Sunteți pe pagina 1din 61

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE FACULTATEA DE FINANTE, ASIGURARI, BANCI SI BURSE DE VALORI

MASTER

B A N C A S

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE

2008 - 2009

CAPITOLUL I GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE CADRU GENERAL

1.1. CADRUL GENERAL DE MANAGEMNT AL RISCURILOR BANCARE Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor bancare. Activitatea bancara privita ca o activitate organizata in scopul obtinerii de profit nu se poate delimita de existenta unor factori de risc. Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea activitatii de prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime abstracta, intangibila, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din inspiratie la decizia luata pe informatie. O buna perioada gestiunea riscurilor a fost tratata in cadrul gestiunii globale a bancii. De exemple , era suficient sa se asigure echilibrele dintre actve si pasive pentru a reduce riscul. Singura exceptie o constituia partea comerciala a activitatii bancare, cand se acorda o atentie mai mare clientelei, in sensul selectiei acesteia pentru a evita pierderi din nerambursarea creditelor. In prezent gestiunea riscurilor urmareste masurarea si controlul acestora. In acest scop trebuie facut un inventar al riscurilor bancare. Astfel, in functie de fiecare risc se cauta si se aplica masuri adecvate, care sa permita mentinerea acestuia in cadrul unor limite acceptabile. Este dificil sa se elimine riscurile asociate activitatii bancare, deoarece acestea sunt strans legate de performantele bancii. Ce poate face banca este ca pentru un nivel al castigului urmarit sa caute o minimizare a riscului. (Un cunoscut bancher, David Eyles, Mellon Bank, SUA spunea in acest sens: creditul este bun doar doua zile din viata sa: ziua in care a fost aprobat si ziua in care a fost rambursat. In restul timpului creditul este sub supraveghere, caci atunci se manifesta riscul. Mediul bancar prezent este mult diferit de ceea ce exista in urma cu cateva decenii. El este rezultatul mai multor factori care s-au manifestat in ultima perioada. Dintre acestia, trei sunt mai importanti si au dus la schimbarea radicala a peisajului bancar. Acestia sunt: cresterea rolului pietelor financiare dezvoltarea acestor piete, asociata cu cresterea volatilitatii, in special in domeniul valutar, au dus la aparitia de noi oportunitati de plasament, dar si la asumarea de noi riscuri pentru societatile bancare. In acest context s-a accentuat si procesul
2

dezintermedierii, care a obligat bancile sa caute si sa inventeze noi modalitati de actiune pe piata pentru a nu fi marginalizate si a pierde din rolul pe care il joaca pe pietele creditului, in special. dereglementarea cunoscuta ca un proces de eliminare a unor reguli existente in domeniul bancar, a facut sa cresca sfera de activitate a bancilor si odata cu aceasta si spectrul de riscuri pe care si l-au asumat. Un exemplu in acest sens este tendinta de renuntare la vechea delimitare dintre bancile comerciale si cele de investitii, ca rezultat al legii Glass-Steagall, din Statele Unite. cresterea concurentei care face ca bancile, in lupta pentru atragerea si mentinerea clientelei, sa accepte riscuri mai mari. Concurenta este determinata, pe de-o parte de extinderea sferei de activitate a bancilor spre activitati care, pana atunci, apartineau altor institutii financiare sau chiar unor anumite tipuri de banci, cum este cazul intrepatrunderii sferelor de activitate ale bancilor comerciale cu cele ale bancilor de investitii, iar, pe de alta parte, este determinata de procesul de globalizare care face ca bancile, din ce in ce mai mari, sa caute noi teritorii de actiune. Un exemplu in acest sens este si crearea pietei bancare in Uniunea Europeana. Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesara in primul rand definirea individuala a acestora. Odata definite, ele pot fi masurate, urmarite si controlate. Pe ansamblu, cele mai multe riscuri sunt financiare, ele fiind rezultatul variatiilor unor parametrii de piata. Aici putem include si riscul de credit, prin consecintele sale puternic financiare, chiar daca el poate fi considerat un risc comercial, aparut ca rezultat al unor alegeri in segmentele clientelei. Exista, de asemenea si o categorie de riscuri operationale sau tehnice care apar in urma unor disfunctionalitatilor existente in interiorul bancii. Se pot individualiza urmatoarele riscuri: 1. riscul de credit numit si risc de contrapartida sau risc de insolvabilitate a clientului este cel mai important risc cu care se confrunta banca. El consta in probabilitatea de a pierde din nerespectarea de catre clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate sa fie totala sau partiala. Acest risc creste odata cu numarul de clienti, cu volumul creditului acordat si cu nivelul ratei dobanzii. In gestiunea acestui risc, bancile urmaresc intocmirea si analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului si cauta sa-si diversifice portofoliul de credite. 2. riscul de lichiditate reprezinta riscul de a nu putea onora cererilor de plata si de retragere ale clientilor. Problema lichiditatii se poate pune pe mai multe niveluri. In varianta cea mai acceptabila lichiditatea este legata de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost normal. In varianta extrema ea poate duce chiar la falimentul bancii. Gestiunea acestui risc se bazaza pe crearea de rezerve usor lichidabile, la care banca sa poata apela in caz de nevoie si pe o corecta previzionare a nevoilor de finantare in ceea ce priveste amploarea si regularitatea acestora. 3. riscul de dobanda reprezinta riscul de depreciere a rezultatelor bancii in urma variatiei ratelor dobanzii. Acesta este un risc important in activitatea bancara, deoarece veniturile si cheltuielile sunt in cea mai mare parte rezultatul unor dobanzi incasate sau platite de catre
3

4.

5.

6.

7.

8.

banca. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, bancile utilizeaza rate de dobanda variabile si urmaresc o echilibrare a activului bilantier cu pasivul, din punct de vedere al ratei dobanzii. Astfel, in cazul unei modificari de rata a dobanzii de piata, clauzele contractuale sai permita bancii modificarea dobanzilor, iar eventualele pierderi sa se compenseze cu castiguri. riscul valutar acesta este asemanator cu riscul de dobanda, insa pierderile bancii sant determinate de variatia ratei de schimb. El se poate intalnii in mare masura si la societatile nebancare cu activitate internationala. In cazul bancii riscul valutar este cu atat mai mare cu cat bilantul sau cuprinde mai multe valori exprimate in monede straine. Mai mult chiar, riscul se poate extinde si in afara bilantului prin angajamentele extrabilantiere acceptate sau acordate de banca. Gestiunea sa urmareste mentinerea unui echilibru intre active si pasive, respectiv intre angajamente primite si acordate de banca, astfel incat pierderile datorate modificarii cursului de schimb sa se compenseze cu castiguri din partea cealalta a bilantului. Este bine ca acest echilibru sa se realizeze pentru fiecare deviza in parte. riscul de piata este rezultatul activitatii bancii pe pietele de capital si presupune eventuale pierderi inregistrate in urma evolutiei nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active nelichidate. El creste odata cu instabilitatea parametrilor de piata (rata a dobanzii, indici bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprima prin notiunea de volatilitate a pietei. Pentru a controla acest risc, banca trebuie sa aleaga o structura adecvata a portofoliului de active, care sa permita mentinerea valorii acestui portofoliu cat mai constanta. riscul de solvabilitate numit si risc de faliment, reprezinta riscul bancii de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru a acoperii eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul unor fonduri proprii insuficiente, dar si al asumarii unor riscuri prea mari. Pentru evitarea lui este necesar sa se gaseasca un optim intre acesti doi factori, optim sintetizat sub notiunea de adecvare a capitalului. Un rol important il joaca, in acest caz, reglementarile prudentiale bancare, care obliga bancile sa detina un minim de fonduri proprii in functie de riscurile asumate. In plus, fiecare banca este libera sa stabileasca daca acest minim ii este suficient sau nu. riscul de tara reprezinta posibilitatea de a inregistra pierderi dintr-o relatie cu un partener strain, datorita unor evenimente ce depind, total sau partial, de controlul guvernului strain. Aceste evenimente sunt legate, in general, de factori politici (razboi, revolte pe motive ideologice, revendicari teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat etnic sau religios, actiuni sindicale generale) sau factori de natura economica (ca rezultat al aplicarii unor politici economice eronate sau dezavantajoase). In unele cazuri pot fi incluse aici si catastrofe natural care se produc cu o anumita regularitate. riscul de produs nou apare in conditiile in care banca ofera pe piata un produs nou, adica o inovatie financiara, si acest produs se dovedeste a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca cererea sa fie atat de mica incat produsul sa nu-si atinga pragul de rentabilitate. Doua cauze importante pot determina o astfel de situatie: produsul nu este atractiv sau politicile comerciale de promovare a acestuia sunt gresite.
4

9. riscul de frauda - este un risc intern bancii si consta in probabilitatea comiterii unor furturi sau unor actiuni contrare intereselor bancii. Personalul bancii este direct implicat in manifestarea acestui risc. De multe ori, conducerea bancii considera acest risc ca unul minor, prin marimea sumelor ce pot fi furate. El are tendinta, insa sa se accentueze in conditiile in care nu este depistat la timp. Frauda prin computer este relativ noua si consta in efectuarea de transferuri electronice de fonduri in folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de pierderi nu sunt raportate de banca din dorinta de a nu le face publice si de a nu crea neincredere asupra sistemului de control al operatiunilor bancare. Coruptia este, de asemenea, generatoare de risc de frauda. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot face alegeri care sa nu fie in avantajul bancii. Cea mai intalnita situatie poate sa apara la creditarea unor persoane ce prezinta un risc mare de nerambursare sau la supraevaluarea garantiilor. In sfarsit, nerespectarea secretului profesional poate sa creeze mari pierderi bancii sau sa o lipseasca de obtinerea unor castiguri. 10. riscul concurential reprezinta probabilitatea ca bancii sa-i scada performantele in conditiile in care i se modifica pozitia pe piata in raport cu celelalte banci. Concurenta este destul de mare avand in vedere ca aceste institutii ofera cam aceleasi produse, diversificarea lor fiind relativa. 11. riscul legal poate sa apara din cel putin doua motive. Primul ar consta in faptul ca un anumit cadru legal national dezavantajeaza bancile sau un anumit tip de banca in raport cu alte institutii financiare. Iar al doilea motiv consta in incertitudinea privind evolutia acestui cadru legal. In functie de expunerea la risc, toate aceste riscuri prezentate pot fii impartite in doua categorii: a. riscuri pure aceste sunt inerente activitatii bancare. In indeplinirea functiilor sale, societatile bancare deruleaza o activitate in scopul obtinerii de profit. Aceasta activitate poate sa se soldeze si cu pierderi; b. riscuri speculative apare atunci cand banca forteaza expunerea la risc pentru a obtine un profit mai mare. De fapt, toate riscurile pot prezenta o componenta pura, pana la un anumit nivel de expunere si o compunenta speculativa, cand se depaseste acest nivel. Gestionarea riscurilor bancare este strans legata de gestionarea rentabilitatii bancii. Riscurile mari sunt asociate, de regula, unor operatiuni cu rentabilitate ridicata. Banca isi asuma riscuri pentru a obtine rezultate bune. De exemplu, banca accepta sa crediteze clienti mai riscanti, deoarece astfel ea obtine astfel un venit in plus , care este in acelasi timp un venit mai mare decat cel asociat de regula clientilor buni. Orice decizie de plasament trebuie judecata in acelasi timp in termeni de risc si de performante. Gestionarea riscurilor urmareste cateva scopuri principale:
5

1. asigurarea continuitatii activitatii bancare, prin reducerea pierderilor aparute in urma manifestarii riscurilor; 2. extinderea controlului intern pentru cresterea performantelor bancare si crearea posibilitatii compararii acestora pe diferite centre de responsabilitate, tipuri de activitati, clienti; 3. oferirea de date necesare persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor de valorificare a resurselor. In acest caz se urmareste prezentarea unor consecinte cuantificabile rezultate din varianta aleasa de cel ce decide; 4. generarea de informatii necesare crearii unor portofolii de activitati echilibrate, care sa permita bancii obtinerea de rezultate in conditii de risc minim.

1.2. CADRUL CONTABIL DE ANALIZA A RISCURILOR SI PERFORMANTELOR Cadrul contabil general este dat de cele doua documente sintetice: bilantul si contul de rezultate. Riscurile si performantele depind de diferitele parti ale bilantului contabil bancar si pe ansamblu de structura acestuia. Intr-o forma simplificata bilantul se poate regrupa astfel: Activ Operatiuni de trezorerie Operatiuni cu clientela Operatiuni cu titluri si diverse Op. pe termen lung: imobilizari Pasiv Operatiuni de trezorerie Operatiuni cu clientela Operatiuni cu titluri si diverse Op. pe termen lung: capital perm.

Aceste parti de bilant nu sunt, in general, echilibrate. In functie de tipul bancii si de contextul in care isi desfasoara actictivitatea, intalnim banci, in special cele comerciale, care prezinta o importanta parte de operatiuni cu clientela, materializata in credite si depozite. Pentru alte banci insa, operatiunile pe piata interbancara pot fi mai importante si cu o pondere mai mare. Nu trebuie uitate aici operatiunile extrabilantiere cu o pondere din ce in ce mai mare in activitatea bancara. Riscurile bancare au la baza anumite operatiuni si pot fi asociate unora sau mai multor parti de bilant. Astfel riscul de credit este strans legat de operatiunile de creditare a clientelei. Operatiunile cu titluri implica un risc de piata. Riscul de dobanda depinde in mica masura de operatiunile extrabilantiere, avand in vedere ca acestea nu sunt remunerate prin dobanzi ci prin comisioane. Contul de rezultate permite evidentierea facila a veniturilor si cheltuielilor bancare si in baza acestora a rezultatului activitatii.
6

Contul de rezultate Venituri din exploatarea bancara - Cheltuieli ale exploatarii bancare = Venit net bancar (VNB) + Alte venituri ale exploatarii - Alte cheltuieli ale exploatarii - Cheltuieli generale ale exploatarii = Rezultatul brut al exploatarii (RBE) - Dotari pentru amortismente si provizioane Soldul ajustarilor de valoare si variatiei provizioanelor pentru riscuri generale = Rezultatul exploatarii Rezultatul exceptional - Impozit = Rezultatul exercitiului Principalele solduri de gestiune rezultate din activitatea bancara sunt: venitul net bancar indica in ce masura operatiunile bancare si finaciare ale bancii contribuie la formarea rezultatului. El include dobanzile din activitatea de intermediere si comisioanele din serviciile prestate. rezultatul brut al exploatarii numit si excedent brut de exploatare indica rezultatul activitatii curente bancare. El tine cont si de alte cheltuieli de functionare, precum cele cu personalul sau administrative. rezultatul exploatarii tine cont de politica de provizionare a bancii si poate oferii in acest sens o imagine asupra riscurilor asumate de banca. De remarcat aici ca exista si provizioane ce sunt impuse prin reguli prudentiale generale si nu depind, cel putin la nivelul minim, de dorintele bancherilor.

CAPITOLUL II RISCUL DE CREDITARE

Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala operatiune bancara. Ea sta la baza functiei de intermediere a bancilor comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea unui risc. Daca nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune profesionista. Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii (imprumutatii sau emitentii de titluri de credit) sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta. Pentru acestia, riscul de credit exprima intr-o forma mai larga deteriorarea situatiei financiare. Riscul de credit este cel mai vechi si cel mai important risc cu care se confrunta societatile bancare. Pentru a fundamenta aceasta afirmatiei sunt prezentate in continuare principalele cauze ale falimentelor bancare din SUA, majoritatea legate de pierderi la creditare: 1. norme de creditare neadecvate; 2. nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii; 3. prezenta unor conditii de creditare prea generoase; 4. concentrarea prea riscanta a creditelor pe anumite piete sau sectoare; 5. sisteme defectoase sau inexistente de detectare a creditelor neperformante; 6. cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale bancii de a acoperii riscurile. Gestionarea riscului de credit se poate realiza inainte de a lua decizia de creditare si spunem ca avem de a face cu o gestionare a priori sau dupa ce s-a luat aceasta decizie, cand gestionarea este a posteriori. Gestionarea a priorii a riscului de credit consta in a lua acele masuri si a stabili acele criterii de acordare a creditului astfel incat sa se evite pierderile sau acestea sa fie minime. In principal sunt vizate urmatoarele aspecte: falimentul unui debitor sa aibe consecinte minime asupra bancii plafonarea creditului acordat catre un singur client, in functie de soliditatea sa financiara. Aici trebuie remarcat ca exista astfel de norme la nivel macroeconomic, prin care autoritatile monetare si de credit plafoneaza angajamentele bancii in functie de fondurile sale proprii. diversificarea riscurilor pentru ca in cazul in care acestea se manifesta, impactul negativ la nivelul bancii sa fie minim.
8

Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizeaza in primul rand urmarirea creditului si in caz de nerambursare a acestuia, reducerea riscurilor prin valorificarea optima a garantiilor. Tot aici putem include si furnizarea de informatii statistice, pentru a ajuta in cazul gestionarii a priori, la stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare creste in importanta in cazul acordarii creditului sub forma unei linii de creditare. In acest caz, banca urmareste respectarea angajamentelor debitorului si in baza acestora permite eliberarea de noi transe de credit. Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global, prin reguli si actiuni ce vizeaza intreg portofoliul de credite sau mari parti din acesta, sau la nivel individual prin acele masuri luate de banca in cazul fiecarui solicitant de credite si apoi debitor. Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfacatoare ale debitorului. Ca principiu de baza, banca nu acorda credit daca nu se poate estima ca probabilitatea rambursarii este mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici, banca poate supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua probabilitati sa fie mai mare decat simpla depasire de catre probabilitatea rambursarii. Cat de mare sa fie acest decalaj si cum se stabileste ramane la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de creditare. La baza evaluarii acestui risc se afla analiza creditului.

