Strategii bancare

Obiectivele strategiei bancare In cadrul strategiei bancare, obiectivele se refera la totalitatea activitatilor bancare sau la principalele componente si individualizeaza pilonii activitatii bancare, politicile, managementul, indicatorii si elementele de baza ale strategiei. Obiectivele strategiei pot fi de natura economica, financiara, politica sau sociala si au un orizont de timp de circa 3-5 ani. Componentele obiectivelor strategiei bancare sunt urmatoarele: - locul pe piata, care este un domeniu central al orientarii strategice si defineste pozitia pe plan central si local pe care o detine banca, monitorizarea modificarilor reprezentand o sursa de analiza primordiala privind evolutia bancii, comparativ cu bancile concurente; - politicile bancare au o arie mai larga decat prevederile strategiei. Utilizand elemente aditionale rezultand din schimbarile care afecteaza mediul economic si sistemul bancar, precum si din interiorul bancii, politicile confera un caracter realist strategiei, in practica, politicile se concretizeaza in programe anuale sau speciale si asigura o dezvoltare coordonata a unor domenii bancare credite, garantii, marketing, investitii personale etc. - pe perioade scurte; - managementul central si local ocupa un loc central in strategia bancara, conferind stabilitate, dinamism si eficienta in orientarea activitatilor si operatiunilor bancii. Printre scopurile principale ale managementului se remarca cel al riscului in activitatile bancare, cel financiar si de obtinere a unui profit ridicat, managementul total al calitatii (TQM), capacitatea de a atrage afaceri si de penetrare bancara spre noi operatii de anvergura - fond de pensii, asigurari, credite sindicalizate s.a.; - indicatorii de eficienta si profitabilitate, a caror urmarire periodica (lunar, trimestrial, semestrial si anual) trebuie in permanenta comparata eu evolutia indicatorilor de la alte banci pentru a putea analiza eficienta si performanta bancara. De o relevanta aparte este organizarea pe centre de profit, care prezinta mersul rentabilitatii si eficientei din interiorul bancii; osatura bancii apreciem ca este asigurata de patru piloni de baza: reteaua teritoriala, personalul bancar, tehnologia informationala si investitiile concretizate in cladiri si modernizari; resursele bancare sunt urmarite in functie de persoanele fizice sau juridice de la care provin, in functie de termene si maturitati; plasamentele se monitorizeaza pe principalele destinatii: credite, titluri de stat, operatiuni interbancare; produsele si serviciile bancare sunt avute in vedere de la lansare, promovare, perfectionare, de catre serviciile bancare care raspund de aceste activitati si sunt in corelatie cu principalii clienti; relatiile internationale se refera la liniile de corespondent cu bancile straine, la derularea unor programe guvernamentale pentru fonduri de la entitati straine, precum si la relatiile cu organismele financiarbancare internationale.

Tipuri de strategii bancare

Clasificarea strategiilor bancare Tipurile de strategii bancare intervin in diferite faze ale procesului strategic si reactioneaza cu intensitati si efecte diferite, fiind insotite de politici adecvate, urmarindu-se o eficienta sporita a activitatilor si operatiunilor bancare. In vederea gruparii tipurilor de strategii se pot lua in considerare urmatoarele: (1) In functie de obiectivele avute in vedere de strategia respectiva pentru bancile comerciale: - in cazul bancilor universale: la nivel european se definesc ca banci ce acorda credite, subscriu la emisiunile de credit ale agentilor economici si cumpara titluri de capital ale acestora; lor li se acorda un grad redus de autonomie privind observarea, avizarea si raportarea; - de intermediere: pentru sucursale acordandu-se doar o competenta partiala pe linie decizionala; - descentralizate: atunci cand sucursalelor li se acorda cea mai mare competenta in luarea deciziilor. (2) In functie de perioadele de timp care se iau in considerare: - pe termen lung: se iau in analiza modificarile structurale de pe piata, previziunile de dezvoltare a bancii, deplasarile de forte dintre concurentii existenti si noii veniti, modificarile legislative, aliantele posibile; - pe termen mediu si scurt: se iau in analiza cererea si oportunitatile de pe piata, avand in vedere nevoile clientilor potentiali, precum si posibilitatile de extindere a bancii, in conditiile asigurarii unei profitabilitati ridicate. (3) Potrivit gradului de flexibilitate in elaborarea deciziilor, se disting strategii: - centralizate: situatie in care hotararile se iau la nivelul central al bancii sau holdingului, iar sucursalelor li se acorda un grad redus de autonomie privind observarea, avizarea si raportarea; - de intermediere: pentru sucursale acordandu-se doar o competenta partiala pe linie decizionala; - descentralizate: atunci cand sucursalelor li se acorda cea mai mare competenta in luarea deciziilor. (4) Potrivit necesitatii de remodelare a structurilor bancare exista strategii de: - restructurare, care presupun o readaptare la structurile de pe piata bancara, respectiv o actiune complexa de segmentare strategica pentru a identifica acele zone si elemente, care prin modernizare pot contribui la avantaje concurentiale cu efect decisiv;

- consolidare, care se pot obtine prin regruparea unor factori-cheie din activitatea bancara, in vederea unei rentabilitati sporite; - dezvoltare, care presupun implementarea rapida a unor masuri de crestere a competitivitatii obtinute prin modernizarea tehnologiei informationale, perfectionarea resurselor umane, revederea stilului managerial si o gestionare mai eficienta a activelor si pasivelor. (5)Dupa natura schimbarii actionariatului: - constituirea de societati mixte (joint venture), in situatia in care se urmareste ca partenerul strain sa contribuie cu un capital suplimentar, cu tehnologie moderna, cu experienta pe linia desfacerii, . cu o retea de unitati bine plasate sau cu un management performant; - efectuarea de fuziuni: in scopul consolidarii organizatorice si financiare, al efectuarii rationalizarii privind activitatea bancara si al eficientizarii acesteia; - privatizarea: prin trecerea proprietatii statului in domeniul bancar in cea privata, respectiv a unor persoane fizice sau juridice in scopul intaririi credibilitatii, al imbunatatirii calitatii portofoliului si al revitalizarii managementului. (6) Dupa caracterul actiunii strategice: - ofensive: in cadrul carora o componenta principala o constituie capacitatea inovationala si de adaptare a produselor si serviciilor pentru imbunatatirea pozitiei de piata si penetrarea pe noi piete; prin practicarea unei strategii ofensive se poate obtine o pozitie competitiva durabila; - defensive: caracteristice unei perioade de incetinire in dezvoltarea bancii si cand aceasta urmareste retragerea pe anumite aliniamente organizatorice, tehnologice si functionale, care sa-i permita pregatirea unei relansari viitoare pe piata si o contracarare puternica a concurentilor de pe piata; - statice: situatie in care banca urmareste mentinerea pozitiei pe piata, folosind in acest scop instrumente si tehnici de lucru consacrate. (7) Dupa caile de pregatire a expansiunii bancare: - specializarea se realizeaza de catre banci prin optiunea unei identitati precise in domeniul bancar intern sau extern, vizand organizarea activitatii pentru operatiuni, cum ar fi cele cu persoane juridice (corporate banking), pentru cele cu intreprinderile mici si mijlocii, pentru operatiuni cu persoane fizice (retail banking), pentru decontari, investitii si tranzactii de trezorerie; - diversificarea se refera la largirea activitatilor si operatiunilor bancare efectuate, pentru a penetra pe piete mai putin evoluate; - inovarea presupune imbunatatirea calitativa a produselor si serviciilor lansate pe principalele segmente de piata, astfel incat acestea sa fie comparabile cu cele existente pe plan international. (8) Dupa domeniile interne supuse transformarii strategice: - manageriala - porneste de la cercetarea factorilor care sa permita elaborarea unor

programe de realizare a parametrilor de eficienta si a profitabilitatii, scop in care urmeaza sa se amelioreze atributiile functiilor operationale si de conducere si sa se imbunatateasca calitatea actului decizional; organizatorica - porneste de la o cercetare si analiza a profitabilitatii, lichiditatii si solvabilitatii, realizate de unitatile bancare subordonate si se fac propuneri de imbunatatire a indicatorilor de eficienta, a structurii si a gradului de incadrare a unitatilor bancare si de crestere a competitivitatii bancare; informationala - prevede o modernizare, prin regandirea si reproiectarea tehnologiei, in conformitate cu dimensiunea bancii, numarul de unitati si legaturile dintre acestea, gradul de accesibilitate la informatii, dorit pentru centrala si pentru sucursale, masura in care se doreste operarea independenta, configurarea hardware. Aceasta strategie are un loc insemnat pentru ca este un pilon si o osatura care permite modernizarea activitatii bancare si obtinerea de performante ridicate; strategiile de marketing legate nemijlocit de promovarea in competitia bancara; de penetrarea pe piata bancara cu noi produse si servicii, de stimularea unor clienti pentru activitati de export; de sustinerea imaginii institutionale a bancii in randul clientilor; strategia de cercetare urmareste sustinerea inovatiei bancare, stabilirea de mecanisme care sa permita imbunatatirea calitatii in serviciile bancii; evidentierea domeniilor in care banca este competitiva si ajustarile care se impun in strategia promovata; strategia privind resursele umane priveste atingerea obiectivelor bancii in ceea ce priveste recrutarea personalului, pregatirea acestuia, asigurarea unei structuri adecvate, formarea unei rezerve de cadre, promovarea personalului; strategia financiara - proiectii financiare care sa permita obtinerea unui profit ridicat, politica atragerii de resurse si de judicioasa plasare a acestora; strategia calitatii - promovarea TQM (total quality management managementul calitatii totale) este "o calatorie si nu o destinatie", ceea ce inseamna motivarea personalului de la toate nivelurile de a inlatura nesincronizarile si defectele in munca si in contactele cu clientii externi.

(9) in functie de modul de implementare a strategiei, utilizand: - proceduri normale: in situatia in care nu sunt necesare modificari dese si ample, care sa afecteze programul initial; - proceduri flexibile: care presupun modificari mai frecvente pe parcursul realizarii programului de implementare, pentru a asigura unele elemente de interfunctionalitate si posibilitatea de a opera corectii fata de programul initial. In privinta clasificarii tipurilor de strategii exista puncte de vedere diferite si o dezbatere larga printre specialisti. Prin clasificarile pe tipuri de strategii prezentate anterior avem in vedere cele mai frecvent utilizate in legatura cu practica bancara. In ansamblu, analiza tipurilor de strategii ne confirma conexiunea acestora cu o problematica actuala privind: pozitia de piata a bancii; concentrarea activitatilor prestate prin serviciile bancare pe cerintele si nevoile clientilor; promovarea unei structuri bancare care sa permita eficacitatea si eficienta actiunilor; acoperirea unui segment de piata care sa asigure o rentabilitate ridicata, reducerea costurilor si maximizarea profiturilor.

Conditii de viabilitate a strategiei bancare Strategia bancara are viabilitate si eficienta in masura in care se realizeaza unele conditii, printre care: obtinerea unei profitabilitati ridicate la nivelul retelei; un management al riscului superior atat la nivel de activitati si operatiuni bancare, al clientilor, al bancilor partenere, al ratei dobanzii, valutar, de lichiditate, de solvabilitate; o capitalizare adecvata care sa permita o prezenta pe piata remarcabila; atragerea de resurse de la persoane juridice, populatie si de pe pietele externe la maturitati convenabile, care sa asigure stabilitatea fondurilor disponibile in vederea plasarii acestora cu un randament inalt; asigurarea unei corelari adecvate, in functie de mediul economic si de dezvoltarea bancara, intre cele trei categorii mari de plasament: credite, titluri de stat si piata interbancara; gestionarea eficienta a activelor si pasivelor, astfel incat diferenta dintre veniturile bancii din operatiuni active si cheltuieli aferente operatiunilor pasive sa asigure o marja corespunzatoare preocuparea constanta pentru cresterea activului, ca urmare a unui interes sporit pentru afacerile semnificative, pentru lansarea de noi produse / servicii si pentru promovarea unor inovatii de ordin bancar; dezvoltarea relatiilor cu clientii strategici si importanti, cu firmele private, cu intreprinderile mici si mijlocii; lansarea unor servicii specifice pentru retail banking, date fiind cerintele largi existente in acest domeniu pentru finantarea de bunuri de folosinta indelungata, autoturisme, locuinte, tratamente medicale, taxe scolare s.a.; utilizarea unor scheme avantajoase de finantare pentru firmele exportatoare, prin acordarea de facilitati si a unei dobanzi cu un nivel stimulativ; asigurarea unei tehnologii informationale performante, care sa permita o procesare eficienta, in conditii de securitate, de confidentialitate si in termen real; orientarea activitatii bancare spre noi domenii de activitate: fonduri de pensii, asigurari de bunuri si de viata, investitii pe piata de capital, produse de trezorerie, afaceri de anvergura (petrol, gaze, materii prime, armament), activitate pe pietele internationale etc.; asigurarea unei relatii optime intre prudenta bancara si tendinta de dezvoltare agresiva, pentru a asigura o competitivitate sporita si pentru infrangerea concurentei; pentru bancile care au o retea teritoriala larga se pune problema de a gasi cele mai potrivite solutii de a folosi metode centralizate de management si gestiune a activitatii si profitabilitatii sau de a largi flexibilitatea acordata unitatilor in acest domeniu; o motivare a activitatii salariatilor in functie de realizarea unor indicatori principali, in primul rand al profitului (lunar, trimestrial, anual); de asemenea, poate fi avuta in vedere realizarea unor indicatori, precum: numarul de clienti atrasi (saptamana, luna), numarul de produse / servicii vandute s.a.; realizarea indicatorilor de eficienta, financiari si de profitabilitate are o importanta majora atat pentru buna derulare a activitatilor, pentru asigurarea unei corelari intre diferitele domenii si structuri, cat si pentru obtinerea unui avantaj competitiv; un management superior promovand cele mai bune cai pentru a asigura realizarea

obiectivelor (target-uri) strategice si cele ale planului de afaceri, ale bugetului de venituri si cheltuieli, obtinerea unor indicatori financiari de eficienta si profitabilitate comparabili cu ai unor banci de prestigiu, precum si castigarea unor segmente reprezentative in batalia concurentiala, care sa permita, in functie si de dimensiunea bancii.

Eficienta activitatii bancare

Planificarea si prognozarea activitatii bancii Concretizarea unei politici economice pe termen scurt consta nu numai la nivelul microeconomiei in primul rand in planificare, aceasta activitate fiind o conditie, si in acelasi timp o caracteristica esentiala a managementului modern. Planificarea activitatii presupune, in primul rand, existenta in amonte a unei strategii de dezvoltare a intreprinderii si de asemenea, existenta in aval a unor concepte particulare care sa defineasca previziunile pe termen scurt ce trebuie sa conduca la indeplinirea dezideratului cuprins in strategia de dezvoltare, acela de a

realiza in esenta, un anumit nivel al profitului bazat pe o structura a activitatii bine comensurata. Bugetul de venituri si cheltuieli, componenta a procesului planificarii, este instrumentul esential al conducerii unei intreprinderi in cadrul decizional pe care aceasta il aplica pe o perioada determinata de timp, de regula un an. Fara bugetizare, intreprinderea nu-si poate evalua cu adevarat capacitatile, iar o abordare de pe baze arbitrare a volumului, structurii si calitatii activitatii constituie o grava eroare de conducere intr-un mediu concurential caracterizat prin eficienta si rigoare cu finalitate inevitabila concretizata in aparitia de pierderi si, in cele din urma, cu falimentul intreprinderii respective. Este cert ca un management bazat pe aprecieri empirice, nefundamentate printr-o planificare riguroasa, nu poate fi eficient si nu poate satisface obiectivul de baza al oricarei activitati productive, acela de maximizare a profitului [4, 74]. Bugetele de venituri si cheltuieli au drept obiectiv realizarea controlului activitatii intreprinderii prin intermediul programarii si urmaririi cheltuielilor ce pot fi acoperite din venituri si din alte resurse, evidentiind posibilitatile de finantare a cheltuielilor la nivelul diferitelor structuri organizatorice, precum si la nivelul intreprinderii in ansamblul ei. In esenta, bugetele de venituri si cheltuieli sunt expresia concreta a strategiilor pe termen scurt ale intreprinderii, datorita faptului ca determina in mod real obiectivele urmarite precum si mijloacele materiale, financiare si umane necesare realizarii lor. In concluzie, bugetele de venituri si cheltuieli au in principal un rol de control prin asigurarea urmatoarelor cerinte ale managementului: - defalcarea in cadrul exercitiului financiar a componentelor strategiilor de dezvoltare pe termen lung ale intreprinderii; - previzionarea rezultatelor financiare pentru finele perioadei; - comparabilitatea in diverse perioade din cadrul exercitiului financiar (semestre, trimestre, luni) a realizarilor efective cu cele programate; - crearea premiselor remedierii din timp, prin mijloace decizionale, a defectiunilor ce au aparut pe parcurs in desfasurarea activitatii; - repartizarea si alocarea resurselor materiale, financiare si umane necesare pe parcursul desfasurarii activitatii; - comparabilitatea cu nivelurile realizate de competitori in diferite etape (atunci cand exista informatiile necesare). Analiza situatiei financiare a unei banci reprezinta un stop-cadru al pozitiei bancii respective la un moment dat in sistem, completata cu alte fotografii realizate pe baza acelorasi situatii financiare din anii anteriori. Situatiile financiare pe baza carora se efectueaza analiza de standing financiar sunt bilantul si situatia veniturilor, acestea avand ca obiect evaluarea gradului de eficienta si riscurile in care se desfasoara activitatea bancara. Scopul final al intregii activitati de atragere a mijloacelor banesti si de valorificare a acestora prin credite si alte categorii de plasamente este obtinerea de venituri, respectiv realizarea profitului. Profitul reprezinta pentru societatea bancara principala sursa de majorare a capitalului, iar existenta sau lipsa acestuia au un impact deosebit asupra increderii publicului in banca respectiva. Profitul contribuie astfel la conturarea imaginii bancii pe piata. Profitul este, in final, scopul esential al oricarui intreprinzator, deci si a celui bancar, pe care acesta il urmareste de-a lungul intregii sale activitati de management, cumpanind cu atentie angajarile pe linia procurarii surselor si utilizarea acestora prin efectuarea de plasamente in credite sau alte categorii de active producatoare de venituri, tinand seama de toate riscurile posibile [4, 76].

Profitul reprezinta o suma in expresie absoluta (fie ca se prezinta ca atare, respectiv ca profit brut, fie ca profit net determinat dupa plata impozitelor) ce trebuie sa fie raportata la principalele lui determinante pentru a se evidentia interdependentele in evolutia performantelor bancii si pentru a se pune in lumina parghiile de actionare pentru imbunatatirea acestora. Profitul net se calculeaza pornind de la veniturile brute formate in principal din veniturile din dobanzi, precum si din alte venituri din care se scad cheltuielile, in principal cheltuielile cu dobanzile platite de banca pentru resursele atrase, precum si cheltuielile operative si cele cu functionarea bancii. Acesta reprezinta in principiu profitul brut impozabil la care se aplica cota de impozit pe profit, obtinandu-se impozitul pe profitul societatii bancare. Profitul net va fi egal cu profitul impozabil din care se scade impozitul pe profit. Potrivit actualelor reglementari fiscale din Romania, nu intotdeauna profitul brut contabil este identic cu profitul impozabil. Exista anumite categorii de cheltuieli care nu sunt deductibile fiscal. (deci nu diminueaza profitul impozabil) cum ar fi cheltuielile cu protocolul, reclama si publicitatea ce depasesc limitele legale stabilite, ori cheltuielile cu deplasarile ce depasesc cotele stabilite prin hotarari ale guvernului actualizate periodic. Aceasta discrepanta dintre profitul brut contabil si profitul impozabil reprezinta un argument ce evidentiaza instabilitatea politicii fiscale, acesta in conditiile in care organismul de reglementare fiscala din Romania, care este Ministerul Finantelor, este in acelasi timp si promotorul reglementarilor in domeniul contabil a carui necesara stabilitate nu poate fi perturbata. Profitul net retinut dupa repartizarea extracontabila a impozitului fiscal poate fi repartizat sub forma dividendelor cuvenite actionarilor sau pentru alimentarea fondurilor bancii (profit reinvestit). Astfel, in interesul actionarilor se poate determina marimea dividendelor pentru o actiune, dupa cum urmeaza:
Dividend / actiune = profit net - profit reinvestit numar de actiuni emise

Pe baza marimii dividendului/actiune se poate determina indicatorul rata dividendului astfel:

rata dividend = dividend/actiune valoarea nominala a actiunii

Acest indicator variaza in acelasi sens cu indicatorul de performanta bancara rata rentabilitatii financiare. Marimea dividendelor incasate de un actionar depinde de rata dividendului si de numarul de actiuni pe care acesta le poseda. Maximizarea veniturilor cuvenite actionarilor se poate realiza de banca prin cresterea ratei rentabilitatii financiare, in conditiile in care se pastreaza aceeasi structura a profitului net. Realizarea unui nivel satisfacator al profitului pe termen scurt, dar in special pe termen mediu si lung, implica adoptarea de catre banca a unor decizii strategice ce au la baza pe de o parte prognozele particulare ale bancii privind evolutiile in viitor ale mediului economic in care isi desfasoara activitatea, iar pe de alta parte, obiectivele estimate intr-un mod realist, tinand cont de parametri determinati de prognoze, obiective concretizate in niveluri estimate ale profitului. Evolutiile bazate pe proiectii empirice asupra directiilor de crestere a stabilitatii si eficientei unei banci au sfarsit intotdeauna prin a intra in contradictie cu realitatea starii de solvabilitate si lichiditate a bancilor respective. Lipsa viziunii de ansamblu necesare elaborarii

si aplicarii unei politici manageriale, comportamentul ambiguu, pur reactiv al managementului au dus la aparitia unor contradictii de fond intre obiectivele strategice si mijloacele ad-hoc de solutionare a problemelor curente. Bugetul de venituri si cheltuieli reprezinta din aceasta perspectiva elementul cheie al evaluarii interne a performantelor unei banci, atat la nivelul central cat si la nivelul unitatilor componente. Elaborarea, defalcarea si executia bugetului de venituri si cheltuieli este deci o activitate ce se circumscrie obiectivului fundamental al oricarei banci, acela de maximizare a profiturilor in conditii de reducere a riscurilor. Elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli este precedata de elaborarea unor planuri ce prelimina unele elemente patrimoniale organizate pe structuri bilantiere sau operative. Bugetul de venituri si cheltuieli este astfel o consecinta a proiectiilor patrimoniale, la care s-au aplicat nivelurile preliminate ale cotelor de venituri si cheltuieli aferente. Unele elemente patrimoniale sunt direct producatoare de venituri (creditele, plasamentele in titluri, plasamentele interbancare), in vreme ce alte elemente patrimoniale sunt indirect generatoare de venituri (prin serviciile de transfer, serviciile de protejare a resurselor clientilor, serviciile de asigurare a informatiilor) sau de cheltuieli cum sunt activele fixe, materialele consumabile sau resursele din salarii. Ponderea elementelor patrimoniale direct producatoare de venituri sau de cheltuieli in bilantul unei banci este sau trebuie sa fie mult superioara ponderii celorlalte categorii care prezinta caracteristica de elemente auxiliare ce participa la realizarea obiectivelor bancii si care ii suplimenteaza atat costurile cu operatiunile, cat si veniturile din operatiuni. Din punct de vedere strict functional, cat si din punct de vedere al aplicarii principiilor strategiei, este necesara elaborarea mai multor planuri din care unele se refera direct la elementele patrimoniale producatoare de venituri si cheltuieli (cum sunt planul de trezorerie, care este in fapt un plan de resurse si plasamente, sau planul de credite) ori se refera la categorii de activitati ce sprijina realizarea obiectivelor cuprinse in planurile elementelor patrimoniale (planul de investitii, planul de marketing, planul de orientare si perfectionare profesionala si normativele de cheltuieli de functionare). Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului dobanzilor active si pasive ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri si cheltuieli reglementate de banca genereaza nivelurile bugetare pentru fiecare categorie de venituri sau cheltuieli. Planurile ce prelimina nivelurile programate ale componentelor bugetelor de venituri si cheltuieli se defalca in planuri financiare si planuri nonfinanciare, cuprinzand: Planuri financiare 1. Planul de trezorerie, care cuprinde pe de o parte volumul programat al plasamentelor bancii in perioada urmatoare in titluri, ori pe piata interbancara sub forma de imprumuturi acordate altor banci sau depuneri la banca centrala. Plasamentele include o desfasurare pe categorii de titluri (in primul rand titlurile de stat, dar si plasamentele in valori mobiliare pe diverse perioade de portofoliu) si pe categorii de depozite si imprumuturi pe piata bancara, inclusiv operatiunile de piata cu valute convertibile. Cealalta componenta a planului de trezorerie este formata din necesarul de resurse pe diverse termene, in special resursele pe termen scurt, depozite si clienti, certificate de depozit si alte forme de imprumuturi ale bancii de la entitati nonbancare, planul de resurse atrase de pe piata interbancara.

2. Planul de credite cuprinde volumul estimat al creditelor propuse a se acorda, structurat pe scadente, pe forme si pe domenii de creditare. 3. Planul de investitii cuprinde repartizarea fondurilor bancii in achizitia de active fixe destinate dezvoltarii activitatii bancii. Planuri nonfinanciare 1. Planul de marketing, ce cuprinde proiectele bancii privitoare la promovarea de noi produse si servicii in perioada urmatoare. 2. Planul de personal include modificarile in structura pe categorii de personal in functie de prevederile celorlalte planuri si, de asemenea, planul de pregatire si perfectionare a personalului in perioada urmatoare. 3. Preliminarea nivelurilor cheltuielilor cu functionarea bancii, in functie de nivelurile prognozate ale inflatiei si cursului valutar, precum si de estimarile celorlalte planuri. Strategia bancii cuprinde nu numai o defalcare pe coordonata temporala, concretizata in planurile si bugetele anuale si pe coordonata orizontala a elementelor strategice, concretizata in elaborarea diverselor planuri incluse in planul anual de activitate al bancii. Procesul de elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli presupune implicarea coordonatei verticale, implicit defalcarea bugetului de venituri si cheltuieli pe unitati teritoriale, astfel incat procesul de elaborare, coordonare si control al realizarii bugetului la nivelul bancii sa poata avea premisele necesare unei actiuni eficiente, realizata in directia respectarii la nivelul intregii banci a elementelor strategice pe termen scurt. Modalitatea si etapele de elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli la nivelul unei banci comerciale nu difera foarte mult comparativ cu realizarea procesului la intreprinderile nonbancare. In esenta, elaborarea bugetului de venituri si cheltuieli presupune parcurgerea urmatoarelor etape: 1. Elaborarea de niveluri orientative la nivelul centralei bancii, niveluri ce au in vedere continutul strategiei bancii, precum si evaluarea starii mediului economic preconizata pentru perioada urmatoare in functie de estimarile bancii privitoare la rata inflatiei, asteptarile din domeniul legislativ, evolutiile pe piata valutara, chiar si de traseele factorilor politici care pot determina modificari sensibile ale predictiilor in domeniul economic. 2. Transmiterea acestor niveluri orientative la subunitatile organizatorice sau bugetare, in functie de functiunile pe care le aloca acestora conducerea bancii. Nivelurile orientative sunt prelucrate de catre subunitatile bancii, corelate cu situatia concreta a acestora si cu estimarile privind evolutiile economice locale. 3. Intocmirea si transmiterea la centrala a propunerilor fiecarei unitati a bancii privind bugetul propriu de venituri s cheltuieli. 4. Finalizarea lucrarilor de elaborare a bugetului la nivel de banca, aprobarea acestuia de catre Consiliul de Administratie al bancii. 5. Defalcarea bugetului de venituri si cheltuieli pe componentele sale teritoriale sau functionale. 6. Urmarirea realizarii capitolelor bugetare, efectuarea de corectii, justificarea abaterilor. Organizarea procesului de elaborare, urmarire si control al realizarii bugetului de venituri si cheltuieli este o optiune a conducerii fiecarei banci, in functie de obiectivele

specifice ale acesteia. Avand in vedere specificul activitatii bancare, atat in ceea ce priveste modalitatile si mijloacele de realizare a veniturilor, cat si structura organizatorica specifica, de tip arborescent, cu o larga raspandire teritoriala, forma de organizare a activitatii de bugetizare in banci se particularizeaza fata de alte categorii de entitati economice dupa cum urmeaza: - Bugetul de venituri si cheltuieli ce contine elementele de venituri si cheltuieli organizate pe structura planului contabilitatii financiare, se poate structura pe unitati, avand in vedere relativa autonomie contabila a acestora, concretizata in marea majoritate a situatiilor in elaborarea de balante de verificare proprii, componente ale balantei generale a bancii. Autonomia contabila da posibilitatea repartizarii veniturilor si cheltuielilor realizate direct in contabilitatea financiara, fara a mai fi necesara deschiderea unor conturi de gestiune; - In functie de scopul propus, bugetului de venituri si cheltuieli se poate defalca, de asemenea, pe structuri functionale, indiferent de localizarea lor teritoriala, caz in care este uneori necesara utilizarea conturilor de gestiune care, in principiu, inregistreaza veniturile si cheltuielile pe locatii predefinite. Se poate astfel organiza bugetizarea activitatii de creditare, ori bugetizarea activitatii de trezorerie; - De asemenea, banca poate opta pentru cuantificarea veniturilor si cheltuielilor unitatilor organizate pe principiul centrelor de profit, carora li se aloca o anumita autonomie organizatorica, aceasta incluzand cuantificarea aportului centrelor respective la realizarea veniturilor sau efectuarea cheltuielilor in alt centru de profit (centrala de exemplu, in cazul transferurilor externe sau in cazul aprovizionarilor centralizate). In acest caz, modelul de buget contine si elemente extracontabile, ce reflecta veniturile si cheltuielile rezultate in urma transferurilor de resurse ori de servicii bancare. Aceasta implica utilizarea unor modalitati de evidenta specifice contabilitatii de gestiune. Finalitatea actului de bugetizare o reprezinta rezultatul financiar al bancii, care este un profit preliminat. In diferitele modele de evaluare si analiza a profitului se identifica modalitatile de realizare a acestuia la nivelul tuturor componentelor organizatorice sau functionale ale bancii, determinandu-se astfel prin mijloace, in principal contabile, aportul fiecareia la realizarea profitului bancii. In esenta, obiectivul fundamental al bugetului de venituri si cheltuieli este cuantificarea nivelurilor preliminate ale profitului, care la randul sau este elementul de baza al evaluarii performantelor unei banci. In raport cu principiile evaluarii performantelor bancare, profitul preliminat se poate evalua, in baza elementelor de venituri si cheltuieli, din contabilitatea financiara sau i se pot adauga elemente de venituri si cheltuieli extracontabile, in functie de optiunea bancii privind determinarea indicatorilor de performanta pe diverse paliere sau componente ale activitatii. Se detaseaza astfel, un concept recent preluat de entitatile bancare din Romania, denumit profitabilitate, termen care isi are radacina, atat organica (fiind originar din cuantificarea unor elemente de venituri si cheltuieli), cat si semantica (fiind o derivata a profitului contabil) in obtinerea de profituri maximizate. Managementul prin bugete prezinta si alte avantaje pentru conducatorii de banci, dincolo de aspectele contabile ori strategice. Astfel, prin caracterul bivalent al bugetului se releva pentru conducatorii bancii atat punctele tari, cat si cele slabe, pe de o parte in ceea ce priveste domeniile de activitate bancara, iar pe de alta parte, in chiar structura organizatorica a

bancii, reliefand unitatile care nu realizeaza rezultate satisfacatoare, nivelul de dezvoltare al zonei respective ori calitatea manageriala sau profesionala a personalului din unitatile teritoriale. In acelasi timp, conducerea prin bugete prezinta un cert caracter de siguranta, in sensul ca bugetul furnizeaza managementului, datele comparative necesare si in timp util, pentru realizarea controlului activitatii, sesizarea abaterilor si abordarea pe cale decizionala a problemelor inainte ca acestea sa devina periculoase pentru banca. Profitabilitatea fundament al conducerii bancare Caracterul dualist al bugetului de venituri si cheltuieli, privit ca instrument de aplicare a strategiei bancii si, in acelasi timp, ca instrument al contabilitatii de gestiune ce asigura urmarirea evolutiei costurilor la nivelul bancii si corelarea acestora cu veniturile, face posibila analiza elementului principal al activitatii manageriale in banca, circumscris conceptului de profitabilitate. In cadrul strategiilor si politicilor bancare, profitabilitatea este factorul determinant, care conditioneaza evolutia viitoare, dezvoltarea si consolidarea pozitiei bancii in cadrul sistemului bancar. Profitul brut este indicatorul ce reflecta eficienta intregii activitati, sintetizand influentele tuturor factorilor cantitativi si calitativi care actioneaza direct sau indirect asupra veniturilor si cheltuielilor. Profitabilitatea este un concept managerial avand ca obiect evaluarea rezultatelor activitatii bancii din punctul de vedere al eficientei atat pe ansamblu, cat si pe diferite componente manageriale. Privita conceptual, profitabilitatea reprezinta modalitatea de realizare a scopului fundamental al activitatii bancii, acela de maximizare a profiturilor in conditii de minimizare a riscurilor. Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activitatii conduce la evaluarea modalitatilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii, comparativ cu elementele de strategie, astfel incat sa rezulte gradul concret de realizare a componentelor de politica si strategie bancara. Din punct de vedere managerial, se determina astfel o profitabilitate a unitatilor teritoriale ale bancii, o profitabilitate a produselor si serviciilor, precum si o profitabilitate a clientilor bancii. In aceasta abordare, unitatile teritoriale, produsele si serviciile, respectiv clientii bancii sunt definiti ca fiind centre de profit. Conceptul de profitabilitate isi are radacinile in principiile contabilitatii de gestiune, care are ca scop defalcarea cheltuielilor unei entitati economice pe purtatori de costuri si locuri de cheltuieli denumite in anumite modele centre de cost. Specificul activitatii bancare, reliefat pe de o parte de diversitatea de produse si servicii nonmateriale si de caracterul volatil si sensibil la timp al banilor, materia prima a activitatii bancare, iar pe de alta parte de structura organizatorica tip retea cu o larga raspandire teritoriala a bancilor, determina extinderea obiectivelor contabilitatii de gestiune si particularizarea analizei de la determinarea costurilor unitare la determinarea eficientei unitare, prin evidentierea atat a costurilor, cat si a veniturilor realizate in cadrul sau pe seama substructurilor organizatorice ori a elementelor generatoare de venituri si purtatoare de costuri. Se defineste astfel, centrul de profit, care reprezinta o entitate de sine statatoare, componenta a ansamblului activitatii bancii, care realizeaza sau prin intermediul careia se realizeaza venituri. In functie de obiectivele manageriale, un centru de profit poate fi o sucursala a bancii sau departamentele din centrala bancii care, prin activitatea lor genereaza direct venituri (Departamentul de Trezorerie, Departamentul Piete de Capital, Departamentul de Credite), un produs sau un serviciu sau client al bancii.

