispune de fonduri
proprii sufic pt a acoperii eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezult unor fonduri proprii
insuficiente, dar si al asumarii unor riscuri prea mari. Pt evitarea lui este necesar sa se
gaseasca un optim intre acesti 2 factori, optim sintetizat sub notiunea de adecvare a
capitalului. Un rol important il joaca, in acest caz, reglem prudentiale bancare, care obliga
bancile sa detina un minim de fonduri proprii in functie de riscurile asumate
7. riscul de tara – reprezinta posibilitatea de a inregistra pierderi dintr-o relatie cu un partener
strain, datorita unor evenimente ce depind, total sau partial, de controlul guvernului strain.
Aceste evenimente sunt legate, in general, de factori politici (razboi, revolte pe motive
ideologice, revendicari teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat etnic sau religios,
actiuni sindicale generale) sau factori de natura economica (ca rezultat al aplicarii unor
politici economice eronate sau dezavantajoase). In unele cazuri pot fi incluse aici si catastrofe
natural care se produc cu o anumita regularitate.
8. riscul de produs nou – apare in conditiile in care banca ofera pe piata un produs nou, adica o
inovatie financiara, si acest produs se dovedeste a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca
cererea sa fie atat de mica incat produsul sa nu-si atinga pragul de rentabilitate. Doua cauze
importante pot determina o astfel de situatie: produsul nu este atractiv sau politicile
comerciale de promovare a acestuia sunt gresite.

1
9. riscul de frauda - este un risc intern bancii si consta in probabilitatea comiterii unor furturi
sau unor actiuni contrare intereselor bancii. Personalul bancii este direct implicat in
manifestarea acestui risc. De multe ori, conducerea bancii considera acest risc ca unul minor,
prin marimea sumelor ce pot fi furate. El are tendinta, insa sa se accentueze in conditiile in
care nu este depistat la timp. Frauda prin computer este relativ noua si consta in efectuarea de
transferuri electronice de fonduri in folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de pierderi nu
sunt raportate de banca din dorinta de a nu le face publice si de a nu crea neincredere asupra
sistemului de control al operatiunilor bancare. Coruptia este, de asemenea, generatoare de risc
de frauda. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot face alegeri care sa nu fie
in avantajul bancii. Cea mai intalnita situatie poate sa apara la creditarea unor persoane ce
prezinta un risc mare de nerambursare sau la supraevaluarea garantiilor
10. riscul concurential – reprez probabilitatea ca bancii sa-i scada performantele in conditiile in
care i se modifica pozitia pe piata in raport cu celelalte banci. Concurenta este destul de mare
avand in vedere ca aceste institutii ofera cam aceleasi produse, diversificar lor fiind relativa.
11. riscul legal – poate sa apara din cel putin doua motive. Primul ar consta in faptul ca un anumit
cadru legal national dezavantajeaza bancile sau un anumit tip de banca in raport cu alte
institutii financiare. Iar al 2 motiv consta in incertitudinea privind evolutia acestui cadru legal.

In functie de expun la risc, toate aceste riscuri prezentate pot fii impartite in doua categorii:
a. riscuri pure – aceste sunt inerente activitatii bancare. In indeplinirea functiilor sale, societatile
bancare deruleaza o activitate in scopul obtinerii de profit. Aceasta activitate poate sa se
soldeze si cu pierderi;
b. riscuri speculative – apare at cand banca forteaza expunerea la risc pentru a obtine un profit
mai mare. Gestionarea riscurilor urmareste cateva scopuri principale:
1-asigurarea continuitatii activitatii bancare, prin reducerea pierderilor aparute in urma
manifestarii riscurilor; 2extinderea controlului intern pentru cresterea performantelor bancare si
crearea posibilitatii compararii acestora pe diferite centre de responsabilitate, tipuri de activitati,
clienti; 3)oferirea de date necesare persoanelor responsabile pt luarea deciziilor de valorificare a
resurselor. In acest caz se urmareste prezentarea unor consecinte cuantificabile rezultate din
varianta aleasa de cel ce decide; 4 )generarea de inform necesare crearii unor portofolii de
activitati echilibrate, care sa permita bancii obtinerea de rezultate in conditii de risc minim.

Principalele solduri de gestiune rezultate din activitatea bancara sunt:

 venitul net bancar – indica in ce masura operatiunile bancare si finaciare ale bancii contribuie la
formarea rezultatului. El include dobanzile din activitatea de intermediere si comisioanele din
serviciile prestate.  rezultatul brut al exploatarii – numit si excedent brut de exploatare indica
rezultatul activitatii curente bancare. El tine cont si de alte cheltuieli de functionare, precum cele
cu personalul sau administrative.  rezultatul exploatarii – tine cont de politica de provizionare a
bancii si poate oferii in acest sens o imagine asupra riscurilor asumate de banca. De remarcat aici
ca exista si provizioane ce sunt impuse prin reguli prudentiale generale si nu depind, cel putin la
nivelul minim, de dorintele bancherilor.

RISCUL DE CREDITARE

2
Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala operatiune bancara. Ea sta la baza
functiei de intermediere a bancilor comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea unui risc.
Daca nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune profesionista.
Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii (imprumutatii sau emitentii de titluri de credit)
sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta. Pentru acestia, riscul de credit exprima intr-o forma mai
larga deteriorarea situatiei financiare. Riscul de credit este cel mai vechi si cel mai important
risc cu care se confrunta societatile bancare. Pentru a fundamenta aceasta afirmatiei sunt
prezentate in continuare principalele cauze ale falimentelor bancare din SUA, majoritatea
legate de pierderi la creditare: 1-norme de creditare neadecvate; 2-nerespectarea normelor interne
de creditare de catre personalul bancii; 3-prezenta unor conditii de creditare prea generoase; 4-
concentrarea prea riscanta a creditelor pe anumite piete sau sectoare; 5-sisteme defectoase sau
inexistente de detectare a creditelor neperformante;6-cresterea excesiva a valorii portofoliului de
credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperii riscurile.

Gestionarea se poate realiza inainte de a lua decizia de creditare si spunem ca avem de a face cu o
gestionare a priori sau dupa ce s-a luat aceasta decizie, cand gestionarea este a posteriori.
Gestionarea a priorii a riscului de credit consta in a lua acele masuri si a stabili acele criterii de
acordare a creditului astfel incat sa se evite pierderile sau acestea sa fie minime. In principal sunt
vizate urm aspecte:  falimentul unui debitor sa aibe consecinte minime asupra bancii 
plafonarea creditului acordat catre un singur client, in functie de soliditatea sa financiara. Aici
trebuie remarcat ca exista astfel de norme la nivel macroec, prin care autoritatile monetare si de
credit plafoneaza angajamentele bancii in functie de fondurile proprii.  diversificarea riscurilor
pentru ca in cazul in care acestea se manifesta, impactul neg la nivelul bancii sa fie minim.
Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizeaza in primul rand urmarirea creditului si in caz
de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optima a garantiilor. Tot aici
putem include si furnizarea de informatii statistice, pentru a ajuta in cazul gestionarii a priori, la
stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare creste in importanta in cazul acordarii
creditului sub forma unei linii de creditare. In acest caz, banca urmareste respectarea
angajamentelor debitorului si in baza acestora permite eliberarea de noi transe de credit..

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfacatoare ale
debitorului. Ca princ de baza, banca nu acorda credit daca nu se poate estima ca probabilitatea
rambursarii este mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici, banca poate
supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua probabilitati sa fie mai mare decat
simpla depasire de catre probabilitatea rambursarii. Cat de mare sa fie acest decalaj si cum se
stabileste ramane la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de creditare.
2.1 ANALIZA CREDITULUI
Procesul de creditare este o activitate complexă de informare, evaluare, analiză şi luare a deciziei,
care incepe cu cunoaşterea clientelei sub raport juridic, economic, financiar şi managerial, apoi
continuă cu stabilirea bonităţii clientului în vederea determinării riscurilor semnificative cu care
acesta se confruntă, după care urmează analiza solocitării creditului sub aspectul destinaţiei şi a
capacităţii de rambursare a acestuia, plata dobânzilor şi a comisioanelor. Activitatea de creditare
înseamnă pentru bancă asumarea unor riscuri aferente creditelor acordate, iar analiza trebuie să
3
dea asigurări că asemenea riscuri se pot accepta în anumite condiţii de costuri şi garanţii sau
riscurile sunt prea mari şi pot influenţa semnificativ situaţia financiara a băncii şi nu se
recomandă asumarea acestora. Analiza creditului este în fond o analiză de risc, o analiză a unor
riscuri multiple, cuantificabile (financiare) sau necuanificabile (calitative-calitatea
managementului) care împreună conduc la anumite concluzii care fundamentează decizia de
creditare.
Pentru bancă, clientul reprezintă o oportunitate de plasament a resurselor şi de efectuarea
unor servicii de plăţi şi garanţii bancare legate de derularea creditului şi, în continuare, de alte
oportunităţi de plasamente şi servicii pe baza unei relaţii de cunoaştere cât mai bună şi incredere
reciprocă, relaţii care trebuie menţinute şi dezvoltate. În acest sens, banca devine şi un sfătuitor
financiar al clientului, iar solicitările de credite trebuie privite nu numai ca un raport inflexibil de
Da sau Nu, ci ca o relaţie care conduce la rezolvarea solicitării de credite dar în condiţii
rezonabile, adică o diminuarea a volumului solicitat, acordarea în tranşe după relizarea unor
parametrii de bonitate, imbunătăţirea sructurii garanţiilor şi multe alte aspecte în funcţie de natura
şi obiectul creditului.
Analiza creditului este destul de diferenţiată în funcţie de cele două mari
categorii de clienţi, persoane fizice (retail) şi persoane juridice (corporate) şi după tipul creditului,
termen scurt, termen mijlociu şi lung.

2.1.1 ANALIZA CREDITELOR PENTRU PERSOANE FIZICE

Activitatea de creditare a persoanelor fizice prezintă unele particularităţi în sensul că volumul
creditului este mai mic, predominând creditul de consum, sursele de rambursare sunt legate în
special de veniturile din salarii şi sunt mai puţin sigure datorită fluctuaţiei forţei de muncă,
garanţiile se bazează tot pe aceleaşi surse chiar dacă provin de la alţi garantori. Ca urmare,
situaţiile de întârzieri la rambursare sau de nerambursare sunt mult mai frecvente, din carea cauză
creditul de consum este considerat un credit de risc mai ridicat. Acest risc este însă, acoperit în
cea mai mare parte de societăţile de asigurări prin incheierea unui acord de asigurare de către
bancă cu compania de asigurări, ceea ce reprezintă pentru bancă un cost suplimentar care se
recuperează prin dobândâ. De aceea, creditul de consum este mai scump decât celelalte credite
garantate cu garanţiii reale.
Analiza de creditarea a pesoanelor fizice se bazează pe o fundamentare mai simplă şi se
poate standardiza, ceea ce oferă posibilitatea unei descentralizări a deciziei de creditare la
nivelul sucursalelor şi deci de creştere a operativităţii, aspect apeciat în mod deosebit de clienţi.
Documentaţia necesară pentru obţinerea unui credit de consum se compune din:
- cererea de credite (tipizată) prin care se prezintă datele de identificare a solicitantului, numărul
membrilor de familie aflaţi în întreţinere, suma creditului, venitul net salarial lunar, informaţii
despre angajator, alte surse de venituri şi dacă este cazul giranţii cu sursele de venit net lunar;
datoriile din credite la alte bănci, alte datorii (administraţia financiară etc);
- copii de pe actul de identitate al solicitantului şi al giranţilor; - adeverinţă de venit (tipizată) de
la angajator cu datele de identificare ale acestuia, datele despre angajat - nume, contract de
muncă, funcţia, salariu lunar, venituri suplimentare (spor), popriri pe salariu;
- declaraţii notariale ale giranţilor prin care se obligă să platesca băncii
sumele neachitate de beneficiarul creditului.

4
Analiza creditului incepe cu verificarea informaţiilor cuprinse în documentaţia de credite prin
contactarea telefonică angajatorului sau chiar o vizită la acesta pentru a obţine mai multe
informaţii despre salariat, apoi continuă cu consultarea Biroului de credite pentru a se obţine
informaţii despre datoriile şi respectarea angajamentelor de către client (serviciul datoriei).
Analiza se face pe baza unei Fişe scoring care include factorii de risc standard evaluaţi după o
anumită scală în vederea determinării gradului de risc care trebuie să se situeze peste un anumit
prag stabilit de bancă. Din practica creditării persoanelor fizice, elementele de risc cele mai
frecvente se referă la furnizarea unor date false de către solicitant, transmiterea de date incorecte
despre venituri şi datorii de către angajator, factori care conduc la pierderea capacităţii de plată –
fluctuaţia forţei de muncă, ocuparea temporară a unui post, disponibilizarea unor salariaţi,
concedii de boală pe perioade mai lungi, lipsa de disciplină în achitarea ratelor – factori care
trebuie analizaţi cu atenţie în vedrea evaluării cât mai bine a riscului de creditare. Analiza se
încheie printr-un referat întocmit de inspectorul de credite prin care se propune acordarea
creditului în suma rezultată din analiză, perioada şi ratele de rambursat sau respingerea solicitării
pentru riscuri care afectează semnificativ capacitatea de plată a acestuia ori pentru riscul
reputaţional destul de ridicat. Rambursarea creditului se face în rate egale (principal şi dobândă)
sau rate descrescătoare (principal rată constantă şi dobânda rată descrescătoare) iar dobânda este
variabilă practicată de bancă. Ratele nerambursate la scadenţă se trec după 30 de zile la credite
restante cu o dobândă majorată faţă de cea curentă.

2.1.2ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN SCURT PENTRU PERSOANE JURIDICE

Creditele pentru persoane juridice reprez peste 70% din volumul creditelor neguvernamentale şi
sunt de valori mult mai mari, ceea ce necesită şi o analiză mai laborioasă.
2.1.2.1. ANALIZA NONFINANCIARĂ vizeaza aspecte necuantificabile legate de tipul
companiei, acţionariat, ramura economică, piată, calitatea managementului care sunt necesare
pentru o apreciere de ansamblu.
Tipul companiei (cu răspundere limitată, pe acţiuni, regie autonomă) reprezintă un aspect juridic
dar pentru bancă prezintă interes prin gradul de angajare în activitatea economică, puterea
financiară, conducerea, organizarea şi respectarea angajamentelor. Companiile pe actiuni şi
regiile autonome sunt, de regulă, companii mari cu angajamente importante faţă de bancă, cu
strategii de dezvoltare şi derulează prin bancă sume importante în relatiile cu partenerii de
afaceri, deci reprezintă clienţi importanti pentru bancă. Atragerea şi menţinerea unor asemenea
clienţi este un obiectiv al politicii bancare privind clientela.
Acţionariat- interesat în dezvoltarea companiei, creşterea puterii financiare şi a val de piaţă care
aduce o eficienţă tot mai mare capitalului investit, ceea ce măreşte încrederea băncii. Cunoaşterea
acţionariatului este importantă pt bancă pentru că aceasta este informată de evoluţia viitoare a
companiei, despre noi investiţii de capital şi despre rel cu banca pt noi plasamente şi servicii.
Ramura economică Portofoliul bancii se structuează pe ramuri economice după gradul de risc
al acestora şi banca îşi selectează clienţii pt fiecare ramură după capacitatea financiară şi
respectarea obligaţiilor financiare. Menţinerea unor clienţi importanţi este preferabilă unor clienţi
mai mici, precum şi atragerea clientelei din ramurile cu randament economic superior care au un
grad mai mic de risc în activitatea lor.

5
Piaţă Banca trebuie să studieze piaţa şi să ofere produsele şi serviciile care se cer. Din contactul
cu clienţii, din discuţiile despre strategiile acestora se pot stabili noi orientări şi incheia noi
aranjamente pe termene mai lungi, deci o permanentizare şi o dezvoltare a relaţiilor.
Calitatea managementului este esenţialaă pentru bancă în evaluarea riscurilor şi deosebit de
informaţiile financiare, cele culese din discuţiile cu managemnetul exectiv şi acţionarii sunt
deosebit de importante în efectuarea de noi plasamente. Calitatea managementului este singurul
indicator nonfinanciar care se cuantifică de către bancă pe baza unor criterii porprii şi reprezintă
un punct de referinţă în analiza de creditare. Toate aceste informaţii nonfinanciare permit să se
completeze informaţiile financiare şi să se fundamenteze mai bine deciziile de creditare.

2.1.2.2. ANALIZA FINANCIARĂ prespune cuantificarea riscurilor financiare ale clientului în

vederea stabilirii capacităţii de rambursare a creditelor si de plată a dobânzilor. Analiza financiară
se face la un moment dat, dar pentru a se asigura recuperarea creditelor şi a dobânzilor cuvenite,
analiza financiară cuprinde şi stabilirea garanţiilor pentru riscurile asumate de bancă.
Analiza financiară are loc pe baza documentelor contabile de sinteză şi cuprinde: -analiza
bilantului contabil; -analiza contului de rezultate financiare;- stabilirea bonităţii clientului,
-determinarea performanţelor financiare ale companiilor.
Analiza bilanţului şi contului de rezultate financiare Din punct de vedere bancar, analiza
bilantului contabil urmăreşte să se dea asigurări că poziţiile de bilanţ reflectă garanţiile materiale
constituite de companie în favoarea băncii (imobile, stocuri de materii prime şi materiale),
precum şi cele care vor garanta noile angajamente solicitate, datoriile companiei faţă de bancă din
credite şi dobânzi, precum şi unele aspecte calitative ca diminuarea imobilizărilior în debitori,
achitarea datoriilor scadente faţă de furnizori şi alţi creditori, creşterea fondurilor proprii,
menţinerea la un nivel acceptabil a gradului de îndatorare.În ce priveşte contul de rezultate
financiare, banca este interesată in cresterea profitului şi întărirea puterii financiare a companiei.
Bonitatea clientului este cea mai compexă analiză financiară care se bazeză pe un set de
indicatori de risc, după cum cum se prezintă mai jos.
Lichiditatea curentă-Analiza lichidităţii are ca sop aprecierea capacităţii companiei de a face
faţă datoriilor pe termen scurt prin transformarea activelor circulante în disponbilităţi. Calculul
lichidităţii se face după formula
Active circulante
Lichiditate = ————————
Pasive circulante
Indicatorul este considerat bun dacă este cel putin unitar. Din activele circulante se scad stocurile
nevandabile şi clienţii incerţi, iar în pasivele circulante se includ numai cele scadente în anul
curent. Indicatorul de lichididitate este un indicator static, adică prezintă situaţia la data ultimului
bilant, în timp ce banca are nevoie să cunoască lichiditatea pe perioada viitoare pentru care se
acordă creditul, să determine golul de fonduri care va dimensiona creditul solicitat. Din acest
punct de vedere, mult mai relevant este cash flow-ul (fluxul de lichidităţi), adică intrările şi
ieşirile lichidităţi, pe baza căruia se determină deficitul sau excedentul de lichidităţi pe perioada
propusă pentru creditare.Acest cash flow trebuie susţinut prin contracte de vânzare şi cumpărare
şi alte documente care să fundamenteze informaţiile furnizate.

6
 Solvabilitate
Solvabilitatea reflectă capacitatea companiei de a utiliza toate activele pentru plata tuturor
datoriilor şi se calculează după formula
Activ total
Solvabilitate (%) = ———————× 100
Datorii totale

Nivelul minim este de 100% dar se recomanda să fie cu mult peste această limită, întrucât este
greu de presupus că toate activele se pot valorifica la valoarea contabilă.

Gradul de îndatorare reflectă cât de mult este indatorată compania, indicator foarte important
pentru fundamentarea deciziei de creditare şi se calculeaza, în două variante, după formula
Datorii totale
Grad de îndatorare (%) = —————× 100
Pasiv total

Datorii financiare
Grad de îndatorare financiară (%) = --------------------------- × 100
Capital propriu

Prima variantă ne oferă un grad global de îndatorare, în timp ce a doua se referă numai la
datoriile bancare care se compară cu capitalul propriu, întrucât în sistem bancar se preferă această
comparaţie care dă mai multă încredre în capacitatea financ de achitare a obligaţiilor bancare.
Banca doreşte ca gradul de îndatorare să fie cât mai mic pentru a se asigura plata obligaţiilor ce
decurg din procesul de creditare dar şi pentru a rămâne o marjă suficient de mare pentru noile
angajamente. Gradul ridicat de îndatorare poate reflecta şi faptul că nu volumul împrumuturilor
este prea mare ci nivelul capitalului este prea mic şi este necesar ca acţionarii să investeasca mai
mult pentru a se asigura un raport rezonabil între datorii si resursele proprii. Un nivel acceptabil
de îndatorare poate fi de până la 70% din capitalul propriu.
Rentabilitatea economica exprimă eficienţa activitatii de ansamblu a companiei şi se determină
dupa formula
Profit brut
Rentabilitatea economică (%) = ------------------ ×100
Activ total

Profit net
Rentabilitatea financiară (%) = ---------------------- × 100
Capital propriu
Nivelele orientative pt aceşti indicatori sunt de cca.5% la rentab econ şi 15% - 20% la cea
financiară.Profitul din cursul unui an treb să asigure serviciul datoriei provenit din rata creditului
şi dobândă.

7
Viteza de rotaţie a activelor circulante exprimă numarul de cicluri efectuate de activele
circulante intr-o perioadă şi se determină după formula
Cifra de afceri
Viteza de rotaţie = ----------------------
Active circulante
Viteza de rotaţie diferă foarte mult în funcţie de prof companiei şi se deter pe ramuri de activitate.