2.1 ANALIZA CREDITULUI

Procesul de creditare este o activitate complex de informare, evaluare, analiz i luare a deciziei, care incepe cu cunoaterea clientelei sub raport juridic, economic, financiar i managerial, apoi continu cu stabilirea bonitii clientului n vederea determinrii riscurilor semnificative cu care acesta se confrunt, dup care urmeaz analiza solocitrii creditului sub aspectul destinaiei i a capacitii de rambursare a acestuia, plata dobnzilor i a comisioanelor. Activitatea de creditare nseamn pentru banc asumarea unor riscuri aferente creditelor acordate, iar analiza trebuie s dea asigurri c asemenea riscuri se pot accepta n anumite condiii de costuri i garanii sau riscurile sunt prea mari i pot influena semnificativ situaia financiara a bncii i nu se recomand asumarea acestora. Analiza creditului este n fond o analiz de risc, o analiz a unor riscuri multiple, cuantificabile (financiare) sau necuanificabile (calitative, precum calitatea managementului) care mpreun conduc la anumite concluzii care fundamenteaz decizia de creditare. Pentru banc, clientul reprezint o oportunitate de plasament a resurselor i de efectuarea unor servicii de pli i garanii bancare legate de derularea creditului i, n continuare, de alte oportuniti de plasamente i servicii pe baza unei relaii de cunoatere ct mai bun i incredere
9

reciproc, relaii care trebuie meninute i dezvoltate. n acest sens, banca devine i un sftuitor financiar al clientului, iar solicitrile de credite trebuie privite nu numai ca un raport inflexibil de Da sau Nu, ci ca o relaie care conduce la rezolvarea solicitrii de credite dar n condiii rezonabile, adic o diminuarea a volumului solicitat, acordarea n trane dup relizarea unor parametrii de bonitate, imbuntirea sructurii garaniilor i multe alte aspecte n funcie de natura i obiectul creditului. Analiza creditului este destul de difereniat n funcie de cele dou mari categorii de clieni, persoane fizice (retail) i persoane juridice (corporate) i dup tipul creditului, termen scurt, termen mijlociu i lung.

2.1.1. ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN SCURT

2.1.1.1. ANALIZA CREDITELOR PENTRU PERSOANE FIZICE Activitatea de creditare a persoanelor fizice prezint unele particulariti n sensul c volumul creditului este mai mic, predominnd creditul de consum, sursele de rambursare sunt legate n special de veniturile din salarii i sunt mai puin sigure datorit fluctuaiei forei de munc, garaniile se bazeaz tot pe aceleai surse chiar dac provin de la ali garantori. Ca urmare, situaiile de ntrzieri la rambursare sau de nerambursare sunt mult mai frecvente, din carea cauz creditul de consum este considerat un credit de risc mai ridicat. Acest risc este ns, acoperit n cea mai mare parte de societile de asigurri prin incheierea unui acord de asigurare de ctre banc cu compania de asigurri, ceea ce reprezint pentru banc un cost suplimentar care se recupereaz prin dobnd. De aceea, creditul de consum este mai scump dect celelalte credite garantate cu garaniii reale. Analiza de creditarea a pesoanelor fizice se bazeaz pe o fundamentare mai simpl i se poate standardiza, ceea ce ofer posibilitatea unei descentralizri a deciziei de creditare la nivelul sucursalelor i deci de cretere a operativitii, aspect apeciat n mod deosebit de clieni. Documentaia necesar pentru obinerea unui credit de consum se compune din: - cererea de credite (tipizat) prin care se prezint datele de identificare a solicitantului, numrul membrilor de familie aflai n ntreinere, suma creditului, venitul net salarial lunar, informaii despre angajator, alte surse de venituri i dac este cazul giranii cu sursele de venit net lunar; datoriile din credite la alte bnci, alte datorii (administraia financiar etc); - copii de pe actul de identitate al solicitantului i al giranilor; - adeverin de venit (tipizat) de la angajator cu datele de identificare ale acestuia, datele despre angajat - nume, contract de munc, funcia, salariu lunar, venituri suplimentare (sporuri, prime), popriri pe salariu i eventual alte datorii; - declaraii notariale ale giranilor prin care se oblig s platesca bncii sumele neachitate de beneficiarul creditului.
10

Analiza creditului incepe cu verificarea informaiilor cuprinse n documentaia de credite prin contactarea telefonic angajatorului sau chiar o vizit la acesta pentru a obine mai multe informaii despre salariat, apoi continu cu consultarea Biroului de credite pentru a se obine informaii despre datoriile i respectarea angajamentelor de ctre client (serviciul datoriei). Analiza se face pe baza unei Fie scoring care include factorii de risc standard evaluai dup o anumit scal n vederea determinrii gradului de risc care trebuie s se situeze peste un anumit prag stabilit de banc. Din practica creditrii persoanelor fizice, elementele de risc cele mai frecvente se refer la furnizarea unor date false de ctre solicitant, transmiterea de date incorecte despre venituri i datorii de ctre angajator, factori care conduc la pierderea capacitii de plat fluctuaia forei de munc, ocuparea temporar a unui post, disponibilizarea unor salariai, concedii de boal pe perioade mai lungi, lipsa de disciplin n achitarea ratelor factori care trebuie analizai cu atenie n vedrea evalurii ct mai bine a riscului de creditare. Analiza se ncheie printr-un referat ntocmit de inspectorul de credite prin care se propune acordarea creditului n suma rezultat din analiz, perioada i ratele de rambursat sau respingerea solicitrii pentru riscuri care afecteaz semnificativ capacitatea de plat a acestuia ori pentru riscul reputaional destul de ridicat. Rambursarea creditului se face n rate egale (principal i dobnd) sau rate descresctoare (principal rat constant i dobnda rat descresctoare) iar dobnda este variabil practicat de banc. Ratele nerambursate la scaden se trec dup 30 de zile la credite restante cu o dobnd majorat fa de cea curent.

2.1.1.2. ANALIZA CREDITELOR PENTRU PERSOANE JURIDICE Creditele pentru persoane juridice reprezint peste 70% din volumul creditelor neguvernamentale i sunt de valori mult mai mari, ceea ce necesit i o analiz mai laborioas. Riscurile sunt destul de mari pentru banc i necesit o evaluare mai atent a companiilor att sub aspect financiar ct i nonfinanciar.

2.1.1.2.1. ANALIZA NONFINANCIAR Analiza nonfinanciar vizeaza aspecte necuantificabile legate de tipul companiei, acionariat, ramura economic, piat, calitatea managementului care sunt necesare pentru o apreciere de ansamblu. Tipul companiei Tipul companiei (cu rspundere limitat, pe aciuni, regie autonom) reprezint un aspect juridic dar pentru banc prezint interes prin gradul de angajare n activitatea economic, puterea financiar, conducerea, organizarea i respectarea angajamentelor. Companiile pe actiuni
11

i regiile autonome sunt, de regul, companii mari cu angajamente importante fa de banc, cu strategii de dezvoltare i deruleaz prin banc sume importante n relatiile cu partenerii de afaceri, deci reprezint clieni importanti pentru banc. Atragerea i meninerea unor asemenea clieni este un obiectiv al politicii bancare privind clientela. Acionariat Acionariatul este interesat n dezvoltarea companiei, creterea puterii financiare i a valorii de pia care aduce o eficien tot mai mare capitalului investit, ceea ce mrete ncrederea bncii. Cunoaterea acionariatului este important prentru banc pentru c aceasta este informat de evoluia viitoare a companiei, despre noi investiii de capital i despre relaiile cu banca pentru noi plasamente i servicii. Ramura economic Portofoliul bancii se structueaz pe ramuri economice dup gradul de risc al acestora i banca i selecteaz clienii pentru fiecare ramur dup capacitatea financiar i respectarea obligaiilor financiare. Meninerea unor clieni importani este preferabil unor clieni mai mici, precum i atragerea clientelei din ramurile cu randament economic superior care au un grad mai mic de risc n activitatea lor. Pia Banca trebuie s studieze piaa i s ofere produsele i serviciile care se cer. Din contactul cu clienii, din discuiile despre strategiile acestora se pot stabili noi orientri i incheia noi aranjamente pe termene mai lungi, deci o permanentizare i o dezvoltare a relaiilor. Calitatea managementului Calitatea managementului este eseniala pentru banc n evaluarea riscurilor i deosebit de informaiile financiare, cele culese din discuiile cu managemnetul exectiv i acionarii sunt deosebit de importante n efectuarea de noi plasamente. Calitatea managementului este singurul indicator nonfinanciar care se cuantific de ctre banc pe baza unor criterii porprii i reprezint un punct de referin n analiza de creditare. Toate aceste informaii nonfinanciare permit s se completeze informaiile financiare i s se fundamenteze mai bine deciziile de creditare.

2.1.1.2.2. ANALIZA FINANCIAR Analiza financiar prespune cuantificarea riscurilor financiare ale clientului n vederea stabilirii capacitii de rambursare a creditelor si de plat a dobnzilor. Analiza financiar se face
12

la un moment dat, dar pentru a se asigura recuperarea creditelor i a dobnzilor cuvenite, analiza financiar cuprinde i stabilirea garaniilor pentru riscurile asumate de banc. Analiza financiar are loc pe baza documentelor contabile de sintez i cuprinde: - analiza bilantului contabil; - analiza contului de rezultate financiare; - stabilirea bonitii clientului, - determinarea performanelor financiare ale companiilor. Analiza bilanului i contului de rezultate financiare Din punct de vedere bancar, analiza bilantului contabil urmrete s se dea asigurri c poziiile de bilan reflect garaniile materiale constituite de companie n favoarea bncii (imobile, stocuri de materii prime i materiale, produse finite), precum i cele care vor garanta noile angajamente solicitate, datoriile companiei fa de banc din credite i dobnzi, precum i unele aspecte calitative ca diminuarea imobilizrilior n debitori, achitarea datoriilor scadente fa de furnizori i ali creditori, creterea fondurilor proprii, meninerea la un nivel acceptabil a gradului de ndatorare. n ce privete contul de rezultate financiare, banca este interesat in cresterea profitului i ntrirea puterii financiare a companiei. Bonitatea clientului Bonitatea clientului este cea mai compex analiz financiar care se bazez pe un set de indicatori de risc, dup cum cum se prezint mai jos. Lichiditatea curent Analiza lichiditii are ca sop aprecierea capacitii companiei de a face fa datoriilor pe termen scurt prin transformarea activelor circulante n disponbiliti. Calculul lichiditii se face dup formula Active circulante Lichiditate = Pasive circulante Indicatorul este considerat bun dac este cel putin unitar. Din activele circulante se scad stocurile nevandabile i clienii inceri, iar n pasivele circulante se includ numai cele scadente n anul curent. Indicatorul de lichididitate este un indicator static, adic prezint situaia la data ultimului bilant, n timp ce banca are nevoie s cunoasc lichiditatea pe perioada viitoare pentru care se acord creditul, s determine golul de fonduri care va dimensiona creditul solicitat. Din acest punct de vedere, mult mai relevant este cash flow-ul (fluxul de lichiditi), adic intrrile i ieirile lichiditi, pe baza cruia se determin deficitul sau excedentul de lichiditi pe perioada propus pentru creditare. Aceast previziune se comunic bncii de companie pe baza bugetului de venituri i cheltuieli i se analizeaz de inspectorul de credite lund n considerare: intrri
13

venituri din exploatare, financiare, majorri de capital vrsat (cash), lichiditi din alte credite pe termen scurt sau pe termen mijlociu i lung, si altele (stocurile nevandabile i alte active incerte la valorificare se exculd din intrrile prognozate); ieiri pli pentru activitatea de exploatare, inclusiv stocuri, pli de impozite i taxe, achiziii de active imobiliare, rambursri de credite, pli de donnzi etc. De regul, deficitul apare n prima parte a perioadei de creditare i reprezint limita maxim a creditului solicitat iar excedentul apare n a doua parte i trebuie s asigure rambursarea creditului i plata dobnzii. Acest cash flow trebuie susinut prin contracte de vnzare i cumprare i alte documente care s fundamenteze informaiile furnizate. Solvabilitate Solvabilitatea reflect capacitatea companiei de a utiliza toate activele pentru plata tuturor datoriilor i se calculeaz dup formula Activ total Solvabilitate (%) = 100 Datorii totale Nivelul minim este de 100% dar se recomanda s fie cu mult peste aceast limit, ntruct este greu de presupus c toate activele se pot valorifica la valoarea contabil. Gradul de ndatorare Gradul de indatorare reflect ct de mult este indatorat compania, indicator foarte important pentru fundamentarea deciziei de creditare i se calculeaza, n dou variante, dup formula Datorii totale (1) Grad de ndatorare (%) = 100 Pasiv total Datorii financiare (2) Grad de ndatorare financiar (%) = --------------------------- 100 Capital propriu Prima variant ne ofer un grad global de ndatorare, n timp ce a doua se refer numai la datoriile bancare care se compar cu capitalul propriu, ntruct n sistemul bancar se prefer aceast comparaie care d mai mult ncredre n capacitatea financiar de achitare a obligaiilor bancare. Banca dorete ca gradul de ndatorare s fie ct mai mic pentru a se asigura plata obligaiilor ce decurg din procesul de creditare dar i pentru a rmne o marj suficient de mare pentru noile angajamente. Gradul ridicat de ndatorare poate reflecta i faptul c nu volumul mprumuturilor este prea mare ci nivelul capitalului este prea mic i este necesar ca acionarii s
14

investeasca mai mult pentru a se asigura un raport rezonabil ntre datorii si resursele proprii. Un nivel acceptabil de ndatorare poate fi de pn la 70% din capitalul propriu.

