Conceptul de rentabilitate

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea
factorilor de producţie şi a capitalurilor indiferent de provenienţa acestora.

Rentabilitatea depinde atât de activitatea firmei (volumul desfacerii, calitatea ofertei, nivelul costului
unitar, activitatea de marketing, managementul propriu) cât şi de factori exogeni (nivelul preţurilor pe
piaţă, mărimea şi dinamica cererii, preferinţele consumatorilor, intensitatea concurenţei).

Eficienţa economică este o categorie economică mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Pentru
exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de rentabilitate.

Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau utilizarea
resurselor întreprinderii aduc profit, este reflectat în rata rentabilităţii (indicator al mărimii relative a
rentabilităţii).

Întrucât profitul are un caracter static, mulţi specialişti consideră că analiza rentabilităţii unei
întreprinderi trebuie să vizeze şi alţi indicatori: valoarea economică adăugată (EVA), valoarea adăugată a
acţionarilor (VAA), valoarea adăugată sub formă de cash-flow (CVA).

Valoarea economică adăugată (EVA) a devenit în deceniul 1990 – 2000 unul dintre cei mai importanţi
indicatori de evaluare a performanţei întreprinderii. Pentru a crea valoare o firmă trebuie să obţină
venituri suficiente pentru a acoperi costul datoriei financiare, dar şi costul de oportunitate al capitalului
propriu. Conform lui Stern-Stewart, EVA se stabileşte conform relaţiei :

EVA = Rezultatul operaţional net – Costul capitalului investit

Rezultatul operaţional net se stabileşte astfel:

Rezultat operaţional net = Rezultatul exploatării – Impozit pe profit

În multe analize, profitul este înlocuit cu excedentul brut din exploatare (EBE). In acest mod se vor
compara veniturile din exploatare cu cheltuielile din exploatare, care nu includ cheltuielile cu
amortizarea, cu provizioanele, cele financiare şi extraordinare. Astfel, cheltuielile totale ale întreprinderii
se pot împărţi în 2 categorii: monetare (plăţi efectuate sau ieşiri de fluxuri monetare) şi nemonetare
(amortizarea şi provizioanele constituite, care nu reprezintă ieşiri de numerar). În acest fel, managerii
vor acorda o atenţie mai mare acelor cheltuieli care atrag plăţi efective.

Rentabilitatea capitalurilor investite de acţionari

Rentabilitatea capitalurilor investite de acţionari reprezintă profitul obţinut raportat la capitalurile

investite de aceştia şi este de fapt rata rentabilităţii financiare.
 Capitalurile proprii includ capitalul social, prime legate de capital, rezerve din reevaluare,
rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului. Rezultatul reportat reprezintă profitul nedistribuit
(retained earnings) adică câştigurile nedistribuite ale unei companii (venitul net pentru perioadele
anterioare cu excepţia dividendelor atât numerar cât şi acţiuni care au fost declarate .

Capitalurile investite de acţionari ar trebui să includă pe lângă capitalurile proprii şi unele provizioane
reglementate (pentru litigii, garanţii acordate clienţilor, restructurări), întrucât aceste fonduri vor
micşora, prin trecerea lor pe cheltuieli, rezultatul net. Relaţia de calcul ar fi:

Capitaluri investite de acţionari = Capitaluri proprii + Provizioane reglementate

În situaţia în care nu se fac aceste corecţii, rata rentabilităţii capitalurilor investite de acţionari va
fi supraevaluată.

Dacă capitalurile proprii au valori diferite la începutul şi sfârşitul anului financiar, este indicat să
se ia în calcul la stabilirea rentabilităţii capitalurilor invertite, media aritmetică a capitalurilor proprii.

Rata rentabilităţii capitalurilor investite de acţionari trebuie comparată cu alţi indicatori pentru a
stabili dacă proprietarii pot fi mulţumiţi de rezultatele obţinute de întreprindere. Astfel de indicatori pot
fi rata de dobândă la depozitele bancare, care este o rată fără risc, faţă de investiţiile de capital care
prezintă riscuri mult mai mari.