Gradul de recuperare a dobânzii a dobânzii reflectă capacitatea companiei de a plăti dobânda

din profit şi se calculează după formula
Profit brut
Gradul de recuperare a dobânzii (%) = ------------------------------ ×100
Cheltuieli cu dobânda
Expunerea către un singur debitor
Potrivit normelor bancare, expunerea băncii către un singur debitor unic sau grup nu poate depăşi
25% din fondurile proprii ale acesteia. În spiritul legii, debitorul unic este o singură entitate
(persoană fiz sau jur), iar grupul repr mai multe entităţi la care debitorul unic este acţionar.
Expunerea băncii repr suma creditelor acordate debitorului unic existente în sold la o anumită
dată, iar expunerea faţă de grup constituie suma totală a creditelor acordate grupului indiferent de
cota debitorului unic la celelalte unităţi. Riscul în cadrul grupului este că dacă un debitor unic
intră în incapacitate de plată, această stare poate influenţa situaţia financiară a grupului şi în final
a băncii, din care cauză s-a considerat necesar limitarea expunerii băncii în asemenea situaţii. În
ce priveşte expunerea băncii către un singur debitor, aceasta poate fi de până la 8 ori valoarea
fondurilor proprii ale acestuia dar nu mai mult de 25% din fondurile proprii ale băncii. Aceste
reglementări protejează băncile de expuneri riscante, necunoscute, şi le obligă ca la acordarea
creditelor să analizeze dacă debitorul nu formează grup cu alte entităţi finanţate de aceiaşi bancă.

Determinarea performanţelor financiare ale companiei -Performanţele financ ale unei

societăţi permite încadrarea acesteia într-una dintre cele 5 categ de performanţă financiară, notate
de la A la E, astfel:  categoria A – performantele financ sunt foarte bune si permit rambursarea
si plata dobanzilor la scadenta.In viitor se previzioneaza mentinerea acestor rezultate  categoria
B – performantele financ sunt bune sau foarte bune, dar fara certitudinea ca aceste pot fi
mentinute in viitor  categoria C –performantele financiare sunt satisfacatoare, dar prezinta o
tendinta de inrautatire  categoria D – performantele financiare sunt reduse si cu o tendinta de
ciclicitate  categoria E – performantele financ arata pierderi si incapacitate de rambursare
In acest scop, banca va parcurge urmat etape:- in baza metodologiei stabilite banca determina
indicatorii de calitate;-urmeaza o faza in care are loc o agregare a rezultatelor indicatorilor in
baza unor punctaje;=fiecare indicator are alocata o anumita pondere in stabilirea punctajului final
- in baza rezultatului indicatorilor si al ponderii se stabileste punctajul final al clientului
- punctajul final obtinut permite determinarea categoriei de performanta financiara.
Calculul punctajului se face de bancă, potrivit unei metodologii proprii, pe baza datelor furnizate
de companie, iar rezultatul se comunică acesteia, pentru că în funcţie de categoria de încadrare şi
costurile creditului vor fi diferite, ca urmare a riscului diferit, costuri care se adaugă la cele
determinate de riscuril de credit. Categoria de performanţă financiară se poate modofica pe

8
parcursul perioadei de creditare, prin majorare sau diminuare, în funcţie de evoluţia indicatorilor
de performanţă financiară.
Analiza solicitării de credit Dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-
financiara a firmei urmeaza analiza solicitarii de credit, care va stabilii daca cerintele de finantare
ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da creditului, corespund cu exigentele bancii.
Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape:
a)Identificarea scopului si nivelului creditului acordat -Utilizarea creditului trebuie să
corespundă cu cerinţele legislatiei bancare si cu normele de creditare ale bancii. Daca aceasta
conditie este indeplinita, se urmareste in continuare dimensionarea creditului in functie de
deficitul de resurse care trebuie acoperit. In acest scop se intocmeste un flux de incasari si plati,
care sa stabileasca acest deficit si in functie de acesta partea de finantare ce revine bancii.
b)Identificarea surselor de rambursare a creditului Principala sursa de rambursare a creditului o
reprezinta excedentul de lichiditati aparut in urma procesului economic desfasurat de debitor, dar
aceasta este o proiecţie. Pentru siguranta banca solicită si o a doua sursa, de rezerva, care consta
intr-o garantie reală a debitorului (ipoteci imobiliare, gajuri cu sau fără deposedare asupra unor
bunuri precum utilajele de producţie) care poate fi valorificata de creditor în situaţia incapacităţii
de plată a debitorului.
c)Ientificarea garantiilor creditului- In cazul existentei unor garantii reale, creditorul trebuie sa le
identifice foarte clar, sa le verifice si sa le evalueze cat mai corect. Valoarea garantiei trebuie sa
acopere creditul si dobanzile datorate de debitor. In final, aceste garantii fac obiectul unui
contract juridic prin care o parte dintre drepturi sunt cedate creditorului. Tot o forma de garantare
a creditului este si clauza contractuala. Aceasta poate stabili anumite praguri de incadrare pentru
indicatori ai situatiei financiare a debitorului. De exemplu se poate stabili un nivel maxim al
indatorarii debitorului, ce nu poate fi depasit prin contractarea de noi credite. Se poate limita, de
asemenea, anagajarea acestuia in alte operatiuni sau activitati care ii pot creste expunerea la risc.
d)Stabilirea nivelului dobâzii şi al comisioanelor-In general, dobânda propusă este cea practicată
de bancă pentru tipul de credit solicitat dar aceasta poate fi modificată în funcţie de gradul de risc
identificat şi de garanţiile care se pot aduce de împrumutat. Dobânda se negociază dar nivelul
acesteia nu se poate abate prea mult de la dobâna standard, cel mai adesea abaterea este de 0,5 – 1
puncte de dobânda. În ce privete comisioanele, acestea snt în general fixe si se negociaza mai rar.
Referatul de analiză a creditelor-Analiza nonfinanciară şi analiza financiară se prezintă în
Referatul de analiză a creditelor care trebuie să ofere factorilor de decizie informaţiile necesare
pentru apobarea solicitării de credite în conditii de risc acceptabil pentru bancă. Referatul de
credite are urmatoarea structura:-obiectul creditarii;-prezentarea clientului;-analiza financiara;
-analiza nonfinanciara;-surse de rambursare;-garantii;-perioada de creditare;-dobânzi si
comisioane;-concluzii si propuneri de creditare. Referatul se semnează de conducrea
departamantului de analiză credite şi de inspectorul de credite şi se inainteaza organelor
competente pentru aprobare.

Contractul de credit şi acordul de garanţie constituie acte încheiate între bancă şi împrumutat
prin care se materializează acordul de voinţă între cele două părţi privind acordarea, garantarea şi
rambursarea creditului. Aceste contracte se bazează pe prevederile Codului Comercial, Codului
Civil şi Legii Bancare din care rezultă că toate operaţiunile de credit şi garantare ale băncilor
trebuie consemnate în documente contractuale prin care să se specifice toţi termenii şi toate
9
condiţiile acestor tranzacţii. Contractul de credit este un document tip al băncii, cu clauze
juridice, în cadrul căruia se înscriu elementele specifice tranzacţiei – identificarea
împrumutatului, suma creditului, obiectul creditului, perioada de creditare, perioada de graţie,
perioada de tragere, dobânda (curentă şi majorată pentru creditele restante), comisioanele,
termenul de rambursare, procedurile în cazul nerambursării la scadenţă, garanţiile şi data de
inchidere a contractului. În contract se precizează că respectarea destinaţiei creditului este
obligaţia împrumutatului şi nerespectarea acesteia dă dreptul băncii să oprească tragerile din
credite şi să treacă la rambursarea anticipată a sumelor utilizate cu penalităţile aferente. Acordul
de garanţie este, de asemenea, un document tipizat al băncii în care se înscriu tipul de garanţie,
obiectul garanţiei şi elementele juridice ale acesteia. În contract/acord nu se admit ştersături,
modificări sau clauze care nu fac obiectul contractului şi care ar putea altera drepturile şi
obligaţiile părţilor. După finalizarea celor două documente are loc semnarea acestora de
persoanele autorizate (fiecare filă din contracte se semnează de cele două părţi pentru a se evita
eventuale suspiciuni privind modificarea acestora). Contractele se întocmesc în trei exemplare
originale, din care unul se păstrează în tezaurul băncii, constituid portofoliul de contracte al
băncii, altul se predă împrumutatului iar al treilea se păstrează la dosarul de credite pe întraga
perioadă de creditare până la plata integrală a obligaţiilor faţă de bancă. Intrarea în vigoare a
contractului are loc imediat după semnare sau dacă sunt anumite condiţii de îndeplinit (garanţii)
după realizarea acestora, banca notificând împrumutatului data de când acesta a devenit efectiv.
Îndeplinirea condiţiilor este atestată de consilierul juridic, printr-un aviz scris, iar contractele de
credit şi garanţii şi dosarul de credite se predau inspectorului pentru urmarirea creditelor. După
intrarea în vigoare începe perioada de tragere a sumelor din credite.
Jurisdicţia mai prevede că, contractele nu se pot modifica decât numai prin acte adiţionale
semnate de cele două părţi. Contractul de credit se prelungeşte automat în cazul nerambursării
integrale a creditului şi a dobânzilor până la achitarea integrală a acestora şi continuă să producă
efecte chiar dacă creditele au fost scoase în afara bilanţului.

2.1.3.ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN MIJLOCIU ŞI LUNG PENTRU

PERSOANE JURIDICE (CREDITE DEZVOLTARE)

2.1.3.1. CARACTERISTICILE CREDITULUI

Obiectivul creditării-Creditele pe termen mijlociu şi lung se acordă pentru finanţarea
investiţiilor economice care au un efect econ pe o perioadă de mai mulţi ani în funcţie de natura
şi mărimea investiţiei. Creditele se acordă pentru activităţi productive care aduc un spor de
resurse, dar şi pentru activităţi neproductive dar necesare sau pentru consum personal (construcţii
locuinţe , case de vacanţă, cumpărări de autoturisme, echipamente de folosinţă îndelungată) care
au un efect indirect. În cadrul activităţii de investiţii, creditele se acordă pentru:-obiective noi,
inclusiv maşini, echipamente, instalaţii;-achiziţii de utilaje independente;-dezvoltări (extinderi)
de capacităţi;- modernizari de capacităţi de producţie şi utilaje;-prima dotare cu obiecte de
inventar şi diverse materiale;-lucrări de îmbunătăţiri funciare;-plantaţii pomiviticole până la
intrarea pe rod;-animale pentru producţie/reproducţie;-lucrări de prospecţiuni geologice;
Sunt asimilate lucrărilor de investiţii, studiile de fezabilitate, proiectele de execuţie, studiile
geologice, lucrările de organizare de şantier (drumuri de acces, birouri, cantine şi eventual
locuinţe pentru muncitori) şi cele se supraveghere (cheltuielile cu dirigenţia de şantier), precum şi
10
probele tehnologice de punere în funcţiune, care sunt, de asemenea, elemente creditabile. Pt a
înţelege complexitatea unei investiţii,trebuie să avem în vedere că aceasta se compune din
investiţia de baza (obiectivul principal), investiţia colaterală (reţelele de alimentare cu energie
electrică, apă şi gaze) şi investiţia conexă (lucrări pregătitoare – în amonte – ca devieri de râuri)
în special la investiţiile de infrastructură.Potrivit normelor bancare, băncile nu acordă credite de
investiţii pentru constituirea capitalului social, întrucât investitorul trebuie să dovedească
interesul pentru o afacere prin participarea cu fonduri proprii, pentru participarea la licitaţii pe
piaţa bancară şi organizaţiilor non-profit care nu au capacitate de rambursare.
Perioada de creditar-este, în principiu, de până la 5 ani la creditele pe termen mediu şi între 5 -
25 ani la creditele pe TL, în unele cazuri chiar mai mult-de exemplu, la creditele pentru
infrastructură care sunt de valori mari şi cu o eficienţă economică mai mică. Perioada de creditare
depinde în primul rând de volumul profitului de la investiţia care se va realiza şi care este sursa
de rambursare a creditului şi în al doilea rând de capacitatea financiară a investitorului, care, fie
participă cu un volum mai mare de fonduri proprii şi deci creditul va fi mai mic şi cu o perioadă
mai scurtă, fie dispune de resurse financiare şi este interesat într-o perioadă mai mică pentru a-şi
reduce gradul de îndatorare sau pentru a valorifica investiţia la un moment oportun de piaţă.
Perioada de creditare mai este influenţată şi de capacitatea băncii de a acorda credite pe perioade
mai lungi, asemenea tranzacţii realizându-se în special de băncile mari care dispun de capitaluri
importante şi de posibilităţi sporite de a atrage resurse de pe piaţa financiară pe terme mai lungi.
Perioada de trageredepinde de perioada de realizare a investiţiei prevăzută în documentaţia
investiţiei, de exemplu la o construcţie poate fi 1-3 ani, la un baraj hidrotehnic cca. 5 ani, pentru
utilaje cu montaj 4 -6 luni, pentru utilaje fără montaj 1 -2 luni. În principiu, perioada de tragere
este la creditele pe termen mediu de până la 1 an, iar la cele pe termen lung până la 3 ani.
Perioada de tragere începe de la data intrării în vigoare a contractului de credit şi se stabileşte de
comun acord cu împrumutatul.
Perioada de graţie=este determinată de perioada de realizare a investiţiei, astfel încât
rambursarea creditului să înceapă după darea în funcţiune a capacităţilor de producţie şi
realizarea profitului estimat. În principiu, perioada de graţie este apropiată de cea de tragere şi
diferă după natura investiţiei. În general, perioada de graţie este până la 1 an la creditele pe termn
mediu şi până la 3 ani la creditele pe termen lung. La utilajele independente fără montaj nu se
acordă perioadă de graţie
Dobânda practicată este cea fixă pentru că, pe piaţă, resursele pe TLse pot mobiliza la rate fixe
de dob care asigură un venit constant, dar superior celui de la dobânda fluctuană. La creditele pe
termen mijlociu cu o durată mai mică, sub 2 ani, se pot accepta şi dobânzi fluctuante, în funcţie
de politica de dobândă a băncii. Dobânzile la creditele pe per lungi,peste 10 ani,se pot revizui de
comun acord al ambelor părţi, pe baza evol pe piaţă a dobânzii la resursele pe TLdar acest lucru
trebuie să se prevadă în contractul de credit. Plata dobânzii se face, de regulă, semestrial.
Rambursarea-se face în rate egale la care numai dobânda variază în funcţie de volumul
creditului rămas de rambursat sau în anuităţi (rată + dobândă) constante pe toată perioada de
creditare. Modalitatea de rambursare se prevede în contract şi, în principiu, nu se mai poate
modifica. Rambursarea anticipată se penalizează de bancă cu plata unor sume ce reprezită
despăgubiri pentru pierderile ante calculate de bancă la resursele angajate pe perioada creditului

11
Analiza creditelor se face diferenţiat în funcţie de natura investiţiei şi tipul creditului şi nu de
categoria investitorului – persoană juridică sau fizică. Desigur, cele 2 categorii de investitori
prezintă deosebiri esenţiale, dar acestea se reflecă mai mult în mărimea creditului, a perioadei de
creditare şi a garanţiilor care se constituie.

2.1.3.2. ANALIZA CREDITELOR DE DEZVOLTARE-Creditul de dezvoltare reprezintă

suportul financiar principal al asigurării bazei materiale pentru dezvoltarea economică şi necesită
o capacitate financiară considerabilă a băncilor care se angajează în asemenea activităţi. Analiza
creditelor pentru dezvoltare implică două etape: analiza nefinanciară şi analiza financiară.

2.1.3.2. ANALIZA NEFINANCIARA presupune aceleaşi elemente ca la creditul pe termen

scurt (tipul şi activitatea firmei, structura acţionariatului şi capitalul investit în companie, ramuura
de activitate, perspectivele pieţei şi calitatea managementului), cu deosebirea că se pune un
accent mai mare pe performanţele istorice ale investitorului care să dea incredere băncii în
avansarea fondurilor unei entităţi care are capacitatea de a le gestiona şi a realiza obiectivul
propus, pe calitatea şi angajarea acţionariatului în susţinere investitiei (participarea cu fonduri
proprii înt-o anumită proporţie la finanţarea investiţiei) şi pe capacitatea pieţei de a absorbi
produsele care se vor obţine. În acastă fază se elaborează un studiu de piaţă care să susţină
efectuarea investiţiei. Analiza nefinanciară se bazează pe sistemul scoring, după metodologia
băncii, obţinându-se în final un coeficient care este luat în considerare la anliza de ansamblu a
investiţiei (raportul de analiză).

2.1.3.3. ANALIZA FINANCIARA e mult mai laborioasă decât la creditele pe termen scurt şi se
bazează pe eficienţa economică a investiţiei care trebuie să asigure recuperarea creditelor,
luându-se în considerare influenţa factorului timp prin calcule de actalizare a fluxului de venituri
şi cheltuieleii care să le facă comparabile la momentul dorit.
Analizele nefinanciare şi financiare se bazeză pe documentaţia tehnico-economică a investiţiei
care trebuie să asigure informaţiile tehnice, economice, financiare şi juridice pentru analiza
solicitării de credit şi fundamentarea deciziei de creditare. Documentaţia care se depune băncii
cuprinde următoarele: - cererea de credite la care se ataşează documentele de mai jos;
- studiul de fezabilitate care este o lucrare de fundamentare a investiţiei din punct de vedere al
necesităţii, al solutiei tehnice, capacităţii de producţie, costului investiţiei (devizul estimativ),
eficienţei economice, surselor de finanţare şi al pieţei de desfacere care se întocmeşte de instituţii
de proiectare autorizate; pentru investiţiile mai mici (ex. procurări de utilaje) în locul studiilor de
fezabilitate se prezintă memorii justificative si devize estimative cu costul investiţiei.
- cash flow-ul investiţiei pe perioada de creditare cu calculul eficienţei economice (RIR – rata
internă de rentabilitate); - bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioda de realizare a investitiei
pentru verificarea fondurilor proprii cu care se angajează investitorul; - avizele pentru investiţiile
colaterale şi conexe; - titlul de proprietate asupra terenului; - autorizaţia de construcţie; - bilanţul
şi contul de profit şi pierdere al ultimului an de activitate, - alte documente solicitate da bancă în
funcţie de specificul investiţiei..
Analiza financiară reprezintă o evaluare a indicatorilor specifici pentru investiţii, astfel:

12
Valoarea investiţiei este dată de totalitatea cheltuielior efectuate în vederea realizării şi punerii
în funcţiune a obiectivului, inclusiv cheltuielile cu dobânda şi comisioanele bancare. Pt bancă,
valoarea investiţiei are mai multe semnificaţii: dă magnitudinea unui plasament care trebuie privit
prin prisma capitalului investitorului, adică o investiţie care depăşeşte de câteva ori capitalul este
o acţiune riscantă care necesită o analiză de risc aprofundată; este folosită pentru determinarea
proporţiei între fondurile proprii cu care participă investitorul şi creditul bancar, adică raportul în
care riscul se împarte între investitor şi bancă; constituie baza de referinţă în determinarea
eficienţei economice a investiţiei, criteriul esenţial in evaluarea unei investiţii; este folosită în
stabilirea raportului de structură faţă de lucrările de construcţii montaj şi utilaje, având în vedere
că utilajele determină creşterea productivităţii muncii. Din acest moment apare primul element de
negociere, adică proporţia de finanţare şi de asumare a riscului de către cei doi parteneri.
Investiţia specifică reprezintă relaţia dintre investiţia totală şi capacitatea de producţie, lei/to
prodse, lei/km reţea de drumuri, electrică, alimentări cu apă etc, lei/ha s.a.m.d. şi se determină
după formula
Investiţie totală
Investiţie specifică = ---------------------------------- = lei/to, km,ha
Capacitate de productie

Investiţia specifică trebuie să fie cât mai mică şi reflectă eficienţa cu care s-au folosit fondurile.
În cazul modernizărilor, investiţia specifică se determină ca raport între investiţia efectuată cu
modernizarea şi creşterea de capacitate. Investiţia specifică este cel mai reprez indicator în
compararea mai multor investiţii din punct de vedere al costurilor şi al efectului pe unitatea de
capacitate.Nivelul acest indicator manifestă tendinţa de îmbunătăire în timp ca urmare a
progresului tehnic şi banca este interesată în finanţarea unor investiţii cu randamnete cât mau
bune care să reducă riscul asumat.Investiţia specifică constituie un element de referinţă în analiza
creditului.
Termenul de recuperare exprimă perioada de timp (nr. ani) în care investiţia se
recupereză din profit şi se determină după formula
Investiţie totală
Perioada de recuperare = ---------------------
Profit anual
Rezultatulobţinut reprezintă numărul de ani în care investiţia se recuperează integral din profit. În
cazul modernizărilor, perioada de recuperare se stabileşte prin raportarea investiţiei cu
modernizarea la sporul anual de profit. Perioada de recuperare reprezintă un indicator pentru
determinarea perioadei de rambursare a creditului.

Eficenţa economică este cel mai reprezentativ indicator în evaluarea unei investiţii întrucât ia în
considerare relaţia dintre efect (profit) si efort (investiţie), precum şi influenţa factorului timp
asupra monedei. În principiu, eficienţa economică se determină ca raport intre efect şi efort şi
sunt mai multe modalităţi de calcul, mai simple sau mai complexe. Cele mai uzuale sunt:
coeficientul de eficinţă economică, raportul cost/beneficii, rata interna de rentabilitate, rata
economică de rentabilitate şi raportul de rentabilitate cu proiect/fără proiect. Pe plan intern sunt
preferaţi indicatorii coeficientul de eficienţă economică şi rata internă de rentabilitate iar pe plan

13
extern se folosesc rata internă de rentabilitate şi rata economică de rentabilitate. În continuare, ne
vom referi la coeficientul de eficienţă economică şi rata internă de rentabilitate.

Coeficientul de eficienţă economică-exprimă profitul anual ce revine la 1 leu investit care se

determină după formula
Profit anual
Coeficient de eficienţă economică = -----------------------
Investiţie totală
Coeficietul de eficienţă economică este un indicator static şi nu ia în considerare durata de
funcţionarea a obiectivului realizat. Din acest motiv se foloseşte la investiştiţiile cu termene mai
scurte şi care se finanţează din credite pe termen mijlociu.