Rentabilitatea economica Rentabilitatea economic exprim eficiena activitatii de ansamblu a companiei i se determin dupa formula Profit brut Rentabilitatea economic (%) = ------------------ 100 Activ total Profit net Rentabilitatea financiar (%) = ---------------------- 100 Capital propriu Nivelele orientative pentru aceti indicatori sunt de cca. 5% la rentabilitatea economic i 15% - 20% la cea financiar. Profitul din cursul unui an trebuie s asigure serviciul datoriei provenit din rata creditului i dobnd. Viteza de rotaie a activelor circulante Acest indicator exprim numarul de cicluri efectuate de activele circulante intr-o perioad i se determin dup formula Cifra de afceri Viteza de rotaie = ---------------------Active circulante Viteza de rotaie difer foarte mult n funcie de profilul companiei i se determin pe ramuri de activitate. Gradul de recuperare a dobnzii Gradul de recuperare a dobnzii reflect capacitatea companiei de a plti dobnda din profit i se calculeaz dup formula Profit brut Gradul de recuperare a dobnzii (%) = ------------------------------ 100 Cheltuieli cu dobnda Expunerea ctre un singur debitor Potrivit normelor bancare, expunerea bncii ctre un singur debitor unic sau grup nu poate depi 25% din fondurile proprii ale acesteia. n spiritul legii, debitorul unic este o singur entitate (persoan fizic sau juridic), iar grupul reprezint mai multe entiti la care debitorul unic este acionar. Expunerea bncii reprezint suma creditelor acordate debitorului unic existente n sold la o anumit dat, iar expunerea fa de grup constituie suma total a creditelor
15

(sold) acordate grupului indiferent de cota debitorului unic la celelalte uniti. Riscul n cadrul grupului este c dac un debitor unic intr n incapacitate de plat, aceast stare poate influena situaia financiar a grupului i n final a bncii, din care cauz s-a considerat necesar limitarea expunerii bncii n asemenea situaii. n ce privete expunerea bncii ctre un singur debitor, aceasta poate fi de pn la 8 ori valoarea fondurilor proprii ale acestuia dar nu mai mult de 25% din fondurile proprii ale bncii. Aceste reglementri protejeaz bncile de expuneri riscante, necunoscute, i le oblig ca la acordarea creditelor s analizeze dac debitorul nu formeaz grup cu alte entiti finanate de aceiai banc. Determinarea performanelor financiare ale companiei Performanele financiare ale unei societi permite ncadrarea acesteia ntr-una dintre cele cinci categorii de performan financiar, notate de la A la E, astfel: categoria A performantele financiare sunt foarte bune si permit rambursarea si plata dobanzilor la scadenta. In viitor se previzioneaza mentinerea acestor rezultate categoria B performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar fara certitudinea ca aceste pot fi mentinute in viitor categoria C performantele financiare sunt satisfacatoare, dar prezinta o tendinta de inrautatire categoria D performantele financiare sunt reduse si cu o tendinta de ciclicitate categoria E performantele financiare arata pierderi si incapacitate de rambursare In acest scop, banca va parcurge urmatoarele etape: - in baza metodologiei stabilite banca determina indicatorii de calitate - urmeaza o faza in care are loc o agregare a rezultatelor indicatorilor in baza unor punctaje - fiecare indicator are alocata o anumita pondere in stabilirea punctajului final - in baza rezultatului indicatorilor si al ponderii se stabileste punctajul final al clientului - punctajul final obtinut permite determinarea categoriei de performanta financiara. Calculul punctajului se face de banc, potrivit unei metodologii proprii, pe baza datelor furnizate de companie, iar rezultatul se comunic acesteia, pentru c n funcie de categoria de ncadrare i costurile creditului vor fi diferite, ca urmare a riscului diferit, costuri care se adaug la cele determinate de riscuril de credit. Categoria de performan financiar se poate modofica pe parcursul perioadei de creditare, prin majorare sau diminuare, n funcie de evoluia indicatorilor de performan financiar. Analiza solicitrii de credit Dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-financiara a firmei urmeaza analiza solicitarii de credit, care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da creditului, corespund cu exigentele bancii. Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape: a. Identificarea scopului si nivelului creditului acordat Utilizarea creditului trebuie s corespund cu cerinele legislatiei bancare si cu normele de creditare ale bancii. Daca aceasta conditie este indeplinita, se urmareste in continuare
16

dimensionarea creditului in functie de deficitul de resurse care trebuie acoperit. In acest scop se intocmeste un flux de incasari si plati, care sa stabileasca acest deficit si in functie de acesta partea de finantare ce revine bancii. b. Identificarea surselor de rambursare a creditului Principala sursa de rambursare a creditului o reprezinta excedentul de lichiditati aparut in urma procesului economic desfasurat de debitor, dar aceasta este o proiecie. Pentru siguranta banca solicit si o a doua sursa, de rezerva, care consta intr-o garantie real a debitorului (ipoteci imobiliare, gajuri cu sau fr deposedare asupra unor bunuri precum utilajele de producie) care poate fi valorificata de creditor n situaia incapacitii de plat a debitorului. c. Ientificarea garantiilor creditului In cazul existentei unor garantii reale, creditorul trebuie sa le identifice foarte clar, sa le verifice si sa le evalueze cat mai corect. Valoarea garantiei trebuie sa acopere creditul si dobanzile datorate de debitor. In final, aceste garantii fac obiectul unui contract juridic prin care o parte dintre drepturi sunt cedate creditorului. Tot o forma de garantare a creditului este si clauza contractuala. Aceasta poate stabili anumite praguri de incadrare pentru indicatori ai situatiei financiare a debitorului. De exemplu se poate stabili un nivel maxim al indatorarii debitorului, ce nu poate fi depasit prin contractarea de noi credite. Se poate limita, de asemenea, anagajarea acestuia in alte operatiuni sau activitati care ii pot creste expunerea la risc. d Stabilirea nivelului dobzii i al comisioanelor In general, dobnda propus este cea practicat de banc pentru tipul de credit solicitat dar aceasta poate fi modificat n funcie de gradul de risc identificat i de garaniile care se pot aduce de mprumutat. Dobnda se negociaz dar nivelul acesteia nu se poate abate prea mult de la dobna standard, cel mai adesea abaterea este de 0,5 1 puncte de dobnda. n ce privete comisioanele, acestea snt n general fixe si se negociaza mai rar. Referatul de analiz a creditelor Analiza nonfinanciar i analiza financiar se prezint n Referatul de analiz a creditelor care trebuie s ofere factorilor de decizie informaiile necesare pentru apobarea solicitrii de credite n conditii de risc acceptabil pentru banc. Referatul de credite are urmatoarea structura: - obiectul creditarii; - prezentarea clientului; - analiza financiara; - analiza nonfinanciara; - surse de rambursare; - garantii; - perioada de creditare; - dobnzi si comisioane; - concluzii si propuneri de creditare.
17

Referatul se semneaz de conducrea departamantului de analiz credite i de inspectorul de credite i se inainteaza organelor competente pentru aprobare. Contractul de credit Contractul de credit i acordul de garanie constituie acte ncheiate ntre banc i mprumutat prin care se materializeaz acordul de voin ntre cele dou pri privind acordarea, garantarea i rambursarea creditului. Aceste contracte se bazeaz pe prevederile Codului Comercial, Codului Civil i Legii Bancare din care rezult c toate operaiunile de credit i garantare ale bncilor trebuie consemnate n documente contractuale prin care s se specifice toi termenii i toate condiiile acestor tranzacii. Contractul de credit este un document tip al bncii, cu clauze juridice, n cadrul cruia se nscriu elementele specifice tranzaciei identificarea mprumutatului, suma creditului, obiectul creditului, perioada de creditare, perioada de graie, perioada de tragere, dobnda (curent i majorat pentru creditele restante), comisioanele, termenul de rambursare, procedurile n cazul nerambursrii la scaden, garaniile i data de inchidere a contractului. n contract se precizeaz c respectarea destinaiei creditului este obligaia mprumutatului i nerespectarea acesteia d dreptul bncii s opreasc tragerile din credite i s treac la rambursarea anticipat a sumelor utilizate cu penalitile aferente. Acordul de garanie este, de asemenea, un document tipizat al bncii n care se nscriu tipul de garanie, obiectul garaniei i elementele juridice ale acesteia. n contract/acord nu se admit tersturi, modificri sau clauze care nu fac obiectul contractului i care ar putea altera drepturile i obligaiile prilor. Dup finalizarea celor dou documente are loc semnarea acestora de persoanele autorizate (fiecare fil din contracte se semneaz de cele dou pri pentru a se evita eventuale suspiciuni privind modificarea acestora) Contractele se ntocmesc n trei exemplare originale, din care unul se pstreaz n tezaurul bncii, constituid portofoliul de contracte al bncii, altul se pred mprumutatului iar al treilea se pstreaz la dosarul de credite pe ntraga perioad de creditare pn la plata integral a obligaiilor fa de banc. Intrarea n vigoare a contractului are loc imediat dup semnare sau dac sunt anumite condiii de ndeplinit (garanii) dup realizarea acestora, banca notificnd mprumutatului data de cnd acesta a devenit efectiv. ndeplinirea condiiilor este atestat de consilierul juridic, printr-un aviz scris, iar contractele de credit i garanii i dosarul de credite se predau inspectorului pentru urmarirea creditelor. Dup intrarea n vigoare ncepe perioada de tragere a sumelor din credite. Jurisdicia mai prevede c, contractele nu se pot modifica dect numai prin acte adiionale semnate de cele dou pri. Contractul de credit se prelungete automat n cazul nerambursrii integrale a creditului i a dobnzilor pn la achitarea integral a acestora i continu s produc efecte chiar dac creditele au fost scoase n afara bilanului.

2.1.2. ANALIZA CREDITELOR PE TERMEN MIJLOCIU I LUNG

18

2.1.2.1. CARACTERISTICILE CREDITULUI Obiectivul creditrii Creditele pe termen mijlociu i lung se acord pentru finanarea investiiilor economice sau financiare care au un efect economic pe o perioad de mai muli ani n funcie de natura i mrimea investiiei. Creditele se acord pentru activiti productive care aduc un spor de resurse, dar i pentru activiti neproductive dar necesare (obiective social-culturale, de mediu) sau pentru consum personal (construcii locuine , case de vacan, cumprri de autoturisme, echipamente de folosin ndelungat) care au un efect indirect. n cadrul activitii de investiii, creditele se acord pentru: - obiective noi, inclusiv maini, echipamente, instalaii; - achiziii de utilaje independente (echipamente, mijloace de transport); - dezvoltri (extinderi) de capaciti, - modernizari de capaciti de producie i utilaje; - prima dotare cu obiecte de inventar i diverse materiale; - lucrri de mbuntiri funciare; - plantaii pomiviticole pn la intrarea pe rod; - animale pentru producie/reproducie; - lucrri de prospeciuni geologice; - cumprri de aciuni; - alte categorii de investiii. Sunt asimilate lucrrilor de investiii, studiile de fezabilitate, proiectele de execuie, studiile geologice, lucrrile de organizare de antier (drumuri de acces, birouri, cantine i eventual locuine pentru muncitori) i cele se supraveghere (cheltuielile cu dirigenia de antier), precum i probele tehnologice de punere n funciune, care sunt, de asemenea, elemente creditabile. Pentru a nelege complexitatea unei investiii, trebuie s avem n vedere c aceasta se compune din investiia de baza (obiectivul principal), investiia colateral (reelele de alimentare cu energie electric, ap i gaze) i investiia conex (lucrri pregtitoare n amonte ca devieri de ruri, consolidri de terenuri) n special la investiiile de infrastructur. Potrivit normelor bancare, bncile nu acord credite de investiii pentru constituirea capitalului social, ntruct investitorul trebuie s dovedeasc interesul pentru o afacere prin participarea cu fonduri proprii, pentru participarea la licitaii pe piaa bancar i organizaiilor non-profit care nu au capacitate de rambursare. Perioada de creditare Perioada de creditare este, n principiu, de pn la 5 ani la creditele pe termen mediu i ntre 5 - 25 ani la creditele pe termen lung, n unele cazuri chiar mai mult, ca de exemplu, la creditele pentru infrastructur care sunt de valori mari i cu o eficien economic mai mic. Perioada de creditare depinde n primul rnd de volumul profitului de la investiia care se va realiza i care este sursa de rambursare a creditului i n al doilea rnd de capacitatea financiar a
19

investitorului, care, fie particip cu un volum mai mare de fonduri proprii i deci creditul va fi mai mic i cu o perioad mai scurt, fie dispune de resurse financiare i este interesat ntr-o perioad mai mic pentru a-i reduce gradul de ndatorare sau pentru a valorifica investiia la un moment oportun de pia. Perioada de creditare mai este influenat i de capacitatea bncii de a acorda credite pe perioade mai lungi, asemenea tranzacii realizndu-se n special de bncile mari care dispun de capitaluri importante i de posibiliti sporite de a atrage resurse de pe piaa financiar pe termene mai lungi. Perioada de tragere Perioada de tragere depinde de perioada de realizare a investiiei prevzut n documentaia investiiei, de exemplu la o construcie poate fi 1-3 ani, la un baraj hidrotehnic cca. 5 ani, pentru utilaje cu montaj 4 -6 luni, pentru utilaje fr montaj 1 -2 luni. n principiu, perioada de tragere este la creditele pe termen mediu de pn la 1 an, iar la cele pe termen lung pn la 3 ani. Perioada de tragere ncepe de la data intrrii n vigoare a contractului de credit i se stabilete de comun acord cu mprumutatul. Perioada de graie Perioada de graie este determinat de perioada de realizare a investiiei, astfel nct rambursarea creditului s nceap dup darea n funciune a capacitilor de producie i realizarea profitului estimat. n principiu, perioada de graie este apropiat de cea de tragere i difer dup natura investiiei. n general, perioada de graie este pn la 1 an la creditele pe termn mediu i pn la 3 ani la creditele pe termen lung. La utilajele independente fr montaj nu se acord perioad de graie Dobnda Dobnda practicat este cea fix pentru c, pe pia, resursele pe termen lung se pot mobiliza la rate fixe de dobnd care asigur un venit constant, dar superior celui de la dobnda fluctuan. La creditele pe termen mijlociu cu o durat mai mic, sub 2 ani, se pot accepta i dobnzi fluctuante, n funcie de politica de dobnd a bncii. Dobnzile la creditele pe perioade lungi, peste 10 ani, se pot revizui de comun acord al ambelor pri, pe baza evoluiei pe pia a dobnzii la resursele pe termen lung, dar acest lucru trebuie s se prevad n contractul de credit. Plata dobnzii se face, de regul, semestrial. Rambursarea Rambursarea se face n rate egale la care numai dobnda variaz n funcie de volumul creditului rmas de rambursat sau n anuiti (rat + dobnd) constante pe toat perioada de creditare. Modalitatea de rambursare se prevede n contract i, n principiu, nu se mai poate modifica. Rambursarea anticipat se penalizeaz de banc cu plata unor sume ce reprezit despgubiri pentru pierderile ante calculate de banc la resursele angajate pe perioada creditului Analiza creditelor Analiza creditelor se face difereniat n funcie de natura investiiei i tipul creditului i nu de categoria investitorului persoan juridic sau fizic. Desigur, cele dou categorii de
20

investitori prezint deosebiri eseniale, dar acestea se reflec mai mult n mrimea creditului, a perioadei de creditare i a garaniilor care se constituie. n continuare, ne vom referi la anliza celor mai reprezentative credite pe termen mijlociu i lung, creditele de dezvoltare i creditele ipotecare.

2.1.2.2. ANALIZA CREDITELOR DE DEZVOLTARE Creditul de dezvoltare reprezint suportul financiar principal al asigurrii bazei materiale pentru dezvoltarea economic i necesit o capacitate financiar considerabil a bncilor care se angajeaz n asemenea activiti. Analiza creditelor pentru dezvoltare implic dou etape: analiza nefinanciar i analiza financiar. Analiza nefinanciar presupune aceleai elemente ca la creditul pe termen scurt (tipul i activitatea firmei, structura acionariatului i capitalul investit n companie, ramuura de activitate, perspectivele pieei i calitatea managementului), cu deosebirea c se pune un accent mai mare pe performanele istorice ale investitorului care s dea incredere bncii n avansarea fondurilor unei entiti care are capacitatea de a le gestiona i a realiza obiectivul propus, pe calitatea i angajarea acionariatului n susinere investitiei (participarea cu fonduri proprii nt-o anumit proporie la finanarea investiiei) i pe capacitatea pieei de a absorbi produsele care se vor obine. n acast faz se elaboreaz un studiu de pia care s susin efectuarea investiiei. Analiza nefinanciar se bazeaz pe sistemul scoring, dup metodologia bncii, obinndu-se n final un coeficient care este luat n considerare la anliza de ansamblu a investiiei (raportul de analiz). Analiza financiar este mult mai laborioas dect la creditele pe termen scurt i se bazeaz pe eficiena economic a investiiei care trebuie s asigure recuperarea creditelor, lundu-se n considerare influena factorului timp prin calcule de actalizare a fluxului de venituri i cheltuieleii care s le fac comparabile la momentul dorit. Analizele nefinanciare i financiare se bazez pe documentaia tehnico-economic a investiiei care trebuie s asigure informaiile tehnice, economice, financiare i juridice pentru analiza solicitrii de credit i fundamentarea deciziei de creditare. Documentaia care se depune bncii cuprinde urmtoarele: - cererea de credite la care se ataeaz documentele de mai jos; - studiul de fezabilitate care este o lucrare de fundamentare a investiiei din punct de vedere al necesitii, al solutiei tehnice, capacitii de producie, costului investiiei (devizul estimativ), eficienei economice, surselor de finanare i al pieei de desfacere care se ntocmete de instituii de proiectare autorizate; pentru investiiile mai mici (ex. procurri de utilaje) n locul studiilor de fezabilitate se prezint memorii justificative si devize estimative cu costul investiiei. - cash flow-ul investiiei pe perioada de creditare cu calculul eficienei economice (RIR rata intern de rentabilitate);
21