Un centru de profit nu este in mod necesar eficient din punct de vedere al rezultatelor contabile sau extracontabile. Fiind privit ca o componenta a activitatii bancii, un centru de profit poate participa indirect la realizarea profitabilitatii altor componente ale activitatii. Astfel, in functie de obiectivele strategice pe termen lung, banca poate mentine in functiune unitati neprofitabile in conditiile in care doreste sa se mentina pe o anumita piata locala. De asemenea, banca poate implementa produse si servicii care se adreseaza unui anumit segment de piata, asumandu-si costuri ce depasesc veniturile (cum este cazul activitatilor cu carduri de debit ce se adreseaza in general persoanelor fizice). Banca poate, de asemenea, sa accepte relatii cu un client care nu este profitabil insa are un anumit statut strategic pe o anumita piata zonala. Spre deosebire de centrele de profit, centrele de cost sunt componente ale activitatii bancii care nu participa direct la realizarea de venituri si care, privite de sine statator, sunt consumatoare de venituri. Astfel, centre de cost sunt considerate a fi departamentele din centrala bancii care, prin activitatea lor, nu genereaza venituri. Se distige astfel o principala deosebire intre conceptul de profit si cel de profitabilitate. Profitul reprezinta rezultanta contabila a eforturilor bancii concretizate in realizarea de venituri din care se deduc cheltuielile, in vreme ce profitabilitatea (care are evident in centru profitul contabil) cuprinde o suma de elemente ce nu apartin contabilitatii sau evidentei extracontabile, incluzand aici componenta strategica sau previzionala, ori aspectul concurential concretizat in planurile de marketing. Fiind strans legata de activitatea de planificare, profitabilitatea se concretizeaza in determinarea profitului ca element central al bugetului de venituri si cheltuieli. Modalitatile de realizare a profitului la nivelul unitatilor teritoriale, dau o imagine asupra managementului acestor unitati, a eficientei activitatii acestora. Implementarea obiectivelor strategice avand ca scop maximizarea profitului presupune o optimizare atat din punct de vedere al planificarii, cat si al realizarii obiectivelor concrete al activitatii desfasurate de fiecare unitate a bancii. Conceptul de profitabilitate se extinde, astfel, in cadrul activitatii de urmarire, evaluare si control a managementului, la nivelul intregii banci, putandu-se discuta de profitabilitatea bancii ca entitate economica de sine statatoare. Profitabilitatea bancii este, in fond, o rezultanta a insumarii nonalgebrice a profitabilitatii subunitatilor sale teritoriale ori a profitabilitatii clientilor, sau a profitabilitatii produselor si serviciilor promovate de banca. Se disting astfel mai multe directii de determinare si in ultima instanta de evaluare a profitabilitatii, fiecare dintre acestea presupunand implementarea unei metodologii specifice care sa oglindeasca in mod real eficienta componentei in cauza. Facand distinctia ca, prin resurse proprii bancherii inteleg in general resursele atrase de banca de pe piata nonbancara (constituite in principiu din depozitele clientilor), se poate enunta ecuatia ce sta la baza realizarii profitabilitatii si echilibrului bancar pe termen lung: unde: P = plasamentele unei banci (inclusiv creditele) definite ca fiind active producatoare de venituri; R = resursele proprii ale bancii constituite in special din depozitele atrase de la clientela nebancara; I = resurse de pe piata interbancara. Resursele de pe piata interbancara au rolul factorului temporar de echilibru pentru situatiile in care banca se gaseste in deficit (caz in care atrage resurse) sau in excedent (caz in care plaseaza resurse), in vederea asigurarii echilibrului financiar si a mentinerii starii de solvabilitate ori in vederea cresterii veniturilor. Resursele atrase de pe piata interbancara sunt
R+I=P

extrem de scumpe si, in consecinta, bancile evita de regula astfel de achizitii. In plus, bancile care sunt puse des in situatia de a cauta imprumuturi pe piata interbancara reflecta probleme de lichiditate. In cele din urma, in situatia in care nu se realizeaza echilibrul, piata bancara insasi reactioneaza prin ridicarea de bariere, de regula concretizate in dobanzi prohibitorii sau chiar in refuzul de a imprumuta banca ce prezinta probleme. In acest context este esentiala pentru managementul unei banci, mentinerea controlului asupra resurselor propriii si a echilibrului dintre acestea si plasamentele efectuate. In ultima instanta, in jurul acestui obiectiv se circumscriu toate actiunile manageriale dintr-o banca, atat din perspectiva aplicarii principiilor strategice, cat si din punctul de vedere organizatoric si operational. Eforturile bancilor de crestere a volumului resurselor atrase de pe piata nonbancara se justifica prin insasi cerinta primordiala de dezvoltare. Privita din punctul de vedere al ecuatiei bilantiere la nivelul unei banci, egalitatea dintre resurse si plasamente se justifica in cadrul unor elemente de echilibru fundamentale pentru activitatea bancara, cu reflectare in realizarea profitului. Extrapoland termenul de resurse la toate elementele patrimoniale ce se constituie in obligatii si delimitand sursele constituite din capitalul bancii si din profiturile perioadei anterioare repartizate in fonduri si rezerve, considerate ca fiind finantatoare ale activelor pe termen lung neproducatoare de venituri, ecuatia bilantiera se poate evidentia astfel [10, 106]: A Ch = O + C + V unde: A = active; O = obligatii; V = venituri; Ch = cheltuieli; C = capital. Principiile profitabilitatii includ viziunea asupra acoperirii plasamentelor cu resurse proprii la nivelul fiecarei unitati a bancii organizata ca centru de profit. Astfel, ecuatia de mai sus se rescrie din perspectiva fiecarei unitati a bancii astfel: r+i=p unde: p = plasamentele unei unitati a bancii; r = resursele proprii ale unitatii bancii constituite in special din depozitele atrase de la clientela; i = resurse de pe piata intrabancara. In orice moment, intr-o banca exista unitati care prezinta un excedent de resurse (plasamentele proprii sunt mai mici decat resursele atrase) si unitati care prezinta un deficit de resurse (plasamentele depasesc resursele). Modelele de profitabilitate considera ca unitatile excedentare in resurse (care acumuleaza costuri in exces pentru atragerea acestor resurse) vand surplusul de resurse unitatilor deficitare astfel incat se acopera necesarul de resurse proprii (R) pe intreaga banca. Problema managementului central al bancii consta in faptul ca, pe de o parte, trebuie gasite modelele cele mai eficiente de cuantificare a eforturilor fiecarei unitati pentru realizarea profiturilor, inclusiv distribuirea de venituri sau de costuri aferente circulatiei interne a resurselor, iar pe de alta parte, trebuie determinate prin aceste modele cele

mai eficiente solutii de orientare a unitatilor bancii spre o zona sau alta a activitatii. Elementul central al unui astfel de model il constituie pretul resurselor redistribuite. Acest pret trebuie sa fie suficient pentru unitatile excedentare, astfel incat acestea sa-si acopere costurile de achizitie a resurselor suplimentare si, in acelasi timp, stimulativ pentru unitatile deficitare in sensul ca acestea sa fie orientate spre atragerea de resurse prin mijloace proprii, mai degraba decat achizitia de pe piata intrabancara. Pretul resurselor redistribuite se include de regula in bugetul de venituri si cheltuieli al fiecarei unitati a bancii, rezultand un profit extracontabil ce reliefeaza mai realist eforturile fiecarei unitati in realizarea profitului bancii. La nivelul intregii banci suma profiturilor extracontabile trebuie sa fie identica cu profitul contabil al bancii. Pentru aceasta, banca ar trebui sa practice un singur nivel al dobanzii resurselor redistribuite care, pentru satisfacerea ambelor cerinte ale managementului ar trebui sa fie o dobanda marginala, apropiata de regula de dobanda pietei interbancare. Organizarea evidentei de gestiune in viziunea conceptului de profitabilitate presupune utilizarea mai multor modele precum si modificari mai mult sau mai putin formale in structura organizatorica a bancii. Practica bancara a pus in evidenta posibilitatea utilizarii mai multor modele de profitabilitate la nivelul unitatilor bancilor comerciale, in functie de marimea bancii, de nivelul retelei bancare, precum si de facilitatile sistemului informatic de care dispune banca la un moment dat. Modelele contabile (denumite astfel deoarece asigura evidenta contabila a fluxurilor de resurse intrabancare si a veniturilor si cheltuielilor generate de acestea): o varianta implica utilizarea clasei 8 de conturi din Planul contabil al bancilor si preluarea inregistrarilor contabile aferente intrarilor si iesirilor de resurse; alta varianta utilizeaza desfasurarea pe analitice a contului 341 decontari intrabancare si evidentierea continutului si destinatiei transferurilor intrabancare; in ambele variante se realizeaza transferuri efective, extracontabile, de resurse si dobanzi intre sucursale, modelul presupunand intr-o prima etapa monitorizarea din partea Departamentului de Trezorerie din centrala; ambele variante presupun o dublare a evidentei contabile si, in consecinta, costuri de operare suplimentare. Modelul extracontabil se caracterizeaza prin: nu implica inregistrari contabile suplimentare; excedentul sau deficitul de resurse precum si cuantumul dobanzilor se determina prin calcul; prezinta dezavantajul ca nu furnizeaza informatii operative conducatorilor de unitati privind situatia financiara reala; implica o permanenta monitorizare a unitatilor de catre centrala, in special in domeniul creditarii. Evaluarea performantelor la nivelul unitatilor bancare Raportul dintre volumul, calitatea si structura resurselor si plasamentelor pe de o parte si cuantumul cheltuielilor si veniturilor a preocupat in permanenta banca, care a cautat prin diferite mijloace sa optimizeze acest raport astfel incat, in conditiile minimizarii tuturor categoriilor de riscuri, sa realizeze in permanenta profituri, consolidandu-si astfel pozitia pe piata bancara romaneasca si pe cea externa.

Realizarea nivelurilor proiectate ale bugetului de venituri si cheltuieli ca element de baza al strategiilor actuale ale bancilor se concretizeaza in determinarea unui set de indicatori ce definesc sintetic situatia economico-financiara a bancii la un moment dat. In functie de obiectivele de analiza avute in vedere, bancile delimiteaza mai multe tipuri de indicatori astfel incat sa se asigure comparabilitatea, atat cu nivelurile cuprinse in strategie sau in planurile anuale (comparatia cu planul) cat si cu nivelul indicatorilor realizat intr-o perioada anterioara (comparatia cronologica). Sistemul informational bancar nu pune la dispozitia analistilor datele necesare astfel incat o banca sa poata realiza o analiza comparativa a nivelului indicatorilor cu realizarile altor banci din sistem, organizate din acest punct de vedere in statele occidentale, in grupuri de banci, care prezinta aceleasi caracteristici de volum, numar de unitati, cifra de afaceri si orientare pe piata. In ceea ce priveste evaluarea performantelor unitatilor proprii, bancile trebuie sa-si elaboreze propriul sistem de incadrare si punctare a criteriilor de evaluare a performantelor unitatilor organizate ca centre de profit. Acest sistem este precedat si conditionat de analiza si determinarea nivelurilor profitabilitatii centrelor de profit, precum si de elaborarea bugetelor de venituri si cheltuieli programate pentru anumite perioade. Scopurile principale ale centrelor de profit atingerea obiectivelor majore ale bancii, maximizarea rezultatelor, evaluarea prestatiilor conducatorilor centrelor de profit nu pot fi realizate decat in conditiile elaborarii planurilor financiare (in principal planurile de atragere a resurselor si planurile de credit si de plasamente) si a bugetelor de venituri si cheltuieli, pe ansamblu si pe unitati componente. Din aceste motive, calculatia pe centre de profit se construieste in acelasi mod ca si planificarea. Comparatia programat-realizat este esentiala pentru evaluarea rezultatelor, stabilirea abaterilor, luarea masurilor de corectare si evaluare a performantelor centrelor de profit. Planul financiar pe centre de profit cuprinde: plasamentele in lei si in valuta pe termen scurt, mediu si lung; resursele de acoperire a acestora sub forma disponibilitatilor la vedere si a depozitelor la termen in lei sau in valuta; excedentul/deficitul de resurse. Planul financiar al centrelor de profit (considerate ca fiind sucursalele), care se include in planul financiar al bancii, este anual si cu defalcare pe trimestre si sta la baza elaborarii bugetului de venituri si cheltuieli. Bugetul de venituri si cheltuieli al centrelor de profit, construit in liniile orientative ale bugetului pe ansamblul bancii contine: incasarile din dobanzi, comisioane si taxe, inclusiv veniturile aferente resurselor redistribuite; cheltuielile cu operatiunile bancare, inclusiv cele aferente transferului de resurse; cheltuielile generale ale sucursalei; rezultatul exercitiului. Sistemul de fundamentare a cifrelor si nivelurilor de plan se bazeaza pe datele de executie anterioare (istoric), pe liniile orientative stabilite prin planul financiar si strategia bancii, precum si pe alte date si calcule de fundamentare. Dimensionarea indicatorilor din buget privind veniturile si cheltuielile si, implicit, profitul trebuie sa asigure armonizarea propunerilor fiecarei unitati a bancii cu nivelurile de performanta stabilite pe ansamblul bancii. Bugetul de venituri si cheltuieli constituie deci instrumentul de planificare a profitabilitatii la nivelul centrului de profit. Rezultatele financiare ale fiecarei unitati a bancii sunt exprimate prin indicatorul rezultat financiar stabilit prin diferenta intre totalul veniturilor si totalul cheltuielilor calculate, cumulate de la inceputul anului atat in lei, cat si in valuta. Sistemul de evidenta

contabila furnizeaza elementele legate de costuri si venituri directe la nivel de unitate bancara, dand posibilitatea efectuarii uniforme a calculelor, tinand seama de: 1. baza de date contabila, care permite calcularea tuturor elementelor de venituri si cheltuieli directe (dobanzi incasate si platite in raport cu clientii, comisioane incasate si platite, alte venituri, cheltuielile generale si administrativ-gospodaresti), dobanzile medii active si pasive, elementele de lichiditate si transfer de resurse intre sucursala si centrala, determinate atat de fluxul decontarilor intrabancare cat si de cele interbancare; 2. pentru evaluarea aportului real al sucursalelor la realizarea profitului bancii se transfera la sucursala costul resurselor de creditare contractate centralizat (imprumuturi de refinantare de la Banca Nationala a Romaniei, imprumuturi interbancare etc.), precum si costul resurselor cedate de sucursalele excedentare, catre cele care prezinta deficit de resurse; se evidentiaza cheltuielile cu provizioanele constituite pentru risc si pierdere de credit si dobanda si se repartizeaza unele cheltuieli si venituri care se evidentiaza centralizat. In vederea stabilirii costului resurselor transferate si reflectarii acestora in venituri sau cheltuieli se intocmeste o situatie a plasamentelor si resurselor si determinarea dobanzilor aferente excedentului sau deficitului de resurse. Situatia trebuie intocmita lunar pe baza balantelor de verificare zilnice, distinct pentru plasamentele in lei si pentru cele in valuta. Soldurile conturilor specificate in situatie reprezinta soldul mediu zilnic din luna analizata, calculat ca medie aritmetica a soldurilor zilnice cumulate raportat la numarul zilelor calendaristice. Situatia reprezinta o schema simplificata a bilantului, care permite determinarea excedentului sau deficitului de resurse si costul acestora. Echilibrul de ansamblu al bilantului simplificat se realizeaza prin conturile in care se reflecta rezultatul decontarilor intrabancare, precum si prin intermediul conturilor de venituri si cheltuieli ale bancii si cele de diferente de curs. Stabilirea costului de transfer aferent resurselor redistribuite intre unitatile bancii reprezinta o problema esentiala, menita sa sustina strategia bancii in ceea ce priveste imbunatatirea situatiei lichiditatii prin atragerea de surse si asigurarea in acest mod a unui echilibru intre plasamente si resurse, dar si in evaluarea corecta a profitabilitatii unitatilor teritoriale. La determinarea costului de transfer al resurselor primite/cedate prin redistribuire se au in vedere urmatoarele: fiecare centru de profit dispune atat de pasive cat si de active specifice activitatii bancare, generate de activitatea curenta; stimularea atragerii de resurse, prin stabilirea unui cost de transfer care acopera cheltuielile unitatilor excedentare si determina atat unitatile excedentare, cat mai ales pe cele deficitare sa atraga resurse la costuri inferioare ratei de transfer; asigurarea plasarii resurselor atrase de unitati, cat si a celor primite prin redistribuire, prin credite, care genereaza profit atat prin dobanzi, cat si prin comisioanele aferente activitatii de creditare. Nivelul dobanzii aferente resurselor redistribuite se stabileste periodic la nivelul conducerii bancii, tinandu-se seama de conditiile concrete ale pietei resurselor in sistemul bancar. De asemenea, fiecare unitate a bancii trebuie sa-si corecteze nivelul resurselor cu rezerva minima obligatorie corespunzatoare disponibilitatilor in lei si in valuta, atrase de la persoanele fizice si juridice, cu exceptia depozitelor publice si a celor interbancare. Cota de

constituire a rezervelor minime obligatorii este corespunzatoare cuantumului acestora, stabilit prin normele Bancii Nationale a Romaniei. De asemenea, nivelul dobanzii aferente rezervei minime obligatorii este cel mai bonificat de Banca Nationala. Cu suma aferenta rezervei minime obligatorii se diminueaza excedentul sau se majoreaza deficitul de resurse. In urma determinarii influentelor rezultate din costul resurselor redistribuite, a constituirii provizioanelor si a participarii la constituirea rezervei minime obligatorii se obtine profitul brut calculat prin diferenta intre totalul veniturilor si cheltuielilor centrului de profit formate din: Venituri aferente activitatilor de baza creditare, decontari, servicii bancare: - venituri din dobanzi la creditele curente acordate; - venituri din dobanzi la creditele restante; - venituri din dobanzi la rezerva minima obligatorie; - venituri din comisioane, taxe si speze bancare; - venituri aferente excedentului de resurse; - venituri din provizioane; - venituri din creante reactivate; - alte venituri. Cheltuieli privind operatiunile bancare si cheltuieli cu functionarea bancii: - cheltuieli cu dobanzi la conturile de disponibilitati; - cheltuieli cu dobanzi la conturile de depozit; - cheltuieli cu dobanzi aferente deficitului de resurse; - cheltuieli cu comisioane, taxe si speze bancare; - cheltuieli de interes general si administrativ gospodaresti din care : cheltuieli materiale; cheltuieli cu personalul; lucrari si servicii executate de terti; impozite, taxe si varsaminte asimilate; cheltuieli cu amortizarile; alte cheltuieli. Dobanzile aferente excedentului de resurse se inregistreaza ca venituri la unitatile care au transferat excedentul; unitatile care au deficit de resurse isi majoreaza cheltuielile cu dobanzile aferente (costul resurselor). Profitul brut calculat rezulta ca diferenta intre totalul veniturilor si totalul cheltuielilor, reprezentand contributia reala a sucursalelor ca centre de profit la rezultatele generale ale bancii. Repartizarea profitului pe destinatiile legale se efectueaza centralizat la nivelul bancii. Analiza performantelor la nivelul unei unitati bancare se realizeaza prin utilizarea unui model ce are in vedere relatia dintre profit si risc si care masoara performantele bancii si expunerea acesteia prin intermediul unui set de indicatori specifici. Modelul are in centru indicatorul rentabilitatii activelor (ROA) si se completeaza cu alti indicatori ai profitabilitatii bancare, realizand astfel imaginea performantei bancii la un moment dat. La nivelul fiecarei sucursale organizata ca centru de profit se determina periodic indicatorii de eficienta, care se compara cu realizarile respective ale celorlalte unitati ale bancii, cat si cu realizarile perioadelor anterioare, putandu-se astfel obtine o imagine asupra pozitiei si evolutiei unei unitati a bancii la un moment dat. Instituirea sistemului de indicatori se coreleaza cu decizia strategica a bancii privind organizarea unitatilor bancare ca centre de

profit, astfel incat evaluarea pe baza criteriilor de performanta sa contribuie la analiza calitativa a rezultatelor obtinute. Un sistem al indicatorilor de eficienta aplicabil unitatilor bancare cuprinde: 1. Rentabilitatea activelor la nivelul unitatilor, furnizeaza o informatie globala asupra profitabilitatii acestora.. Indicatorul se calculeaza ca raport intre profitul calculat si activele producatoare de venit (definite ca fiind plasamentele bancii in credite la care se adauga excedentul de resurse considerat plasament interbancar si cota rezervei minime obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezinta cea mai buna masura a eficientei bancare. Tendinta descrescatoare a acestui indicator arata ca centrul de profit are dificultati in realizarea veniturilor. O rata de crestere reflecta un efect pozitiv ca urmare a cresterii veniturilor din alte servicii decat cele de efectuare a plasamentelor (care implica un grad de risc mai mare). 2. Rentabilitatea resurselor atrase comensureaza rentabilitatea globala. Indicatorul furnizeaza informatii privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O rata ridicata a indicatorului arata ca resursele atrase de centrul de profit sunt mici, ceea ce limiteaza posibilitatea acesteia de a acorda credite in continuare. 3. Randamentul economic reprezinta raportul dintre cheltuielile totale si veniturile totale calculate conform modelului de profitabilitate al bancii. Cu cat indicatorul inregistreaza valori mai reduse, cu atat eficienta activitatii centrului de profit este mai ridicata. Un factor de influenta asupra acestui indicator il reprezinta cheltuielile, altele decat cele bonificate la resursele atrase si care trebuie in mod riguros diminuate, astfel incat performantele activitatii centrului de profit sa se imbunatateasca de la o perioada la alta. 4. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflecta masura in care plasamentele in activele producatoare de venituri, in special plasamentele in credite se realizeaza pe seama resurselor atrase sub forma de depozite la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o latura cantitativa fiind un raport intre resurse proprii si plasamente, dar si una cantitativa care consta in principal in structura elementelor de activ si de pasiv ce influenteaza nivelurile veniturilor si respectiv cheltuielilor aferente acestora, analiza calitativa reliefand efortul facut de centrul de profit pentru atragerea resurselor necesare acoperirii plasamentelor in credite. 5. Creditele restante in total credite reflecta gradul de rambursare a creditelor acordate in perioada de timp analizata. Analiza nivelului si tendintelor ratei acestui indicator conduce la identificarea riscului potential al portofoliului de imprumuturi al centrului de profit astfel incat o rata inalta reflecta un risc ridicat. De asemenea, o rata inalta indica cresterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorarii serviciului datoriei in relatia banca client, cu consecinte directe asupra cheltuielilor si profitului calculat. Indicatorul se determina ca raport intre creditele restante si totalul creditelor acordate de centrul de profit. 6. Gradul de incasare a dobanzii caracterizeaza capacitatea clientilor bancii de a achita dobanzile aferente imprumuturilor contractate cu banca, in functie de fluxul de lichiditati (cash-flow) care reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasari) si a iesirilor de lichiditati (cheltuieli) in perioada raportata. Totodata indicatorul reflecta modul in care sunt utilizate resursele existente la dispozitia centrelor de profit pentru care banca bonifica dobanzile corespunzatoare, dar nu incaseaza

veniturile cuvenite la imprumuturile acordate. O consecinta directa a inregistrarii de catre centrul de profit a unei rate situate sub 100% o reprezinta constituirea de provizioane pentru dobanzile neincasate, cu afectarea cheltuielilor si respectiv diminuarea profitului. Indicatorul se calculeaza ca raport intre veniturile din dobanzi minus veniturile neincasate, pe de o parte, si respectiv veniturile din dobanzi, pe de alta parte. 7. Profitul pe salariat caracterizeaza volumul si eficienta activitatii centrului de profit, dimensionarea personalului in functie de activitatea si complexitatea serviciilor oferite clientilor, precum si capacitatea manageriala de utilizare a personalului in functie de gradul de dotare si informatizare al bancii. Valoarea indicatorului este cu atat mai mare, cu cat volumul de operatiuni si calitatea acestora sunt efectuate in numele clientilor bancii, astfel incat veniturile obtinute sa fie maxime in raport cu gradul de utilizare al timpului de lucru de catre salariatii bancii. Mentinerea unui numar de personal supradimensionat in raport cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen mediu si lung, prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare, nejustificate in raport cu veniturile realizate si cu consecinte directe asupra profitului realizat. Indicatorul se calculeaza ca raport intre profitul calculat si numarul mediu de personal angajat in cadrul centrului de profit la data analizei. 8. Volumul resurselor pe salariat reflecta calitatea si siguranta serviciilor oferite de banca astfel incat clientii, persoane fizice si juridice, sa devina interesati in derularea operatiunilor prin banca. Prin imbunatatirea continua a relatiei bancaclient, apropierea indeosebi fata de clientii mari care realizeaza atat activitate interna cat si de export, precum si ca urmare a diversificarii produselor bancare oferite intreprinderilor mici si mijlocii se creeaza posibilitatea atragerii de resurse acoperitoare pentru plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea, utilizarea eficienta a timpului de lucru creeaza posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzatoare a personalului. Indicatorul reflecta, in plus, pozitia bancii in mediul concurential in functie de zona de interes economic ca si operativitatea prestarii serviciilor si siguranta resurselor atrase de la clientii bancii. Indicatorul se calculeaza ca raport intre volumul resurselor atrase de centrul de profit si numarul mediu de personal. 9. Rata profitului reflecta valoarea veniturilor obtinute pentru realizarea unei unitati de profit si prezinta gradul in care centrul de profit realizeaza dezideratul maximizarii veniturilor in conditiile minimizarii cheltuielilor. Indicatorul se calculeaza ca raport intre veniturile totale si profitul calculat. 10. Rata rentabilitatii reprezinta indicatorul care masoara rezultatele managementului bancar, de optimizare a fluxurilor elementelor de activ in corelare cu volumul si structura resurselor atrase. Optimizarea raportului intre venituri si costuri reprezinta o latura esentiala a managementului bancar, fiind sursa principala a cresterii pe criterii calitative a profitului. Orientarea actuala a centrelor de profit se manifesta in tendinta de reducere a cheltuielilor, in special a celor cu functionarea bancii (salarii si cheltuieli aferente acestora, impozite si taxe, amortizari de mijloace fixe, cheltuieli materiale, cu energia, combustibilii, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronica a informatilor, cheltuieli cu paza si protectia bancii etc.). Indicatorul se determina ca raport intre profitul brut si valoarea cheltuielilor inregistrate de banca pe o anumita perioada. Valoarea

indicatorului este cu atat mai mare, cu cat o unitate de profit se obtine cu un volum minim de cheltuieli. 11. Gradul de acoperire a cheltuielilor de functionare din comisioane si taxe reflecta masura in care veniturile obtinute din operatiunile efectuate de banca in numele clientilor acopera cheltuielile proprii ale centrului de profit cu functionarea bancii (ce includ cheltuieli generale si cheltuieli administrativ-gospodaresti). Dimensionarea cheltuielilor cu functionarea bancii se efectueaza in stricta corelare cu volumul de activitate, cu numarul optim de personal si gradul de functionalitate si utilizare a spatiului in care se desfasoara activitatea bancara. Indicatorul se determina ca raport intre comisioanele si taxele de servicii incasate si cheltuielile cu functionarea bancii. O rata inalta a gradului de acoperire a cheltuielilor de functionare din comisioane si taxe incasate indica o buna organizare a activitatii si fluxurilor bancare precum si o pozitie importanta detinuta in sistemul concurential bancar ca urmare a calitatii si diversitatii serviciilor oferite clientilor bancii. Criterii de evaluare a performantelor bancare. Evaluarea activitatii unitatilor bancare pe baza criteriilor de performanta poate contribui la analiza calitativa a rezultatelor activitatii fiecarui centru de profit, privind veniturile, cheltuielile si rezultatele obtinute comparativ cu activitatea celorlalte centre de profit, ca si cu rezultatele obtinute in perioadele anterioare ale acestuia. Evaluarea se efectueaza pornindu-se de la indicatorii modelului de profitabilitate al bancii si are drept scop controlul si coordonarea procesului de optimizare privind dimensionarea si modernizarea retelei de banci, in functie de contributia efectiva la realizarea profitului calculat si a celui incasat, inregistrat pentru o perioada determinata. Analiza performantelor si determinarea masurilor ce trebuie avte in vedere pentru imbunatatirea performantelor unitatilor subordonate se poate efectua la nivelul centrului de profit, unde se pot aplica solutiile corespunzatoare de eficientizare a activitatii. Analiza indicatorilor de profitabilitate specifici activitatii bancare In cadrul strategiilor si politicilor bancare, profitabilitatea este factorul determinant care conditioneaza evolutia viitoare, dezvoltarea si consolidarea pozitiei bancii in cadrul sistemului bancar. Profitul brut este indicatorul ce reflecta eficienta intregii activitati, sintetizand influenta tuturor factorilor cantitativi si calitativi care actioneaza direct sau indirect asupra veniturilor si cheltuielilor. Profitabilitatea este un concept managerial ce are ca obiect evaluarea rezultatelor activitatii bancii din punct de vedere al eficientei atat pe ansamblu, cat si pe diferite componente manageriale. Privita conceptual, profitabilitatea reprezinta modalitatea de realizare a scopului fundamental al activitatii bancii, de maximizare a profiturilor in conditiile de minimizare a riscurilor. Profitabilitatea bancii este in fond o rezultanta a insumarii non-algebrice a profitabilitatii subunitatilor sale teritorile ori a profitabilitatii clientilor sau a profitabilitatii produselor si serviciilor promovate de banca. In cazul bancilor - similar cu intreprinderile, acestea isi constituie capital fix din aporturile actionarilor, atrag resurse de la depunatori, pe care le fructifica facand plasamente in diverse tipuri de investitii, in urma carora obtin venituri din care suporta salarii, taxe,

impozite, amortizarea capitalului, bonifica dobanzi, ramanandu-le un profit a carui marime depinde de eficienta investitiilor facute. Obiectivul fundamental urmarit de managementul bancii este maximizarea valorii investitiei proprietatilor, adica:
Profit = maxim Capital propriu

In cazul bancilor indicatorul este denumit ROE (Return Of Equity), care este indicatorul randamentului capitalului sau a fondurilor proprii si se exprima prin:
ROE = Venit net 100 Fonduri proprii totale

Calculat ca procent, acest indicator masoara randamentul procentual al fiecarei unitati monetare de fonduri proprii. Maximizarea ROE-ului este consecinta utilizarii eficiente a tuturor resurselor bancii (proprii si atrase) prin realizarea unor investitii de calitate. Spre deosebire de intreprinderi, bancile nu fac investitii mari in active fixe, iar factorul de productie principal este constituit cu precadere din resursele atrase si o parte din capitalul actionarilor, cash si alte fonduri. ROA (Return Of Assets) - indicatorul randamentului activelor se exprima prin:
ROA = Venit net 100 Active totale

Acest indicator masoara venitul net generat de fiecare unitate monetara de active. Daca acesti indicatori sunt mai mari decat cei ai unor banci similare, banca respectiva este o banca performanta. Randamentul fondurilor proprii este legat de randamentul activelor prin multiplicatorul fondurilor proprii (EM Equity Multiplier)
EM = Active totale 100 Total fonduri proprii

Multiplicatorul fondurilor EM compara activele cu fondurile proprii astfel ca o valoare mare a acestui indicator arata un grad mare de indatorare financiara. El reprezinta atat o masura a profitului, cat si a riscului [10, 198]. Analiza eficientei si deci si a rentabilitatii presupune evaluarea performantelor actuale ale bancii, contituind primul pas necesar in planificarea pe termen scurt, mediu si lung. Calculul indicatorilor de rentabilitate este necesar si din urmatoarele motive [12, 172]: permite compararea indicatorilor aferenti perioadei precedente cu valorile obiectivplanificate de catre managerul bancii, precum si stabilirea abaterilor; ajuta managementul bancii sa stabileasca obiectivele privind dimensiunea compromisurilor intre risc si profit la care banca poate fi rentabila; comparand rezultatele obtinute cu rezultatele unor banci asemanatoare, ajuta la stabilirea punctelor tari si punctelor slabe ale bancii. Prin banci asemanatoare se intelege acele banci care au aceeasi marime (active) si care activeaza pe piete comparabile, desi este un criteriu greu de aplicat. Principalii indicatori utilizati in aprecierea performantelor bancare sunt: 1. Rata rentabilitatii financiare (RRf) sau profitul la capital, este cea mai semnificativa expresie a profitului, care masoara rezultatele managementului bancar, in ansamblul sau, si, arata pentru actionari efectul angajarii lor in activitatea bancara.