Rata internă de rentabilitate (RIR) exprimă gradul de eficienţă al investiţiei determinate pe

baza luării în considerare a factorului timp, adică a actualizării fluxurilor de venituri şi cheltuieli,
la un anumit moment, după formula
RIR (%), rata la care: Investiţia totală – VNA (venit net actualizat) = 0
In principiu, ambii factori (investiţia şi venitul net) se actualizează cu acelaşi factor, cu
precizarea că investiţia va reprezenta un cost (-), iar venitul net un profit (+). În cheltuielile de
exploatare nu se include amortizarea întrucât aceasta nu reprezintă un cost de producţie. În
practică, perioada de actualizare este de până la 10 ani, din două considerente: după această dată
factorul de actualizare este foarte mic şi veniturile nete devin nesemnificative; şi după 10 ani o
investiţie se consideră uzată moral şi are o valoare reziduală. Întrucât o investiţie este supusă
influenţei forţelor pieţei, RIR trebuie spus unor teste de sensibilitate în sensul determinării
influenţei creşterii preţurilor cu10%, diminuarii cu 10% sau, combinat – varianta cea mai dificilă
- creşterii preţurilor intrărilor (materii prime, combustibili etc) cu 10% şi reducerii preţurilor
ieşirilor (vânzări) cu 10%, pentru a se vedea cât de sensibil este proiectul la asemenea fenomene
probabile.
În ce priveşte momentul determinării eficienţei economice şi deci al actualizării, acesta poate
fi: la luarea deciziei, la inceperea investiţiei sau la terminarea acesteia. Cel mai folosit este
momentul începerii investiţiei. RIR trebuie comparat cu media pe ramură pentru a avea o
imagine a eficienţei şi este de preferat o investiţie peste media pe ramură, iar din punct de vedere
bancar RIR trebuie să acopere rata dobânzii şi rata inflaţiei.

Garanţii -In domeniul investiţiilor, garanţia o constituie însăşi obiectivul realizat. Deoarece în
perioada realizării investiţiei, creditele ar rămâne negarantate, investitorul trebuie să propună
pentru acest interval de timp, alte garanţii reale, la care se renunţă după recepţia finală şi intrarea
în exploatare i se constituie garanţie investiţia realizată.

Analiza solicitării creditulu-În vederea fundamentării decizieie de creditare se folosec

concluziile din cele două tipuri de analize, nefinanciară şi financiară. Dacă analiza nefinanciară se
finalizeză cu un punctaj scoring, analiza financiară se bazează pe capacitatea de rambursare a
creditului bazată pe RIR în funcţie de care se dimensionează volumul credutului şi perioada de
creditare. În analiză se are în vedere că nu tot volumul profitului trebuie imobilizat cu stingerea
obligaţiilor faţă de bancă şi o parte din acesta este necesar să rămână la dispoziţia investitorului.
14
Analiza solicitării creditului trebuie să răspundă la următoarele probleme:
-persectivele pieţei de a absorbi produsele care se vor obţine;-situaţia financiară a investitorului;
-gradul de îndatorare bancară;-stadiul de pregătire a investitorului pentru începerea investiţiei;
-angajarea investitorului de a participa la finanţare cu fonduri proprii;-volumul creditului posibil
de acordat şi termenul de creditare;-dobânda şi comisioanele;-garanţiile necesare;
Perspectivele pieţei de a absorbi produsele Informaţiile se obţin din studiul de piaţă care se
prezintă băncii din care ar trebui să rezulte cota de piaţă internă a investitorului, pieţele de export
şi produsele exportate in anii precedenţi, clienţii mai importanţi şi perspectivele pentru plasarea
produselor. Studiile de piaţă emise de o firmă de specialitate sunt mai credibile pentru bancă şi
sunt de preferat unor lucrări interne.
Situaţia financiară a investitorului Aceasta se determină de bancă pe baza bilantului şi a
contului de profit şi pierdere pe ultimii 2 – 3 ani, urmărindu-se rentabilitatea, gradul de
indatorare, serviciul datoriei catre stat, furnizori şi bănci pentru a se forma o opinie privind
capacitatea de plată şi corectitudinea investitorului. Analiza se completează cu informaţii de la
Biroul de Credit şi Centrala Incidenţelor de Plăţi. În ce priveşte performanţa financiară,
investitorul trebuie să se încadreze în categoria A sau B.
Gradul de indatorare bancară-Analiza urmăreşte să determine care va fi gradul de îndatorare
bancară după angajarea creditului care va fi un element important în decizia de creditare
Stadiul de pregătire pentru începere investiţiei Investitorul trebuie să dispună de documentaţia
tehnico-economică aprobată (studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic), avizele pentru lucrările
conexe, autorizaţia de construcţie şi precontractele cu firmele de construcţii şi de livrare a
utilajelor. Întârzierile care au loc în această fază determină prelungirea perioadei de tragere şi o
imobilizare de fonduri de către bancă.
Participarea investitorulu cu fonduri proprii-În principiu, nu este prudent pentru bancă să se
angajeze la finanţarea integrală a investiţiei, fiind necesar ca riscul să se împartă cu investitorul.
Ca urmare, normele bancare prevăd o participare a investitorilor de cel puţin 30%, dar această
proporţie este flexibilă. Participarea ar trebui să fie cu fonduri monetare şi nu aport în natură, aşa
cum se întâmplă de multe ori.
Volumul creditului se dimensionează în funcţie de capacitatea de plată rezultată din cash-flow-
ul investiţiei, de limita practicată de bancă, max 70%, şi de gradul de îndat bancară.La investiţiile
de investţii mai mari băncile organizează sindicalizări pentru reducerea riscului asumat
Dobânda şi comisioanele se stabilesc prin negociere, dar în general, sunt aproape de cele
practicate curent. Nivelul dobânzii este determinat şi de performanţa financiară a clientului,
precum şi de calitatea garanţiior.
Garanţiile care se pot aduce sunt în primul rând garanţii reale, adică ipoteci pe bunuri imobile
(cca. 80% din valoare), gajuri aspra bunurilor mobile (cca. 50%) şi asupra acţiunilor pe care le
deţine împrumutatul, precum şi garanţii bancare emise de bănci agreate de banca creditoare sau
de fonduri de garantare. Volumul garanţiilor trebuie să acopere creditul acordat şi dobânda pentru
primul an de creditare.
Propunerea de creditare În funcţie de concluziile care se desprind din analiză se elaborează
propunerea de creditare care cuprinde toate elemnete creditului, eventuale condiţionări.
Referatul de crediteAnaliza efectuată şi propunerile de creditare se cuprind în referatul de
credite care are următoarea structură:-date de identificare a clientului;-situaţia creditelor acordate
de bancă şi alte bănci din sistem;-situaţia creditelor acordate de alte bănci grupilui din care face
15
parte societatea împrumutată; -sit creditelor acordate de societăţile de leasing;-concluziile cu
privire la analiza economico-financiară;-expunerea netă, prezentă şi viitoare, a băncii faţă de
client;-propunerea de creditare.După semnare, referatul de credite se înaintează organelor de
avizare şi apobare.
Contractul de credit pentru investiţii este mai laborios decât cel pentru creditele pe termen
scurt datorită valorii mai mari a creditului şi perioadei mai lungi de creditare, în care pot apare
evenimente mai multe şi trebuie încadrate juridic şi reglemetate în momentul încheierii
contractului. Principalele prevederi ale contractului se referă la:-părţile contractante;-valoarea
creditului, destinaţia şi caracteristicile (perioada de creditare, perioada de tragere, perioada de
graţie); -condiţiile de tragere din credit;-tipul dobânzii (fixă sau variabilă) şi rata dobânzii (la
creditele curente, la creditele restante);- comisioane (de analiză, de administrare, de risc, de
rambursare anticipată, de reeşalonare/rescadenţare/reactivare şi altele); condiţiile de rambursare –
graficul de rambursare, acceptul de recuperare de către bancă din contul curent a ratei scadente,
dobânzii şi comisioanelor, termenul de trecere la credite restante şi dobânzi penalizatoare (de
regulă, mai mari cu 2 puncte de dobândă decât la ce cele curente) şi termenul la care intreaga
creanţă devine restantă, ordinea de recuperare a creanţelor;-condiţiile de amânare, rescadenţare,
prelugire şi reeşalonare;-garanţiile asiguratorii (contractele de garanţie) şi cesiunea în favoarea
băncii a dreturilor de încasat din poliţele de asigurare a bunurilor aduse în garanţie;-drepturile şi
obligaţiile părţilor din contract. După semnarea contractului de către ambele părţi, un exemplar se
păstrează în tezaur şi altul se predă la inspectorul cu administrarea creditelor împreună cu
dosarul de credit.
2.2. MONITORIZAREA CREDITELOR-reprezintă activitatea de gestionare a creditelor şi a
dobânzilor aferente în vederea asigurării rambursării la scadenţă a acestora, depistării din timp a
factorilor de risc care pot conduce la diminuarea capacităţii de plată a împrumutatului şi
protejarea băncii de eventuale influenţe negative prin constituirea provizioanelor de risc.
Monitorizarea este o activitate complexă care se desfăşoară atât în în bancă cât şi la împrumutat
şi care cuprinde:- urmărirea utilizării crediteleor şi a respectării destinaţiei acestora;- urmărirea
evoluţiei capacităţii financiare a beneficiarilor de credite;- analiza periodică a calităţii prtofoliului
de credite; - controlul pe teren a existenţei garanţiilor; - amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea,
prelugirea; - scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante. Monitorizarea creditelor
începe cu acordarea acestora şi se încheie cu recuperarea integrală a creanţelor din credite şi
dobânzi. La recuperarea integrală a unui credit, monitorizarea poate să determine care au fost
punctele tari şi slabe ale activităţii de creditare, print-o analiză obiectivă a tuturor etapelor
parcurse, în vederea îmbunătăţirii procesului de management al gestiunii creditelor.
Urmărirea utilizrii creditelor şi a destinaţiei acestora
Urmărirea utilizării creditelor se face pe baza informaţiilor existente în bancă şi se
determină gradul utilizare după formula
credite utilizate
Ggrad utilizare credite (%) = ------------------- × 100
credite aprobate
Un grad acceptabil este de peste 80%, dar acesta se diferenţiază după tipul creditelor - termen
scurt, mijlociu şi lung şi obiectul creditului, asfel că fiecare bancă îşi stabileşte propriul standard.
În ce priveşte respectarea destinaţiei, aceasta se urmăreşte la efectuarea plăţilor din credite prin
viza inspectorului pentru monitorizare, dar este necesar să se verifice la împrumutat cu ocazia
16
controalelor periodice efectuate de acelaşi nspector. Potrivit normelor bancare, împrumutatul este
răspunzător de respectrea destinaţiei creditelor, iar deturnarea acestora conduce la sistarea
creditării şi recuperarea anticipată a creditului acordat.
Urmărirea evoluţiei capacităţii financiare a beneficiarilor de credite
Urmărirea bonităţii clientului se face pe baza informaţiilor contabile ale acestuia care se prezintă
băncii potrivit prevederilor din contractul de credit: balanţa de verificare (lunar), bilantul şi contul
de profit şi pierdere (semestrial), bugetul de venituri şi cheltuieli (lunar), alte situaţii financiare.
Pe baza acestor informaţii se determină indicatorii de bonitate şi se analizează cauzele
modificărilor produse. Dacă situaţia financiară se deteriorează, clientul va fi declasat intr-o
categorie inferioară de performanţă financiară. Incadrarea într-o nouă categorie se face pe baza
bilanţului semestrial şi are drept consecinţă modificarea ratei de dobândă la creditele angajate.
Analiza periodică a portofoliului de credit este unul din obiectivele principale ale activităţii de
monitorizare a creditelor în vedera incadrării în standardele satbilite de banca centrală şi
menţinerea în limite normale a riscurulior activităţii de creditare. Aceasta este o analiză de
structură a portofoliului de credite in funcţie de riscurile asumate de bancă, care cuprinde:
- ponderea creditelor restante (cu serviciul datoriei mai mare de 30 zile) faţă de total credite
(limita maximă admisă 2%); - structura valutară (lei şi valute străine) comparativ cu structura
valutară a resurselor şi parametrii stabiliţi de banca centrală; - structura pe categorii de risc după
serviciul datoriei; - expunerea băncii pe ramuri economice; - expunerea faţă de clienţii mari care
depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii; - gradul de acoperire a riscului de credit cu
comisioane;- gradul de acoperire a portofoliului cu garanţii. Această analiză permite identificarea
domeniilor în care trebuie să se intervină pentru diminuarea sau prevenirea unor riscuri, precum
şi stabilirea priorităţilor.
Controlul pe teren al exitenţei garanţiilor şi contacul cu factorii de decizie din companie este
esenţial în activitatea de urmărire a creditelor. În primul rând, managementul băncii este interesat
să primească asigurări că garanţiile există, nu s-au produs evenimente care să altereze calitatea
fizică şi juridică a acestora, valoarea de evaluare corespunde celei de piaţă, iar gradul de
acoperire a creditelor se menţine. În al doilea rând, managemnetul băncii trebuie să fie informat
despre situaţia financiară a companiei, serviciul datoriei faţă de bancă (datoriile restante), cauzele
şi măsurile preconizate pentru intrarea în normalitate şi tendinţele până la finele anului.
Constatările inspectorului de urmărire se consemnează într-o Notă de constatare. De regulă,
controlul pe teren se efectuează lunar în cazul creditelor care prezintă riscuri majore şi trimestrial
sau semestrial la celelalte companii în funcţie rezultatele economico-financiare ale acestora.
Amânarea, rescadenţarea, reeşalonarea, prelugirea-În cazul în care datoriile restante sunt
determinate de anumiţi factori temporari, sau factori independenţi de companie, banca oferă
unele facilităţi care să permită depăsirea acesttor dificultăţi, ca amânarea, rescadenţarea,
reeşalonarea sau prelungirea creditelor şi a dobânzilor.
Amânarea reprezintă modificarea termenului de rambursare a uneia sau cel mult două rate fără
a depăşi termenul final de rambursare.
Rescadenţarea înseamnă modificarea a mai mult de două rate ca termene de rambursare şi ca
sumă în cadrul termenulul final aprobat iniţial.
Reeşalonarea înseamnă modificarea scadentelor şi a cuantumului ratelor pentru intreg soldul
rămas la un moment dat fără a depăşi termenul final.
Prelungirea este extinderea perioadei de rambursare peste termenul final iniţial
17
Operaţiunile de amânare, rescadenţare, reeşalonare şi prelungire presupun majorarea dobânzii
peste nivelul creditelor restante, ca urmare a unui risc mai mare, precum şi plata unor comisioane
de analiză.Toate aceste operaţiuni fac obiectul unui act aditional la contractul de credit.
Scoaterea în afara bilanţului a creditelor neperformante- Potrivit normelor băncii centrale,
creditele restante care nu s-au recuperat într-o perioadă de 360 zile, precum şi cele care nu se mai
pot recupera ca urmare a stării de faliment se scot în afara bilantului, la propunerea
compartimentului de monitorizare credite. Din acest moment, creditele trec în gestiunea
departamentului juridic care urmează să iniţieze procedurile de recuperare pe cale judecătorească.

2.3. PROVIZIONAREA CREDITELOR-Creditele acordate de instituţiile bancare sunt supuse

riscului de credit, adică de nerambursare a principalului (creditul propriu-zis) şi de neplată a
datoriilor aferente, respectiv dobânzi şi comisioane, care se constituie în creanţe bancare asupra
împrumutaţilor. Acest risc are drept consecinţă pentru bănci o nerealizare de venituri şi în final o
pierdere de mijloace circulante care afectează, mai mult sau mai puţin, situaţia financiară a
acestora. Pentru a limita efectele acestui risc, se procedează la constituirea de provizioane
specifice de risc de credit, adică a unor rezerve care se constituie, în timp, destinate să
compenseze riscul produs la un moment dat. Aceste provizioane se constituie pentru credite
acordate clientelei nebancare, clientelei bancare şi pentru plasamente (depozite) la clientela
bancară. Provizioanele sunt strâns legate de serviciul datoriei, adică datoria neachitată la
scadenţă, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată, faţă de data scadenţei.
Potrivit normelor băncii centrale, creditele şi plasamentele la care se înregistrează întârzieri la
plată se grupează în 5 categorii de risc, astfel:
Categorie de risc Serviciul datoriei Coeficient de provizionare
- standard întârzieri 1 -15 zile 0,00
- în observaţie „ 16 –30 zile 0,05
- substandard „ 31 – 60 zile 0,20
- îndoielnic „ 61 – 90 zile 0,50
- pierdere „ peste 90 zile 1,00
Încadrarea în aceste categorii se face în funcţie de serviciul datoriei, categoria de performanţă
financiară (A-E) şi iniţierea de proceduri juridice. Astfel, dacă avem 3 clienţi cu performanţe
financiare 1 = A, 2 = B şi 3 = C şi toţi au acelaşi serviciu al datoriei de 1-15 zile, atunci ei vor fi
încadraţi în următoarele categorii de risc: A standard, B în observaţie şi C substandrd. Clienţii la
care s-au declanşat proceduri juridice vor fi trecuţi automat în categoria pierdere indiferent de
serviciul datoriei. În cazul în care un client are mai multe credite şi înregisrtrează un serviciu al
datoriei diferit pe fiecare credit, toate creditele se înregistreză la categoria cea mai slabă din
categoriile individuale de clasificare. Pentru determinarea provizioanelor de risc, coeficientul
de risc se aplică la expunerea netă din credite (expunere brută mai puţin valoarea garanţiilor
reale, bancare şi poliţe de asigurare, fiecare ponderată cu un coeficient stabilit de banca centrală)
şi rezultă provizionul de constituit, care reprezintă o cheltuială pentru bancă. Dacă riscul potenţial
nu se produce şi creditul cu dobânda se rambursează, comisionul se anulează şi se transferă în
venituri. În bancă, lunar au loc regularizări de comisioane (majorări sau diminuări) în funcţie de
evoluţia portofoliului de credite pe categorii de risc.

18
Provizionarea a întărit atitudinea de prudenţă bancară, de disciplinare a clienţilor, de creştere a
exigenţei în gestionarea portofoliului de credite, dar a afectat semnificativ gradul de rentabilitate,
cel puţin în primii ani de aplicare a noului sistem.

2.4. RECUPERAREA CREDITELOR EXTRABILANŢIERE- Creanţele extrabilanţiere

sunt procesate de departamentul juridic în vederea recuperării prin hotărâri judecătoreşti sau prin
executare silită. Acesta este un proces de lungă durată, care dacă se finalizează în favoarea băncii
este urmat de valorificarea prin licitaţie publică a bunurilor luate în garanţie de bancă. Contractul
de credit a devenit, prin lege, titlu executor, ceea ce a simplificat procedura de executare silită şi
garanţiile materiale se valorifică mult mai operativ. Gestiunea acestor active revine
departamentului juridic pânnă la finalizare fiecărui dosar. Totuşi, departamnetul de monitorizare
are în continuare atribuţii de urmărie a recuperării creditelor din afara bilanţului, ceea ce
echivalează cu o supraveghere a departamnetului juridic. Sumele recuperate reprezintă venituri
suplimentare pentru bancă care contribuie la cresterea profitului şi sporeşte interesul băncii
pentru creşterea gradului de recuperare. Creditele din afara bilanţului se iau în calculul
indicatorilor de risc şi majorează gradul de risc iar băncile sunt interesate şi din acest punct de
vedere de lichidarea lor cât mai curând.
C A P I T O L U L III

RISCUL DE LICHIDITATE
Lichiditatea se prezinta ca o proprietate generala a activelor de a fi transformate rapid si cu
minimum de cheltuiala in moneda lichida (numerar si disponibil in cont curent). `In cazul unei
banci, lichiditatea reprezinta capacitatea bancii de a obtine in orice moment si la un pret
rezonabil, fondurile necesare finantarii angajamentelor sale. Riscul de lichiditate, care are in
vedere de fapt lipsa lichiditatii, reprezinta imposibilitatea bancii de a face fata exigibilitatilor
immediate cu lichiditati disponibile.

In cadrul operatiunile bancare interesele partilor diverg. Astfel, creditorul este de acord sa-si
imprumute capitalul, insa ar dori ca termenul de rambursare sa fie cat mai scurt pentru a-si pastra
o anumita disponibilitate asupra sumei cedate. Din contra, debitorul vrea sa se imprumute pe
termen cat mai mare pentru a-si consolida pozitia financiara. In aceste conditii echilibrarea
activelor cu pasivele, din punct de vedere al scadentei devine aproape imposibila. Astfel,
gestiunea riscului de lichiditate se transforma intr-o problema de gestiune a activelor si pasivelor
bancare, cu grade diferite de lichiditate.

Exista mai multe acceptiuni sub care poate fi privita lichiditatea bancara:
 in varianta cea mai lejera, lichiditatea vizeaza posibilitatea bancii de a obtine capitaluri
suplimentare la un cost rezonabil. Aceasta este cea mai intalnita situatie cu care se confrunta
bancile in gestiunea riscului de lichiditate. Bancile au nevoie de lichiditati, acestea se pot obtine
fara probleme deosebite, dar se plateste un pret. Acest pret poate sa fie foarte mare in conditiile in
care lipsa de lichiditate este generalizata la nivelul pietei.
 in a doua acceptiune se urmareste crearea unei lichiditati de siguranta. Aceasta trebuie sa
asigure linistea bancii fata de eventualele nevoi neasteptate de lichiditate. In acest scop banca
poate sa-si constituie rezerve, din proprie initiativa sau la cererea autorit. monetare si de credit.
19
 ultima acceptiune vizeaza lichiditatea extrema. Dupa ce s-a confruntat fara succes cu lipsa de
lichiditate in variantele anterior prezentate, banca se afla intr-o acuta criza de lichiditati. O astfel
de situatie poate antrena intrarea in incapaciatate de plata si in final poate falimenta banca.