- bugetul de venituri i cheltuieli pe perioda de realizare a investitiei pentru verificarea fondurilor proprii cu care se angajeaz investitorul; - avizele pentru investiiile colaterale i conexe; - titlul de proprietate asupra terenului; - autorizaia de construcie - bilanul i contul de profit i pierdere al ultimului an de activitate, - alte documente solicitate da banc n funcie de specificul investiiei. Analiza financiar reprezint o evaluare a indicatorilor specifici pentru investiii, astfel: Valoarea investiiei Valoarea investiiei este dat de totalitatea cheltuielior efectuate n vederea realizrii i punerii n funciune a obiectivului, inclusiv cheltuielile cu dobnda i comisioanele bancare. Pentru banc, valoarea investiiei are mai multe semnificaii: d magnitudinea unui plasament care trebuie privit prin prisma capitalului investitorului, adic o investiie care depete de cteva ori capitalul este o aciune riscant care necesit o analiz de risc aprofundat; este folosit pentru determinarea proporiei ntre fondurile proprii cu care particip investitorul i creditul bancar, adic raportul n care riscul se mparte ntre investitor i banc; constituie baza de referin n determinarea eficienei economice a investiiei, criteriul esenial in evaluarea unei investiii; este folosit n stabilirea raportului de structur fa de lucrrile de construcii montaj i utilaje, avnd n vedere c utilajele determin creterea productivitii muncii. Din acest moment apare primul element de negociere, adic proporia de finanare i de asumare a riscului de ctre cei doi parteneri. Investiia specific Investiia specific reprezint relaia dintre investiia total i capacitatea de producie, lei/to prodse, lei/km reea de drumuri, electric, alimentri cu ap etc, lei/ha s.a.m.d. i se determin dup formula Investiie total Investiie specific = ---------------------------------- = lei/to, km,ha Capacitate de productie Investiia specific trebuie s fie ct mai mic i reflect eficiena cu care s-au folosit fondurile. n cazul modernizrilor, investiia specific se determin ca raport ntre investiia efectuat cu modernizarea i creterea de capacitate. Investiia specific este cel mai reprezentativ indicator n compararea mai multor investiii din punct de vedere al costurilor i al efectului pe unitatea de capacitate. Nivelul acestui indicator manifest tendina de mbuntire n timp ca urmare a progresului tehnic i banca este interesat n finanarea unor investiii cu randamnete ct mau bune care s reduc riscul asumat. Investiia specific constituie un element de referin n analiza creditului.
22

Termenul de recuperare Termenul de recuperare exprim perioada de timp (nr. ani) n care investiia se recuperez din profit i se determin dup formula Investiie total Perioada de recuperare = --------------------Profit anual Rezultatulobinut reprezint numrul de ani n care investiia se recupereaz integral din profit. n cazul modernizrilor, perioada de recuperare se stabilete prin raportarea investiiei cu modernizarea la sporul anual de profit. Perioada de recuperare reprezint un indicator pentru determinarea perioadei de rambursare a creditului. Eficena economic Eficiena economic este cel mai reprezentativ indicator n evaluarea unei investiii ntruct ia n considerare relaia dintre efect (profit) si efort (investiie), precum i influena factorului timp asupra monedei. n principiu, eficiena economic se determin ca raport intre efect i efort i sunt mai multe modaliti de calcul, mai simple sau mai complexe. Cele mai uzuale sunt: coeficientul de eficin economic, raportul cost/beneficii, rata interna de rentabilitate, rata economic de rentabilitate i raportul de rentabilitate cu proiect/fr proiect. Pe plan intern sunt preferai indicatorii coeficientul de eficien economic i rata intern de rentabilitate iar pe plan extern se folosesc rata intern de rentabilitate i rata economic de rentabilitate. n continuare, ne vom referi la coeficientul de eficien economic i rata intern de rentabilitate. Coeficientul de eficien economic Coeficientul de eficien economic exprim profitul anual ce revine la 1 leu investit care se determin dup formula Profit anual Coeficient de eficien economic = ----------------------Investiie total Pentru modernizri vom avea sporul anual de profit raportat la investiia cu modernizarea ce revine la 1 leu investit. Coeficietul de eficien economic este un indicator static i nu ia n considerare durata de funcionarea a obiectivului realizat. Din acest motiv se folosete la investitiiile cu termene mai scurte i care se finaneaz din credite pe termen mijlociu.

Rata intern de rentabilitate (RIR)


23

Rata interna de rentabilitate exprim gradul de eficien al investiiei determinate pe baza lurii n considerare a factorului timp, adic a actualizrii fluxurilor de venituri i cheltuieli, la un anumit moment, dup formula RIR (%), rata la care: Investiia total VNA (venit net actualizat) = 0 vn VNA = -------(1+a) In principiu, ambii factori (investiia i venitul net) se actualizeaz cu acelai factor, cu precizarea c investiia va reprezenta un cost (-), iar venitul net un profit (+). n cheltuielile de exploatare nu se include amortizarea ntruct aceasta nu reprezint un cost de producie. n practic, perioada de actualizare este de pn la 10 ani, din dou considerente: dup aceast dat factorul de actualizare este foarte mic i veniturile nete devin nesemnificative; i dup 10 ani o investiie se consider uzat moral i are o valoare rezidual. ntruct o investiie este supus influenei forelor pieei, RIR trebuie spus unor teste de sensibilitate n sensul determinrii influenei creterii preurilor cu10%, diminuarii cu 10% sau, combinat varianta cea mai dificil - creterii preurilor intrrilor (materii prime, combustibili etc) cu 10% i reducerii preurilor ieirilor (vnzri) cu 10%, pentru a se vedea ct de sensibil este proiectul la asemenea fenomene probabile. n ce privete momentul determinrii eficienei economice i deci al actualizrii, acesta poate fi: la luarea deciziei, la inceperea investiiei sau la terminarea acesteia. Cel mai folosit este momentul nceperii investiiei. Din punct de vedere economic, RIR trebuie comparat cu media pe ramur pentru a avea o imagine a eficienei i este de preferat o investiie peste media pe ramur, iar din punct de vedere bancar RIR trebuie s acopere rata dobnzii i rata inflaiei. Garanii In domeniul investiiilor, garania o constituie nsi obiectivul realizat. Deoarece n perioada realizrii investiiei, creditele ar rmne negarantate, investitorul trebuie s propun pentru acest interval de timp, alte garanii reale, la care se renun dup recepia final i intrarea n exploatare i se constituie garanie investiia realizat. Analiza solicitrii creditului n vederea fundamentrii decizieie de creditare se folosec concluziile din cele dou tipuri de analize, nefinanciar i financiar. Dac analiza nefinanciar se finalizez cu un punctaj scoring, analiza financiar se bazeaz pe capacitatea de rambursare a creditului bazat pe RIR n funcie de care se dimensioneaz volumul credutului i perioada de creditare. n analiz se are n vedere c nu tot volumul profitului trebuie imobilizat cu stingerea obligaiilor fa de banc i o parte din acesta este necesar s rmn la dispoziia investitorului.
24

Analiza solicitrii creditului trebuie s rspund la urmtoarele probleme: - persectivele pieei de a absorbi produsele care se vor obine; - situaia financiar a investitorului; - gradul de ndatorare bancar; - stadiul de pregtire a investitorului pentru nceperea investiiei; - angajarea investitorului de a participa la finanare cu fonduri proprii; - volumul creditului posibil de acordat i termenul de creditare; - dobnda i comisioanele; - garaniile necesare; - alte aspecte semnificative. Perspectivele pieei de a absorbi produsele Informaiile se obin din studiul de pia care se prezint bncii din care ar trebui s rezulte cota de pia intern a investitorului, pieele de export i produsele exportate in anii precedeni, clienii mai importani i perspectivele pentru plasarea produselor. Studiile de pia emise de o firm de specialitate sunt mai credibile pentru banc i sunt de preferat unor lucrri interne. Situaia financiar a investitorului Aceasta se determin de banc pe baza bilantului i a contului de profit i pierdere pe ultimii 2 3 ani, urmrindu-se rentabilitatea, gradul de indatorare, serviciul datoriei catre stat, furnizori i bnci pentru a se forma o opinie privind capacitatea de plat i corectitudinea investitorului. Analiza se completeaz cu informaii de la Biroul de Credit i Centrala Incidenelor de Pli. n ce privete performana financiar, investitorul trebuie s se ncadreze n categoria A sau B. Gradul de indatorare bancar Analiza urmrete s determine care va fi gradul de ndatorare bancar dup angajarea creditului care va fi un element important n decizia de creditare Stadiul de pregtire pentru ncepere investiiei Investitorul trebuie s dispun de documentaia tehnico-economic aprobat (studiul de fezabilitate i proiectul tehnic), avizele pentru lucrrile conexe, autorizaia de construcie i precontractele cu firmele de construcii i de livrare a utilajelor. ntrzierile care au loc n aceast faz determin prelungirea perioadei de tragere i o imobilizare de fonduri de ctre banc. Participarea investitorulu cu fonduri proprii n principiu, nu este prudent pentru banc s se angajeze la finanarea integral a investiiei, fiind necesar ca riscul s se mpart cu investitorul. Ca urmare, normele bancare prevd o participare a investitorilor de cel puin 30%, dar aceast proporie este flexibil. Participarea ar trebui s fie cu fonduri monetare i nu aport n natur, aa cum se ntmpl de multe ori. Volumul creditului Volumul creditului se dimensioneaz n funcie de capacitatea de plat
25

rezultat din cash-flow-ul investiiei, de limita practicat de banc, maximum 70%, i de gradul de ndatorare bancar. La investiiile de investii mai mari bncile organizeaz sindicalizri pentru reducerea riscului asumat Dobnda i comisioanele Acestea se stabilesc prin negociere, dar n general, sunt aproape de cele practicate curent. Nivelul dobnzii este determinat i de performana financiar a clientului, precum i de calitatea garaniior. Garaniile Garaniile care se pot aduce sunt n primul rnd garanii reale, adic ipoteci pe bunuri imobile (cca. 80% din valoare), gajuri aspra bunurilor mobile (cca. 50%) i asupra aciunilor pe care le deine mprumutatul, precum i garanii bancare emise de bnci agreate de banca creditoare sau de fonduri de garantare. Volumul garaniilor trebuie s acopere creditul acordat i dobnda pentru primul an de creditare. Propunerea de creditare n funcie de concluziile care se desprind din analiz se elaboreaz propunerea de creditare care cuprinde toate elemnete creditului, eventuale condiionri i alte msuri necesare. Referatul de credite Analiza efectuat i propunerile de creditare se cuprind n referatul de credite care are urmtoarea structur: - date de identificare a clientului; - situaia creditelor acordate de banc i alte bnci din sistem; - situaia creditelor acordate de alte bnci grupilui din care face parte societatea mprumutat; - situaia creditelor acordate de societile de leasing; - concluziile cu privire la analiza economico-financiar; - expunerea net, prezent i viitoare, a bncii fa de client; - propunerea de creditare. Dup semnare, referatul de credite se nainteaz organelor de avizare i apobare. Contractul de credit pentru investiii Contractul de credit pentru investiii este mai laborios dect cel pentru creditele pe termen scurt datorit valorii mai mari a creditului i perioadei mai lungi de creditare, n care pot apare evenimente mai multe i trebuie ncadrate juridic i reglemetate n momentul ncheierii contractului. Principalele prevederi ale contractului se refer la: - prile contractante; - valoarea creditului, destinaia i caracteristicile (perioada de creditare, perioada de tragere, perioada de graie); - condiiile de tragere din credit; - tipul dobnzii (fix sau variabil) i rata dobnzii (la creditele curente, la creditele restante);
26

comisioane (de analiz, de administrare, de risc, de rambursare anticipat, de reealonare/rescadenare/reactivare i altele); - condiiile de rambursare graficul de rambursare, acceptul de recuperare de ctre banc din contul curent a ratei scadente, dobnzii i comisioanelor, termenul de trecere la credite restante i dobnzi penalizatoare (de regul, mai mari cu 2 puncte de dobnd dect la ce cele curente) i termenul la care intreaga crean devine restant, ordinea de recuperare a creanelor; - condiiile de amnare, rescadenare, prelugire i reealonare; - garaniile asiguratorii (contractele de garanie) i cesiunea n favoarea bncii a dreturilor de ncasat din poliele de asigurare a bunurilor aduse n garanie; - drepturile i obligaiile prilor din contract. Dup semnarea contractului de ctre ambele pri, un exemplar se pstreaz n tezaur i altul se pred la inspectorul cu administrarea creditelor mpreun cu dosarul de credit.

2.2 MONITORIZAREA CREDITELOR Monitorizarea creditelor reprezint activitatea de gestionare a creditelor i a dobnzilor aferente n vederea asigurrii rambursrii la scaden a acestora, depistrii din timp a factorilor de risc care pot conduce la diminuarea capacitii de plat a mprumutatului i protejarea bncii de eventuale influene negative prin constituirea provizioanelor de risc. Monitorizarea este o activitate complex care se desfoar att n n banc ct i la mprumutat i care cuprinde: - urmrirea utilizrii crediteleor i a respectrii destinaiei acestora; - urmrirea evoluiei capacitii financiare a beneficiarilor de credite; - analiza periodic a calitii prtofoliului de credite; - controlul pe teren a existenei garaniilor; - amnarea, rescadenarea, reealonarea, prelugirea; - scoaterea n afara bilanului a creditelor neperformante. Monitorizarea creditelor ncepe cu acordarea acestora i se ncheie cu recuperarea integral a creanelor din credite i dobnzi. La recuperarea integral a unui credit, monitorizarea poate s determine care au fost punctele tari i slabe ale activitii de creditare, print-o analiz obiectiv a tuturor etapelor parcurse, n vederea mbuntirii procesului de management al gestiunii creditelor. Urmrirea utilizrii creditelor i a destinaiei acestora Urmrirea utilizrii creditelor se face pe baza informaiilor existente n banc i se determin gradul utilizare dup formula credite utilizate Ggrad utilizare credite (%) = ------------------- 100 credite aprobate
27

Un grad acceptabil este de peste 80%, dar acesta se difereniaz dup tipul creditelor termen scurt, mijlociu i lung i obiectul creditului, asfel c fiecare banc i stabilete propriul standard. n ce privete respectarea destinaiei, aceasta se urmrete la efectuarea plilor din credite prin viza inspectorului pentru monitorizare, dar este necesar s se verifice la mprumutat cu ocazia controalelor periodice efectuate de acelai nspector. Potrivit normelor bancare, mprumutatul este rspunztor de respectrea destinaiei creditelor, iar deturnarea acestora conduce la sistarea creditrii i recuperarea anticipat a creditului acordat. Urmrirea evoluiei capacitii financiare a beneficiarilor de credite Urmrirea bonitii clientului se face pe baza informaiilor contabile ale acestuia care se prezint bncii potrivit prevederilor din contractul de credit: balana de verificare (lunar), bilantul i contul de profit i pierdere (semestrial), bugetul de venituri i cheltuieli (lunar), alte situaii financiare. Pe baza acestor informaii se determin indicatorii de bonitate i se analizeaz cauzele modificrilor produse. Dac situaia financiar se deterioreaz, clientul va fi declasat intr-o categorie inferioar de performan financiar. Incadrarea ntr-o nou categorie se face pe baza bilanului semestrial i are drept consecin modificarea ratei de dobnd la creditele angajate. Analiza periodic a portofoliului de credite Analiza portofoliului de credite este unul din obiectivele principale ale activitii de monitorizare a creditelor n vedera incadrrii n standardele satbilite de banca central i meninerea n limite normale a riscurulior activitii de creditare. Aceasta este o analiz de structur a portofoliului de credite in funcie de riscurile asumate de banc, care cuprinde: - ponderea creditelor restante (cu serviciul datoriei mai mare de 30 zile) fa de total credite (limita maxim admis 2%); - structura valutar (lei i valute strine) comparativ cu structura valutar a resurselor i parametrii stabilii de banca central; - structura pe categorii de risc dup serviciul datoriei; - expunerea bncii pe ramuri economice; - expunerea fa de clienii mari care depesc 10% din fondurile proprii ale bncii; - gradul de acoperire a riscului de credit cu comisioane; - gradul de acoperire a portofoliului cu garanii. Aceast analiz permite identificarea domeniilor n care trebuie s se intervin pentru diminuarea sau prevenirea unor riscuri, precum i stabilirea prioritilor. Controlul pe teren al exitenei garaniilor Controlul pe teren al existenei garaniilor i contacul cu factorii de decizie din companie este esenial n activitatea de urmrire a creditelor. n primul rnd, managementul bncii este interesat s primeasc asigurri c garaniile exist, nu s-au produs evenimente care s altereze calitatea fizic i juridic a acestora, valoarea de evaluare corespunde celei de pia, iar gradul de acoperire a creditelor se menine. n al doilea rnd, managemnetul bncii trebuie s fie informat despre situaia financiar a companiei, serviciul datoriei fa de banc (datoriile restante), cauzele i msurile preconizate pentru intrarea n normalitate i tendinele pn la finele anului.
28

Constatrile inspectorului de urmrire se consemneaz ntr-o Not de constatare. De regul, controlul pe teren se efectueaz lunar n cazul creditelor care prezint riscuri majore i trimestrial sau semestrial la celelalte companii n funcie rezultatele economico-financiare ale acestora. Amnarea, rescadenarea, reealonarea, prelugirea n cazul n care datoriile restante sunt determinate de anumii factori temporari, sau factori independeni de companie, banca ofer unele faciliti care s permit depsirea acesttor dificulti, ca amnarea, rescadenarea, reealonarea sau prelungirea creditelor i a dobnzilor. Amnarea reprezint modificarea termenului de rambursare a uneia sau cel mult dou rate fr a depi termenul final de rambursare. Rescadenarea nseamn modificarea a mai mult de dou rate ca termene de rambursare i ca sum n cadrul termenulul final aprobat iniial. Reealonarea nseamn modificarea scadentelor i a cuantumului ratelor pentru intreg soldul rmas la un moment dat fr a depi termenul final. Prelungirea este extinderea perioadei de rambursare peste termenul final iniial Operaiunile de amnare, rescadenare, reealonare i prelungire presupun majorarea dobnzii peste nivelul creditelor restante, ca urmare a unui risc mai mare, precum i plata unor comisioane de analiz.Toate aceste operaiuni fac obiectul unui act aditional la contractul de credit. Scoaterea n afara bilanului a creditelor neperformante Potrivit normelor bncii centrale, creditele restante care nu s-au recuperat ntr-o perioad de 360 zile, precum i cele care nu se mai pot recupera ca urmare a strii de faliment se scot n afara bilantului, la propunerea compartimentului de monitorizare credite. Din acest moment, creditele trec n gestiunea departamentului juridic care urmeaz s iniieze procedurile de recuperare pe cale judectoreasc.