RRf =

Profit net 100 Capital propriu

Capital propriu = Capitalul social + Fondul de rezerva + Alte fonduri + Profit nerepartizat Rata rentabilitatii financiare informeaza conducerea administrativa a bancii despre suma care a fost castigata pe unitate de valoare contabila a investitiei actionarilor in banca. Aceasta masura reflecta de asemenea gradul de generare a profitului, eficienta operationala, gradul de indatorare financiara sau previziunea obligatiilor fiscale. Astfel, rentabilitatea financiara a unei banci rezulta din rentabilitatea economica si efectul de levier (sau multiplicatorul capitalului), conform urmatoarei relatii matematice: Rata rentabilitatii activelor x Multiplicatorul capitalului = Rata rentabilitatii capitalului sau
Profit net Active Profit net = Active Capital Capital

2. Rata rentabilitatii economice (RRe) sau profitul la active, reflecta efortul capacitatii manageriale de a utiliza resursele financiare ale bancii pentru a genera profit. Se apreciaza ca rata rentabilitatii economice este cea mai buna masura a eficientei bancare, intrucat exprima direct rezultatul, in functie de managementul specific intermedierii bancare, de optimizare a operatiunilor active, in functie de un volum de resurse date.
RRe = Profit net 100 Active totale

3. Efectul de parghie (Ep) sau multiplicatorul capitalului, actioneaza atunci cand angajarea unor resurse noi este avantajoasa, respectiv cand costul resurselor este mai mic sau cel putin egal cu rentabilitatea economica si arata gradul in care utilizarea unor resurse suplimentare serveste cresterii rentabilitatii capitalului propriu (al rentabilitatii financiare).
Ep = Active totale Capital

Acest indicator variaza proportional cu ponderea capitalului in total pasive bancare. Cu cat ponderea capitalului este mai mare, cu atat riscul bancar este mai mic si efectul de parghie de asemenea. Pentru cresterea valorii acestui indicator se vor lua masuri ca: campanie de publicitate puternica pentru atragerea unui numar mare de clienti; marirea numarului de sucursale. 4. Rata profitului (Rpr). Marimea acestui indicator depinde in primul rand de raportul dintre veniturile si cheltuielile bancare si in al doilea rand de structura veniturilor si costurilor bancare. Acesta reprezinta principalul indicator de analiza, in cazul in care se urmareste reducerea costurilor bancare.
Rpr = Profit net 100 Venituri totale

5. Gradul de utilizare al activelor (GUA). Marimea acestui indicator depinde de marimea ratei dobanzii pe piata si de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se

realizeaza pentru un nivel dat al dobanzii pe piata prin cresterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt si cele mai riscante: cresterea ponderii lor implica si o crestere a nivelului de risc bancar.
GUA = Venituri totale 100 Active totale

Dupa cum se observa, rentabilitatea economica a unei banci exprima rentabilitatea utilizarii activelor, dupa cum rezulta si din relatia matematica [6, 289]: Gradul de utilizare al activelor x Rata profitului = Rata rentabilitatii activelor sau
Profit net Venituri Profit net = Venituri Active totale Active totale

le sunt administrate in functie de obiectivele de maximizare profitului si minimizare a riscului. Analiza profitabilitatii constituie o componenta principala a activitatii de management a B.A.R., la toate nivelele de conducere a bancii. Rentabilitatea capitalului (ROE) ofera o imagine a rentabilitatii bancii comparativ cu baza sa de capital. Gama tipica de variatie a acestui indicator este de 10-20%. Bancile care se bazeaza foarte mult pe imprumuturi spre a-si constitui activele vor avea un ROE mai mare. Un indicator ROE care este prea mare poate indica faptul ca baza de capital a bancii este prea mica si capacitatea sa de a se imprumuta este limitata. Rata profitului reprezinta efortul depus pentru maximizarea veniturilor in stricta corelare cu minimizarea cheltuielilor. La un nivel obtinut al veniturilor de plasamente efectuate, rata profitului va fi cu atat mai mare cu cat cheltuielile sunt corespunzator dimensionate atat in ce priveste cheltuielile cu operatiunile bancare, cat mai ales a celor cu functionarea bancii. Rentabilitatea activelor (ROA) ofera o imagine generala asupra profitabilitatii bancii. Indicatorul tipic se situeaza intre 0,5-1,6%. Bancile mari se situeaza in mod normal catre valoarea minima a acestui indicator, pe cand cele mici catre valore maxima. O tendinta de scadere a acestui indicator arata faptul ca banca are probleme cu veniturile. O tendinta de crestere este in general un semn pozitiv, dar poate indica si o asumare excesiva de risc.

Managementul Bancii Centrale

Functiile Bancii Centrale Continutul functionalitatii Bancii Centrale se manifesta prin functiile sale: A. functia de emisiune monetara B. functia de creditare C. functia de banca a bancilor D. functia de instrument al statului E. functia de gestionare a rezervelor valutare F. functia de realizare a politicii monetare Functia de emisiune a Bancii Centrale Banca Centrala detine monopolul emisiunii monetare. Ea se sprijina pe achizitia si monetizarea activelor monetare sub doua forme: - pe de o parte, Banca Centrala, ca institut de emisiune, pune in circulatie moneda materiala (bilete si piese) fiind vorba, nu de o ecuatie monetara ci de o simpla transformare a activelor bancare; - pe de alta parte Banca Centrala emite si gireaza moneda centrala constituita din soldurile pozitive ale bancilor si intermediarilor financiari in conturile lor de la aceasta (Banca Centrala). In consens cu monetaristii, emisiunea este un element al politicii monetare, bugetare si financiare a statului avand ca obiective: utilizarea deplina a fortei de munca, cresterea si stabilitatea economica. Emisiunea de moneda are urmatoarele determinante: a) avansurile directe catre Tezaur, ele definind sumele solicitate de deficitul bugetar aparut pe fondul unui decalaj de timp intre cheltuielile necesare si veniturile reale; b) creantele asupra strainatatii. In prezent, neexistand alte limite ale volumului emisiunii decat acelea stabilite de Banca Centrala, aceasta, in acord cu autoritatile publice, furnizeaza economiei volumul necesar de lichiditate. In plus, volumul bancnotelor fiind redus in totalul lichiditatii monetare, acesta va depinde, in principal de preferintele si obisnuitele agentilor economici de a-si regla platile in numerar.

In stransa legatura cu exercitarea privilegiului de emisiune, Banca Centrala devine, patrimonial, detinatoarea stocului de aur monetar si titulara rezervelor valutare ale tarii. Banca Centrala se ocupa si de preluarea bancnotelor uzate, in vederea distrugerii lor. Principalele elemente generale de protectie a bancnotei impotriva falsificarii sunt urmatoarele: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. hartia; filigranul; firul de siguranta; cernelurile (tusurile tipografice si cernelurile anticopiere); elementele fluorescente; desenele (ansamblul tiparit); tehnica de imprimare. Desenul si textul fiecarei valori si cupiuri in care se emite moneda sunt supuse aprobarii Consiliului de Administratie al B.N.R.. Politica de imprimare si de emisiune este exercitata de catre Consiliul de Administratie cu respectarea regulilor generale tehnice din traditia nationala si a celor asimilate din ultimele evolutii pe plan mondial in domeniu (heraldica, tehnici de imprimare si fabricatie a hartiei si a aliajelor monetare, etc.). Odata emise, bancnotele si monedele metalice sunt puse in circulatie de catre B.N.R. printr-o retea securizata proprie pe intreg teritoriul tarii. Principalii agenti de raspandire a bancnotelor si monedelor metalice in public sunt casieriile unitatilor locale ale bancilor comerciale (sucursale, filiale, agentii), precum si Posta Romana. Prin functia de emisiune Banca Centrala are raspunderea calitatii circulatiei monetare si dimesionarea masei monetare si de credit prin: manevrarea taxei scontului, operatiuni la piata libera, sistemul rezervelor minime obligatorii. a) Manevrarea taxei scontului. Scontarea reprezinta operatiunea de achizitionare a efectelor de comert de catre bancile comerciale de la agentii economici contra unei taxe a scotului privat. Aceasta este stabilita in functie de dobanda de pe piata, taxa oficiala a scontului, precum si de perioada ramasa pana la scadenta titlului. b) Operatiuni la piata libera. Aceste operatiuni presupun vinderea sau cumpararea de catre Banca Centrala a titlurilor de valoare emise de catre stat (certificate de trezorerie - titluri financiare de credit emise de catre stat pe perioade scurte intre 13 si 52 de saptamani, nepurtatoare de dobanda si care se vand sub valoarea lor nominala - sau bonuri de tezaur titluri financiare cu termen de scadenta mai lungi de pana la 10 ani care pot fi tranzactionate si pe piata secundara de capital). Vinderea titlurilor de catre Banca Centrala presupune reducerea masei monetare de pe piata, pe cand cumpararea acestora conduce la o crestere a lichiditatilor bancilor comerciale. Pe aceasta piata Banca Nationala poate efectua urmatoarele tranzactii: cumparari si vanzari reversibile repo/revers repo de titluri de stat si alte active negociabile, emisiune de certificate de depozit, swap valutar, acordare de credite colateralizate garantate cu active eligibile. c) Sistemul rezervelor minime obligatorii. Rezervele minime obligatorii constituie obligatia bancilor comerciale de a-si constitui depozite in moneda nationala sau intr-o valuta la Banca Centrala. Aceasta rezerva se calculeaza prin aplicarea unei cote procentuale la totalul depozitelor primite de catre respectiva banca. Acest sistem a fost

pus in aplicare pentru prima data in S.U.A., fiind generalizat si in celelalte state dupa 1929. Aceasta tehnica permite Bancii Centrale sa retraga moneda disponibila de pe piata reducand astfel volumul de credite din economie si conducand la cresterea ratelor dobanzii pe piata. Mecanismul poate fi utilizat si pentru stimularea creditarii economiei prin micsorarea ratei rezervelor minime obligatorii. In aceasta perioada, in Romania acest mecanism poate fi utilizat de catre Banca Nationala a Romaniei pentru reducerea ecartului dintre ratele active si pasive ale dobanzilor, cat si pentru descurajarea dolarizarii. Incepand cu luna august a anului 2002 Banca Nationala a Romaniei a emis un nou regulament (nr. 6/2002) privind regimul rezervelor minime obligatorii. Prin acesta se modifica perioada de constituire a rezervelor de la doua saptamani la o luna si, de asemenea, nivelul zilnic efectiv al rezervelor poate sa depaseasca cu mai mult de 10% nivelul calculat. Acest regulament poate avea un efect favorabil asupra pietei monetare pentru ca bancile vor putea stimula constituirea de depozite pe termen lung, vor apela mai des la resursele Bancii Nationale a Romaniei. De asemenea, volatilitatea de pe piata interbancara se va diminua odata cu prelungirea perioadei ceea ce va conduce la o netezire a variatiilor de lichiditate aparute la sfarsit de luna. Functia de creditare a Bancii Centrale

Banca Centrala participa la creatia monetara acordand imprumuturi pe urmatoarele cai: a) creditarea Trezoreriei publice, sursa importanta de emisiune monetara in trecut; b) interventiile pe pietele valutare. Chiar daca Banca Centrala joaca un rol direct in creatia monetara, functia de creditare (respectiv de completare a disponibilitatilor necesare) a bancilor cu moneda centrala este indirecta. Ea se realizeaza prin: -operatiuni de scontare si rescontare a titlurilor de credit. -acordarea creditelor de refinantare, in care caz Banca Centrala apare in calitate de imprumutator. Refinantarea creditelor se poate face, fie sub forma pensiunilor 1 pe piata interbancara, fie sub forma operatiunilor de cumparare-vanzare de bonuri de tezaur sau obligatiuni. In cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit si plati, Banca Nationala a Romaniei poate acorda bancilor credite pe termene ce nu pot depasi 90 de zile, garantate cu: a. titluri de stat provenite din emisiuni publice cu scadenta de plata in termen de maxim 1 an de la data constituirii garantiei, prin remiterea lor in portofoliul B.N.R.; b. cambii si bilete la ordin trase sau subscrise pentru plata unor prestatii comerciale, industriale sau agricole de catre persoane juridice eligibile; c. warante sau recipise de depozit emise cu privire la bunuri fungibile sau alte bunuri valabil asigurate contra riscurilor de pierdere, distrugere sau deteriorare;

Pensiunea este o forma de creditare a bancilor, practicata mai ales de Germania dupa 1980

d. depozite constituite la Banca Nationala a Romaniei sau la alte persoane juridice

agreate de banca, constand din orice active pe care aceasta le poate vinde, cumpara ori tranzactiona2. Functia de creditare, in general, si vanzarea-cumpararea de bonuri de tezaur sau obligatiuni confera Bancii Centrale un rol de baza in sistemul monetar si de credit permitandui sa exercite controlul asupra creatiei monetare si sa orienteze distribuirea creditelor in functie de necesitatile economiei. Functia Bancii Centrale de banca a bancilor Aceasta functie a Bancii Centrale este motivata de doua interpretari. Pe de o parte, avem in vedere atributiile destinate si raporturile pe care le are cu celelalte banci in constituirea de resurse (depozite) ceea ce justifica denumirea de banca a bancilor (mama a bancilor). Pe de alta parte, Banca Centrala este banca care fata de toate celelalte banci, joaca efectiv rolul de banca privind distribuirea depozitelor si mai ales acordarea de credite. Prin Banca Centrala se efectueaza si compensarea creantelor reciproce dintre celelalte banci prin constituirea unui sistem electronic gestionat de catre Transfond. Aceasta societate este o soeictate pe actiuni ai carei actionari sunt Banca Nationala a Romaniei si bancile comerciale. Ea este unica institutie din Romania care efectueaza servicii de trasnfer de fonduri si decontare interbancara. In data de 1.05.2001, SC TransFonD SA a preluat de la B.N.R. o parte din servicii cu respectarea confidentialitatii datelor si informatiilor la care au acces, asa cum este prevazut in Actul Constitutiv al SC TransFonD SA si in legislatia in materie. In prima faza SC TransFonD SA funtioneaza in calitate de agent al Bancii Nationale a Romaniei, in numele si pe contul acesteia, in conformitate cu Hotararea B.N.R. nr. 6/19.04.2001 si Contractului de mandat incheiat intre BNR si SC TransFonD SA. In ipostaza de banca a bancilor, Banca Centrala se dovedeste a indeplini atat calitatea de supraveghetor al comertului de banca (verificarea operatiunilor unei institutii bancare pentru a vedea daca acestea respecta reglementarile legale in vigoare), supunand unui control specificat inscrierea, functionarea si orientarea bancilor cat si cea de dirijor al politicii monetare si de credit implicand dimensionarea riguroasa a creditului si a fluxurilor monetare si nu in ultimul rand a strategiilor de implementare a politicilor economice optime. D. Banca Centrala banca a statului Trezoreria (Statul in functia sa financiara) si Banca Centrala au misiuni diferite. Banca Centrala nu reprezinta contabilul statului si nici nu-si asuma gestionarea directa a datoriilor publice. Trezoreria are responsabilitatea baterii monedelor divizionare, ea posedand in plus, un circuit monetar propriu. Totusi, Banca Centrala actioneaza ca trezorier al statului, tinand in evidentele sale contul curent al Trezoreriei statului. In acest cont se reflecta impozitele percepute si alte plati efectuate, in numele Trezoreriei Statului.
2

Legea privind Statutul B.N.R. nr. 101 din 1998, pg. 5

Desi, Banca Centrala nu este creditorul guvernului, aceasta ajuta guvernul sa identifice sursele de imprumut din cadrul economiei actionand fie ca agent direct sau prin intermediul altor banci in procesul de emisiune a obligatiunilor sau a altor inscrisuri, in vanzarea si rascumpararea acestora si plata dobanzilor aferente, fie in calitate de consultant al acestuia, acordand consultanta cu privire la cel mai potrivit titlu de valoare care sa fie oferit spre vanzare, nivelul dobanzii ce trebuie platit, conditiile creditului si momentul cand trebuie facuta oferta de vanzare pe piata. Cumpararea si vanzarea de titluri ale statului pe piata primara este de altfel o modalitate de finantare directa a trezoreriei. Suma de bani datorata de guvern se numeste datorie publica. Banca Centrala gestioneaza datoria publica rambursand valoarea obligatiunilor si a celorlalte titluri de valoare, cand acestea ajung la scadenta si inlocuindu-le cu noi emisiuni de valori mobiliare (daca este cazul). Banca Centrala este si reprezentant al statului in relatiile monetare si financiare internationale participand la tratative si negocieri externe in probleme monetare si de plati. De asemenea, negociaza si incheie acorduri cu alte banci centrale, banci comerciale straine sau institutii monetare internationale aplicand si normele de conduita agreate de aceste institutii in domeniul monetar si de credit. E. Banca Centrala gestionar al rezervelor valutare Asigurand gestiunea rezervelor valutare (aur sau devize) Banca Centrala intervine pe piata valutara in numele intereselor statului. Astfel, Banca Centrala asigura stabilitatea cursurilor valutare prin interventia directa pe piata, prin cumparare sau vanzare de valuta, asigura mentinerea rezervelor nationale la un nivel adecvat tranzactiilor externe ale statului. Pentru indeplinirea acestei functii, Bancii Centrale ii sunt incredintate atributii autoritare de a aplica sistemul de restrictii valutare pe care statul le decide si le aplica: - controlul asupra platilor in devize; - preluarea in favoarea statului a unor plati din incasarile in valuta; - efectuarea si controlul schimburilor valutare. In administrarea regimului valutar B.N.R., conform Legii nr. 101/1998, raspunde de: 1. emiterea reglementarilor cu privire la operatiunile cu active externe si aur in vederea protejarii monedei nationale; 2. elaborarea balantei de plati si a altor lucrari privind pozitia investitionala internationala a tarii; 3. stabilirea cursurilor de schimb pentru operatiuni proprii pe piata valutara, calcularea si publicarea cursurilor medii pentru evidenta statistica; 4. autorizarea si retragerea autorizatiei, precum si supravegherea persoanelor juridice care au obtinut autorizatia de a efectua tranzactii valutare; 5. stabilirea de plafoane si alte limite pentru detinerea de active externe si operatiuni cu aur si active externe pentru persoanele juridice si fizice; 6. stabilirea plafonului si a conditiilor indatorarii externe a persoanelor juridice si fizice care intra sub incidenta regimului valutar; 7. pastrarea si administrarea rezervelor internationale ale statului.

F. Banca Centrala factor esential in realizarea politicii monetare Impreuna cu Ministerul de Finante, Banca Centrala are un rol esential in determinarea si definirea politicii monetare. Obiectivele politicii monetare au suferit modificari sensibile in ultimele decenii: daca in anii 60 politicile monetare au sustinut cresterea economica, anii 70 si 80 lupta guvernelor impotriva inflatie, anii 90 par a fi anii unor politici monetare orientate impotriva speculatiei. Obiectivul central al politicii monetare trebuie sa-l constituie supravegherea tinutei monedei nationale pe piata internationala. In acest sens, Banca Centrala fixeaza nivelul obiectivelor intermediare cu privire la rata de crestere anuala a agregatelor. Totodata, ea dezvolta operatiuni specifice de cumparare si vanzare a bonurilor de tezaur, avand misiunea de a determina rata de referinta utilizata pentru calculul ratelor obisnuite ale dobanzii. Apoi, Banca Centrala controleaza instrumentele de comanda vitale pentru economie, furnizeaza informatiile necesare elaborarii unei politici monetare adecvate realitatilor economicefinanciare.

Operatiunile Bancii Centrale Desi unele activitati ale Bancii Centrale nu apar direct in bilant, analiza acestuia prezinta o importanta deosebita pentru intelegerea modului in care Banca Centrala actioneaza pentru realizarea obiectivelor politicii monetare. In activitatea lor, bancile centrale efectueaza doua tipuri de operatiuni clasice: 1. operatiuni pasive 2. operatiuni active 1. Operatiunile pasive ale Bancii Centrale se refera la: a) constituirea capitalului propriu; b) depunerile la bancile de emisiune; c) emisiunea de bancnote. a) Capitalurile proprii constituite fie prin subscrierile facute de stat, fie de catre particulari joaca un rol minor in operatiunile Bancii Centrale (2%) comparatie cu bancile comerciale. Totusi rolul Bancii Centrale se datoreaza sprijinului statului si locului central ocupat de acesta in sistemul bancar si monetar. b) Depunerile la bancile centrale au o pondere relativ redusa si sunt facute de catre bancile comerciale (conturi curente), de catre stat, prin Trezorerie sau de catre bancile altor state, in scopul efectuarii decontarilor internationale (depuneri in valuta). c) Cea mai importanta operatiune pasiva (intre 70-80% din total) o reprezinta emisiunea de bancnote. 2) Operatiunile active

Daca in ceea ce priveste structura pasivelor Bancilor Centrale din majoritatea statelor aceasta se aseamana, nu acelasi lucru se poate spune despre ponderea diferitelor operatii active in bilant. Aceasta structura este influentata in mod hotarator de politica monetara si instrumentele acestora care sunt adecvate particularitatilor fiecarui sistem financiar national. In cadrul operatiunilor active ale Bancii Centrale, delimitam: a) operatiuni de creditare; b) operatiuni de decontare; c) operatiuni de vanzare-cumparare de aur si devize. a) Operatiunile de creditare. Acordarea de credite constituie principala operatiune activa a bancilor centrale. In cele mai multe tari accesul bancilor la creditele Bancii Centrale nu mai este un drept ci un privilegiu. Conditiile acordarii creditului de catre Banca Centrala sunt stabilite de ea. In functie de aceste conditii si de gradul de dezvoltare a pietelor financiare acest post poate avea o pondere dominanta (Franta, Germania, Japonia) sau minima (S.U.A.). Aceste credite sunt in cele mai multe cazuri garantate cu valori mobiliare si se acorda sub mai multe forme: - rescontul de cambii. Odata cu titlul de credit, Banca Centrala preia partial si riscul insolvabilitatii debitorului, risc care in perioada de criza economica poate atrage pierderi foarte mari. Rescontarea are o pondere importanta in Germania (25%), Japonia (10%) si Franta (30%). In S.U.A. bancile membre ale Sistemului Rezervei Federale imprumuta de la Banca Regionala a Rezervelor Federale doar cand volumul rezervelor lor nu este suficient. - Linia de credit, este acordata pe o perioada determinata bancilor comerciale la o dobanda stabilita in functie de dobanda pietei. - creditul pe gaj de efecte comerciale. In acest caz titlurile de credit raman in proprietatea bancii comerciale servind Bancii Centrale doar ca o garantie a rambursarii imprumutului. Creditul pe gaj de efecte comerciale se practica in cazul unor imprumuturi pe perioade mai mici decat permite rescontul sau atunci cand rescontul nu este convenabil datorita dobanzilor mai mari decat la imprumuturile pe termen scurt. - avansurile lombard (sau creditul pe gaj de efecte publice). La baza acestui credit stau titlurile de imprumut ale statului (obligatiuni, bonuri de tezaur, etc.) cumparate de catre bancile comerciale si care se bucura de o buna credibilitate. Creditul lombard este o forma de finantare ce se acorda peste noapte societatilor bancare pentru asigurarea platilor zilnice ale acestora. Valoarea garantiilor trebuie sa acopere in proportie de 100% creditul si dobanda aferenta. - Creditul special este o forma de refinantare acordata bancilor aflate in criza de lichiditate. El se acorda pentru o perioada predeterminata si este garantat in general cu tiluri ale statului sau hartii de valoare agreate de Banca Centrala, fiind necesar si un plan de redresare financiara a bancii respective. - pensiunea, ca forma de creditare a bancilor (practicata mai ales de Germania), nu aduce un profit consistent Bancilor Centrale, dar elimina riscul aproape complet. Bancile debitoare se obliga sa rascumpere titlurile preluate de Banca Centrala inainte de scadenta lor ceea ce face ca, in caz de insolvabilitate a debitorului, Banca Centrala sa nu sufere pierderi.

Operatiunile de decontare se realizeaza la cererea bancilor comerciale prin conturile de corespodent, utilizandu-se viramentul (plati fara numerar). Tot in aceasta categorie intra si lichidarea obligatiunilor financiare dintre tari pe calea compensatiilor. Prin aceste operatiuni de active, Banca Centrala se plaseaza in postura de gestionar al fluxurilor banesti interbancare dar si de implicator in desfasurarea decontarilor intrabancare. Cumparari si vanzari de aur si devize. Prin intermediul acestor operatiuni, Banca Centrala isi consolideaza rezerva valutara a statului si urmareste influentarea cursului monedei nationale fata de valutele de referinta, in functie de conditiile si interesele existente, impuse de politica monetar-valutara a tarii respective.

Pasivele bancilor comerciale

Resursele bancilor sunt constituite din resurse proprii si resurse atrase. Din punct de vedere al gradului de stabilitate, resursele proprii cuprind resurse stabile, care pot fi plasate pe termen lung, constituite din capitalul social cash, fondul de rezerva, prime legate de capitalul social varsat si resurse temporare care pot fi plasate pe termen foarte scurt si scurt, constituite din: rezerva generala pentru riscul de credit, provizioanele pentru riscul de credit, dividendele de plata, impozitele constituite pana devin exigibile. Resursele atrase constituie partea cea mai activa din resursele bancii, practic, pe seama acestora banca isi poate indeplini functia de investitii in economie, resursele proprii avand o pondere neinsemnata in investitiile facute de banca. Capitalul bancar desemneaza fondurile pe care banca le poate folosi pentru finantarea unor operatiuni pe termen nelimitat. Formele capitalului bancar pot fi delimitate de modul lor de procurare: capitalul bancar in sens restrans si alte surse de capital bancar. Fondurile proprii ale societatilor bancare sau capitalul bancar in sens restrans este forma clasica a capitalului bancar si forma exclusiva pentru majoritatea bancilor romanesti. Capitalul bancar in sens restrans cuprinde: capitalul social varsat, profitul nerepartizat si fondurile bancare proprii. Sursele sale de constituire pot fi interne reinvestirea profitului - sau externe - emisiunea publica sau privata de actiuni. Capitalul si fondurile de rezerva ce se constituie pe seama profitului, au un aport redus in formarea resurselor de creditare ale bancilor, deoarece bancile fiind societati pe actiuni, formeaza capitalul propriu prin emisiune si subscriere de actiuni. Actiunile bancilor sunt indivizibile, iar banca nu recunoaste decat un singur proprietar pe fiecare actiune.