3.1. PRINCIPII ALE MANAGEMENTULUI LICHIDITĂŢII

Una dintre cele mai prestigioase instituţii în domeniul supravegherii riscurilor bancare – Bank for
International Settlements (BIS-BRI) – a emis prin intermediul Comitetului de Supraveghere
Bancară de la Basel un set de principii ce ar trebui să stea la baza managementului lichidităţii în
instituţiile financiar-bancare.
Comitetul consideră lichiditatea – abilitatea de a asigura un nivel corespunzător al activelor şi
achitarea tuturor obligaţiilor ce ajung la scadenţă – ca fiind crucială pentru dezvoltarea viabilă a
oricărei instituţii bancare. În plus, importanţa lichidităţii depăşeşte cadrul izolat al unei singure
bănci, deoarece înregistrarea unei singure sincope în asigurarea unei singure instituţii poate
conduce la repercursiuni negative sistemice. Din acest motiv, analiştii în probleme de lichiditate
solicită ca managementul bancar nu doar să cuantifice poziţia lichidităţii băncii în prezent, ci să
analizeze modul în care necesităţile de finanţare ar putea să evolueze în condiţiile unor scenarii
diverse, inclusiv în cazul apariţiei unor condiţii adverse, generatoare de situaţii criză.
Principiile de cuantificare şi gestionare a lichidităţii, elaborate de Comitet, ating următoarele
zone de activitate: dezvoltarea unei structuri pentru managementul lichidităţii, cuantificarea şi
monitorizarea necesarului net de finanţare, managementul accesului pe piaţă, planurile privind
evenimentele neprevăzute, managementul lichidităţii valutelor, controlul intern al
managementului riscului de lichiditate, rolul comunicării publice în îmbunătăţirea lichidităţii,
rolul instituţiilor de supraveghere.
Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă aprobată o strategie pentru managementul operativ al
lichidităţii. Această strategie trebuie să fie comunicată în interiorul organizaţiei.
Principiul 2: Comitetul de direcţie al băncii trebuie să aprobe strategia şi politicile referitoare la
managementul lichidităţii.Comitetul de direcţie trebuie, să se asigure că se desfăşoară o activitate
corespunz de către conducerea executivă în domeniul monitorizării şi controlului riscului de
lichiditate.Comitetul de direcţie trebuie informat atât în mod regulat asupra situaţiei lichidit
băncii, cât şi imediat ce apar modificări semnificative în lichiditatea curentă sau previzionată.
Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să deţină o structură de management cu rol de implementare
efectivă a strategiei de lichiditate. În cadrul acestei structuri trebuie să se implice permanent
membrii conducerii executive. Aceştia trebuie să se asigure că lichiditatea este adecvat
gestionată, iar procedurile şi politicile corespunzătoare sunt create pentru controlul şi limitarea
riscului de lichiditate. Băncile trebuie să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelurilor
poziţiilor de lichiditate pentru anumite orizonturi de timp.
Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat pentru măsurarea,
monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate. Rapoartele trebuie furnizate periodic
comitetului de direcţie, conducerii băncii şi altor persoane cu rol în managementul lichidităţii.
Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un proces pentru cuantificarea şi monitorizarea
necesarului net de finanţare. Principiul 6: O bancă trebuie să analizeze lichiditatea utilizând o
varietate de scenarii de tip „what if”.

20
Principiul 7: O bancă trebuie să revizuiască frecvent ipotezele utilizate în managementul
lichidităţii pentru a se determina dacă acestea rămân valide.
Principul 8: Fiecare bancă trebuie să-şi revizuiască periodic încercările de stabilire şi continuare
a relaţiilor cu deţinătorul de depozite, să menţină diversificarea pasivelor şi să asigure capacitatea
de a vinde active. Principiul 9: O bancă trebuie să deţină planuri privind gestionarea
evenimentelor neprevăzute, în scopul realizării strategiei privind managementul crizelor de
lichiditate şi a procedurilor pentru acperirea deficitelor de lichiditate în situaţii criză.
Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să deţină sisteme de cuantificare, monitorizare şi control în
ce priveşte poziţiile de lichiditate în valutele dominante. Suplimentar faţă de evaluarea
necesarului valutar agregat şi a gap-urilor acceptabile în corelare cu angajamentele în valuta
internă, o bancă trebuie să realizeze analize separate privind strategia aferentă fiecărei valute în
parte. Principiul 11: Referitor la analizele realizate în conformitate cu principiul 10, o bancă va
trebui, dacă este cazul, să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelului deficitului în cadrul
cash-flow-ului pe anumite orizonturi de timp pentru valute atât la nivel agregat, cât şi pe fiecare
valută dominantă în care banca operează.
Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să deţină un sistem adecvat de control intern asupra
procesului de management al riscului de lichiditate. O componentă fundamentală a sistemului de
control intern implică evaluări şi controale periodice independente cu privire la eficienţa
sistemului, şi, dacă este cazul, a asigurării aplicării modificărilor solicitate de controlul intern.
Principiul 13: Fiecare bancă trebuie să deţină un mecanism pentru asigurarea existenţei unui
nivel adecvat al informaţiei cu privire la bancă, ce a fost adusă la cunoştinţă opiniei publice, în
scopul gestiunii percepţiei poziţiei asupra organizaţiei.
Principiul 14: Instituţiile de supraveghere realizează o evaluare independentă a strategiilor,
politicilor, procedurilor şi practicilor băncii referitoare la managementul lichidităţii. Acestea
trebuie să solicite ca o bancă să deţină un sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează şi
controlează riscul de lichiditate. Instituţiile de supraveghere trebuie să obţină de la fiecare bancă
informaţii periodice şi suficiente care permit evaluarea riscului de lichiditate şi trebuie să se
asigure că băncile dispun de planuri de asigurare a lichidităţii în situaţii neprevăzute.

3.2. FACTORI DE RISC-Riscul de lichiditate este determinat, in special de trei factori:

situatia bilantului bancar, increderea in banca, situatia generala a pietei.
1)situatia bilantului bancar – in cadrul functiei de intermediar financiar, bancile atrag resurse,
prin depozite in special si le plaseaza in primul rand prin credite acordate. Lipsa de lichiditate
apare din necorelarea pe scadente a operatiunilor active si pasive. Doua sunt motivele mai
importante ce pot determina aceasta situatie. In primul rand, resursele atrase de banca sub forma
de depozite au scadente mai mici decat plasamentele bancii sub forma de credite. Populatia
prefera sa-si plaseze economiile in conturi bancare pe maximum un an, iar societatile comerciale
creaza in mica masura depozite la termen. Creditele contractate, in schimb, au scadente mai mari
pentru a permite o rambursare esalonata in functie de marimea creditului si de capaciatea de
rambursare a debitorului. Un al doilea motiv ce determina o astfel de situatie il reprezinta
tendinta bancii de a-si creste profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De
fapt, banca urmareste sa-si plaseze cat mai rentabil resursele atrase.

21
2)operatiunile extrabilantiere – acestea implica intrari si iesiri de capitaluri lichide, care pot
pune presiune pe gestiunea lichiditatii in sensul gasirii unui optim de lichiditate

3)politica de dezvoltare a bancii – prin modificari inregistrate la nivelul dobanzilor,

comisioanelor, la nivelul elementelor de bilant in scopul cresterii cotei de piata sau consolidarii
pozitiei strategice a bancii se pot crea involuntar presiuni asupra lichiditatii. Clientela poate fi
incantata de modificarile intervenite amplificand volumul tranzactiilor (cerere mare de credite,
accelerarea economisirii) sau in extrema cealalta, clientela dezamagita poate sa fie interesata de
oferta altor banci (retrageri importante sau depuneri si incasari sub asteptari).

4)sistem informational si de comunicare neperformant – un astfel de sistem, care furnizeaza

informatii cu greutate si incomplet genereaza intarzieri si posibile blocaje in transmiterea datelor
necesare in gestiunea lichiditatii.

5)increderea in banca – increderea de care beneficiaza banca in fata tertilor, ii permite acesteia
sa beneficieze de oportunitatile pietei in cele mai bune conditii, sa-si creasca rentabilitatea sa-si
imbunatateasca lichiditatea si in aceste conditii sa-si consolideze in continuare imaginea. In sens
invers, o imagine proasta antreneaza o degradare a situatiei financiare a bancii cu consecinte
negative asupra imaginii.Evolutia increderii in banca depinde de mai multi factori: zvonuri pe piata,
schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe langa aceste aspecte mai trebuie
mentionate inca doua cu incidenta mare asupra increderii intr-o banca:
 calificativul agentiilor de rating – acesta este aproape sinonim cu imaginea financiara a
bancii. Tinand cont de mondializarea pietelor, exista sanse din ce in ce mai mici ca debitorii
si creditorii sa se cunoasca. In aceste conditii creste rolul ratingului ca principal criteriu de
evaluare a riscului investitiei. O scadere a ratingului bancii este imediat cunoscuta in intreaga
lume si se traduce aproape imediat printr-o pierdere de imagine. Trebuie remarcat aici faptul
ca in cazul lichiditatii impactul ratingului este mai redus, in sensul ca situatia lichiditatii se
poate modifica destul de repede fara ca agentia de rating sa poata sesiza, iar investitorii sa
poata fi atentionati.
 actiunile bancii centrale – aceasta are rolul de a supraveghea institutiile de credit si a le
atentiona sau a lua masuri fata de cele care ii inspira neincredere. In multe cazuri este de
ajuns ca o banca sa intre in atentia bancii centrale, pentru ca acest fapt sa alerteze pietele si sa
aibe drept consecinta agravarea unei situatii deja delicate. Este valabila si situatia inversa in
care o banca cu probleme beneficiaza de ajutorul bancii centrale, ceea ce are un impact
pozitiv asupra imaginii sale.

6)situatia generala a pietei – nu intodeauna criza de lichiditate este determinata de dificultatile

interne ale banci. Uneori piata este cea care transfera o lipsa de lichiditate generala la nivelul
bancii. O astfel de situatie pe piata poate sa apara in urma raportului dezechilibrat dintre cererea
si oferata de moneda sau in urma unei interventii energice pe piata a autoritatii monetare. In
general, astfel de crize se rezolva in cateva ore sau in cateva zile. In aceste conditii, banca poate
sa obtina in continuare lichiditati, insa la o dobanda mult mai mare.

22
7)modificari in norme si reglementari – pot induce un risc de lichiditate la nivelul bancii sau al
intregii piete.
3.3. INDICATORI DE LICHIDITATE - Gestiunea riscului de lichiditate presupune o
cuantificare a lichiditatii bancare, o apreciere a riscului pe care il reprezinta valorile obtinute si
masuri de imbunatatire a lichiditatii. In majoritatea cazurilor, apreierea lichiditatii este destul de
generala. Spunem ca este buna sau scazuta. Cu ajutorul urmatorilor indicatori putem sa stabilim
mult mai exact gradul de lichiditate al uni activ, grup de active sau pe ansamblul bancii.
Sarcina esenţială a managementului bancar este de a estima şi a acoperi în mod corect nevoile de
lichiditate bancară. Pe termen lung, rentabilitatea băncii poate fi afectată negativ dacă banca
deţine în portofoliu prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale. Dar, pe de altă parte,
prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, putând
genera chiar faliment. Un indicator utilizat în aprecierea lichiditatii bancare este pozitia monetara.

Prin poziţia monetară a unei bănci înţelegem valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale
lichide.
Componentele poziţiei monetare sunt:
-numerarul - reprezintă monedele metalice şi bancnotele aflate în posesia băncii, la ghişee şi în
tezaur. Necesarul este estimat şi planificat în funcţie de volumul încasărilor şi plăţilor zilnice,
surplusul fiind depus la Banca centrală.
-disponibilul în contul de rezerva la Banca centrală – reprezintă moneda scripturală. Soldul
creditor minim al acestui cont este impus de Banca centrală acolo unde rezervele minime
bancare au caracter obligatoriu.
-disponibilul în conturi curente la alte bănci – reprezintă cel mai adesea depozitele bancare la
vedere, la băncile corespondente. În cazul băncilor mici, dacă acestea constituie astfel de
depozite la bănci mai mari, beneficiază de o serie de servicii cum ar fi: participarea la credite
sindicalizate, tranzacţii internaţionale, consultanţă şi asistenţă în efectuarea unor plasamente.
-sumele de încasat de la alte bănci – reprezintă sume în tranzit în sistemul bancar, sub forma
instrumentelor de plată onorate de către bancă şi depuse la băncile corespondente sau la Banca
centrală, dar pentru care nu s-a primit încă nici un credit
Ordinea care trebuie avută în vedere, în cazul în care banca doreşte să minimizeze componentele
poziţiei monetare este următoarea: sume în tranzit, depozite la vedere la alte bănci, numerar şi
rezerve la Banca centrală.
1. sume în tranzit - minimizarea acestora presupune prelucrarea mai rapidă a documentelor de
plată sau chiar folosirea unui serviciu mai rapid de curierat (eventual folosirea unui serviciu
propriu, dacă se constată că beneficiile potenţiale depăşesc costurile prevăzute).
2. depozite la vedere la alte bănci – costul pe care banca îl plăteşte in cazul acestor depozite
este un cost de oportunitate, adică nivelul dobânzii pe care aceasta ar fi putut să îl obţină în cazul
în care sumele erau plasate în alte investiţii. Trebuie avute însă în vedere beneficiile la care
banca ar renunţa (din partea băncii corespondente) în cazul retragerii acestor sume.

23
3. numerar – gestiunea acestuia este realizată pe baza nevoilor zilnice de numerar aşteptate
(trezorierul poate prevedea în mare parte nevoile de numerar ce pot apărea pe parcursul unei
perioade de timp).
4. rezerva de la Banca centrală – nivelul minim al acestei componente este, în general,
reglementat de autoritatea monetară. Depăşirea nivelului minim presupune un cost de
oportunitate, în timp ce scăderea sub normele impuse, poate aduce cu sine penalizări (în
momentul în care există un sold insuficient de mare, diferenţa este completată printr-un
împrumut în condiţii dezavantajoase).
Actualizarea permanentă, în timp real, a poziţiei monetare a băncii este esenţială. Chiar dacă
valoarea rezervelor minime obligatorii este cunoscută încă de la începutul zilei, poziţia monetară
variază puternic în tot cursul zilei, în funcţie de natura şi volumul operaţiunilor curente. Cererile
aleatoare de credite sau fluctuaţiile depozitelor / creditelor bancare pot impune fie atragerea de
fonduri (rezerve) de pe piaţă, la preţuri peste nivelul optim (când sunt necesare fonduri urgente),
fie plasarea la rentabilităţi suboptimale (când există rezerve excendetare de plasat imediat).
La băncile mari, poziţia monetară este influenţată doar de numărul tranzacţiilor zilnice de valoare
semnificativă. În acest caz, actualizarea se poate face în timp real.

Indicatori:
1)indicele de lichiditate – se determina ca raport intre suma pasivelor ponderate si suma
activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie sa existe o baza de date privind activele si
pasivele bancare, grupate pe perioade in functie de scadenta. Ponderarea se poate face cu un
numar mediu de zile, saptamani sau luni din fiecare perioada sau cu numarul curent al fiecarei
perioade, atat pentru active cat si pentru pasive. Prima varianta de ponderare, in special cand
foloseste un numar de zile, este mai exacta, insa a doua varianta este mai usor de aplicat. Din
punct de vedere al lichiditatii, valoarea optima a indicelui este 1.
 daca indicele este subunitar – inseamna ca banca realizeaza o acoperire a activelor pe
termen lung cu pasive pe termen scurt. In aceasta situatie apare un risc de lichiditate. Acesta
este cu atat mai mare cu cat valoarea indicelui este mai mica. Tinand cont de dorinta de castig
a bancilor, in majoritatea cazurilor ele prezinta un indice de lichiditate subunitar.
 daca indicele este supraunitar – inseamna ca banca realizeaza o acoperire a activelor pe
termen scurt cu pasive pe termen lung. ceea ce elimina riscul de lichiditate, dar scade
rentabilitatea bancii.
2)pozitia lichiditatii – acest indicator foloseste aceiasi baza de date ca in cazul indicelui de
lichiditate. Intr-o prima varianta, pozitia lichiditatii simpla se determina prin diferenta dintre
pasive si active, pe fiecare perioada in parte. Acest indicator arata, pentru fiecare perioada,
masura in care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. In acelasi timp, arata punctual
unde trebuie intervenit pentru optimizarea indicelui de lichiditate. Acesta este optim, daca pozitia
de lichiditate inregistreaza numai valori nule. Daca se obtin valori pozitive ale indicatorului pe
anumite scadente, inseamna ca pentru acele scadente banca trebuie sa caute resurse suplimentare.
Intr-o a doua varianta, pozitia lichiditatii cumulata se determina ca diferenta intre pasive si active
cumulate. Astfel, se determina perioada de maxima nevoie de lichiditate pentru banca. Indicatorul
mai poate fi intalnit si sub denumirea de pasive nete.

24
3)rata lichiditatii – este un indicator care arata evolutia gradului de indatorare a banci fata de
piata monetara. Se determina ca raport intre imprumuturi noi contractate si imprumuturi scadente
pentru o anumita perioada, de regula luna. Daca indicatorul este supraunitar, acesta reflecta o
crestere a lichiditatii bancii prin cresterea indatorarii fata de piata monetara. O valoare subunitara
presupune o scadere a lichiditatii bancare.

4)raportul credite / depozite – acest indicator usor de calculat, insa nu este foarte expresiv. O
valoare supraunitara sau o evolutie in acest sens arata o scadere a lichiditatii, in timp ce un raport
subunitar exprima o buna lichiditate.

5)transformarea medie a scadentelor – exprima in zile sau luni diferenta dintre scadenta medie
ponderata a activelor bancare si cea a pasivelor bancare.

6)indicatori de trezorerie – in gestiunea trezoreriei se folosesc o serie de indicatori de apreciere

a gradului de lichiditate bancara:
a)lichiditatea globala – se determina ca un raport intre activele lichide ale bancii si datoriile sale
curente. Indicatorul reflecta masura in care banca poate transforma elemente patrimoniale de
activ in lichiditati pentru a face fata datoriilor curente. Pentru un nivel al indicatorului de 2 – 2,5
putem spune ca banca se afla intr-o pozitie confortabila. Activele lichide luate in calcul sunt:
disponibilitatile banesti, soldul contului curent al bancii la banca centrala, depozitele constituite
la alte banci, certificate de trezorerie si alte titluri de stat, alte active. Datoriile curente sunt date
de disponibilitatile banesti ale altor institutii financiar bancare, ale agentilor economici si ale
populatiei.
b)lichiditatea de trezorerie – sau lichiditatea imediata exprima posibilitatea elementelor
patrimoniale de trezorerie de a face fata datoriilor pe termen scurt. Se calculeaza ca raport intre
total elemente patrimoniale ale trezoreriei si total datorii pe termen scurt. Datoriile pe termen
scurt sunt formate din disponibilitati la vedere ale clientilor nebancari si imprumuturi pe termen
scurt de la alte banci.
c)lichiditatea in functie de total depozite – arata masura in care elementele patrimoniale de
activ lichide acopera datoriile date de totalul depozitelor.
d)lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi - arata masura in care elementele
patrimoniale de activ lichide acopera datoriile date de totalul depozitelor si imprumuturile de
refinantare si interbancare.

3.4. SURSE DE LICHIDITATE

Gestiunea riscului de lichiditate presupune si identificarea surselor de lichiditate la

care se poate apela in caz de nevoie. Acestea sunt:

1. active cu lichiditate ridicata – acestea sunt plasamente bancare cu scadente mici, pe care
banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadente corelate cu perioadele
in care se cere o lichiditate suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve
secundare si credite scadente.

25
2. imprumuturi - in aceasta categorie intra imprumuturile contractate de banca pe piata
interbancara, imprumuturile de refinantare, dar si depozitele atrase de banca de la clienti sau
certificatele de depozit emise de banca. Trebuie avut in vedere ca prin imprumuturi banca
obtine lichiditati ce pot satisface nevoile imediate, insa in perspectiva aceste imprumuturi vor
reprezenta nevoi de lichiditate. Se amana de fapt o nevoie de lichiditate prezenta pentru o alta
in viitor. Este de dorit ca amanarea sa se faca pentru scadente care convin mai mult bancii,
din punct de vedere al lichiditatii.

3. surse neconventionale – in aceasta categorie intra unele tehnici si instrumente financiare noi,
precum titluri cu optiune de rascumparare, titluri emise pe piata monetara sau procesul de
titlurizare. Prin acesta din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate
scazuta, precum creditele, in surse de lichiditate. Prin vanzarea acestora catre Fondul comun
de creante, banca poate sa isi acopere nevoile de lichiditate.