2.3. PROVIZIONAREA CREDITELOR

Creditele acordate de instituiile bancare sunt supuse riscului de credit, adic de nerambursare a principalului (creditul propriu-zis) i de neplat a datoriilor aferente, respectiv dobnzi i comisioane, care se constituie n creane bancare asupra mprumutailor. Acest risc are drept consecin pentru bnci o nerealizare de venituri i n final o pierdere de mijloace circulante care afecteaz, mai mult sau mai puin, situaia financiar a acestora. Pentru a limita efectele acestui risc, se procedeaz la constituirea de provizioane specifice de risc de credit, adic a unor rezerve care se constituie, n timp, destinate s compenseze riscul produs la un moment dat. Aceste provizioane se constituie pentru credite acordate clientelei nebancare, clientelei bancare i pentru plasamente (depozite) la clientela bancar. Provizioanele sunt strns legate de serviciul
29

datoriei, adic datoria neachitat la scaden, exprimat ca numr de zile de ntrziere la plat, fa de data scadenei. Potrivit normelor bncii centrale, creditele i plasamentele la care se nregistreaz ntrzieri la plat se grupeaz n 5 categorii de risc, astfel: Categorie de risc - standard - n observaie - substandard - ndoielnic - pierdere Serviciul datoriei ntrzieri 1 -15 zile 16 30 zile 31 60 zile 61 90 zile peste 90 zile Coeficient de provizionare 0,00 0,05 0,20 0,50 1,00

ncadrarea n aceste categorii se face n funcie de serviciul datoriei, categoria de performan financiar (A-E) i iniierea de proceduri juridice. Astfel, dac avem 3 clieni cu performane financiare 1 = A, 2 = B i 3 = C i toi au acelai serviciu al datoriei de 1-15 zile, atunci ei vor fi ncadrai n urmtoarele categorii de risc: A standard, B n observaie i C substandrd. Clienii la care s-au declanat proceduri juridice vor fi trecui automat n categoria pierdere indiferent de serviciul datoriei. n cazul n care un client are mai multe credite i nregisrtreaz un serviciu al datoriei diferit pe fiecare credit, toate creditele se nregistrez la categoria cea mai slab din categoriile individuale de clasificare. Pentru determinarea provizioanelor de risc, coeficientul de risc se aplic la expunerea net din credite (expunere brut mai puin valoarea garaniilor reale, bancare i polie de asigurare, fiecare ponderat cu un coeficient stabilit de banca central) i rezult provizionul de constituit, care reprezint o cheltuial pentru banc. Dac riscul potenial nu se produce i creditul cu dobnda se ramburseaz, comisionul se anuleaz i se transfer n venituri. n banc, lunar au loc regularizri de comisioane (majorri sau diminuri) n funcie de evoluia portofoliului de credite pe categorii de risc. Provizionarea a ntrit atitudinea de pruden bancar, de disciplinare a clienilor, de cretere a exigenei n gestionarea portofoliului de credite, dar a afectat semnificativ gradul de rentabilitate, cel puin n primii ani de aplicare a noului sistem.

2.4. RECUPERAREA CREDITELOR EXTRABILANIERE

Creanele extrabilaniere sunt procesate de departamentul juridic n vederea recuperrii prin hotrri judectoreti sau prin executare silit. Acesta este un proces de lung durat, care dac se finalizeaz n favoarea bncii este urmat de valorificarea prin licitaie public a bunurilor
30

luate n garanie de banc. Contractul de credit a devenit, prin lege, titlu executor, ceea ce a simplificat procedura de executare silit i garaniile materiale se valorific mult mai operativ. Gestiunea acestor active revine departamentului juridic pnn la finalizare fiecrui dosar. Totui, departamnetul de monitorizare are n continuare atribuii de urmrie a recuperrii creditelor din afara bilanului, ceea ce echivaleaz cu o supraveghere a departamnetului juridic. Sumele recuperate reprezint venituri suplimentare pentru banc care contribuie la cresterea profitului i sporete interesul bncii pentru creterea gradului de recuperare. Creditele din afara bilanului se iau n calculul indicatorilor de risc i majoreaz gradul de risc iar bncile sunt interesate i din acest punct de vedere de lichidarea lor ct mai curn C A P I T O L U L III RISCUL DE LICHIDITATE

Lichiditatea se prezinta ca o proprietate generala a activelor de a fi transformate rapid si cu minimum de cheltuiala in moneda lichida (numerar si disponibil in cont curent). `In cazul unei banci, lichiditatea reprezinta capacitatea bancii de a obtine in orice moment si la un pret rezonabil, fondurile necesare finantarii angajamentelor sale. Riscul de lichiditate, care are in vedere de fapt lipsa lichiditatii, reprezinta imposibilitatea bancii de a face fata exigibilitatilor immediate cu lichiditati disponibile. In cadrul operatiunile bancare interesele partilor diverg. Astfel, creditorul este de acord sa-si imprumute capitalul, insa ar dori ca termenul de rambursare sa fie cat mai scurt pentru a-si pastra o anumita disponibilitate asupra sumei cedate. Din contra, debitorul vrea sa se imprumute pe termen cat mai mare pentru a-si consolida pozitia financiara. In aceste conditii echilibrarea activelor cu pasivele, din punct de vedere al scadentei devine aproape imposibila. Astfel, gestiunea riscului de lichiditate se transforma intr-o problema de gestiune a activelor si pasivelor bancare, cu grade diferite de lichiditate. Exista mai multe acceptiuni sub care poate fi privita lichiditatea bancara: in varianta cea mai lejera, lichiditatea vizeaza posibilitatea bancii de a obtine capitaluri suplimentare la un cost rezonabil. Aceasta este cea mai intalnita situatie cu care se confrunta bancile in gestiunea riscului de lichiditate. Bancile au nevoie de lichiditati, acestea se pot obtine fara probleme deosebite, dar se plateste un pret. Acest pret poate sa fie foarte mare in conditiile in care lipsa de lichiditate este generalizata la nivelul pietei.

31

in a doua acceptiune se urmareste crearea unei lichiditati de siguranta. Aceasta trebuie sa asigure linistea bancii fata de eventualele nevoi neasteptate de lichiditate. In acest scop banca poate sa-si constituie rezerve, din proprie initiativa sau la cererea autorit. monetare si de credit. ultima acceptiune vizeaza lichiditatea extrema. Dupa ce s-a confruntat fara succes cu lipsa de lichiditate in variantele anterior prezentate, banca se afla intr-o acuta criza de lichiditati. O astfel de situatie poate antrena intrarea in incapaciatate de plata si in final poate falimenta banca.

3.1. FACTORI DE RISC Riscul de lichiditate este determinat, in special de trei factori: situatia bilantului bancar, increderea in banca, situatia generala a pietei. 1. situatia bilantului bancar in cadrul functiei de intermediar financiar, bancile atrag resurse, prin depozite in special si le plaseaza in primul rand prin credite acordate. Lipsa de lichiditate apare din necorelarea pe scadente a operatiunilor active si pasive. Doua sunt motivele mai importante ce pot determina aceasta situatie. In primul rand, resursele atrase de banca sub forma de depozite au scadente mai mici decat plasamentele bancii sub forma de credite. Populatia prefera sa-si plaseze economiile in conturi bancare pe maximum un an, iar societatile comerciale creaza in mica masura depozite la termen. Creditele contractate, in schimb, au scadente mai mari pentru a permite o rambursare esalonata in functie de marimea creditului si de capaciatea de rambursare a debitorului. Un al doilea motiv ce determina o astfel de situatie il reprezinta tendinta bancii de a-si creste profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca urmareste sa-si plaseze cat mai rentabil resursele atrase. 2. operatiunile extrabilantiere acestea implica intrari si iesiri de capitaluri lichide, care pot pune presiune pe gestiunea lichiditatii in sensul gasirii unui optim de lichiditate 3. politica de dezvoltare a bancii prin modificari inregistrate la nivelul dobanzilor, comisioanelor, la nivelul elementelor de bilant in scopul cresterii cotei de piata sau consolidarii pozitiei strategice a bancii se pot crea involuntar presiuni asupra lichiditatii. Clientela poate fi incantata de modificarile intervenite amplificand volumul tranzactiilor (cerere mare de credite, accelerarea economisirii) sau in extrema cealalta, clientela dezamagita poate sa fie interesata de oferta altor banci (retrageri importante sau depuneri si incasari sub asteptari). 4. sistem informational si de comunicare neperformant un astfel de sistem, care furnizeaza informatii cu greutate si incomplet genereaza intarzieri si posibile blocaje in transmiterea datelor necesare in gestiunea lichiditatii.
32

5. increderea in banca increderea de care beneficiaza banca in fata tertilor, ii permite acesteia sa beneficieze de oportunitatile pietei in cele mai bune conditii, sa-si creasca rentabilitatea sasi imbunatateasca lichiditatea si in aceste conditii sa-si consolideze in continuare imaginea. In sens invers, o imagine proasta antreneaza o degradare a situatiei financiare a bancii cu consecinte negative asupra imaginii. In aceste conditii, bancile sunt dispuse s. Evolutia increderii in banca depinde de mai multi factori: zvonuri pe piata, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe langa aceste aspecte mai trebuie mentionate inca doua cu incidenta mare asupra increderii intr-o banca: calificativul agentiilor de rating acesta este aproape sinonim cu imaginea financiara a bancii. Tinand cont de mondializarea pietelor, exista sanse din ce in ce mai mici ca debitorii si creditorii sa se cunoasca. In aceste conditii creste rolul ratingului ca principal criteriu de evaluare a riscului investitiei. O scadere a ratingului bancii este imediat cunoscuta in intreaga lume si se traduce aproape imediat printr-o pierdere de imagine. Trebuie remarcat aici faptul ca in cazul lichiditatii impactul ratingului este mai redus, in sensul ca situatia lichiditatii se poate modifica destul de repede fara ca agentia de rating sa poata sesiza, iar investitorii sa poata fi atentionati. actiunile bancii centrale aceasta are rolul de a supraveghea institutiile de credit si a le atentiona sau a lua masuri fata de cele care ii inspira neincredere. In multe cazuri este de ajuns ca o banca sa intre in atentia bancii centrale, pentru ca acest fapt sa alerteze pietele si sa aibe drept consecinta agravarea unei situatii deja delicate. Este valabila si situatia inversa in care o banca cu probleme beneficiaza de ajutorul bancii centrale, ceea ce are un impact pozitiv asupra imaginii sale. 6. situatia generala a pietei nu intodeauna criza de lichiditate este determinata de dificultatile interne ale banci. Uneori piata este cea care transfera o lipsa de lichiditate generala la nivelul bancii. O astfel de situatie pe piata poate sa apara in urma raportului dezechilibrat dintre cererea si oferata de moneda sau in urma unei interventii energice pe piata a autoritatii monetare. In general, astfel de crize se rezolva in cateva ore sau in cateva zile. In aceste conditii, banca poate sa obtina in continuare lichiditati, insa la o dobanda mult mai mare. 7. modificari in norme si reglementari pot induce un risc de lichiditate la nivelul bancii sau al intregii piete.

3.2. INDICATORI DE LICHIDITATE Gestiunea riscului de lichiditate presupune o cuantificare a lichiditatii bancare, o apreciere a riscului pe care il reprezinta valorile obtinute si masuri de imbunatatire a lichiditatii. In majoritatea cazurilor, apreierea lichiditatii este destul de generala. Spunem ca este buna sau
33

scazuta. Cu ajutorul urmatorilor indicatori putem sa stabilim mult mai exact gradul de lichiditate al uni activ, grup de active sau pe ansamblul bancii. 1. indicele de lichiditate se determina ca raport intre suma pasivelor ponderate si suma activelor ponderate. Pentru calculul indicelui trebuie sa existe o baza de date privind activele si pasivele bancare, grupate pe perioade in functie de scadenta. Ponderarea se poate face cu un numar mediu de zile, saptamani sau luni din fiecare perioada sau cu numarul curent al fiecarei perioade, atat pentru active cat si pentru pasive. Prima varianta de ponderare, in special cand foloseste un numar de zile, este mai exacta, insa a doua varianta este mai usor de aplicat. Din punct de vedere al lichiditatii, valoarea optima a indicelui este 1. daca indicele este subunitar inseamna ca banca realizeaza o acoperire a activelor pe termen lung cu pasive pe termen scurt. In aceasta situatie apare un risc de lichiditate. Acesta este cu atat mai mare cu cat valoarea indicelui este mai mica. Tinand cont de dorinta de castig a bancilor, in majoritatea cazurilor ele prezinta un indice de lichiditate subunitar. daca indicele este supraunitar inseamna ca banca realizeaza o acoperire a activelor pe termen scurt cu pasive pe termen lung. ceea ce elimina riscul de lichiditate, dar scade rentabilitatea bancii. 2. pozitia lichiditatii acest indicator foloseste aceiasi baza de date ca in cazul indicelui de lichiditate. Intr-o prima varianta, pozitia lichiditatii simpla se determina prin diferenta dintre pasive si active, pe fiecare perioada in parte. Acest indicator arata, pentru fiecare perioada, masura in care pasivele scadente sunt acoperite de active scadente. In acelasi timp, arata punctual unde trebuie intervenit pentru optimizarea indicelui de lichiditate. Acesta este optim, daca pozitia de lichiditate inregistreaza numai valori nule. Daca se obtin valori pozitive ale indicatorului pe anumite scadente, inseamna ca pentru acele scadente banca trebuie sa caute resurse suplimentare. Intr-o a doua varianta, pozitia lichiditatii cumulata se determina ca diferenta intre pasive si active cumulate. Astfel, se determina perioada de maxima nevoie de lichiditate pentru banca. Indicatorul mai poate fi intalnit si sub denumirea de pasive nete. 3. rata lichiditatii este un indicator care arata evolutia gradului de indatorare a banci fata de piata monetara. Se determina ca raport intre imprumuturi noi contractate si imprumuturi scadente pentru o anumita perioada, de regula luna. Daca indicatorul este supraunitar, acesta reflecta o crestere a lichiditatii bancii prin cresterea indatorarii fata de piata monetara. O valoare subunitara presupune o scadere a lichiditatii bancare. 4. raportul credite / depozite acest indicator usor de calculat, insa nu este foarte expresiv. O valoare supraunitara sau o evolutie in acest sens arata o scadere a lichiditatii, in timp ce un raport subunitar exprima o buna lichiditate.
34

5. transformarea medie a scadentelor exprima in zile sau luni diferenta dintre scadenta medie ponderata a activelor bancare si cea a pasivelor bancare. 6. indicatori de trezorerie in gestiunea trezoreriei se folosesc o serie de indicatori de apreciere a gradului de lichiditate bancara: a. lichiditatea globala se determina ca un raport intre activele lichide ale bancii si datoriile sale curente. Indicatorul reflecta masura in care banca poate transforma elemente patrimoniale de activ in lichiditati pentru a face fata datoriilor curente. Pentru un nivel al indicatorului de 2 2,5 putem spune ca banca se afla intr-o pozitie confortabila. Activele lichide luate in calcul sunt: disponibilitatile banesti, soldul contului curent al bancii la banca centrala, depozitele constituite la alte banci, certificate de trezorerie si alte titluri de stat, alte active. Datoriile curente sunt date de disponibilitatile banesti ale altor institutii financiar bancare, ale agentilor economici si ale populatiei. b. lichiditatea de trezorerie sau lichiditatea imediata exprima posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face fata datoriilor pe termen scurt. Se calculeaza ca raport intre total elemente patrimoniale ale trezoreriei si total datorii pe termen scurt. Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilitati la vedere ale clientilor nebancari si imprumuturi pe termen scurt de la alte banci. c. lichiditatea in functie de total depozite arata masura in care elementele patrimoniale de activ lichide acopera datoriile date de totalul depozitelor. d. lichiditatea in functie de total depozite si imprumuturi - arata masura in care elementele patrimoniale de activ lichide acopera datoriile date de totalul depozitelor si imprumuturile de refinantare si interbancare.