Stabilirea valorii capitalului bancar se poate face in trei modalitati: 2 la valoarea contabila, ca diferenta intre totalul activelor si pasive, ca o marime folosita pentru raportare; 2la valoarea de piata, folosind cursul actiunilor aflate in circulatie, multiplicat cu numarul acestora; 2la valoarea nominala a actiunilor. In Romania, conform normelor Bancii Nationale a Romaniei 2/1994, fondurile proprii ale societatilor bancare includ: 2capitalul propriu, in care sunt cuprinse: -fondul de rezerva; -fondul mijloacelor fixe; -fondul de dezvoltare; -alte fonduri, constituite din profitul net, in limita legii. 2capitalul suplimentar, in care se cuprind: -fondul de risc; -rezervele din evaluarea activelor; -datoria subordonata. Datoria subordonata include toate tipurile de instrumente de credit la termen, cu dobanzi fixe sau variabile (obligatiuni). Cele mai multe emisiuni pe termen mediu si de valoare relativ redusa sunt vandute clientilor banci. Alte emisiuni mai importante sunt cumparate de bancile corespondente partenere. Partea cea mai mare a titlurilor pe termen lung sunt plasate privat societatilor de asigurari, fondurilor de plasamente si fondurilor de pensii. Emisiunile publice se fac, de regula, pentru valori foarte mari, pentru ca sunt mai scumpe, iar procedura prin oferta publica initiala este complicata. Nu sunt excluse nici instrumente cu dobanzi variabile sau cu dobanzi convertibile. Obligatiunile convertibile propriu-zis dau detinatorului un drept de conversie in actiuni preferentiale. Exista insa si emisiuni de obligatiuni cu dobanzi variabile, convertibile in obligatiuni cu dobanda fixa. Teoretic, capitalul bancar indeplineste urmatoarele functii: 2protejeaza deponentii in eventualitatea insolvabilitatii si lichidarii bancii; 2absoarbe pierderile neanticipate, pentru a mentine increderea clientilor astfel incat, in conditii de stres, bancile sa-si poata continua activitatea. 2serveste la achizitionarea de mijloace fixe necesare desfasurarii activitatii; 2serveste ca o limita impusa pentru expansiunea nejustificata a activelor. Capitalul propriu al bancilor este format din capitalul apartinand actionarilor si anume: 2capitalul social 2prime de capital; 2rezerve; 2diferente din reevaluare; 2fonduri constituite din profit; 2profit nerepartizat; 2subventii si provizioane reglementate pentru riscuri si cheltuieli. Capitalul trebuie sa fie subscris integral si varsat dupa cum urmeaza: 250% in momentul constituirii;

2diferenta de capital in termen de doi ani de la data constituirii societatii bancare, dupa cum urmeaza: -10% in primul semestru; -20% in al doilea semestru; -30% in al treilea semestru; -40% in al patrulea semestru. Conform Ordonantei guvernului nr. 40/1996, constituirea capitalului bancar trebuie sa se faca pe cale baneasca, majorarile ulterioare de capital putandu-se efectua atat pe cale baneasca - reinvestirea profitului -, cat si prin folosirea altor surse. Primele legate de capital reprezinta capitalul creat ca diferenta intre valoarea de emisiune, valoarea contabila sau de aport, dupa caz a actiunilor, si valoarea lor nominala. Practica bancara a evidentiat ca se intalneste foarte rar situatia in care valoarea de emisiune a noilor actiuni corespunde valorii nominale. Primele de capital cuprind: 2primele de emisiune, care reprezinta diferenta dintre pretul de emisiune a noilor actiuni si valoarea nominala a actiunilor; 2 primele de fuziune, care apar in cazul fuziunii prin absorbtia altei societati bancare; 2primele de sciziune, care apar in cazul inglobarii cotelor parti care provin din scindarea unei societati; 2prima de conversie, care rezulta in cazul schimbarii obligatiunilor in actiuni; Societatile bancare pot sa-si constituie mai multe tipuri de rezerve, conform normelor in vigoare. Rezervele deductibile din punct de vedere fiscal se constituie din profitul brut, acestea fiind: 2rezervele legale, constituite din profitul brut realizat la finele anului, in limitele prevazute de Legea 58/1998 astfel: -20% pana cand fondul de rezerva egaleaza capitalul social; -10% pana cand fondul de rezerva echivaleaza cu dublul capitalului social. Dupa atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezerva se face din profitul net. 2rezerva generala pentru riscul de credit care se constituie din profitul brut, in limita a 2% din creditele acordate existent la sfarsitul anului. Rezervele constituite din profitul net si din cel reportat sunt: 2rezerve legale suplimentare; 2rezerve statutare, potrivit prevederilor statutului; 2rezerve generale, pentru riscul de credit suplimentar; 2alte rezerve. Provizioanele asimilate capitalului sunt provizioanele pentru riscuri si provizioanele reglementate. Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli reprezinta rezerve valorice constituite pentru recuperarea pierderilor determinate de evenimente previzibile. In anul 1994, intre bancile tarilor cu practici legislative diferite a devenit operativa norma Cooke, elaborata de Comitetul de la Basel. Aceasta norma este de fapt un raport minimal intre fondurile proprii ale unei banci si calitatea activelor sale pentru ca, in situatia in care banca se confrunta cu clienti care nu ramburseaza creditele, sa-si poata plati deponentii. Elementele luate in calcul sunt fondurile proprii si activele ponderate, conform relatiei: Fondurile proprii

Norma Cooke = 8% Active ponderate Conform circularei nr. 10/06.03.1997 B.N.R., fondurile proprii se obtin prin insumarea urmatoarelor elemente: 2capitalul propriu sau capital de rangul I, constituit din: capitalul social varsat, prime legate de capital varsate, fondul de rezerva, profit nerepartizat, fondul de imobilizari corporale si fondul de dezvoltare; 2capitalul suplimentar sau capital de rangul II este constituit din rezerva generala pentru riscul de credit, fonduri proprii rezultate din reevaluarea imobilizarilor corporale si sumele legal inregistrate in contul "Alte rezerve". Activele ponderate reprezinta elemente de activ din bilant si active extrabilantiere, ajustate cu un coeficient de pondere de risc care variaza in functie de riscul de credit asociat fiecarui activ. Modul de calcul al fondurilor proprii, precum si ponderile de risc pe categorii de active din bilant, sunt reglementate prin norme emise de B.N.R. Totusi, norma Cooke ia in calcul numai riscul de creditare al bancii, fara a avea in vedere riscul mare al ratei dobanzii. Conform dispozitiilor art. 8 din Legea 33/1991 privind activitatea bancara, societatile comerciale pot majora capitalul social prin utilizarea urmatoarelor surse: 2primele de emisiune sau de aport si alte prime legate de capital integral incasate ramase dupa plata si acoperirea cheltuielilor neamortizate efctuate prin astfel de operatiuni, precum si rezervele constituite pe seama unor astfel de prime; 2sumele alocate din profitul realizat in perioada urmatoare obtinerii autorizatiei de functionare drept surse proprii de constituire a fondului de dezvoltare; 2aporturile in natura la capitalul social aduse de actionari, constand in cladiri si terenuri destinate exclusiv sediilor societatilor bancare; In primele doua situatii, majorarea capitalului social nu poate depasi, cumulat, valoarea capitalului social subscris si varsat al societatii bancare existent la data intrarii in vigoare a Ordonantei guvernului nr. 40/1996; 2dividendele din profitul net cuvenite actionarilor, dupa plata impozitului pe dividende, potrivit legii; 2rezervele constituite din profitul net; 2sumele inregistrate ca rezerve din diferente de curs valutar, potrivit normelor legale.

Resursele atrase Resursele atrase sunt cunoscute in literatura de specialitate ca fiind capitalul de imprumut, adica fondurile pe care populatia le incredinteaza bancii sub forma de depozite la vedere sau la termen. Acestea constituie principalele fonduri care alimenteaza operatiunile de credit ale bancii. Incercarea de a creste cat mai mult volumul acestor depozite este principala activitate de atragere de resurse.

Depozitele bancare constituite de clientela reprezinta o modalitate de atragere a disponibilitatilor banesti ale persoanelor fizice si juridice. Depunerile agentilor economici pot fi clasificate, in functie de durata de timp pentru care sunt facute si de destinatia lor in: 2depozite la vedere; 2depozite la termen; 2depozite colaterale; 2depozite pe certificate de depozit; 2depozite pe carnete si librete de economii. Depozitele colaterale se constituie in vederea garantarii unor obligatii contractuale, si anume: 2deschiderea de acreditive; 2emiterea de scrisori de garantie; 2ordine de plata cu scadenta; 2cec-uri certificate; 2garantii ale gestionarilor.

Depozite de economii Bancile au introdus sistemul de depozit de economii pentru a face fata concurentei caselor de economii, ca si pentru a orienta catre anumite forme de plasament economiile persoanelor fizice. Sistemul de depozit de economii cunoaste o mare varietate de forme: librete de economii, economii pentru locuinta si economii pentru plasament industrial. Libretele de economii ofera un serviciu de casierie restrans, care nu permite si eliberarea de cec-uri, ci doar retragerea de numerar sau efectuarea de viramente din/in alt cont apartinand aceluiasi titular. Operatiunile sunt inscrise in libretul eliberat titularului. Calculul dobanzilor la conturile pe libret se bazeaza pe urmatorul mecanism: 2pentru sumele depuse, dobanda curge din prima zi a chenzinei consecutiva datei depunerii; 2pentru sumele retrase, dobanda inceteaza sa curga in ultima zi a chenzinei care a precedat data retragerii. Depozitele de economii pentru construirea sau cumpararea unei locuinte se bazeaza pe acelasi mecanism ca si creditele accesibile dupa un termen. O perioada de economisire intr-un depozit bancar este urmata de acordarea unui credit, a carui sursa il constituie tocmai depozitele de economii. Acest instrument de economisire a fost creat cu scopul de a dirija economiile populatiei sore constructia de locuinte. Datorita interventiei statului, avantajele considerabile acordate celor care utilizeaza acest instrument sunt acompaniate de unele exigente. Depozitele de economii pentru dezvoltarea industriei sunt menite sa afecteze aceste resurse finantarii intreprinderilor industriale. Dobanzile bancare cuvenite depunatorilor beneficiaza de un regim fiscal de favoare. Depozitele sunt la vedere si depunerile pot fi efectuate oricand.

Imprumuturi de la Banca Nationala Imprumutul de licitatie se acorda pe o durata de 15 zile, fiind garantat cu titluri de stat si alte titluri acceptate de Banca Nationala a Romaniei. Imprumutul de licitatie se acorda in cadrul unui plafon maxim pe intregul sistem bancar si pe o durata fixa. La licitatie pot participa toate societatile bancare, iar dobanda se stabileste competitiv in cadrul sedintei de licitatie. Creditul este acordat societatilor bancare castigatoare ale sedintei de licitatie. Imprumutul structural reprezinta o forma de refinantare prin care o banca este autorizata de banca centrala sa prevaleze succesiv sume dintr-un cont deschis la banca centrala pana la un anumit nivel si intr-un interval de timp prestabilit. Garantarea unui asemenea credit se face cu efecte de comert si alte hartii de valoare acceptate de Banca Nationala a Romaniei. Imprumutul lombard reprezinta o forma de refinantare cu totul speciala acordata peste noapte bancilor pentru a-si asigura platile zilnice si este reprezentat de soldul debitor inregistrat la inchiderea in contul curent al unei banci deschis la banca centrala, fiind transferat automat in contul de credit lombard. Imprumuturile acordate intre banci pot fi clasificate astfel: 2imprumuturi de pe o zi pe alta primite de la banci; 2imprumuturi la termen primite de la banci; 2imprumuturi financiare primite de la banci; 2datorii atasate. Titlurile care fac obiectul operatiunilor bancare pot fi: 2 valori mobiliare emise in tara si strainatate; 2 titluri de piata interbancare; 2 alte titluri negociabile. Actiunile sunt titluri de valoare care atesta dreptul de proprietate a detinatorului asupra unei parti din capitalul firmei emitente. Ele sunt purtatoare de venituri variabile sub forma de dividende. Obligatiunile sunt titluri de valoare emise, de regula, de stat pentru acoperirea deficitului bugetar. Ele sunt purtatoare de venituri fixe sub forma de dobanzi. Obligatiunile pot imbraca mai multe variante: 2obligatiuni ordinare, a caror rascumparare se realizeaza la o data stabilita si la o valoare de cumparare egala cu valoarea de emisie si valoarea nominala; 2obligatiuni de prima emisie, care genereaza obtinerea de valoare suplimentara in momentul cumpararii, deoarece valoarea de emisie este mai mica decat valoarea nominala. Rascumpararea la scadenta se face la valoarea nominala. 2obligatiuni cu prima de rambursare, care genereaza obtinerea de venituri suplimentare in momentul rascumpararii. Valoarea de rascumparare este mai mare decat valoarea de emisie. Valoarea de emisie este egala cu valoarea nominala.

2obligatiuni cu prima de emisie si rambursare, care genereaza obtinerea de

venituri suplimentare in momentul cumpararii si rascumpararii. Valoarea de emisie este mai mica decat valoarea nominala, iar valoarea de rascumparare este mai mare decat valoarea de emisie.

Marketingul bancilor comerciale

Pentru termenul de marketing sunt utilizate o diversitate de acceptiuni, cele mai multe dintre acestea asimiland marketingul cu vanzarea produselor si serviciilor, activitatile de reclama si publicitate si relatii cu publicul. Cea mai reprezentativa definitie despre marketing bancar spune ca: marketingul bancar este managementul proceselor care conduc la satisfacerea necesitatilor financiare ale clientilor intr-o maniera profitabila pentru banca. Aceasta definitie arata importanta satisfacerii consumatorului, dar in acelasi timp subliniaza interesul bancii de a-si atinge propriile obiective. In literatura de specialitate se foloseste des termenul de orientare spre piata. Pentru o banca orientata spre piata, termenul are urmatoarea semnificatie: 1. banca vine cu succes in intampinarea nevoilor financiare ale clientului, adica: - identifica noi necesitati ale clientului; - remodeleaza produsele si serviciile (daca este cazul); - creaza noi produse si servicii; - lanseaza pe piata produsele si serviciile solicitate. 2. banca detine o structura organizatorica si functionala flexibila, care ii permite readaptarea continua la nevoile financiare ale clientilor, aflate intr-o evolutie continua. In scopul indeplinirii cu succes a procesului de marketing, toate bancile ar trebui: - sa identifice pietele care sunt cele mai profitabile pentru ele; - sa analizeze nevoile clientilor lor, atat in prezent cat si pentru viitor; - sa intocmeasca planurile de afaceri si setul de obiective pentru a indeplini aceste nevoi; - sa mentioneze serviciile si sa promoveze produsele pentru realizarea planului. Marketingul bancar a parcurs urmatoarele etape: - reclama, publicitate si promovarea vanzarilor; - zambet si atmosfera prietenoasa; - inovare;

- pozitionare pe piata; - analiza, planificare si control. Adoptarea conceptului de marketing ca baza a ansamblului deciziilor strategice presupune luarea in considerare a patru elemente: - satisfacerea dorintelor clientului; - rentabilitatea; - cointeresarea angajatilor; - responsabilitatea sociala. In cadrul serviciilor financiar-bancare, un produs poate fi definit ca un grup de servicii, cu reguli si conditii stabilite, pe care un client le poate obtine si folosi in orice moment. O banca poate, de asemenea, crea produse dintr-un intreg portofoliu de servicii. De exemplu, bancile vor vorbi despre produsele lor: credite, investitii, economii. Manunchiul acestor servicii formeaza produsele, care constituie oferta. Produsul de referinta asigura intelsul si defineste scopul serviciului catre client, de exemplu, cardul de aur. Cardul este produsul tangibil, care este accesibil clientului, iar serviciul este multimea beneficiilor asociate unui astfel de card, cum ar fi: limite de credit mai mari, statutul de client preferential, posibile beneficii de asigurare, utilizarea ATM-urilor, transferul de fonduri. Caracteristicile particulare ale marketingului serviciilor bancare sunt: - intangibilitatea (valoarea lor poate fi determinata numai dupa cumparare, atunci cand se sesizeaza beneficiile); nu pot fi vazute, atinse, gustate; - inseparabilitatea (serviciile nu pot fi create si stocate in vederea unui consum viitor, ele sunt produse si consumate pe loc); - perisabilitatea (serviciile pot fi retrase daca nu sunt cereri sau pot fi subiectul cererii sezoniere); daca un ATM nu lucreaza 3 zile, serviciul nu poate fi recuperat sa pastrat; - varietatea (pot fi variate, iar calitatea depinde de cine le asigura). Cercetarea pietei parcurge urmatoarele etape: - definirea problemei definirea necesarului de informatii; - investigatia preliminara va avea loc inainte de cercetarea propriu-zisa; - stabilirea costurilor si beneficiilor; - proiectarea cercetarii; - dezvoltarea chestionarului; - efectuarea cercetarii; - analizarea datelor si pregatirea raportului.

Mixul de marketing Reprezinta un set de instrumente si tehnici puse la dispozitia unei companii pentru comercializarea produselor si serviciilor sale intr-un mod profitabil. El poate fi rezumat prin urmatoarele elemente (cei 4 P- produs, pret, promovare, distributie sau cei 7 P produs, pret, promovare, plasament-distributie, personal, profit, premise fizice). Un exemplu ar fi: Produs certificat de depozit lei/valuta; Distributie disponibil la sucursalele si filialele bancii; Pret rata fixa a dobanzii pentru 3 sau 6 luni;

Personal produsul este oferit cu ajutorul personalului din reteaua de sucursale, filiale; Profit in limitele stabilite de obiectivele strategice ale bancii; Premise fizice certificat eliberat culori diferite, in functie de termenul pentru care sa achizitionat si tipuri de valuta, parola stabilita la data cumpararii de catre client. In cazul mixului de produs se tine seama de faptul ca produsele bancare trebuie sa fie propuse in mod direct clientilor (nu exista intermediari), pot face obiectul unor diferentieri (denumiri diferite de la o banca la alta), sunt conditionate de un cadru juridic si anumite reglementari. Ca orice produse si cele bancare au un ciclu de viata: dezvoltare si lansare, crestere, maturitate (nivel constant al vanzarilor) si declin. In cazul mixului de pret se are in vedere ca exista mai multi factori ce pot afecta pretul: - factori de concurenta (ce percepe concurenta pentru un produs similar); - climatul economic; - nivelul inflatiei (viteza cu care se depreciaza veniturile); - reactiile clientilor; - restrictiile legale. Exista mai multe metode de stabilire a preturilor: ---------------- din lucrare -----------------------

Distributia Conceptul de distributie se refera la amplasarea unitatilor in teritoriu, la numarul ghiseelor de contact si la conditiile necesare efectuarii prestatiei. Cele mai importante canale de distributie pentru o banca sunt reteaua de unitati proprie si ATM urile bancii. In afara de acestea mai exista si alte canale de distributie, cum ar fi: - sisteme postale; - sisteme bancare electronice; - banca la domiciliu; - calculatoare personale; - sucursale automate; - supermarketuri. Promovarea Promovarea reprezinta ansamblul de activitati materiale, mijloace si tehnici utilizate pentru a completa reclama si eforturile de marketin, pentru a ajuta coordonarea reclamei cu eforturile personale de vanzare. Bancile pot folosi ca metode de comunicare pentru promovarea produselor si serviciilor urmatoarele: - publicitatea; - vanzarea promotionala; - vanzarea personala;

- relatiile publice; - sponsorizarea. Publicitatea se poate realiza la televiziune, radio, presa, publicitate exterioara (panouri), tiparituri (cataloage, pliante, brosuri, calendare, etc.), publicitate directa (plicuri). Serviciul de reclama, publicitate, relatii cu publicul si mass-media de la nivelul centralei unei banci deruleaza urmatoarele activitati: - analizarea, propunerea spre aprobare si finalizarea actiunilor publicitare conform obiectivelor strategice de marketing; - evaluarea cotei de audienti a canalelor de media si orientare cat mai eficienta a publicitatii in functie de aceasta; - organizarea si coordonarea campaniilor publicitare la nivel central si teritorial; - selectionarea, analizarea si propunerea spre aprobare a solicitarilor de sponsorizare in functie de domeniile de activitate, bugetul alocat si incadraea in dispozitiile legale; - amenajarea si organizarea bunei functionari a standurilor de tip expozitional; - gestionarea bugetului de cheltuieli cu publicitatea/ sponsorizarea si raportarea periodica catre conducerea bancii; - coordoarea actiunilor de publicitate efectuate de catre unitatile din teritoriu; - organizarea si conducerea actiunilor procesului de comunicare specifice purtatorului de cuvant (conferinte de presa, interviuri, declaratii); - difuzarea operativa si corecta spre exteriorul bancii, prin mijloace specifice, a punctelor de vedere oficiale destinate publicitatii si a informatiilor de interes pentru clienti, banca, specialisti sau publicul larg; - obtinerea operativa de date privind efectele actiunilor de comunicare si informare permanenta a conducerii cu privire la stiri, comentarii sau afirmatii ale unor persoane publice, care aduc atingeri imaginii de marca a bancii; - realizarea proiectelor de productie de materiale publicitare pentru mass-media, pentru publicatii interne si externe, afise, reclame luminoase, panouri si, dupa caz, a spoturilor publicitare audio si video, prin coaborarea cu firme specializate; - participarea, impreuna cu Directia de Investitii, la realizarea semnalisticii sediilor, gasind solutii estetice si tehnice adecvate tipului de constructie. Tot acest mix de marketing face parte din planul de marketing ce contine obiective pe termen lung, scopuri pe termenscurt si actiuni pentru corelarea acestor doua categorii. Pentru dezvoltarea unui plan de marketing trebuiesc luate in considerare patru componente cheie: - selectarea obiectivelor dorite; - alocarea resurselor necesare realizarii obiectivelor; - evaluarea influentelor mediului extern; - corelarea capacitatilor organizationale cu oportunitatile oferite de mediul extern. Principalele trepte in planificarea de marketing sunt: - analiza situatiei prezente; - stabilirea obiectivelor generale de marketing; - selectarea grupelor de clienti; - pregatirea planului anual de marketing;

1. obiective specifice (trebuie sa fie SMART specifice, masurabile, adecvate temporal, relevante, tangibile); 2. cercetare de piata; 3. stabilirea mixului de marketing; 4. evaluarea bugetului necesar; 5. metode de coordonare si control. - Stabilirea bugetului general de cheltuieli; - Implementare; - Control, evaluare, ajustare. Pentru verificarea performantelor se folosesc: analiza vanzarilor, analiza ponderii pe piata, veniturile obtinute din vanzari, raportate la cheltuielile de marketing, urmarirea satisfacerii clientilor.

Bancile de afaceri

Intrucat noile intreprinderi, mai putin cunoscute, presupun risc si neincredere din partea detinatorilor de capital, in asemenea activitati bancile au trebuit sa se implice direct, ca participanti, prin propriile resurse. Modelul bancilor de afaceri a fost creat prin Glass-Stegall Act din 1933 care face o delimitare neta, in cadrul institutiillor de credit americane intre bancile comerciale (Deposit Banks) colectoare de depozite si distribuitoare de credite si bancile de investitii (Investment Banks) carora le-au revenit operatiunile de intermediere in domeniul atragerii capitalurilor si plasarii lor optime inclusiv prin administrarea pe cont prorpiu a emisiunilor de valori mobiliare. Un rol important a revenit acestor banci, intermedierii achizitiilor, cesiunilor, fuziunilor, majorarilor de capital. Rolul acestor banci este in special de consilieri, serviciile lor fiind remunerate prin comisioane ridicate, functie de natura acestor servicii. Bancile de investitii au inceput sa ofere clientilor si sprijin financiar, fie direct, prin participatii de capital, fie indirect prin reluarea ferma a datoriilor sub forma obligatara. Totusi o caractersitica a bancilor de investitii americane a ramas pentru mult timp faptul ca ele nu detin si nu exercita controlul portofoliilor intreprinderilor industriale. Spre deosebire, bancile de afaceri franceze se caracterizeaza prin detineri importante ale portofoliilor intrep. Ind. Frecvent considerate drept clienti captivi. O forma derivata in activitatea bancilor de afaceri o reprezinta societatile de portofoliu. Acestea au o dubla functionalitate. Pe de o parte, detinerile lor asigura o valorificare ridicata a capitalurilor, prin veniturile provenite din dividende. Pe de alta parte, scopul principal al acestora este asigurarea controlului asupra anumitor intreprinderi.

Detinerea unui numar de actiuni identificat ca pachet de control permite asigurarea majoritatii si de aici pozitii privilegiate: alegerea si desemnarea cadrelor ..., orientarea politicii economice de investitii, produtie, comerciale si financiare, formarea si dezvoltarea pietei de desfacere. Societatile de portofoliu franceze sunt grupate in 3 categorii: - primul grup este reprezentat de societatile holding, cotate la bursa a caror actiuni sunt detinute sau controlate de bancile franceze; - o alta categorie este reprezentata de societatile de portofoliu ale marilor banci comerciale uneori fililizate, dar necotate la bursa: BNP, Soiete Generale, Credit Lyonaiss; - o ultima grupa imbina in caracteristicile ei calitati duble, activand atat ca investitori, cat si ca intermediari. Relatia banca-industrie este de fapt de dublu sens: marile intreprinderi avand mari participatii de capital la marile banci franceze. ...... achizitii si fuziuni ..... Rascumpararea integrala pentru management Scopul acestei operatiuni este perfectionarea managementului, cresterea fortei de competitivitate a intrprinderilor si ridicarea nivelului de rentabilitate. Principalele cauze tipice ce genereaza decizia detinatorilor acestor intreprinderi de a recurge la operatiunea de vanzare sunt: 1. prima motivatie a vanzarii rezulta din conformatia diversa si neconsonanta a companiilor, rezultanta a angajarii in multiple ramuri de activitate, uneori in scopul evitarii riscurilor si alteori in scopul extinderii posibilitatilor de valorificare a capitalurilor. In aceste situatii pot ajunge societatile conglomerat. Exista si un substrat financiar in sensul de a obtine resurse pentru intarirea celorlalte sectoare. 2. o alta motivatie este legata de transmiterea intrep. individuale si familale, care din cauze naturale, financiare sau fiscale, nu pot fi preluate de mostenitorii legali si deci sunt supuse transferului de proprietate. 3. atunci cand intreprinderile au rezultate slabe si dificultati in administratie. 4. este si o metoda de revalorificare a pozitiei economice a intreprinderii, in conditiile in care societatea este cotata la bursa, insa la nivele de capitalizare considerate slabe in raport de valoarea economica reala a acestei intrep. O caracteristica a cestei operatiuni este gradul ridicat de indatorare, sau cu alte cuvinte, participarea larga a creditului. Se considera vitala pentru operatiune atitudinea favorabila a bancilor, insa aceasta este conditionata de capacitatea bancilor de a-si asuma riscul, prin aprecierea activelor si valorii intreprinderii, ca garantie a creditului acordat. Au aparut astfel intermediari specifici (societati financiare de venture capital capital de risc), ce sunt societti cu un bun nivel de inginerie fiananciara, in masura sa sprijine si sa controleze cadrele de conducere ce si-au asumat operatiunea de rascumparare integrala pentru management. Titlurizarea. Fondul comun de creante

Cadrul general al titlurizarii creantelor poate fi caracterizat prin urmatoarele elemente: - titlurizarea inseamna transerul de proprietate prin preluarea unor creante de la institutiile cedante (banci) de catre fondul coun de creante (FCC), in schimbul disponibilitatilor banesti constituite prin contributia investitorilor. - FCC se defineste ca o coproprietate a detinatorilor de parti (partile reprezentative ale creantelor achizitionate). Proportional sumelor puse la dispozitia FCC, investitorii primesc parti care statueaza, in primul rand calitatea lor de coproprietari. - Partile de coproprietar au multe caracteristici asemanatoare obligatiilor avand in vedere faptul ca dau dreptul la incasarea de dobanzi. - Au si caracter de actiuni, prin faptul ca implica un risc de neplata sau de rambursare si pentru ca dau posibilitatea de a trage la raspundere pe gestionari. - Ele nu sunt institutii functionale ca atare, fiind incredintate spre administrare exclusiva unor societati de gestiune, ce sunt interesate sa excluda intarzierile. Titlurizarea a adus transformari importante in doeniul creditului si operatiunilor bancare, deoarece a permis omogenizarea conditiilor de creditare in ansamblul teritoriului, a contribuit la cresterea si diversificarea ofertei de credit, a asigurat o mai mare lichiditate bancilor, acestea avand posibilitatea de a-si vinde o parte din imprumuturile acordate.

Societatile de Investitii O expresie tipica a acestora o gasim sub forma Ssocietatilor de Investitii cu Capital Variabil (SICAV). Sunt considerate deschise intrucat posibilitatea de participare este libera pentru toti, prin achizitia de actiuni la ghiseele societatii la pretul de emisiune. Pe de alta parte detinatorii de actiuni pot renunta la ele prin returnarea la ghiseele societatii la pretul de rascumparare. Astfel, zi de zi numarul actiunilor se modifica si implicit capitalul este diferit, deci variabil. Actiunile SICAV nu sunt cotate la bursa. Cursul acestora se determina zilnic avand in vedere activul net (respectiv suma hartiilor de valoare detinute, ponderate cu cursul fiecaruia) si numarul de actiuni SICAV existente. Deci: Curs actiune SICAV

Nr. A, B, Z nr. Hartiilor de valoare de tinute de tipul A, B, sau Z. CA, cB, cZ cursul ......................................................................... Cursul actiunilor SICAV reprezinta si pretul la rascumparare platit actionarilor care se retrag din SICAV in ziua respectiva. Pretul de emisie al actiunilor SICAV se stabileste prin adaugarea la cursul SICAV a unui supliment de 4,75% reprezentand cheltuielile de emisie. Sicav urile pot sa se specializeze in cateva tipuri de plasamanet. Astfel, unele SICAV urmarind rezultatele imediate, se vor orienta spre achizitia de hartii de valoare de un randament ridicat.

Altele se orienteaza spre achizitia de actiuni ale intreprinderilor noi, in dezvoltare, urmarind un castig de capital, prin cresterea valorii la bursa. O a treia categorie se orienteaza catre hartii de valoare emise in valuta sau ECU, urmarind astfel stabilitatea investitiilor efectuate si obtinerea de castiguri din diferentele valutare eventuale. In conformatia generala a plasamentelor SICAV trebuie sa respecte anumite proportii minime stabilite prin lege in scopul asigurarii lichiditatii. Astfel, capitalul mobilizat trebuie plasat in proportie de cel putin 30% in obligatii ale statului respectiv. Pentru restul plasamentelor legea urmareste o dispersare a participatiilor (nu se angajeaza mai mult de 10% din capitalul propriu in hartii de valoare apartinand unei singure intreprinderi). Acest lucru impiedica si transformarea SICAV intr-o societate holding. Fondurile comune de plasament Sunt institutii care actioneaza in domeniul detinerii de hartii de valoare si obtinerii de venituri din aceasta. In fondurile comune de plasament se reunec deopotriva trasaturile fondului comun de creante si ale SICAV. Astfel, FCP preiau de la FCC caracteristicile urmatoare: - fondurile reprezinta o forma de coproprietate asura detinerii unei valori mobiliare; - efectiv fondurile sunt incredintate unui depozitar (societate financiara) sub supravegherea unui girant, care trebuie sa fie si el interesat in rezultatele fondului detinand parte din acesta; - in scopul asigurarii obiectului plasamentului ce implica mobilizarea capitalului pe un timp dat, retragerea, respectiv rascumpararea partilor, este interzisa un numar de ani (de la 3-10 ani). De la SICAV FCP preia prescriptiile privind regulile de plasament care trebuie sa actioneze si aici pentru protejarea asociatilor. Suplimentar, se accepta angjarea si in hartii de valoare necotate la bursa, deci aferente unor societati de importanta mai redusa. Aceste detineri pot fi mai reduse (20%) sau mai ample (40). Cluburile de investitii Au drept scop initierea in tehnica bursiera si atragerea de economii, cu regularitate, in vederea fructificarii, pe baza achizitiei de valori mobiliare. Pornind de la un aport initial, relativ modest, membrii clubului se obliga a cotiza lunar in vederea dezvoltarii activitatii de acest gen a micului colectiv format ca atare (maxim 20 de membri). Un element comun tuturor acestor forme de atragere la fructificarea capitalului, prin achizitia de valori mobiliare, este transparenta fiscala. Veniturile obtinute de aceste forme de plasament nu sunt supuse impozitarii la sursa. Persoanele beneficiare le includ insa in veniturile lor, dar si aici, in cadrul sisemului de impozitare, aceste segmente de venit sunt, de regula, favorizate.

Managementul activelor bancare Bancile comerciale din tara noastra, care reprezinta componenta de baza a sistemului bancar romanesc, prin natura activitatii lor, sunt autorizate sa acorde atat credite pe termen scurt, pe o perioada de maximum 12 luni destinate activitatii de exploatare, cat si credite pe termen mediu (1 la 5 ani) si lung (5-25ani) pentru sustinerea activitatii de investitii. Atributiile compartimentelor de credit sunt: - programarea, dimensionarea si dirijarea creditului pe termen scurt, mediu si lung pentru sectorul de stat si privat; - analiza cererilor de creditare ale clientilor; - intocmirea documentatiilor de creditare; - aprobarea creditelor pe niveluri de competenta si propuneri catre organele superioare pentru aprobarea celor ce depasesc competenta; - eliberarea scrisorilor de garantie; - urmarirea evolutiei creditelor si incasarii acestora; - efectuarea de propuneri pentru imbunatatirea activitatii de creditare, finantare si decontare in urma analizei evolutiei indicatorilor bancari, in stransa corelatie cu analiza indicatorilor economici si financiari ai agentilor economici pentru care se acorda credite; - propun masuri de recuperare a fondurilor in cazul beneficiarilor de credit care se afla in incapacitate de plata; - urmaresc creditele nerambursate la scadenta, intervenind pentru lichidarea sau prevenirea lor. Creditele bancare se clasifica astfel: A. In functie de perioada de acordare: 1) credite pe termen scurt sub 1 an; 2) credite pe termen mijlociu intre 1 5 ani; 3) credite pe termen lung peste 5 ani. B. Dupa debitorul bancii: 1) credite acordate persoanelor fizice, respectiv: - credite pentru constructii de locuinte, pe termen lung, cu garantii ipotecare; - credite pentru cumparari de automobile; - credite pentru cumparari de bunuri de larg consum; - credite pentru studii; - linii de credit pentru carti de credit. 2) Credite acordate persoanelor juridice agenti economice sub forma de: - avansuri in cont curent; - linii de credit confirmate; - credite speciale; - credite de stoc.