3.5. ADECVAREA SURSELOR LA NEVOILE DE LICHIDITATE

Alegerea succesiunii celei mai potrivite resurse de folosit pentru a acoperi o anumită
cerere de lichiditate se face după luarea în consideraţie a mai multor factori între care:
- nevoia de lichiditate propriu-zisă;
- accesul pe pieţele financiare;
- filozofia managerială;
- costul şi trăsăturile diferitelor surse de lichiditate şi, nu în cele din urmă,
- prognoza privind evoluţia ratei dobânzii pe piaţă.
► Caracterul nevoii de lichiditate poate fi considerat principalul factor al deciziei de
alocare a anumitor resurse pentru acoperirea acelei nevoi de lichiditate. Cele imediate sunt
rezolvate în cazul gestiunii de trezorerie prin echilibrarea poziţiei monetare.
Nevoile cu caracter sezonier sunt previzibile şi aproape certe; experienţa anterioară oferă
o bază de încredere pentru estimarea corectă a acestor nevoi cu suficient timp înainte pentru a le
putea finanţa fără riscuri majore. Ca urmare, finanţarea din împrumuturi (de pe piaţă sau de la
Banca centrală) este modalitatea cea mai eficientă. Aceasta deoarece capacitatea de rambursare
ulterioară a acestor împrumuturi este aproape certă, iar sursa exterioară dă băncii libertate în
optimizarea structurii activelor sale în funcţie de rentabilitate, fără obligaţia prevederii unor
rezerve lichide pentru perioadele cu cerere sezonieră ridicată.
Nevoile ciclice sunt mult mai greu de anticipat, iar aprecierea capacităţii de rambursare a
eventualelor împrumuturi contractate este extrem de dificilă, căci existenţa însăşi a acestei
capacităţi este incertă. În plus, este de aşteptat ca piaţa monetară să fie supusă la presiuni
semnificative în perioadele de expansiune, iar resursele de pe piaţă să fie insuficiente şi foarte
scumpe, practic inaccesibile băncilor de talie mică sau medie. Din aceste motive contribuţia
împrumuturilor este limitată iar costul lor ridicat. Ajustarea structurii activelor bancare este mult

26
mai recomandată, căci accesul la sursa de finanţare nu este limitat de factori externi, iar costul
de oportunitate este mediu. Această strategie presupune alimentarea unui portofoliu semnificativ
de active lichide în perioadele de recesiune (când cererea de credite este oricum redusă) şi
lichidarea acestora la începutul perioadei de avânt, când creşte cererea de credite. Condiţia de
echilibru impune ca pierderile înregistrate pe parcursul perioadei de finanţare a portofoliului de
active lichide (costul de oportunitate) să fie mai mici, cel mult egale cu pierderile de capital
(datorate scăderii cursului activelor financiare), plus dobânzile suplimentare de achitat la
eventualele împrumuturi contractate în perioada de avânt.
Nevoile pe termen lung sunt şi mai greu de anticipat, ele depinzând de prognoza nevoii de
lichiditate pe termen lung care se manifesta la majoritatea băncilor. Regula de aur este că
trebuie limitată creşterea creditelor din portofoliu la nivelul creşterii depozitelor.
Creşterea creditelor fiind însă extrem de tentantă, se caută soluţii şi în cazul în care
resursele din depozite sunt estimate ca insuficiente. Se pot folosi desigur activele lichide dacă
marja anticipată a lichidităţii este pozitivă. Aceasta sursa are însă un caracter limitat căci nu
poate fi folosită decât în limita unei marje nule a lichidităţii bancare. Activele lichide nu pot fi
astfel folosite ca resursă permanentă de finanţare a creşterii cererii de credite. Împrumuturile pot
fi şi ele folosite dar produc modificări în structura pasivelor bancare şi necesită o reformulare a
strategiei băncii în acest domeniu. Recurgerea la finanţare de pe piaţă sporeşte expunerea băncii
la riscul de lichiditate (epuizarea surselor de împrumut în condiţii de dependenţă pronunţată),
riscul de variaţie a dobânzii de piaţă (poate fi compensat prin modificarea în paralel a structurii
activelor bancare dar cele două restructurări bilanţiere pot fi destul de scumpe pentru a deveni
prohibitive ca tehnici) şi la riscul de capital (creşterea gradului de îndatorare a băncii). Chiar
dacă se recurge la împrumuturi de pe piaţă trebuie avut grijă sa nu se epuizeze capacitatea băncii
de a se împrumuta şi să se păstreze “rezerva de urgenţă”. Trebuie estimată capacitatea băncii de
a împrumuta relativ la depozitele bancare, iar aceasta capacitate nu trebuie niciodată epuizată în
mod deliberat pentru a se putea face faţă unor crize de lichiditate.
Nevoile neprevăzute de lichiditate se referă la acele nevoi generate de evenimente
neobişnuite şi totodată foarte greu de anticipat. Ca exemplu, putem folosi cazul în care o bancă
se confruntă cu o cererea foarte mare de retragere a depozitelor din partea clienţilor săi, ca
urmare a unui zvon în legătură cu banca. Ţinând cont de faptul că, prin natura lor aceste nevoi
de lichiditate sunt foarte greu de anticipat, orice bancă trebuie sa aibă un plan pentru a avea
resurse de lichiditate în cazul în care unul dintre scenariile de mai sus se întâmplă. În general,
aceste planuri sunt cerute de autoritatea monetară, dar după caz fiecare banca îşi poate stabili un
nivel al lichidităţii pe care trebuie sa îl aibă în asemenea situaţii şi totodată un plan care să ii
asigure aceasta, chiar dacă condiţiile impuse de Banca Centrala sunt mai puţin stricte.
► Accesul la pieţele financiare este o restricţie care poate limita în mod esenţial
gestiunea lichidităţii bancare. Accesul este direct dependent de talia băncii. Pentru băncile mici
sursa de lichiditate primară sunt activele lichide şi deci, minimizarea riscului de lichiditate
presupune o gestiune atentă a activelor şi pasivelor bancare, cu intervenţii deliberate permanente
pentru a păstra structura acestora în limitele impuse de cerinţa asigurării lichidităţii. Este o
metoda relativ scumpă căci presupune costuri ridicate, atât de oportunitate cât şi de gestiune
(restructurare) a portofoliilor. Aceste bănci pot apela şi la împrumuturi: de la Banca centrală
27
(limitate de regula la acoperirea unor nevoi sezoniere şi la intervenţia în caz de criza de
lichiditate) şi de la băncile corespondente (cu condiţia existenţei disponibilităţii acesteia, căci de
regula băncile mici sunt cele care împrumuta instituţia corespondentă). Împrumuturile directe de
pe piaţă nici nu sunt posibile pentru multe dintre ele sau se pot contracta în condiţii de preţ
dezavantajoase. De aceea, pentru băncile mici împrumuturile sunt de fapt doar o resursă de
urgenţă pentru acoperirea nevoilor de lichiditate.
La cealaltă extremă se află băncile mari, internaţionale sau holding-urile bancare care au
acces la pieţe din cele mai diverse, nu doar la piaţa interbancară naţională, şi pentru care
principala sursă de lichiditate sunt împrumuturile de pe piaţă în condiţii avantajoase pentru ele
(împrumută sume mari odată şi prezintă risc mic de creditare). Ele pot folosi împrumuturile cu
risc de variaţie a ratei dobânzii minim căci practică în extenso diversificarea surselor de
împrumut (inclusiv pe plan extern) şi au programe proprii de gestiune a activelor şi pasivelor
bancare şi control al riscurilor. Activele lichide au un cost de oportunitate prea mare pentru
aceste bănci şi sunt minimizate la nivelul cerinţelor impuse de gestiunea de trezorerie (rezerva
minimă obligatorie).
Băncile de talie medie (relativ la media sistemului bancar naţional) folosesc atât activele
lichide, cât şi împrumuturile ca surse de lichiditate. Cel mai folosit instrument tinde a fi
certificatul de depozit, de preferat cu opţiunea roll-over . Aceste instrumente au scadenţe pe
termen scurt, uşor de gestionat şi de adecvat în nevoile momentane de lichiditate.
► Filozofia managerială este foarte importantă pentru strategia băncii de acoperire a
nevoilor de lichiditate. În baza ei se stabilesc normele interne şi reperele impuse în mod implicit
sau explicit de conducerea băncii, salariaţilor. Prima normă de acest gen se referă la măsura în
care banca depinde de surse volatile (împrumuturi de pe piaţă), de fapt la măsura în care banca
este dispusa sa depindă de resurse de acest gen. Din acest punct de vedere, o bancă ce face apel
la surse împrumutate rareori sau chiar niciodată, bazându-se pe activele lichide proprii este o
bancă a cărei filozofie managerială poate fi considerată conservatoare. Extrema cealaltă o
prezintă băncile cu o filozofie agresivă, pentru care împrumuturile de pe piaţă sunt o resursă
permanentă şi ajung sa depăşească 10% din bilanţ. În acest caz banca este de fapt dependentă de
piaţă pentru continuarea pe aceeaşi scară a operaţiilor sale şi conducerea trebuie să fie foarte
prudentă în gestiunea globală a riscurilor pentru că în aceste condiţii imaginea băncii devine
esenţială pentru accesul viitor la sursele de împrumut.
► Costul şi trasaturile diferitelor surse de lichiditate sunt şi ele avute în vedere pentru
a determina tactica în domeniul lichidităţii. În aceasta privinţă se foloseşte drept sursă de
acoperire cea mai ieftină, în contextul filozofiei manageriale şi accesului la pieţe. Pentru activele
lichide costul este un cost de oportunitate pentru întreaga durată a păstrării în portofoliu, ajustat
în funcţie de câştigul / pierderea de capital şi de impozite. Pentru fondurile împrumutate
cheltuielile pot fi fixe sau variabile sau variabile în funcţie de regimul dobânzilor plătite.
► Prognoza privind evoluţia ratei dobânzii poate afecta alegerea instrumentului
folosit pentru finanţare şi alegerea sursei de lichiditate. În cazul împrumuturilor, dacă dobânzile
sunt în creştere, atunci banca preferă sa emită certificate de depozit cu dobânzi fixe pentru
blocare în costul actual (mai scăzut) al acestora. Ajustarea se va face la termen şi în funcţie de
28
evoluţia de fapt a raporturilor pe pieţe. Dacă dobânzile sunt în scădere atunci este firesc să se
prefere contractele de răscumpărare care se reînnoiesc zilnic şi al căror cost total va creşte în
ritm descrescător de la o zi la alta; se foloseşte deci o sursă de finanţare pe termen scurt pentru a
putea profita de reducerea de rate imediat ce se produce şi pentru a nu suporta un cost de
oportunitate.

3.6. METODA IMPASURILOR IN MANAGEMENTUL RISCULUI DE LICHIDITATE

Impasurile (sau gap-urile) in materie de lichiditate reprezinta diferente intre active si

pasive sau intre evolutiile acestora, determinate pentru diferite scadente viitoare. In primul caz
avem de-a face cu impasuri in stocuri, determinate ca diferente intre pasive si active, pe diferite
scadente. O valoare pozitiva inseamna un excedent de resurse, in timp ce o valoare negativa
inseamna un deficit de resurse. In al doilea caz, avem de-a face cu un impas in fluxuri, determinat
ca diferenta intre intrarile si iesirile de fonduri intr-o perioada. O valoare pozitiva a acestui impas
reprezinta o intrare neta de fonduri, in timp ce o valoare negativa reprezinta o iesire neta de
fonduri.
Impasurile pot reda grafic sau tabelar nevoile de finantare ale banci. In proiectia
impasurilor pe diferite perioade se folosesc elementele bilantiere existente. Trebuie tinut cont de
faptul ca bilantul este in continua evolutie si situatia la o anumita data viitoare poate sa difere de
situatia proiectata initial. Pentru a corija acest neajuns se fac scenarii, in functie de diferite
ipoteze de evolutie a activelor si pasivelor bancare. Situatia ideala in gestiunea riscului de
lichiditate apare atunci cand se poate afirma ca bilantul este imunizat, adica atunci cand bilantul
prezinta echilibre intre resurse si utilizari pentru toate scadentele.

3.7. RAPORTUL DE LICHIDITATE

Raportul de lichiditate este un instrument utilizat in gestiunea lichiditatii. El se

elaboreaza zilnic si lunar la nivelul centralei bancii (raportul de lichiditate global) si subunitatilor
comparand o serie de elemente care genereaza lichiditate prin intrari sau consuma lichiditate prin
iesiri.. In baza lui banca poate lua o serie de masuri legate de asigurarea unei lichiditati normale si
controlul riscului. La baza constituirii sale se afla urmatoarele elemente:
Intrari:
- rambursari de credite
- dobanzi de incasat aferente creditelor acordate
- depozite constituite de banca la alte banci si ajunse la scadenta
- dobanzi de incasat la depozitele constituite de banca la alte banci
- contravaloarea in lei a valutei vandute clientilor prin masuri operatiuni de arbitraj
- contravaloarea valutei vandute pe piata interbancara
- rascumpararea certificatelor de trezorerie
Iesiri:
- depozite ajunse la scadenta constituite la banca
- certificate de depozit ajunse la scadenta

29
 - dobanzi de platit la depozite create clientilor si la certificate de depozit emise
- depozite atrase de pe piata interbancara ajunse la scadenta
- contravaloarea in lei a valutei cumparate de la clienti prin operatiuni de arbitraj
- contravaloarea in lei a valutei cumparate de pe piata interbancara
- achizitionarea de certificate de trezorerie
Banca poate actiona in sensul imbunatatirii lichiditatii prin:
• mentinerea unui nivel optim al activelor (30% investitii de risc minim, 30% credite ipotecare si
obligatiuni de risc mediu si 40% plasamente de risc ridicat)
• mentinerea unui echilibru pe scadente active / pasive
• crearea si utilizarea unor resurse suplimentare
• diversificarea sistemului depozitelor
• obtinerea de garantii de stat pentru creditele cu risc ridicat•
• obtinerea de imprumuturi overnight
Se considera un nivel al lichiditatii confortabil atunci cand exista acoperire pentru
10% din valoarea depozitelor la vedere sau cumulat 8% din valoarea depozitelor la vedere si 4%
din valoarea depozitelor la termen.

3.8. REGLEMETARI PRIVIND LICHIDITATEA BANCARA

In toate tarile, autoritatile monetare formuleaza niste cerinte, care sa stabileasca un

nivel minim al lichiditatii bancare. Adeseori, aceste cerinte se integreaza ca parghii ale
instrumentelor de politica monetara utilizate de bancile centrale. Pentru autoritatile monetare,
problema lichiditatii este tratata Desi aceste cerinte, privite ca norme prudentiale, urmaresc
asigurarea unui minim de lichiditate la banci, de cele mai multe ori banca centrala pune pe prim
plan in abordarea situatiei lichiditatii interesele sale de politica monetara.

In continuare sunt prezentate cateva aspecte, ce vizeaza cerinte al autoritatilor

monetare, in vederea gestiunii globale a riscului de lichiditate:

1. indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite scadente (1 luna , 1 an, etc.) ca raport
intre activele si pasivele pe termen scurt. Cerintele prevad un minim de 100 %.

2. coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente – stabileste un minim de 60 %

pentru raportul dintre fondurile proprii ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea
acestora in special prin credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna peste 5 ani.

3. rezervele minime obligatorii – in conformitate cu aceasta cerinta, societatile bancare sunt

obligate sa constituie depozite in conturi la banca centrala, in functie de nivelul depozitelor
detinute. Cuantumul rezervei minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime,
stabilita de banca centrala, la baza de calcul constituita din depozitele atrase. Baza de calcul
poate cuprinde depozitele in moneda nationala si moneda straina la vedere si la termen, dar si
alte instrumente de economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele guvernamentale nu

30
 intra sub incidenta acestei prevederi. Banca centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei
minime pe diferite componente ale bazei de calcul.
Nivelul rezervei minime obligatorii se actualizeaza periodic, in functie de evolutia
bazei de calcul sau extraordinar, in functie de evolutia obiectivelor urmarite de banca centrala
in politica sa monetara si de credit. Actualizarea periodica se face, de regula lunar, cand se
determina noua dimensiune a bazei de calcul si bancile sunt obligate sa-si majoreze nivelul
rezervei sau sa-l diminueze, daca doresc.
Rezerva minima constituita corespunzator in contul de la banca centrala este
remunerata printr-o dobanda. Exista si tari care aplica o rata a dobanzii zero. Excedentul de
rezerva nu este remunerat. Pentru deficitul de rezerva se aplica dobanzi penalizatoare, de
regula la nivelul celor pentru credite lombard. Pot exista si alte tipuri de sanctiuni.

4. lichiditatea valutara – cuprinde o serie de cerinte privind resursele si utilizarile in valuta ale
bancilor. Aici se incadreaza si rezervele minime obligatorii pentru depozitele in valuta.
Lichiditatea valutara poate fi pusa in evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate
valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul activelor nete in valuta ponderate si
totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face cu un coeficient de lichiditate. Activele
nete in valuta sunt urmatoarele:
a. valuta efectiva si cecuri din casieria bancii
b. disponibilitati in conturi curente in strainatate
c. plasamente in valuta in conturi la termen de maxim un an la banci din strainatate sau in
titluri emise de Ministerul Finantelor
d. soldul net al disponibilitatilor si plasamentelor in valuta la banci pe teritoriul national
e. participatii in valuta
f. plasamente in valuta in strainatate pe termen mai mare de un an
g. credite interne nete in valuta
h. alte active in valuta
Pentru activele nete de la punctele a-d se foloseste un coeficient de ponderare egal
cu 1. Pentru celelalte active nete, considerate cu lichiditate scazuta se folosesc coeficienti
subunitari. Gradul de lichiditate al bancii poate fi cel mult egal cu unu. Cu cat el
inregistreaza valori mai mici cu atat banca prezinta o lichiditate valutara mai scazuta si este
obligata sa suporte o rata a rezervei minime mai mari.

5. asigurarea depozitelor – aceasta masura este mai complexa si vizeaza mai multe aspecte
privind gestiunea riscurilor bancare. Ea poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului
lichiditatii in masura in care ofera clientilor bancii o posibilitate de a dispune de sumele din
conturi in situatii extreme. Totodata participarea bancii la un astfel de sistem de asigurare
duce la imbunatatirea imaginii sale.
In acest scop, toate bancile sunt obligate sa participe la constituirea unui fond de
asigurare a depozitelor care sa despagubeasca total sau partial deponentii in caz de faliment
bancar. In Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor. Acesta garanteaza toate
depozitele si plasamentele in certificate de depozit, in lei si valuta, ale rezidentilor si
nerezidentilor. Exista o serie de exceptii de la garantare, ce vizeaza persoanele cu putere de
decizie in banca si care au responsabilitati legate de falimentul bancii. Aici se incadreaza
31
 membrii Consiliului de administratie, ai Comitetului de directie, ai Comisiei de cenzori si
expertii care au certificat bilantul contabil. De asemenea, nu au dreptul la depozite garantate
persoanele care au beneficiat de conditii financiare preferentiale in relatiile cu banca.
Garantarea se face in limita unui plafon maxim stabilit.
Fondul de garantare a depozitelor isi constituie resursele financiare din:
 contributia initiala a societatii bancare – aceasta este stabilita la nivelul de 1 % din
capitalul social subscris al societatii bancare si este deductibila
 contributia anuala a societatilor bancare – este stabilita ca un procent (era 0,3 %) aplicat
la depozitele detinute de banca la sfarsitul anului. Procentul poate fi modificat pe
ansamblul bancilor, daca se dovedeste a fi insuficient sau in cazul unei banci, daca aceasta
are o activitate cu risc ridicat. Si aceste contributii sunt deductibile fiscal
 contributii speciale ale societatilor bancare – acestea pot fi cerute de Fond atunci cand
resursele sale sunt insuficiente pentru rambursarea depozitelor. Sunt deductibile fiscal si
nu pot depasi dublul contributiei anuale
 imprumuturi – acestea pot fi contractate numai daca la un moment dat Fondul nu face
fata obligatiilor sale
 venituri din lichidarea creantelor sale
 venituri din investirea resurselor sale
 alte venituri (donatii, subventii bugetare)
In momentul in care resursele financiare ale Fondului ajung la nivelul a 10 % din totalul
depozitelor persoanelor fizice din sistemul bancar, Fondul poate sa suspende plata
contributiilor anuale si sa o reia atunci cand resursele scad sub acest nivel.

3.9. CRIZA DE LICHIDITATE – PRINCIPII DE GESTIONARE

Indiferent de nivelul de performanţă al managementului lichidităţii, fiecare instituţie

financiar-bancară trebuie să deţină un plan de acţiune pentru cazuri în care aceasta sau sistemul în
care îşi desfăşoară activitatea se confruntă cu o criză de lichiditate.
Principiile de gestionare a crizelor de lichiditate se referă, în principal, la:
a. identificarea cauzelor ce au generat-o;
b. constituirea unor comisii de criză cu atribuţii precise şi putere de decizie sporită;
c. încercarea de înlăturare rapidă a focarelor de criză în cazul în care este realizabil
acest lucru;
d. asigurarea unei lichidităţi consistente; asigurarea lichidităţilor are în vedere atât
vânzarea activelor lichide, cât şi obţinerea unei cantităţi importante de numerar,
element extrem de important în economiile în care cash-ul deţine o importantă
pondere în agregatul M1;
e. asigurarea deservirii tuturor solicitărilor clienţilor;
f. menţinerea imaginii de instituţie solidă financiar;
g. pregătirea de aplicare a planurilor de acţiune post-criză;
h. obţinerea de concluzii pe baza analizei situaţiei petrecute, care trebuie să conducă
la îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemelor informaţionale, de control, de

32
 gestiune a riscurilor şi la reanalizare a politicii de efectuare de plasamente şi de
atragere de resurse.
Aceste principii conduc la realizarea planului de acţiune ce va fi utilizat în cadrul
crizelor de lichiditate şi care va cuprinde, printre altele:
a. analiza fluxurilor financiare şi a stării mediului în care îşi desfăşoară activitatea instituţia
bancară şi previzionarea crizei;
b. constituirea echipelor de gestionare a crizei ce vor acoperi întreaga zonă geografică în
care îşi desfăşoară activitatea respectiva instituţie;
c. atribuirea sarcinilor prestabilite şi acordarea, dacă este cazul, a unor puteri decizionale
sporite în cadrul unui interval de timp delimitat;
d. previzionarea necesarului de numerar pentru o anumită perioadă şi aplicarea planurilor de
asigurare şi obţinere a acestuia;
e. asigurarea unui flux informaţional sporit atât la nivel „vertical”, cât şi „orizontal” în
cadrul structurii organizatorice a instituţiei;
f. canalizarea tuturor resurselor umane, materiale, financiare disponibile în vederea
asigurării condiţiilor de deservire a tuturor solicitărilor clienţilor;
g. asigurarea unor resurse suplimentare (echipamente şi specialişti) pentru înlăturarea
eventualelor suprasolicitări informaţionale ale reţelei informatice;
h. susţinerea mediatică a imaginii reale a instituţiei;
i. intensificarea contactelor cu clienţii importanţi;
j. utilizarea următoarelor surse de asigurare a lichidităţii necesare:
- sumele din conturile curente deschise la alte bănci, inclusiv cel de rezervă minimă
obligatorie
- numerarul disponibil în casierii
- vânzarea sau efectuarea de operaţiuni repo pe piaţa secundară cu titlurile de stat
existente în portofoliu
- efectuarea operaţiunilor de swap valutar, vânzare/cumpărare de valută pentru
obţinerea sumelor în moneda necesară efectuării plăţilor solicitate de clienţi
- vânzarea pe piaţa secundară a efectelor de comerţ deţinute
- efectuarea de trageri din împrumuturi puse la dispoziţie de diverse instituţii
financiar-bancare locale sau internaţionale
- retragerea depozitelor interbancare neajunse la scadenţă
- reanalizarea planului de acordare de noi credite
- utilizarea pârghiilor bancare, în scopul determinării clienţilor să opteze pentru
menţinerea în cadrul sistemului a disponibilităţilor la vedere şi la termen
k. monitorizarea permanentă a lichidităţii imediate a instituţiei;
l. după depăşirea crizei se va efectua evaluarea finală a fluxurilor financiare efectuate în
perioada crizei.
Deşi se preferă să nu existe necesitatea aplicării planului de acţiune în cazuri de criză, nici
o instituţie financiar-bancară respectabilă nu poate să ignore importanţa acestuia. Dacă aceste
planuri de acţiune sunt concepute pentru a permite continuarea activităţii în cazul apariţiei unor
crize cu un înalt grad de penetrare a mediului economic, atunci instituţia are şanse să
supravieţuiască unor asemenea încercări. Din nefericire, validarea acestor planuri de acţiune
poate fi certificată doar de practică.
33
C A P I T O L U L IV

RISCUL DE DOBANDA

Riscul de rata a dobanzii este considerat un risc de piata. El intra in aceasta categorie
alaturi de riscul valutar si riscul de piata manifestat in cazul portofoliului de titluri. La toate
aceste riscuri pierderile bancii pot sa apara in cazul in care pretul elementelor de bilant (credite,
depozite, titluri, active si pasive exprimate in devize) se modifica. Acest pret se particularizeaza
in functie de elementele bilantiere amintite in rata dobanzii, rata de schimb sau cursul titlurilor.
Pe ansamblu, riscul de piata surprins sub cele trei forme ale sale, tinde sa creeze bancii cea mai
importanta expunere.
Pierderile bancii in cazul manifestarii riscului de piata vizeaza trei directii:
 pierderi de valoare pentru activele bancare sau cresteri in cazul pasivelor
 scaderea marjei dobanzii, ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite, cu influenta
directa asupra rentabilitatii bancare
 apelarea excesiva la operatiuni extrabilantiere cu asumarea de noi riscuri si costuri pentru a
gestiona riscul de piata

Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma

modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de
pierderile din modificarile de valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc
este data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de
banca sub forma de dobanda.
Bancile utilizeaza in operatiunele desfasurate doua tipuri de rate ale dobanzii: fixe si
variabile. O rata declarata fixa nu isi modifica nivelul pe durata de viata a elementului bilantier la
care se aplica. O rata declarata variabila se modifica in aceasta perioada in functie de evolutia
unui element de referinta. Acesta este de regula un indice sau o rata a dobanzii definitorie pentru
piata sau pentru anumite categorii de operatiuni. Exista si un mixaj intre cele doua tipuri de rate,
ce imbraca forma ratei revizuibile. Aceasta este fixa, putandu-se insa modifica numai la anumite
intervale de timp, intr-o maniera regulata.
Aceasta prezentare a tipurilor de rate este oarecum depasita in materie de gestiune a
riscului de dobanda. Conteaza mult perioada de timp pentru care se fac aprecieri cu privire la
ratele dobanzii. Astfel, o rata a dobanzii fixa la un depozit pe o luna poate fi privita ca o rata
variabila intr-o perioada de studiu de 6 luni. Pana la scadenta, aceasta rata poate fi modificata de
cinci ori, pierzandu-si astfel profilul de rata fixa. De asemenea, o rata revizuibila annual, la un
credit pe termen lung, poate fi privita ca o rata fixa intr-un orizont de timp de sase luni, care se
incadreaza intre perioadele anuale de revizuire.