Valoarea de piaţă a rentabilităţii financiare a firmei se stabileşte ca raport între profitul net
(remunerarea acţionarilor) şi valoarea de piaţă a capitalurilor proprii (capitalizarea bursieră a societăţii
comerciale), conform relaţiei:

Rfin (v.p.) =

Rfin (v.P.) = rentabilitatea financiară în valori de piaţă

PN = profitul net

CB = capitalizarea bursieră (valoarea totală a acţiunilor firmei).

Rentabilitatea capitalurilor investite de creditori

Rata de rentabilitate a capitalurilor investite de creditori (Rrcic) reprezintă raportul dintre sumele plătite
creditorilor şi împrumuturile (datoriile financiare) luate de la aceştia. Datoriile financiare cuprind doar
creditele cu scadenţă mai mare de un an contractate de la bănci sau de la alte instituţii financiare.

Rrcic =

(6.6)

Acest raport reprezintă rata de dobândă medie plătită de firmă la creditele contractate.
Cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile din punct de vedere fiscal dacă gradul de îndatorare este mai
mic de valoarea 3. Impozitul plătit de întreprindere se va diminua cu raportul dintre cheltuielile
deductibile şi cota de impozit pe profit (16%).

Analiza factorială a rentabilităţii

Analiza factorială a rentabilităţii este cunoscut în literatura de specialitate ca sistemul de rate Du Pont.
Ea presupune descompunerea ratelor de rentabilitate în factorii de influenţă ai acestora.

Ratele de rentabilitate sunt cele mai cunoscute şi utilizate în practică. Aceste rate caută să reflecte cât
mai fidel eficienţa cu care firma îşi utilizează activele şi gestionează oportunităţile sale.

O reducere a preţului de vânzare, în principiu, va determina o creştere a volumului vânzărilor,

dar va reduce marja de câştig unitar. Cu toate acestea, profitul total poate să crească sau să scadă, iar o
marjă unitară de câştig nu este în mod necesar un lucru rău. Ratele profitului pot să fie diferite de la o
industrie la alta. În cazul vânzărilor cu amănuntul există o rată a profitului de 4%. În schimb, rata
profitului în industria farmaceutică este între 15% şi 20%.

Pentru o mai bună gestiune a activităţii întreprinderii, rata rentabilităţii economice se poate
descompune în mai multe rapoarte pentru a vedea influenţa fiecărui factor. Astfel, această rată se poate
descompune în două modele de analiză factorială:

Primul raport RE/CA reprezintă marja din exploatare realizată de întreprindere, fiind influenţată
de mărimea cheltuielilor de exploatare. O bună gestiune este atunci când valoarea acestui raport este
cât mai mare.

Al doilea raport CA/NFR reprezintă rata de rotaţie a NFR în cifra de afaceri şi reflectă de câte ori
poate fi acoperit necesarul de fond de rulment prin cifra de afaceri. O bună gestiune se reflectă prin o
valoarea scăzută a acestui indicator.

Ultimul termen al relaţiei (NFR/AE) este o rată de structură a activului economic şi depinde de
caracteristicile activităţilor realizate de întreprindere. Acest raport înregistrează efectele gestiunii celui
de-al doilea factor.

În terminologia engleză, rata rentabilităţii economice are 3 variante: ROA (rata rentabilităţii
economice), ROIC (rata de rentabilitate a capitalului investit) sau RONA ( rata de rentabilitate a activelor
nete).

c) Rata rentabilităţii financiare (ROE - Return on equity) este o măsură a modului în care acţionarii sunt
mulţumiţi de investiţiile făcute în firmă.

Dacă comparăm rata rentabilităţii financiare (ROE) cu rata rentabilităţii economice (ROIC), constatăm că
ROE este mai mare decât ROIC în situaţia în care rentabilitatea capitalului utilizat este mai mare decât
costul resurselor atrase (rata dobânzii).