C. a) b) D. a) b)

In functie de destinatie: credite productive: pentru activitatea curenta; pentru investitii. credite consumative, pe termen scurt sau mediu. in functie de calitatea lor : credite performante; credite nerambursate la scadenta sau neperformante.

Credite de trezorerie Prin credit de trezorerie intelegem un credit pe termen scurt avand drept scop acoperirea necesitatilor monetare legate de ciclul de fabricatie si comercializare. Exista doua forme ale creditului de trezorerie: a) avansurile in mod curent. Acestea se acorda de catre banca prin plata CEC-urilor emise de titularii de cont si in cazul in care acestia nu au disponibilitati in cadrul unei limite convenite, confirmate - overdraft; b) creditele specializate aceste credite sunt destinate acoperirii unei serii de necesitati legate de desfasurarea productiei cum ar fi: - credite de campanie; - credite pentru stocuri; - credite de prefinantare. a) b) Bancile comerciale acorda urmatoarele credite: credite in lei pentru cumpararea sau construirea de locuinte si pentru cumpararea de terenuri in intravilan; pentru amenajari si reparatii de locuinte; pentru cumparari de materiale de constructii, obiecte si instalatii sanitare; pentru investitii cu caracter productiv acordate revolutionarilor beneficiari ai legii 42/90; pentru cumparari de autoturisme, motociclete, barci cu motor si biciclete noi, din productia interna sau din import; de trezorerie (punte); de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale si a unor forme de scolarizare; de trezorerie, nominalizate, in limita a 6 salarii/ pensii nete lunare; pentru cumpararea de bunuri de echipament menajer; pentru achizitionarea de inventar agricol mecanic persoane fizice autorizate; pentru procurarea de animale de productie si reproductie, plantatii pomicole si viticole de catre persoane fizice autorizate; pentru realizarea de catre persoane fizice autorizate a unor investitii. credite in valuta pentru petrecerea de sejururi in strainatate; pentru plata unor forme de scolarizare in strainatate; pentru participarea la simpozioane si conferinte in strainatate; pentru plata unor tratamente medicale in strainatate; pentru cumpararea unor produse tehnico medicale pentru uz personal;

- pentru achizitionarea din import de bunuri noi de folosinta indelungata; - pentru achizitionarea din import de utilaje de stricta specialitate persoane fizice autorizate); - pentru achizitionarea, construirea (inclusiv achizitionarea terenului) si pentru cumpararea de terenuri aflate in intravilan. Banca acorda credite pentru persoane juridice dupa cum urmeaza - credite pe termen scurt; - pentru prefinantarea exporturilor, in lei si in valuta; - pentru exportul de produse garantate cu creante asupra strainatatii, in lei si valuta; - pentru finantarea cheltuielilor si stocurilor sezoniere, in lei si in valuta; - pentru finantarea cheltuielilor si stocurilor temporare, in lei si in valuta; - globale de exploatare in lei; - pe cecuri remise spre incasare, in lei; - pe ordine de plata, in lei si in valuta; - pentru facilitati de cont, in lei; - pe descoperiri de cont (overdraft), in lei; - de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie, in lei si in valuta. c) credite pe termen mediu si lung: - pentru cumpararea de actiuni in active, in lei; - pentru echipament (investitii) in completarea suselor proprii, in lei si valuta; - pentru activitatea de leasing, in lei si valuta; - de forfetare, in valuta; - promotori, in lei; - ipotecare, in lei; f) credite din surse ale Agentiei Nationale pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM), acordate IMM-urilor si unitatilor cooperatiste in scopul crearii de noi locuri de munca, in special pentru someri (termen scurt si mediu) De pilda, bancile, acorda urmatoarele categorii importante de credite: A. Credite pe termen scurt: a) exprimate in moneda nationala (in lei), pe urmatoarele destinatii: - de capital (pentru acoperirea trezoreriei); - linii de credite; - stocuri, cheltuieli si alte active constituite temporar; - stocuri si cheltuieli sezoniere; - productia de export si exportul de produse; - scont; - cecuri remise spre incasare; - factoring; - facilitati de cont; - marfuri vandute cu plata in rate; b) in valuta: - import de bunuri si servicii; - linii de credit de tip revolving pentru import de materii prime si materiale; - documente remise spre incasare. B. Credite pe termen mediu si lung

a) in lei, pentru: - dezvoltare in completarea capitalului propriu; - dezvoltare in cofinantare cu alte societati bancare; - activitati de leasing; - procurarea titlurilor de valori mobiliare; b) in valuta, pentru: - modernizarea si dezvoltarea capacitatilor existente; - retehnologizarea proceselor de productie; - achizitionarea de masini, utilaje, instalatii, tehnologii etc. din import. In functie de natura activitatii desfasurate, starea de bonitate, serviciul datoriei si posibilitatile de rambursare, banca va recomanda acea categorie de credit care corespunde cel mai bine clientului sau. (10, p. 21) Credite pentru exploatare. Sunt creditele care finanteaza activul circulant al intreprinderii. Cand activul circulant nu poate fi acoperit prin incasarile de la clienti si debitori, iar fondul de rulment al intreprinderii este insuficient, intreprinderea va recurge la un credit bancar. Aceste credite imbraca diferite forme in functie de durata sau obiectul lor. a)Credite pe baza fluxului de lichiditati(cash-flow) Aceste credite se acorda pentru o perioada de cel mult 12 luni, pentru urmatoarele destinatii:aprovizionari cu materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb, marfuri, precum si pentru efectuarea unor cheltuieli necesare productiei, executarii de lucrari si prestari servicii, care au defacere asigurata prin contracte si comenzi ferme. Necesarul de credite se determina cu ajutorul fluxului de lichiditati (cash-flow-ului). Fluxul de lichiditati reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasarilor)si iesirilor de lichiditati (platilor)aferenta perioadei pentru care se solicita creditul. Acordarea efectiva a creditelor de catre banca se face prin plati catre furnizori sau prin eliberari de carnete de cecuri cu limita de suma, iar in unele situatii si in numerar sau prin punerea creditului la dispozitia imprumutatului intr-un cont de disponibilitati. b)Credite prin cont curent(linii de credit) Creditele se acorda de catre banca pentru o perioada de un trimestru, in vederea desfasurarii unor activitati de aprovizionare, productie, desfacere. Volumul creditelor se determina la inceputul fiecarui trimestru, ca diferenta intre activele curente certe si pasivele curente conform programului de trezorerie al agentului economic. Necesarul de credite trebuie sa fie sustinut prin contracte de aprovizionare si desfacere, care sa justifice volumul de cheltuieli si venituri stabilit pe trimestru si pe fiecare luna in parte, pe baza carora se determina deficitul sau excedentul de credite. Deficitul de credite constituie nivelul noilor credite de care poate beneficia agentul economic in perioada urmatoare, peste cele primite din trimestrul anterior, iar excedentul de credite reprezinta volumul de credite care urmeaza a se rambursa in perioada urmatoare, de regula 90 zile. Liniile de credit functioneaza dupa sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri si rambursari pe perioada de valabilitate a liniei de credit, cu conditia ca soldul zilnic al angajamentelor sa nu depaseasca volumul liniei de credit stabilit. Banca poate percepe dobanda numai pentru sumele efectiv trase, diminuate cu rambursarile, deci pentru soldul net al creditului. (2, p. 30)

Creditul de capital se acorda agentilor economici pentru procurarea activelor circulante (stocuri, energie, combustibil, cheltuieli etc. ) necesare desfasurarii activitatii de exploatare in vederea obtinerii de produse, servicii sau lucrari care au la baza un consum si o desfacere asigurata, pe baza de contracte sau comenzi ferme. Stabilirea necesarului de credite pentru capital sau de trezorerie se face trimestrial, pe baza situatiei fluxului de lichiditati (cash-flow). Din aceasta situatie prin compararea intrarilor cu iesirile de lichiditati previzionate, rezulta trezoreria, care poate fi: -pozitiva (intrari>iesiri), ceea ce semnifica disponobilitati banesti; -negativa (intrari<iesiri), concretizata in necesitati de lichiditati. In fapt, trezoreria negativa se identifica cu necesarul de finantare si constituie suportul pentru determinarea volumului de credite pentru capital. Datele care se inscriu in situatia fluxului de lichiditati sunt fundamentate pe baza informatiilor obtinute din urmatoarele surse: bilantul contabil si alte instrumente de evidenta contabila trimestriale sau lunare; raportul anual de gestiune; proiectiile financiare elaborate in functie de nivelul prognozat al productiei; planul de afaceri sau studii de fezabilitate; alte studii de reorganizare, restructurare. Ca tehnica de creditare, acordarea creditelor de trezorerie se face prin intermediul unui cont separat de imprumut in cadrul plafonului aprobat, concomitent cu efectuarea platii prin contul curent sau direct din contul respectiv, functie de situatia economico-financiara a agentului economic care solicita creditul. Liniile de credit reprezinta o modalitate specifica de creditare a agentilor economici in sensul ca se pot efectua acordari si rambursari pe intreaga perioada de valabilitate a liniei, cu conditia ca soldul debitor al contului prin care se evidentiaza imprumutul sa nu depaseasca plafonul de credit acordat. Altfel spus, este vorba de un credit de tip revolving. Acest tip de credit se poate aproba fie pentru activitatea curenta de ansamblu, fie pentru o subactivitate, proiect sau contract care se evidentiaza distinct. Pot beneficia de linii de credit numai agentii economici care indeplinesc urmatoarele conditii: 1. inregistreaza o stare de bonitate buna (categoria A sau B)si au un serviciu al datoriei corespunzator. Alti agenti economici pot beneficia de aceste credite numai pentru activitatea de export si atunci cand ponderea acesteia este semnificativa in cifra de afaceri; 2. sunt clienti stabili ai bancii si efectueaza operatiuni de incasari si plati cu regularitate; In determinarea cifrei de afaceri potentiale utilizata in dimensionarea liniei de credit se are in vedere cifra de afceri din perioada precedenta care se va corecta in functie de portofoliu de contracte si comenzi, fluxurile de lichiditati previzionate si orice alte criterii care conrtibuie la modificarea cifrei de afaceri. Trebuie avut in vedere faptul ca un agent economic nu poate beneficia in acelasi timp de un credit de trezorerie pentru capital de lucru si de credite sub forma liniilor de credit. Orice modificare a plafonului liniei de credit trebuie comunicata personalului din compartimentul operativ-contabil pentru urmarirea incadrarii platilor in noul plafon. Creditele pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar sunt acele credite care se acorda in baza unei documentatii specifice din care trebuie sa rezulte obiectul creditabil si cauzele economice care au stat la baza formarii stocurilor si cheltuielilor respective. Se au in vedere aprovizionarile in avans fata de termenele contractuale, intreruperea productiei din

motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutati intervenite in expedierea produselor etc. Din punct de vedere a tehnicii de creditare, aceste credite se acorda printr-un cont separat de imprumut, pe termen de maxim 180 zile. Decizia de acordare a creditelor pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar trebuie sa fie fundamentata printr-o analiza a realitatii datelor si situatiilor prezentate de agentii economici. Totodata se are in vedere constituirea garantiei acoperitoare. (2, p. 31) Creditele pentru stocuri si cheltuieli sezoniere de materii prime si produse se acorda agentilor economici ce constituie astfel de stocuri. In aceasta categorie de stocuri se includ produsele agricole, agroalimentare, de provenienta vegetala sau animala, precum si orice alte stocuri de natura activelor circulante care se consuma intr-o perioada mai mare de un trimestru, fara a depasi un an. Aprobarea, acordarea, si rambursarea creditelor pentru stocuri si cheltuieli sezoniere se realizeaza folosind aceleasi tehnici si proceduri ca in cazul creditelor pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar. Credite pentru productia de export si exportul de produse se aproba in baza documentatiei inainte de agentii economici, cu conditia existentei unor contracte de export sau comenzi ferme incheiate cu parteneri straini. Din documentatia respectiva trebuie sa rezulte: cantitatea si felul marfii, conditiile si graficul de livrare, modalitatea si termenele de plata, pretul marfii functie de relatia stabilita (CIF, FOB). Un asemenea credit va fi garantat prin deschiderea acreditului de export irevocabil si neconditionat in favoarea furnizorului, ca solicitant al creditului sau prin alte forme de plata garantate bancar. Incsso-ul documentar va opera ca suport pentru un asemenea credit numai in conditiile in care intre parteneri exista relatii de colaborare traditionale, de buna incredere si informatii favorabile asupra bonitatii intreprinzatorului strain. Creditele de scont se acorda de catre bancile comerciale in conditiile indeplinirii cumulative a urmatoarelor conditii: -posesorul titlurilor de credit (trate, bilete la ordin etc. ) sa fie client al bancii la care solicita scontarea; -titlul sa fie acceptat legal la plata; -intervalul de timp din momentul prezentarii la scont si scadenta sa nu depaseasca 12 luni. Scontarea consta in aceea ca beneficiarul unui efect de comert (cambie sau bilet la ordin) poate sa-si transforme creanta pe care o are asupra unui tert intr-o suma lichida, fara sa mai astepte scadenta. Pentru operatiunea de scontare, care reprezinta o operatiune de creditare, banca percepe o dobanda-taxa scontului-care se calculeaza: Ts=VxDxNz/360x100 In care: Ts-taxa scontului; V-valoarea scontului; D-nivelul dobanzii percepute de banca pentru operatiunile de scontare; Nz-numarul de zile ramase pana la scadenta. Creditele pe cecurile remise spre incasare se acorda pe baza cererilor de credit formulate de catre agentii economici la care se va anexa borderoul cecurilor remise spre incasare. De regula, aceste credite se acorda pentru cecurile certificate si pentru cecurile simple emise de catre agentii economici care se bucura de o buna reputatie in lumea bancara.

Se va urmari cu strictete sa nu fie creditate cecurile agentilor economici care figureaza in evidentele Centralei incidentelor de plati. Creditele pe cecuri remise spre incasare se acorda printr-un cont separat de imprumut , iar scadenta se stabileste cu cel mult 7 zile lucratoare dupa expirarea termenelor legale de prezentare la plata a cecurilor creditate. Creditele de factoring se acorda de catre banci societatilor specializate in activitatea de factoring (obtinerea de lichiditati sub forma creantelor de furnizor prin preluarea si incasarea facturilor de la beneficiari). Aceste credite se acorda in baza unei cereri insotita de un borderou al facturilor care trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente obligatorii: numarul si data facturii, valoarea, platitorul, banca acestuia si scadenta. Factoringul este un mecanism de finantare pe termen scurt(maxim180 zile)de catre banca prin preluarea facturilor de la clientul beneficiar al acestora, contra unei sume de bani numite agio. Operatiunea de factoring are la baza un contract de factoring incheiat intre aderent(furnizor, producator)si o banca numita factor, prin care aceasta asigura finantarea, urmarirea creantelor si proiectia contra riscurilor de credit, in schimbul cedarii de catre aderent a creantelor in favoarea bancii. Din punct de vedere a modului de evaluare si administrare a creantelor de catre factor, operatiunea de factoring imbraca urmatoarele forme: -factoring cu plata imediata, cand factorul achita contravaloarea facturilor; -factoring cu plata la o data viitoare; -factoring mixt-cand factorul plateste o parte a contravalorii facturilor aderentului sub forma de avans iar diferenta la o data viitoare. Acceptarea de catre banca a facturilor de la aderenti presupune agregarea de catre banca, in primul rand, a debitorilor care vor trebui sa plateasca in final contarvaloarea facturilor respective. (2, p. 34) Banca percepe o taxa(marja de risc)pentru fiecare factura acceptata. Banca accepta sa plateasca facturile numai in conditiile in care debitorul va face plata direct bancii. Neacceptarea la plata a facturilor de catre banca este determinata de urmatoarele cazuri: -vicii de forma sau de fond a documentelor; -situatia financiara a debitorului nu prezinta incredere; -lipsa unor garantii. Bancile pot acorda credite si societatilor de factoring pe baza contractelor de factoring incheiate cu aderentii. Valoarea creditului acordat de banci este determinata pe fiecare debitor in functie de cifra de afaceri, periodicitatea livrarilor, valoarea fiecarei livrari, termenul acordat debitorului pentru efectuarea platii. Practicarea operatiunilor de scontare si factoring ar consimti o solutie in vederea fluidizarii platilor din economia romaneasca si reducerii blocajului financiar. In analiza documentatiei se va pune un accent deosebit pe existenta starii de lichiditate a platatitorilor si realizarea operatiunilor care au facut obiectul facturilor pe seama carora se solicita creditul(daca produsele au fost executate si livrate la timp, facturile nu sunt refuzate la plata sau in litigiu, scadenta la plata nu mai este de 180 de zile etc. ) De asemenea, se vor investiga conditiile de bonitate, precum si aspectele nefinanciare ale clientilor in calitate de solicitatori de credite. Totodata, se va urmari daca facturile respective nu au fost creditate prin alte modalitati sau nu au asigurata o alta sursa de finantare. Creditele de factoring se acorda prin cont separat de imprumut, nivelul acestora fiind stabilit in functie de valoarea facturilor prezentate.

Creditele pentru facilitati de cont. Aceste credite se acorda pe perioade scurte de timp, pana la 15 zile calendaristice, agentilor economici cu o situatie economico-financiara foarte buna, dar care, din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar fata platilor. Concret, creditele pentru facilitati de cont se acorda pentru acoperirea decalajului ce se manifesta in cadrul fluxului de lichiditati, ca urmare a intirzierii incasarilor fata de plati. Aceste credite se acorda la solicitarea agentilor economici, prin intermediul contului curent, in limita unui plafon stabilit de banca. Pe perioada cat beneficiaza de un astfel de credit, agentii economici au posibilitatea sa inregistreze sold debitor la contul curent pana la concurenta plafonului. Rambursarea creditelor pentru facilitati de cont pe masura realizarii incasarilor, diminuandu-se corespunzator soldul debitor al contului curent. La data scadentei, plafonul isi pierde valabilitatea. Creditele pentru marfurile vandute cu plata in rate. De aceste credite beneficiaza agentii economice care vand marfuri cu plata in rate, pentru acoperirea necesarului temporar de lichiditati din momentul vanzarii bunurilor si incasarea ratelor de la cumparatori. Nivelul acestor credite se stabileste ca diferenta intre valoarea bunurilor vandute cu plata in rate si avansul achitat de cumparatori, care nu poate fi mai mic de 25%din valoarea bunurilor respective. Aceste date rezulta din borderoul contractelor de vanzare-cumparare incheiate la banca odata cu cererea de credite. Creditele respective se acorda printr-un cont separat de imprumut, urmand ca rambursarea sa se faca lunar, pe masura incasarii ratelor de la cumparatori. Creditele pe termen scurt in valuta. Orice banca comerciala poate acorda agentilor economici, credite in valuta, indiferent de forma de organizare si natura capitalului social. Constituie obiect a acestor credite activitatile de aprovizionare, productie, desfacere, prestari servicii, import-export, acoperirea decalajului temporar intre cheltuielile si resursele pentru investitii etc. , atata timp cat aceste activitati nu genereaza speculatii de curs sau de dobanda. Ca atare, efectuarea platilor in valuta pe seama creditelor acordate se vor face cu respectarea stricta a normelor privind efectuarea operatiunilor valutare. Pe langa documentatia standardsolicitata pentru aprobarea creditelor pe termen scurt, in cazul creditelor in valuta se va solicita copie dupa contracul de import. De regula, bancile comerciale acorda credite in valuta agentilor economici care au activitate de export, existand astfel posibilitatea asigurarii resurselor de rambursare. (10, p. 26) Practic, necesarul de credite in valuta se stabilestepe baza analizei fuxului de lichiditati atat in lei , cat si in valuta. Deficitul de lichiditati in valuta va reprezenta nivelul maxim al crditelor de care poate beneficia agentul economic. Ca tehnica de acordare a creditelor in valuta se foloseste contul separat de imprumut. Se deschid conturi de imprumut, distinct, pentru urmatoarele activitati : importul de bunuri si servicii; linia de credit de tip revolving pentru importul de materii prime si materiale; documente remise spre incasare. Creditele in valuta pot fi utilizate prin emiterea de ordine de plata sau deschiderea de acreditive documentare. Nivelul liniei de credit in valuta se determina in mod asemanator ca in cazul creditelor in lei, in functie de cifra de afaceri realizata in valuta si durata medie a clientilor externi. Ca o particularitate care opereaza in cadrul activitatii de creditare in valuta este aceea ca, banca percepe atat un comision de gestionare a creditului, cat si un comision de neutilizare. Marimea procentuala a acestor comisioane se negociaza si se inscrie in contractul de credit.

Creditele pentru dezvoltare (investitii) in completarea capitalului propriu. Creditele pe termen mediu pentru completarea capitalului propriu se acorda clientilor bancii care isi dezvolta activitatea prin realizarea unor noi capacitati de productie sau modernizarea si retehnologizarea obiectivelor existente. In vederea obtinerii creditelor respective, pe langa documentatia de baza, se solicita urmatoarele documente specifice: 1. documentatia tehnico-economica aferenta obiectivului de investitii; 2. memoriu justificativ pentru listele de utilaje si alte dotari; 3. studiu de fezabilitate; 4. proiectia surselor si a utilizarii acestora pana la rambursarea integrala a creditelor pentru investitii; 5. fluxul de lichiditati pentru perioada de creditare; 6. memoriu de fundamentare a creditului; 7. acordurile si avizele pentru realizarea investitiei; 8. lista cheltuielilor de capital, in cazul in care investitia se suporta partial de la buget. In baza acestor documente se va analiza gradul de suportabilitate a creditului solicitat, adica existenta surselor de rambursare pe intreaga perioada de creditare constituie, in principal, pe seama fondului de dezvoltare. Nivelul maxim al creditelor pentru dezvoltare se stabileste la nivelul deficitului de lichiditati, care nu trebuie sa depaseasca 85% din valoarea totala a investitiei . Pentru fundamentarea deciziei de creditare a activitatii de investitii , se vor determina si analiza urmatorii indicatori specifici privind investitia: investitia totala; investitia specifica; durata medie a platii furnizorilor pentru investitii; pragul de retabilitate; cursul de revenire net actualizat; rata interna de retabilitate; durata de recuperarea investitiei. Dupa obtinerea avizului favorabil privind acordarea creditului, banca va aprecia volumul creditului, perioada pentru care se acorda operioada de gratie , cuantumul ratelor si termenul de rambursare. Creditul pentru cumpararea de active. Aceste credite se acorda pe o perioada de maximum 10ani. Pentru a primi un astfel de credit, agentii economici care ofera spre vinzare active trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa ofere spre vinzare parti ale patrimoniului lor care pot fi instrainate sub forma vanzarii de active; sa desfasoare o activitate rentabila cu perspective de consolidare; sa prezinte un grad acceptabil de instrainare. La randul lor, solicitantii de credite pentru cumpararea de active trebuie sa prezinte bancii urmatoarele acte: 1. precontractul de vanzare-cumparare de active; 2. dovada depunerii in cont a unui aport propriu minim de 20%din valoarea activelor. In plus, solicitantul de credite trebuie sa indeplineasca toate criteriile impuse pentru creditarea activitatii de dezvoltare.

Creditele pentru dezvoltare in cofinantare cu alte societati bancare. Pentru realizarea unor obiective de investitii de valori mari, precum si pentru dispersia si limitarea riscului de creditare, o banca comerciala poate acorda credite in cofinantare cu alte banci. In acest sens, bancile participante la cofinantare incheie conventii de confinantare in care se specifica: -obiectivul de investitii ce urmeaza a fi realizat; -beneficiarul investitiei; -bancile participante la cofinantare si suma creditelor acordate de fiecare banca; -banca coordonatoare in derularea creditului; -modalitatea de efecuare a platilor de credite; -nivelul dobanzii si a comisionului; -clauza negocierii dobanzii; -esalonarea la rambursare a creditelor. Creditele de dezvoltare in cofinantare se acorda printr-un cont separat de imprumut care functioneaza atat la banca coordonatoare cat si la bancile participante la cofinantare. (3, p. 41) Creditele pentru activitati de leasing. Bancile pot acorda societatilor de leasing credite pe termen de cel mult 5 ani pentru cumpararea de active care fac obiectul contractelor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depasi 85% din pretul de achizitie a activelor ce urmeaza a fi inchiriate. Totodata, se va avea in vedere cuantumul chiriei ce urmeaza a fi perceputa de societatea de leasing, deoarece aceasta reprezinta principala sursa de rambursare a creditului. Acordarea creditelor pentru operatiuni de lesing presupune respectarea urmatoarelor conditii: -existenta contractelor de leasing; -activele care fac obiectul contractului de leasing sa fie asigurate; -termenul de acordare a creditului sa nu depaseasca durata contractului de leasing; -contracul de leasing sa nu fie reziliabil pe perioada acordarii creditului; -plata chiriei sa se efectueze in contul societatii de leasing. Garantiile constituite prin creditul de leasing vor include cu prioritate activele ce fac obiectul contractelor de leasing si cesiunea de creanta asupra incasarii chiriilor. Credite pentru procurarea titlurilor de valori mobiliare . Bancile comerciale poat acorda credite clientilor lor pe termen mediu si lung pentru procurarea titlurilor de valori mobiliare (in speta actiuni si obligatiuni). Aceste credite se incadreaza in categoria creditelor pentru investitii si se acorda pe o perioada de maximum 10 ani. Pentru a putea solicita credite pentru cumpararea de actiuni, asociatiile salariale trebuie sa depuna o serie de documente specifice, cum ar fi: statutul si hotararea judecatoreasca definitiva de infiintare a asociatiei salariale; studiul de fezabilitate pentru privatizare; copiile contractelor de vanzare-cumparare de actiuni; proiectia fluxurilor de lichiditati; contractele de imprumut pentru creditele de investitii angajate in perioadele anterioare. Totodata, asociatiile salariatilor si membrilor conducerilor societatilor comerciale pot contracta credite in conditiile in care: *societatea comerciala care s-a privatizat prin vanzarea de actiuni este profitabila, nu inregistreaza credite restante si are bune perspective de a se dezvolta, de a obtine resurse financiare pentru rambursarea ratelor la scadenta ;

*asociatia salariatilor prezinta aprobarea Adunarii Generale a Actionarilor si are constituite surse proprii prin contributia membrilor, de minim 30% din suma ce se cere a fi platita. Membrii din echipa de conducere a societatilor comerciale la care nu s-a constituit asociatia salariatilor pot contracta credite pentru cumpararea de actiuni in nume propriu , ca persoane fizice respectand criteriile impuse de banca. Deasemenea , credite pentru procurarea de actiuni pot contracta si societattile comerciale cu capital privat care au incheiat contracte de locatie, participatiune sau inchiriere cu societati comerciale cu capital de stat. In general, creditele pentru cumpararea de actiuni se acorda pentru finantarea a cel mult 80% din valoarea totala, diferenta reprezentand aportul propriu al cumparatorului titlurilor de valori mobiliare. De regula, valoarea la care se crediteaza actiunile este valoarea nominala, in cazul ofertei primare si valoarea de piata (nivelul cursului), in cazul ofertei secundare. Actiunile procurate de cumparator se admit in garantie la urmatoarele nivele valorice: -la nivelul cursului in situatia in care acesta este mai mic decat valoarea nominala; -la valoarea nominala, daca cursul este cu pana la 50% mai mare decat aceasta; -la o valoare medie intre curs si valoarea nominala in situatia in care valoarea de cumparare este cu peste 50% mai mare decat valoarea nominala. In vederea angajarii de credite pentru cumpararea de actiuni, agentii economici solicitanti vor solicita bancii o documentatie din care nu trebuie sa lipseasca: -oferta de emisiune elaborata de societatea comerciala la care se intentioneaza a se cumpara actiuni; -contractul sau precontractul de vanzare-cumparare de actiuni; -dovada depunerii in cont a unui aport minim de 20%, constituit din sursele proprii ale cumparatorului; -studiul de fezabilitate privind privatizarea (dupa caz). Celelalte aspecte privind procedura de acordare, rambursare si acordare a creditelor respective este asemanatoare ca in cazul creditarii activitatii de dezvoltare. Pentru activitati de investitii, cum ar fi: -modernizarea si dezvoltarea capacitatilor de productie existente; -retehnologizarea proceselor de exploatare; -achizitii din import de masini, utilaje, tehnica de calcul etc. , bancile pot acorda credite in valuta pe termen mediu si lung , cu conditia de a asigura resursele valutare necesare, in ce priveste nivelul, structura si maturitatea acestor credite. Bancile comerciale vor urmari ca lichiditatile in valuta necesare rambursarii creditelor la scadenta si plata dobanzilor aferente sa se realizeze din incasarile in valuta obtinute in urma desfasurarii activitatii de export, executarii de lucrari in strainatate, prestarilor de servicii internationale sau altor operatiuni externe ale agentilor economici. Pentru achitarea cu intarziere a ratelor scadente si a altor obligatiuni de plata in legatura cu creditul in valuta (dobanzi , comisioane ) se vor percepe dobanzi penalizatoare. De asemenea, pentru activitatea de creditare in valuta, banca incaseaza comision de gestiune si de neutilizare a creditului, care se va calcula si incasa potrivit normelor specifice . (3, p. 43) Forfetarea reprezinta o modalitate de finantare in comertul international, pe termen mediu si lung, care consta in cumpararea de catre banca a unor creante rezultate din operatiuni de export, in schimbul unei sume de bani numita scont, urmand ca banca sa-si recupereze contravaloarea acesteia de la debitorul importator.