4.1 INDICATORII MARJEI DOBANZII

34
 Marja dobanzii, determinata ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite de
banca, reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara. Ea va fi prima afectata in cazul
manifestarii riscului de dobanda. Pentru a constata efectele riscului asupra marjei, trebuie sa
punem in evidenta diverse laturi ale acesteia prin intermediul unor indicatori:

1. marja absoluta a dobanzii – se determina in unitati monetare, ca diferenta dintre veniturile din
dobanzi ale bancii si cheltuielile sale cu dobanzile. Ea arata in primul rand capacitatea bancii
de a-si acoperii cheltuielile de remunerare a resurselor atrase cu venituri. Mai mult, ea trebuie
sa ofere o imagine privind acoperirea si celorlalte cheltuilei functionale ale bancii si
posibilitatea ca aceasta sa obtina un profit.

2. marja procentuala bruta a dobanzii – se determina relativ prin raportarea marjei absolute la
suma activelor valorificate. Ea arata procentual plusul mediu de dobanda obtinut in urma
plasamentelor realizate.

3. marja procentuala neta a dobanzii – se determina ca diferenta intre nivelul mediu al ratei
dobanzii la active si nivelul mediu al ratei dobanzii la pasive.

Valorile inregistrate de banca la acesti indicatori sunt bune in masura in care sunt cat
mai mari, ele avand o influenta directa asupra rentabilitatii bancii.

4.2. INDICATORI UTILIZATI IN MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII

In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi termenii de rata fixa si rata
variabila. In functie de perioada de observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de
sensibilitate a ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de analiza pot fi
modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor. In aceiasi idee, activele si pasivele
bancare pot fi sensibile sau nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.
Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de
indicatori. Prin determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune
de risc de dobanda. Acesti indicatori sunt:

1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe. Ea
poate fi:
 scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest
caz riscul de dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza
pierderi mai mari prin reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin
reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la
cresterea dobanzilor pe piata.
 lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest
caz riscul de dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin
cresterea dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii
cheltuielilor cu dobanzile la pasive.
35
  neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de
dobanda este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de
crestere sau scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o
parte de bilant se compenseaza cu un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se
intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa
acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu aplitudini diferite, datorate in
primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai mici.

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade

Pozitie scurta castig pierdere
Pozitie lunga pierdere castig

2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile.
Din punct de vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele
si pasivele sensibile sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare
intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero.
Avem urmatoarea situatie:

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade

Gap pozitiv castig pierdere
Gap negativ pierdere castig

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei

dobanzii pe piata si in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel
incat sa se obtina un gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap
negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii.
O prima problema care apare aici este cea legata de durata de timp pentru care se fac
aprecieri de sensibilitate a dobanzii. Daca aceasta este prea mare, cele mai multe active si
pasive vor aparea ca fiind sensibile si in momentul in care se incearca modificarea structurii
lor este posibil ca banca sa se loveasca de faptul ca acestea prezinta dobanzi fixe. O solutie in
acest caz este de a grupa activele si pasivele dupa perioadele care permit modificarea
dobanzii. Gruparea este asemanatoare cu cea intalnita la riscul de lichiditate, cand se
determina indicele de lichiditate, iar elemenetele de bilant sunt grupate dupa scadente. Dupa
grupare se determina si se gestioneaza gap-ul pentru fiecare grupa in parte in scopul obtinerii
unor valori favorabile, dar si pe ansamblu pentru toate grupele in scopul compensarii
diferitelor valori. In cazul celei de-a doua variante se pot pondera gap-urile rezultate pentru
fiecare scadenta cu un indice. Acesta este 1 pentru scadente de un an sau mai mari de un an si
o fractie din 1, corelata cu fractia din an corespunzatoare fiecarei scadente pentru celelalte
scadente. De exemplu, scadenta de 6 luni are indice de ponderare 1/2, iar cea pe o luna indice
de ponderare 1/12. Odata stabilit gap-ul global ponderat se gestioneaza in mod asemanator
unui gap individual de grupa de scadente. Utilizand programe informatice, se pot prezenta
situatii in orice moment pentru o structura de bilant data si pentru diferitele valori posibile ale
ratelor dobanzii previzionate.

36
 A doua problema care poate sa apara este legata de flexibilitatea stucturii activelor si
pasivelor, adica de posibilitatea de a le modifica in timp util. Este posibil ca rata dobanzii sa
fie supusa unor variatii rapide, care sa puna banca in imposibilitatea de a reactiona la timp
prin modificari de dobanzi. Este posibil, de asemenea ca rata dobanzii sa se modifice intr-un
interval de timp mai mare, insa elementele de bilant sensibile pe aceal interval de timp sa nu
fie suficiente pentru a echilibra situatia.

3. indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea

sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte
valori ale acestuia se inregistreaza urmatoarea situatie:

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade

Indice < 1 pierdere castig
Indice > 1 castig pierdere

4.3. MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII

Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea

expunerii la risc in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a
bancii, rezultata din operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu
corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea
expunerii din punct de vedere al volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in
urmatoarele directii:
1. reorientarea operatiunilor cu clientela
2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului
1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii
bilantului printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite
Se au in vedere aici urmatoarele directii:
 modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv
 promovarea unor dobanzi fixe sau variabile
 promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv
 utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi
Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt.
Reorientarea operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa
constrangerilor pietei. Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar
bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa
nu doreste indepartarea acesteia prin masuri contrare intereselor sale.

2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca actioneaza pe mai multe
planuri. In privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre plasamente in
titluri, mai putin supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite

37
 reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important este jucat de operatiunile
interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate pe piata interbancara, bancile pot sa-si
echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un imprumut
interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o contrapondere
la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii.
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului – interventiile bancii de gestiune a
riscului prin operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O
astfel de situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea
constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita
superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate
pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de aceasta limita.
Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la
instrumente financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse
derivate, permit acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active,
cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii. Pentru a realiza o acoperire prin produse
derivate este necesar sa se gaseasca o contrapartida pe piata. Aceasta contrapartida este
constituita de catre speculanti. Ei nu urmaresc reducerea riscurilor, ci isi asuma noi riscuri,
sperand ca acestea sa nu se realizeze si sa obtina castiguri. Pozitiile celor doua parti,
operatorii de acoperire si operatorii speculanti, sunt contrare si se echilibreaza reciproc. Ei
prind astfel de pozitii pe piata in urma unor anticipari de piata fundamental divergente si unor
grade diferite de adversitate la risc.
Pe piata la termen se poate obtine un angajament de garantare a unei rate a dobanzii
pentru un credit sau un plasament viitor. Printr-un astfel de instrument se garanteaza nu
numai rata dobanzii, ci si operatiunea de creditare sau de imprumut.
Printr-un contract FRA (Forward Rate Agreements) se garanteaza o rata a dobanzii
pentru un plasament sau credit cu suma si scadenta determinate, fara obligatia de a solicita
executarea contractului la scadenta. De cele mai multe ori, acest instrument se foloseste
pentru operatiuni de trezorerie pe termen scurt.
Operatiunile de swap permit un schimb de dobanzi, de devize sau de dobanzi si devize
printr-o operatiune combinata. Swap-ul este pe termen scurt si se numeste swap cambist sau
pe termen lung si se numeste swap financiar. Swap-ul de rata a dobanzii este un contract prin
care doua parti schimba dobanzi pentru o perioada si o suma date. Dobanzile sunt varsate la
scadente fixate in baza diferentei constatate intre cele doua rate. Swap-ul de dobanzi este
utilizat pentru una dintre situatiile urmatoare:
- se transforma o pozitie cu rata fixa intr-una cu rata variabila
- se transforma o pozitie cu rata variabila intr-una cu rata fixa
- se schimba o rata a dobanzii variabila pe piata monetara cu o rata de acelasi tip pe piata
obligatara
Utilizarea swap de dobanda se face in functie de pozitia pe care o are banca pe piata si
de anticiparile privind evolutia ratei dobanzii. Astfel:

Pozitia Anticiparea evolutiei ratei dobanzii

bancii Rata creste Rata scade
Imprumut dobanda fixa Se mentine rata Swap
38

Imprumut dobanda variabila Swap
Rata variabila  rata fixa
Credit dobanda fixa Swap
Rata fixa  rata variabila
Credit dobanda variabila Se mentine rata
Rata fixa  rata variabila
Se mentine rata
Se mentine rata
Swap
Rata variabila  rata fixa

Prin operatiuni de swap de dobanda, banca poate sa-si diminueze pierderile, in caz de
evolutie nefavorabila a ratei dobanzii, dar poate si sa profite obtinand un castig.
O alta gama de instrumente financiare derivate sunt cap, floor si collar. Acestea sunt
derivate din optiuni si se incheie pentru perioade ce variaza intre o luna si 10 ani, in mod
exceptional.
Contractele cap permit bancii sa se imprumute la dobanzi variabile, dar sa evite
pierderile in caz de crestere a ratei dobanzii. Cap limiteaza superior rata dobanzii, dar ii
permite bancii sa profite de o scadere a ratei dobanzii. In caz unei cresteri de rata a dobanzii,
un astfel de contract ii aduce bancii varsaminte periodice ca diferenta intre rata pietei si rata
garantata prin contract.
Contractele floor sunt instrumente financiare optionale de acoperire simetrice fata de
contractele cap. Ele permit bancii sa se protejeze contra unei scaderi de rata a dobanzii,
atunci cand acorda credite, dar sa profite atunci cand rata dobanzii creste. In momentul in
care rata obanzii pe piata scade sub nivelul garantat prin contract floor, banca isi exercita
optiunea si primeste de la vanzatorul optiunii diferenta de dobanda dintre rata garantata si
rata efectiva a pietei.
Contracte collar reprezinte de fapt o combinatie de contracte cap si floor, care
garanteaza bancii un tunel de evolutie a ratei dobanzii, aceasta fiind garantata atat la crestere
cat si la scadere pe piata. Daca banca se afla in postura de imprumutator, ea va cumpara un
contract cap si va vinde un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei
cresteri de rata a dobanzii si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la
contractul floor, limitanu-si in schimb castigurile in cazul in care rata dobanzii pe piata scade.
Dace banca este creditor, vinde un contract cap si cumpara un contract floor. In aceasta
situatie ea este aparata contra unei scaderi de rata a dobanzii prin contractul floor si isi
diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul cap, renuntand in
schimb la o parte din castigurile de realizat in cazul in care rata dobanzii pe piata creste.

Mentinerea status quo-ului

Daca conducerea bancii este de parere ca „leacul” este mai scump decat „boala”
propriu-zisa, atunci se poate decide si ca banca sa ramana neacoperita. In cadrul unui ciclu
economic normal, valoarea activelor poate sa se redreseze in cativa ani. Daca banca poate
suporta depreceierea valorii activelor sale, atunci strategia de a ramane inactiva cu intentie poate
fi cea mai buna.

39
 Aplicarea acestor strategii prezentate poate sa duca la reducerea riscului de dobanda,
insa de cele mai multe ori poatet induce un alt risc, cum ar fi cel de piata sau de lichiditate. In
cazul instrumentelor financiare, riscul manifestat este cel de contrapartida, atunci cand partenerul
de contract nu isi respecta angajamentele asumate

CAPITOLUL V

RISCUL VALUTAR

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei

cursului de schimb. El exista atata timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine.
Pierderile pot fi inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita
modificarii valorii activelor si pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul
valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate de banca pentru clientuii sai cat si propriile
operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si pasivelore externe in bilant este
mai mare.
In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta urmatoarele
componente:

1. riscul de translatare – apare in cazul bancilor cu activitate internationala, care au deschise

subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la nivelul
centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din strainatate. Consolidarea se face
in moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate in
alte monede. La nivelul centralei bancii se pot inregistra pierderi in urmatoarele situatii:
 din preluarea pierderilor existente la nivelul subunitatilor din strainatate
 din modificari nefavorabile de curs la conversie
 din diferentele existente intre cele doua tari la nivelul sistemelor de contabilitate si fiscale.
Este posibil ca un profit inregistrat in contabilitatea subunitatii sa se transforme in pierdere
in contabilitatea centralei, in urma translatarii contabile.

2. riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi
modifica cursul. Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea
valutara. Intotdeauna, intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre
parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un castig.

3. riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare.
Spre deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea
bancii si nu numai in rezultatul unei operatiuni.

5.1. INDICATORI AI RISCULUI VALUTAR

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori:

40
1. pozitia valutara – se determina comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina.
Se calculeaza pentru fiecare moneda in parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca
pasivele in valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand activele in
valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia valutara a
bancii induce castiguri sau pierderi in functie de evolutia cursului valutar. Astfel
Cursul valutar creste Cursul valutar scade
Pozitie valutara scurta pierdere castig
Pozitie valutara lunga castig pierdere

Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o anumita moneda

straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara pentru acea moneda este mai mare.

2. pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al
creantelor in devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare
individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala
este folosita mai mult la raportarea situatiei bancii catre centrala si mai putin la gestiunea
efectiva a riscului valutar. Aceasta pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite
monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt.

5.2. MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a

pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua
planuri:
1. prin reglementari de limitare a riscului valutar
2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta

1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare,

banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta
stabileste reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar,
repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la
valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie
sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in
valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale. Pozitiile astfel
determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele
maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in
fiecare zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului
in acest domeniu, bancile trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare.

2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale
bancii si actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica
imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar.
41
 Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin
ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face
pentru fiecare moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen
scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri
de gestiune relativ ridicate si ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja
existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni.
Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului
valutar prin utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata,
datorita in special dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste
piete. Astfel, se pot schimba monedele de referinta din operatiunile bancare sau se poate
limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb.
Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un credit
si un imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul
de devize se combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea presupune un schimb
initial de capital, schimburi de dobanzi si un schimb final de capital. Se disting trei categorii
de operatiuni de swap de devize:
- swap de devize in care se schimba dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi fixe
intr-alta valuta
- swap de devize in care se schimba o dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi
variabile intr-o alta valuta
- swap de devize in care se schimba o dobanda variabila intr-o valuta contra unei dobanzi
variabile intr-alta valuta

C A P I T O L U L VI

RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri

proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand
banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in
acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.
Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua
tendinte contradictorii:
1. banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor asumate.
Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa
este mai sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai
mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o
imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri.
2. banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie presupune o utilizare
ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru
capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a

42
 da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul
pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare.

6.1. EVOLUTII RECENTE ALE CAPITALULUI BANCAR

Capitalul bancar reprezinta esenta bilantului bancar. Prin contributia actionarilor se

asigura minimul necesar demararii unei activitati bancare. Capitalul reprezinta catalizatorul in
baza caruia banca reuseste sa atraga si alte resurse utilizate in operatiuni de intermediere. In
acelasi timp el joaca si un rol de amortizor ce permite bancii sa treaca mai usor peste pierderile
inregistrate. In aceste conditii marimea si structura sa sunt determinate pentru calitatea si
rentabilitatea activitatii bancare.
Urmarind evolutia capitalului bancar in ultima perioada se pot evidentia doua
tendinte:

1. o scadere relativa a ponderii sale in bilantul bancar – odata cu dezvoltarea pietei bancare si
mai apoi a pietelor financiare, banca a gasit noi modalitati de obtinere a resurselor necesare,
fara a mai apela la actionari. Pe de alta parte, prin scaderea ponderii capitalului bancar in
totalul bilantului, creste efectul de levier si se inregistreaza o rata a rentabilitatii financiare
mai mare, favorabila remunerarii actionarilor. O astfel de situatie a dus insa la cresterea
vulnerabiltatii bancii in fata riscurilor. A fost nevoie sa apara in anii ’80 o serie de
reglementari prudentiale, care sa oblige bancile sa-si coreleze capitalurile cu volumul
activitatii si cu riscurile asumate. Prin aceste reglementari s-au impus praguri minime pentru
fondurile proprii ale bancilor.

2. diversificarea capitalului bancar - aceasta este o tendinta care a inceput sa se manifeste in

anii ’80 ca urmare a dezvoltarii pietelor financiare si odata cu acestea a a aparitiei si utilizarii
de noi instrumente de atragere a resurselor. Pe de alta parte, a reprezentat o reactie de raspuns
din partea bancilor la obligativitatea cresterii capitalului, in baza reglementarilor prudentiale
recent adoptate, in conditiile in care se confruntau cu o lipsa de interes privind participarea
actionarilor la noi majorari de capital.

6.2. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA BANCII

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la

toate societatile comerciale. In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere
functia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile participa la
activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de
a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare,
respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in acest fel, banca
scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si
riscul de solvabilitate.

43
 Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea
intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun
limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate
de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din
acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua
categorii de capital: capital propriu si capital suplimentar.

1. capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital:

 capital social varsat
 prime legate de capital varsate
 profitul reportat din exercitiile precedente
 profitul rezultat curent
 fondul de rezerva constituit conform legii
 fondul imobilizarilor corporale
 fondul de dezvoltare
Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de deduceri:
 valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale
 sumele repartizate ca dividend si participari la profit
 sume ce reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc fondul de dezvoltare
 cheltuieli inregistrate in avans
 pierdere reportata din exercitiul precedent
 pierderea exercitiului curent

2. capitalul suplimentar – este alcatuit din:

 rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii
 alte rezerve
 alte fonduri
 imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat in anumite conditii, ce
permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni)

Capitalul suplimentar este cuprins in fondurile proprii ale bancii numai in limita
maxima a 100 % din capitalul propriu. Datoria subordonata poate fi luata in calculul fondurilor
proprii numai la nivelul maxim de 50 % din capitalul propriu si numai daca este varsata in
intregime, are termen de rambursare de cel putin 5 ani si nu permite o rambursare anticipata. Din
totalul fondurilor proprii se deduc participatiile bancii la alte societati bancare (participatii directe
sau imprumuturi subordonate).

Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de

solvabilitate:

44
Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii
unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro.
Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul
constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie actualizat
periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a depasi acest prag minim, pe de
alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai:
 noi emisiuni de actiuni publice
 prin aport in natura la capital
 prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferente favorabile de curs
valutar

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in

functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile
s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor
proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.

Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor Internationale a instaurat

un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii in functie de angajamentele sale bilantiere si
extrabilantiere. Concret, norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre
fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare de minim 8 %. Aceasta
valoare valoare de 8 % a rezultat din practica usuala si din dorinta de a crea un conses privind
relatiile de negociere a sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu 9
% sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita.
Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu activitate internationala
(in mod concret trebuie ca activitatile internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si
pentru restul bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile care sunt
obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot repartiza dividende.

In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o norma asemanatoare cu

norma Cooke numita ratia de solvabilitate. Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o
foarte mare asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim este stabilit tot
la 8 %.