3.3. SURSE DE LICHIDITATE Gestiunea riscului de lichiditate presupune si identificarea surselor de lichiditate la care se poate apela in caz de nevoie. Acestea sunt: 1. active cu lichiditate ridicata acestea sunt plasamente bancare cu scadente mici, pe care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadente corelate cu perioadele in care se cere o lichiditate suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve secundare si credite scadente. 2. imprumuturi - in aceasta categorie intra imprumuturile contractate de banca pe piata interbancara, imprumuturile de refinantare, dar si depozitele atrase de banca de la clienti sau certificatele de depozit emise de banca. Trebuie avut in vedere ca prin imprumuturi banca obtine lichiditati ce pot satisface nevoile imediate, insa in perspectiva aceste imprumuturi vor reprezenta nevoi de lichiditate. Se amana de fapt o nevoie de lichiditate prezenta pentru o alta
35

in viitor. Este de dorit ca amanarea sa se faca pentru scadente care convin mai mult bancii, din punct de vedere al lichiditatii. 3. surse neconventionale in aceasta categorie intra unele tehnici si instrumente financiare noi, precum titluri cu optiune de rascumparare, titluri emise pe piata monetara sau procesul de titlurizare. Prin acesta din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate scazuta, precum creditele, in surse de lichiditate. Prin vanzarea acestora catre Fondul comun de creante, banca poate sa isi acopere nevoile de lichiditate.

3.4. METODA IMPASURILOR IN MANAGEMENTUL RISCULUI DE LICHIDITATE Impasurile (sau gap-urile) in materie de lichiditate reprezinta diferente intre active si pasive sau intre evolutiile acestora, determinate pentru diferite scadente viitoare. In primul caz avem de-a face cu impasuri in stocuri, determinate ca diferente intre pasive si active, pe diferite scadente. O valoare pozitiva inseamna un excedent de resurse, in timp ce o valoare negativa inseamna un deficit de resurse. In al doilea caz, avem de-a face cu un impas in fluxuri, determinat ca diferenta intre intrarile si iesirile de fonduri intr-o perioada. O valoare pozitiva a acestui impas reprezinta o intrare neta de fonduri, in timp ce o valoare negativa reprezinta o iesire neta de fonduri. Impasurile pot reda grafic sau tabelar nevoile de finantare ale banci. In proiectia impasurilor pe diferite perioade se folosesc elementele bilantiere existente. Trebuie tinut cont de faptul ca bilantul este in continua evolutie si situatia la o anumita data viitoare poate sa difere de situatia proiectata initial. Pentru a corija acest neajuns se fac scenarii, in functie de diferite ipoteze de evolutie a activelor si pasivelor bancare. Situatia ideala in gestiunea riscului de lichiditate apare atunci cand se poate afirma ca bilantul este imunizat, adica atunci cand bilantul prezinta echilibre intre resurse si utilizari pentru toate scadentele.

3.5 RAPORTUL DE LICHIDITATE Raportul de lichiditate este un instrument utilizat in gestiunea lichiditatii. El se elaboreaza zilnic si lunar la nivelul centralei bancii (raportul de lichiditate global) si subunitatilor comparand o serie de elemente care genereaza lichiditate prin intrari sau consuma lichiditate prin iesiri.. In baza lui banca poate lua o serie de masuri legate de asigurarea unei lichiditati normale si controlul riscului. La baza constituirii sale se afla urmatoarele elemente: Intrari: - rambursari de credite - dobanzi de incasat aferente creditelor acordate
36

- depozite constituite de banca la alte banci si ajunse la scadenta - dobanzi de incasat la depozitele constituite de banca la alte banci - contravaloarea in lei a valutei vandute clientilor prin masuri operatiuni de arbitraj - contravaloarea valutei vandute pe piata interbancara - rascumpararea certificatelor de trezorerie Iesiri: - depozite ajunse la scadenta constituite la banca - certificate de depozit ajunse la scadenta - dobanzi de platit la depozite create clientilor si la certificate de depozit emise - depozite atrase de pe piata interbancara ajunse la scadenta - contravaloarea in lei a valutei cumparate de la clienti prin operatiuni de arbitraj - contravaloarea in lei a valutei cumparate de pe piata interbancara - achizitionarea de certificate de trezorerie Banca poate actiona in sensul imbunatatirii lichiditatii prin: mentinerea unui nivel optim al activelor (30% investitii de risc minim, 30% credite ipotecare si obligatiuni de risc mediu si 40% plasamente de risc ridicat) mentinerea unui echilibru pe scadente active / pasive crearea si utilizarea unor resurse suplimentare diversificarea sistemului depozitelor obtinerea de garantii de stat pentru creditele cu risc ridicat obtinerea de imprumuturi overnight Se considera un nivel al lichiditatii confortabil atunci cand exista acoperire pentru 10% din valoarea depozitelor la vedere sau cumulat 8% din valoarea depozitelor la vedere si 4% din valoarea depozitelor la termen.

3.6. REGLEMETARI PRIVIND LICHIDITATEA BANCARA In toate tarile, autoritatile monetare formuleaza niste cerinte, care sa stabileasca un nivel minim al lichiditatii bancare. Adeseori, aceste cerinte se integreaza ca parghii ale instrumentelor de politica monetara utilizate de bancile centrale. Pentru autoritatile monetare, problema lichiditatii este tratata Desi aceste cerinte, privite ca norme prudentiale, urmaresc asigurarea unui minim de lichiditate la banci, de cele mai multe ori banca centrala pune pe prim plan in abordarea situatiei lichiditatii interesele sale de politica monetara. In continuare sunt prezentate cateva aspecte, ce vizeaza cerinte al autoritatilor monetare, in vederea gestiunii globale a riscului de lichiditate: 1. indicele de lichiditate se poate determina pe diferite scadente (1 luna , 1 an, etc.) ca raport intre activele si pasivele pe termen scurt. Cerintele prevad un minim de 100 %.
37

2. coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente stabileste un minim de 60 % pentru raportul dintre fondurile proprii ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea acestora in special prin credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna peste 5 ani. 3. rezervele minime obligatorii in conformitate cu aceasta cerinta, societatile bancare sunt obligate sa constituie depozite in conturi la banca centrala, in functie de nivelul depozitelor detinute. Cuantumul rezervei minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime, stabilita de banca centrala, la baza de calcul constituita din depozitele atrase. Baza de calcul poate cuprinde depozitele in moneda nationala si moneda straina la vedere si la termen, dar si alte instrumente de economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele guvernamentale nu intra sub incidenta acestei prevederi. Banca centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei minime pe diferite componente ale bazei de calcul. Nivelul rezervei minime obligatorii se actualizeaza periodic, in functie de evolutia bazei de calcul sau extraordinar, in functie de evolutia obiectivelor urmarite de banca centrala in politica sa monetara si de credit. Actualizarea periodica se face, de regula lunar, cand se determina noua dimensiune a bazei de calcul si bancile sunt obligate sa-si majoreze nivelul rezervei sau sa-l diminueze, daca doresc. Rezerva minima constituita corespunzator in contul de la banca centrala este remunerata printr-o dobanda. Exista si tari care aplica o rata a dobanzii zero. Excedentul de rezerva nu este remunerat. Pentru deficitul de rezerva se aplica dobanzi penalizatoare, de regula la nivelul celor pentru credite lombard. Pot exista si alte tipuri de sanctiuni. 4. lichiditatea valutara cuprinde o serie de cerinte privind resursele si utilizarile in valuta ale bancilor. Aici se incadreaza si rezervele minime obligatorii pentru depozitele in valuta. Lichiditatea valutara poate fi pusa in evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul activelor nete in valuta ponderate si totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face cu un coeficient de lichiditate. Activele nete in valuta sunt urmatoarele: a. valuta efectiva si cecuri din casieria bancii b. disponibilitati in conturi curente in strainatate c. plasamente in valuta in conturi la termen de maxim un an la banci din strainatate sau in titluri emise de Ministerul Finantelor d. soldul net al disponibilitatilor si plasamentelor in valuta la banci pe teritoriul national e. participatii in valuta f. plasamente in valuta in strainatate pe termen mai mare de un an g. credite interne nete in valuta h. alte active in valuta Pentru activele nete de la punctele a-d se foloseste un coeficient de ponderare egal cu 1. Pentru celelalte active nete, considerate cu lichiditate scazuta se folosesc coeficienti
38

subunitari. Gradul de lichiditate al bancii poate fi cel mult egal cu unu. Cu cat el inregistreaza valori mai mici cu atat banca prezinta o lichiditate valutara mai scazuta si este obligata sa suporte o rata a rezervei minime mai mari. 5. asigurarea depozitelor aceasta masura este mai complexa si vizeaza mai multe aspecte privind gestiunea riscurilor bancare. Ea poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului lichiditatii in masura in care ofera clientilor bancii o posibilitate de a dispune de sumele din conturi in situatii extreme. Totodata participarea bancii la un astfel de sistem de asigurare duce la imbunatatirea imaginii sale. In acest scop, toate bancile sunt obligate sa participe la constituirea unui fond de asigurare a depozitelor care sa despagubeasca total sau partial deponentii in caz de faliment bancar. In Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor. Acesta garanteaza toate depozitele si plasamentele in certificate de depozit, in lei si valuta, ale rezidentilor si nerezidentilor. Exista o serie de exceptii de la garantare, ce vizeaza persoanele cu putere de decizie in banca si care au responsabilitati legate de falimentul bancii. Aici se incadreaza membrii Consiliului de administratie, ai Comitetului de directie, ai Comisiei de cenzori si expertii care au certificat bilantul contabil. De asemenea, nu au dreptul la depozite garantate persoanele care au beneficiat de conditii financiare preferentiale in relatiile cu banca. Garantarea se face in limita unui plafon maxim stabilit. Fondul de garantare a depozitelor isi constituie resursele financiare din: contributia initiala a societatii bancare aceasta este stabilita la nivelul de 1 % din capitalul social subscris al societatii bancare si este deductibila contributia anuala a societatilor bancare este stabilita ca un procent (era 0,3 %) aplicat la depozitele detinute de banca la sfarsitul anului. Procentul poate fi modificat pe ansamblul bancilor, daca se dovedeste a fi insuficient sau in cazul unei banci, daca aceasta are o activitate cu risc ridicat. Si aceste contributii sunt deductibile fiscal contributii speciale ale societatilor bancare acestea pot fi cerute de Fond atunci cand resursele sale sunt insuficiente pentru rambursarea depozitelor. Sunt deductibile fiscal si nu pot depasi dublul contributiei anuale imprumuturi acestea pot fi contractate numai daca la un moment dat Fondul nu face fata obligatiilor sale venituri din lichidarea creantelor sale venituri din investirea resurselor sale alte venituri (donatii, subventii bugetare) In momentul in care resursele financiare ale Fondului ajung la nivelul a 10 % din totalul depozitelor persoanelor fizice din sistemul bancar, Fondul poate sa suspende plata contributiilor anuale si sa o reia atunci cand resursele scad sub acest nivel.

39

C A P I T O L U L IV
RISCUL DE DOBANDA

Riscul de rata a dobanzii este considerat un risc de piata. El intra in aceasta categorie alaturi de riscul valutar si riscul de piata manifestat in cazul portofoliului de titluri. La toate aceste riscuri pierderile bancii pot sa apara in cazul in care pretul elementelor de bilant (credite, depozite, titluri, active si pasive exprimate in devize) se modifica. Acest pret se particularizeaza in functie de elementele bilantiere amintite in rata dobanzii, rata de schimb sau cursul titlurilor. Pe ansamblu, riscul de piata surprins sub cele trei forme ale sale, tinde sa creeze bancii cea mai importanta expunere. Pierderile bancii in cazul manifestarii riscului de piata vizeaza trei directii: pierderi de valoare pentru activele bancare sau cresteri in cazul pasivelor scaderea marjei dobanzii, ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite, cu influenta directa asupra rentabilitatii bancare apelarea excesiva la operatiuni extrabilantiere cu asumarea de noi riscuri si costuri pentru a gestiona riscul de piata Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de pierderile din modificarile de valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc este data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de banca sub forma de dobanda. Bancile utilizeaza in operatiunele desfasurate doua tipuri de rate ale dobanzii: fixe si variabile. O rata declarata fixa nu isi modifica nivelul pe durata de viata a elementului bilantier la care se aplica. O rata declarata variabila se modifica in aceasta perioada in functie de evolutia unui element de referinta. Acesta este de regula un indice sau o rata a dobanzii definitorie pentru piata sau pentru anumite categorii de operatiuni. Exista si un mixaj intre cele doua tipuri de rate,
40

ce imbraca forma ratei revizuibile. Aceasta este fixa, putandu-se insa modifica numai la anumite intervale de timp, intr-o maniera regulata. Aceasta prezentare a tipurilor de rate este oarecum depasita in materie de gestiune a riscului de dobanda. Conteaza mult perioada de timp pentru care se fac aprecieri cu privire la ratele dobanzii. Astfel, o rata a dobanzii fixa la un depozit pe o luna poate fi privita ca o rata variabila intr-o perioada de studiu de 6 luni. Pana la scadenta, aceasta rata poate fi modificata de cinci ori, pierzandu-si astfel profilul de rata fixa. De asemenea, o rata revizuibila annual, la un credit pe termen lung, poate fi privita ca o rata fixa intr-un orizont de timp de sase luni, care se incadreaza intre perioadele anuale de revizuire. 4.1 INDICATORII MARJEI DOBANZII Marja dobanzii, determinata ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite de banca, reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara. Ea va fi prima afectata in cazul manifestarii riscului de dobanda. Pentru a constata efectele riscului asupra marjei, trebuie sa punem in evidenta diverse laturi ale acesteia prin intermediul unor indicatori: 1. marja absoluta a dobanzii se determina in unitati monetare, ca diferenta dintre veniturile din dobanzi ale bancii si cheltuielile sale cu dobanzile. Ea arata in primul rand capacitatea bancii de a-si acoperii cheltuielile de remunerare a resurselor atrase cu venituri. Mai mult, ea trebuie sa ofere o imagine privind acoperirea si celorlalte cheltuilei functionale ale bancii si posibilitatea ca aceasta sa obtina un profit. 2. marja procentuala bruta a dobanzii se determina relativ prin raportarea marjei absolute la suma activelor valorificate. Ea arata procentual plusul mediu de dobanda obtinut in urma plasamentelor realizate. 3. marja procentuala neta a dobanzii se determina ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii la active si nivelul mediu al ratei dobanzii la pasive. Valorile inregistrate de banca la acesti indicatori sunt bune in masura in care sunt cat mai mari, ele avand o influenta directa asupra rentabilitatii bancii. 4.2. INDICATORI UTILIZATI IN MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi termenii de rata fixa si rata variabila. In functie de perioada de observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de sensibilitate a ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de analiza pot fi modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor. In aceiasi idee, activele si pasivele bancare pot fi sensibile sau nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.