Aceasta tehnica nu da bancii drept de recurs asupra vanzatorului creantei in cazul unei defectiuni de plata a debitorului. Banca accepta creante sub forma cambiilor, biletelor la ordin si acreditive invocabile exprimate in valuta, exigibile in teremn de 90 zile-5ani. Operatiunea este negociabila si se deruleaza fie intre banca si exportator(beneficiarul inscrisului)-pe piata primara, fie intre banca si ultimul destinatar al acesteia-pe piata secundara. Forfetarea pemite exportatorului incasarea valorii efectului de comert inainte de scadenta si transforma exportul pe baza de credit in tranzactie cash, eliminand riscul de credit. Exportatorul ramane expus la riscurile legate de derularea contractului comercial, banca preia practic toate riscurile de plata a exporturilor(reaua credinta sau falimentul debitorului sau garantului). Banca accepta titlurile in care sunt avalizate sau insotite de scrisori de garantie bancara, neconditionate, precum si polite de asigurare-care faciliteaza tranzactionarea titlurilor pe piata secundara. Etapele derularii operatiunii de forfetare sunt urmatoarele: exportatorul, care vinde marfa pe baza unui contract comercial, ia legatura inainte de incheierea contractului de vanzare a marfii(sau dupa)cu banca, prezentand o cerere de forfetare prin care informeaza banca asupra aspectelor legate de tranzactia comerciala, solicitand o oferta privind conditiile forfetarii(costul, garantiile, documentatia); banca trimite oferta exportatorului privind conditiile forfetarii; incheierea contactului comercial intre exportator si importator; incheierea contractului de forfetare intre banca si exportator; livrarea marfurilor de catre exportator importatorului; transmiterea de catre importator, pe baza documentelor care atesta livrarea marfiiexportatorului sau bancii acestuia a titlurilor de credit avalizate sau insotite de garantie bancara; transmiterea titlurilor de credit de catre exportator bancii si incasarea contravalorii acestora mai putin scontul. Comisioanele percepute de banca depind de specificul fiecarei tranzactii: valoare, perioada, garantul si riscurile operatiunii. Banca preia asupra sa o serie de riscuri: comerciale, de tara, de transfer, valutare, care se iau in considerare la stabilirea costului forfetarii. Apelul gospodariilor populatiei la a contracta imprumuturi a devenit un fenomen obisnuit in multe dintre tarile dezvoltate. Totodata, s-a trecut de la o creditare pe obiecte la o creditare globala, sub forma creditelor de trezorerie. Creditele de trezorerie sunt considerate toate creditele acordate gospodariilor populatiei, cu exceptia creditelor pentru construirea de locuinte. Fata de creditarea agentilor economici, creditele de trezorerie acordate gospodariilor populatiei au doua caracteristici pregnante: -presupun scadente din ce in ce mai largi; -rate ale dobanzii mai ridicate. In cadrul creditelor de trezorerie, se practica tot mai mult sistemul creditelor de revolving, a creditelor care se acorda in conditii de autoincarcare automata pe masura epuizarii provizionului anterior alocat. Totodata, riscul in acordarea acestor credite este destul de ridicat si, paralel cu flexibilitatea creditarii si a dereglementarii conditiilor de utilizare a

acestor credite, se adopta masuri legale pentru combaterea fenomenelor de nerambursare. (3, p. 44) Creditele de trezorerie destinate gospodariilor populatiei sunt legate de consumul populatiei si pot fi un instrument de promovare a acestuia. De exemplu, creditele pentru cumparari de automobile au inregistrat ritmul de crestere cel mai ridicat. In tara noastra, bancile comerciale pot acorda persoanelor fizice credite pentru consum personal, pana la un an, in limita unor plafoane disponibile. Un credit distinct care se acorda populatiei in tarile dezvoltate este cel sub forma finantarii constructiilor de locuinte. Principalele trasaturi comune ale finantarii constructiilor de locuinte in aceste tari sunt: -existenta organismelor de creditare specializate pentru finantarea constructiilor de locuinte. In Anglia , de exemplu, aceste organisme dainuie inca din secolul trecut; -implicarea tot mai mult a bancilor comerciale in finantarea constructiei de locuinte; -tehnica de creditare a constructiilor de locuinte evolueaza spre o tot mai mare flexibilitate; -mai multe organisme de creditare folosesc resurse disponibile pe termen scurt pentru a acorda credite pe termen lung. Aceasta metamorfizare nu este insa lipsita de riscuri si ea face obiectul a o serie de reglementari; -in toate tarile dezvoltate autoritatile publice au dezvoltat modalitati importante de finantare a constructiilor de locuinte, chiar daca aceasta se relizeaza indirect De asemenea, participa la creditarea constructiilor de locuinte si casele de depuneri si consemnatiuni. Totodata, in masura tot mai mare, creditele pentru constructiile de locuinte se acorda prin bancile comerciale. Organismele de credit funciare-si ele angajate in finantarea constructiei de locuinte-desi au suferit un proces de eroziune in favoarea caselor de economii, continua sa detina circa 13%din totalul creditelor pentru locuinte. Creditele acordate persoanelor fizice sunt: 1. Credite pentru achizitionarea sau construirea de locuinte; 2. Credite de consum: -credite pentru achizitionarea de bunuri de folosinta indelungata; -credite pentru cheltuieli curente; -imprumuturi personale cu termene de la 3 luni la 2 ani. Acestea sunt acordate in situatia in care veniturile persoanelor sunt domiciliate la banca; -imprumuturi pe baza cartilor de credit Documentatia de credit trebuie sa cuprinda toate datele necesare din care sa reiasa oportunitatea creditului in afacerile firmei (pentru persoanele juridice), nivelul garantiilor precum si capacitatea de rambursare a creditului din veniturile de realizat in perioada urmatoare. (3, p. 46) 2. 2. Plasamentele pe piata interbancara Piata monetara interbancara este acea piata pe care se intilneste cererea cu oferta de lichiditati existente la nivelul societatilor bancare din Romania. In tara noastra, in conformitate cu Regulamentul BNR nr. 1/2000 privind operatiunile pe piata monetara efectuate de BNR si facilitatile de creditare si de depozit oferite de aceasta bancilor, in art. 2 se prevede ca participantii exigibili cu care BNR desfasoara operatiuni de piata monetara si carora le acorda facilitati permanente sunt bancile, persoane juridice romane

si sucursalele din Romania ale bancilor, persoane juridice straine, care indeplinesc urmatoarele criterii de eligibilitate: in cazul bancilor persoane juridice romane, constituirea de rezerva minima obligatorie si incadrarea in prevederile reglementarilor BNR privind indicatorii de solvabilitate; in cazul sucursalelor din Romania ale bancilor straine, constituirea de rezerva minima obligatorie si certificarea, cel putin anual, de catre autoritatea de supraveghere bancara din tara de origine a incadrarii bancii straine de care apartin in prevederile reglementarilor de prudenta bancara in vigoare in tara respectiva. In conformitate cu regulamentul privind operatiunile pe piata monetara efectuate de BNR si facilitatile de creditare si de depozit acordate de aceasta bancilor avem urmatoarele tipuri de tranzactii: cumparari/vanzari reversibile-repo/reverse repo-de active eligibile pentru tranzactionare; acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare; vanzari/cumparari de active eligibile pentru tranzactionare; emitere de certificate de depozit; swap valutar; atragere de depozite; facilitati permanente. In vederea fructificarii tuturor fondurilor de care bancile dispun, ele pot face plasamente la celelalte banci, plasamente a caror durata variaza de la cateva ore pana la un an. Rata dobanzii pe aceasta piata este determinata de cererea si oferta de bani. (5, p. 31) Plasamentele pe aceasta piata nu prezinta risc; uneori, bancile fac plasamente negarantate- pe termen scurt la banci solide. Volumul plasamentelor pe piata interbancara, a crescut in anul 2001 concomitent cu reducerea creditelor acordate agentilor economici. Cauzele care au condus la aceasta crestere spectaculoasa a plasamentelor interbancare (care s-au triplat fata de anul 2000) au fost urmatoarele: introducerea unui nou instrument de politica monetara prin care B. N. R. a atras lichiditatile din sistemul bancar; amplificarea problemelor care tin de portofoliul creditelor neperformante concretizate in lipsa de lichiditati cu care se confrunta unele banci; nivelul inalt al dobanzilor si siguranta plasamentelor oferite de aceasta piata. Efectele directe produse de noul instrument de politica monetara- cresterea artificiala a ratei dobanzii atat la active, cat si la pasive practicate de banci, colaborat cu majorarea taxei de timbru, la nivelul debitului reclamat de banci pentru actionarea in instanta a debitorilor, au condus la cresterea soldurilor creditelor restante de 2, 3 ori fata de aceeasi perioada a anului precedent-(dec. 2001) de 9014, 6 mld lei comparativ cu 3940, 1 mld lei. 2. 3. Plasamentele in titluri financiare In perioada de recesiune si instabilitate economica, cand cererea de credite este scazuta, bancile dispun de fonduri pe care le plaseaza in titluri financiare.

In perioadele de boom economic, cand cererea de credite este mare, bancile pot fi fortate sa-si vanda o parte din titlurile financiare achizitionate anterior pentru a face fata cererii de credite. In procesul gestionarii fondurilor atrase, bancile parcurg urmatoarele etape: intai, ele fac fata cerintelor de rezerve legale; in al doilea rand, isi constituie un fond pentru a face fata nevoilor de lichiditati ale bancii; in al treilea rand, fac fata nevoilor de creditare, care de obicei aduc mai mult venit decat investitiile in titluri financiare; in al patrulea rand, fondurile ramase sunt investite in titluri financiare. Titlurile financiare joaca un rol important in gestionarea activului bancii: ele permit bancii sa utilizeze toate fondurile de care ea dispune la un moment dat; pot ajuta banca cu resurse lichide prin achizitionarea de titluri financiare care se potrivesc nevoilor de lichiditate a bancii; contribuie la diversificarea portofoliului de active si deci la protejarea bancii impotriva riscurilor financiare. (5, p. 38) Principalele titluri financiare care pot constitui investitii financiare pentru banci sunt urmatoarele: 1. Titluri de stat emise de Ministerul Finantelor si garantate de stat, cu venit fix, sunt lipsite de risc; 2. Titluri de valoare emise de administratia centrala a tarilor din categoria A si a Bancilor Centrale din aceste tari, precum si de institutii financiare internationale; sunt lipsite de risc; 3. Titluri de valoare, emise de societati bancare romanesti, banci din tarile din categoria A, Administratia locala din Romania, Administratia locala din tarile din categoria A; au potential mare de plata, dar susceptibile deci, cu risc; 4. Actiuni ale bancii la alte institutii financiare depozitare si nedepozitare, societati comerciale si societati bancare din tara; sunt riscante; 5. Titluri de valoare emise de societati comerciale romanesti si straine; sunt riscante. Principalele caracteristici ale titlurilor financiare sunt urmatoarele: Maturitatea reprezinta termenul la care titlurile financiare pot fi transformate in lichiditati; Impozitul pe venit- privit atat ca mod de impunere, cat si prin nivelul cotelor de impunere sau facilitati fiscale; Pierderile sau castigurile sunt atribute ale investitiilor financiare. Prin creante documentare intelegem un drept la o prestatie in natura sau in bani evidentiat printr-un instrument negociabil. Operatiunile cu titluri de stat sunt reglementate de Regulamentul nr. 2/1997 al BNR si sunt derulate prin BNR in calitatea sa de agent al statului. Conform regulamentului de mai sus, titlurile de stat sunt emise in conformitate cu prevederile legii privind datoria publica si ale Conventiei incheiate intre Ministerul Finantelor, in calitate de emitent si BNR, in calitate de agent al statului. Prin titlurile de stat intelegem acele inscrisuri emise de Ministerul Finantelor care exprima o creanta financiara asupra emitentului, garantata in mod expres si neconditionat de statul roman. Principalele caracteristici ale titlurilor de stat: a) sunt emise sub forma dematerializata si au valori nominale conform prevederilor prospectului de emisiune a seriei respective. Prospectul de emisiune este documentul oficial aprobat prin ordin al Ministerului Finantelor care stabileste termenii si conditiile de emisiune a unei anumite serii de titluri de stat. Prospectul cuprinde baza legala a emisiunii; serii de titluri de stat ce urmeaza a fi emise; data

scadentei; valoarea nominala a emisiunii; valoarea nominala individuala; modalitatea si data decontarii titlurilor de stat achizitionate; regimul fiscal al emisiunii; prime; modalitatea de rascumparare. b) pentru fiecare serie de titluri de stat (titluri de stat emise in conformitate cu prevederile legale ale unui prospect de emisiune avand termeni si conditii identice, cu exceptia datelor de rascumparare in avans) dematerializate, Ministerul Finantelor emite si inregistraza pe numele BNR un singur titlu de stat in forma fizica; c) titlurile de stat in forma fizica poarta sigiliul oficial al Ministerului Finantelor si cuprinde: seria; data emisiunii; data scadentei valorii nominale; rata dobanzii; d) BNR in calitatea sa de agent al statului organizeaza un sistem de depozitare, de transfer, de inregistrare si decontare a titlurilor de stat; e) Odata rascumparate in avans, titlurile de stat sunt sunt anulate din evidentele Ministerului Finantelor si ale BNR. Principalele titluri de stat sunt : 1) titluri de stat purtatoare de dobanda, vandute la valoarea nominala sau prima sub forma obligatiunilor; 2) titluri de stat cu discount sub forma bonurilor de tezaur si certificatelor de trezorerie; 3) titluri de renta sau alte inscrisuri. Obligatiunile de stat sunt sunt titluri purtatoare de dobanda vandute la valoarea nominala sau prima si pentru care se platesc periodic dobanzi in conformitate cu termeni si dispozitiile cuprinse in prospectul de emisiune al seriei respective. Lansarea de obligatiuni se realizeaza de stat de regula pe termen mediu 1- 5 ani. (5, p. 39) Titluri de stat cu discount bonuri de tezaur, certificate de trezorerie Bonurile de tezaur sunt titluri de stat cu discount, purtatoare de dobanda, vandute la un pret initial mai mic decat valoarea nominala. Diferenta dintre pretul initial si valoarea nominala este asa numitul discount si reprezinta beneficiul cumparatorului. Emisiunile de astfel de titluri de stat se fac pe termen scurt. Principalul avantaj al emisiunii de titluri de stat cu discount respectiv bonuri de tezaur si certificate de trezorerie detinute de cumparator, este acela ca poate fi vandut in orice moment in scopul obtinerii de lichiditati.
360 P = * D + 360 100 Y

-in care : P = pretul titlului de stat Y =randamentul titlului de stat D =numarul de zile pana la scadenta Certificatele de trezorerie reprezinta titlurile de stat emise de Ministerul Finantelor cu scadenta de pana la un an, aflate in circulatie in forma dematerializata si evidentiate in Registrul certificatelor de trezorerie si care, in lipsa unei prevederi contrare, dau nastere la drepturi si obligatii identice daca au aceeasi data a scadentei. Orice persoana juridica care subscrie si tranzactioneaza, in mod direct, certificate de trezorerie, in baza instructinilor BNR, fie in nume si pe cont propriu, fie in nume si pe contul unui detinator inregistrat se numeste conform reglementarilor legale participant. Investitiile financiare sunt supuse urmatoarelor surse potentiale de risc:

- banca poate fi fortata sa vanda inainte de maturitate un titlu financiar. Fiind in lipsa de lichiditati si pentru a nu face apel la imprumuturi, banca va fi nevoita sa-si vanda in pierdere titlurile cumparate anterior. - riscul de creditare. Consta in nerecuperarea sumei avansate de banca la achizitionarea titlului sau numai a veniturilor (dividende, cupon) sau a ambelor. - riscul puterii de cumparare. Ca urmare a procesului inflationist, banca poate sa piarda datorita eroziunii banilor investiti. Prin realizarea de plasamente in investitii financiare, banca urmareste urmatoarele obiective: - obtinerea unui venit sub diferite forme: dividende, cupon etc. - realizarea unui portofoliu de investitii financiare de calitate (sigure si profitabile); - utilizarea completa a fondurilor bancii; - posibilitatea utilizarii titlurilor drept gajuri in momente dificile pentru banca (criza de lichiditati); - asigurarea lichiditatii prin corelarea scadentelor titlurilor cu nevoia de lichiditate a bancii. (10, p. 25) Una dintre cele mai importante contributii ale portofoliului de investitii financiare este ca el permite echilibrarea lichiditatii totale si a pozitiei de risc a bancii. Pentru atingerea acestor obiective, managementul bancar trebuie sa parcurga urmatoarele etape: 1. Coordonarea portofoliului de investitii financiare cu mediul extern. Evident, este greu sa se prevada evolutia variabilelor mediului extern ca, de exemplu: cresterea economica, rata dobanzii, inflatia. Din cauza nesigurantei oricarei previziuni economice, deciziile trebuie luate cu o oarecare prudenta pentru a feri banca in cazul unor previziuni incorecte. 2. Coordonarea portofoliului de investitii financiare cu planul de lichiditati al bancii. Acest lucru se poate obtine in conditiile in care administrarea portofoliului de investitii financiare nu este considerata o functie separata, ci este integrata in procesul de gestionare active-pasive al bancii. 3. Evaluarea posibilitatilor de gajare oferite de titlurile financiare. Titlurile financiare mai putin riscante sau lipsite de risc pot constitui garantii in vederea obtinerii unor imprumuturi de catre banca. Deci, managementul bancii trebuie sa stie cerintele de gajare specifice pietei financiare. 4. Evaluarea riscului pe care il presupune fiecare tip de activ. Titlurile de stat emise de Ministerul Finantelor si titlurile de valoare emise de institutii straine garantate de guvernele tarilor respective sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de institutii din tara si strainatate negarantate de stat prezinta risc. Actiunile detinute de banca la alte societati bancare si nebancare din tara si strainatate prezinta risc pentru banca. 5. Evaluarea venitului net fara impozit. Cotele de impozit sau facilitatile fiscale pe categorii de titluri pot fi elemente restrictive in procesul de achizitionare a titlurilor financiare. Banca va agrea acele titluri care aduc venituri mari. 6. Diversificarea portofoliului de investitii financiare. Achizitionarea mai multor categorii de titluri financiare de la cat mai multi emitenti va determina ca perceperea riscurilor financiare sa fie cat mai difuza pentru banca.

O practica extrem de riscanta, dar agreata de multe banci, este aceea de achizitionare a actiunilor unor institutii cu care ele colaboreaza, in special ale societatilor de asigurare. Aceasta practica determina ca pierderile bancii sa fie transferate societatilor de asigurare, pierderi la care banca mai ia parte si in calitate de actionar. 7. Anticiparea evolutiei dobanzii. Daca rata dobanzii va scadea, atunci cererea de credite va fi mare, deci banca va trebui sa investeasca in titluri pe termen scurt cu grad ridicat de lichiditate. Dimpotriva, daca se asteapta la o crestere a ratei dobanzii, cererea de credite va fi mica, banca va trebui sa-si plaseze fondurile in titluri pe termen mediu si lung in scopul obtinerii unor avantaje. 8. Determinarea marimii portofoliului de investitii financiare. Marimea portofoliului de investitii financiare va fi functie de: -gradul de profitabilitate al investitiilor in titluri financiare ; -volumul fondurilor ramase neutilizate dupa constituirea fondurilor pentru nevoile de rezerve, lichiditati si de credit ale bancii. 9. Evaluarea experientei manageriale. Bancile care nu au experienta in tranzactionarea titlurilor financiare trebuie sa se limiteze la achizitionarea titlurilor de stat si obligatiuni garantate de guvernele tarilor emitente. Bancile care au experienta manageriala profita de momentele oferite de piata, nu tin in portofoliul lor titlurile pana la maturitate, ci le tranzactioneaza pentru a-si maximiza profitul. (10, p. 27) Bancilor romanesti li se interzice prin lege tranzactionarea titlurilor financiare, exceptie facand cele dobandite in urma executarii silite a creantelor, pentru desfasurarea activitatii si pentru folosinta salariatilor.

RESURSELE UMANE FACTOR ESENTIAL IN REALIZAREA PERFORMANTEI BANCARE Obiectivele activitatii de resurse umane Obiectivele activitatii de resurse umane sunt stabilite in concordanta cu orientarile strategice ale bancii privind recrutarea, formarea, gestiunea carierelor si a mobilitatii, remunerarea, astfel incat sa se asigure realizarea acestora, la nivelul si calitatea dorita. Obiectivele activitatii de resurse umane se grupeaza in doua categorii si anume: a) obiective strategice obiective stabilite pe termen mediu si lung;

b)

obiective operationale obiective vizand gestionarea zilnica a aspectelor privind resursele umane;

a) Obiectivele strategice ale activitatii de resurse umane sunt: Transformarea Directiei Resurse Umane intr-un veritabil prestator de servicii pentru entitatile BRD; Dimensionarea necesarului de resurse umane in concordanta cu planurile de dezvoltare pe termen lung si mediu ale Bancii; Realizarea unei structuri optime a resurselor umane din punct de vedere a competentei profesionale si al atributiilor alocate; Elaborarea si implementarea politicii de remunerare a Bancii; Elaborarea si implementarea politicii de relatii in vederea mentinerii unui climat social favorabil; Imbunatatirea performatelor salariatilor printr-un plan adecvat de formare profesionala; Constientizarea identitatii de grup, aderarea personalului la valorile bancii: - profesionalism consolidat permanent prin dezvoltarea cunostintelor profesionale si prin schimb de experienta; - spirit de echipa cultivarea acestuia pentru a fi si mai eficace in colectiv; - inovatie imaginarea solutiilor novatoare, crearea unor produse sau servicii noi si eleborarea unor moduri noi de organizare. b) Obiectivele operationale ale activitatii de resurse umane sunt: Elaborarea documentelor normative necesare desfasurarii activitatii de resurse umane la nivelul bancii si monitorizarea respectarii acestora; Gestionarea eficienta a resurselor umane prin recrutare, formare, motivare si mobilitate in concordanta cu obiectivele bancii; Implementarea si monitorizarea proiectului Gestiunea Carierei; Administrarea eficienta a fondului de salarii avand ca scop principal utilizarea sistemului salarial ca parghie pentru imbunatatirea performantei profesionale; Perfectionarea si actualizarea operativa a bazei de date a salariatilor pentru a avea o imagine corecta, completa si in timp real asupra resurselor umane existente si mobilitatii acestora; Crearea unui sistem performant a unui sistem performant de gestionare administrativa a personalului3; Principiile fundamentale ale activitatii de resurse umane 1 Activitatea de resurse umane are la baza unele principii fundamentale. Acestea sunt: - Asigurarea libertatii muncii- nici un salariat nu este obligat sa presteze o activitate contrat vointei sale. Respectarea principiului se concretizeaza prin incheierea intre Banca si fiecare salariat a unui contract individual de munca/act aditional la contractul individual de munca, de comun acord,prin care sunt stipulate clauze a caror acceptare se certifica prin semnatura celor doua parti.
3

Norme privind activitatea de resurse umane la BRD-GSG

- Egalitatea de tratament fata de toti salariatii - in cadrul raporturilor de munca incheiate intre Banca sI salariat nu se face discriminare (directa si/sau indirecta) prin prevederi, criterii sau practici care sa dezavantajeze salariatul fata de alti salariati.In sensul principiului enuntat, prin documentele normative ale Bancii, specifice domeniului resurselor umane, se asigura protectia salariatilor fata de orice discriminare ce poate interveni in cadrul unui raport de munca. - Conditii de munca adecvate si respectarea demnitatii salariatilor- la elaborarea Contractului Colectiv de Munca si a documentelor normative interne ale Bancii, se are in vedere asigurarea unor conditii de munca adecvate activitatii desfasurate de protectie sociale, de securitatea si sanatate in munca, precum si de respectare a demnitatii si a constiintei salariatilor. Tuturor salariatilor le sunt recunoscute: - dreptul la negocieri colective; - dreptul la protectia datelor cu caracter personal; - dreptul la protectie impotriva concedierilor nelegale; - alte drepturi ce le revin prin legislatia in vigoare; - Consensualitatea si buna credinta - in virtutea raporturilor de munca incheiate intre banca, in calitate de angajator, in calitate de angajati, se aplica principiul consensualitatiii si al bunei credinte, care presupune ca partile se vor informa si se vor consulta reciproc, in conditiile prevazute de lege si de Contractul Colectiv de Munca. Structura activitatii de resurse umane Activitatea de resurse umane are o structura complexa si este organizata astfel: a) Gestiunea colectiva a resurselor umane are ca obiect gestiunea posturilor, angajarea, salarizarea si motivarea salariatilor. b) Gestiunea individuala se refera la urmarirea evolutiei profesionale a salariatilor prin intermediul metodelor specifice (evaluarea performantelor, Comitetul de Cariera). c) Preselectia reprezinta o prima etapa in procesul de recrutare atat interna cat si externa- care consta in alegerea si retinerea numai a candidaturilor care intrunesc cerintele ocuparii postului in cauza. d) Selectia reprezinta o a doua etapa in procesul de recrutare care are ca scop alegerea celui mai potrivit candidat dintre cei retinuti la preselectie, pentru ocuparea postului in cauza. Se realizeaza prin doua modalitati: interviul sau concursul, pe baza testelor (pshihologic, profesional) care trebuie sa se axeze atat pe capacitatea candidatilor de a indeplini responsabilitatile postului, cat si pe capacitatea lor de a se adapta si a sustine evolutia organizatiei in mediul bancar. e) Interviul este o discutie intre angajator si un angajat/candidat la angajare, care permite obtinerea unor informatii despre persoane respectiva in scopul selectiei, recrutarii, evaluarii performantelor, etc. f) Integrarea este procesul prin care noul angajat trece de la statutul de persoana din afara organizatiei la cel de salariat al acesteia, devenind performant,

g)

asumandu-si rolul in cadrul organizatiei si insusindu-si sistemul de valori propriul acesteia. Motivarea personalului poate fi: - materiala, regasita in sistemul de salarizare si premiere a personalului; - morala, asigurata prin: - aprecierea si incurajarea performantelor salariatilor; - propunerea unor planuri de dezvoltare a carierei; - stimularea mobilitatii functionale si geografice a salariatilor; - propunerea unor actiuni de pregatire profesionala adecvate.

h)

evaluarea performatelor are ca obiectiv aprecierea performatelor si potentialului individual al salariatilor in raport cu postul cu care il ocupa. Totodata permite angajatului sa cunoasca posibilitatile actuale si de perspectiva. Evaluarea resurselor umane consta in : evaluarea potentialului si a capacitatii de evolutie sau de dezvoltare a personalului; evaluarea comportamentului in cadrul grupului; evaluarea performantelor; Rezultatele evaluarii performatelor stau la baza aplicarii principiilor privind salarizarea si motivarea personalului. i) sistemul de salarizare, potrivit Contractului Colectiv de Munca, cuprinde: salariul de baza,sporurile sI indemnizatiile cu caracter permanent, adaosurile. Politica de salarizare a Bancii se bazeaza pe pricipiul negocierii salariilor, pe principiul existentei pe fiecare categorie de functii in parte a unor minime si pe principiul stimularii performantei individuale. In acest sens, se are in vedere implementarea unui sistem de salarizare, in care, progresiv, partea variabila a veniturilor sa ocupe o pondere mai importanta. j) dezvoltarea carierei personalului trebuie sa se faca astfel incat obiectivele individuale sa se armonizeze cu obiectivele bancii. k) Mobilitatea interna a salariatilor in cadrul bancii, asigura o mai buna repartizare a personalului in functie de volumul de activitate si necesarul de personal, pe fiecare tip de activitate permitand salariatilor sa dobandeasca o experienta profesionala diversificata. l) Mobilitatea interna a personalului poate fi functionala au geografica. Mobilitatea functionala reprezinta trecerea unui salariat de la un tip de activitate la alt tip, in alt compartiment sau in alta unitate a bancii din aceeasi localitate si se realizeaza in conditiile prevazute in Contractul Colectiv de Munca. Mobilitatea geografica reprezinta trecerea unui salariat intr-o unitate a bancii din alta localitate, atunci cand interesele acesteia o cer, cu acordul expres al salariatului, si cu acordul Directiei Resurselor Umane si se realizeaza in conditiile prevazute in Contractul Colectiv de Munca. Acest tip de mobilitate raspunde atat unor necesitati aparute in activitatea bancii, cat si dorintelor salariatilor. Mobilitatea atat cea functionala cat si cea geografica - poate fi pe verticala (promovare) sau pe orizontala (fara schimbarea pozitiei ierarhice).

Promovarea reprezinta evolutia personalului in plan vertical, in plan orizontal sau combinat si presupune: trecerea salariatului la un grad profesional superior, in cadrul aceluiasi domeniu de activitate; schimbarea domeniului de activitate (trecerea intr-un domeniu de activitate mai complex); modificarea nivelului ierarhic. Criteriul determinant in vederea promovarii il constituie meritul personal si capacitatea de a indeplini cu succes sarcinile unui post superior. n) pregatirea profesionala a salariatilor are un rol primordial in politica de resurse umane a bancii. Aceasta ofera oportunitati si sanse egale salariatilor sai de a participa la actiuni de pregatire profesionala, asigurand pregatirea profesionala in raport cu evolutiile tehnologice si aparitia de noi produse si servicii bancare4. Structura organizatorica reprezinta elementul esential al sistemului de conducere, determinand intr-o proportie insemnata functionalitatea acesteia, modul de organizare aresurselor umane, materiale, financiare, nivelul cheltuielilor si al profitului. Departamentul de resurse umane este implicat in toate procesele care au legatura atat cu armonizarea parametrilor cantitativi si calitativi propusi de management, cat si pentru a putea aduce imbunatatirile impuse de evolutia sau schimbarile ulterioare. Alaturi de echipa de conducere, departamentul de resurse umane participa la: - inscrierea structurii in organigrame partiale si generale ; - elaborarea regulamentului de organizare si functionare ; - intocmirea descrierilor de functii ; - elaborarea descrierilor de posturi. Analiza elementelor de baza ale structurii de conducere, a corespondentei dintre functiuni si conducere, a naturii acestora, a modului de repartizare a responsabilitatii si de stabilire a legaturilor (ierarhice, functionale), a raportuluilui dintre specialitatea cadrelor si atributiile executate a condus la aparitia mai multor tipuri de structuri organizationale: ierarhic- liniara, functionala, ierarhic-functionala, matriceala, etc. a) structura ierarhic-liniara Are la baza linia ierarhica, fara compartimente functionale. Indiferent de nivelul ierarhic, un subordnat primeste ordine numai de la un singur sef, in fata caruia raspunde pentru intreaga sa activitate. M N O M- management
4

m)

Norme privind activitatea de resurse umane la BRD-GSG

N,O,etc. niveluri ierarhice5 Personalul este subordonat nemijlocit managementului firmei. Structura se caracterizeaza printr-un numar redus de compartimente cu caracter operational. Managerul firmei sau al fiecarui compartiment exercita functiile de conducere. De aceea, trebuie sa aiba cunostinte in toate domeniile: tehnic,organizatoric, control, personal, etc. Avantajele acestei structuri sunt: - informatia si decizia au un continut foarte clar si simplu de explicat; - permite comunicarea rapida; - asigura unitatea de conducere; - stabileste responsabilitatile fiecarui salariat; - lipsesc normalizarea si formalizarea; - cadrele medii nu sunt foarte numeroase; - personalul functional este redus; - coordonarea si controlul se efectueaza direct de catre varful strategic. Dezavantaje: impiedica legatura dintre compartimentele situate la acelasi nivel pe diferite linii ierarhice; conducatorul fiecarui compartiment trebuie sa posede cunostinte variate si o experienta bogata; managerul nu beneficiaza de colaborarea sau spijinul unor compartimente specializate pentru indeplinirea anumitor functiuni; se poate aplica numai in firmele care nua au o activitate complexa. Structurile simple sunt in general tinere si de dimensiuni mici, in parte pentru ca vechimea si cresterea le incurajeaza sa se transforme in birocratii, dar si pentru ca vulnerabilitatea lor le poate duce la esec.

b) Structura functionala Structura se caracterizeaza prin faptul ca la fiecare nivel ierarhic, sarcinile sunt divizate intre specialisti, fiecare dintre ei avand domeniul sau de activitate, autoritate deplina asupra nivelurilor ierarhice inferioare, separat de linia ierarhica. Potrivit acestei organizari, fiecare compartiment sau conducator este specializat intr-un anumit domeniu (planificare, organizare, aprovizionare, intretinere) si raspunde de modul in care este realizata functiunea respectiva. Managerii compartimentelor functionale dau fiecare dispozitii direct sefilor de productie, pentru problemele care privesc domeniul lor de specialitate.
5

Manualul specialistului in resurse umane, Chisu, V., Ed. Irecson, pag.162

A B B

Avantajele acestei structuri sunt: - existenta unor compartimente specializate pe functiuni, ceea ce determina regruparea resurselor pe domenii de specializare; - organizatie dominata de specialisti; - dezvolta si mentine o competenta tehnica de foarte buna calitate in domeniile esentiale pentru supravietuirea organizatiei; - permite urmarirea unor obiective clare si necontradictorii: pe termen lung, dezvoltarea continua a competentei tehnice si, pe termen scurt, realizarea de produse ce prezinta cel mai bun raport posibil calitate- pret; - faciliteaza realizarea de economii de scara; - supervizarea se face de catre persoane cu aceeasi specializare; - realizarea activitatii de cercetare si dezvoltare se face independent de productie; - ofera posibilitatea evolutiei in ierarhie fara a parasi functia; - permite valorizarea experientei profesionale deosebite; - organizatia are libertatea sa isi specializeze mai mult resursele; - permite realizarea cu succes a proiectelor monofunctionale, intrafunctionale, plurifunctionale, interfunctionale; - informatia tehnica, pronenind dintr-o sursa interna sau externa, este mai usor de comunicat unor specialisti care lucreaza in aceleasi loc fizic si au un loc comun; - pentru ca toata munca de specialitate este centralizata, organizatia poate investi mai usor in cercetare, formare, in elaborarea de noi norme si proceduri; - cadrele de la toate nivelurile provin, in general, din acelasi rang : specialistii au sefi persoane care detin cunostinte si experienta asemanatoare cu a lor, ceea ce usureaza supervizarea; - specializarea are drept consecinta limitarea rotatiei personalului intre diferitele functii; - formalizarea conduce la crearea unor sisteme de planificare si control si a diviziunii stricte a muncii, ceea ce diminueaza ambiguitatile in impartirea responsabilitatilor diferitelor unitati. Drept urmare, apar reguli si proceduri detaliate si un sistem ierarhizat de aprobare si comunicare. Principalul avantaj il constituie totusi faptul ca favorizeaza dezvoltarea tehnologiei, fapt pentru care: Toti angajatii, fiind specialisti, pot evolua in cariera in aceleasi meserii; Exista obiective si prioritati clare ale functiilor; Se creaza un mediu de relatii stabile: angajatii au tendinta sa ramana mult timp pe acelasi post;