Datorita complexitatii activitatii bancare si dezvoltarii pietelor financiare s-a ajuns la

situatia in care banci cu o incadrare buna privind norma Cooke sa fie considerate riscante de catre
parteneri sau agentii de rating. Acesta a fost un semnal pentru revizuirea Acordului de la Basel in
functie de realitatile si evolutiile mediului bancar.
Cadrul Basel II sau Cadrul revizuit cauta sa imbunatateasca regulile existente prin
alinierea cerintelor regulatorii pentru capital cat mai aproape de riscurile pe care le intampina
bancile. El se bazeaza pe trei directii strategice de abordare sau trei piloni:

Pilonul I – Cerinte minime de capital – acesta stabileste in functie de riscuri ponderate cerinte
minime de capital pentru riscul de credit, pentru riscul de piata si pentru riscul operational

45
 Pilonul II – Supravegherea prudentiala bancara – are in vedere un set de proceduri interne
fiecarei institutii financiare prin care se evalueaza adecvat si consistent fondurile proprii
corespunzatoare profilului de risc asumat
Pilonul III – Disciplina de piata - asigura gestionarea riscului prin promovarea transparentei.
Informatii exacte si detaliate privind riscul devin obligatoriu de publicat

Ce aduce nou Basel II:

- introduce cerinte de capital pentru acoperirea riscului operational
- propune mai multe metodologii sau modele de evaluare a cerintelor de capital (3) astfel
incat bancile sa poata opta pentru una dintre ele in functie de necesitati, posibilitati si
recomandarile autoritatilor de supraveghere nationale
- accepta ratingul ca modalitate de evaluare a bancii
- creste gama ponderari pe mai multe clase de risc (8)

Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de

incadrarea in cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a
bancii cu privire la volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.
Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele prudentiale, are de ales intre
doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea
fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat
elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate
in elemente de activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila.

In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va

renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca
sa realizeze o crestere a fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe
din urmatoarele proceduri:

1. emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand
banca doreste o crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma
solutie la care se apeleaza. Pentru a realiza o astfel de emisiune, banca trebuie sa fie in
masura sa convinga actionarii sa aduca fonduri suplimentare. Trebuie sa-i convinga ca aceste
fonduri vor fi bine remunerate, banca avand capacitatea de a utiliza aceste resurse
suplimentare pentru generarea de beneficii crescute.

2. majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie
preia toate caracteristicile operatiunii precedente.

3. strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta fondurile proprii prin
majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o
astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca
acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai
mult. Pentru a mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze
fondurile proprii prin autofinantare, banca ar putea sa utilizeze mecanismul platii
46
 dividendelor prin actiuni. In cazul in care dividendul se plateste in numerar, banca pierde
fonduri proprii si pierde lichiditate. In varianta propusa se evita o astfel de situatie, iar
actionarii isi pot valorifica actiunile primite in bursa, daca doresc. Poate singurul sezavantaj al
acestui mecanism se inregistreaza la actionar si este un dezavantaj fiscal. Din acest punct de
vedere, operatiunea este vazuta ca o incasare de dividend si nu ca o cumparare de actiuni.
Pentru a compensa, banca poate oferii o reducere de la pretul de emisiune.

4. autofinantare prin constituirea unor fonduri – la repartizarea rezultatelor se poate avea in

vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru
riscuri. Intr-o astfel de situatie banca actioneaza pentru constituirea fondurilor proprii, dar
trebuie sa aibe in vedere reglementarile ce vizeaza astfel de actiuni si faptul ca, de cele mai
multe ori este alimentat capitalul suplimentar Acesta poate fi luat in calculul fondului propriu
numai in limita a 100 % din capitalul propriu.

5. generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si imbunatateasca situatia fondurilor

proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor
elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata. Aceasta varianta are avantajaul ca
realizeaza o crestere a fondurilor proprii, in special a capitalurilor proprii, fara eforturi
financiare din partea bancii.

6. participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in

actiuni ale unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul
printr-o emisiune de actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati. In acest caz
trebuie avute in vedere reglementarile cu privire la plasamentele in valori mobiliare. Din acest
motiv sunt preferate particpatiile incrucisate in raport cu alte societati financiare. In multe
cazuri, astfel de operatiuni sunt realizate de o societate bancara si o societate de asigurari.
Avand in vedre implicatiile unei astfel de operatiuni, unele tari au incercat sa o reglementeze,
considerand o dubla utilizare a fondurilor proprii.

7. utilizarea unor instrumente alternative – sub aceasta denumire se incadreaza emisiuni de

titluri ce au implicatii asupra fondurilor proprii ale bancii. Astfel, intalnim:
a. emiterea de actiuni preferentiale – acestea dau posibilitatea detinatorului sa fie remunerat
preferential, dar nu dispun de drepturi de vot (primesc dreptul de vot atunci cand banca
nu a reusit sa le remunereze in conditiile promise la emitere)
b. emiterea de certificate de investitie – acestea beneficiaza de un regim asemanator
actiunilor, dar nu dau drept de vot. In ultimul timp s-a dovedit a fi un instrument putin
agreat de investitori.
c. emiterea de obligatiuni convertibile in actiuni – acestea sunt obligatiuni emise pe un
termen mai lung, care permit la scadenta rambursarea sau exercitarea unei optiuni de
transformare in actiuni. Aceasta formula permite detinatorului sa beneficieze de
remunerarea stabila a unei obligatiuni si sa aiba acces la cresterile de valoare ale
actiunilor.

47
 Desi nu priveste in mod direct riscul de solvabilitate, in activitatea bancara
optimizarea capitalului poate sa priveasca si reducerea acestuia. O astfel de varianta apare atunci
cand banca considera ca piata nu permite o dezvoltare a activitatii sale, iar intr-o astfel de situatie
fondurile sale proprii sunt insuficient valorificate. In cazul unui excedent de capital apar
probleme de rentabilitate, de remunerare a actionarilor si o scadere generala a performantelor.
Cea mai utilizata metoda de reducere a capitalului consta in punerea in aplicare a unui
program de cumparare a propriilor actiuni in vederea anularii lor. O astfel de operatiune se poate
realiza treptat prin achizitii pe piata sau printr-o oferta publica de cumparare de actiuni. A doua
varianta este mai rapida, insa si mai scumpa deoarece banca trebuie ca prin pretul oferit sa
convinga detinatorii de actiuni sa renunte la ele. In plus, exista si o anumita doza de incertitudina
cu privire la reusita operatiunii.
Rascumpararea propriilor actiuni reprezinta o strategie ce vizeaza in primul rand
interesele actionarilor. Reducerea fondurilor proprii prin reducerea numarului de actiuni
influenteaza intr-o mai mare masura rata de remunerare a actionarilor decat rentabilitatea bancii.
Reducerea fondurilor proprii se poate realiza, de asemenea si pe seama reducerii
celorlalte elemenete de capital, propriu sau suplimentar. Se au in vedere aici reducerea unor
fonduri, rambursarea unor imprumuturi subordonate sau evitarea reportarii profitului din anii
anteriori.

6.3. TITLURIZAREA – METODA DE GESTIUNE A FONDURILOR PROPRII

Titlurizarea reprezinta operatiunea prin care banca cedeaza catre investitori,

reprezentati de Fondul comun de creante, o parte din creantele sale, in special rezultate in urma
procesului de creditare, in schimbul unor disponibilitati banesti. Creantele cedate si transformate
in titluri sunt purtatoare de fluxuri banesti susceptibile de a remunera investitorii. Creantele
cedate devin proprietatea Fondului, insa banca le administreaza pana la scadenta, urmarind
rambursarile si plata dobanzilor. Debitorii nu au nici-o obligatie suplimentara rezultata din acest
transfer. Banca va incaseaza un comision de gestiune de la Fond.
In urma titlurizarii, banca resimte doua influente. In primul rand ea inregistreaza o
modificare a lichiditatii, rezultata din schimbarea unor active cu lichiditate scazuta (creditele) pe
alte active foarte lichide. Operatiunea este insotita si de o scadere a rentabilitatii bancii, prin
renuntarea la o remunerare relativ ridicata, datorata dobanzilor. De remarcat aici faptul ca prin
titlurizare banca nu realizeaza o curatire a bilantului prin vanzarea unor creante cu probleme
(cum este in cazul preluarii creantelor de catre AVAB).
A doua influenta apare la nivelul gestiunii fondurilor proprii. Titlurizarea creantelor
bancare reprezinta un mijloc de a economisii fonduri proprii pentru a face fata cerintelor
reglementarilor prudentiale. In conditiile in care fondurile proprii inregistreaza un nivel
necorespunzator, banca trebuie sa realizeze o majorare a acestora sau o reducere a angajarii sale.
Prin titlurizare banca mentine nivelul fondurilor proprii si al activului bilantier prin o modificare
de strauctura a acestuia din urma. Elemente de activ (credite) cu o expunere la risc mare si care
cer o capitalizare pe masura sunt inlocuite cu alte elemente de activ (disponibilitati banesti), cu
risc scazut, care fac ca fondurile deja existente sa realizeza o acoperire satisfacatoare a riscurilor

48
asumate. De regula, o astfel de operatiune are efecte si asupra rentabilitatii bancare. Banca
trebuie sa tina cont si de acest fapt atunci cand apeleaza la titlurizare.

C A P I T O L U L VII

RISCUL OPERATIONAL

Riscul operational este dat de probabilitatea de a inregistra pierderi sau a nu realiza

profiturile estimate sub actiunea unor factori legati de personal, de sistemul informatic, sistemul
de telecomunicatii, fraude, calamitati naturale.
Putem grupa evenimentele generatoare de risc operational in doua categorii:
a. evenimente cu frecventa mare, dar cu severitate redusa (diferente inregistrate in csierie) ce
pot determina pierderi datorita numarului mare de aparitii. Avand in vedere
repetabilitatea lor, pentru gestionare se incearca o scadere a frecventei prin masuri de
control, in special preventiv, prin masuri de crestere a implicarii oneste si profesioniste in
actul economic realizat.
b. evenimente cu frecventa redusa, dar de severitate ridicata (distrugerea bazei de date,
atacuri informatice). Astfele de evenimente mai putin predictibile sunt mai greu de
urmarit din perspectiva controlului. Se actioneaza mai degraba prin masuri preventive de
evitare a aparitiei evenimentului generator de risc, prin implementarea unor sisteme de
alerta timpurie, planuri de reducere a pagubelor in situatia in care evenimentul nu a putut
fi evitat.

7.1. CATEGORII DE EVENIMENTE GENERATOARE DE RISC OPERAŢIONAL

Evenimentele generatoare de risc operaţional care pot cauza pierderi majore au fost
identificate şi clasificate de către Comitetul Basel în cadrul lucrării “Working Paper on the
Regulatory Treatment of Operational Risk”.
Deoarece termenul de “risc operaţional” poate căpăta o varietate de interpretări, Comitetul
Basel recomandă băncilor să adopte în cadrul politicilor interne definiţii menite să asigure o
înţelegere unitară a termenilor utilizaţi.
BNR a adoptat Norma 17/2003 în care se prezintă o clasificare a evenimentelor
considerată ca un minim de categorii de risc operaţional pe care băncile să le administreze şi
monitorizeze în procesul de management al riscului operaţional:

1. Fraudă Internă
Pierderi datorate actelor intenţionate de fraudare, furtul sau nerespectarea legilor,
regulamentelor sau a politicilor companiei la care participă cel puţin un membru al personalului
intern . Exemple:
 raportarea cu rea credinţă a poziţiilor;
 furtul de bunuri/ valori/ informaţii;

49
  încheierea de către salariaţi a tranzacţiilor în cont propriu;
 deturnarea de fonduri;
 falsificarea de documente/instrumente de plată sau declaraţii false în scopul
facilitării unor tranzacţii sau obţinerii unor produse de către clienţi;
 sustragerea de informaţii/documente;
 transferuri neautorizate din conturile clienţilor sau ale băncii,
 înregistrarea eronată a operaţiunilor în mod intenţionat;
 spargerea de coduri informatice;
 utilizarea informaţiilor de către personalul băncii în scopul obţinerii de beneficii
personale;
 realizarea unor operaţiuni contabile de fraudare a conturile de card, urmare a
modului defectuos de administrare a codului PIN;
 parametrizarea sau modificarea frauduloasă a aplicaţiilor informatice (cu intenţia de
a cauza o pierdere băncii sau de a obţine câştiguri personale necuvenite).

2. Fraudă Externă
Actele intenţionate de fraudare datorate unor terţe părţi, furtul de proprietate sau
nerespectarea legilor. Exemple:
 tâlhărie/ furt, inclusiv retrageri de numerar cu ajutorul cardurilor contrafăcute;
 falsificarea de documente, semnături, ştampile, monede/ bancnote;
 spargerea unor coduri ale sistemelor informatice;
 sustragerea de documente;
 efectuarea de transferuri/plăţi neautorizate, inclusiv prin utilizarea de carduri
falsificate;
 ameninţări la adresa salariaţilor/clienţilor/terţilor;
 spargerea de coduri aferente sistemelor informatice;
 pierderea/ furtul de informaţii datoritită viruşilor etc.

3. Practicile de angajare personal şi siguranţa locului de muncă

Pierderi datorate:
 derulării activităţilor în contradicţie cu condiţiile de angajare, cu legile/contractele ce
reglementează siguranţa şi protecţia muncii;
 pierderi ca urmare a plăţii compensaţiilor, inclusiv datorate unor practici
discriminatorii;
 nerespectarea normelor de protecţie a muncii;
 sănătatea angajaţilor şi securitatea locului de muncă (accidente de muncă);
 despăgubiri acordate angajaţilor;
 dependenţa de persoane cheie;
 abaterile şi sancţiunile disciplinare;
 acordarea unor sarcini necorespunzătoare gradului de pregătire al salariaţilor.
 include cererile compensatorii formulate de terţi (de exemplu cazurile când un client
al băncii alunecă şi cade în spaţiul aferent unei unităţi bancare).
50
 3. Practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi
Pierderi decurgând din neglijenţa, nerespectarea (neintenţionată) a obligaţiilor
profesionale faţă de anumiţi clienţi (inclusiv incompetenţa) sau pierderi legate de vânzarea
produselor (erori de produs):
 utilizarea necorespunzatoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legatură cu
clientela;
 cunoaşterea insuficientă a clientelei, spălarea banilor, tranzacţii suspecte;
 vânzare de produse neautorizate;
 netestarea sau testarea necorespunzătoare a produselor noi;
 folosirea eronată de către clienţi a produselor aferente sistemelor “electronic
banking”.

4. Prejudicierea activelor corporale

Pagube care decurg din:
 deteriorarea sau pierderea activelor corporale sau datorate dezastrelor naturale,
precum acte de vandalism/ terorism, incendii, cutremure, dezastre etc;
 degradarea activelor corporale urmare a utilizării/ păstrării defectuoase de către
salariaţi;
 riscuri legate de transportul numerarului.

5. Întreruperea activităţii şi erori de sistem (IT & C)

Pierderi datorate întreruperii activităţii ca urmare a nefuncţionării sau funcţionării
defectuoase a sistemelor IT & C (hardware şi software), erori în proiectare, comunicaţii,
implementarea şi întreţinerea sistemelor (erori de aplicaţii de tipul “electronic banking”).
Pierderi datorate lipsei de securitate care pot genera contrafacerea monedei electronice,
acces defectuos al clienţilor în utilizarea aplicaţiilor de tip electronic banking etc.

6. Erori în execuţia, livrarea şi managementul proceselor

Pierderi rezultate din procesare defectuoasă sau managementul necorespunzator al
proceselor; pierderi din relaţia cu terţii (contrapartide comerciale sau clienţi). Exemple:
 înregistrare eronată a detelor;
 administrare defectuoasă a garanţiilor reale;
 documentaţie judiciară incompletă;
 litigii rezultate din acces neautorizat la conturi şi clienţi.

7.2. INDICATORI CHEIE DE RISC OPERAŢIONAL

a) Definirea şi calculul indicatorilor cheie de risc operaţional la nivelul băncii

Pentru a asigura o bună desfăşurare a activităţii şi pentru limitarea riscurilor operaţionale,
banca îşi propune menţinerea următorilor indicatori cheie de risc operaţional în limitele stabilite:
 fluctuaţia personalului
51
  număr tranzacţii pe salariat
 volum descoperit neautorizat pe card/fonduri proprii
 număr operaţiuni stornate/număr total operaţiuni
 număr operaţiuni cu back-value/număr total operaţiuni
În Anexa nr.7 este prezentat modul de calcul al indicatorilor cheie de risc operaţional la
nivelul bancii. Limitele sunt monitorizate după caz pentru o lună calendaristica sau pentru ultima
zi a lunii de către Direcţia Risk Management.

b) Definirea şi calculul indicatorilor de risc operaţional la nivelul fiecărei sucursale

La nivelul fiecărei sucursale s-au definit următorii indicatori cheie de risc operaţional:
 fluctuaţia personalului
 număr tranzacţii pe salariat
 număr mediu de tranzacţii casierie
 număr mediu de tranzacţii clientela
 număr mediu de tranzacţii credite
 număr operaţiuni stornate
În Anexa nr.8 este prezentat modul de calcul al indicatorilor cheie de risc urmăriţi la
nivelul fiecărei sucursale.

7.3. MANAGEMENTUL RISCULUI OPERATIONAL

Managementul riscului operational se realizeaza prin parcurgerea urmatoarelor patru

etape:

A. identificareaB. evaluareaC. monitorizareaD. gestionarea

A. In prima etapa de management al riscului de frauda – identificarea – se defineste riscul
operational in viziunea bancii, se identifica elementele componente, delimitandu-le de alte riscuri
si se descriu evenimentele generatoare.
Se poate pleca, de asemenea si de la constatarea unei pagube sau potentiale
pagube si stabilirea unei legaturi intre aceasta si evenimentul ce a generat pierderea in urma
manifestarii unui risc. De exemplu putem avea urmatoarele situatii:

1. identificarea si constatarea pierderilor reale sau potentiale – de exemplu existenta

unor bunuri distruse, acceptarea unui cec fals, o hotarare judecatoreasca definitiva
impotriva bancii, lipsa unei sume in casierie
2. identificarea evenimentului ce a generat pierderea –
- distrugerea bunurilor poate fi generata de o calamitate naturala, de actiunea intentionata
sau de eroarea unui angajat sau tert
- acceptarea cecului fals a aparut in urma unei fraude externe, cu sau fara sprijinul
angajatilor bancii
- hotararea judecatoreasca este rezultatul incalcarii unor drepturi ale angajatilor sau
clientilor de catre conducerea bancii sau unor abuzuri privind executarea unor garantii
52
 - lipsa unei sume in casierie a fost determinata de un furt al angajatilor sau de o neglijenta
in numararea sau inregistrarea numerarului
3. stabilirea tipului de risc manifestat:
- la acceptarea unui cec fals s-a manifestat un risc de frauda externa si posibil interna
- in cazul hotararii judecatoresti definitive se putea manifesta un risc de management al
personalului sau un risc legal
- in cazul lipsei unei sume din casierie riscul poate fi cel de frauda interna prin furt

B. Evaluarea – aceasta etapa foloseste informatiile obtinute in etapa anterioara incercand:

• sa evalueze riscurile identificate la nivelul fiecarei entitati in functie de probabilitatea de aparitie
si de severitatea impactului asupra bancii
• sa ierarhizeze riscurile
• sa evalueze capacitatile bancii de a face fata riscurilor cu care se confrunta utilizand o baza de
date privind pierderile de risc si o serie de indicatori de risc.
Pe masura ce banca dispune de o experienta importanta in gestiunea riscului
operational ea poate sa puna la punct un sistem de autoevaluare, care sa arate vulnerabilitatea sa
la risc.
Evaluarea riscului operational are in vedere si corelatiile care se pot face cu celelalte
riscuri ce afecteaza banca, tinand cont ca manifestarea unui risc poate antrena o serie de alte
riscuri.

C. Monitorizarea – in urma identificarii si evaluarii riscului, entitatile supuse riscului trebuie sa

ia toate masurile pentru a asigura functionarea in bune conditii a activitatii, precum si pentru
prevenirea manifestarii riscului. Aceste entitati (subunitati bancare sau functionale) trebuie sa
inainteze informatii, sesizari, propuneri catre directiile de gestiune a riscului pentru a putea fi
eventual generalizate la nivelul tuturor entitatilor asemanatoare afectate de acelasi tip de
eveniment.
Monitorizarea riscului se poate concretiza in:
• urmarirea unor indicatori de risc care sa permita analizarea evolutiei riscului operational in
activitatea bancii
• urmarirea incadrarii in limitele privind expunerea bancii la riscul operatonal
Conducerea bancii trebuie sa dispuna in timp util de informatii privind desfasurarea
procesului de management al riscului, la expunerea bancii la acest risc si la modul cum sunt puse
in aplicare procedurile de management al riscului operational.

D. Gestiunea – in aceasta etapa banca va decide masurile pe care trebuie sa le ia pentru

controlul riscului operational. Aceste masuri se vor inscrie intruna sau mai multe dintre
urmatoarele strategii de urmat:
a. banca isi asuma riscurile operationale aferente unei anumite activitati, considerandu-le ca
pierderi controlabile si inevitabile
b. banca va actiona pentru diminuarea riscurilor operationale in sensul scaderii frecventei sau
amplitudinii lor
c. banca va incerca transferul riscurilor catre terte parti (prin externalizarea activitatii sau prin
incheierea unei asigurari, de exemplu)
53
d. banca considera riscul operational de neacceptat si il elimina prin inchiderea anumitor
activitati.

Strategia pe care o alege banca tine cont de activitatea sau domeniul afectate, de
riscul manifestat, de impactul riscului vizat asupra zonei de risc, de costurile de control sau
transfer, si de eficienta sau rezultatul ce se pot obtine in urma aplicarii unei anumite strategii.

Din punct de vedere al frecventei si al amplitudinii manifestarii riscurilor

operationale, ideal pentru banca ar fi urmatoarele strategii:
• in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine reduse – se asuma
• in cazul riscurilor cu frecventa mare si amplitudine redusa – se diminueaza
• in cazul riscurilor cu frecventa redusa si amplitudine mare – se transfera
• in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine mari – se elimina.