41

Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de indicatori. Prin determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune de risc de dobanda. Acesti indicatori sunt: 1. pozitia dobanzii aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe. Ea poate fi: scurta daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza pierderi mai mari prin reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la cresterea dobanzilor pe piata. lunga daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin cresterea dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii cheltuielilor cu dobanzile la pasive. neutra daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de dobanda este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de crestere sau scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o parte de bilant se compenseaza cu un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu aplitudini diferite, datorate in primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai mici. Pozitie scurta Pozitie lunga Rata dobanzii creste castig pierdere Rata dobanzii scade pierdere castig

2. gap-ul numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile. Din punct de vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele si pasivele sensibile sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero. Avem urmatoarea situatie: Gap pozitiv Gap negativ Rata dobanzii creste castig pierdere Rata dobanzii scade pierdere castig

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei dobanzii pe piata si in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel incat sa se obtina un gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii. O prima problema care apare aici este cea legata de durata de timp pentru care se fac
42

aprecieri de sensibilitate a dobanzii. Daca aceasta este prea mare, cele mai multe active si pasive vor aparea ca fiind sensibile si in momentul in care se incearca modificarea structurii lor este posibil ca banca sa se loveasca de faptul ca acestea prezinta dobanzi fixe. O solutie in acest caz este de a grupa activele si pasivele dupa perioadele care permit modificarea dobanzii. Gruparea este asemanatoare cu cea intalnita la riscul de lichiditate, cand se determina indicele de lichiditate, iar elemenetele de bilant sunt grupate dupa scadente. Dupa grupare se determina si se gestioneaza gap-ul pentru fiecare grupa in parte in scopul obtinerii unor valori favorabile, dar si pe ansamblu pentru toate grupele in scopul compensarii diferitelor valori. In cazul celei de-a doua variante se pot pondera gap-urile rezultate pentru fiecare scadenta cu un indice. Acesta este 1 pentru scadente de un an sau mai mari de un an si o fractie din 1, corelata cu fractia din an corespunzatoare fiecarei scadente pentru celelalte scadente. De exemplu, scadenta de 6 luni are indice de ponderare 1/2, iar cea pe o luna indice de ponderare 1/12. Odata stabilit gap-ul global ponderat se gestioneaza in mod asemanator unui gap individual de grupa de scadente. Utilizand programe informatice, se pot prezenta situatii in orice moment pentru o structura de bilant data si pentru diferitele valori posibile ale ratelor dobanzii previzionate. A doua problema care poate sa apara este legata de flexibilitatea stucturii activelor si pasivelor, adica de posibilitatea de a le modifica in timp util. Este posibil ca rata dobanzii sa fie supusa unor variatii rapide, care sa puna banca in imposibilitatea de a reactiona la timp prin modificari de dobanzi. Este posibil, de asemenea ca rata dobanzii sa se modifice intr-un interval de timp mai mare, insa elementele de bilant sensibile pe aceal interval de timp sa nu fie suficiente pentru a echilibra situatia. 3. indicele de sensibilitate se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte valori ale acestuia se inregistreaza urmatoarea situatie: Indice < 1 Indice > 1 Rata dobanzii creste pierdere castig Rata dobanzii scade castig pierdere

4.3. MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea expunerii la risc in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a bancii, rezultata din operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea expunerii din punct de vedere al volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in urmatoarele directii: 1. reorientarea operatiunilor cu clientela 2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere 3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului
43

1. reorientarea operatiunilor cu clientela aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii bilantului printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite Se au in vedere aici urmatoarele directii: modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv promovarea unor dobanzi fixe sau variabile promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt. Reorientarea operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa constrangerilor pietei. Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa nu doreste indepartarea acesteia prin masuri contrare intereselor sale. 2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere in acest sens banca actioneaza pe mai multe planuri. In privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre plasamente in titluri, mai putin supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important este jucat de operatiunile interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate pe piata interbancara, bancile pot sa-si echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un imprumut interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o contrapondere la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii. 3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului interventiile bancii de gestiune a riscului prin operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O astfel de situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de aceasta limita. Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la instrumente financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse derivate, permit acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active, cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii. Pentru a realiza o acoperire prin produse derivate este necesar sa se gaseasca o contrapartida pe piata. Aceasta contrapartida este constituita de catre speculanti. Ei nu urmaresc reducerea riscurilor, ci isi asuma noi riscuri, sperand ca acestea sa nu se realizeze si sa obtina castiguri. Pozitiile celor doua parti, operatorii de acoperire si operatorii speculanti, sunt contrare si se echilibreaza reciproc. Ei prind astfel de pozitii pe piata in urma unor anticipari de piata fundamental divergente si unor grade diferite de adversitate la risc. Pe piata la termen se poate obtine un angajament de garantare a unei rate a dobanzii pentru un credit sau un plasament viitor. Printr-un astfel de instrument se garanteaza nu numai rata dobanzii, ci si operatiunea de creditare sau de imprumut. Printr-un contract FRA (Forward Rate Agreements) se garanteaza o rata a dobanzii pentru un plasament sau credit cu suma si scadenta determinate, fara obligatia de a solicita
44

executarea contractului la scadenta. De cele mai multe ori, acest instrument se foloseste pentru operatiuni de trezorerie pe termen scurt. Operatiunile de swap permit un schimb de dobanzi, de devize sau de dobanzi si devize printr-o operatiune combinata. Swap-ul este pe termen scurt si se numeste swap cambist sau pe termen lung si se numeste swap financiar. Swap-ul de rata a dobanzii este un contract prin care doua parti schimba dobanzi pentru o perioada si o suma date. Dobanzile sunt varsate la scadente fixate in baza diferentei constatate intre cele doua rate. Swap-ul de dobanzi este utilizat pentru una dintre situatiile urmatoare: - se transforma o pozitie cu rata fixa intr-una cu rata variabila - se transforma o pozitie cu rata variabila intr-una cu rata fixa - se schimba o rata a dobanzii variabila pe piata monetara cu o rata de acelasi tip pe piata obligatara Utilizarea swap de dobanda se face in functie de pozitia pe care o are banca pe piata si de anticiparile privind evolutia ratei dobanzii. Astfel: Pozitia bancii Imprumut dobanda fixa Imprumut dobanda variabila Credit dobanda fixa Credit dobanda variabila Anticiparea evolutiei ratei dobanzii Rata creste Rata scade Se mentine rata Swap Rata fixa rata variabila Swap Se mentine rata Rata variabila rata fixa Swap Se mentine rata Rata fixa rata variabila Se mentine rata Swap Rata variabila rata fixa

Prin operatiuni de swap de dobanda, banca poate sa-si diminueze pierderile, in caz de evolutie nefavorabila a ratei dobanzii, dar poate si sa profite obtinand un castig. O alta gama de instrumente financiare derivate sunt cap, floor si collar. Acestea sunt derivate din optiuni si se incheie pentru perioade ce variaza intre o luna si 10 ani, in mod exceptional. Contractele cap permit bancii sa se imprumute la dobanzi variabile, dar sa evite pierderile in caz de crestere a ratei dobanzii. Cap limiteaza superior rata dobanzii, dar ii permite bancii sa profite de o scadere a ratei dobanzii. In caz unei cresteri de rata a dobanzii, un astfel de contract ii aduce bancii varsaminte periodice ca diferenta intre rata pietei si rata garantata prin contract. Contractele floor sunt instrumente financiare optionale de acoperire simetrice fata de contractele cap. Ele permit bancii sa se protejeze contra unei scaderi de rata a dobanzii, atunci cand acorda credite, dar sa profite atunci cand rata dobanzii creste. In momentul in care rata obanzii pe piata scade sub nivelul garantat prin contract floor, banca isi exercita optiunea si primeste de la vanzatorul optiunii diferenta de dobanda dintre rata garantata si rata efectiva a pietei.
45

Contracte collar reprezinte de fapt o combinatie de contracte cap si floor, care garanteaza bancii un tunel de evolutie a ratei dobanzii, aceasta fiind garantata atat la crestere cat si la scadere pe piata. Daca banca se afla in postura de imprumutator, ea va cumpara un contract cap si va vinde un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei cresteri de rata a dobanzii si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul floor, limitanu-si in schimb castigurile in cazul in care rata dobanzii pe piata scade. Dace banca este creditor, vinde un contract cap si cumpara un contract floor. In aceasta situatie ea este aparata contra unei scaderi de rata a dobanzii prin contractul floor si isi diminueaza costurile cu prima platita prin prima incasata la contractul cap, renuntand in schimb la o parte din castigurile de realizat in cazul in care rata dobanzii pe piata creste. Aplicarea acestor strategii prezentate poate sa duca la reducerea riscului de dobanda, insa de cele mai multe ori poatet induce un alt risc, cum ar fi cel de piata sau de lichiditate. In cazul instrumentelor financiare, riscul manifestat este cel de contrapartida, atunci cand partenerul de contract nu isi respecta angajamentele asumate

CAPITOLUL V
RISCUL VALUTAR

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei cursului de schimb. El exista atata timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine. Pierderile pot fi inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita modificarii valorii activelor si pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate de banca pentru clientuii sai cat si propriile operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si pasivelore externe in bilant este mai mare. In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta urmatoarele componente: 1. riscul de translatare apare in cazul bancilor cu activitate internationala, care au deschise subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la nivelul centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din strainatate. Consolidarea se face in moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate in alte monede. La nivelul centralei bancii se pot inregistra pierderi in urmatoarele situatii: din preluarea pierderilor existente la nivelul subunitatilor din strainatate din modificari nefavorabile de curs la conversie
46

din diferentele existente intre cele doua tari la nivelul sistemelor de contabilitate si fiscale. Este posibil ca un profit inregistrat in contabilitatea subunitatii sa se transforme in pierdere in contabilitatea centralei, in urma translatarii contabile. 2. riscul de tranzactie apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi modifica cursul. Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea valutara. Intotdeauna, intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un castig. 3. riscul economic vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare. Spre deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea bancii si nu numai in rezultatul unei operatiuni. 5.1. INDICATORI AI RISCULUI VALUTAR Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori: 1. pozitia valutara se determina comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina. Se calculeaza pentru fiecare moneda in parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca pasivele in valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand activele in valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia valutara a bancii induce castiguri sau pierderi in functie de evolutia cursului valutar. Astfel: Pozitie valutara scurta Pozitie valutara lunga Cursul valutar creste pierdere castig Cursul valutar scade castig pierdere

Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o anumita moneda straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara pentru acea moneda este mai mare. 2. pozitia valutara globala se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al creantelor in devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala este folosita mai mult la raportarea situatiei bancii catre centrala si mai putin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Aceasta pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt. 5.2. MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:
47

1. prin reglementari de limitare a riscului valutar 2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta 1. reglementari de limitare a riscului valutar prin functia sa de centru al politicii valutare, banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale. Pozitiile astfel determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului in acest domeniu, bancile trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare. 2. politica bancii de control al riscului valutar aceasta vizeaza o serie de norme interne ale bancii si actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar. Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni. Acoperirea riscului valitar reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata, datorita in special dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste piete. Astfel, se pot schimba monedele de referinta din operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb. Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un credit si un imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de devize se combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea presupune un schimb initial de capital, schimburi de dobanzi si un schimb final de capital. Se disting trei categorii de operatiuni de swap de devize: - swap de devize in care se schimba dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi fixe intr-alta valuta - swap de devize in care se schimba o dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi variabile intr-o alta valuta - swap de devize in care se schimba o dobanda variabila intr-o valuta contra unei dobanzi variabile intr-alta valuta

48

C A P I T O L U L VI
RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii. Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua tendinte contradictorii: 1. banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor asumate. Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa este mai sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri. 2. banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie presupune o utilizare ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare. 6.1. EVOLUTII RECENTE ALE CAPITALULUI BANCAR

49

Capitalul bancar reprezinta esenta bilantului bancar. Prin contributia actionarilor se asigura minimul necesar demararii unei activitati bancare. Capitalul reprezinta catalizatorul in baza caruia banca reuseste sa atraga si alte resurse utilizate in operatiuni de intermediere. In acelasi timp el joaca si un rol de amortizor ce permite bancii sa treaca mai usor peste pierderile inregistrate. In aceste conditii marimea si structura sa sunt determinate pentru calitatea si rentabilitatea activitatii bancare. Urmarind evolutia capitalului bancar in ultima perioada se pot evidentia doua tendinte: 1. o scadere relativa a ponderii sale in bilantul bancar odata cu dezvoltarea pietei bancare si mai apoi a pietelor financiare, banca a gasit noi modalitati de obtinere a resurselor necesare, fara a mai apela la actionari. Pe de alta parte, prin scaderea ponderii capitalului bancar in totalul bilantului, creste efectul de levier si se inregistreaza o rata a rentabilitatii financiare mai mare, favorabila remunerarii actionarilor. O astfel de situatie a dus insa la cresterea vulnerabiltatii bancii in fata riscurilor. A fost nevoie sa apara in anii 80 o serie de reglementari prudentiale, care sa oblige bancile sa-si coreleze capitalurile cu volumul activitatii si cu riscurile asumate. Prin aceste reglementari s-au impus praguri minime pentru fondurile proprii ale bancilor. 2. diversificarea capitalului bancar - aceasta este o tendinta care a inceput sa se manifeste in anii 80 ca urmare a dezvoltarii pietelor financiare si odata cu acestea a a aparitiei si utilizarii de noi instrumente de atragere a resurselor. Pe de alta parte, a reprezentat o reactie de raspuns din partea bancilor la obligativitatea cresterii capitalului, in baza reglementarilor prudentiale recent adoptate, in conditiile in care se confruntau cu o lipsa de interes privind participarea actionarilor la noi majorari de capital. 6.2. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA BANCII Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la toate societatile comerciale. In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere functia sa de intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile participa la activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare, respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de solvabilitate. Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.
50

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua categorii de capital: capital propriu si capital suplimentar. 1. capitalul propriu este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital: capital social varsat prime legate de capital varsate profitul reportat din exercitiile precedente profitul rezultat curent fondul de rezerva constituit conform legii fondul imobilizarilor corporale fondul de dezvoltare Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de deduceri: valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale sumele repartizate ca dividend si participari la profit sume ce reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc fondul de dezvoltare cheltuieli inregistrate in avans pierdere reportata din exercitiul precedent pierderea exercitiului curent 2. capitalul suplimentar este alcatuit din: rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii alte rezerve alte fonduri imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat in anumite conditii, ce permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni) Capitalul suplimentar este cuprins in fondurile proprii ale bancii numai in limita maxima a 100 % din capitalul propriu. Datoria subordonata poate fi luata in calculul fondurilor proprii numai la nivelul maxim de 50 % din capitalul propriu si numai daca este varsata in intregime, are termen de rambursare de cel putin 5 ani si nu permite o rambursare anticipata. Din totalul fondurilor proprii se deduc participatiile bancii la alte societati bancare (participatii directe sau imprumuturi subordonate). Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de solvabilitate: Capitalul social minim pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie actualizat
51

periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a depasi acest prag minim, pe de alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai: noi emisiuni de actiuni publice prin aport in natura la capital prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferente favorabile de curs valutar Adecvarea fondurilor proprii aceste regulementarile vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke. Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor Internationale a instaurat un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii in functie de angajamentele sale bilantiere si extrabilantiere. Concret, norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare de minim 8 %. Aceasta valoare valoare de 8 % a rezultat din practica usuala si din dorinta de a crea un conses privind relatiile de negociere a sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu 9 % sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita. Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu activitate internationala (in mod concret trebuie ca activitatile internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si pentru restul bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile care sunt obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot repartiza dividende. In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o norma asemanatoare cu norma Cooke numita ratia de solvabilitate. Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o foarte mare asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim este stabilit tot la 8 %. Datorita complexitatii activitatii bancare si dezvoltarii pietelor financiare s-a ajuns la situatia in care banci cu o incadrare buna privind norma Cooke sa fie considerate riscante de catre parteneri sau agentii de rating. Acesta a fost un semnal pentru revizuirea Acordului de la Basel in functie de realitatile si evolutiile mediului bancar. Cadrul Basel II sau Cadrul revizuit cauta sa imbunatateasca regulile existente prin alinierea cerintelor regulatorii pentru capital cat mai aproape de riscurile pe care le intampina bancile. El se bazeaza pe trei directii strategice de abordare sau trei piloni: Pilonul I Cerinte minime de capital acesta stabileste in functie de riscuri ponderate cerinte minime de capital pentru riscul de credit, pentru riscul de piata si pentru riscul operational Pilonul II Supravegherea prudentiala bancara are in vedere un set de proceduri interne fiecarei institutii financiare prin care se evalueaza adecvat si consistent fondurile proprii corespunzatoare profilului de risc asumat
52