 Se realizeaza cu usurinta controlul valitatii si al performantelor: cunostintele dobandite in pregatire de un specialist se transmit tuturor. Dezantaje ale structurii functionale: Apare tendinta de a se dezvolta un grad inalt de formalizare pentru a asigura coordonarea ansamblului activitatilor; Interdependenta mare; Coordonare dificila intre functii; Apar conflicte de prioritate intre functii; Nici o persoana neutra nu poate dirija proiectele multifunctionale; Exista tendinta de birocratizare, ceea ce conduce la pierderea flexibilitatii si adaptabilitatii; Persoanele aflate in functii de executie primesc ordine si dispozitii atat din partea conducatorilor ierarhici directi, cat si din partea compartimentelor functionale. Dubla lor subordonare face posibila aparitia unor dereglari in activitatea firmei, din cauza emiterii dispozitiilor contradictorii, ambiguitatilor, neprecizarii competentelor autoritatii si responsabilitatilor functiilor de conducere si neasigurarii, in consecinta, a unitatii de comanda si control. Apare dificultatea crearii unei conceptii globale asupra unui proiect multidisciplinar6; Totusi, limitele majore ale acestei structuri sunt generate de: - supraincarcarea conducerii; - capacitatea redusa de reactie strategica si structurala; - supraincarcarea retelelor de comunicatii; - orientarea tehnica a directorului general; - manageri generali slabi; c) Structura ierarhic functionala Structura ierarhic- functionala reprezinta o imbinare a elementelor organizatorice valoroase, specifice structurii ierarhic-liniare si functionale. Crearea compartimentelor functionale asigura utilizarea cunosstintelor de specialitate, dar, spre deosebire de structura functionala, aceste compartimente nu mai au autoritate directa asupra functiilor de executie din compartimentele operationale. Rezultatele activitatii fiecarui compartiment functional revin celorlalte compartimente, sub forma informatiilor si consultatiilor acordate sau a deciziilor si ordinelor transmise prin seful lor ierarhic. Acest tip de structura asigura pe langa utilizarea eficienta a cunostintelor de specialitate si unitatea de comanda si de actiune, indispensabila desfasurarii unei activitati rentabile. A B
6

Sm B Sm

Manualul specialistului in resurse umane, Chisu V., Ed. Irecson, pag.178

Sm

C D

C D

C D

C D

C D Sm

Caracteristica esentiala a structurii ierarhic-functionale o constituie existenta unor compartimente de specialitate denumite stat major (Sm). Specialistii acestora asigura servicii si ajutor fie cadrelor de conducere in activitatea lor, fie compartimentelor situate pe diferite linii ierarhice, unde se desfasoara activitatea de baza a firmei. Avantajele acestei structuri sunt: este alcatuita atat din compartimente operationale, cat si functionale; executantii primesc decizii si raspund numai in fata sefului ierarhic direct, respectandusi principiul unitatii de decizie si actiune; se foloseste, de regula, in firmele de dimensiuni mari si mijlocii. Dezavantaje: cai de comunicare largi; gandire pe compartimente; pierderea legaturii cu produsul finit, precum si cu clientii; repartizare dificila a costurilor si veniturilor; efort marit din partea conducerii in activitatea de coordonare.

d) Structuri birocratice - birocratia industriala este rodul industrializarii. Coordonarea se efectueaza prin normarea procedeelor de munca si a produselor, ceea ce conduce la realizarae productiei de masa. Structura are nevoie de numerosi analisti pentru a concepe si a mentine sistemele de standardizare, mai ales in cazul cand structureaza compartimentele si planifica actiunile. Birocratia industriala ar tendinta de a se centraliza pe verticala, puterea formala gasindu-se concentrata la varful scarii. Reguli administrative, metode de coordonare si planuri servesc intr-un cadru rigid de autoritate la integrarea diferitelor sarcini. Comunicarea urmeaza caile ierarhice, si rolurile individuale sunt descrise in dealiu, astfel incat sa asigure precizia si regularitatea activitatilor zilnice. Avantaje: - Are mare nevoie de stabilitate pentru a functiona; - Apare tendinta de a stabiliza mediile in care functioneaza; - Integreaza toate serviciile functionale posibile:integrarea pe verticala conduce la posibilitatea de a deveni in acelasi timp propriul furnizor si client; - Birocratia incita intreprinderea sa se extinda; - Mediul si sistemul de productie sunt destul de simple; - Controalele externe favorizeaza birocratia si centralizarea;

- Permite realizarea unei productii eficiente si ieftine; Dezavantaje: - Munca este plictisitoare si repetitiva; - Apare fenomenul de alienare a muncitorilor; - Randamentul ridicat este obtinut in detrimentul satisfactiei oamenilor, care au dificultati in a lucra intr-un mediu impersonal si formalist; - Este mereu prezenta obsesia controlului, atat din partea managementului, cat si din partea pietei; - Dimensiunea intreprinderilor este foarte mare; - Apare frecvent imposibilitatea de adaptare la schimbarile care intervin; Din cauza utilizariidin ce in ce mai frecvente a calculatoarelor si a sistemelor moderne de gestionare, organizarea de tip birocratic se raspandeste incontinuu. Birocratia profesionala este o structura descentralizata, in cadrul careia puterea de decizie (operationala si strategica) apartine profesionistilor. Acestia constituie centrul operational. Este una dintre cele mai democratice structuri, pentru ca ofera o autonomie considerabila si nu necesita o coordonare stransa intre profesionisti. Marile organizatii birocratice profesionale detin un important centru operational, dominat de profesionisti, dar si unitati ample de suport logistic, de care depinde unitatea operationala. Avantaje: Profesionistii lucreaza independendent unii de altii; Necesita putine cadre medii; Tot personalul este specializat; Se practica impartasirea cunostintelor si a informatiei in echipa; Favorizeaza dezvoltarea carierei pentru specialisti; Specialistii sunt supervizati tot de specialisti;

Dezavantaje: Prezinta o tehnostructura ampla; Are un important lant ierarhic; Apar ierarhii paralele: una cu putere ascendenta pentru profesionisti si alta autocritica, cu control descendent in privinta personalului functional; Apar dificultati in tratarea problemelor care nu se suprapun cu definitiile specialistilor, mai ales a problemelor interdisciplinare; Performanta se realizeaza la nivelul costurilor; Apare refuzul controlului ierarhic si izbucnesc adesea conflicte intre profesionosti sI restul organizatiei; Normalizarae constituie o mare forta dar si o mare slabiciune in acelasi timp: ea permite profesionistilor sa se perfectioneze si sa ajunga la o eficacitate maxima, dar acest lucru creaza probleme de adaptare (structura permite perfectionarea, dar nu si inovatia)7.

Burloiu P. - Managementul resurselor umane, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 89-91

e) Structura divizionala Forma descompusa in diviziuni a fost creata pentru rezolvarea problemelor de adaptare la birocratia industriala. Descompunerea in diviziuni a unei inteprinderi consta in crearea unor structuri semiautomate care corespund unor piete, domenii de productie sau grupuri de clienti diferiti. Diviziunea este considerata ca o singura entitate integranta, cu un ansamblu de obiective cuantificabile, coerente si normalizate. Cadrele de conducere merg periodic in diviziuni si confirma anumite decizii, dintre cele mai importante. Directiunea generala recurge la sisteme de control al performantei. Pentru ca aceste sisteme de control sa poata functiona, se creaza o tehnostructura restransa si se utilizeaza un numar mic de personal functional central pentru asigurarea anumitor servicii comune diviziunilor. Conducerea generala are tendinta de a impune propriile sale norme, prin intermediul directorilor de diviziuni, ceea ce genereaza o anumita centralizare a nivelului diviziunilor. Avantaje: Orientare totala spre produs, regiune sau clienti importanti; Flexibilitate crescuta; Capacitate mai mare de evitare a riscurilor; Posibilitatea de a fi descentralizate usor diviziunile si a le transforma in centre de profit sau de cost, cu raspundere privind rezultatele;

Dezavantaje: Exista riscul aparitiei dublei activitati in situatii problematice; Pot aparea frecvent intersectari ale unor compenente; Apare concurenta intre divizii; Sistemele de control descurajeaza inovatia si asumarea riscurilor; f) Structura organica sau adhocratia Este o structura care convine momentului actual, deoarece presupune experienta profesionala, lucrul in echipe de proiect, putere repartizata, structura matriceala, sisteme de productie foarte sofisticate sau automatizate, medii complexe si dinamice pentru desfasurarea activitatii.Adhocratia este ideala pentru indeplinirea sarcinilor neobisnuite si complexe, care tind sa se schimbe in permanenta. Este o structura extrem de fluida, in cadrul careia puterea trece in mod constant de la o persoana la alta, iar coordonarea si controlul se fac printr-o adaptare reciproca, prin intermediul comunicarii informale si interactiunii expertilor. Este cea mai recenta dintre structurile organizatorice, este potrivita intreprinderilor care au nevoie de inovatie si acolo unde sunt necesare structuri articulare pentru fiecare proiect. Structura reuneste in echipe creative experti cu specializari diferite. Avantaje: Reuneste experti competenti si specializati; Coordonarea, asigurata printr-o adaptare reciproca, este incurajata de prezenta elementelor de legatura: cadre medii, grupuri de lucru si structura matriceala;

 Puterea depinde mai mult de deciziile expertilor si mai putin de autoritate; Strategia nu este elaborata la varful conducerii si pusa apoi in aplicare de esaloanele inferioare, ci este emanatia unei multitudini de decizii, luate pentru proiectele configurate sa functioneze; Automatizarea proceselor de lucru duce la diminuarea nevoilor de normalizare; Impune o inovatie sustinuta. Dezavantaje: Se remarca existenta unui numar foarte mare de cadre: functionale, responsabili de proiect, cadre medii, ceea ce determina o suprapunere a domeniilor de control; Sistemul sfarseste prin a fi sufocat de cadre; Are nevoie de elemente de legatura costisitoare pentru a asigura comunicarea8; g) Structura matriceala sau tip retea Esenta organizarii matriceale consta in combinarea structurii functionale cu aceea a compartimentarii pe criteriul produselor sau proiectelor in cadrul aceleiasi structuri organizatorice. Relatiile de comunicare pe verticala sunt inlocuite cu relatiile pe orizontala, unde asigurarea autoritatii deriva din competenta, si nu din functie. Avantaje: Combina avantajale structurii functionale si de proiect, evitand dezavantajele celor doua forme de organizare; Valorifica autoritatea competentei autentice; Permite orientarea spre rezultatele finale; Favorizeaza optimizarea compromisului timp-costuri-calitate; Faciliteaza o mai buna luare a deciziilor; Asigura planificarea pe termen lung; Favorizeaza utilizarea mai eficace a resurselor; Pastreaza identitatea profesionala, asigura continuitatea dezvoltarii competentelor tehnice; Ofera posibilitatea de a alege cea mai buna varianta si realizarae interproiectelor. Dezavantaje: Genereaza complexitatea administrativa; Duce la perturbarea activitatilor functionale din cauza deplasarii resurselor; Apare complexitatea luarii deciziilor si ambiguitatea dublei conduceri; Favorizeaza cresterea starilor conflictuale; Se poate ajunge la duplicarea sistemelor.

Chisu V. - Manualul specialistului in resurse umane, Ed. Irecson, pag. 175

PREGATIREA PROFESIONALA A MANAGERILOR SI ANGAJATILOR Identificarea nevoilor de pregatire profesionala Instruirea angajatilor are doua functii importante: utilitatea si motivarea. Teoretic, programele de pregatire contribuie la dezvoltarea cunostintelor, deprinderilor, aptitudinilor si comportamentului angajatilor, ceea ce se reflecta in realizarea performanta a sarcinilor de lucru. Pe de alta parte, instruirea confera oamenilor sentimentul de incredere in competentele profesionale, stapanire de sine si cresterea satisfactiei in munca. Practic, aceste rezultate nu pot fi obtinute daca sistemul de pregatire este receptionat de salariati ca o obligatie, daca nu este relevant pentru nevoile lor concrete de lucru sau, daca nu ofera nici o perspectiva in cariera. Pentru a fi eficienta, instruirea angajatilor trebuie planificata si supravegheata cu grija, intocmai ca o afacere. Fara o abordare sistematica este putin probabila realizarea obiectivelor propuse. De aceea, primul demers care trebuie facut il constituie identificarea nevoilor de instruire la nivelul organizatiei, departamentului, apoi al postului si dupa aceea al individului. Un program de pregatire va da rezultate numai daca se bazeaza pe o analiza atenta a necesitatilor unei organizatii, ori este putin probabil ca angajatii, abordand cariera in mod individual, ca pe o umbrela de protectie profesionala, sa poata obtine mai mult decat performante de ordin personal. Instruirea poate fi definita ca aducerea celor care lucreaza intr-o organizatie ca standardele de performanta adecvate cerintelor posturilor ocupate, prin intermediul pregatirii teoretice si practice. Prin asigurarea unor oportunitati de instruire, conducerea organizatiilor urmareste de fapt schimbarea strategica, pe termen lung, a comportamentului angajatilor. Aceste schimbari au loc in atitudini, abilitati si cunostinte. Cea mai parte a instruirii se desfasoara incontinuu, in sisteme sau prin intermediul unor metode corespunzatoare nevoilor de dezvoltare ale organizatiei si, indirect ale individului. Formarea personalului reprezinta ansamblul proceselor prin care angajatii isi insusesc intr-un cadru organizat cunostinte, aptitudini, deprinderi si comportamente necesare exercitarii unor ocupatii specifice intreprinderii. Perfectionarea personalului constituie ansamblul proceselor prin intermediul carora angajatii isi imbogatesc in urma parcurgerii unei programe organizate de intreprindere, cunostinte, aptitudini, deprinderi, comportamente si tehnici de lucru care au deja o calificare de baza, in vederea realizarii la un nivel superior a obiectivelor si sarcinilor ce le revin. Identificarea tipului si nevoilor de pregatire profesionala presupune o analiza complexa, care consta in evaluarea corecta a performantelor personalului, definirea situatiei existente, a problemelor organizatiei si, mai apoi, a obiectivelor urmarite. Din analiza informatiilor culese de management, referitoare la nivelul existent de pregatire, cunostinte si atitudinea angajatilor, se poate stabili in mod concret continutul programului de pregatire sau de specializare, astfel incat tematica lui sa nu cuprinda elemente inutile si nici sa nu fie omise cele strict necesare. Instruirea aduce cele mai mari beneficii atunci cand este structurata astfel incat necesitatile identificate pentru fiecare angajat sa corespunda planului pe termen lung al organizatiei.

Obligatia conducerii organizatiei este de a preciza in mod clar rezultatele pe care doreste sa le obtina, iar cea a departamentului de instruire este de a se implica in obtinerea lor. Pregatirea eficienta implica angajarea reala atat din partea managerilor, cat si a salariatilor. Primii trebuie sa fie constienti ca oamenii pe care iI conduc nu invata numai pentru ca asa au decis sefii sau pentru ca li s-a pus la dispozitie un intreg arsenal de informare si formare. Angajatii sunt dispusi sa invete numai daca simt aceasta necesitate sau daca descopera utilitatea demersurilor facute pentru imbunatatirea cunostintelor sau deprinderilor de lucru. Ei vor fi motivati sa urmeze programele de instruire stabilite numai daca vor fi implicati activ in fizarea obiectivelor, vor fi consultati si vor intelege ceea ce se realizeaza si, nu in ultimul rand, vor accepta rolul pe care il joaca in intreprindere. Responsabilitatea asigurarii cu resurse umane performante revine deopotriva conducerii, sefului ierarhic si serviciului de resurse umane. Managementul de nivel superior care formuleaza strategia si politica organizatiei, este si cel care indica, la modul general, necesitatile de instruire. In organizatiile mai exista compartimentele functionale cu atributii speciale in domeniul formarii si perfectionarii profesionale a angajatilor. Atributiile sefilor ierarhici de la toate nivelurile include prevederi vizand perfectionarea profesionala a angajatilor9. Intr-un sistem eficient de conducere este necesar ca managementul de la nivelul mediu sa isi asume dezvoltarea personalului din subordine, ca parte esentiala si continua a responsabilitatilor specifice. Pregatirea si indrumarea angajatilor trebuie sa faca parte din responsabilitatile zilnice ale managerilor. Ei trebuie sa identifice nevoile de instruire, demers pentru care pot solicita asistenta de specialitate sau pot recurge la serviciile de consultanta. In organizatiile care valorizeaza dezvoltarea personalului, top managementul trebuie sa creeze un climat capabil sa stimuleze pregatirea profesionala continua, in concordanta cu obiectivele organizatiei, sa aloce fonduri corespunzatoare acestui scop si sa urmareasca rezultatele obtinute. Daca managementul nu pregateste personalul inainte de instruire si nu asigura suportul necesar pentru punerea in practica la locul de munca a cunostintelor nou-dobandite, valoarea instruirii este in mare parte pierduta. In practica, se intalneste adeseori tendinta de a se lasa responsabilitatea pregatirii profesionale numai pe seama specialistilor in resurse umane sau a instructorilor. Pe de alta parte, acestia au nevoie sa interactioneze permanent cu celelalte sectoare ale activitatii din organizatiei. Lor trebuie sa le fie clar relatia dintre sistemul de pregatire si strategia companiei, precum si cerintele departamentelor si asteptarile la nivelul angajatului. Rolul managerului instructor este deosebit de important in tot procesul de formare si dezvoltare a personalului din organizatie, deoarece: Convine asupra principiilor de instruire si a problemelor specifice, impreuna cu ceilalti factori de actiune din organizatie; Participa la proiecte de cercetare si realizarea studiilor care sa determine o gama larga de modalitati de invatare si facilitatea lor; Negociaza si discuta progresele inregistrate cu ceilati factori implicati, astfel incat sa se asigure eficacitatea si concordanta actiunilor; Urmareste daca previziunile bugetare sunt corespunzatoare necesitatilor de instruire ale organizatiei, ceea ce inseamna si bugetarea timpului pentru invatare. Instructorul trebuie sa-si construiasca o relatie puternica de colaborare cu managementul de nivel mediu din organizatie pentru a se asigura ca:
9

Manualul specialistului in resurse umane, Chisu V., Ed. Irecson, 2002, pag.214

1. activitatile de instrure concepute sunt corespunzatoare si satisfac nevoile identificate; 2. managerii de nivel mediu iI informeaza corespunzator pe participant asupra scopului instruirii; 3. managerii inteleg metodologia si pot urmari aplicarea ei. Pentru ca aceste lucruri sa se intample in mod real si eficient instructorul trebuie sa se implice, printre altele, in analizarea necesitatilor de instruire, conceperea programului, a cursului, programarea sesiunilor, livrarea si validarea programului respectiv. Pregatirea profesionala conduce la cresterea performatelor salariatilor si la adaptarea acestora la schimbarile structurale, sociale si tehnologice. Aplicarea efectiva a cunostintelor acumulate inseamna rezolvarea concreta a problemelor, ceea ce, in final, se materializeaza in cresterea eficientei si profitului organizatiei. Eficacitatea procesului de formare si perfectionare creste atunci cand se au in vedere urmatoarele elemente: continutul programelor este strans legat de activitatea angajatilor si de interesele lor personale de perfectionare; problemele abordate intereseaza deopotriva sefii ierarhici si pe angajati; angajatii dispun de libertatea si posibilitatea de a utiliza cunostintele, deprinderile si aptitudinile dobandite; participantii la programele de formare sau de perfectionare sunt motivati in munca. Abordarea sistematica a pregatirii profesionale va arata nevoile de instruire ale fiecarui angajat sau ale grupurilor antrenate in aceeasi activitate. Pentru elaborarea unui sistem integrat si eficient de instruire, este necesar sa se aiba in vedere: 1. structura organizationala: descrierea generala a organizatiei, activitatile desfasurate, procesele, produsele sau serviciile specifice; 2. organigrama; 3. fisele de post; 4. sarcinile care trebuie indeplinite pe fiecare post; 5. indicatorii de performanta pentru fiecare sarcina; 6. problemele care exista sau aspectele care trebuie imbunatatite, dezvoltate, etc., pentru fiecare post; 7. sarcinile pentru care este necesara instruirea; 8. standardelor de instruire; 9. costurile estimative. Modalitatea cea mai buna de a concepe un mod sistematic activitatea de instruire a angajatilor dintr-o intreprindere trebuie sa porneasca de la analiza declaratiilor de misiune si viziune, in paralel cu strategia formulata pentru indeplinirea lor. Discutarea misiunii si viziunii organizatiei impreuna cu angajatii reprezinta o politica manageriala folosita in procesul modern de formare practica si dezvoltare a personalului. Dupa formularea viziunii si misiunii generale, managementul trebuie sa treaca la definirea lor in cazul fiecarei componente de baza a structurii. In cazul departamentului de formare si dezvoltare profesionala, acestea ar putea fi exprimate astfel:

Misiune: sa contribuie la indeplinirea obiectivelor organizationale prin imbunatatirea standardelor de performanta in munca, astfel incat totI angajatii sa ajunga la nivelul de eficienta dorit de conducere. Viziunea: sa satisfaca toate cerintele de instruire aparute in organizatie, astfel incat: toate activitatile sau serviciile organizatiei sa se realizeze la timp si la standardele de calitate stabilite; sa nu se inregistreze reclamatii din partea clientilor sau beneficiarilor in legatura cu produsele sau serviciile furnizate; sa se obtina cresterea eficientei si productivitatii intregii organizatii; sa se foloseasca judicios si corect materialele, utilajele si echipamentele pentru a se diminua la maxim pierderile si a se evita distrugerile sau pagubele materiale; sa se cunoasca si sa se respecte normele de protectie a muncii pentru anu se produce accidente de munca, etc. Cand exista obiective de instruire atat de clare, devine relativ simplu sa se conceapa si sa se desfasoare programe care sa satisfaca toate elementele declaratiei de viziune. Formularea misiunii si a viziunii constituie un proces foarte simplu de aplicat la orice tip sau marime de organizatie si in toate zonele instruirii (inclusiv pentru manageri si supervizori). Sistemul prezinta avantaje sporite daca declaratiile respective reflecta planurile si obiectivele pe termen lung ale organizatiei. Pentru a se realiza acest lucru, managementul care dispune de intreaga informatie necesara trebuie sa se implice in formularea misiunii si a viziunii departamentului de instruire. Abordarea sistematica a instruirii Rolul in organizatie (post)

Atributii si responsabilitati

Competent e profesional e

Standarde de performanta

Cunostin ta si abilitati

Nevoi de pregatire specifice postului

Pregatire

Perfectionare

Realizarea si evaluarea programului de pregatire profesionala Orice abordare sistematica a instruirii presupune parcurgerea unui ciclu alcatuit dintr-o susccesiune logica de activitati: stabilirea politicii de instruire, identificarea nevoilor de instruire, planificarea si rezolvarea programului de formare sau perfectionare, in final, evaluarea lui. Analiza constituie modalitatea de identificare a nevoilor de pregatire astfel incat sa poata fi proiectate, dezvoltate si implementate pentru intreaga organizatie (cu caracter strategic) si pentru fiecare angajat in parte (cu caracter operational). Procesul de analiza presupune identificarea: 1. noilor zone de dezvoltare a activitatii organizatiei; 2. discrepantelor sau a punctelor slabe existente in cadrul activitatii in ansamblul si in realizarae sarcinilor de lucru individuale (lipsa de cunostinte, performanta scazuta, calitatea nesatisfacatoare a produselor/serviciilor, etc.); 3. cunostintelor necesare pentru imbunatatirea cunostinselor individuale. Proiectarea constituie procesul prin care se stabilesc particularitatile pregatirii de baza a analizei efectuate anterior. Procesul de proiectare vizeaza adoptarea unor decizii privind: 1. obiectivele pregatirii (stabilirea limitelor): scopul general al instruirii si rezultatele asteptate de la participantii dupa finalizarea programului. 2. proiectarea pregatirii: sistemul de evaluare a performantelor, metode de pregatire, conditiile de pregatire, continutul general al standardelor de pregatire. Dezvoltare-implementare este faza in care se stabileste colaborarea firmele specializate in instruire, specialisti sau cu alte forme speciale de pregatire profesionala. Implementarea se refera la desfasurarea pregatirii propriu-zise, ceea ce presupune: 1 1. planificarea si coordonarea cursurilor; 2 2. planificarea facilitatilor, a resurselor, etc.; 3. evaluarea desfasurarii pregatirii; 4. inregistrarea pregatirii. Evaluarea este procesul prin care se evalueaza eficienta programelor de pregatire in raport cu nevoile identificate si se efectueaza validarea lor. Demersurile de evaluare si validare trebuie incepute chiar in timpul derularii cursurilor, pentru a se putea aprecia din vreme daca instruirea corespunde scopului propus. Rezultatele obtinute pot conduce la adoptarea unor noi masuri pentru imbunatatirea etapelor urmatoare de derulare a programului sau chiar introducerea altora noi. Pentru a se putea efectua evaluarea trebuie sa: 1. se verifice toti indicatorii; 2. se analizeze toate informatiile; 3. sa analizeze performantele postpregatire; 4. se stabileasca masurile de corectie/imbunatatire a pregatirii.

Pentru desfasurarea optima a activitatii organizatiei, sistemul de pregatire trebuie structurat pe baza unor cerinte multiple ce tin de satisfacerea nevoilor organizatiei dar si de cele de dezvoltare a individului:insusirea unor cunostinte noi, dezvoltarea competentelor, etc. De aceea, elaborarea programelor trebuie conceputa intr-o maniera flexibila si continua. Ciclul de instruire incepe intotdeauna cu analiza sistemului. In organizatiile care urmaresc o abordare coerenta si eficienta al procesului, aceasta analiza porneste de la aspectul general spre cel particular, fiind efectuata pe cel putin trei paliere: 1. Nivelul organizational Mediul extern exercita incontinuu presiuni asupra organizatiei, obligand managementul sa adopte masuri corespunzatoare exigentelor tehnologice, de restructurare sau celor impuse de concurenta. Abordarea strategica a intregii activitati presupune stabilirea: tendintelor de structurare si diversificare a activitatilor desfasurate de organizatie; parametrilor cresterii eficientei economice; nevoilor de personal actuale si de perspectiva. Pentru a satisface cerintele de dezvoltare a activitatii pe termen lung si realizarea obiectivelor propuse, organizatia trebuie sa asigure instruirea de baza pentru un numar suficient de persoane. In acest scop se va face planificarae activitatii de instruire a persoanelor si cursurilor la care vor paticipa si se vor inregistra rezultatele. Acestea vor fi apoi analizate pentru a determina cum se pot imbunatati metodele de instruire pentru a se obtine rezultate maxime cu un cost cat mai scazut. 2. Nivel ocupational (al compartimentului sau postului) Anual, pe baza rezultatelor obtinute in urma evaluarii necesitatilor individuale si ale grupurilor de lucru structurate pe compartimente, se alcatuiesc planificari de instruire la nivel ocupational. De obicei, organizatiile isi analizeaza nevoile de instruire in functie de deficientele observate in desfasurarea activitatii. Scopul principal urmarit il constituie imbunatatirea competentelor si cresterea performantei. In cadrul acestor planificari se va tine cont de necesarul de forta de munca al diveritelor compartimente, dar si de prevederile bugetare. 3. Nivel individual Angajatii, in functie de nevoile intreprinderii si capacitatile individuale, pot fi cuprinsi in planuri initiale de instruire sau in programe specializate in afara organizatiei, pe termen mai lung si la un nivel inalt. De regula, fiecare nou salariat trebuie sa beneficieze la angajare de un curs de prezentare/ introducere in specificului firmei si activitatii care urmeaza sa o desfasoare. De asemenea, fiecare persoana transferata sau promovata va primi instruirea necesara exercitarii activitatii in noua functie/pozitie. In cadrul analizei, trebuie avute in vedere permanent cele doua obiective de baza urmarite de management: dezvoltarea organizationala: in acest caz, instruirea este necesara pentru ca angajatii sa poata face fata procesului de schimbare; remedierea problemelor: instruirea este destinata rezolvarii disfunctionalitatilor aparute in activitate, a problemelor legate de performanta muncii.

Nevoia de instruire nu apare niciodata in afara introducerii unor schimbari, a cerintei de imbunatatire a performantei in activitate a noilor numiri.In lipsa acestor necesitati, angajatul nu are cum sa aplice in munca eventualele cunostinte dobandite. 1. Introducerea unor schimbari Modificarea produselor si serviciilor, metodelor de lucru, procedurilor, tehnologiei, utilajelor, materialelor, ecdhipamentelor sau alte schimbari care impun ca unele aspecte ale actvitatii sa fie astfel executate ca pana atunci afecteaza permanent structura si continutul posturilor din organizatie. Pentru a putea face fata noilor cerinte, specialistii in resurse umane au obligatia sa defineasca activitatile diferite fata de ceea ce efectueaza in mod obisnuit angajatul si sa stabileasca un program adecvat de instruire. 2. Necesitatea imbunatatirii performantei Planurile de dezvoltare continua a organizatiei obliga managementul sa solicite angajatilor sa atinga rezultate mai bune decat cele existente. De aceea, periodic se definesc activitatile care trebuie efectuate la un nivel corespunzator de performante si standardele dorite in comparatie cu performanta curenta. 3. Angajatii nou veniti pe post Se considera ca fac parte din aceasta categorie toate persoanele care au fost: recrutate recent in organizatie; transferate intr-un alt post; promovate intr-o pozitie superioara in interiorul organizatiei. Pentru toate aceste tipuri de angajati se definesc cu precizie, in termeni de performanta activitatile pe care le pot efectua in momentul respectiv, si cele pe care trebuie sa le presteze dupa instruire. Pentru a demonstra ca situatiile de mai sus sunt si singurele in care instruirea este strict necesara, trebuie spus ca ele sunt cele care fac oamenii sa invete singuri chiar daca nu li se asigura un program de formare. De exemplu, daca un angajat nu primeste suficienta instruire imediat dupa angajare el nu-si poate permite sa astepte, ci va face tot posibilul pentru a afla ce anume i se cere, straduindu-se sa invete noua meserie prin incercare/eroare. Inevitabil, un asemenea mod de invatare este lent, ineficient, nesigur si poate duce la standarde scazute de performanta. In unele organizatii pregatirea profesionala este privita ca o activitate de rutina. De exemplu, toti noii angajati sunt dusi automat la cursuri de pregatire. Intruirea de rutina, ajunge sa devina in majoritatea cazurilor, irelevanta si inadecvata. De aceea, urmatorul pas in analiza trebuie sa vizeze stabilirea exacta a motivelor sau cauzelor principale privind nevoia unui program de instruire. Managementul va trebui sa stabileasca in mod precis ce anume se asteapta de la angajati, sau si mai exact, castigurile dorite de pe urma cursurilor efectuate. O abordare sistematica trebuie sa ilustreze nevoile de instruire pentru fiecare angajat. Identificarea cerintelor de pregatire profesionala presupune o analiza complex, avandu-se in vedere ca se pregatesc angajati care difera ca varsta, studii si experienta. De aceea, investigatiile trebuie sa porneasca de la: definirea competentelor necesare personalului; stabilirea cu precizie a indicatorilor de performanta a firmei.