O solutie des utilizata in gestiunea riscului operational o reprezinta transferul riscului

prin contractarea unei polite de asigurare pentru anumite evenimente generatoare de risc. Banca
se bazeaza pe capcitatea asiguratorului de a acorda despagubirea, conform clauzelor contractuale,
finantand astfel acoperirea unor pagube.
Asigurarea, ca instrument de reducere a riscului, ajută banca să evite sau sa
diminueze pierderea (financiară sau de orice altă natură) generată de producerea unui risc.
Teoretic, beneficiile pe care o bancă le poate obţine de pe urma contractării unor asigurări
împotriva riscurilor sunt legate, pe de o parte, de înregistrarea unui flux predictibil de lichidităţi
şi, pe de altă parte, de evitarea unor pierderi mari.
Pierderile operaţionale mari şi impredictibile pot sa reducă lichiditatea unei bănci,
mergând pâna la epuizarea capitalului alocat. Beneficiile unei asigurări sunt:
 prin cumpărarea unei poliţe de asigurare împotriva riscurilor operaţionale banca plăteşte o
primă de asigurare în schimbul căreia primeşte garanţia că va fi despăgubită în cazul
producerii unui anumit risc. Aceasta înseamnă că asigurarea împotriva riscurilor
operaţionale dă posibilitatea unei bănci să elimine sau să diminueze fluctuaţiile mari ale
fluxului de lichidităţi produse de pierderi operaţionale mari şi impredictibile;
 reducerea fluctuaţiilor cash-flow-ului generează şi alte avantaje pentru bancă, în sensul
îmbunătăţirii veniturilor şi, în continuare, al creşterii valorii de piaţă a băncii;
 evitarea situaţiilor catastrofice, prin faptul că asigurarea acoperă pierderile operaţionale
mari care ar conduce la insolvabilitate.
Deşi unele bănci şi-au dezvoltat sisteme proprii de management al riscurilor operaţionale,
practica demonstrează că un asigurător dispune de mult mai multe resurse şi expertiză în acest
sens, dobândite ca urmare a administrării unui portofoliu mare de riscuri preluate de la clienţi din
diferite sectoare de activitate. Prin contractarea unei poliţe de asigurare împotriva riscurilor
operaţionale, băncile transferă riscul asupra asigurătorilor şi beneficiază, pe de o parte, de servicii
eficiente şi, pe de altă parte, de o monitorizare calificată.
Decizia unei bănci de a contracta o asigurare împotriva riscurilor operaţionale depinde de
o multitudine de factori care influenţează atât avantajele potenţiale pe care le va obţine, cât şi
dimensiunea riscurilor asigurabile. Sintetic, aceşti factori vizează:

54
  Dimensiunea băncii
Există diferenţe de abordare între o bancă de talie mare şi una de talie mică, atât prin
prisma avantajelor potenţiale, cât şi prin cea a riscurilor asigurabile. Este greu de apreciat dacă
avantajele asigurării sunt mai mari pentru o categorie sau alta. În contrast, băncile mari dispun de
resursele necesare pentru a realiza ele însele un management adecvat al riscurilor operaţionale.
Cu toate acestea, băncile mari optează adesea pentru soluţia asigurării pentru a-şi proteja
veniturile împotriva pierderilor din riscuri operatţonale, în special când acestea ar afecta
încrederea investitorilor sau ar conduce la preluarea băncii în cauză.
 Profilul de risc al băncii
Acordul Basel II statuează că nivelul şi tipurile de risc identificate pe diferite segmente de
afaceri variază. Este posibil ca aceste diferenţe să afecteze caracterul asigurabil al riscurilor
asociate unui segment de afaceri.
 Orizontul de timp al managementului/ acţionarilor
Beneficiile asigurării necesită o anumită perioadă de timp pentru a deveni perceptibile.
Dacă o bancă renunţă la un contract de asigurare, ea poate înregistra un avantaj pe termen scurt,
pentru că economiseşte prima de asigurare. Măsura în care o bancă poate suporta cheltuiala
imediată cu prima de asigurare în schimbul unui avantaj care se poate materializa doar pe termen
lung depinde de orizontul de timp pe care îl au la dispoziţie managementul sau acţionarii.
 Atitudinea faţă de risc a părţilor interesate
Cu cât grupurile interesate în activitatea şi rezultatele unei bănci manifestă o aversiune
mai mare faţă de risc, cu atât vor fi mai atrase de soluţia asigurării. Rezultatele empirice dovedesc
faptul că atitudinea faţă de risc a grupurilor interesate în activitatea băncii influenţează întreaga
strategie de management al riscurilor.
 Ratingul băncii
Cu cât ratingul este mai bun, cu atât banca va avea un cost de refinanţare mai redus. În
aceste condiţii, băncile cu rating foarte bun pot să opteze pentru finanţarea pierderilor prin
contractarea de credite, mai degrabă decât să încheie o asigurare. Acest aspect comportă totuşi o
nuanţare, deoarece banca poate fi retrogradată imediat ce înregistrează o pierdere apreciabilă,
care nu a făcut obiectul unei asigurări şi, în consecinţă, accesul la finanţare devine mai restrictiv.
În momentul contractării unei asigurări împotriva riscurilor operaţionale o bancă trebuie
să urmărească în ce măsură contribuie aceasta la creşterea valorii sale de piaţă, şi nu să aibă în
vedere doar costul.
Contractarea unei asigurări poate creşte valoarea de piaţă (măsurată cel mai frecvent prin
preţul pe piaţă al acţiunilor) prin predictibilitatea fluxului de lichidităţi, prevenirea unei catastrofe
financiare, asistenţa în monitorizarea şi controlul riscurilor şi utilizarea unui instrument de
management al riscurilor eficient din punctul de vedere al costului.
Contractarea unei asigurări trebuie să se justifice prin aceea că aduce beneficii şi servicii
pe care banca nu le-ar putea dezvolta prin forţe proprii, în condiţii de eficienţă a costurilor.
Conducerea băncii trebuie să pledeze în faţa acţionariatului pentru necesitatea de a încheia
asigurări împotriva riscurilor operaţionale, insistând asupra faptului că acestea reprezintă un
instrument eficient de monitorizare şi control.
55
 Utilizarea poliţelor de asigurare specifice de către o bancă este, prin ea însăşi, un semnal
credibil al angajamentului pe linia unui management adecvat al riscurilor. Şi aceasta, prin prisma
următoarelor argumente:
 conştientizarea riscurilor
 cântărirea riscurilor, pentru a decide care dintre ele pot fi reţinute şi care trebuie
transferate prin asigurare
 analiza, împreună cu asigurătorul, a instrumentelor de control al riscurilor deja utilizate
 acceptarea monitorizării externe şi a investigaţiilor întreprinse de compania de asigurări.
În economiile dezvoltate asigurările reprezintă instrumente consacrate, utilizate de bănci
de mai multe decenii pentru protecţia împotriva riscurilor operaţionale, ele acţionând în trei
domenii fundamentale:
 răspunderea profesională
 daune asupra bunurilor şi sediilor
 atacuri criminale.
Deşi se prezintă într-o formă standard, aceste poliţe comportă unele adaptări - în
funcţie de cerinţele clientului asigurat, în sensul eliminării unor clauze sau introducerii de clauze
suplimentare, totul cu reflectarea de rigoare în nivelul preţului.

Un rol important in managementul riscului operational il joaca si noile reglementari

prudentiale bancare cuprinse in Acordul Basel II. Comitetul de la Basel infiintat in 1974 are ca
principala sarcina dezvoltarea reglementarilor bancare care sa furnizeze siguranta si stabilitate
sistemelor bancare internationale. Un prim pas s- facut in anii ’80 cand s-a reusit sa se promoveze
un set de reglementari de adecvare a capitalului, asa numitul Acord Basel, prin care se leaga
expunerea la risc a bancii de fondurile sale proprii ca sursa de acoperire a pierderilor. Odata cu
dezvoltarea pieteleor financiare si cresterea complexitatii activitatii bancare acest prim acord s-a
dovedit a fi insuficient, in special prin spectrul limitat al riscurilor luate in calcul. Acordul Basel
II, implementat mai mult sau mai putin incepand cu 1 ianuarie 2007 se doreste a fi mult mai
acoperitor in domeniul riscurilor si in acelasi timp mai flexibil si mai transparent. El implica in
gestiunea prudentiala si riscul operational alaturi de riscul de credit si cel de piata. Astfel, acest
risc are o incidenta directa asupra cerintelor de capital si in mod automat i se va acorda o atentie
marita in gestiune pentru respectarea reglementarilor si pentru valorificarea optima a capitalului
bancar.

Cerintele minime de capital pentru acoperirea riscului operational se pot stabili prin
trei metode sau abordari:
• a indicatorului de baza
• standardizata
• a evaluarii avansate

a. metoda indicatorului de baza in cazul acestei abordari bancile trebuie sa dispuna de fonduri
proprii pentru acoperire riscului operational egale cu un procent din media ultimilor trei ani a
venitului net annual:
K = VN * c, unde

56
K este capitalul reglementat prin metoda indicatorului de baza
VN – media venitului net anual inregistrat in ultimii trei ani
c – coeficient de ponderare stabilit la 0,15
Venitul net anual se stabileste ca suma algebrica a urmatoarelor elemente:
- dobanzi de primit si venituri asimilate
- dobanzi de platit si cheltuieli asimilate
- venituri din actiuni si alte titluri cu venit variabil
- venituri din comisioane
- cheltuieli cu comisioane
- profit sau pierdere neta din operatiuni financiare
- alte venituri din exploatare.
In cazul in care apar valori negative sau nule ale venitului net anual, acestea nu sunt
luate in calcul. Sunt folosite numai valorile pozitive, iar media va tine cont de numarul de ani
luati in calcul efectiv.

b. metoda standardizata imparte activitatea bancara in opt subactivitati:

- finantarea societatilor comerciale (operatiuni de subscriere, consultanta de investitii,

analiza financiara)
- vanzari si tranzactionare (intermediere monetara, plasamente in instrumente financiare,
executare de ordine in numele clientilor)
- activitate bancara de retail (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar,
garantii)
- activitate bancara comerciala (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar,
garantii)
- plati si decontari (servicii de transfer de fonduri, emitere si administrare de instrumente de
plata)
- servicii de agent (custodie, administrarea numerarului clientului)
- administrarea activelor (administrare de portofoliu, administrare de titluri de participare la
organisme de plasament colectiv in valori mobiliare)
- activitati de intermediere pentru persoane fizice (receptionare si transmitere de ordine
privind unul sau mai multe instrumente financiare)
Cerintele de capital pentru acoperirea riscului operational este dat de suma cerintelor
de capital pentru fiecare subactivitate, determinate prin ponderarea cu un coeficient specific a
venitului net din fiecare activitate:

K = ∑ (VNi * ci)

K este capitalul reglementat prin metoda standardizata

VNi – media venitului net anual inregistrat in ultimii trei ani de fiecare subactivitate i
ci – coeficient de ponderare stabilit pentru fiecare subactivitate i

c. metoda evaluarii avansate este o metoda flexibila ce permite dimensionarea capitalului in

functie de metodele interne de masurare a riscului operational folosite de institutiile bancare.
57
Trebuie insa ca aceste metode sa foloseasca standarde cantitative si calitative si o metodologie
agreate in prealabil de catre autoritatile de supraveghere.

C A P I T O L U L VIII

RISCUL DE TARA

Riscul de tarã este dat de probabilitatea de a inregistra pierderi dintr● o relatie cu un

partener strain, datorita unor evenimente ce depind, total sau partial, de controlul guvernului
strain.
Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:
a. pierderi de oportunitati ca urmare a nerespectãrii clauzelor contractuale,
b. costur suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinarii
datornicilor sa-si respecte obligatiile asumate,
c. pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.
Riscul de tarã înglobeazã douã componente care se interconditioneazã:
- componenta politicã rezultând din mãsurile luate de cãtre autoritãtile publice locale
sau centrale ale unei tãri, fie din manifestarea unor cauze cum ar fi revolte, greve, razboaie,
embargouri, etc.
- componenta economicã si financiarã care rezultã din inflatie exageratã, absenta
rezervelor valutare si nu în ultima faza incapacitate de platã.

8.1. FACTORI GENERATORI

Factorii care genereazã riscul de tarã

Situatiile ce pot conduce la materializarea riscului de tara asociat plasamentelor de fonduri
în strainatate pot fi grupate astfel:
a. evenimente care afecteazã profitabilitatea sau recuperarea investitiilor de portofoliu:
nationa lizãri, despãgubiri fortate, taxe speciale, restrictii legislative în repatrierea profiturilor,
limitarea gradului de implantare în teritoriu.
b. evenimente nefavorabile recuperarii împrumuturilor externe: controlul schimburilor
valutare, cresterea impozitelor, controlul preturilor,
c. alte situatii: informatii financiare incomplete sau false, absenta unui control bancar
adecvat, coruptia, existenta unui cadru legislative restrictiv, atitudine ostila fata de straini.
Dincolo ce aceastã grupare sumarã, putem identifica factorii care genereazã ori
influenteazã riscul de tarã.
● factori demografici, structurali si educationali :rata de crestere a natalitãtii, piramida
vârstelor, ponderea populatiei urbane în total populatie a unei tãri, gradul de educatie licealã si
universitarã, calitatea vietii (PIB/locuitor), speranta de viatã, calitatea infrastructurii, resursele
naturale (în special hidrocarburi).
● structura productiei si a comertului PIB nominal si real,

58
ponderea importurilor si a exporturilor în PIB, volumul exporturilor si al importurilor pe regiuni
geografice.
● dinamica sectorului privat :rata de creare de noi întreprinderi, numãrul privatizãrilor si
metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia nationalã.
● factorii de frânare a cresterii economice pe termen mediu: amploarea ecartului de
productie (output gap), estimarea evolutiei PIB în functie de ciclicitatea economicã.
● politica macroeconomicã : obiectivele politicii monetare, stabilitatea preturilor, gradul
de independentã al bãncii centrale, evolutia ratei inflatiei, evolutia ratei dobânzii si a cursului de
schimb, cadrul politicii bugetare.
● politica de investitii si cea comercialã: mãsuri de control al importurilor, drepturi de
vamã, subventii pentru export, politica în materie de investitii strãine, controlul asupra repatrierii
profitului, a dobânzilor si a dividendelor.
● sistemul financiar● bancar: analiza împrumuturilor pe tipuri de institutii si sectoare de
activitate, politicile de creditare, gradul de interventie al bãncii centrale, reglementãrile
prudentiale si supravegherea bancarã, evolu tia pietei de capital si gradul sãu de interconectare cu
pietele internationale.
● datoria externã: strategia îndatorãrii, datoria pe tipuri mari de debitori (privati/publici),
datoria externã netã si brutã, ponderea datoriei cu rate variabile de tip LIBOR/EURIBOR,
ponderea datoriei externe în exportul de bunuri si servicii.
● politica statului: gradul de consens asupra politicilor economice, modul de succesiune
la putere, nivelul de coruptie si de birocratie, mãrimea fortelor armate, acordurile militare si
economice.
● pozitia internationalã : obiectivele si strategiile politicii externe, apartenenta la
organizatiile internationale, relatiile cu FMI si cu principalele tãri industrializate: SUA, UE,
Japonia.

8.2. MASURAREA RISCULUI DE TARA

Riscul de ţara poate fi generat de o multitudine de fenomene economice, politice sau

sociale. Analiza riscului de ţara vizează analiza acestor fenomene prin prisma efectelor generate
de acestea asupra capacităţii de onorare a obligaţiilor asumate faţă de entităţi străine. Există o
mare varietate de interpretări teoretice şi modele de analiză a riscului de ţară, dar nu există încă
un consens în ceea ce priveşte cea mai bună metodă de analiză. Cea mai mare parte a modelelor
de analiză au în vedere dezechilibrele potenţiale ale balanţei de plăţi externe şi a modului cum
sunt finanţate acestea.
Printre indicatorii de risc de ţară utilizaţi de diferite metode de analiză putem menţiona:

● produsul intern brut / locuitor (PIB / loc

● ponderea sectorului privat în PIB ( P/PIB)
● ponderea sectorului privat în PIB ( P/PIB)
● ponderea agriculturii în PIB
● ritmul de creştere al producţiei industriale, dimensiunea economiei subterane
● deficitul bugetar (B) ca procent din PIB, subvenţii în economie
59
● accesibilitatea pieţei de consum pt. străini
● indicele preţurilor de consum
● indicele preţurilor de producţie
● rata inflaţiei
● viteza de circulaţie a monedei
● ritmul de creştere al masei monetare
● rata medie a dobânzii, multiplicatorul masei monetare
● rata de economisire
● rata de creditare în economie
● credite neperformante economie
● volumul tranzacţiilor bursiere
● reforma sistemului bancar
● controlul asupra operaţiunilor bancare
● dotarea cu resurse naturale
● dependenţa de importul de combustibil şi energie
● accesibilitatea formelor de relief
● calitatea infrastructurii şi a serviciilor oferite
● volumul total al exporturilor
● volumul total al importurilor
● soldul balanţei comerciale
● ponderea exportului ţării în exportul Europei
● ponderea exportului în PNB (sau PIB)
● datoria externă brută, datoria externă netă
● ponderea datoriei externe în exporturile totale
● ponderea datoriei externe în PIB
● stabilitatea cursului de schimb valutar
● regimul valutar şi al schimburilor cu străinătatea
● forma de guvernare
● structura guvernului
● orientarea politica a guvernului
● stabilitatea guvernului
● atitudinea guvernului fata de investiţiile străine
● sistemul partidelor politice
● ideologia partidelor politice
● competiţia politica între partide
● politica generala a guvernului
● stabilitatea politicii guvernului
● liderii politici
● forţa si influenta opoziţiei
● corupţia
● volatilitatea electoratului
● gradul general de implicare politica

60
 Intensificarea tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale au făcut din analiza
riscului de ţară un element important în luarea deciziei de alocare a capitalului în spaţiu
internaţional
În general, riscurile asociate finanţării internaţionale au în vedere bonitatea sau
solvabilitatea unui potenţial debitor. Riscul de ţară măsoară abilitatea unei ţări de furniza
companiilor private rezidente sau nerezidente precum şi entităţilor guvernamentale valuta
necesară derulării activităţii acestora. Această abilitate se referă pe de o parte la convertibilitatea
monedei naţionale într- o altă monedă şi pe de altă parte are în vedere riscul de transfer de
profituri şi plăţi în afară (aferente unor credite externe sau contracte comerciale). Un risc de ţară
ridicat se traduce prin reducerea semnificativă a capacităţii filialelor companiilor străine sau chiar
a companiilor rezidente de a cumpăra de la băncile comerciale sau de la autoritatea monetară
valuta necesară îndeplinirii obligaţiilor faţă de partenerii comerciali, creditorii sau investitorii
străini.
O componentă aparte a riscului de ţară (riscul suveran) măsoară capacitatea unei ţări de a-
şi plăti serviciul datoriei externe. Riscul de ţară, adesea şi în mod eronat, este confundat cu riscul
politic sau cu riscul suveran.
Riscul de ţară afectează o mare varietate de tranzacţii şi active, ce include împrumuturi
externe, operaţiuni în valută, plăţile internaţionale, creditele de export, plăţi de dividende sau
repatrieri de capital către investitorii străini. Riscul de ţară se referă numai la activele reale sau
financiare ale unei companii localizate pe o piaţă străină şi niciodată nu afectează pasivele acestei
companii.
Riscurile asociate unui împrumut extern sunt riscul de ţară, riscul de transfer, riscul politic
şi riscul suveran.
Riscul suveran are în vedere creditele guvernamentale externe sau cele garantate
guvernamental. Riscul suveran se referă atât la lipsa de voinţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate
de un guvern faţă de o instituţie financiară externă (repudierea datoriei externe) cât şi la
incapacitatea de îndeplinire a acestora (caz în care se solicită renegocierea sau reeşalonarea
datoriei externe şi a serviciului aferent acestuia).
Riscul politic măsoară pierderea care ar putea să apară datorită instabilităţii politice,
exproprierilor, naţionalizărilor, confiscărilor, revoluţiei sau războiului.
Riscul de ţară asociat investiţiilor străine directe acordă o importanţă fundamentală
mediului politic, de a cărui capacitate de a rezolva crizele economice potenţiale depinde
finalitatea operaţiunii.

8.3. CLASIFICAREA CLASELOR DE RISC

Tarile analizate de catre agentiile de rating sunt grupate in urmatoarele patru clase de risc:
Ţări “A”: nici o restricţie sau control la transferurile financiare, restricţii reduse privind
deţinerea de capital în acţiuni, restricţii reduse privind repatrierea profiturilor, politică ficală ce nu
discriminează în nici un fel companiile străine de cele locale, ţări stabile din punct de vedere
economic şi politic, bariere comerciale reduse, rezerve oficiale suficiente pentru onorarea plăţilor
internaţionale, şanse reduse ca toate aceste condiţii să se modifice curând;

61
 Ţări “B”: întârzieri nesemnificative în transferurile financiare, există o probabilitate
ridicată ca în viitor aceste întârzieri să fie mai mari, unele probleme în deţinerea de acţiuni la
companii private (mai ales la companiilor mixte), restricţii la nivel local în derularea unor
operaţiuni, restricţii la repatrierea profiturilor şi la schimburile valutare, existenţa unor
discriminări fiscale între companiile străine şi cele locale, influenţă moderată a mediului politic
asupra mediului de afaceri, prezenţa unui sentiment protecţionist sau o poziţie slabă pe pieţele
internaţionale implică existenţa unor bariere tarifare dar mai ales netarifare de protejare a
economiei locale, probleme în derularea plăţilor externe.
Ţări “C”: blocaje frecvente în transferurile financiare, şanse mari ca barierele în calea
transferurilor financiare să crească în viitor, restricţii majore în deţinerea acţiunilor de către
străini existând chiar obligativitatea deţinerii majorităţii de către entităţi locale, restricţii locale
puternice în derularea unor operaţiuni pe piaţa valutară sau la repatrierea profiturilor si a
capitalului investit, discriminări fiscale si implicaţie puternică a politicului în derularea afacerilor,
protecţie comercială ridicată cu accent pus pe protectia tarifară, întârzieri în plăţile externe şi
chiar neonorarea unor obligaţii faţă de creditori străini, dezechilibre în balanţa de plăţi externe;
Ţări “D”: blocaje permanente în transferurile financiare, şanse reduse de îmbunătăţire
a acestei situaţii, existenţa unor interdicţii cu privire la accesul străinilor pe piaţa de capital locală,
interdicţii privind participarea capitalului străin la înfiinţarea de companii, interdicţii privind
repatrierea profiturilor şi a capitalului investit, control din partea mediului politic asupra mediului
de afaceri, deficite majore în balanţa de plăţi, neplata unor datorii externe.
Dincolo de aceasta incadrare generala, fiecare agentie de rating foloseste un sistem propriu
mai detaliat de clasificare.

62