Dacă comparăm rentabilităţile economice pentru 2 întreprinderi similare ca mărime a capitalului

investit (acelaşi activ economic) şi ca performanţă din exploatare (acelaşi EBIT), dar cu grade diferite de
îndatorare, se constată că este mai mare rentabilitatea economică a firmei mai îndatorate, prin efectul
economiilor fiscale generate de cheltuielile cu dobânzile.

Relaţia dintre risc şi rentabilitate

Rentabilitatea şi riscul sunt 2 concepte fundamentale de care depind deciziile financiare luate de
managementul oricărei firme. Ele sunt într-o relaţie de proporţionalitate. Dacă rentabilitatea sperată va
fi mai mare şi riscul se va majora în aceiaşi direcţie. De regulă, acţiunile sau fondurile mutuale au o
rentabilitate mai ridicată, dar aceste instrumente sunt mai riscante decât obligaţiunile.

Rata rentabilităţii fără risc (risk-free rate of return) arată randamentul obţinut din titluri considerate fără
risc, cum ar fi titlurile de stat pe termen scurt .

Măsurarea riscului şi a rentabilităţii se poate face în două modalităţi: ex post şi ex ante .

Riscul semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului. Întreprinderile mai riscante trebuie să
aibă o rentabilitate cerută de investitori mai mare. Risc este asociat de multe ori cu rentabilitatea.

Riscul este opusul rentabilităţii din activitatea economică. Un diagnostic pertinent pentru orice
întreprindere trebuie să aibă în vedere atât analiza rentabilităţii cât şi diagnosticul riscului.
Rentabilitatea nu se poate aprecia decât în funcţie de risc, iar analiza riscului trebuie corelată cu
diagnosticul rentabilităţii. Echilibrul financiar al întreprinderii trebuie să aibă în atenţie relaţia
rentabilitate-risc. Pentru orice întreprindere, rentabilitatea este un indicator de performanţă, iar riscul
reprezintă o contraperformanţă posibilă.

Riscul economic sau riscul de exploatare, reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi
cu cel mai redus cost la modificările mediului economic. Riscul economic ţine de ciclul de exploatare al
întreprinderii, fiind influenţat de structura costurilor de exploatare în fixe (de structură) şi variabile
(operaţionale), adică ponderea ocupată de cele 2 categorii în total costuri de exploatare. Riscul
economic este mai mare în cazul întreprinderilor cu cheltuieli fixe ridicate (amortizări, salarii
administrative, chirii) şi mai mic în cazul unei întreprinderi cu grad de tehnicitate mai redus, unde
ponderea cheltuielilor fixe este mai mică.

Variabilitatea profitului la o variaţie a nivelului de activitate a firmei este numită coeficient de

elasticitate (efect de levier de exploatare).

Riscul economic este cu atât mai mare cu cât marja asupra cheltuielilor variabile (1 – Cv) este mai mare
şi cu cât variabilitatea cifrei de afaceri este mai mare.

Intervalul de siguranţă exprimă capacitatea întreprinderilor de a-şi modifica producţia şi de a se adapta

la cerinţele pieţei. Cu cât intervalul de siguranţă are o valoare mai mare, cu atât flexibilitatea
întreprinderii la modificările producţiei şi a vânzărilor este mai ridicată şi riscul economic este mai mic.

Un alt indicator utilizat diagnosticul riscului de exploatare este poziţia în raport cu pragul de rentabilitate
(PRPR), adică cu câte puncte procentuale se află întreprinderea peste sau sub pragul de rentabilitate.
 Ministerul Educatiei Al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

FRISPA

’’Relaţii Internationale’’

Grupa 102

ECONOMICS

Referat

’’Analiza rentabilitatii firmei autohtone”

Realizat: Triboi Natalia

Chişinău, Aprilie 2016