Pilonul III Disciplina de piata - asigura gestionarea riscului prin promovarea transparentei. Informatii exacte si detaliate privind riscul devin obligatoriu de publicat Ce aduce nou Basel II: - introduce cerinte de capital pentru acoperirea riscului operational - propune mai multe metodologii sau modele de evaluare a cerintelor de capital (3) astfel incat bancile sa poata opta pentru una dintre ele in functie de necesitati, posibilitati si recomandarile autoritatilor de supraveghere nationale - accepta ratingul ca modalitate de evaluare a bancii - creste gama ponderari pe mai multe clase de risc (8) Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de incadrarea in cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a bancii cu privire la volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor. Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele prudentiale, are de ales intre doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate in elemente de activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila. In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca sa realizeze o crestere a fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe din urmatoarele proceduri: 1. emisiune de actiuni contra numerar aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand banca doreste o crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma solutie la care se apeleaza. Pentru a realiza o astfel de emisiune, banca trebuie sa fie in masura sa convinga actionarii sa aduca fonduri suplimentare. Trebuie sa-i convinga ca aceste fonduri vor fi bine remunerate, banca avand capacitatea de a utiliza aceste resurse suplimentare pentru generarea de beneficii crescute. 2. majorarea de capital prin aport in natura desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie preia toate caracteristicile operatiunii precedente. 3. strategia de distributie prin autofinantare, banca isi poate alimenta fondurile proprii prin majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai mult. Pentru a mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze fondurile proprii prin autofinantare, banca ar putea sa utilizeze mecanismul platii dividendelor prin actiuni. In cazul in care dividendul se plateste in numerar, banca pierde fonduri proprii si pierde lichiditate. In varianta propusa se evita o astfel de situatie, iar
53

actionarii isi pot valorifica actiunile primite in bursa, daca doresc. Poate singurul sezavantaj al acestui mecanism se inregistreaza la actionar si este un dezavantaj fiscal. Din acest punct de vedere, operatiunea este vazuta ca o incasare de dividend si nu ca o cumparare de actiuni. Pentru a compensa, banca poate oferii o reducere de la pretul de emisiune. 4. autofinantare prin constituirea unor fonduri la repartizarea rezultatelor se poate avea in vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru riscuri. Intr-o astfel de situatie banca actioneaza pentru constituirea fondurilor proprii, dar trebuie sa aibe in vedere reglementarile ce vizeaza astfel de actiuni si faptul ca, de cele mai multe ori este alimentat capitalul suplimentar Acesta poate fi luat in calculul fondului propriu numai in limita a 100 % din capitalul propriu. 5. generarea de plus-valori interne o banca poate sa-si imbunatateasca situatia fondurilor proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata. Aceasta varianta are avantajaul ca realizeaza o crestere a fondurilor proprii, in special a capitalurilor proprii, fara eforturi financiare din partea bancii. 6. participatii incrucisate o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in actiuni ale unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul printr-o emisiune de actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati. In acest caz trebuie avute in vedere reglementarile cu privire la plasamentele in valori mobiliare. Din acest motiv sunt preferate particpatiile incrucisate in raport cu alte societati financiare. In multe cazuri, astfel de operatiuni sunt realizate de o societate bancara si o societate de asigurari. Avand in vedre implicatiile unei astfel de operatiuni, unele tari au incercat sa o reglementeze, considerand o dubla utilizare a fondurilor proprii. 7. utilizarea unor instrumente alternative sub aceasta denumire se incadreaza emisiuni de titluri ce au implicatii asupra fondurilor proprii ale bancii. Astfel, intalnim: a. emiterea de actiuni preferentiale acestea dau posibilitatea detinatorului sa fie remunerat preferential, dar nu dispun de drepturi de vot (primesc dreptul de vot atunci cand banca nu a reusit sa le remunereze in conditiile promise la emitere) b. emiterea de certificate de investitie acestea beneficiaza de un regim asemanator actiunilor, dar nu dau drept de vot. In ultimul timp s-a dovedit a fi un instrument putin agreat de investitori. c. emiterea de obligatiuni convertibile in actiuni acestea sunt obligatiuni emise pe un termen mai lung, care permit la scadenta rambursarea sau exercitarea unei optiuni de transformare in actiuni. Aceasta formula permite detinatorului sa beneficieze de remunerarea stabila a unei obligatiuni si sa aiba acces la cresterile de valoare ale actiunilor. Desi nu priveste in mod direct riscul de solvabilitate, in activitatea bancara optimizarea capitalului poate sa priveasca si reducerea acestuia. O astfel de varianta apare atunci
54

cand banca considera ca piata nu permite o dezvoltare a activitatii sale, iar intr-o astfel de situatie fondurile sale proprii sunt insuficient valorificate. In cazul unui excedent de capital apar probleme de rentabilitate, de remunerare a actionarilor si o scadere generala a performantelor. Cea mai utilizata metoda de reducere a capitalului consta in punerea in aplicare a unui program de cumparare a propriilor actiuni in vederea anularii lor. O astfel de operatiune se poate realiza treptat prin achizitii pe piata sau printr-o oferta publica de cumparare de actiuni. A doua varianta este mai rapida, insa si mai scumpa deoarece banca trebuie ca prin pretul oferit sa convinga detinatorii de actiuni sa renunte la ele. In plus, exista si o anumita doza de incertitudina cu privire la reusita operatiunii. Rascumpararea propriilor actiuni reprezinta o strategie ce vizeaza in primul rand interesele actionarilor. Reducerea fondurilor proprii prin reducerea numarului de actiuni influenteaza intr-o mai mare masura rata de remunerare a actionarilor decat rentabilitatea bancii. Reducerea fondurilor proprii se poate realiza, de asemenea si pe seama reducerii celorlalte elemenete de capital, propriu sau suplimentar. Se au in vedere aici reducerea unor fonduri, rambursarea unor imprumuturi subordonate sau evitarea reportarii profitului din anii anteriori. 6.3. TITLURIZAREA METODA DE GESTIUNE A FONDURILOR PROPRII Titlurizarea reprezinta operatiunea prin care banca cedeaza catre investitori, reprezentati de Fondul comun de creante, o parte din creantele sale, in special rezultate in urma procesului de creditare, in schimbul unor disponibilitati banesti. Creantele cedate si transformate in titluri sunt purtatoare de fluxuri banesti susceptibile de a remunera investitorii. Creantele cedate devin proprietatea Fondului, insa banca le administreaza pana la scadenta, urmarind rambursarile si plata dobanzilor. Debitorii nu au nici-o obligatie suplimentara rezultata din acest transfer. Banca va incaseaza un comision de gestiune de la Fond. In urma titlurizarii, banca resimte doua influente. In primul rand ea inregistreaza o modificare a lichiditatii, rezultata din schimbarea unor active cu lichiditate scazuta (creditele) pe alte active foarte lichide. Operatiunea este insotita si de o scadere a rentabilitatii bancii, prin renuntarea la o remunerare relativ ridicata, datorata dobanzilor. De remarcat aici faptul ca prin titlurizare banca nu realizeaza o curatire a bilantului prin vanzarea unor creante cu probleme (cum este in cazul preluarii creantelor de catre AVAB). A doua influenta apare la nivelul gestiunii fondurilor proprii. Titlurizarea creantelor bancare reprezinta un mijloc de a economisii fonduri proprii pentru a face fata cerintelor reglementarilor prudentiale. In conditiile in care fondurile proprii inregistreaza un nivel necorespunzator, banca trebuie sa realizeze o majorare a acestora sau o reducere a angajarii sale. Prin titlurizare banca mentine nivelul fondurilor proprii si al activului bilantier prin o modificare de strauctura a acestuia din urma. Elemente de activ (credite) cu o expunere la risc mare si care cer o capitalizare pe masura sunt inlocuite cu alte elemente de activ (disponibilitati banesti), cu risc scazut, care fac ca fondurile deja existente sa realizeza o acoperire satisfacatoare a riscurilor asumate. De regula, o astfel de operatiune are efecte si asupra rentabilitatii bancare. Banca trebuie sa tina cont si de acest fapt atunci cand apeleaza la titlurizare.
55

C A P I T O L U L VI RISCUL OPERATIONAL

Riscul operational este dat de probabilitatea de a inregistra pierderi sau a nu realiza profiturile estimate sub actiunea unor factori legati de personal, de sistemul informatic, sistemul de telecomunicatii, fraude, calamitati naturale. Putem grupa evenimentele generatoare de risc operational in doua categorii: a. evenimente cu frecventa mare, dar cu severitate redusa (diferente inregistrate in csierie) ce pot determina pierderi datorita numarului mare de aparitii. Avand in vedere repetabilitatea lor, pentru gestionare se incearca o scadere a frecventei prin masuri de control, in special preventiv, prin masuri de crestere a implicarii oneste si profesioniste in actul economic realizat. b. evenimente cu frecventa redusa, dar de severitate ridicata (distrugerea bazei de date, atacuri informatice). Astfele de evenimente mai putin predictibile sunt mai greu de urmarit din perspectiva controlului. Se actioneaza mai degraba prin masuri preventive de evitare a aparitiei evenimentului generator de risc, prin implementarea unor sisteme de alerta timpurie, planuri de reducere a pagubelor in situatia in care evenimentul nu a putut fi evitat. Managementul riscului operational se realizeaza prin parcurgerea urmatoarelor patru etape:
56

A. identificarea B. evaluarea C. monitorizarea D. gestionarea A. In prima etapa de management al riscului de frauda identificarea se defineste riscul operational in viziunea bancii, se identifica elementele componente, delimitandu-le de alte riscuri si se descriu evenimentele generatoare. Se poate pleca, de asemenea si de la constatarea unei pagube sau potentiale pagube si stabilirea unei legaturi intre aceasta si evenimentul ce a generat pierderea in urma manifestarii unui risc. De exemplu putem avea urmatoarele situatii: 1. identificarea si constatarea pierderilor reale sau potentiale de exemplu existenta unor bunuri distruse, acceptarea unui cec fals, o hotarare judecatoreasca definitiva impotriva bancii, lipsa unei sume in casierie 2. identificarea evenimentului ce a generat pierderea - distrugerea bunurilor poate fi generata de o calamitate naturala, de actiunea intentionata sau de eroarea unui angajat sau tert - acceptarea cecului fals a aparut in urma unei fraude externe, cu sau fara sprijinul angajatilor bancii - hotararea judecatoreasca este rezultatul incalcarii unor drepturi ale angajatilor sau clientilor de catre conducerea bancii sau unor abuzuri privind executarea unor garantii - lipsa unei sume in casierie a fost determinata de un furt al angajatilor sau de o neglijenta in numararea sau inregistrarea numerarului 3. stabilirea tipului de risc manifestat: - la acceptarea unui cec fals s-a manifestat un risc de frauda externa si posibil interna - in cazul hotararii judecatoresti definitive se putea manifesta un risc de management al personalului sau un risc legal - in cazul lipsei unei sume din casierie riscul poate fi cel de frauda interna prin furt B. Evaluarea aceasta etapa foloseste informatiile obtinute in etapa anterioara incercand: sa evalueze riscurile identificate la nivelul fiecarei entitati in functie de probabilitatea de aparitie si de severitatea impactului asupra bancii sa ierarhizeze riscurile sa evalueze capacitatile bancii de a face fata riscurilor cu care se confrunta utilizand o baza de date privind pierderile de risc si o serie de indicatori de risc. Pe masura ce banca dispune de o experienta importanta in gestiunea riscului operational ea poate sa puna la punct un sistem de autoevaluare, care sa arate vulnerabilitatea sa la risc.
57

Evaluarea riscului operational are in vedere si corelatiile care se pot face cu celelalte riscuri ce afecteaza banca, tinand cont ca manifestarea unui risc poate antrena o serie de alte riscuri. C. Monitorizarea in urma identificarii si evaluarii riscului, entitatile supuse riscului trebuie sa ia toate masurile pentru a asigura functionarea in bune conditii a activitatii, precum si pentru prevenirea manifestarii riscului. Aceste entitati (subunitati bancare sau functionale) trebuie sa inainteze informatii, sesizari, propuneri catre directiile de gestiune a riscului pentru a putea fi eventual generalizate la nivelul tuturor entitatilor asemanatoare afectate de acelasi tip de eveniment. Monitorizarea riscului se poate concretiza in: urmarirea unor indicatori de risc care sa permita analizarea evolutiei riscului operational in activitatea bancii urmarirea incadrarii in limitele privind expunerea bancii la riscul operatonal Conducerea bancii trebuie sa dispuna in timp util de informatii privind desfasurarea procesului de management al riscului, la expunerea bancii la acest risc si la modul cum sunt puse in aplicare procedurile de management al riscului operational. D. Gestiunea in aceasta etapa banca va decide masurile pe care trebuie sa le ia pentru controlul riscului operational. Aceste masuri se vor inscrie intruna sau mai multe dintre urmatoarele strategii de urmat: a. banca isi asuma riscurile operationale aferente unei anumite activitati, considerandu-le ca pierderi controlabile si inevitabile b. banca va actiona pentru diminuarea riscurilor operationale in sensul scaderii frecventei sau amplitudinii lor c. banca va incerca transferul riscurilor catre terte parti (prin externalizarea activitatii sau prin incheierea unei asigurari, de exemplu) d. banca considera riscul operational de neacceptat si il elimina prin inchiderea anumitor activitati. Strategia pe care o alege banca tine cont de activitatea sau domeniul afectate, de riscul manifestat, de impactul riscului vizat asupra zonei de risc, de costurile de control sau transfer, si de eficienta sau rezultatul ce se pot obtine in urma aplicarii unei anumite strategii. Din punct de vedere al frecventei si al amplitudinii manifestarii riscurilor operationale, ideal pentru banca ar fi urmatoarele strategii: in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine reduse se asuma in cazul riscurilor cu frecventa mare si amplitudine redusa se diminueaza in cazul riscurilor cu frecventa redusa si amplitudine mare se transfera in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine mari se elimina.

58

O solutie des utilizata in gestiunea riscului operational o reprezinta transferul riscului prin contractarea unei polite de asigurare pentru anumite evenimente generatoare de risc. Banca se bazeaza pe capcitatea asiguratorului de a acorda despagubirea, conform clauzelor contractuale, finantand astfel acoperirea unor pagube. Prin asigurare banca nu controleaza riscul, manifestarea acestuia fiind in continuare independenta si aleatoare, dar reuseste sa-si controleze costurile de acoperire a riscului. Fiind preferate costuri controlabile, certe si reduse, in raport cu cele incontrolabile cu acoperirea pagubei. In acelasi timp, prin asigurare se obtine si un transfer de expertiza de la asigurator. Acesta dispune de o experienta mai ridicata in gestiunea anumitor riscuri, experienta data de specializarea sa si de administrarea unui portofoliu mare de riscuri preluate de la clientii din diferite sectoare de activitate. Prin contractarea unei polite de asigurare bancile beneficiaza si de servicii eficiente si de o monotorizare calificata in domeniul gestiunii riscului (astfel, asiguratorul doreste sa reduca riscul preluat prin actiuni preventive la client) Un rol important in managementul riscului operational il joaca si noile reglementari prudentiale bancare cuprinse in Acordul Basel II. Comitetul de la Basel infiintat in 1974 are ca principala sarcina dezvoltarea reglementarilor bancare care sa furnizeze siguranta si stabilitate sistemelor bancare internationale. Un prim pas s- facut in anii 80 cand s-a reusit sa se promoveze un set de reglementari de adecvare a capitalului, asa numitul Acord Basel, prin care se leaga expunerea la risc a bancii de fondurile sale proprii ca sursa de acoperire a pierderilor. Odata cu dezvoltarea pieteleor financiare si cresterea complexitatii activitatii bancare acest prim acord s-a dovedit a fi insuficient, in special prin spectrul limitat al riscurilor luate in calcul. Acordul Basel II, implementat mai mult sau mai putin incepand cu 1 ianuarie 2007 se doreste a fi mult mai acoperitor in domeniul riscurilor si in acelasi timp mai flexibil si mai transparent. El implica in gestiunea prudentiala si riscul operational alaturi de riscul de credit si cel de piata. Astfel, acest risc are o incidenta directa asupra cerintelor de capital si in mod automat i se va acorda o atentie marita in gestiune pentru respectarea reglementarilor si pentru valorificarea optima a capitalului bancar. Cerintele minime de capital pentru acoperirea riscului operational se pot stabili prin trei metode sau abordari: a indicatorului de baza standardizata a evaluarii avansate a. metoda indicatorului de baza in cazul acestei abordari bancile trebuie sa dispuna de fonduri proprii pentru acoperire riscului operational egale cu un procent din media ultimilor trei ani a venitului net annual: K = VN * c, unde K este capitalul reglementat prin metoda indicatorului de baza VN media venitului net anual inregistrat in ultimii trei ani
59

c coeficient de ponderare stabilit la 0,15 Venitul net anual se stabileste ca suma algebrica a urmatoarelor elemente: - dobanzi de primit si venituri asimilate - dobanzi de platit si cheltuieli asimilate - venituri din actiuni si alte titluri cu venit variabil - venituri din comisioane - cheltuieli cu comisioane - profit sau pierdere neta din operatiuni financiare - alte venituri din exploatare. In cazul in care apar valori negative sau nule ale venitului net anual, acestea nu sunt luate in calcul. Sunt folosite numai valorile pozitive, iar media va tine cont de numarul de ani luati in calcul efectiv. b. metoda standardizata imparte activitatea bancara in opt subactivitati: finantarea societatilor comerciale (operatiuni de subscriere, consultanta de investitii, analiza financiara) - vanzari si tranzactionare (intermediere monetara, plasamente in instrumente financiare, executare de ordine in numele clientilor) - activitate bancara de retail (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar, garantii) - activitate bancara comerciala (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar, garantii) - plati si decontari (servicii de transfer de fonduri, emitere si administrare de instrumente de plata) - servicii de agent (custodie, administrarea numerarului clientului) - administrarea activelor (administrare de portofoliu, administrare de titluri de participare la organisme de plasament colectiv in valori mobiliare) - activitati de intermediere pentru persoane fizice (receptionare si transmitere de ordine privind unul sau mai multe instrumente financiare) Cerintele de capital pentru acoperirea riscului operational este dat de suma cerintelor de capital pentru fiecare subactivitate, determinate prin ponderarea cu un coeficient specific a venitului net din fiecare activitate: K = (VNi * ci) K este capitalul reglementat prin metoda standardizata VNi media venitului net anual inregistrat in ultimii trei ani de fiecare subactivitate i ci coeficient de ponderare stabilit pentru fiecare subactivitate i
60

c. metoda evaluarii avansate este o metoda flexibila ce permite dimensionarea capitalului in functie de metodele interne de masurare a riscului operational folosite de institutiile bancare. Trebuie insa ca aceste metode sa foloseasca standarde cantitative si calitative si o metodologie agreate in prealabil de catre autoritatile de supraveghere.

61