Analiza postului constituie cea mai simpla si eficienta modalitate de identificare a nevoilor de pregatire. Procedura permite cunoasterea sarcinilor indatoririlor si responsabilitatilor postului, precum si a indemanarilor, cunostintelor si abilitatilor necesare angajatului. Cele mai cunoscute metode de analiza a postului sunt: analiza documentelor existente; chestionarul pentru analiza postului; analiza functionala a posturilor; observare; interviul; tehnica incidentelor tehnice; procedee, grafice de analiza a posturilor. O atenta analiza a postului include si stabilirea standardelor de performanta. Datorita dezvoltarii diferitelor tehnici de evaluare, performanta angajatilor poate fi usor masurata. Pentru a realiza acest lucru este insa nevoie sa se stabileasca in prealabil domeniile de activitate (posturile cheie). Discrepantele dintre standarde si nivelurile de performanta stabilite vor indica nevoile de pregatire profesionala. In functie de post, performantele pot fi evaluate prin metode diferite, chiar prin combinarea unora dintre ele. Analiza se va baza pe factori externi, identificati la nivel macroeconomic (date statistice generale, studii si anchete oficiale sau personale, prognoze conjuncturale economice, politice, sociale, etc.) si factori interni rezultati din gestionare, interviuri (structurate, semistructurate), observatii, masuratori, evaluari, incidente critice, etc. Cu ajutorul informatiilor culese trebuie sa se poata stabili elemente cuantificabile privind: contextul in care se desfasoara activitatea; relatiile existente cu alte posturi; puterea de decizie; competentele si nivelurile standard. Competenta insumeaza abilitatile necesare indeplinitrii obligatiei sau angajamentului de a produce un rezultat anume, la un nivel compatibil cu performanta de ansamblu a organizatiei. Competenta poate viza: un set de caracteristici personale; abilitatea de a folosi anumite aptitudini sI de a intelege un anumit proces; un set de abilitati sau de priceperi functionale; abilitatea de a desfasura o anumita activitate. Competenta include componente variate, atribute pe care le detine angajatul, incluzand cunostinte, aptitudini, experiente, stil personal de a munci sau de a actiona. Toate aceste elemante pot fi clasificate pe mai multe niveluri de la simplu la complex. Fiecarui nivel de competenta ii corespund unitati de baza ce pot fi descrise sub forma unui set de criterii de performanta. Acestea implica la randul lor, indicatori descriptivi ce vizeaza detaliile activitatii sau procesului. Elementul fundamental pentru succesul masurilor adoptate in domeniul formarii si perfectionarii profesionale il constituie determinarea obiectivelor. Stabilirea acestora formeaza legatura dintre problema esentiala -lipsa de randament, de calitate, creativitate, etc.- in indeplinirea indatoririlor si planificarea masurilor propriu-zise.

Obiectivele pregatirii profesionale sunt descrieri ale rezultatelor pe care instructorul si persoanele implicate in pregatite doresc sa le obtina la sfarsitul procesului de formare. Prin programele de urmarire se urmaresc: 1. obiective de formare profesionala: indica ceea ce participantul va fi capabil sa faca in timpul activitatii, dupa ce a urmat un stagiu de pregatire. 2. Obiective pedagogice: indica aptitudini pe care cursantul le va dobandi in timpul ciclului de formare profesionala si prezinta ceea ce acesta va fi capabil sa faca la absolvirea programului. Orice obiectiv de instruire bine definit are urmatoarele caracteristici: Arata rezultatele instruirii; Descrie aceste rezultate din punctul de vedere al celui ce urmeaza sa fie instruit; Ilustreaza ce va fi in stare sa faca persoana instruita; infatiseaza aceste actiuni in termeni precisi si masurabili; este realist. Este foarte important sa se comunice cursantului obiectivele urmarite pentru a-i permite o mai buna orientare si alegerea stagiilor care ii convin. Astfel, el va putea sa isi urmareasca progresele si sa-si adapteze eforturile. Prin precizia initiala a obiectivelor si asteptarilor, cresc sansele angajatului de a realiza o anumita performanta. Trebuie insa castigata adeziunea lui totala la obiectivele formarii profesionale. La randul lor, instructorii pot sa-si organizeze rational secventele pregatirii, sa afecteze timp pentru anumite subiecte si sa-si planifice interventiile.

Fazele determinarii obiectivelor instruirii Recunoasterea problemei

Determinara obiectivel or

- numirea unei noi echipe; - introducerea unei noi tehnici de lucru; - o schimbare in metodele de munca; - o schimbare in activitatea de productie; - o criza in productie; - o crestere a numarului de accidente; promovarea sau transferarea unor angajati;

Dezvoltarea masurilor care faciliteaza atingerea scopurilor

Dezvoltarea sistemelor de control

- necesitatea de a reduce valoarea rebuturilor si de imbunatati calitatea; realizarea neperformanta a sarcinilor de lucru. In cadrul acestei analize sistematice va trebui: a) sa se defineasca nevoile de instruire pentru fiecare post; b) sa se stabileasca standarde rezolvabile (acceptabile) de performanta; c) sa se identifice angajatii sau categoriile de angajati care trebuie inclusi in pregatire pentru a vedea daca standardele dorite de performanta vor putea fi atinse; d) sa se analizeze diferentele dintre a) si c). Foarte adesea se intalneste in organizatie fenomenul denumit prapastia de instruire care este determinat de caderile deproductie, materialele proaste, echipamente defecte, etc. e) sa se ceeze un program de pregatire in care sa se intalneasca nevoile de instruire relevate la pct. d); f) sa se prevada ce surse pot fi utilizate; g) sa se puna in evidenta contrangerile reale; h) sa se poata masura performanta castigata dupa efectuarea pregatirii. Daca programul de pregatire este realizat cu succes, atunci si standardele de performanta stabilite trebuie sa fie indeplinite. Proiectarea sistemului de instruire presupune alegerea metodelor adecvate scopurilor propuse. Optiunea pentru o anumita formula de pregatire sau combinarea mai multor modalitati se va face in functie de cat de potrivite sunt pentru persoanele care vor fi instruite, dar si de aspectele practice: beneficii in raport cu costurile, timpul disponibil, gradul de urgenta, numarul angajatilor care trebuie instruiti si disponibilitatea acestora, etc. O data aleasa metoda cea mai adecvata, se va face planificarea activitatii efective de instruire ce va consta in: pregatirea programei de instruire cu obiective individualizate pe unitati; stabilirea orarului instruirii; pregatirea materialului necesa pentru instruire (in care in care se efectueaza cu instructori interni): manualul instructorului, lecturi prealabile, notitele cuantului, notitle instructorului, etc.; elaborarea testelor, a lucrarilor practice si a exercitiilor; selectarea tipurilor de materiale vizuale adecvate si pregatirea lor. Planificarea activitatii de instruire trebuie sa aiba in vedere: asigurarea participarii active a cursantului; motivarea acestuia pentru a invata relevanta instruirii sale pentru postul pe care il ocupa; posibilitatea exersarii practice a cunostintelor dobandite; transferul instruirii in cadrul activitatii profesionale zilnice. Practica arata ca adultii trebuie sa aiba o motivatie puternica pentru ca invatarea sa fie eficienta. Ei trebuie sa inteleaga ceea ce au de invatat, rostul pentru care trebuie sa faca acest

lucru. Este foarte important sa identifice relevanta intruirii pentru munca si viata lor, precum si in ce fel trebuie folosite cunostintele pe care pe care le vor dobandi. In cazul adultilor, motivatia izvoraste din recunoasterea valorii personale in cadrul procesului de instruire. Claritatea obiectivelor si recunoasterea faptului ca programul propus este cea mai buna abordare contribuie la cresterea motivatiei interne. Pentru a putea intelege conceptele, adultii simt nevoia constanta de a testa si aplica in practica tot ceea ce invata, fie in mediul de instruire, fie la locul de munca. De aceea este foarte utila informarea celui care urmeaza sa fie instruit, direct de catre seful sau sau seful compartimentului in care lucreaza, informare in cadrul careia i se va comunica de ce trebuie sa fie instruit si care sunt rezultatele asteptate ulterior. Pentru a putea formula o strategie adecvata in domeniul instruirii, organizatia are nevoie de cel putin un specialist pentru conceperea, organizarea si conducerea activitatilor de instruire. De asemenea, managerii si supervizorii trebuie sa fie dispusi sa accepte metodele si procedurile necesare. In mod necesar, multe programe de pregatire a personalului sunt elaborate pe termen lung si, din aceasta cauza, pot deveni ineficiente daca nu sunt fundamentate pe baza unor planuri proiectate pe termen scurt. Este foarte posibil sa nu se poata cuprinde intr-un proiect mai mare de cinci ani competentele necesare angajatilor dintr-un anumit domeniu. La fel de posibil este ca organizatia sa aiba un numar mic de posturi in momentul in care face programarea, deoarece s-au redus sau urmeaza sa se reduca anumite activitati. Din aceasta cauza managementul organizatiei, impreuna cu echipa de specialisti in resurse umane, trebuie sa efectueze o analiza a nevoilor de instruire pe termen lung, mediu si scurt, pentru a putea cuprinde elemente strict necesare in elaborarea unor programe flexibile de formare continua: extinderea sau diminuarea fortei de munca in intervalul respectiv; pozitiile si categoriile de angajati care vor fi afectati de dezvoltarea sau de restrangerea activitatii; numarul posibil de plecari; utilizarea prezenta si viitoare a personalului. In functie de aceste date se stabilesc: 1. tipul de instruire necesara; 2. momentul cand va incepe instruirea; 3. numarul de angajati care trebuie instruiti; 4. avantajele si dezavantajele unor alternative de instruire; 5. elasticitatea structurii interne a diferitelor forme si trepte de pregatire; 6. resursele financiare sau materiale care pot fi utilizate si felul in care pot fi acestea folosite mai eficient. Daca resursele financiare sau materiale sunt limitate, aceasta analiza poate ajuta la stabilirea unor prioritati in instruire. Organizatia trebuie sa incurajeze initiativele angajatilor referitoare la largirea experientei si dezvoltarea de noi deprinderi, atat in interiorul ei, cat si in cadrul unor programe externe de instruire. Pentru a evalua mai usor si mai corect necesitatile salariatului, managementul trebuie sa identifice: daca subordonatul este multumit cu postul ocupat si persepctivele care i se ofera in cariera; cum poate sa-i imbunatateasca activitatile;

 cum poate fi ajutat. In principiu, activitatile de instruire pot fi desfasurate in timpul programului de lucru sau cu intreruperea activitatii profesionale. Instruirea sistematica la locul de munca se efectueaza in timpul programului normal de lucru, stagiarul folosind instrumentele, echipamentele, documentele sau materialele cu ajutorul carora va munci in termeni reali cand va fi pe deplin pregatit. Stagiarul este considerat este considerat un lucrator partial din momentul in care a fost cuprins in programul de instruire. Procesul de formare este condus de un instructor desemnat anume. De regula el este un angajat cu competente specifice, fara atributii manageriale sau de supervizare, care s-a oferit ori a fost numit formal de catre seful sau direct sa actioneze ca instructor cu norma partiala in cadrul departamentului. Instructorul efectueaza activitatile de instruire la locul de munca ori de cate ori este necesar, pe langa activitatea sa obisnuita. Aplicarea tehnicilor de instruire presupune o pregatire preliminara a instructorului respectiv. El trebuie sa invete: 1. cum sa se pregateasca pentru instruire; 2. cum sa ofere instruirea. Una dintre cele mai avantajoase abordari ale primei etape consta in identificarea, cu ajutorul managerului/ sefului direct, a celui mai bun angajat in munca pe care o desfasoara. Instructorul trebuie sa observe cum procedeaza angajatul respectiv, notand metodele si procedurile folosite pe o fisa de instruire la locul de munca. Scopul acestei metode este de ai instrui la fel pe toti angajatii departamentului, pentru a-i face sa obtina rezultate calitative si cantitative ale celui mai bun dintre ei. Avantajele pregatirii la locul de munca: timpul si costurile programelor de instruire se reduc cu cel putin 50%; costa mai putin decat instruirea efectuata in afara locului de munca, deoarece se foloseste echipamentul normal de dotare; calitatea si cantitatea muncii efectuate de angajati cresc cu cel putin 10%; instruirea se efectueaza pe echipamentele folosite apoi in activitatea obisnuita de lucratorul stagiar; este evitata utilizarea inadecvata a utilajelor, materialelor si echipamentelor de lucru; nu este necesar transferul in practica al problemelor invatate; stagiarul este integrat de la inceput in mediul productiv; creste siguranta in munca si se reduce numarul accidentelor, angajatii folosind metode si procedee de lucru mai sigure; nu este necesara ajustarea sau adaptarea problemelor invatate in activitatea practica; se imbunatatesc starea de spirit a oamenilor, cooperarea dintre compartimente si nivelul motivarii. Dezavantaje: instructorul (de obicei un supraveghetor sau lucrator din imediata apropiere) poate fi slab pregatit sau este posibil sa nu aiba timp suficient pentru a instrui corespunzator; inexistenta unui sistem de plata dupa rezultate va descuraja probabil instructorul dar si pe stagiar; stagiarul poate fi expus unor metode inadecvate sau slabe de invatare;

 pot aparea pierderi materiale si irosirea timpului de lucru; pot fi afectate echipamente valoroase; instruirea se desfasoara in conditii de munca adeseori stresante, in galagie, aglomeratie, confuzie, etc., ceea ce poate expune stagiarul la comentarii din partea celorlati angajati; nu se pot transmite cunostinte teoretice asa cum se realizeaza in cazul instruirii in afara intreprinderii. Instruirea in afara locului de munca constituie o alta modalitate de formare sau de perfectionare profesionala a angajatilor. Se efectueaza prin scoaterea din productie sau dupa programul normal de munca. Stagiarul nu este privit ca productiv, munca lui in faza initiala constand in exercitii. Din aceasta cauza, i se pun la dispozitie unelte sau echipamente simple. Instruirea se face in centre speciale de instruire pentru mai multi angajati. Motivele recurgerii la instruirea in afara locului de munca sunt, in principal, determinate de: aparitia unei nevoi de instruire care nu poate fi satisfacuta prin pregatirea la locul de munca; nevoia dobandirii unor aptitudini elementare, in cazul persoanelor proaspat angajate sau a celor carora li s-a modificat postul; nevoia dobandirii aptitudinilor necesare pentru utilizarae unor masini si utilaje care nu sunt disponibile sau nu pot fi scoase din circuitul productiv in vederea instruirii angajatilor la locul de munca; existenta unui numar mare de angajati care justifica organizarea unor cursuri speciale, cum ar fi: adoptarae unui sistem de management al calitatii totale, instruirea vanzatorilor dintr-un magazin nou deschis cu privire la atributiile lor, etc. Instruirea in afara locului de munca poate fi efectuata si in cazul organizatiei, in asa numitele puncte de instruire alocate departamentelor in cauza. Pentru programele de instruire din afara organizatiei exista centre de instruire special ocupate echipate, in care se incearca simularea mediului de lucru. O forma distincta de instruire in afara locului de munca este cea care are loc in sali de curs speciale aflate in organizatie sau in afara ei. Spre deosebire de instruirea al locul de munca, aceste cursuri nu isi propun sa-i aduca pe angajati la standardele dorite de performanta. Ei dobandesc competenta deplina de abia mai tarziu, dupa aplicarea repetata la locul de munca, a cunostintelor proaspat dobandite, fiind incurajati si sprijiniti suplimentar de catre manageri si supervizori. Avantajele instruirii in afara locului de munca: pregatirea facuta de un instructor specializat se situeaza la standarde calitative inalte; poate fi utilizat echipament special simplificat daca este necesar; stagiarul poate invata in cadrul unei etape planificate atent, folosindu-se exercitii speciale, de natura sa conduca la o specializare buna; termenul lung de instruire poate fi mai putin costisitor, deoarece permite angajatilor sa atinga standarde inalte de calificare; stagiarul nu este constrans de sistemul de plata dupa rezultate; sistemul de invatare nu este galagios, periculos sau expus comentariilor celorlati angajati;

 stagiarul va invata metode corecte de la cine trebuie si cum trebuie; nu se aduc pagube echipamentelor valoroase si nici nu se vor produce rebuturi; este mai usor sa se calculeze costurile preatirii deoarece aceasta are un continut distinct, spre deosebire de pregatirea la locul de munca; Dezavantaje: costul ridicat al instruirii separate, al echipamentelor si intructorilor poate fi justificat numai daca programele sunt regulate si participa un numar mare de stagiari; uneori este dificil transferul cunostintelor, cand stagiarul trece de la echipamentele de pregatire teoretica la cele de productie, de la mediul scolar la cel de productie; nici o forma de instruire nu se poate face in totalitate in afara intreprinderii: sunt anumite aspecte ale activitatii care nu pot fi invatate decat in conditii normale de lucru; unele metode de lucru care au devenit importante in ultimii ani, pot fi realizate doar in cadrul instruirii in afara intreprinderii: programarea invatarii, analiza si evaluarea invatarii, etc.; ultimul stagiu al instruirii trebuie oricum sa se desfasoare la locul de munca.

Managementul riscurilor bancare Riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derularii operatiunilor bancare si care provoaca efecte negative asupra activitatilor respective, prin deteriorarea calitatii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi, afectarea functionalitatii bancii. Definitia lingvistica considera riscul drept probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru subiect. In acelasi timp, prin expunere la risc intelegem valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza. Evolutia economiei mondiale la acest sfarsit de mileniu, dar mai ales evolutia actuala a Romaniei obliga la o atenta politica de masurare a riscurilor, pentru a obtine profituri acceptabile in viitor, in conditiile influentei pe care o banca o poate suferi din partea factorilor externi concurentiali. O strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimizarea producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.

Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de servici; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii, clientii dorind o banca sigura si actionarii la fel. Exista mai multe clasifica ale riscurilor bancare. Cele mai intalnite categorii de risc sunt urmatoarele: - riscul de creditare; - riscul pierderii de capital sau al insolvabilitatii; - riscul de lichiditate; - riscul ratei dobanzii; - riscul de tara; - riscul de sistem; - riscul imaginii bancii; - riscul concurential; - riscul fenomenului infractional; - riscul tehnologic. Riscul de credit Riscul de credit este riscul nerealizarii veniturilor scontate, determinat de incapacitatea debitorului de a actiona in termenii si conditiile contractului incheiat cu banca. Creditul este bun doar doua zile din viata sa: in ziua in care a fost aprobat si in ziua in care a fost rambursat. In restul timpului creditul este sub supraveghere, caci atunci se manifesta riscul. David Eyles, Mellon Bank, SUA O politica de creditare poate fi apreciata ca fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective: - selectia unor credite sigure si cu probabilitate maxima de rambursare; - asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca; - incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietelor pe care opereaza banca. Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se repeta, parcurgand mai multe momente, dintre care se detaseaza doua: - momentul ce precede acordarea creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului, respectiv analiza interna, la care se aduc in completare si aspecte nefinanciare; - etapa acordarii si postacordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile. Analiza se concentreaza, in principal, asupra eventualelor modificari ale calitatii portofolilui de credite, fata de momentul acordarii imprumuturilor si conditiile initiale stabilite de banca pentru derularea acestora, datorita unor factori imprevizibili.

Analiza si clasificarea portofoliului se fac avand in vedere si evaluarea performantelor financiare ale imprumutatului, precum si serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacitatii sale de a-si onora datoriile la scadenta. Agentii economici sunt clasificati in cinci categorii (A, B, C, D, E), in vederea determinarii performantelor lor financiare. Categoria A performantele financiare sunt foarte bune si ermit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei. Totodata, se prefigureaza si mentinerea in perspectiva a performantelor financiare la nivel ridicat. Categoria B performantele finaciare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel in perspectiva mai indelungata. Categoria C performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire. Categoria D performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate in intervale scurte de timp. Categoria E - performantele financiare arata pierderi si exista perspectiva clara ca nu pot fi platite nici ratele, nici dobanzile. Aceasta incadrare a agentilor economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care, apoi, se coroboreaza cu rezultatele criteriilor necuantificabile. Serviciul datoriei este apreciat astfel: - bun in situatiile in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o intarziere maxima de 7 zile; - slab cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile; - necorespunzator - cand ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile. In urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel: - standard acele credite care nu implica deficinte si riscuri, rambursarea lor facanduse la timpul si termenele prevazute; - in observatie acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade de timp, intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente; - substandard sunt creditele care prezinta deficinte si riscuri care pericliteaza rambursarea datoriei, ele neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corectate pe parcurs; - indoielnice sunt imprumuturile care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte; - perdante sunt creditele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca inregistrrea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata. Serviciul datoriei/performantele financiare A B C D E Bun Standard In observatie Substandard Indoielnic Pierdere Slab In observatie Substandard Indoielnic Pierdere Pierdere Necorespunzator Substandard Indoielnic Pierdere Pierdere Pierdere

O forma de asigurare impotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizioane este destinat protejarii capitalului bancii, protejarii depozitelor, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini in recuperare. Bancile constituie provizioane de risc, in conformitate cu normele B.N.R., pentru urmatoarele categorii de credite si dobanzile aferente acestora: - credite pierderi in limita a 100% din soldul acestora; - credite indoielnice - in limita a 50% din soldul acestora; - credite substandard - in limita a 20% din soldul acestora; - credite in observatie - in limita a 5% din soldul acestora. Pentru creditele standard nu se constituie provizioane. Riscul de insolvabilitate Riscul global al insolvabilitatii este o functie crescatoare a masei creditelor acordate si a ratei dobanzii in timp ce oferta de credit este o functie descrescatoare a riscului. Deci riscul de insolvabilitate creste pe masura ce dimensiunile creditului cresc. Mai mult, odata cu cresterea volumului creditului cazurile de insolvabilitate cresc in proportie accelerata, expresie a faptului ca majorarea proportiilor creditului aduce in randul debitorilor un numar mult mai mare de persoane, potential insolvabile. Dimpotriva, restrangerea credtului conduce la scaderea cazurilor de insolvabilitate, intrucat in aceste imprejurari, in primul rand, clientii cu solvabilitate indoielnica sunt exclusi de la creditare. Cresterea ratei dobanzii conduce la cresterea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor bancii, intrucat, pe de o parte, cresterea obligatiilor debitorilor majoreaza, in general, obligatiile beneficiarilor de credite, iar pe de alta parte ca acestia, clienti apreciati ca riscanti, au un regim de creditare specific cu dobanzi mai ridicate. Riscul insolvabilitatii majorat determina o oferta de credit mica. Astfel, ancherul va avea el insusi un prag dincolo de care nu va forta acordarea de credite, independent de conditiile de dobanda extrem de favorabile. Deci exista o zona inelastica in relatia oferta de credit risc de insolvabilitate. Exista o serie de norme prudentiale pentru prevenirea si evitarea insolvabilitatii: - obligatia unui capital minim; - o anumita rata de acoperire a riscurilor exprimata ca un raport intre fondurile proprii nete si creditele acordate, ponderate dupa gradul lor de risc(8%); - o rata de diviziune a riscurilor care limiteaza, functie de fondurile proprii ale bancii, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui singur client. De asemenea, se percep si garantii acoperitoare pentru majoritatea creditelor acordate atat persoanelor fizice cat si persoanelor juridice. Acestea sunt: - garantiile guvernamentale; - garantiile bancare; - ipoteca (de rangul I, rangul II, rangul III, etc.); - garantiile reale mobiliare: o bunuri propriu-zise (orice bun mobil corporal; padurea, recolta agricola, mineralele si hidrocarburile ce urmeaza a fi extrase sau care au fost extrase; echipamente, instalatii; nave si aeronave; etc.); o drepturi actuale sau viitoare, referitoare la: solduri creditoare ale conturilor de depozit;

certificate de depozit, conosamente si altele similare; actiuni si parti sociale din SC si SRL; drepturi de exploatare a resurselor naturale si operare de servicii publice, in conditiile prevazute de lege; drepturi de inventii, marci de fabrica si alte drepturi de proprietate intelectuala, industriala sau comerciala; drepturi din inchirierea sau arendarea unor bunuri imobiliare; polite de asigurare; drepturi de creanta; dreptul, exclusiv sau nu, de a tranzactiona cu bunuri mobile sau de a asigura servicii. cautiunea (contract accesoriu, unilateral, consensual si cu titlu gratuit); cesiunea de creanta (conventie scrisa intre banca si imprumutat); contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit si a dobanzilor aferente (asigurarea de risc financiar); garantia de firma (cash flow-ul rezultat la companii multinationale se va derula prin respectiva banca); planul de afaceri.

Riscul lipsei de lichiditati Se manifesta atunci cand banca nu dispune de resurse monetare pentru a efectua platile. In general este o problema de costuri, bancile avand posibilitatea sa apeleze la resurse de pe piata interbancara sau la Banca Centrala. Aceste credite sunt conjuncturale. Exista probabilitatea ca banca sa nu-si poata onora platile fata de clienti ca urmare a devierii proportiei dintre creditele pe termen lung si creditele pe termen scurt si a necorelarii cu structura pasivelor bancii. Plasamentele pe termen lung sunt in general mai mari decat resursele pe termen lung ale bancii, din aceasta cauza bancile confruntandu-se cu doua situatii delicate: - sa nu-si poata onora angajamentele pe termen scurt; - sa aiba resurse cu scadenta mica, in timp ce plasamentele au scadenta mare. Prima situatie, numita si risc de lichiditate imediata, este determinata de retragerile masive si neasteptate ale creditorilor ei. A doua situatie, numita risc de transformare, impune bancilor sa ia in considerare urmatoarele: - resursele si plasamentele trebuie analizate in functie de lichiditatea si exigibilitatea lor reala si nu juridica. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decat depozitele la termen; - inovatiile financiare din ultimii ani modifica riscul de lichiditate al bancii prin dezvoltarea pietelor secundare de creante negociabile. Riscul ratei dobanzii Modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau. Depinzand de caracteristicile fluxului de numerar al ativelor si pasivelor bancii, modificarile ratei dobanzii pot determina cresterea sau scaderea venitului net din dobanzi si a valorii de piata a activelor si pasivelor.

Printre factorii care influenteaza aparitia riscului ratei dobanzii putem enumera: - mediul economic existent; - structura activelor si pasivelor bancare; - volumul si valoarea creditelor; - politica economica, monetara, financiar-valutara practicata de autoritati; - evolutia pietei interbancare; - necorelarea politicii bancii centrale cu politica economica a guvernului. Riscul ratei dobanzii are doua componente esentiale, si anume: - riscul venitului, care reprezinta riscul realizarii unor pierderi in ceea ce priveste venitul net din dobanzi, ca urmare a sincronizarii imperfecte a miscarii ratelor dobanzilor la imprumuturile contractate, respectiv la imprumuturile acordate; - riscul investitiei, care este riscul producerii unor pierderi in patrimoniul net ca rezultat al unor modificari neasteptate ale ratei dobanzilor. Riscul de tara Riscul de tara reprezinta o componenta a procesului decizional al tuturor firmelor caresi desfasoara activitatea in strainatatea. Consecinta cresterii importantei atribuite riscului de tara pe plan international este aparitia agentiilor de rating si firmelor specializate in evaluarea riscului de tara. Cadrul institutional al cercetarilor in domeniul riscului de tara este constituit atat din banci, cat si din institutii guvernamentale, organisme financiare internationale si firme private. Riscul de tara exprima probabilitatea pierderilor financiare in afacerile internationale, pierderi datorate unor evenimente macroeconomice si/sau politice specifice tarii. Conceptul de risc de tara este strans legat de alte doua notiuni: riscul suveran si riscul de transfer. Riscurile aferente datoriei externe publice sau public garantate sunt grupate sub denumirea de risc suveran. El exprima probabilitatea ca un stat suveran, la un moment dat, sa nu poata sau sa nu doreasca sa-si onoreze angajamentele externe, din cauze aflate sub controlul guvernului respectivului stat. Caracterul multidimensional al riscului de tara este relevat cel mai bine de enumerarea situatiilor care pot conduce la materializarea sa. Exista trei situatii : - evenimente cu efecte adverse asupra profitabilitatii imprumuturilor din strainatate: managementul ratei dobanzii, intarzieri impuse de guvern in achitarea obligatiilor externe ale sectorului public sau privat, taxe speciale si retineri aplicate capitalului nerambursat; - evenimente care pun sub semnul intrebarii profitabilitatea si/sau recuperarea investitiilor de portofoliu: confiscare, nationalizare, devalorizare, restrictii in repatrierea profiturilor, limitarea infiintarii de sucursale, deflatie; - evenimente nefavorabile din punct de vedere al recuperarii imprumuturilor externe: controlul schimburilor valutare si politici interne neprevazute, care afecteaza capacitatea firmelor de a produce sumele necesare restituirii datoriei, cum ar fi cresterea brusca a impozitelor sau controlul preturilor. In afara acestora, riscul de tara include si alti factori: informatii financiare incomplete sau false, absenta unui control bancar adecvat in tara debitoare, imprumuturi luate de guvern pentru consum, coruptia guvernului, existenta unui cadru legislativ restrictiv, atitudine generala ostila fata de clienti. Evaluarea riscului de tara are ca scop semnalarea dificultatilor care pot sa apara in onorarea, de catre tara analizata, a obligatiilor care decurg din datoria externa. De aceea, toate

metodele de evaluare se bazeaza pe un set comun de indicatori. Cei mai importanti indicatori ai eficientei economice interne din perspectiva riscului de tara sunt: - produsul intern brut real pe locuitor (exprima gradul in care o tara exploateaza factorii de productie in scopul obtinerii de bunuri si servicii datorate pietei); - cresterea reala a P.I.B. (masoara cresterea economica si se analizeaza atat in mod absolut, cat si raportat la cresterea populatiei); - inflatia (reflecta gradul de stabilitate si flexibilitatea preturilor); - deficitul bugetar ca procent in P.I.B. (este un indicator important al calitatii managementului macroeconomic); - investitiile interne brute ca procent in P.I.B. (reprezinta unul dintre indicatorii de care depinde cresterea economica a unei tari); - indicatorii structurii financiare a tarii (reflecta costul capitalului si gradul in care sistemul financiar incurajeaza formarea economiilor interne; includem economii/P.N.B., rata reala a dobanzii). Indicatorii datoriei externe evidentiaza cat de grea este datoria pentru o tara si cat de mare este pericolul unei crize de lichiditate: - datoria externa totala raportata la PIB; - datoria externa totala raportata la exportul de bunuri si servicii; - datoriile bancare raportate la exportul de bunuri si servicii; - indicatorii serviciului datoriei externe (serviciul datoriei publice pe termen mediu/exportul de bunuri si servicii, serviciul datoriei externe/PIB, rezerve/total plati datorate bancilor). Riscul de sistem Problema riscului in sistemele de plati si compensatii vozeaza riscul sistemic, ceea ce inseamna ca neindeplinirea obligatiilor de plati de catre un participant, poate sa provoace dificultati altora, declansand astfel o reactie in lant, care va determina o criza financiara globala. Autoritatile de control bancar impun o serie de masuri pentru prevenirea riscului sistemic: - reducerea termenelor de stingere a obligatiilor de plata atat cat permite nivelul tehnic; - cresterea capacitatii participantilor de a-si cunoaste mai bine si de a controla pozitiile lor directe, vis-a-vis de partenerii lor de afaceri. Riscul concurential Absolut toate pietele financiare si de capital se pot considera deschise unei lupte competitionale, diferente existand totusi de la o piata la alta in ce priveste restrictiile la intrarea in sector, impuse fie de banca centrala sau autoritatile monetare, fie de catre institutiile deja implantate pe piata. Astfel, alaturi de institutiile financiar-bancare cunosc o rapida dezvoltare si alte forme, relativ mai noi, de societati de capitaluri si investitii, precum: - fondurile mutuale; - agentiile de bursa;

- near-banks (cvasi-banci) nefiind supuse reglementarii bancare, concureaza direct bancile in gestionarea mijloacelor de plata si ca societati de plasament in valori mobiliare. Riscul imaginii bancii Principalii factori care pot influenta imaginea unei banci sunt: - calitatea serviciilor. Lipsa de calitate poate fi determinata de: o concurenta slaba; o dorinta unei expansiuni teritoriale rapide; o pozitii intransigente ale unor functionari. - rezultate financiare incerte; - prestatia unor inalti functionari ai bancii. Riscul fenomenului infractional FBI considera frauda ca fiind insusirea sau folosirea ilicita a fondurilor sau bunurilor incredintate in grija, in custodia sau controlului unei persoane. Principalele pericole de aceasta natura care afecteaza nivelul de risc al existentei unei banci sunt: - hold-up(uri); - furtul cecurilor; - falsificarea sau depunerea de moneda falsificata; - falsificarea semnaturilor de pe documentele de plata; - emiterea de cecuri sau BO fara acoperire; - atragerea unui imprumut pe baza unor documente sau conditii false; - furtul electronic; - practici neloiale din partea unor forte interesate; - spalarea banilor murdari. Nimic nu trebuie sa ne faca sa renuntam la aplicarea si in prezent a principiului roman caveat emptor cumparator, pazeste-te singur.